Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Psalmii liturgici

Psalmii liturgici

Pagina sursă

*

Fericit este omul care nu a mers în sfatul neevlavioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul ciumaților nu a șezut, ci astfel în legea Domnului este voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea. Și el va fi ca un pom sădit lângă ieșirile apelor, care rodul lui îl va da la timpul lui și frunza lui nu va cădea și, prin toate câte are să facă, va spori (Ps. 1, 1-3).

Când am strigat, m-ai auzit pe mine, Dumnezeul dreptății mele. În necaz mi-ai lărgit mie inima. Milostivește-te de mine și ascultă rugăciunea mea! Fiii oamenilor, până când sunteți grei la inimă? Pentru ce iubiți deșertăciunea și căutați minciuna? (Ps. 4, 2-3).

Read More

Psalmii (ediția LXX)

Psalmii

Pagina sursă

Slujiți Domnului în frică și bucurați-vă Lui în cutremur! Luați învățătură, ca nu cumva să vă urgisească Domnul! Și vă va nimici din calea cea dreaptă, oricând are să se aprindă în grabă mânia Lui. Fericiți sunt toți cei care au nădăjduit întru El (Ps. 2, 11-12).

Judecă-i pe ei, Dumnezeule! Să cadă din sfaturile lor! După mulțimea neevlaviilor lor izgonește-i pe ei, că Te-au amărât pe Tine, Doamne! Și să se veselească toți cei care nădăjduiesc în Tine! Întru veac se vor bucura și Te vei sălășlui în ei. Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău (Ps. 5, 11-12).

Miluiește-mă, Doamne, că slab sunt! Vindecă-mă, Doamne, că au fost tulburate oasele mele! Și sufletul meu a fost tulburat foarte. Și Tu, Doamne, până când întârzii? (Ps. 6, 3-4).

Read More

Praedicationes (vol. 12)

Praedicationes (vol. 12)

Pagina sursă a cărții.

*

„Începutul e bucurie, dacă ne bucurăm de Cel care ne dă viață, de Dumnezeu Însuși. Și e bucurie, dacă înțelegem că e un timp al înfrumusețării interioare noul început, că anul bisericesc e un timp al slujirii lui Dumnezeu și al oamenilor, că e un timp al îndumnezeirii noastre. Iar Evanghelia zilei [Lc. 4, 16-22] ne vorbește despre un început dumnezeiesc de care toți avem nevoie, despre un început al înțelegerii Dumnezeieștii Scripturi, adică despre momentul când Domnul a început să tâlcuiască profețiile care se refereau la Sine” (p. 6).

„Domnul, deși era Fiul lui Dumnezeu întrupat, El S-a nevoit și cu cititul cărților, după cum S-a nevoit și cu rugăciunea îndelungă în singurătate. Iar locul de aici [Lc. 4, 17, BYZ] e o mărturie neîndoielnică asupra acestui lucru. Pentru că El știa să citească și citea cărți. Iar dacă știi să citești, știi și să scrii. Pentru că Domnul a muncit, a scris, a citit, S-a rugat, a postit, a călătorit mult, a propovăduit mult, a răbdat toate pentru noi, S-a luptat cu tot păcatul și cu toată ispita, pentru ca să ne învețe pe noi toată virtutea întru umanitatea Sa. Pentru ca noi să vedem în El exemplul absolut de viață creștină, de viață ortodoxă” (p. 8).

„Sfântul Lucas nu a citat textul ebraic, ci Septuaginta. Lucru evident din traducerea pe care am oferit-o. Pentru că toți Evangheliștii au făcut la fel: au citat din LXX când a fost să citeze din Vechiul Testament. Și de aceea LXXul e Scriptura vechitestamentară a Bisericii, adică Septuaginta” (p. 10).

Read More

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Pagina sursă a cărții.

*

Volumul de față cuprinde selecții din trei cărți de poezie ale mele:

Carte de poezie pentru nebuni conștienți și inimi bolnave [vol. 19 de poezie/ 1997]

Cum trăiesc oamenii în timpul unui cutremur de soare [vol. 20 de poezie/ 1998]

În catedrala celor o mie de războaie pierdute [vol. 21 de poezie/ 1998]

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Iov, cap. 8, cf. LXX

1. Și răspunzând Baldad Safhitis [Βαλδαδ ὁ Σαυχίτης], zice:

2. „Până ce [când] vei spune acestea, [în] duhul cel cu multe cuvinte al gurii tale [πνεῦμα πολυρῆμον τοῦ στόματός σου]?

3. Oare Domnul va face nedreptate judecând sau Cel care a făcut toate [ὁ τὰ πάντα ποιήσας] va tulbura pe cel Drept?

4. Dacă fiii tăi au păcătuit înaintea Lui, [ei] au trimis în mână fărădelegea lor [ἀπέστειλεν ἐν χειρὶ ἀνομίας αὐτῶν].

5. Iar tu, ridică-te dis-de-dimineață către [σὺ δὲ ὄρθριζε πρὸς] Domnul Atotțiitorul rugându-te [Κύριον Παντοκράτορα δεόμενος]!

6. Dacă ești curat și adevărat [εἰ καθαρὸς εἶ καὶ ἀληθινός], îți va asculta ruga ta [δεήσεως ἐπακούσεταί σου] și îți va înapoia ție locuința dreptății [ἀποκαταστήσει δέ σοι δίαιταν δικαιοσύνης].

7. Atunci va [vor] fi puține cele dintâi ale tale, iar cele de pe urmă ale tale [vor fi] negrăit de multe.

8. Căci întreabă neamul cel dintâi și caută după neamul părinților [tăi]!

9. Căci de ieri suntem și nu știm. Căci umbră este viața noastră pe pământ [σκιὰ γάρ ἐστιν ἡμῶν ἐπὶ τῆς γῆς ὁ βίος].

10. Cu adevărat, nu aceștia te vor învăța și îți vor vesti și din inimă vor scoate cuvinte [καὶ ἐκ καρδίας ἐξάξουσιν ῥήματα]?

11. Oare crește papirusul [πάπυρος][1] fără apă sau se va înălța butomonul [βούτομον][2] fără băutură?

12. Încă fiind pe rădăcină și nu are să fie secerată? Mai înainte să bea toată iarba, [oare] nu se usucă?

13. De aceea, așa va [vor] fi cele din urmă ale tuturor celor care uită [voia] Domnului, căci nădejdea celui neevlavios va pieri.

14. Căci nelocuită va fi casa sa și păianjenul îl va izgoni [din] cortul său.

15. Dacă are să se sprijinească casa sa, nu are să stea, iar apucându-se el, nu are să rabde.

16. Căci umed este de soare [ὑγρὸς γάρ ἐστιν ὑπὸ ἡλίου] și din putreziciunea lui odrasla lui va ieși [καὶ ἐκ σαπρίας αὐτοῦ ὁ ῥάδαμνος αὐτοῦ ἐξελεύσεται].

17. Pe adunarea pietrelor va dormi și în mijlocul pietrelor ascuțite va trăi.

18. Dacă are să-l înghită[3], locul îl va minți pe el. Nu ai văzut acestea?

19. Că[ci] pieirea neevlaviosului așa [este]. Și din pământul altora va odrăsli.

20. Căci Domnul nu are să-l alunge pe cel fără de răutate și tot darul celui neevlavios nu va primi.

21. Și gura celor adevărați o va umple de râs [ἀληθινῶν δὲ στόμα ἐμπλήσει γέλωτος], iar buzele lor de mărturisire [τὰ δὲ χείλη αὐτῶν ἐξομολογήσεως].

22. Și vrăjmașii lor se vor îmbrăca [în] rușine, iar locuința neevlaviosului nu va [mai] fi”.


[1] Așa arată planta de papirus: https://en.wikipedia.org/wiki/Cyperus_papyrus.

[2] O plantă de apă care arată astfel: https://en.wikipedia.org/wiki/Butomus. Corelativul lui βούτομον în Biblia de la 1688 este trestie. Însă florile butomonului nu seamănă cu cele ale trestiei și nici cu ale papurii.

[3] Dacă are să-l înghită păcatul.

Eminescu: între modernitate și tradiție [60]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Dar și imaginea lui Zamolxe din Gemenii conține similitudini de viziune (mai ales că recurentele imagini eshatologice ale stelelor care cad ca frunzele viei și ale sorilor care se întunecă provin din exprimări scripturale identice, de la Is. 34, 4, Ioil 2, 10; 3, 4, Mt. 24, 29, Apoc. 6, 12-13):

Priviţi-l cum stă mândru şi alb pe naltu-i jeţ!
El îmflă răsuflarea vulcanului măreţ,
Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie
Şi stelele se spulber ca frunzele de vie;

El mână în uitare a veacurilor turmă
Şi sorii îi negreşte de pier fără de urmă.
Dacă se uită-n mare, ea tremură şi seacă.
De-şi pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.

Există însă paliere de simbolizare – de aceea și la Eminescu am observat această distincție între ființa Sa și reprezentarea Sa ca sumă de manifestări care par ostile, destinate înduplecării celor nepricepuți și neînțelepți, umbriți de „norii de secoli” ai istoriei, care nu receptează decât un scenariu dramatic și sunt impresionați de puterea dumnezeiască, nu și de iubirea Lui.

Remarcăm, aici, că reprezentarea dramatică/ scenică/ spectaculară este modul de a vizualiza sau de a recepta al omului de rând. El are nevoie de dinamism scenic pentru a reflecta.

Reprezentarea lui Dumnezeu trebuie să recurgă la comparații cu elemente sensibile (asemenea preciza și Antim Ivireanul într-o omilie la Schimbarea la față[1]), însă, într-o simbolistică mai înaltă și mai subtilă, mistică, Dumnezeu e Lumină, e Soare care:

„Dimineața când ieș[i], Tu dai rază” (Ps. 64, 25); „Minunat strălucești, Doamne, de la munte” (Ps. 75, 7); „Cine poate sta să vază/ De pre nouri cum dai rază?/…/ Cu neguri este Tavorul,/ Ermonul i-i nalt pogorul./ Abi-așteaptă să Te vază,/ De pre dânșii să dai rază” (Ps. 88, 25-26, 51-54) etc.

Templul Lui iradiază lumină: „Din Sion lăcașul Lui sloboade rază” (Ps. 75, 4), „Și Ș-au ales muntele Sionul/ Să petreacă-n lume cu noi Domnul./ Și Ș-au zidit într-îns svânta casă,/ De scripește cu lucoare deasă,/ Ca un corn de inorog dând rază” (Ps. 77, 213-217).

În heraldica Împăratului Hristos (într-o profeție mesianică) se află soarele și luna: „În scaun să-mpărățească,/ Ca soarele să dea rază/ Scaunul Lui ce-a să șază/ Denainte-Mi, și ca luna/ Să crăiască totdeauna” (Ps. 88, 142-146) – Eminescu va pune „Lună, Soare și Luceferi” în herbul codrului, ca efigie a Raiului (Povestea codrului).

De asemenea, frumusețea Lui întrece marea: „Minunată-i unda mării,/ Ce-i mai mare Craiul țărâi” (Ps. 92, 19-20).

Raza dosofteiană, denumind strălucirea luminii divine, s-a metamorfozat literar, în opera eminesciană, în „raza gândirii cei eterne” (Ca o făclie) și în raza din Scrisoarea I („imperiul unei raze” întru care rezidă existența terestră și universală, introdusă cu aceeași semnificație în celebra metaforă: „raza ta și geniul morții”), unde lumina lunii, ca în mai toată lirica eminesciană, este o alegorie a luminii dumnezeiești care mai iradiază încă în noaptea lumii, în epoca romantică, în care „e apus de Zeitate și-asfințire de idei” (Memento mori)).

Această interpretare se confirmă și prin faptul că versurile „Pe când tot ce aleargă și-n șiruri se așterne/ Repaosă în raza gândirii cei eterne” (Ca o făclie) sunt într-o consonanță semantică perfectă cu: „Tot ce se naște, aleargă, piere/ E-n ochii Domnului repaos” (Cu mâne zilele-ți adaogi, variantă)[2]: Dumnezeu este gândirea eternă (dar și mișcare a gândirii care nu cunoaște repaos/ moarte, încetare, neființă).

Însă, cum spuneam, Dumnezeu e mai presus de alegoriile și simbolurile Sale. De aceea, El este Dumnezeu „Al cărui unic nume sfânt/ Nu-l știe nicio limbă„ sau „Tu al căruia unic semn/ Nu-l știe nicio limbă” (în varianta manuscrisă a Luceafărului la care ne-am referit mai sus), Cel „al cărui vecinic nume/ De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume” (Gemenii) etc.

În poemul Fata-n grădina de aur, Zmeul („cuvânt curat”/ Logos sau Eon – onomastică premergătoare a lui Hyper-eon – care a existat „când universul era ceață sură”) I se adresează cu: „Adonai” (numele rostibil, la vechii evrei, al lui Iahve/ Iehova) – dar pe care îl întâlnim și în Biblia 1688: „Au cu vreare voiu vrea moartea celui fără de leage, zice Adonai Domnul…” (Iez. 18, 23)[3].

Apropiindu-se de tronul Părintelui, pe care – repet – nu-L vede, Luceafărul sesizează, în primul rând, „ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine”: nu este o călătorie în timp, el nu se întoarce la începuturile lumii, ci vede ca în ziua cea de-ntâi.

Ceea ce vede: o geneză continuă, puterea creatoare neoprită a lui Dumnezeu, pentru că El susține necontenit creația Sa întru ființă, conform comentariilor patristice. Precizăm: o geneză continuă, nu o geneză repetitivă. Iar luminele pe care le vede izvorând sunt luminătorii/ aștrii, cum ne lămurește mai bine tot varianta manuscrisă evocată: „Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi/ Născând din neguri stele/ Umplând a chaosului văi/ Și izvorând din ele// Ici se aprinde-o stea în drum/ Colo se stinge-un soare”…[4].

Am văzut că, numindu-L pe Dumnezeu Cel „ce în câmpii de caos semeni stele” (Memento mori), Eminescu urma expresivitatea expunerilor din Hexaemera.

Din psalmul 103 (adevărată deuterogeneză) – cu care începe Vecernia („O ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii)) – derivă și imaginea lui Dumnezeu îmbrăcat în haină de lumină, precum și cea a cerului ca un cort sau a universului ca un templu – pentru că semnificația cortului este mai amplă, fundamentală fiind cea de templu: „Că Tu Te-nvești cu lumină,/ Ca soarele-n zî senină./ Și Ț-ai tins ceriul ca cortul,/ De l-ai înfrâmșat cu totul”…(Ps. 103, 7-10)[5].

Pornind de aici, tot în Memento mori, Solomon cânta pe „împăratul în hlamidă de lumină”, Dumnezeu-Cuvântul, iar în poemul În vremi de mult trecute avem aceste imagini siderale: a stelelor imperiu întins ca şi un cort” și „cerul și-nfloritu-i cort”:

Și sufletu-mi pân’ n-a-ntins îmflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,
Rog cerul să-nmulțească hotarnicele clipe… /…/

Abia părăsesc unii [îngeri] a domei mari pilastri,
Abia părăsesc ceru-i și înfloritu-i cort… /…/

Și galbenă ca gheața ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu-nnourat…

Și în Fata-n grădina de aur, tânăra se adresează zmeului: „Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire/ Ai părăsit al cerurilor cort”.

Expresia „a vieții mele tort [fir]este de asemenea un împrumut psalmic, de unde provine imaginea vieții fragile ca un fir/ o pânză de păianjen (Ps. 89, 10: arahnin), reprodusă astfel de Dosoftei: Anii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă” (Ps. 89, 35-36).

Dar și hotarnicele clipe pot proveni din Ps. 38, 13, 15: „Cisla cea de zâle să știu câtă-m este /…/ Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă”.


[1] Atunci „atâta s-au schimbat, cât obrazul Lui străluciia ca soarele şi veşmintele Lui era albe ca zăpada. Iar asămânarea aceasta o obrazului cu soarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia să asămânează cum că nu ar fi strălucit obrazul Lui decât soarele, sau veşmintele Lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 10.

[2] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 169.

[3] Adonai nu apare nici în LXX și nici în VUL, în acest verset. În LXX este Kirios, iar în VUL este Dominus Deus.

[4] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 402.

[5] În Psaltirea neversificată: „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort” (Ps. 103, 2-3).

Predică despre diverse locuri scripturale și patristice [4]

Iubiții mei[1],

cărțile teologice ale Bisericii sunt luminarea noastră duhovnicească. Fapt pentru care, dacă vrem să știm care e credința noastră cea mântuitoare, care e credința Bisericii lui Hristos, trebuie să ne afundăm continuu în citirea Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că de la ei aflăm adevărata teologie și viețuire eclesială.

Sfântul Isidoros Pilusiotis [Ἰσίδωρος Πηλουσιώτης]/ Pilusiotul s-a născut în anul 360 și a adormit în anul 440 și e pomenit pe 4 februarie[2]. Iar de la el ne-au rămas 2.012 scrisori[3], cel mai adesea scurte și foarte scurte, către diverse persoane.

Pr. Dr. Nicușor Morlova de la Constanța a tradus și tipărit, în două volume, 500[4] + 300[5] dintre ele, adică 800 de scrisori ale Sfântului Isidoros. Așa că putem să ne facem, fiecare dintre noi, o impresie solidă despre modul cum acesta comunica în sec. 4-5 d. Hr.

Sfântul Cuvios Isidoros l-a mustrat pe un Episcop pentru păcatul simoniei, adică pentru acela că hirotonise Preoți pe bani și nu potrivit chemării lui Dumnezeu[6]. Și el considera simonia o hulire a lui Dumnezeu[7].

Diaconii sunt ochii Episcopului[8], pentru că el are încredere în ei. Toiagul de migdal [βακτηρίαν καρυΐνην] de la Ier. 1, 11 e simbolul Preoției[9] pentru Sfântul Isidoros. Iar greutățile Preoției trebuie suportate cu bărbăție, pentru ca să te bucuri de răsplătirile ei[10] cele cerești.

Hainele subțiri de in ale Diaconilor ne vorbesc despre smerenia Domnului. Pe când omoforul Episcopului reprezintă oaia cea pierdută[11], pe care el trebuie să o recupereze, adică pe cei care s-au depărtat de Biserică și pe cei necredincioși.

Sfântul Isidoros are cuvinte de admirație față de persoana și opera teologică a Sfântului Ioannis Hrisostomos. Spunând despre el că e „teolog și iubitor de Dumnezeu”[12], „înțelept tâlcuitor al celor negrăite ale lui Dumnezeu, ochiul Bisericii Bizanțului și al tuturor”[13] celor credincioși. Iar în jurul anului 416, el l-a convins pe Sfântul Chirillos al Alexandriei să îl introducă în dipticele Bisericii din Alexandria Egiptului pe Sfântul Ioannis Hrisostomos, care adormise în anul 407[14]. Pe 14 septembrie 407[15].

Sfântul Isidoros Pilusiotul îi atrage atenția unei femei văduve că doliul este incompatibil cu cochetăria[16]. Pentru că doliul e plâns și întristare pentru cel adormit, pe când a te îmbrăca cochet înseamnă a căuta să fii remarcată de către bărbați.

Vorbind despre Judecata finală a Domnului, el spune că la ea va fi judecat omul în integralitatea sa[17]. Iar referindu-se la evlavie, Sfântul Isidoros ne spune că ea este în mod firesc în noi[18]. Însă, dacă evlavia față de Dumnezeu e firească în noi, nefiresc e tot păcatul și toată împotrivirea noastră față de Dumnezeu.

„Vinul veselește inima omului” [Ps. 103, 15, LXX], însă numai „când este băut cu măsură și potrivit cu nevoile trupului”[19]. În exces, el devine o patimă. Iar „nevoința [noastră ascetică] trebuie să corespundă virtuții”[20] pe care o avem.

Pentru Sfântul Isidoros, Preoția era un lucru dumnezeiesc și cel mai cinstit dintre toate[21]. Tocmai de aceea trebuie să trăim potrivit sfințeniei la care am fost chemați de Dumnezeu.

În scrisoarea a 85-a către Presbiterul Evloghios, din a doua carte a sa de epistole, Sfântul Isidoros ne spune că harul rămas în trupurile Sfinților, adică în Sfintele lor Moaște, îi chinuie pe demoni[22]. Dar tot harul lui Dumnezeu îi și vindecă pe cei credincioși de multe boli și neputințe sufletești și trupești. De aceea și afluxul nostru continuu către Sfintele Moaște: pentru că sunt vindecarea și ajutorul nostru.

Virtutea nu are egal[23], ne spune el, pe când milostenia noastră nu trebuie să o amestecăm cu dispreț și jigniri[24] față de cei cărora le facem bine. Pentru că ne stricăm și nouă sufletul și celor care primesc ceva de la noi.

Părintele Nicolae Moșoiu spunea într-un studiu al său, în mod conclusiv, că „se poate afirma că lumina dumnezeiască este necreată, dar este vizibilă cu ochii trupești datorită lucrării Duhului Sfânt”[25]. Fără doar și poate, lumina dumnezeiască e necreată, pentru că izvorăște din ființa Preacuratei Treimi, însă în niciun caz lumina dumnezeiască nu e văzută cu ochii trupești/ fizici. Pentru că orice vedere extatică se vede cu ochii sufletului, ai sufletului curat de patimi, în mod duhovnicește, și nu cu ochii trupești. Ochii trupești pot vedea numai lucrurile fizice din această lume. De aceea, dacă ochii noștri trupești ar vedea „lumina dumnezeiască”, atunci ea ar fi „creată” și nu necreată. Fapt pentru care, afirmația Părintelui Moșoiu arată o neștiință crasă în ceea ce privește vederile mistice ale Sfinților lui Dumnezeu și întreaga teologie mistică ortodoxă.

În aceeași carte citată anterior, Părintele Moșoiu a afirmat faptul că „strălucirea feței lui Moise nu se poate confunda cu strălucirea feței Domnului”[26]. Însă a fost una și aceeași strălucire dumnezeiască, pentru că și pe fața Sfântului Moisis [Ieș. 34, 35], cât și pe fața Domnului, pe Tabor [Mt. 17, 2], a strălucit aceeași slavă dumnezeiască necreată a Dumnezeului nostru treimic. Iar dacă pe fața Sfântului Moisis a strălucit „o altă strălucire”, de ce proveniență era ea? Era rază de soare, bucurie a sufletului sau demonică, dacă dumnezeiască afirmă că „nu era”?

Și tot aici, același teolog afirmă faptul că „prin delegație din partea episcopului, și preotul săvârșește Sfânta Taină a Botezului”[27]. Dar dacă Preotul săvârșește Botezul „prin delegație”, adică „în numele” Episcopului său, și nu prin hirotonia lui sacramentală, înseamnă că treapta preoției e o treaptă „goală” de lucrare sacramentală și că Episcopul, de fapt, formează „de unul singur” întreaga ierarhie bisericească.

Însă lucrurile stau tocmai invers: Episcopul îi hirotonește pe Diaconii și pe Preoții săi, din eparhia sa, în mod sacramental, dar nu ca pe niște „delegați”/ „înlocuitori” ai săi, ci în treapta diaconatului și a preoției, care sunt trepte sacramentale de sine stătătoare și cu lucrări de sine stătătoare și fără de care Episcopul nu poate sluji în eparhia sa. Pentru că ierarhia sacramentală a Bisericii e tripartită în mod constitutiv, e așa de la început, din primul secol al Bisericii, și ea nu poate fi redusă la episcopat, chiar dacă episcopatul generează celelalte două trepte sacramentale.

Iar încercarea de a minimaliza vreuna din treptele ierarhiei sacramentale sau de a o substitui alteia denotă o mentalitate non-eclesială. Pentru că teologul Bisericii nu poate maximaliza o treaptă sacramentală în defavoarea celorlalte două, ci le vede pe toate trei ca neapărate, și nici nu poate să gândească eliminarea vreuneia dintre ele, pentru că ierarhia sacramentală e tripartită. Pentru că treptele ierarhiei sacramentale sunt stabilite canonic în Biserică și sunt o realitate istorică de 21 de secole.

Sfântul Iov, în 9, 8, a profețit mergerea Domnului pe ape [Mt. 14, 26; Mc. 6, 48; In. 6, 19]. Căci el a spus în acest loc, conform LXX: Dumnezeu este „Cel care a întins cerul singur [ὁ τανύσας τὸν οὐρανὸν μόνος] și umblă ca pe pământ pe mare [καὶ περιπατῶν ὡς ἐπ᾽ ἐδάφους ἐπὶ θαλάσσης]”. Pe când în 9, 33, Sfântul Iov profețește faptul că Dumnezeu va fi mijlocitorul nostru [ μεστης ἡμῶν]. Pentru că el spune în 9, 32-33, LXX, cu referire la Dumnezeu: „Căci nu ești om ca [și] mine, căruia îi voi lupta împotrivă, ca să venim împreună întru judecată. Doar dacă era mijlocitorul nostru [ὁ μεσίτης ἡμῶν] și mustrând și ascultând între amândoi”. Iar El a devenit mijlocitorul nostru, pentru că a devenit Mântuitorul nostru. Și Iov 9, 33 este singurul loc în LXX unde avem cuvântul mijlocitor și acesta e cu adresă la Dumnezeu.

Însă, în I Tim. 2, 5, Sfântul Pavlos Îl numește pe Hristos Dumnezeu: „Mijlocitorul lui Dumnezeu și al oamenilor [Μεσίτης Θεοῦ καὶ ἀνθρώπων]” [BYZ]. Pentru că El a făcut unirea dumnezeirii cu umanitatea în persoana Sa cea veșnică și prin aceasta mijlocește dialogul dintre Dumnezeu și oameni.

În Epistola către Evrei, Sfântul Pavlos Îl numește pe Hristos Domnul: „Mijlocitorul unei făgăduințe mai bune [κρείττονός διαθήκης Μεσίτης]” [Evr. 8, 6, BYZ]. Și el numește aici, prin făgăduință sau legământ [διαθήκη] mai bun, Noul Testament. Iar în această ipostază, Mijlocitorul nostru Hristos e Cel care ne-a adus nouă Noul Testament. De aceea, în Evr. 9, 15, Sfântul Pavlos ne spune: „Și pentru aceasta [El] este Mijlocitorul noii făgăduințe [καὶ διὰ τοῦτο διαθήκης καινῆς Μεσίτης ἐστίν], ca [ὅπως], moarte făcându-Se întru răscumpărarea [θανάτου γενομένου εἰς ἀπολύτρωσιν] încălcărilor celor [făcute] în cea dintâi făgăduință [τῶν ἐπὶ τῇ πρώτῃ διαθήκῃ παραβάσεων], făgăduința moștenirii celei veșnice să o ia cei chemați [τὴν ἐπαγγελίαν λάβωσιν οἱ κεκλημένοι τῆς αἰωνίου κληρονομίας]” [BYZ].

Iar din acest loc scriptural, vedem că Sfântul Pavlos vorbește, mai întâi, despre folosul morții Domnului pentru cei din Vechiul Testament. Căci El, pe Cruce, i-a răscumpărat pe cei care au păcătuit în Vechiul Testament, dar au și crezut în El. Pentru că asta ne spune Pavlos în fragmentul: „moarte făcându-Se întru răscumpărarea încălcărilor celor [făcute] în cea dintâi făgăduință”. Pe când, în a doua parte a versetului, el vorbește despre folosul Crucii și al întregii opere mântuitoare a lui Hristos pentru noi, cei ai Noului Testament. Căci prin Botez și prin intrarea noastră în Biserică, noi am primit „făgăduința moștenirii celei veșnice” și ne-am făcut cei chemați ai Lui la Împărăția Sa cea veșnică.

Iar dacă am vorbit de curând despre arvuna Duhului[28], care e tot o sintagmă pavlosiană, prin sintagma „făgăduința moștenirii celei veșnice” [τὴν ἐπαγγελίαν τῆς αἰωνίου κληρονομίας]”, Sfântul Pavlos ne spune același lucru: că slava lui Dumnezeu e în noi și ea este făgăduința sau arvuna mântuirii noastre. Pentru că noi trăim eclesial cu slava lui Dumnezeu în noi, fiind conștienți de arvuna sau de făgăduința dumnezeiască din noi înșine. Căci am primit slava Lui în Biserica Sa și ea rămâne în noi și prin ea Dumnezeu conlucrează cu noi la mântuirea noastră, pe măsură ce ne ostenim zilnic să împlinim poruncile lui Dumnezeu.

În I In. 2, 1 însă, eu cred că Sfântul Ioannis l-a considerat pe Mângâietor [Παράκλητος] ca un sinonim al lui Mijlocitor. Pentru că el ne spune că Iisus Hristos este „Παράκλητον πρὸς τὸν Πατέρα [Mângâietor către Tatăl” [I In. 2, 1, BYZ] pentru noi.

De aceea, iubiții mei, dacă vrem să trăim mângâierea lui Dumnezeu în ființa noastră și, în același timp, să ne facem mângâietori ai altora, trebuie să Îl rugăm pe Domnul slavei să ne învețe să fim buni și îngăduitori cu oamenii! Căci numai iubirea lui Dumnezeu mângâie, numai iubirea Lui iartă, numai iubirea Lui îi îndreaptă pe oameni.

Sfântul Sfințit Mucenic Ippolitos [Ἱππόλυτος] al Romei, născut în 170 și martirizat în 235 d. Hr[29], a scris o lucrare teologică numită Dovadă despre Hristos și Antihristos [ΑΠΟΔΕΙΞΙΣ ΠΕΡΙ ΧΡΙΣΤΟΥ ΚΑΙ ΑΝΤΙΧΡΙΣΤΟΥ]/ Antihrist[30]. Și în această scriere, Sfântul Ippolitos ne spune că Antihristosul (sau Antihristul, așa cum ne-am obișnuit să îl numim noi în limba română) se va naște din seminția lui Dan, citând Fac. 49, 17[31]. El va fi un om, însă, prin păcatele și răutatea lui, va fi un fiu al diavolului și un vas al lui Satanas[32]. Însă speculațiile sterile despre Antihristos nu ne ajută în viața noastră duhovnicească, pentru că lupta noastră continuă e cu demonii și cu patimile din noi. Cu patimile noastre, care sunt consecințele vii și dureroase ale obișnuinței noastre cu păcatele.

În limba greacă, cuvântul pentru patimă este πάθος [patos][33]. Din punct de vedere medical, πάθος înseamnă boală. De unde avem noi patologia, adică „ramura medicinei care studiază cauzele și simptomele bolilor”[34]. Însă tot πάθος înseamnă și suferință, chin[35]. De unde avem Patimile sau Suferințele Domnului, pe care El le-a trăit pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și de aceea nu trebuie să schimbăm Patimile cu Pătimirile Lui, ci doar trebuie să explicăm celor credincioși semnificația specială a cuvântului, atunci când Patimile, scrise cu majusculă, se referă la Suferințele Domnului cele pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Paști din română vine din grecescul Πάσχα[36]. Și Πάσχα e la N. sg., adică Paști. Iar grecii cântă astfel spre sfârșitul Utreniei pascale: „Πάσχα τὸ τερπνόν [Paștiul cel plăcut], Πάσχα Κυρίου [Paștiul Domnului], Πάσχα [Paștiul], Πάσχα πανσεβάσμιον ἡμῖν ἀνέτειλε [Paștiul cel atotcinstit nouă ne-a răsărit]”[37]. Pentru că în greacă Πάσχα este indeclinabil[38].

Tocmai de aceea eu nu folosesc forma Paște sau Paștile, pentru că ele nu au nimic de-a face cu Πάσχα.

Căci în Ieș. 12, 27, LXX avem tot Paștiul Domnului [τὸ Πασχα Κυρίῳ]. Πασχα e la N. sg., iar Κυρίῳ la D. sg., în conformitate cu logica sintactică.

În WTT, la Ieș. 12, 27, avem פֶּ֙סַח [Pesah], care este corelativul lui Πασχα [Pasha]. Însă פֶּ֙סַח [Pesah] înseamnă Jertfa pascală, care ni-L indică pe Hristos, Paștiul nostru, pe când פָּסַח [Pasah], care e un verb, înseamnă a trece peste, a sări, a sălta[39], care indică trecerea lui Israil prin Marea Roșie, adică Botezul creștin.

Dar și în ebraică פֶּ֙סַח [Pesah] e defectiv de plural[40], ca și corelativul său din greacă, Πασχα [Pasha]. Fapt pentru care nici în română nu poate exista decât Paști, articulat Paștiul, pentru că forme de plural nu are. Pentru că noi avem un singur Paști, adică un singur Miel, și Acela e Hristos Domnul.

Dacă spunem „Paștile”, care e considerat „un plural articulat”, înseamnă că noi mărturisim că avem „mai mulți Hristoși”. Însă Hristosul nostru e unul singur și Acela e Iisus Hristos, Fiul Cel întrupat al Tatălui.

De aceea, să Îl lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul nostru treimic, pentru toate binefacerile cunoscute sau necunoscute de noi, pe care El le-a lucrat în viața noastră! Și să mărturisim cu bucurie și cu credință tare învierea lui Hristos, prin care El S-a făcut începutul învierii celei de obște.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să ne bucure mereu cu slava Lui, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 23 aprilie 2017 și terminată pe 24 aprilie 2017, la ora 16. 13 minute.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2016/sxsaintinfo.aspx. Însă, cf. locației de aici, el s-a născut între 360/ 370 și a adormit între 440/ 450 d. Hr.

[3] Cf. Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1 (Epistolele 1-500), trad., introd. și note de Pr. Nicușor Morlova, Ed. Egumenița, Galați, 2013, p. 10.

[4] În volumul prezentat în nota precedentă. Care are 352 p. și în care a tradus PG 78, col. 177-453, cf. Idem, p. 17.

[5] Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, cartea a doua, PG 78, col. 456-728, Epistolele 1-300, trad. și note de Pr. Nicușor Morlova, Ed. Egumenița, Galați, 2015, 326 p.

[6] Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit, p. 35. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 37. [9] Idem, p. 50. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 113.

[12] PG 78, col. 285/ Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit, p. 127.

[13] PG 78, col. 288/ Idem, p. 130.

[14] Cf. sursei de aici. Afirmație făcută de Βλασίου Ιω. Φειδά, în Εκκλησιαστική Ιστορία, Αθήναι, 2002, ed. a 3-a, vol. 1, p. 552, 598, cf. n. 9 din sursa online citată aici.

[15] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ιωάννης_ο_Χρυσόστομος.

[16] Sfântul Isidor Pelusiotul, Epistole, vol. 1, op. cit., p. 143. [17] Idem, p. 170. [18] Idem, p. 287/ PG 78, col. 420. [19] Idem, p. 323.

[20] Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, op. cit., p. 39.

[21] PG 78, col. 493/ Sfântul Isidor Pelusiotul, Opere complete, vol. II, op. cit., p. 47.

[22] PG 78, col. 528/ Idem, p. 83.

[23] PG 78, col. 532/ Idem, p. 89.

[24] PG 78, col. 656/ Idem, p. 221.

[25] Preot Conf. Nicolae Moșoiu, Hermeneutica Ortodoxă ca dezvoltare teologică în Tradiție, Ed. Astra Museum, Sibiu, 2013, p. 197. [26] Idem, p. 116. [27] Idem, p. 459.

[28] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/19/predica-despre-diverse-locuri-scripturale-si-patristice-3/.

[29] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1949/sxsaintinfo.aspx și https://en.wikipedia.org/wiki/Hippolytus_of_Rome.

[30] Publicată în PG 10, col. 725-788.

[31] PG 10, col. 757.

[32] PG 10, col. 776.

[33] Cf. https://el.wiktionary.org/wiki/πάθος.

[34] Cf. http://www.dex.ro/patologie.

[35] Lambros Peținis, Dicționar grec-român, Ed. Vox, București, 1995, p. 315.

[36] A se vedea Slujba Învierii Domnului: http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html. [37] Ibidem.

[38] Cf. Friberg Greek Lexicon, 21. 107, apud BW 10.

[39] Cf. https://en.wiktionary.org/wiki/פסח.

[40] Ibidem.

Eminescu: între modernitate și tradiție [59]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Insistența lui asupra filiației geniului (fiu al lui Dumnezeu), care dezavuează nesiguranța necunoașterii, poate proveni dintr-o lectură pătrunzătoare a unor versuri de la Dosoftei (dublată indubitabil și de alte pagini vechi), precum: „Și aceasta-i ruda ce cearcă pre Domnul,/ Spițele acestea să le ști tot omul./ Să meargă pre dânse și să-L vază-n față,/ Domnul lui Iiacov cercând cu dulceață” (Ps. 23, 17-19).

Tiparul Luceafărului – alegorie a poetului de geniu – urmărește de aceea, în principal, modelul hristologic. După cum a relatat adesea și exegeza literară, începutul Evangheliei după Ioan („La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” etc.) este transcris în manuscrisul Luceafărului. Ni se pare, de asemenea, că versurile poemului eminescian,

Iar tu Hyperion rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi – cuvântul meu dentâi,
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,

interferează cu cele ale psalmului al 2-lea, în versificarea lui Dosoftei:

Cătră Mine Domnul zice:
„Fiiul Mieu ești din mătrice,
Eu astăz Te nasc pre Tine.
Și vei cere de la Mine

De-Ț voi da limbile toate,
Ce Ți-s ocină de soarte,
Că-Ț vor asculta cuvântul
Și vei domni-n tot pământul…”

(Ps. 2, 33-40)

La Dosoftei este vorba de Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pe care „Din pântece Te-au născut mainte/ De luceafăr al Tău Svânt Părinte” (Ps. 109, 13-14)[1]. Geniul, în opinia lui Eminescu, este și el un fiu al lui Dumnezeu, fără a fi, însă, de aceeași natură cu Dumnezeu.

Luceafărul lui Eminescu este însă mai degrabă o alegorie, nu urmărește neapărat determinarea unui tipar gnostic, deși cred că este tentant, pentru unii, a-l apropia de acel Satanail al bogomililor/ catarilor ori de alt personaj intermediant (creație primară a lui Dumnezeu) din cosmogoniile gnostice.

Părerea mea este că Eminescu era preocupat nu de justificarea uneia sau alteia din tezele gnostice (de altfel, acelui gnostic creator intermediar i se potrivește, mai degrabă, numele de Demiurg, iar nu Dumnezeului absolut), ci de justificarea soteriologiei geniului, geniu cu un portret paradoxal, format din lumini și umbre.

Eminescu a fost însă preocupat și de vederea lui Dumnezeu, de distincția pe care tradiția veche românească, religioasă și literară, o face între ființa sau esența lui Dumnezeu și manifestarea sau energiile Sale necreate. Prin cele din urmă Dumnezeu Se revelează, este cognoscibil creaturilor Sale raționale, în timp ce ființa Lui le rămâne veșnic și deplin incomprehensibilă.

Într-o variantă a Luceafărului, Dumnezeu îi răspunde lui Hyperion: „Tu îmi ceri semne și minuni/ Ce ființa mea o neagă”[2]. (Evocam ceva mai devreme refuzul Mântuitorului de a face semne și minuni în fața celor care-L provocau să-Și descopere dumnezeirea – doar Apostolilor le dezvăluie semnele eshatologice, între care și necredința/ scepticismul, care sunt menționate și în tablourile eminesciene.)

Hyperion-Luceafărul, nici în această variantă și nici în cea receptă, nu Îl vede pe Dumnezeu, ci doar Îl aude – ca martorii din referatul nou-testamentar al Epifaniei (Botezul Domnului): „Fiori-l trec atât de cruzi/ Și noaptea se-nfurtună/ Și-i izvorăște în auz/ Un glas adânc ce sună”.

El (deși, tot în manuscris, într-o variantă bruionară, e numit „lumină din lumină”, ceea ce nu e însă compatibil cu „din chaos, Doamne,-am apărut /…/ Și din repaos m-am născut”) vorbește cu Dumnezeu fără să-L vadă, doar ascultându-I glasul (Dan C. Mihăilescu crede că nuanțele semantice ale auzului și ascultării și le-a impropriat Eminescu de la Antim Ivireanul[3]), ceea ce nu se remarcă prea bine din varianta antumă. Și face aceasta ajungând „Unde nu-i centru, nici hotar[4] / Nici rază a cunoaște”...[5].

Dumnezeu nu este circumscris/ limitat, de aceea numirea/ semnificarea/ scrierea Lui este simbolică, dar Dumnezeu nu este în simbolurile Sale, cum spunea într-un poem Sfântul Efrem Sirul, dar și Lamartine, într-o conservatoare viziune poetică survenită pe aceeași rută patristică[6]. Aceste simboluri variate comunică atributele/ însușirile lui Dumnezeu, cum ar fi măreția și frumusețea, dar El nu se află în semne și minuni care sunt pentru inemi împietrite, nu pentru fiii Săi:

De Tine pământul tremură de frică,
Dealurile, munțâi pier ca o nemică. /…/
Fața Ta cea svântă cu foc pistrelează,
Cărbuni de la Tine s-aprind de dau rază.

Ție Ți să pleacă ceriul și Te-ascultă,
Când pogori în țară, și stă-n groază multă.
Lumina scripește supt svinte-Ț picioare
Cu negură groasă de grea strălucoare. /…/

Pus-ai întunerec de-Ț ascunz[i] lumina,
Cu sălaș de ape ce-ai făcut cu mâna.
Și pre dinainte-Ț nourii fac cale,
Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale.

Piatră cu jăratec, cu foc împreună,
Cu multă tărie Domnul din ceri tună.
Da-ș-va de sus glasul, săgeț va trimite,
Greșiții să-ș moaie inemi împietrite.

Pre pizmaș[i] goni-i-va cu fulgere multe
Și le va da spaimă cu săgeți mănunte.
Mările săca-va de s-a vedea fundul,
Apele fugi-vor de-a rămânea prundul

De îngrozitură și de grea-nfocare
Ce-a să slobozască Domnul cu suflare.

(Ps. 17, 19-44)

Eminescu putea să prelucreze, stilistic, câteva imagini poetice, în niște versuri dintr-o variantă a Luceafărului: „Deodată nourii s-aprind/ Și ard cu pară mare/ Din foc, din aer [şi] văpăi/ El sta să se culeagă/ Coboară-a chaosului văi/ Lumina, lumea-ntreagă”[7] (a se remarca vechea sinonimie între lume și lumină).

În altă parte, Dumnezeu este „Tu ce încarci văzduhul și nourii cu grindeni” (Bogdan Dragoș)[8].


[1] Aici intervine o problemă spinoasă, pe care am dezbătut-o pe larg în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 217-238, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 404.

[3] „Triunghiul verbal de care aminteam este format din a auzi, a urma și a asculta, relația stabilită de poet fiind: 1) El asculta tremurătorCa să-ți urmez chemarea și 2) Cum el din cer o auziCa să te-ascult ș-acuma. Să citim, acum, o pagină citită probabil și de Eminescu (s. n.), acel Eminescu al cărților vechi românești, și care îi aparține lui Antim Ivireanul: «Oare acest cuvânt ce zice Tatăl, Pre Acesta [Hristos] ascultaț[i]… […] Acest ascultaț[i] aici nu să înțelege cuvântul cel gol, ce iase din gura omului și-l ascultăm cu urechile, căci acela nu să numește ascultare, ci auzire [s. a.], ce să înțelege sfârșitul faptului, adecă ca cum am zice unii slugi: du-te de fă, iată ce și el auzind cuvântul să supune ascultării și merge de face. Așa și Dumnezeu Tatăl ne zice noao: Pre Acesta ascultaț[i], adecă ca ce ne va porunci Hristos să facem, să ne supunem ascultării [s. a.] și să săvârșim lucrul după pohta Lui, pentru binele nostru»”. Cf. Dan C. Mihăilescu, Perspective eminesciene, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 64.

[4] A se compara cu afirmația lui Cusanus, pentru care Dumnezeu este „o sferă al cărei centru este pretutindeni și circumferința nicăieri”: sphaera cuius centrum ubique, circumferentia nullibi.

[5] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 402.

[6] A se vedea Sebastian Brock, Efrem Sirul, Imnele despre Paradis, trad. de Pr. Mircea Telciu şi Diac. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 75 şi 79.

A se vedea și poemul lui Lamartine, L’Hymne de la Nuit:
„Ô Nuits, déroulez en silence/ Les pages du livre des cieux;/ Astres, gravitez en cadence/ Dans vos sentiers harmonieux;/ Durant ces heures solennelles,/ Aquilons, repliez vos ailes,/ Terre, assoupissez vos échos;/ Étends tes vagues sur les plages,/ Ô mer! et berce les images/ Du Dieu qui t’a donné tes flots.// Savez-vous son nom? La nature/ Réunit en vain ses cent voix,/ L’étoile à l’étoile murmure/ Quel Dieu nous imposa nos lois?/ La vague à la vague demande/ Quel est celui qui nous gourmande?/ La foudre dit à l’aquilon:/ Sais-tu comment ton Dieu se nomme?/ Mais les astres, la terre et l’homme/ Ne peuvent achever son nom.

Am subliniat sintagme recognoscibile în lirica eminesciană și care conțin o filosofie arhaică, patristică (comunicarea între logosul cosmic și logosul uman), comună celor două arii de spiritualitate creștină, occidentală și orientală.

[7] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 378-379.

[8] M. Eminescu, Opere, VIII, ediție inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 80.

Reîntoarcere la Nichita [90]

În poemul Contemplarea lumii din afara ei, „cel care a murit” (poetul care a murit) spune despre „cel care nu s-a născut” (despre succesorul lui în ale poeziei) că „el va fi vedere,/ noi știm aceasta,/ el va fi vedere”.

Pentru că, întotdeauna, poetul mare, genial, care va veni, care se va naște în viitor, îi va întrece pe cei din trecut. Este o idee în care credea și poetul Dorin Streinu[1] și pe care mi-o spunea adesea, când noi eram adolescenți, aceea că Dumnezeu Se arată întotdeauna minunat și că cei care se vor naște în viitor (Sfinți, mari poeți/ genii, mari oameni) îi vor întrece pe cei din trecut. Numai oamenii mediocri și fără perspectivă și, mai ales, care au „puține așteptări” de la Dumnezeu, cred că trebuie să caute măreția numai în trecut și că sensul lumii și al istoriei e numai spre decădere.

Iar Nichita spune: „El va fi vedere /…/ De aceea i-am și pregătit/ paturile ochilor noștri/ pe care-i ținem neplânși./ Pentru el îi ținem curați și neplânși/ să aibă unde trage peste noapte/ în orice secundă ar veni/ când va veni”.

Iar nouă „ne trebuie un timp care să ne împace/ felul nostru de a fi,/ care să ne lumineze ochii, /…/ ochii/ pe care-i eliminăm tot timpul din noi/ sub ciudata înfățișare a cuvintelor/ și a strigătelor”. Căci vederile pe care le vedem se transformă în cuvinte și de ele ne purificăm prin cuvinte, prin vorbire.

Nichita a crezut mereu în poezia ca exorcism. „Orice carte trăită este și o carte durută, dar bucuria comunicării înfrânge lacrima”[2], ne spune el.

Perspectiva terestră este următoarea: „aici, în această zonă cosmică/ sub pleoapa albastră [a cerului],/ toți se mănâncă pe toți./ Neîntrerupt, toți se mănâncă pe toți./ Omul mănâncă pasărea,/ pasărea mănâncă viermele,/ viermele mănâncă iarba,/ iarba mănâncă resturile omului,/ resturile omului mănâncă piatra,/ piatra mănâncă apa,/ focul mănâncă aerul,/ aerul mănâncă pământul. /…/ Zgomotul caracteristic este cel al fălcilor mestecând. /…/ totul nu este decât o nesfârșită cină”.

Poetul transformă o realitate bio-fizică (cea a metamorfozelor materiale; în mentalitatea materialist-ateistă a fost și este rezumată astfel: nimic nu se pierde, totul se transformă) într-o parabolă cu semnificații mult mai adânci, cu sens spiritual.

Pentru că, deși lucrurile stau astfel (totul pare supus unei tranziții nemiloase și orice lucru material este destinat să devină hrană și sursă de energie pentru un altul), „totuși am putea spune/ fără să ne înșelăm prea mult/ că există o oarecare ordine și/ o oarecare așezare/ a ceea ce există acolo”.

Există o ordine care desfide hazardul, care desfide teoria evoluționistă, chiar și acolo unde pare că nu există decât „burți”, care „au aceeași foame,/ ca dovadă că se mănâncă unele pe altele”.

În această lume, „cea mai mare dimensiune din cosmos este punctul./ Unul nu este mai mare decât altul./ Muntele este un punct/ și firul de iarbă este tot un punct. /…/ Este o planetă de mărimea unui punct/ pe care diferite puncte/ se socotesc a fi stăpâne./ De la distanță,/ nu se poate adjudeca/ cine este stăpânul planetei,/ care punct stăpânește punctul”.

Eminescu utiliza un alt tip de retorică, dar cred că semnificațiile sunt convergente: „Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii /…/ noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/ Ne succedem generații și ne credem minunați;/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”… (Scrisoarea I)[3].

Puțin mai departe, vorbind din perspectiva celui care nu s-a născut, Nichita scrie: „Acest punct de culoare albastră/ care-și zice sieși pământ”… (ceea ce îmi confirmă interpretarea pe care am dat-o, în comentariul meu, punctului eminescian).

Și: „De la mare distanță,/ de la foarte mare distanță,/ nașterea lumii și apoia ei  [geneza și eshatologia]/ sunt lipite/ și dorm îmbrățișate/ în acest punct albastru”.

Nu numai atât, ci „aici și infinitul văzut din infinit/ este un punct”.

Dacă considerăm că „Cel ce nu s-a născut” e Dumnezeu, ni se pare corect ca, înaintea Lui, geneza și eshatologia să fie lipite de punct și ca „infinitul văzut din infinit” să fie tot un punct. „Că mii de ani în ochii Tăi [sunt] ca ziua de ieri, care a trecut” (Ps. 89, 4, LXX)[4].

Pentru cei care urmează să se nască, aici, pe pământ, „toți se nasc din toți,/ neîntrerupt, toți se nasc din toți. /…/ cea mai mare dimensiune/ este viața./ Nicio viață nu este mai mare decât alta,/ nicio moarte nu rămâne neîmpodobită/ de o naștere”.

Poetul este cel „care știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine”, pentru că „pe pământ tot ceea ce există/ are nevoie din când în când să plângă”.

Iar „lumea și locuitorii de pe punctul albastru/ pot fi caracterizați prin aceea că sunt/ și pot stârni ciudatul sentiment/ că au tendința de a fi”.

Ei sunt, dar au și tendința de a fi mai mult decât în această lume, mai mult decât locuitori pe acest punct albastru.

O filosofie asemănătoare exprimă Nichita și în poemul Un om de cal, în care mă duce gândul și măresc vederea” (aluzie la dascălul din Scrisoarea I, pe care „într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri” și „-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte”, pentru a-și reprezenta geneza și eshatologia lumii).

Și ceea ce gându-l duce să vadă este aceasta: „O, galaxia aceasta/ cât un punct este/ față de ceea ce este, –/ iar punctul/ și el, cât un punct este/ față de ceea ce este. /…/ Râul de sori [la Eminescu: „roiuri luminoase” (Scrisoarea I și Memento mori) sau „caravane de sori regii” (Memento mori)], cât un punct este/ aidoma punctului cât un punct. /…/ Punctul și iarba și cu pământul/ și cu soarele/ și cu stelele și cu tot cerul/ sunt cât un punct./ Egale între ele și cât un punct/ față de ceea ce este. // I-ha, i-ha,/ eu sunt un om de cal/ galopând într-un punct”.

Iar concluzia este: „Față de ceea ce este/ orice altceva este un punct. /…/De la zero la unu de la nimic la punct/ se întinde miracolul./ Între zero și unu, între nimic și punct arde duhul!”.

„Față de ceea ce este”, față de Dumnezeu, „Cel ce este” (Ieș. 3, 14, Biblia 1914), „orice altceva este un punct”, orice altceva este o creatură adusă de Sine întru ființă. Și oricare dintre aceste creaturi este un biet punct în comparație cu puterea și veșnicia lui Dumnezeu.

Iar „între zero și unu, între nimic și punct”, între a nu fi și a fi, între neființă și „miracolul” ființării, „arde duhul”, Duhul lui Dumnezeu, Cel care „întru început…Se purta pe deasupra apei” (Fac. 1, 1-2, Biblia 1914), pregătind-o pentru zămislire, după cum arată Sfântul Vasilios cel Mare.


[1] A se vedea Dorin Streinu, Opere alese, vol. 1-9 (câte au fost publicate până în prezent), cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2010/12/12/dorin-streinu-opere-alese-vol-i-2010/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2011/01/07/dorin-streinu-opere-alese-vol-2/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/2011/10/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-3/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/05/dorin-streinu-opere-alese-vol-4/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/21/dorin-streinu-opere-alese-vol-5/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/01/14/dorin-streinu-opere-alese-vol-6/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2013/09/23/dorin-streinu-opere-alese-vol-7/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/30/dorin-streinu-opere-alese-vol-8/,
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/20/dorin-streinu-opere-alese-vol-9/.

[2] Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op. cit., p. 565.

[3] A se vedea comentariul meu aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/11/scrisoarea-i-5/.
Acest comentariu a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 523-529, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] Cf. traducerii Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/23/psalmul-89-cf-lxx/.

A se vedea și Psalmii (ediția LXX), traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/04/psalmii-editia-lxx/.

Sau Psalmii liturgici, traducere de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Iov, cap. 7, cf. LXX

1. Care din două: nu ispită este viața omului pe pământ sau ca a zilierului celui vremelnic [este] viața lui?

2. Sau ca un slujitor temându-se de domnul său și câștigând umbră? Sau ca un zilier așteptându-și plata sa?

3. Așa și eu am răbdat lunile cele deșarte și nopțile durerilor îmi sunt date mie.

4. Dacă am să dorm, zic: „Când [este] ziuă?”. Iar când am să mă scol, iarăși [zic]: „Când [este] noapte?”. Și plin sunt de dureri de seara [și] până dimineața.

5. Și se amestecă trupul meu în putreziciunea viermilor [φύρεται δέ μου τὸ σῶμα ἐν σαπρίᾳ σκωλήκων], iar [eu] mă topesc [pe] bulgării pământului de la puroiul răzuit [τήκω δὲ βώλακας γῆς ἀπὸ ἰχῶρος ξύων].

6. Și viața mea este mai ușoară [decât] vorbirea și a pierit în nădejde deșartă.

7. Așadar, adu-Ți aminte că duhul meu [este] viața [mea] [μνήσθητι οὖν ὅτι πνεῦμά μου ἡ ζωὴ] și nu se va mai întoarce ochiul meu să vadă bine [καὶ οὐκέτι ἐπανελεύσεται ὁ ὀφθαλμός μου ἰδεῖν ἀγαθόν]!

8. Nu mă va [mai] privi în jur ochiul privindu-mă [care mă privește]. Ochii Tăi [sunt] în mine [οἱ ὀφθαλμοί Σου ἐν ἐμοί] și [eu] nu mai sunt [καὶ οὐκέτι εἰμὶ],

9. ca un nor curățindu-se din cer. Căci dacă omul are să coboare întru Iad [ἐὰν γὰρ ἄνθρωπος καταβῇ εἰς ᾍδην], nu are să mai urce [οὐκέτι μὴ ἀναβῇ],

10. nici nu are să se mai întoarcă încă întru casa sa și nici nu are să-l mai cunoască pe el încă locul său.

11. Așadar, încă nici eu [nu] voi cruța gura mea, [ci] voi vorbi în nevoie fiind. [Căci] voi deschide amărăciunea sufletului meu [πικρίαν ψυχῆς μου] apăsându-mă [care mă apasă].

12. Care din două: mare[1] sunt sau balaur? Căci ai pus[2] peste mine strajă.

13. Am zis că „mă va mângâia patul meu și voi aduce către mine cuvânt propriu culcușului meu”.

14. Mă înspăimânți[3] [cu] vise [ἐκφοβεῖς με ἐνυπνίοις] și în vedenii mă uimești [καὶ ἐν ὁράμασίν με καταπλήσσεις].

15. Vei izbăvi de la duhul meu sufletul meu [ἀπαλλάξεις ἀπὸ πνεύματός μου τὴν ψυχήν μου] și de la moarte oasele mele [ἀπὸ δὲ θανάτου τὰ ὀστᾶ μου]?

16. Căci nu întru veac voi trăi, ca să [nu] rabd îndelung. Pleacă[4] de la mine, căci deșartă [este] viața mea!

17. Căci ce este omul, că l-ai mărit pe el sau că iei aminte întru el?

18. Sau cercetarea lui vei face până dimineața și întru odihnă pe el îl vei judeca?

19. Până ce [când] nu mă lași și nici [nu] mă trimiți? Până când am să înghit scuipatul meu în durere?

20. Dacă eu am păcătuit, ce pot Ție să-Ți fac, Cel care Te arăți peste mintea oamenilor? Pentru ce m-ai pus învinuitorul Tău, iar eu sunt peste Tine povară?

21. Și pentru ce nu ai făcut fărădelegii mele uitare și curăție păcatului meu? Dar acum întru pământ voi merge și ridicându-mă dimineața devreme nu mai sunt [nu voi mai fi]”.


[1] Se refere la marea de apă.

[2] Se referă la Dumnezeu.

[3] Tot cu referire la Dumnezeu.

[4] De asemenea raportându-se la Dumnezeu. Vorbind către El acest lucru.

Predică la Evanghelia Sfântului Lucas [4]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Lucas, în capitolul 1 al Evangheliei sale, ne redă fragmente din vorbirea Născătoarei de Dumnezeu, el ne-o prezintă pe Stăpâna noastră ca pe o persoană doxologică și profetică. Pentru că în Lc. 1, 46-55, Fecioara Mariam astfel se manifestă.

Sufletul ei Îl mărește pe Domnul [Lc. 1, 46]. Verbul μεγαλύνω [megalino] care apare aici, în ediția BYZ, e corelativul lui magnify și înseamnă a mări. La sensul figurat, μεγαλύνω înseamnă a slăvi. Tocmai de aceea, în limbajul nostru bisericesc a mări sau a slăvi sunt sinonime, pentru că vor să spună același lucru: că noi Îl lăudăm pe Dumnezeu.

Căci atunci când spunem că Îl mărim sau Îl slăvim pe Dumnezeu, noi spunem că Îl lăudăm pe Dumnezeu, pe Cel lăudat, mărit sau slăvit/ doxologizat de întreaga creație.

Substantivul δόξα [doxa] înseamnă slavă. De aici îl avem pe δοξολογία [doxologia], care înseamnă vorbirea despre slava lui Dumnezeu sau vorbirea despre cum trebuie să Îi aducem slavă/ laudă/ închinare lui Dumnezeu.

Pentru că trebuie să fim doxologici, adică slăvitori ai lui Dumnezeu, așa după cum ne învață Biserica Lui. Trebuie să Îl slăvim pe El prin cultul Bisericii, adică prin rugăciunile și cântările cultice ale Bisericii și prin altele asemănătoare lor, create de Sfinții lui Dumnezeu și de diverși teologi, dar care nu au fost introduse în cărțile de cult pe care le avem acum în uz.

Iar când Maica Domnului ne vorbește despre slăvirea interioară a lui Dumnezeu sau despre mărirea Lui, ea ne cere ca să avem și noi o inimă mare, largă, cuprinzătoare și să Îl slăvim pe El cu toată ființa noastră. Pentru că una e să cânți doar din gură, știind notele și melodia, și alta e să cânți cu toată ființa ta, pentru că cântarea este evlavia ta vie față de Dumnezeu.

– Când Îl mărim pe Dumnezeu cu adevărat?

– Atunci când se bucură duhul nostru în Dumnezeu, în Mântuitorul nostru [1, 47]. Când ne bucurăm duhovnicește, atunci Îl și slăvim cu toată ființa noastră pe Dumnezeu. Dar când ne bucurăm duhovnicește, ne bucurăm tocmai pentru că am simțit că slava Lui s-a coborât în noi. Și ne bucurăm duhovnicește pentru că ne bucurăm în slava Lui, fiind plini de slava Lui. Iar slava Lui e mântuitoare pentru noi, pentru că e a Mântuitorului nostru.

În limba greacă, Σωτήρ [Sotir] înseamnă Mântuitor. Și de la acest cuvânt îl avem pe σωτηρία [sotiria], care înseamnă mântuire. Dar σωτηρία, deși este un cuvânt specializat teologic, el are ample semnificații, însemnând și eliberare, scăpare, salvare, conservare, păstrare. Însă celelalte accepțiuni ale termenului ne spun, la propriu, ce înseamnă de fapt mântuire: că Domnul ne-a scos din Iad și din robia demonilor și ne-a făcut moștenitori ai Împărăției Sale. El a jefuit Iadul și i-a biruit pe demoni și ne-a scos pe noi din robia lor. Adică mântuirea e foarte practică, ea e un fapt, o realitate trăită de noi și nu desemnează o idee ruptă de realitate sau o poveste de adormit copiii. Mântuirea înseamnă ce a făcut la propriu Hristos pentru noi și ce face în mod continuu în Biserica Sa. Pentru că atunci când fiecare dintre noi se botează, Hristos îl scoate pe fiecare din Iad și din mâinile demonilor și îl face fiu al Împărăției Sale. Și când noi cădem în păcate și venim la Preot ca să ne spovedim, tot Hristos ne dă mână de ajutor și ne scoate din Iadul în care am intrat prin păcatele noastre și ne reumple de slava Lui.

Pentru că Hristos Dumnezeu nu e Mântuitorul nostru doar la timpul trecut, ci și în prezent. El e Mântuitorul tuturor, din orice timp și din orice veac. Pentru că El i-a mântuit pe Sfinții Lui din Vechiul Testament, dar El îi mântuiește în mod continuu, în Biserica Sa, pe toți cei care cred în El și în Tatăl Său și în Duhul Său Cel Sfânt, Care din Tatăl purcede, și care își asumă necontenit întreaga teologie și viață a Bisericii Sale. Pentru că întreaga viață liturgică a Bisericii este prezența Lui în viața noastră. Este modul în care El lucrează necontenit la mântuirea noastră.

Dumnezeu a privit spre smerenia roabei Sale [1, 48], a Maicii Domnului. Și când spune că a privit, Născătoarea de Dumnezeu spune și că El S-a coborât în pântecele ei. Pentru că aici, în cazul Născătoarei de Dumnezeu, Dumnezeu nu numai că a văzut curăția și sfințenia ei, dar S-a și smerit pe Sine pentru noi, făcându-Se om și trăind printre noi, oamenii. Iar smerenia e plină de curăție și de sfințenie. Smerenia e plină de ascultarea de Dumnezeu și de fapte bune.

Și El S-a smerit pe Sine și S-a întrupat din cea care s-a smerit pe sine în fața Sa. Pentru că smerenia Îl face pe Dumnezeu să privească în noi și la faptele noastre și să ne umple de slava Lui. Pentru că Lui Îi place smerenia, adică ascultarea de El. Îi place când noi ne asumăm păcatele noastre, când noi ne asumăm condiția noastră de muritori în relație cu El, pentru ca să fim vii în veci. Lui Dumnezeu Îi place smerenia, pentru că Fiul Tatălui Și-a asumat viața smerită prin întruparea Sa. Și a fi smerit nu înseamnă „a fi prost”, ci a fi sincer cu tine în relația cu Dumnezeu. Pentru că noi avem toate ale noastre de la Dumnezeu, dimpreună cu darul vieții, și noi nu putem trăi fără El. De aceea, a fi smeriți înseamnă a fi oameni. Înseamnă a fi oameni normali, oameni sinceri cu noi înșine. Pentru că recunoaștem că toate sunt ale Lui. Că toate sunt darurile Sale și că noi trăim în lumea Lui, datorită Lui și în relație cu El.

Dar când ne încredem în noi înșine, când ne mândrim, făcând comparație între noi și alții, atunci nu ne mai comportăm normal, nu mai suntem în firescul nostru, ci presupunem că suntem „mai mult” decât suntem. Însă presupunerea noastră e falsă. Pentru că toate ale noastre sunt ale lui Dumnezeu și întreaga lume și existență sunt ale Lui și noi nu avem nimic al nostru. De aceea, nu ne putem lăuda cu nimic al nostru, căci nu avem nimic, dar ne putem lăuda în Dumnezeu. Așa cum ne spune Sfântul David: „Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău” [Ps. 5, 12, LXX].

Însă Maica lui Dumnezeu, cea mai smerită dintre toți oamenii în fața Lui, cea conștientă de diferența abisală, de netrecut, dintre ea și El, profețește despre sine și spune: „de acum mă vor ferici toate neamurile [ἀπὸ τοῦ νῦν μακαριοῦσίν με πᾶσαι αἱ γενεαί]” [Lc. 1, 48, LXX]. Toate neamurile și toate secolele. Pentru că cinstea adusă de oameni nu este incompatibilă cu sfințenia cea mai mare, ci, dimpotrivă, sfințeniei celei mai mari i se cuvine toată lauda. Căci dacă „celor Drepți li se cuvine laudă” [Ps. 32, 1, LXX], ce fel de laudă se cuvine celei mai curate și mai sfinte decât toată făptura rațională, adică Maicii Domnului? Și Biserica o laudă neîncetat pe cea mai cinstită și mai slăvită decât întreaga făptură, pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea care s-a făcut locaș rațional al lui Dumnezeu.

Însă, din Lc. 1, 48 noi înțelegem care om este cu adevărat lăudat de Dumnezeu și cinstit de către El: omul sfânt. Pentru că cel care va fi plin de smerenie, va fi plin și de slava lui Dumnezeu. Și a fi plin de slava Lui și cu Dumnezeu înseamnă împlinirea reală, împlinirea veșnică a omului, adică sfințenia. Iar smerenia nu te omoară, ci te înalță, pentru că ești înălțat de Cel care iubește smerenia. Pentru că El îi ceartă pe cei mândri și sunt blestemați cei care se abat de la poruncile lui Dumnezeu [Ps. 118, 21, LXX]. Dar El iubește smerenia și pe cei smeriți ai Săi îi face moștenitori ai Împărăției Sale. Pentru că cei smeriți ai Săi Îl socotesc pe El drept sursa lor de viață, ceea ce El este, și nu își pun nădejdea în ei înșiși.

Domnul i-a făcut măriri Maicii Sale [1, 49]. Adică i-a recunoscut locul ei unic în istorie și în Împărăția lui Dumnezeu, acela de Născătoare de Dumnezeu și de Împărăteasă a întregii făpturi, și a umplut-o de toate harismele dumnezeiești, pe măsura dragostei ei de Dumnezeu.

Măririle lui Dumnezeu sunt pe măsura nevoinței și a iubirii pentru El. Tocmai de aceea, când vedem un Sfânt plin de cunoaștere teologică și făcător de minuni și văzător-înainte și, în același timp, lucrător smerit în via Domnului, vedem un om plin de harisme, adică de măririle date lui de către Dumnezeu. Și el e minunat în ochii noștri, pentru harismele sale cele sfinte. Însă Maica lui Dumnezeu nu numai că are toate harismele sfințeniei și cea mai mare curăție posibilă, dar ea s-a învrednicit și de faptul de a fi Născătoare de Dumnezeu, lucru pe care nicio altă făptură nu l-a trăit și nu îl va trăi. De aceea, evlavia și iubirea noastră pentru ea sunt pe măsura sfințeniei ei celei desăvârșite.

Cine este Dumnezeu? Cel puternic să facă toate [1, 49]. Și El e sfânt și sfânt este numele Lui [Ibidem]. Pentru că puterea Lui e plină de sfințenie și sfințenia Lui e plină de putere dumnezeiască. Însă puterea Lui este delicată cu noi, făpturile Sale, pentru că El Se manifestă cu noi cu toată atenția, știind că ne poate strivi într-o clipă cu măreția Sa. El acționează în viața noastră, dar mai presus de orice delicatețe ne-am putea imagina noi. Pentru că El, Cel mai presus de toate și Care ține toate în palma Sa, coboară, prin slava Lui, în noi înșine și locuiește cu noi și este cu noi, fără să ne nimicească prezența Sa în noi. Și de aici vedem că puterea lui Dumnezeu e plină de delicatețe, de atenție, de milă, de iubire, de frumusețe sfântă, pentru că e putere care ne întărește în sfințenie și nu ne înfricoșează și nici nu ne omoară.

De aceea, toate însușirile lui Dumnezeu, despre care El ne-a vorbit în revelarea Sa față de noi, sunt paradoxale și mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că El Se mânie și Se urgisește pe noi, atunci când noi păcătuim, fără ca prin aceasta să nu mai fie bun și milostiv cu noi. El e atotputernic, dar în același timp este și mult-milostiv. El știe toate și cunoaște toate și, în același timp, e bun cu noi și îngăduitor, pentru că nu vrea moartea păcătosului, ci mântuirea lui.

Și de aceea, El, în toate manifestările Sale, e paradoxal și mai presus de înțelegerea noastră. Pentru că nouă ni se pare că însușirile Lui sau modul în care El Se manifestă față de noi e „antagonic”. Dar El e mai presus de orice extremă sau unilateralitate, pentru că El Se manifestă în toate aceste feluri în același timp, El fiind mai presus de toate manifestările Sale față de noi.

De aceea, când vorbim teologic despre Dumnezeu, deși trebuie să înglobăm întreaga Lui revelare despre Sine și să ne raportăm la ea cu toată evlavia și crezând-o în mod deplin, noi, totuși, trebuie să fim conștienți de faptul că El este și Se manifestă mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că din explicitările de Sine ale lui Dumnezeu, noi înțelegem că El Se manifestă în toate aceste feluri în același timp, dar că El este mai presus de orice înțelegere a noastră. Pentru că noi nu putem să îmbinăm în mintea noastră toate manifestările Lui Dumnezeu în mod unitar, pentru că El ne depășește înțelegerea. Adică însușirile Lui trebuie înțelese apofatic, depășind orice conotație umană a lor. Căci aici vorbim despre Dumnezeu și modul Lui de a fi și de a Se manifesta și nu despre un om. Iar cum este El și cum Se manifestă El e mai presus de înțelegerea noastră, chiar dacă, din punct de vedere revelațional, Dumnezeu ne-a revelat enorm de multe lucruri despre Sine Însuși și despre relația Sa cu lumea și cu omul.

În Lc. 1, 50, Maica lui Dumnezeu ne vorbește despre mila lui Dumnezeu: „Și mila Lui [este] întru neamurile neamurilor a celor care se tem de El”. Iar frica de Dumnezeu e pusă în relație cu mila Lui, pentru că mila Lui se arată în viața celor care se tem de El.

Așadar, dacă vrem ca Dumnezeu să ne fie milostiv, să ne temem de El și de judecata Lui! Pentru că Maica lui Dumnezeu ne spune aici adevărul-adevărat: Dumnezeu îi miluiește pe cei care se tem de El. El îi miluiește pe cei care se consideră nevrednici înaintea Lui, datorită păcatelor lor, și pentru că își conștientizează viața lor ca un dar al lui Dumnezeu. Iar dacă viața noastră e un dar de la El, atunci ne temem ca să Îl supărăm pe acest mare dăruitor al vieții noastre, Care e Dumnezeu.

Căci dacă la serviciu îi suntem recunoscători celui care ne-a angajat și ne plătește, ajutându-ne astfel ca să trăim onest, cum să nu Îi fim recunoscători lui Dumnezeu, de la Care sunt toate și prin Care toți suntem în existență? De aceea, a ne teme de El nu înseamnă a trăi într-o frică terorizantă, ci cu frica de a nu supăra iubirea Lui, de a nu ne arăta nerecunoscători marii Lui milostiviri față de noi. Pentru că El este Cel care ne iubește pe noi cu o iubire inexprimabilă și nu „un terorist”, care vrea să trăim cu frica lui toată ziua, pentru că oricând ne poate omorî.

Născătoarea de Dumnezeu, după cum vedeți, ne învață teologie. Și trebuie să reținem cu toții această teologie a Maicii Sale. Pentru că e o teologie adevărată, autentică, profundă, veșnică.

„[El] a făcut putere în[tru] brațul Lui; i-a risipit pe cei mândri [în] cugetul inimii lor [διανοίᾳ καρδίας αὐτῶν]” [Lc. 1, 51, BYZ], ne spune Maica Domnului. Și în începutul versetului al 51-lea, ea ne vorbește despre relația dintre Tatăl și Fiul. Căci Tatăl a făcut putere întru brațul Lui, adică întru Fiul. Și puterea la care se referă aici Maica Domnului e crearea lumii, dar și recrearea lumii, prin Hristos, adică mântuirea noastră.

Pentru că Hristos Și-a îndumnezeit umanitatea Sa, ca să ne dea nouă puterea de a ne îndumnezei. Căci iconomia mântuirii a fost lucrarea Lui în locul nostru și pentru noi, ca El să fie izvorul de sfințenie pentru Biserica Lui. Căci întreaga Lui iconomie mântuitoare curge, prin întregul cult al Bisericii, în viața noastră. Pentru că, de la Botez, viața Lui coboară în noi, și noi creștem, prin toate Tainele și Slujbele Bisericii, în sfințenia Lui. Și ceea ce El, în mod obiectiv și pentru toți, a făcut în umanitatea Lui, în mod personal și liturgic, noi primim în Tainele și în Slujbele Bisericii.

Pentru că fiecare om mântuit e mântuit personal și în relație personală cu Dumnezeu. Și relația personală cu Dumnezeu este inițiată prin Dumnezeiescul Botez, printr-o Sfântă Taină a Bisericii, dar ea e urmată de toată asceza și viața noastră eclesială, de tot efortul nostru de a trăi în sfințenie. Pentru că mântuirea e ontologică, interioară, făcându-ne pe noi, în mod real, Sfinți ai lui Dumnezeu, ea se inițiază sacramentologic, adică prin Sfintele Taine ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia) și în ea se înaintează eclesial, adică trăind în Biserică și în toată teologia Bisericii.

Mântuirea e reală și e conștientă pas cu pas, pentru că e relație vie cu Dumnezeu, Care ne umple de slava Lui și locuiește în noi prin slava Sa. Și când oamenii își trăiesc mântuirea în Biserică, ei își trăiesc propria lor sfințire continuă și, prin moarte, ei merg în Împărăția lui Dumnezeu ca niște Sfinți ai Lui, lăsându-ne nouă Sfintele lor Moaște. Pentru că sfințenia e personală, are semne clare și se trăiește numai în Biserica Lui, în Biserica Ortodoxă.

Însă, dacă Dumnezeu umple de puterea Lui, adică de mântuire, pe Sfinții Lui sau face sau Își arată puterea Lui în ei, El îi risipește pe cei mândri, adică îi pierde. Pentru că cei mândri mor din cauza cugetului inimii lor. Pentru că rădăcina minții noastre e în inimă și din inimă ies cele rele. Și când cugetăm cele rele în inimile noastre, când ne mândrim în mod deșert, pe nimica toată, atunci pierim în păcatele noastre.

Pentru că smerenia e privită și apreciată de Dumnezeu, dar El nu suportă mândria prostească. Și nici noi nu suportăm mândria și faptele ei, atunci când vedem câte nedreptăți face. Dar când suntem orbiți de mândrie, când ne credem „netrecători”, atunci facem rău înaintea Domnului și prin răul nostru omorâm oameni.

Urmează versetul al 52-lea: „A coborât pe stăpânitori de pe tronuri [καθεῖλεν δυνάστας ἀπὸ θρόνων] și i-a înălțat pe cei smeriți”. Și Maica lui Dumnezeu ne arată aici toată drama istoriei. Pentru că stăpânitorii sunt coborâți în durere de pe tronurile lor, pe când cei smeriți sunt înălțați în Împărăția Lui. El îi coboară pe cei care par „înalți” și îi ridică pe cei care se consideră foarte păcătoși și netrebnici în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Pentru că smerenia ne înalță în fața Lui, smerenia e adevărata haină a omului, e adevărata lui viață, pe când înălțarea trufașă, orgolioasă, e cădere de la Dumnezeu. Pentru că adevărata ridicare e smerirea în fața Lui, iar căderea noastră vine din aceea că ne credem buni de ceva fără ajutorul lui Dumnezeu.

Dumnezeu îi umple de bunătăți pe cei flămânzi, dar îi scoate afară deșerți pe cei care sunt bogați [Lc. 1, 53]. Însă cei bogați sunt bogați tot datorită Lui. Dar El îi scoate afară din viață și îi arată că sunt deșerți, dacă nu au făcut nimic cu bogăția lor în favoarea semenilor lor și a creației Sale. Bogații fără fapte bune sunt goi de bogăție. Pentru că adevărata bogăție e slava lui Dumnezeu. Și dacă mori fără bogăția milosteniei în tine, mori gol de bine.

Însă cei care flămânzesc și însetează după Dumnezeu, cei care fac mereu voia Lui, aceia sunt umpluți de bunătățile Lui, adică de harismele Sale. Pentru că darurile lui Dumnezeu țin de foame și de sete, hrănesc sufletul și trupul nostru și ne fac vii duhovnicește și Sfinți ai lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu „L-a ajutat pe Israil, slujitorul Lui, [ca] să pomenească mila [μνησθῆναι ἐλέους],  precum a spus către părinții noștri, lui Avraam și seminției lui până [în] veac” [Lc. 1, 54-55]. Și prin aceasta, Născătoarea de Dumnezeu ne asigură că mila Lui Dumnezeu cu Israil s-a împlinit, pentru că Dumnezeu Și-a împlinit făgăduința Lui cu Sfântul Avraam și cu toți Sfinții Vechiului Testament. Pentru că Hristos era în pântecele ei, când ea spunea aceste cuvinte, și El este ajutorul și mila lui Israil.

– Însă cine este Israilul lui Dumnezeu?

– E Biserica Lui, de acum și până în veac și în toată veșnicia! Căci Israilul a fost făcut poporul Lui pentru ca să asculte de El. Israilul nu a fost ales din punct de vedere național, ci strict religios.

De aceea, Israelul de azi, care consideră că mântuirea „ține de națiune”, greșește tot la fel de mult ca și țările ortodoxe care cred că credința e mai mult „națională”, păstrată „în familie”, decât personală. Însă, deși popoarele ortodoxe, ca și Israilul cel din vechime, sunt ale lui Dumnezeu, sunt cu El, totuși, cei mântuiți ai Lui sunt cei care se mântuiesc în mod real, care își sfințesc viața în mod real în relație cu El și în Biserica Sa. Pentru că nu toți cei care sunt ortodocși se mântuiesc, ci doar cei care, fiind ortodocși, sunt și Sfinți ai Lui.

Din acest motiv, nu ne putem lăuda cu apartenența noastră la Biserică, dacă nu avem faptele sfințeniei. Pentru că adevărata apartenență la Biserică e sfințenia, e viața sfântă, prin care ne arătăm că suntem în relație reală cu Dumnezeu.

Iar Sfântul Lucas ne spune: „Și a rămas Mariam cu ea ca [la] 3 luni și s-a întors [apoi] întru casa ei” [Lc. 1, 56]. A rămas la Sfânta Elisavet pentru ca să se bucure împreună, în mod duhovnicește, de mila lui Dumnezeu cu ele. Pentru că una Îl avea pe Domnul în pântecele ei, iar cealaltă îl avea pe Înaintemergătorul Domnului în pântecele ei. După care Maica lui Dumnezeu s-a întors întru casa ei, a Sfântului Iosif, pentru că casa logodnicului ei era și casa ei. Și nașterea ei trebuia să aibă și mărturia lui.

Însă de aici înțelegem că femeile gravide au nevoie să se întâlnească și să discute una cu alta. Să se sprijine reciproc, să își mărturisească experiența și să se bucure una cu alta. Dar, în același timp, că soții nu trebuie scoși din ecuația nașterii. Pentru că și soții, care au soțiile gravide, trebuie să se întâlnească reciproc și să își mărturisească trăirile lor interioare.

Însă, fără doar și poate, mai întâi de toate soții, mama și tatăl copilului încă nenăscut, trebuie să vorbească mult și profund despre viitorul copil și să îi vrea tot binele. Pentru că viitorul lor copil nu e numai rodul iubirii lor, nu e numai un bun personal, ci și o persoană de sine stătătoare, unică, care are nevoie de un cadru propriu pentru nașterea și creșterea ei.

Născătoarea de Dumnezeu ne-a învățat teologia smereniei și ne-a spus că întru ea s-au împlinit toate profețiile. Pentru că ea este Maica Stăpânului. Și pe ea o fericim în toate zilele vieții noastre și ne bucurăm împreună cu ea, cu Maica Domnului nostru, pentru că ea e nădejdea noastră tare, rugăciunea noastră fierbinte către Fiul ei pentru mântuirea noastră. Și trebuie să fim încredințați de faptul că ea se roagă mereu pentru noi, robii săi, și că ne întărește în tot lucrul cel bun. Pentru ca să fim cu adevărat robi ai lui Dumnezeu, în multă smerenie și curăție dumnezeiască.

Hristos a înviat, iubiții mei!

Și Dumnezeu să ne bucure cu iubirea Sa mereu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută în ziua de 20 aprilie 2017, în Joia Luminată, o zi cu cer înnorat și 3 grade la ora 11.00 și terminată în Sâmbăta Luminată, pe 22 aprilie 2017, o zi însorită, cu 14 grade la ora 14.00.

Page 1 of 2012

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén