Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

În ajutorul tău

Pagina sursă a cărții.

Cartea cuprinde 110 poeme.

În format PDF – EPUB – KINDLETORRENT.

*

Domnul ne-a spus
să nu nădăjduim nimic
în schimbul faptelor noastre
celor bune [Lc. 6, 35, BYZ].
Să nu îi iubim pe alții,
pentru ca ei să ne iubească.
Să nu împrumutăm pe cineva cu adevăruri
și să așteptăm să ne admire.
Pentru că oamenii vor mânca
iubirea noastră și vor pleca. Mulți vor pleca.
Câți nu au recunoștință vor pleca. Dar noi să nu ne amărâm inima că ei fac asta, că ei pleacă, pentru că poruncile Lui sunt viața noastră. Și noi trebuie să împlinim poruncile Lui
pentru ca El să locuiască în noi
și nu pentru ca oamenii
să ne îmbrățișeze,
să ne laude,
să ne vorbească de bine.

*

O, ce pedeapsă mare vor lua
de la Dumnezeu predicatorii
aceia care se luptă cu Biserica!
Cei care mint cu Scriptura în mână,
care o răstălmăcesc pe măsura propriilor lor
înșelări, care se luptă cu
adevărul lui Dumnezeu ziua și noaptea.
Ce folos că sunt volubili?
Ce folos că ei „țin sabatul”
sau cred că au fost „botezați cu Duhul Sfânt”
sau că botezul lor
„are de-a face” cu Biserica? Dacă stau afară
de Biserică, ei luptă împotriva ei
și a lui Dumnezeu!
Pentru că Biserica nu poate fi reînființată,
Biserica nu poate fi redusă
la mintea omului păcătos,
pentru că ea este
sădirea Lui de viață în oameni,
la Cincizecime, și ea a ajuns până la noi ca
viața noastră cu Dumnezeu.
Biserica e aici: e Biserica Ortodoxă!
Biserica lui Dumnezeu e
Biserica Sfinților Apostoli
și a Sfinților Părinți,
e Biserica tuturor Îngerilor
și a Sfinților Lui!
Cine poate „să inventeze”
ceva mai bun decât sfințenia?
Cine poate să dorească „ceva mai mult”
decât îndumnezeirea sa?
O, ce pedeapsă vor lua de la El
predicatorii plini de o veselie hulpavă!
O, ce Iad își caută ei cu febrilitate,
în orice predică prin care
se rănesc de moarte!

*

S-au urcat în 385 până la Catedrală.
S-au urcat până la refuz. I-au strivit
pe cei din jur, pentru că ei, ele,
merg la Catedrală,
ca să treacă prin altar.
Fascinație pentru ce nu au voie.
Dreptul lor de după sfințire.
Pentru că la Catedrală merg
și nu în altă parte.
Nu i-a răspuns fiicei ei,
pentru ca să nu o certe că ea,
femeie bătrână și bolnavă,
s-a dus la Catedrală.
Dar ea s-a dus ca să îi fie bine,
a stat 3 ore la rând,
și a intrat prin altar
și a văzut cum e,
că e Catedrala noastră,
a poporului.
La care, cea de lângă ea,
a vorbit așa, în general,
despre ce pedepse vor primi,
dacă vor vorbi anapoda
despre acest mare
eveniment eclesial.
La întoarcere,
toți au vrut să intre
în 385 până la Unirii.
Au ținut autobuzul pe loc,
pentru că doreau
să intre buluc înăuntru.
Ironiile au început imediat
să-i îmbrățișeze
și au fost împinși să coboare.
Unii au coborât, alții nu.
Guralivi și guralive. Erau bucuroși
că au fost la Catedrală și nu le păsa
că unii se întorc de la muncă
și n-au chef de bucurii sfinte.
Bucuria lor a devenit publică.
Ei au fost, dar s-au și întors!

*

„Nu avea chip,
nici frumusețe” [Is. 53, 2, LXX].
Avuseseră grijă fariseii, cărturarii, romanii
să Îl pună la punct.
Cel mai mare părea
„necinstit” [Is. 53, 3, LXX].
Părea „lipsit [mai mult]
decât toți oamenii” [Ibidem].
De aceea, fariseismul, până azi,
este eligibil, în ciuda inconsistenței sale.
Iar cărturarul fără carte e respectabil,
chiar dacă noi, cu toții, îl numim plagiator.
Pe când dreptul, fie el și roman, e interpretabil,
te duce cu vorba în mod prozaic
și te scoate
afară din casă
pe chichițe avocățești.
Dar El a înviat a treia zi,
ca un Biruitor, și S-a înălțat
în sânul Treimii,
de acolo de unde
nu S-a despărțit niciodată!

*

Să nu fii șosea pentru câtă viteză e la noi!
Să nu fii autostradă pentru câte figuri avem!
Camera de luat vederi nici nu ne vede.
Ne place să murim în stil mare:
contorsionați,
cu smurdul călare pe noi,
revărsați pe toată șoseaua, dar
și prin porumbiște.
Ne place să murim în plină tinerețe,
în plină viață.
Ne plac mamele îndoliate,
toată familia noastră gemând,
un cortegiu funerar baban,
ca pentru teribiliști.
Ne place viteza ce ține cât moartea.
Ne place viteza de proști ce suntem.
Altă metaforă nu vrem
să vă spunem,
decât că am murit degeaba.

Înțelepciunea lui Sirah (ediția liturgică)

Pagina sursă a cărții.

În format PDFEPUB KINDLE – TORRENT.

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică la Duminica a XXVIII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

astăzi Biserica îi prăznuiește pe Sfinții Strămoși [Προπατόρων] ai Domnului[2], pe strămoșii Lui după trup, adică pe toți Sfinții Vechiului Testament care s-au născut din Sfântul Patriarh Avraam [Ἀβραάμ][3]. Căci Sfântul Avraam, Părintele tuturor celor credincioși, „a crezut lui Dumnezeu [ἐπίστευσεν τῷ Θεῷ] și [aceasta, credința,] i s-a socotit lui întru dreptate [καὶ ἐλογίσθη αὐτῷ εἰς δικαιοσύνην]” [Gal. 3, 6, BYZ].

– Însă ce a însemnat pentru Sfântul Avraam să creadă în Dumnezeu?

– A însemnat o părăsire totală a vieții lui de mai înainte și urmarea lui Dumnezeu. Căci Domnul i-a zis lui: „Ieși din pământul tău și din rudenia ta și din casa părintelui tău [ἔξελθε ἐκ τῆς γῆς σου καὶ ἐκ τῆς συγγενείας σου καὶ ἐκ τοῦ οἴκου τοῦ πατρός σου] întru pământul pe care ți-l voi arăta ție [εἰς τὴν γῆν ἣν ἄν σοι δείξω]! Și te voi face pe tine întru popor mare și te voi binecuvânta pe tine [καὶ ποιήσω σε εἰς ἔθνος μέγα καὶ εὐλογήσω σε] și voi mări numele tău și vei fi cel binecuvântat [καὶ μεγαλυνῶ τὸ ὄνομά σου καὶ ἔσῃ εὐλογητός]. Și voi binecuvânta pe cei care te binecuvintează pe tine și pe cei care te blestemă pe tine îi voi blestema [καὶ εὐλογήσω τοὺς εὐλογοῦντάς σε καὶ τοὺς καταρωμένους σε καταράσομαι] și vor fi binecuvântate în[tru] tine toate semințiile pământului [καὶ ἐνευλογηθήσονται ἐν σοὶ πᾶσαι αἱ φυλαὶ τῆς γῆς]” [Fac. 12, 1-3, LXX]. Iar Sfântul Avraam „a mers …precum i-a grăit lui Domnul [ἐπορεύθη…καθάπερ ἐλάλησεν αὐτῷ Κύριος]” [Fac. 12, 4, LXX], pentru că a ascultat de El.

Pentru că credința nu este doar o adeziune mentală la voia lui Dumnezeu, care nu are nicio urmare practică în viața noastră, ci este o schimbare totală a vieții noastre după voia lui Dumnezeu. Credința e totala acceptare a voii lui Dumnezeu. Cu tot sufletul și trupul nostru alegem să credem în Dumnezeu și să Îi slujim Lui. De aceea, cei care cred ca Sfântul Avraam se schimbă cu totul ca el, părăsindu-și viața lor de mai înainte pentru viața cu Dumnezeu în Biserica Lui.

Însă Sinaxarul zilei ne spune una, dar Slujba din Minei, în totalitatea ei, ne spune altceva. Pentru că Slujba zilei, ca și cea de duminica viitoare, îi po- menește pe toți Sfinții Vechiului Testament, nu doar pe Sfinții care descind din Sfântul Avraam. Căci într-o cântare a Vecerniei de azi, spre exemplu, sunt amintiți ca Strămoși ai Domnului Sfinții Adam [Ἀδὰμ], Enoh [Ἐνώχ], Noe [Νῶε], Melhisedec [Μελχισεδέκ], alături de Sfinții Avraam [Ἀβραάμ], Isaac [Ἰσαὰκ], Iacov [Ἰακώβ], Moisis [Μωϋσῆς], Aaron, Iisus al lui Navi, Samuil, David, Isaias, Ieremias, Iezechiil, Daniil, cei 12 Profeți, Iliu, Eliseos, Zaharias, Botezătorul Ioannis și toți cei care L-au propovăduit pe Hristos [καὶ τοὺς κηρύξαντα Χριστόν][4].

Și cred că s-a făcut această separare formală între duminica de față și cea viitoare conform cu genealogiile Domnului din Evanghelii. Căci în duminica de azi s-a observat genealogia de la Sfântul Matteos, care începe cu Sfântul Avraam [Mt. 1, 2, BYZ]. Pe când, pentru Slujba din duminica viitoare, cronologia Domnului coboară până la Sfântul Adam, Protopărintele tuturor oamenilor [Lc. 3, 38, BYZ].

Însă, în esența lor, ambele Slujbe vorbesc de aceiași Sfinți Strămoși ai Domnului, adică despre toți Sfinții Vechiului Testament. Și noi îi pomenim pe ei cu bucurie și cu dragoste, pentru că, prin harul lui Dumnezeu, sunt moștenitorii aceleiași Împărății a lui Dumnezeu ca și noi.

De aceea, Evanghelia de azi [Lc. 14, 16-24], vorbindu-ne despre acea cină mare [δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Împărăției lui Dumnezeu, ne vorbește despre universalitatea mântuirii. Despre faptul că întreaga lume e chemată în Biserică și la mântuire. Căci Sfinții Vechiului Testament și cei ai Noului Testament vor moșteni aceeași Împărăție a lui Dumnezeu.

Și mesajul bucuros față de noi al parabolei de azi e acesta: „încă este loc [ἔτι τόπος ἐστίν]” [Lc. 14, 22, BYZ]! Încă e loc și pentru noi, cei nevrednici!

Încă e loc în Împărăția lui Dumnezeu și pentru noi cei de acum și pentru cei din viitor, care vor asculta de Dumnezeu! Pentru că Dumnezeu dorește ca întreaga lume să se mântuie. Ca întreaga lume să fie întru Împărăția Lui.

Căci Împărăția Lui este casa Lui [Lc. 14, 23, BYZ], care este și casa noastră, iar cina Lui [Lc. 14, 24, BYZ] este împărtășirea veșnică de slava Lui cea veșnică. Căci din această cină a Lui, din slava Lui, vom gusta nu numai cu sufletul, ci și cu trupul nostru. Pentru că prin slava Lui ne vom transfigura, ne vom îndumnezei, ne vom umple veșnic de frumusețea veșnică a lui Dumnezeu.

Și, pe drept cuvânt, „mulți sunt cei chemați [πολλοὶ…εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ]. Toți suntem chemați la mântuire și de aceea suntem mulți. Dar puțini Îl alegem pe Dumnezeu și ne mântuim întru El. Pentru că nu Dumnezeu e nemilostiv cu noi, ci noi suntem nemilostivi cu noi înșine. Noi suntem cei care nu ne dorim mântuirea! Și de aceea refuzăm invitația lui Dumnezeu la cina Lui cea veșnică.

De aceea, iubiții mei, sfințenia nu este o răsplată viitoare sau o realitate de care noi nu suntem conștienți nicidecum, ci o continuă creștere, încă de acum, în intimitatea cu Dumnezeu. În sfințenie crești în fiecare zi. Pentru că sfințenia este continua umplere de slava lui Dumnezeu, prin ascultarea poruncilor Lui. Și noi, toți creștinii ortodocși, suntem chemați din prima clipă a creștinării noastre, de la Botez, la viața sfântă cu Dumnezeu. Pentru că viața sfântă e viața Bisericii.

Așa că, cine nu e Sfânt, nu e nici creștin ortodox cu adevărat. Pentru că creștinul cel adevărat e Sfântul lui Dumnezeu, adică acela care trăiește, întru conștiență, sfințirea lui în intimitatea cu Dumnezeu.

Și dacă așa stau lucrurile, oricând îi cinstim pe Sfinții lui Dumnezeu, îi cinstim ca pe unii care au ajuns astfel pentru că și-au dorit-o cu tot dinadinsul și au crescut în sfințenie zi de zi. Îi cinstim ca pe unii cărora trebuie să le urmăm exemplul viu, duhovnicesc. Îi cinstim ca pe prietenii, ca pe intimii lui Dumnezeu, care sunt plini de slava Lui și care ne dăruie, prin rugăciunile lor, să le simțim prezența lor duhovnicească în viața noastră. Căci ei și Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu sunt apărătorii și călăuzitorii noștri în viața cu Dumnezeu, ei dorind întotdeauna ceea ce dorește și Dumnezeu pentru noi: mântuirea noastră.

Iar dacă ne dorim binele veșnic, adică mântuirea noastră, să învățăm de la Sfinții Lui cum s-au nevoit pentru a-și sfinți viața! Să învățăm de la ei continuu și să îi iubim cu adevărat pe Sfinții Lui, rugându-i întotdeauna ca unde sunt ei să fim și noi, nevrednicii! Căci Împărăția lui Dumnezeu e Împărăția tuturor Sfinților și a Îngerilor Lui și acolo e casa noastră cea veșnică. Amin!


[1] Începută la ora 15.00, în zi de marți, pe 11 decembrie 2018. Cer înnorat, 4 grade.

[2] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec11-17.html/ Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 150-162.

[3] Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 158.

[4] Cântarea e aceasta: „Τῶν Προπατόρων τὸ σύστημα, οἱ φιλέορτοι δεῦτε, ψαλμικῶς εὐφημήσωμεν, Ἀδὰμ τὸν Προπάτορα, Ἐνώχ, Νῶε, Μελχισεδέκ, Ἀβραάμ, Ἰσαὰκ καὶ Ἰακώβ· μετὰ νόμον, Μωϋσῆν καὶ Ἀαρών, Ἰησοῦν, Σαμουὴλ καὶ Δαυΐδ· μεθ’ ὧν τὸν Ἡσαΐαν, Ἱερεμίαν, Ἰεζεκιήλ, καὶ Δανιὴλ καὶ τοὺς δώδεκα, ἅμα Ἠλιού, Ἐλισαῖον καὶ τοὺς ἅπαντας, Ζαχαρίαν καὶ τὸν Βαπτιστήν, καὶ τοὺς κηρύξαντας Χριστόν, τὴν ζωὴν καὶ ἀνάστασιν τοῦ γένους ἡμῶν”, cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec11-17.html.

Avem una asemănătoare și la Utrenie: „Σήμερον τῶν ἀπ’ αἰῶνος θείαν μνήμην, ἐκτελέσωμεν θείων Πατέρων, τοῦ Ἀδὰμ τοῦ Ἄβελ τε, Σὴθ καὶ Νῶε καὶ τοῦ Ἐνώς, καὶ Ἐνὼχ καὶ Ἀβραὰμ, Μελχισεδὲκ καὶ Ἰώβ, καὶ τοῦ Ἰσαὰκ σὺν τῷ πιστῷ Ἰακώβ· Εὐλογείτω ἡ κτίσις βοῶντες τὸν Κύριον, καὶ ὑπερυψούτω, εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας”, cf. Ibidem.

Caragiale…

…pare să întinerească veșnic și să fie eternul nostru contemporan. În ciuda pronosticului lovinescian care anunța că, în cel mult 50 de ani, nimeni nu-l va mai citi pe Caragiale (criticul era nemulțumit că dramaturgul zugrăvise numai oameni nesincronizați; dar oare Hortensia Papadat-Bengescu a făcut altceva?).

Rămân la părerea mea, exprimată mai demult[1], că Maiorescu a intuit un fapt esențial, dar pe care nu l-a formulat decât pe jumătate sau pe sfert: și comediile lui Caragiale sunt, în fond,  tot tragedii (cum sugerează el) sau drame, cum mai degrabă aș zice eu.

Personajele care ajung într-o asemenea stare de decrepitudine morală, în starea de tâmpenie care face casă bună cu josnicia și perfidia, nu sunt comice, sunt jalnice! Sunt de plâns! Nu ele fac farse altora, ci viața lor e o farsă îngrozitoare! Și, din această perspectivă, mesajul lui Caragiale e evanghelic – Părintele Nicolae Steinhardt a sesizat bine latura aceasta, plecând de la ce a scris Călinescu în Domina bona.

Dacă privim astfel lucrurile, Caragiale nu a scris comedii, drame și schițe satirice. A scris numai drame toată viața! A scris teatru dramatic, nu comic, la care râd numai cei care nu vor să-și recunoască, la rândul lor, propria dramă, ca și personajele caragialene.

Viața acestor personaje e o farsă dramatică, ele sunt în plin infern și nu înțeleg!

Caragiale, care i-a creat pe Cațavencu, Farfuridi, Trahanache, Dandanache sau jupân Dumitrache, pe Nae Girimea etc, în comedii, se întoarce în schițe și le încondeiază copilăria! Pentru că d-l Goe e Cațavencu copil…

Și dacă Goe sau Ionel poate fi recompensat prin excursii când rămâne repetent de mai multe ori sau prin pupici de la mamițica atunci când face obrăznicii, lăudat când e nesimțit și se arată prost-crescut, același lucru se întâmplă și când ajunge mare: pentru bădărănie, perfidie și declasare morală primește recompense: e respectat, potent social, are succes politic. Nu mai varsă dulceață în pantofi, șantajează ca să ajungă deputat!

Dramaturgul a sesizat, pentru societatea democratică în care trăia, ceva ce pe mulți dintre contemporanii noștri îi lasă la fel de indiferenți ca și pe contemporanii lui: proasta creștere de acasă și educația școlară lamentabilă a copiilor (sub pretext că trebuie lăsați să-și trăiască copilăria sau din simplul motiv că părinții se iubesc pe ei înșiși mult prea mult în progeniturile lor, până la cote ridicole și inadmisibile de permisivitate) reprezintă cea mai teribilă catastrofă care se poate întâmpla unei națiuni!…

Caragiale a evoluat în sens invers, de la maturitate spre copilărie și de la mahalaua volubilă și țanțoșă din care se recrutează clasa politică influentă, la Miticii de duzină, la amicii de pierdere a timpului pe terase: adică de la comedii la schițe.

A trecut, cum s-ar zice, de la pictură la creion, de la comedia care e de fapt dramă psihologică – drama poporului român! – la schița care pare mai…schematică. Dar care reprezintă un fenomen pe care îl putem compara cu sincoparea enunțului la Bacovia, cu afazia lui glosică. Și la Caragiale avem aceleași efecte lingvistice ale paraliziei afective care decimează moral oamenii, evidente într-o vorbire elementarizată, tautologică, mecanică, meschină. Și aici e „căldură mare”, după cum, la Bacovia, „Pe catafalc, de căldură-n oraș, – / Încet, cadavrele se descompun” (Cuptor).

În fond, e aceeași schematizare a lumii și în schițele lui Caragiale, ca mai târziu în poemele lui Bacovia, care duce la necroza spirituală și la anchilozarea verbală.

De fapt, și Cațavencu, cu tiradele sale demagogice, și „amicul idiot”, răspunzând monosilabic, toropit de nepăsare și nu de caniculă, suferă de aceeași boală. Așa se înțelege de ce Caragiale începe cu comedii și termină cu schițe…


[1] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/01/11/paradoxurile-lui-i-l-caragiale-sau-despre-tragi-comedie/.

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă) [I]

Marin Sorescu, Poezii (ediție definitivă), Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1990, 475 p.

*

Primul volum publicat: Poeme, în 1965, p. 8.

„ne ștergem pe față cu moartea”, p. 10; „cămașa morții”, p. 15; „cerul nostru e zugrăvit,/ ca Voronețul, / cu toată istoria românilor”, p. 16.

„hohot de frunze”, p. 17; „nu atingeți sărăcia și tristețea/ aflate-n muzeu”, p. 20; „universul întreg să fie dat lumii/ de pomană”, p. 21; „scaunele sunt foarte receptive/ la poezie”, p. 28; „gălăgie de culori”, p. 32.

„copacul și-a desenat chipul/ pe mii de frunze”, p. 34; „scriu pe cutremurare”, p. 35; „o pată de soare”, p. 36; „chiar când greșesc/ pământul nu se leapădă de mine”, p. 38; „trebuie să transcriu cu cerneală/ toată apa oceanului”, p. 39.

Oamenii transformați în șervețele, p. 43; „viața e o curgere prin brațe”, p. 44; „belșug de sâni”, p. 46; „mă trezesc în fiecare dimineață/ cu o senzație de iarnă”, p. 50; „s-a dus să moară puțin”, p. 53; „razele lui/ sunt înfipte în noapte”, p. 55.

*

Volumul Moartea ceasului (1966), p. 61.

„ei se nasc direct cu mustăți”, p. 64; „împușcate de mine…cu bătăi de inimă”, p. 67; „acolo unde nu se vede nimic e dragostea”, p. 67; „veniseră din obișnuință”, p. 68; „unii oameni/ nu trăiesc decât cu umbra lor”, p. 69; noii faraoni „se îngroapă cu un întreg continent”, p. 70. Adică criminalii de război.

„să lăsăm timpul să pută liber”, p. 70; „mă umplu de prăpăstii/ și de ceață”, p. 72; „dunga pământului”, p. 73; „lăsăm barba să ne acopere/ cu înțelepciunea ei”, p. 74.

„încăpățânare istorică”, p. 74; „carnea strămoșească”, p. 78; „i se isprăvește deodată anotimpul”, p. 80; „omenirea nu cred că mai dorește serios/ să mai vadă ceva”, p. 82; „o bună bucată de cer”, p. 84.

„cerul cu suflete”, p. 85; „norii mă apasă cu umbra lor”, p. 86; „lumina m-a rugat să-i fiu gazdă”, p. 89; „doctor în iarbă”, p. 90; „laureat al norilor”, p. 90; „încep totul, măcar atât”, p. 91; „turbat de roșii”, p. 93; „e mereu cețos geamul nostru/ de o limbă necunoscută”, p. 101.

„sămânță de stea”, p. 102; „câteva momente când era să fim geniali”, p. 106; „cuvinte furajere”, p. 106; „repede e răsuflarea noastră”, p. 108; „cămașa asta/ de litere”, p. 110; „mă îngheață frigul care intră/ prin toate literele”, p. 110; „ceasul s-a-ntors cu spatele la timp”, p. 111.

„o felie subțire de viață”, p. 112; „o stea cu puțină miere”, p. 112; „mai neliniștit cu fiecare zi”, p. 114; „munții s-au hodorogit”, p. 115; „ne scapă mereu câte ceva în viață”, p. 116.

*

Volumul Tinerețea lui Don Quijote [1968], p. 119.

„în fundul sufletului mă rodea un fel de îndoială”, p. 120; „în urma omului cu lupa se întindea un pustiu de moarte”, p. 122; „femeile au rămas înalte”, p. 124; „toți morții sapă”, p. 125; „elanuri de cazma”, p. 125; „fulgerul nu se mai dezdoaie”, p. 127. A se dezdoi = a se desface.

„ciocârlia/ arzând/ ca o lumânare”, p. 128; „un volum de lumină/ se varsă mereu”, p. 129; „suntem îngrozitori de mari”, p. 130; „și nu mai e nimeni mai mare ca noi/ care să ne mângâie”, p. 130.

„nu reușim să fim decât oameni”, p. 136; „fața mea e un adevărat alfabet morse”, p. 137; „cea mai desfrânată e ceara”, p. 139; „burlanele gravitației”, p. 141; „să ne gâlgâie lumina”, p. 143; „insula aceasta de foc e inima”, p. 148; „geniul înălțimii”, p. 150.

„pântecul fetelor are nevoie/ să adoarmă frumos până seara”, p. 152; „să cos din vânt/ un oftat”, p. 157; „m-aș apleca printre Sfinți în pământ”, p. 158; „mă doare golul…dintre cuvinte”, p. 161; „este un cerc familiar zarea”, p. 162.

„o prăpastie-n cer”, p. 166; lumea este „o armonică gâfâită”, p. 171; „tot mai neînțelese amprente”, p. 175; „izvoare/ fără apus”, p. 179; „un căscat de lână moale”, p. 182; „sentimentele tind către zero”, p. 184; „fața văzută e doar o ciornă”, p. 185; „în spatele perdelelor lor de sâni”, p. 188; „se aruncă amândoi/ într-o verighetă”, p. 202.

Epistola către Evrei, cap. 1, cf. BYZ

1. În multe părți și în multe feluri [Πολυμερῶς καὶ πολυτρόπως] din vechime [πάλαι], Dumnezeu grăind părinților în[tru] Profeți, la sfârșitul zilelor acestora ne-a grăit nouă în[tru] Fiul,

2. pe Care L-a pus moștenitorul a toate, prin Care și veacurile le-a făcut.

3. Care, fiind strălucirea slavei [ἀπαύγασμα τῆς δόξης] și întipărirea ipostasului Său [καὶ χαρακτὴρ τῆς ὑποστάσεως Αὐτου], și purtând toate [cu] cuvântul puterii Sale [φέρων τε τὰ πάντα τῷ ῥήματι τῆς δυνάμεως Αὐτοῦ], prin El curățire dând păcatelor noastre, a șezut în cea de-a dreapta a măreției [ἐκάθισεν ἐν δεξιᾷ τῆς μεγαλωσύνης], în[tru] cei înalți [ἐν ὑψηλοῖς],

4. [cu] atât mai bun făcându-Se [decât] Îngerii, [cu] cât a moștenit nume mai valoros decât ei.

5. Căci cui [dintre] Îngeri a zis vreodată: „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut pe Tine”? Și iarăși: „Eu Îi voi fi Lui întru Părinte și El Îmi va fi Mie întru Fiu”?

6. Și iarăși, când a avut să aducă pe Cel întâi-născut întru lume, zice: „Și închinați-vă Lui toți Îngerii lui Dumnezeu!”.

7. Și către Îngeri zice: „Cel care face pe Îngerii Săi duhuri [Ὁ ποιῶν τοὺς Ἀγγέλους Αὐτοῦ πνεύματα] și pe liturghisitorii/ slujitorii Săi văpaie de foc [καὶ τοὺς λειτουργοὺς Αὐτοῦ πυρὸς φλόγα]”.

8. Iar către Fiul: „Tronul Tău, Dumnezeu[le], [este] întru veacul veacului, [iar] toiagul dreptății [este] toiagul Împărăției Tale.

9. Iubit-ai dreptatea și ai urât fărădelegea. Pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeu, Dumnezeul Tău, [cu] uleiul bucuriei, mai mult decât pe cei părtași ai Tăi”.

10. Și: „Tu dintru începuturi, Doamne, pământul l-ai întemeiat și lucrurile mâinilor Tale sunt cerurile.

11. Acelea vor pieri, iar Tu rămâi. Și toți ca veșmântul se vor învechi

12. și ca o mantie îi vei înfășura pe ei și se vor schimba. Dar Tu același ești și anii Tăi nu se vor sfârși”.

13. Și către care [dintre] Îngeri a zis vreodată: „Șezi [în] cele de-a dreapta Mea, până am să pun pe vrăjmașii Tăi scăunel picioarelor Tale!”?

14. Nu sunt toți[1] duhuri liturghisitoare/ slujitoare [Οὐχὶ πάντες εἰσὶν λειτουργικὰ πνεύματα], întru slujire trimițându-se [εἰς διακονίαν ἀποστελλόμενα], pentru cei care vor a moșteni mântuirea [διὰ τοὺς μέλλοντας κληρονομεῖν σωτηρίαν]?


[1] Cu referire la Sfinții Îngeri.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 8, cf. LXX

1. [(Psalmul) lui Salomon, întru biruință]. Necaz și glas de război a auzit urechea mea, glasul trâmbiței sunând măcel și pieire.

2. Glasul poporului celui mult ca vântul cel foarte mult, ca viforul de foc cel mult purtându-se prin pustiu.

3. Și mi-am zis în inima mea: „Așadar, unde îl va judeca Dumnezeu pe el?”.

4. Glas am auzit: „Întru Ierusalim, [întru] cetatea sfințeniei”.

5. Zdrobitu-s-a[u] șalele mele de la veste, slăbit-a[u] genunchii mei, temutu-s-a inima mea, tulburatu-s-a[u] oasele mele ca inul.

6. Am zis: „Își îndreaptă căile lor în[tru] dreptate”.

7. Socotit-am judecățile lui Dumnezeu de la zidirea cerului și a pământului [ἀνελογισάμην τὰ κρίματα τοῦ Θεοῦ ἀπὸ κτίσεως οὐρανοῦ καὶ γῆς] și am îndreptat pe Dumnezeu în[tru] judecățile Sale cele dintru veac [ἐδικαίωσα τὸν Θεὸν ἐν τοῖς κρίμασιν Αὐτοῦ τοῖς ἀπ᾽ αἰῶνος].

8. Descoperit-a Dumnezeu păcatele lor înaintea soarelui [și] a cunoscut tot pământul judecățile lui Dumnezeu cele drepte.

9. În cele de sub pământ [ἐν καταγαίοις], [întru] cele ascunse [κρυφίοις], [au făcut] fărădelegile lor [αἱ παρανομίαι αὐτῶν], [întru] urgii [ἐν παροργισμῷ]. Fiul cu mama și tatăl cu fiica împreună se plămădeau [υἱὸς μετὰ μητρὸς καὶ πατὴρ μετὰ θυγατρὸς συνεφύροντο][1].

10. Preacurveau [ἐμοιχῶντο][2], fiecare [cu] femeia aproapelui său [ἕκαστος τὴν γυναῖκα τοῦ πλησίον αὐτοῦ]. Făgăduințe au pus împreună [între] ei [συνέθεντο αὑτοῖς συνθήκας], cu jurământ pentru acestea [μετὰ ὅρκου περὶ τούτων].

11. Pe cele sfinte ale lui Dumnezeu le jefuiau, ca și [când] nefiind [nu ar fi] al moștenitorului[3] răscumpărând [să răscumpere][ὡς μὴ ὄντος κληρονόμου λυτρουμένου].

12. Călcau în picioare jertfelnicul Domnului din toată necurăția [lor] [ἐπατοῦσαν τὸ θυσιαστήριον Κυρίου ἀπὸ πάσης ἀκαθαρσίας] și în facerea sângelui au spurcat jertfele precum cărnurile cele spurcate [καὶ ἐν ἀφέδρῳ αἵματος ἐμίαναν τὰς θυσίας ὡς κρέα βέβηλα].

13. Nu au lăsat păcat pe care nu l-au făcut [să nu-l facă] mai mult decât neamurile.

14. Pentru aceasta Dumnezeu le-a amestecat lor duh de înșelare [πνεῦμα πλανήσεως], le-a dat lor să bea [ἐπότισεν αὐτοὺς], întru beție [εἰς μέθην], potir de vin neamestecat [ποτήριον οἴνου ἀκράτου].

15. L-a adus de la capătul pământului pe cel care lovește cu tărie, a hotărât război în Ierusalim și [în] pământul său.

16. L-au întâmpinat lui [pe el] stăpânitorii pământului cu bucurie [și] i-au zis lui: „Cea dorită [este] calea ta. Veniți! Intrați cu pace!”.

17. Au netezit căile cele pietroase dinspre intrarea sa, au deschis porțile în Ierusalim [și] au încununat zidurile sale.

18. A intrat ca tatăl întru casa fiilor săi, cu pace a[u] stat picioarele sale, cu neclintirea cea multă.

19. A cuprins turnurile sale cele tari și zidurile Ierusalimului. Că[ci] Dumnezeu l-a adus pe el cu neclintire în[tru] înșelarea lor.

20. [I-]a pierdut pe stăpânitorii lor și pe tot cel înțelept întru sfat, a vărsat sângele celor care locuiesc Ierusalimul ca apa necurăției.

21. [I-]a luat pe fiii și pe fiicele lor, care s-au născut în[tru] pângărire.

22. Au făcut după necurățiile lor precum părinții lor [ἐποίησαν κατὰ τὰς ἀκαθαρσίας αὐτῶν καθὼς οἱ πατέρες αὐτῶν], au spurcat Ierusalimul [ἐμίαναν Ιερουσαλημ] și cele care au fost sfințite [cu] numele lui Dumnezeu [καὶ τὰ ἡγιασμένα τῷ ὀνόματι τοῦ Θεου].

23. S-a îndreptat Dumnezeu în[tru] judecățile Sale [ἐδικαιώθη ὁ Θεὸς ἐν τοῖς κρίμασιν Αὐτοῦ] în[tre] neamurile pământului [ἐν τοῖς ἔθνεσιν τῆς γῆς] și cei Cuvioși ai lui Dumnezeu [sunt] ca mieii în[tru] nerăutate în mijlocul lor [καὶ οἱ Ὅσιοι τοῦ Θεοῦ ὡς ἀρνία ἐν ἀκακίᾳ ἐν μέσῳ αὐτῶν].

24. Cel vrednic de laudă [este] Domnul, Cel care judecă tot pământul în[tru] dreptatea Sa.

25. Iată acum, Dumnezeu[le], ne-ai arătat nouă judecata Ta în[tru] dreptatea Ta, văzut-au ochii noștri judecățile Tale, Dumnezeu[le]!

26. Îndreptat-am numele Tău cel cinstit întru veci [ἐδικαιώσαμεν τὸ ὄνομά Σου τὸ ἔντιμον εἰς αἰῶνας], că Tu [ești] Dumnezeul dreptății [ὅτι Σὺ ὁ Θεὸς τῆς δικαιοσύνης], judecându-l pe Israil întru învățătură [κρίνων τὸν Ισραηλ ἐν παιδείᾳ].

27. Întoarce, Dumnezeu[le], mila Ta peste noi [ἐπίστρεψον ὁ Θεός τὸ ἔλεός Σου ἐφ᾽ ἡμᾶς] și îndură-Te de noi [καὶ οἰκτίρησον ἡμᾶς]!

28. Adună împrăștierea lui Israil cu milă și bunătate, că credința Ta [este] cu noi!

29. Și noi ne-am întărit gâtul nostru[4], dar Tu ești Învățătorul [Παιδευτὴς] nostru.

30. Să nu ne treci cu vederea pe noi, Dumnezeu[l] nostru, ca să nu ne înghită pe noi neamurile, ca nefiind [ὡς μὴ ὄντος][ca și când nu ar exista] răscumpărând [λυτρουμένου][un răscumpărător].

31. Și Tu [ești] Dumnezeul nostru dintru început și în Tine [este] nădejdea noastră, Doamne!

32. Și noi nu ne vom depărta de Tine, că[ci] judecățile Tale cele bune [sunt] pe[ste] noi.

33. [Cu] noi și [cu] copiii noștri [este] bunăvoirea Ta întru veac, Doamne, Mântuitorul nostru! Încă nu vom fi clătinați [întru] a veacului vreme.

34. Cel vrednic de laudă [este] Domnul, în[tru] judecățile Sale, în[tru] gura celor Cuvioși [ai Săi] și binecuvântat [este] Israil de către Domnul întru veac.


[1] Aveau relații incestuoase.

[2] Săvârșeau adulter.

[3] Iar Moștenitorul lui Dumnezeu, Cel care ne-a răscumpărat pe noi, a fost Hristos Dumnezeu.

[4] Ne-am împotrivit Ție.

Lucas 20, 21-47, cf. BYZ

21. Și L-au întrebat pe El, zicând: „Învățătorule, am cunoscut că drept zici și înveți, și nu iei [aminte la] fața [καὶ οὐ λαμβάνεις πρόσωπον] [omului], ci, în[tru] adevăr, calea lui Dumnezeu o înveți:

22. Se cuvine nouă să dăm bir Chesarului [Ἔξεστιν ἡμῖν Καίσαρι φόρον δοῦναι] sau nu [ἢ ου]?”.

23. Dar, văzând șiretenia [τὴν πανουργίαν] lor, a zis către ei: „De ce Mă ispitiți?

24. Arătați-Mi dinarul [Ἐπιδείξατέ Μοι δηνάριον]! Ce chip și inscripție are [τίνος ἔχει εἰκόνα καὶ ἐπιγραφήν]?”. Și, răspunzând, au zis: „Al[e] Chesarului”.

25. Iar El le-a zis lor: „Prin urmare [τοίνυν], dați pe cele ale Chesarului Chesarului [ἀπόδοτε τὰ Καίσαρος Καίσαρι] și pe cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu [καὶ τὰ τοῦ Θεοῦ τῷ Θεῷ]!”.

26. Și n-au putut să-L apuce pe El [Καὶ οὐκ ἴσχυσαν ἐπιλαβέσθαι Αὐτοῦ] [în] cuvânt înaintea poporului [ῥήματος ἐναντίον τοῦ λαοῦ]! Și, minunându-se de răspunsul Său, au tăcut.

27. Dar, apropiindu-se unii [dintre] sadduchei – care vorbesc împotrivă [οἱ ἀντιλέγοντες], [pentru ei] nefiind înviere [ἀνάστασιν μὴ εἶναι] – L-au întrebat pe El,

28. zicând: „Învățătorule, Mosis a scris nouă, dacă fratele cuiva are să moară, având femeie, și acesta are să moară fără de copii, ca să ia fratele său femeia și să ridice sămânță fratelui său.

29. Așadar, erau 7 frați. Și cel dintâi luând femeie, a murit [ca] cel fără de copii.

30. Și luând cel de al doilea femeia și acesta a murit [ca] cel fără de copii.

31. Și, de asemenea, cel de al treilea a luat-o pe ea. Și de asemenea și [toți] cei 7. Nu au lăsat copii și au murit.

32. Și, mai apoi de toți, a murit și femeia.

33. Așadar, la înviere, a căruia [dintre] ei este femeia? Căci cei 7 au avut-o pe ea femeie”.

34. Și Iisus, răspunzând, le-a zis lor: „Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită.

35. Dar cei care s-au învrednicit să dobândească veacul acela [οἱ δὲ καταξιωθέντες τοῦ αἰῶνος ἐκείνου τυχεῖν] și învierea cea din morți [καὶ τῆς ἀναστάσεως τῆς ἐκ νεκρῶν], nici [nu] se însoară, nici [nu] se mărită.

36. Căci încă nici să moară [nu mai] pot [οὔτε γὰρ ἀποθανεῖν ἔτι δύνανται]. Căci sunt ca Îngerii [ἰσάγγελοι γάρ εἰσιν] și sunt fiii lui Dumnezeu [καὶ υἱοί εἰσιν τοῦ Θεοῦ], fiind fiii învierii [τῆς ἀναστάσεως υἱοὶ ὄντες].

37. Iar că cei morți învie, și Mosis a descoperit în rug, când zice: «Pe Domnul Dumnezeul lui Avraam și pe Dumnezeul lui Isaac și pe Dumnezeul lui Iacov».

38. Iar Dumnezeu nu este al celor morți [Θεὸς δὲ οὐκ ἔστιν νεκρῶν], ci al celor vii [ἀλλὰ ζώντων]. Căci toți [cu] El trăiesc [πάντες γὰρ Αὐτῷ ζῶσιν]”.

39. Și, răspunzând unii [dintre] cărturari, au zis: „Învățătorule, bine ai zis!”.

40. Și nu mai îndrăzneau a-L întreba pe El nimic [Οὐκέτι δὲ ἐτόλμων ἐπερωτᾷν Αὐτὸν οὐδέν].

41. Dar [Iisus] a zis către ei: „Cum zic [unii despre] Hristos [Πῶς λέγουσιν τὸν Χριστὸν] a fi fiul lui David [υἱὸν Δαυὶδ εἶναι]?

42. Iar acesta, David, zice în[tru] cartea psalmilor: «Zis-a Domnul Domnului meu: <Șezi [în] cele de-a dreapta Mea,

43. până am să pun pe vrăjmașii Tăi scăunel picioarelor Tale!>».

44. Așadar, [dacă] David Îl numește Domn pe El, atunci cum este fiul său?”.

45. Și, auzind tot poporul, a zis Ucenicilor Săi:

46. „Luați aminte de la cărturari [Προσέχετε ἀπὸ τῶν γραμματέων], [de la] cei care voiesc a umbla în veșminte [τῶν θελόντων περιπατεῖν ἐν στολαῖς] și iubind întâmpinările în piețe [καὶ φιλούντων ἀσπασμοὺς ἐν ταῖς ἀγοραῖς] și scaunele cele dintâi în sinagogi [καὶ πρωτοκαθεδρίας ἐν ταῖς συναγωγαῖς] și locurile cele dintâi la cine [καὶ πρωτοκλισίας ἐν τοῖς δείπνοις]!

47. Care mănâncă casele văduvelor [οἳ κατεσθίουσιν τὰς οἰκίας τῶν χηρῶν] și [cu] prefăcătorie îndelung se roagă [καὶ προφάσει μακρὰ προσεύχονται]. Aceștia vor lua [și] mai multă judecată [Οὗτοι λήψονται περισσότερον κρίμα][1]”.


[1] Vor lua și mai multă osândă la Judecata lui Dumnezeu.

Page 1 of 2108

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno