Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Înțelepciunea lui Sirah

Intelepciunea lui Sirah

*

Pagina sursă a cărții.

PDFKindleEPUBTorrent

*

Mai înainte de toate a fost zidită înțelepciunea și înțelegerea minții din veac (p. 5).

În comorile înțelepciunii [sunt] parabolele cunoașterii (p. 7).

Inima celui înțelept va gândi parabola și urechea celui ascultător pofta celui înțelept (p. 12).

Urma inimii [se vede] în cele bune [și atunci] fața [omului este] veselă, iar aflarea parabolelor [are nevoie de] gânduri cu [multe] osteneli (p. 46).

Cei înțelepți în cuvinte, și ei s-au înțelepțit și au revărsat parimiele cele precise (p. 60).

Să nu oprești cuvântul în vremea nevoii (p. 15).

Cel care se teme de Domnul va aștepta învățătura și cei care se scoală dis-de-dimineață vor afla buna voire. Cel care caută legea [lui Dumnezeu] se va umple de ea și cel care se preface se va poticni în[tru] ea. Cei care se tem de Domnul vor afla judecată  și îndreptări ca lumina vor aprinde (p. 103).

Chinurile și învățătura [sunt] în toată vremea ale înțelepciunii (p. 70).

Învață-l pe copil și te va uimi! Joacă-te [cu] el și te va întrista! (p. 95).

Copile, din tinerețea ta alege învățătura  și până la bătrâneți vei afla înțelepciunea! Ca cel care ară și [ca] cel care seamănă apropie-te ei și așteaptă roadele cele bune ale ei! Căci în lucrarea ei puțin vei trudi și repede vei mânca roadele sale. Ca aspră foarte este celor neînvățați și nu va rămâne în[tru] ea [întru învățătură] cel fără de inimă. Ca piatra ispitirii va fi tare asupra lui și nu va întârzia să o arunce pe ea. Căci înțelepciunea este după numele ei și nu multora le este arătată (p. 19-20).

Read More

Studii literare (vol. 4)

Studii literare (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Cuprins

Sfântul Efrem Sirul și Dimitrie Cantemir / 3 – 11 /

Unul moare, altul naște / 12 – 20 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (1) / 21 – 46 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (2). Rugăciunea unui dac și Scrisoarea I / 47 – 108 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (3). Bulgări fluizi de lumină / 109 – 119 /

Nostalgia Paradisului la Eminescu și Creangă / 120 – 123 /

Poezia prozei lui Ion Creangă / 124 – 132 /

Erudiția lui Creangă / 133 – 154 /

Cănuţă, om sucit: o lecţie creștină de o mare profunzime / 155 – 158 /

Despre patima desfrânării și a iubirii de bani la Caragiale și Slavici / 159 – 165 /

Moara cu noroc… / 166 – 174 /

Ion și semnele / 175 – 194 /

Baltagul și semnele / 195 – 213 /

Un motto pentru opera lui Sadoveanu / 214 – 215 /

O experiență demonică similară în opera lui Mircea Eliade și a Fericitului Serafim Rose / 216 – 222 /

Maitreyi: o interogație suspectă sau îndreptățită? / 223 – 228 /

Din nou despre Maitreyi / 229 – 239 /

La țigănci – semne și simboluri / 240 – 258 /

Hagialâcuri și spovedanii / 259 – 273 /

Hagialâcurile lui Moromete / 274 – 292 /

Vorbire despre relația dintre bărbat și femeie, cu poetul Gellu Naum / 293 – 296 /

Iubirea lui e un poem, viața lui e o poezie / 297 – 300 /

*

Primele trei volume le găsiți aici:

Studii literare (vol. 1)

Studii literare (vol. 2)

Studii literare (vol. 3).

 

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)

Intrebari si raspunsuri teologice (vol. 1)

*

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Întrebările la care am răspuns în această carte:

1. Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei? (5-7)

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea? (7-20)

3. Ce a fost mai înainte: oul sau găina? (20-21)

4. Ce spun canoanele Bisericii despre căsătorie? (21-41)

5. Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? (41-42)

6. Care canon bisericesc atestă pentru prima oară Taina Sfintei Mirungeri? (42)

7. Diaconița trebuie hirotesită sau hirotonită? (42-43)

8. Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? (43-44)

9. Ce spun canoanele Bisericii despre travestire și purtarea de măști? (44-45)

10. Ne putem duce la mare, ca să facem baie în comun? (45-46)

11. Cum a născut Maica lui Dumnezeu potrivit canoanelor Bisericii? (46)

12. În ce canon ni se vorbește despre primele 6 Sinoade Ecumenice? (47)

13. În ce canon este atestată realitatea istorică și veridicitatea teologică a Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul? (47)

14. Când se primește Taina Sfintei Mirungeri? (47)

15. Are de-a face cu învățătura Bisericii proverbul „cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”? (48)

16. Ce înseamnă faptul că Domnul „este apărătorul mântuirilor unsului Său” [Ps. 27, 8, LXX]? (48-49)

17. Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? (49)

18. De ce Domnul „va descoperi dumbrăvile” [Ps. 28, 9, LXX]? (49-50)

19. Ce a vrut să spună Sfântul David prin expresia: „Domnul va locui potopul” [Ps. 28, 10, LXX]? (50)

20. Care este zidul celor care iubesc legea Domnului [Par. lui Sal. 28, 4]? (50-51)

21. De cine sunt prinși oamenii în Par. lui Sal. 28, 12? (51)

22. Ce înseamnă „să nu fii exeget [ἐξηγητὴς] neamului celui fărădelege” [Par. lui Sal. 29, 18, LXX]? (51-52)

23. Ce înseamnă: „dar ieșirea lui nu a spălat-o” [Par. lui Sal. 30, 12]? (52)

24. Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17? (52-53)

25. Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]? (53-54)

26. Ce s-a petrecut cu Sfintele Moaște ale Sfântului Profet Elisseos și ale Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în timpul lui Iulianos Apostatul? (54-55)

27. Ce a spus Sfântul Mare Mucenic Artemios despre dumnezeii păgâni, Sibile și Virgilius? (55)

28. De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]? (55-56)

29. Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]? (56)

30. Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10? (56-57)

Read More

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Psalmii lui Salomon. Psalmul 4, cf. LXX

1. [Cuvântarea lui Salomon (rostită) celor care plac oamenilor]. Pentru ce tu, cel spurcat, șezi în adunarea celor Cuvioși, când inima ta a plecat departe de Domnul, în[tru] fărădelegi urgisindu-L pe Dumnezeul lui Israil [ἐν παρανομίαις παροργίζων τὸν Θεὸν Ισραηλ]?

2. Cel prisositor în[tru] cuvinte, cel prisositor în[tru] semn [περισσὸς ἐν σημειώσει][1] mai mult [decât] toți, cel aspru în cuvinte să osândească pe cei păcătoși în[tru] judecată.

3. Și mâna sa[2], în[tre] cei dintâi, [este] asupra lui[3], întru râvnă, iar el[4] [este] cel vinovat în [de] felurite păcate și în [de] neînfrânări.

4. Ochii săi[5] [sunt] peste toată femeia fără deosebire [οἱ ὀφθαλμοὶ αὐτοῦ ἐπὶ πᾶσαν γυναῖκα ἄνευ διαστολῆς], [iar] limba sa cea mincinoasă [este] în[tru] învoielile cu jurământ [ἡ γλῶσσα αὐτοῦ ψευδὴς ἐν συναλλάγματι μεθ᾽ ὅρκου].

5. În noapte și în cele ascunse păcătuiește [ἐν νυκτὶ καὶ ἐν ἀποκρύφοις ἁμαρτάνει], ca și [când ar fi] nevăzându-l [nevăzut de cineva] [ὡς οὐχ ὁρώμενος]. În ochii săi vorbește [cu] toată femeia [ἐν ὀφθαλμοῖς αὐτοῦ λαλεῖ πάσῃ γυναικι][6], în[tru] hotărârea cea rea[7]. [De aceea, el este] repede [cu] intrarea întru orice casă [ταχὺς εἰσόδῳ εἰς πᾶσαν οἰκίαν], în[tru] veselie [ἐν ἱλαρότητι], ca și [când ar fi] nevinovat [ὡς ἄκακος].

6. Dumnezeu să-i îndepărteze pe cei care trăiesc în[tru] fățărnicie cu cei Cuvioși, în[tru] stricăciunea trupului lor și [în] sărăcie [să-și trăiască] viața lor.

7. Dumnezeu să descopere, în[tru] batjocură, faptele oamenilor celor care plac oamenilor și [întru] dispreț [să fie] faptele lui [lor].

8. Și să îndrepte cei Cuvioși judecata Dumnezeului lor [καὶ δικαιώσαισαν Ὅσιοι τὸ κρίμα τοῦ Θεοῦ αὐτῶν], când a fi îndepărtat [vor fi îndepărtați] cei păcătoși de la fața celui Drept, [căci] cel care place oamenilor rostind [rostește] legea cu viclenie.

9. Iar ochii lor [καὶ οἱ ὀφθαλμοὶ αὐτῶν] [sunt], ca șarpele [ὡς ὄφις], asupra casei bărbatului în[tru] bună așezare [ἐπ᾽ οἶκον ἀνδρὸς ἐν εὐσταθείᾳ], [ca] să împrăștie înțelepciunea unul altuia în cuvintele celor fărădelege [διαλῦσαι σοφίαν ἀλλήλων ἐν λόγοις παρανόμων].

10. Cuvintele lui [sunt] înșelăciunile [οἱ λόγοι αὐτοῦ παραλογισμοὶ], întru fapta poftei celei nedrepte [εἰς πρᾶξιν ἐπιθυμίας ἀδίκου]. Nu s-a îndepărtat până ce [nu] a biruit [οὐκ ἀπέστη ἕως ἐνίκησεν] [și până ce nu a reușit] să îi împrăștie ca în [pe] orfan[i] [σκορπίσαι ὡς ἐν ὀρφανίᾳ].

11. Și a pustiit casa pentru pofta cea fărădelege [și] a înșelat în cuvinte, că nu este [nimeni] văzând și judecând.

12. S-a umplut în[tru] fărădelege, în[tru] aceasta, și ochii săi [și i-a pus deja] peste altă casă, [ca] să o nimicească în cuvintele gălăgiei.

13. Nu se satură sufletul său [οὐκ ἐμπίπλαται ἡ ψυχὴ αὐτοῦ], ca Iadul [ὡς ᾍδης], în toate acestea [ἐν πᾶσι τούτοις].

14. Să fie, Doamne, partea lui în[tru] necinste înaintea Ta! Ieșirea lui în[tru] suspine și intrarea lui în[tru] blestem.

15. În dureri și [în] sărăcie și [în] neliniște [să fie] viața lui, Doamne! Somnul lui [să fie] în dureri și trezirea lui în[tru] neliniști.

16. Să se înlăture în noapte somnul de la tâmplele sale [și] să cadă în[tru] necinste de la tot lucrul mâinilor sale.

17. Cel gol [cu] mâinile sale să intre întru casa sa și lipsită [să fie] casa lui de tot ce va umple [ce ar putea să-i umple] sufletul său.

18. În singurătate, fără de copii, [să-i fie] bătrânețea lui, [până] întru plecare[a de aici].

19. Să fie risipite de fiarele sălbatice trupurile celor care plac oamenilor și oasele celor fărădelege [să zacă] întru necinste înaintea soarelui.

20. Ochii celor care sunt fățarnici să-i scoată corbii. Că[ci] au pustiit în[tru] necinste multe case ale oamenilor și le-au risipit în[tru] pofta lor.

21. Și nu și-au amintit de Dumnezeu și nu s-au temut de Dumnezeu în toate acestea și L-au urgisit pe Dumnezeu și L-au întărâtat.

22. Să-i îndepărteze pe ei de pe pământ, că[ci] sufletele celor nevinovați le fățărniceau [cu] înșelăciune.

23. Fericiți [sunt] cei care se tem de Domnul în nevinovația lor. Domnul îi va izbăvi pe ei de oamenii cei vicleni și de cei păcătoși și ne va izbăvi pe noi de toată poticnirea cea fărădelege.

24. Dumnezeu să-i îndepărteze pe cei care fac în[tru] trufie toată nedreptatea, că[ci] Judecătorul cel mare și cel tare [este] Dumnezeul nostru în[tru] dreptate.

25. Să fie, Doamne, mila Ta peste toți cei care Te iubesc pe Tine!


[1] Minune.

[2] A celui Drept.

[3] Asupra celui păcătos.

[4] Cel păcătos.

[5] Tot despre cel păcătos e vorba.

[6] Dă de înțeles femeilor, prin ochii săi, ce dorește de la ele. Își arată desfrânarea prin privirea feței sale.

[7] Dorind să păcătuiască.

Pastorala sinodală [noiembrie 2018]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

har, pace și bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

În anul 2018 aniversăm Centenarul Marii Uniri, adică un secol de la constituirea României Mari. În mod firesc, acest an a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al unității de credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, fapt ce constituie un prilej de cultivare a unității și demnității noastre naționale și de recunoștință față de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conștiinței de neam, a comuniunii de credință, de limbă, de cuget și simțire românească.

Creștinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, poporul român a purtat în sufletul său în același timp pecetea tainei Crucii și Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o Înviere, suferință și speranță, întristare și bucurie.

Taina Crucii care se înalță în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al dăinuirii noastre și program spiritual al devenirii noastre. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, arătând că numai prin credință și iubire jertfelnică noi ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam și am realizat unitatea și demnitatea noastră ca stat național.

Rodirea luminoasă a Evangheliei lui Hristos în istoria și cultura poporului român se vede și în darul unității, al libertății și demnității naționale, dobândit prin credință puternică și luptă jertfelnică de-a lungul a multor „secole de suferință creștinește îndurate”, după cum este scris pe Arcul de Triumf din București.

În anul Centenarului Marii Uniri, trebuie să subliniem în mod deosebit că  România Mare este și o lucrare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a cultivat conștiința unității de ­neam.

„Românii – scria marele istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect”[1]. ­Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor români conștiința că  au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă neolatină și aceeași credință creștină.

Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conștiința uni­tății de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credin­ță a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam. Unitatea de credință și unitatea de neam erau atât de strâns unite, încât credința ortodoxă, în limbajul medieval, era numită „legea românească”[2].

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței unității spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința trează că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă şi aceeași credință creștină.

Mitropoliile Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contactele personale între preoţi, călugări şi credincioşi pelerini, fiind adesea practicate de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Conștiința unității de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminție românească”, punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult conștiința unității de neam a tuturor românilor.

Biserica a dăruit cărți de slujbă şi de învățătură în limba poporului, înțeleasă de toți, cărți care au circulat în toate provinciile românești, afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărți unitatea bisericească şi naţională a tuturor românilor.

Mihai Eminescu, cunoscând bine viața şi istoria poporului român, precum şi rolul Bisericii şi al credinței în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință şi al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”[3]; fiind „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise”[4].

Liturghia săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit, astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a identității şi conștiinței naționale şi a culturii românești.

În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia. Aceeași Liturghie, aceleași Slujbe, săvârșite în toate satele româneşti – iar în Ardeal numai în satele româneşti –, au păstrat aceste sate într-o unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi Slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă unitate religioasă liturgică a poporului ­român. Întreg poporul român a ­rămas înlăuntrul aceleiaşi vieţi ­liturgice răsăritene”[5].

Această limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură și civilizație creștină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost traduse în limba vie a poporului.

Așadar, limba română și credința creștină sunt componente fundamentale ale ființei și identității poporului român.

Dreptcredincioși creștini,

Biserica Ortodoxă Română a iubit și a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat aspirațiile lui de libertate și unitate și a participat la momentele semnificative ale istoriei naționale, precum Unirea Principatelor din 1859, obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din 1918. În acest sens, Centenarul Marii Uniri este în același timp o sărbătoare a unității de neam și de credință întărită prin jertfă și biruință.

În urmă cu un secol s-a înfăptuit, cu prețul unor mari sacrificii, România Mare, prin unirea cu Regatul României a Basarabiei, hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie/9 aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918, și a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare Națională din 18 noiembrie/1 decembrie, convocată la Alba Iulia, pe Câmpul lui Horea, unde, la 28 februarie 1785, au fost executați Horea și Cloșca, cunoscuți luptători pentru drepturile sociale și naționale ale românilor ardeleni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Statul constituit în anul 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu Regatul României, a primit recunoaștere internațională prin tratatele care au constituit sistemul de la Versailles și Trianon (1919-1920).

Deși nedreptățile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în 1918 să fie mai târziu desprinse din trupul țării, totuși frații nu pot fi separați de granițe și garduri de sârmă ghimpată, iar sentimentele de dragoste și frățietate nu pot fi înăbușite.

Comemorăm în acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion Inculeț, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan și Ioan Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, Dionisie Bejan și Doru Popovici, pe transilvănenii și bănățenii Vasile GoldișȘtefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion Flueraș și Vasile Lucaciu, pentru a menționa numai câțiva dintre mai distinșii înfăptuitori ai Marii Uniri.

Totodată, evidențiem contribuția unor ierarhi români, în frunte cu Episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, viitorul Patriarh al României, și a multor clerici ortodocși la făurirea Marii Uniri din 1918.

Așadar, realizarea marilor idealuri ale unității şi demnității naționale ale românilor, au fost posibile şi prin aportul deosebit al Bisericii Ortodoxe Române, care a fost mereu împreună cu poporul prin toate eforturile ei de cultivare a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate şi independenţă.

Astăzi, România trebuie să își păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile spirituale. Deși există unele beneficii ale globalizării, mai ales în domeniul informatic şi în cel economic, totuşi, piața globală şi sistemul informațional mondial nu pot suplini pierderea identității spirituale a unui popor. În acest sens, este mereu actuală întrebarea Domnului Iisus Hristos: „Ce îi folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).

Doar o mai bună cunoaștere a identității şi a demnității naţionale ajută un popor să se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte popoare. Diminuarea sau slăbirea identității naționale, la care conduce impactul unei globalizări agresive, motivată de eficiență şi succes economic imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel universal.

Cultivarea identității naționale trebuie sporită prin cultivarea culturii naționale, a credinței și a tradițiilor în cadrul cooperării internaționale, prin susținerea și promovarea simbolurilor și proiectelor culturale de afirmare a identității naționale. În acest sens, este esențial să evidențiem elementele esențiale ale identității românești pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv despre România şi despre spiritul sau etosul poporului român, în dialogul său cu celelalte popoare ale lumii.

Astfel, Biserica Ortodoxă Română, a cărei contribuție la împlinirea marilor idealuri naţionale este, din nefericire, insuficient cunoscută, a lucrat mai întâi pentru realizarea independenței şi unității poporului român, iar apoi a lucrat pentru recunoașterea drepturilor şi demnității ei pe plan extern: dobândirea Autocefaliei în anul 1885 şi dobândirea rangului de Patriarhie în anul 1925.

De fapt, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost obținută numai după proclamarea Regatului României în anul 1881, având ca rege pe Carol I, iar ridicarea ei la rang de Patriarhie în 1925 s-a realizat numai după Marea Unire de la Alba Iulia (1918), în timpul domniei regelui Ferdinand şi a reginei Maria.

Un simbol al întregirii României, realizată prin voința poporului, jertfa ostașilor români, și mai ales prin lucrarea providenței divine, este construirea Catedralei Naționale. După încheierea Războiului de Independenţă, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au fost printre primii intelectuali români care au lansat şi au susţinut ideea construirii unei catedrale naţionale, ca semn de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru dobândirea Independenţei României, adică un edificiu bisericesc cu valoare de simbol naţional[6].

Apoi, cel care a susținut și a promovat intens importanța construirii unei noi Catedrale în București a fost Patriarhul Miron Cristea. Încă din anul 1920, la o şedinţă festivă a Sfântului Sinod, propunerea Mitropolitului Primat al României şi chiar denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului au fost adoptate cu entuziasm.

Când vorbim de Catedrala Mântuirii Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată în unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat național. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care doreau o catedrală nouă.

Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cu hramul principal Înălțarea Domnului și Ziua Eroilor, unește simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoștința pe care o datorăm permanent Eroilor Neamului.

Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, și ale tuturor Sfinților, prin dărnicia clerului și credincioșilor Patriarhiei Române din țară și străinătate, în ziua de 25 noiembrie 2018, va fi sfințită Catedrala Națională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar și un simbol al spiritualității românești.

Anul 2018, an Centenar dedicat Făuritorilor Marii Uniri de la 1918, este, în mod deosebit, un an al recunoștinței şi al comuniunii românești și deopotrivă un prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul noii Catedrale Naționale.

Dreptmăritori creștini,

Postul Nașterii Domnului este, în primul rând, o pregătire, o sfinţire a gândurilor, a simţirilor, a trupului şi a sufletului nostru prin pocăinţă, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, prin citirea mai deasă a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor şi printr-o atenţie spirituală deosebită ca să devenim „biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre.

În această perioadă a postului înţelegem că, pe lângă pregătirea noastră duhovnicească interioară, trebuie să facem şi milostenie, dăruind altora, ca semn al iubirii noastre frăţeşti, daruri spirituale şi daruri materiale, după putinţă, iar dacă nu avem niciun dar material, măcar să oferim un cuvânt bun, o mână de ajutor, o încurajare unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat sau îndoliat.

Această milostenie sau această dăruire către alţii este pregătirea noastră pentru a primi pe Cel ce este Marele Dar, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dăruit de Dumnezeu Tatăl „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“.

Prin urmare, postul se uneşte cu rugăciunea şi cu împărtăşirea euharistică mai deasă, pentru sfinţirea noastră, dar şi cu milostenia, ca semn al prezenţei iubirii milostive a lui Hristos în noi. De fapt, când primeşti un dar material, ţi se umple mâna, dar când dăruieşti cu bucurie şi smerenie, ţi se umple inima de prezenţa lui Dumnezeu Cel milostiv în tine.

Să ne ajute Hristos Domnul să înţelegem această perioadă de post nu ca pe o perioadă de oprelişti sau de restricţii, ci ca timp de sporire în evlavie şi dărnicie! Păcatul lăcomiei ne face robi, dar rugăciunea unită cu milostenia ne face liberi.

Când ne rugăm, ne unim cu Dumnezeu Cel necuprins şi netrecător, primind în suflet pace şi bucurie. Însă când folosim pătimaş lucrurile materiale, ne unim cu realităţi limitate şi trecătoare, care limitează dorinţa spirituală a sufletului uman după iubire infinită şi eternă.

Deci, postul adevărat este prilej de libertate duhovnicească: libertatea de a-L iubi pe Dumnezeu mai mult prin rugăciune şi libertatea de a-i iubi pe semenii noştri mai mult prin fapte bune.

În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă.

De aceea, şi în anul acesta, vă îndemnăm să organizaţi la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru a  fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familii defavorizate cu mulţi copii, persoane singure fără copii sau rude, astfel încât „prisosinţa voastră să împlinească lipsa acelora” (2 Corinteni 8, 14).

Ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din toamna anului trecut şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului Nașterii Domnului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încredinţarea, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „Slujirea acestui dar nu numai că împlineşte lipsurile Sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (2 Corinteni 9, 12).

Vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!

† Daniel,

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Antonie, Episcopul de Bălți

† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei


[1] Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii ­unităţii politice a românilor, Editura Casei Școalelor, București, 1915, p. 26.

[2] Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Editura ­Academiei, București, 1983, p. 122, n. 34.

[3] Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în Opere, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp. 168-169.

[4] Idem, Liber-cugetător, liberă-cugetare, în Timpul, 2 februarie 1879, în Opere, Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 10, p. 187.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, în colecţia Opere complete, vol. IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 325.

[6] Nicolae Şt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului – istoria unui ideal, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 51.

Temniță și duhovnicie [5]

Un poem, intitulat Victorii negre, vorbește foarte frumos, adevărat și adânc despre moartea care ne roade interior și pe care noi, nesimțitori duhovnicește cum suntem, nu o înțelegem cum lucrează și nu îi percepem consecințele în adevărata lor gravitate și intensitate:

În orice zi, la orice pas,
murim puțin, murim mai mult.
Cu cât părem mai viu tumult,
cu-atât apunem ceas cu ceas.

Ne credem stânci, ne vrem granit,
nu știm ce viermi profunzi ne rod.
În viața ca un rumen rod
stă miezul morții, viermuit…

Ca niște fluvii clocotim,
înspumegați, triumfători –
nu bănuim că sub vâltori
nu-nfrângem viața, ci murim.

Cu pieptu-n platoșă-ncleștat,
cu pumnii pururi pe hanger,
pe dinăuntru, pe sub fier,
murim adânc, ne-nduplecat.

Aprindem frunți de heruvim,
și moartea coace-n umbra lor.
Murim când fremătăm de zbor,
când mângâiem un crin, murim.

Și-n dragostea ca un șuvoi
când ne sfințim și vis și lut,
cu fiecare sfânt sărut
mai cade-un strop de moarte-n noi.

Se duc furtunile și vin,
ori fierb revoltele în glas,
în orice zi, în orice ceas,
murim mai mult, murim puțin…

Dar noi, în inimi dac-am strâns
izbânda unei zile vii,
zâmbim c-am mai învins o zi,
în loc să izbucnim în plâns.

Izbucnim în plâns doar atunci când putem să vedem miezul deșertăciunii noastre. A căpăta adevărata conștiință a mortalității noastre reprezintă lupta acerbă și fioroasă pe care o duc (sau ar trebui să o ducă) monahii și asceții.

În orice caz, toți marii Sfinți au această conștiință trează și Dumnezeieștii Părinți ai pustiului se nevoiau foarte mult ca să o deprindă și își învățau ucenicii să o câștige în primul rând, dacă vor să devină oameni duhovnicești, slujitori adevărați ai lui Hristos.

Căci, în ciuda faptului că moartea este o realitate extrem de prezentă în viața noastră, în pofida faptului că ne izbim de ea la fiecare pas și că în fiecare zi vedem sau auzim despre oameni care mor, la orice vârstă și în multe feluri, ne comportăm cu totul absurd, ca și cum noi am fi nemuritori, ca și cum am fi de „granit” sau de „stâncă”.

Ne confecționăm tot felul de vise pământești, ne savurăm marile „victorii” pe care credem că le-am câștigat în viață, în mod futil, ne credem ființe delicate, diafane, „heruvimi”, construind în capul nostru o poezie întreagă despre noi, de autoglorificare, cu mai mult sau mai puțină îndreptățire, fără să fi ajuns la drojdia mizeriei care ne caracterizează.

Însă Sfinții Părinți ne avertizează că nimic din ceea ce facem nu e autentic până nu ajungem să ne vedem patimile și păcatele, prin luminare dumnezeiască. Că tot ce construim, trebuie să construim plecând de la conștiința adâncă a smereniei și a nimicniciei noastre.

Gyr are, ca mulți dintre noi, o conștiință fulgurantă a acestei realități. Uneori ne smerim, de cele mai multe ori ne înălțăm cu mintea și ne facem tot felul de vise și păreri deșarte despre cu noi înșine: că suntem cavaleri, luptători, revoltați în numele dreptății, plini de viață și de idealuri, îndrăgostiți fantastici. Dar în umbra tuturor acestora „coace moartea”.

Puțini sunt cei care trăiesc cu conștiința smereniei și fac totul în consonanță cu ea. Și aceia sunt cei care fac lucruri mărețe în viață și în istorie, pentru că trec peste limitarea dramatică a narcisismului.

Predică la Duminica a XXVI-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

vremea postirii e vremea rodirii celei duhovnicești. E vremea curățirii, a luminării și a sfințirii noastre. E vremea cea bună în care toți trebuie să ne îmbogățim în Dumnezeu. Adică e vremea în care și mai intens trebuie să ne nevoim și să facem cele bine plăcute lui Dumnezeu. Pentru că trebuie să unim postul nostru cu citirea de cărți sfinte, cu scrisul duhovnicesc, cu traducerea de cărți sfinte, cu slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui nostru, cu privegherea, cu rugăciunea, cu spovedirea în amănunt a păcatelor noastre, cu împărtășirea cu mult dor cu Domnul, cu milostenia, cu iertarea și iubirea semenilor noștri.

Căci vremea postirii este vreme de pregătire sufletească și trupească pentru întâlnirea cu Domnul. Pentru întâlnirea interioară cu Domnul mântuirii noastre, Care vine la noi pentru ca să locuiască în noi. Să locuiască acum și pentru toți vecii.

Și de aceea, iubiții mei, parabola Domnului de azi [Lc. 12, 16-21] ne avertizează că adevărata grijă față de sufletul nostru nu constă în nelucrare, în mulțumirea de sine și în indiferența față de aproapele nostru, ci, dimpotrivă, constă în continua lucrare interioară și exterioară, în mulțumirea plină de recunoștință adusă lui Dumnezeu și în grija atentă față de aproapele nostru. Căci aproapele nostru are aceleași nevoi ca și noi, tot ce am primit în viață e un dar de la Dumnezeu, iar darurile lui Dumnezeu sunt pentru ca să ne facă prieteni cu Dumnezeu și cu oamenii. Adică continuu dăruitori, continuu mulțumitori și bucuroși de comuniune.

Pentru că viața noastră, sănătatea noastră, bogăția noastră, vocația noastră sunt pentru slujirea cu iubire. Sunt pentru a-I sluji lui Dumnezeu și pentru a le sluji și oamenilor. Și slujirea e ascultare iubitoare de Dumnezeu și deschidere omenoasă față de oameni. Cine slujește, se dăruiește lui Dumnezeu și oamenilor și, în același timp, se umple de iubirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Și iubirea este împlinirea noastră cu adevărat.

La polul opus iubirii este indiferența față de oameni. Căci cine își spune în inima lui: „Odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te [ἀναπαύου, φάγε, πίε, εὐφραίνου]!” [Lc. 12, 19, BYZ], își spune, de fapt, să fie indiferent față de alții. Față de nevoile lor, față de sufletul lor…

Și indiferența ucide! Indiferența față de alții îi ucide și pe ei și pe tine. De aceea, Dumnezeu l-a întrebat pe cel indiferent: „Nebunule [Ἄφρον], [întru] această noapte sufletul tău îl cer de la tine [ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ]! Iar pe care le-ai pregătit [ἃ δὲ ἡτοίμασας], al[e] cui va fi [vor fi] [τίνι ἔσται]?” [Lc. 12, 20, BYZ].

– Și de ce este nebun cel indiferent?

– Pentru că are la îndemâna sa bogăția din care să facă milostenie și prin care să se îmbogățească în Dumnezeu, iar el și-o strânge numai pentru sine. Are la îndemâna lui ceea ce îl îmbogățește duhovnicește, iar el se sărăcește sufletește. Se sărăcește, pentru că nu se vede decât pe sine. Se sărăcește, se dezumanizează, se urâțește interior, pentru că nu face din bogăția, primită în dar de la Dumnezeu, o îmbrățișare iubitoare a oamenilor, ci un mormânt.

El își zidește mormântul prin nemilostivire. Indiferența lui față de semenii săi îl omoară. Și moare urât, moare nebunește, moare nemilostiv, pentru că și-a pus nădejdea lui în bogăția cea trecătoare și nu în Dumnezeu. Pe când Domnul ne spune: „Așa [este] cel care își strânge lui comoară [Οὕτως ὁ θησαυρίζων ἑαυτῷ] și nu se îmbogățește întru Dumnezeu [καὶ μὴ εἰς Θεὸν πλουτῶν]” [Lc. 12, 21, BYZ].

Cel care nu se îmbogățește în Dumnezeu e nebun, e un om care moare rău, care moare ca un păcătos, pentru că nu Dumnezeu e averea lui, ci cele trecătoare. Iar cele trecătoare le lăsăm aici, după cum știm cu toții, și plecăm la Domnul doar cu sufletul nostru. Doar cu ce avem în sufletul nostru.

Și ce avem în sufletul nostru? Avem virtuți sau vicii? Avem păcate sau milostenie? Avem ură sau iertare? Avem pacea lui Dumnezeu sau mândrie prostească?

Căci pacea lui Dumnezeu este semnul iertării păcatelor noastre. Pacea inimii e semnul că Îl iubim pe Dumnezeu și pe aproapele nostru și că zilnic facem cele bine plăcute Lui. Pacea Lui în noi e prezența Lui în noi, prin slava Sa, și dacă suntem făcători de pace suntem, de fapt, dăruitori ai slavei Lui și altora. Căci cuvintele pe care le dăruim altora nu sunt cuvinte goale, ci au slava lui Dumnezeu în ele. Și slava lui Dumnezeu împacă sufletele oamenilor și le face să trăiască împreună și să Îl slăvească împreună pe Dumnezeu.

De aceea, când ne strângem în Biserică să Îi slujim Domnului, ne strângem pentru ca să ne împărtășim împreună de slava lui Dumnezeu. Ne strângem aici pentru ca să Îl slăvim împreună pe Dumnezeul nostru treimic și pentru ca să ne manifestăm în comuniune recunoștința față de binefacerile Sale revărsate în viața noastră. Dar, în același timp, ne strângem în Biserică pentru ca să ne învățăm unii pe alții spre tot lucrul cel bun și pentru ca să ne sprijinim reciproc în viața noastră bisericească.

Pentru că oamenii credinței nu pot trăi fără Biserica lui Dumnezeu. În Biserică ne-am născut din Dumnezeu, în Biserică trăim cu El și în Biserică vrem să adormim întru Domnul, pentru ca să trăim veșnic împreună în Biserica Sa cea veșnică, în Biserica Sfinților Lui. Căci Biserica Lui cea veșnică e formată din Sfinții și Îngerii Lui, din toți membrii Împărăției Sale.

În Apoc. 22, 14, 19, BYZ, Biserica e numită Cetatea cea sfântă a lui Dumnezeu, pe când în Apoc. 22, 17, BYZ, ea este Mireasa lui Dumnezeu. Și Biserica lui Dumnezeu e ca o cetate puternică și sfântă, pentru că e întărită și păzită de Dumnezeu și este ca o mireasă, pentru că e plină de curăție și de iubire pentru Mirele ei. Biserica e plină de sfințenie și sfințenia ei este sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că El este izvorul vieții și al luminii celei veșnice [Ps. 35, 10, LXX]. Dar pentru ca să ne umplem din izvorul vieții celei veșnice, adică din slava lui Dumnezeu, trebuie să ne împărtășim de Sfintele Taine și Slujbe ale Bisericii.

Pentru că toată rânduiala divino-umană a Slujbelor bisericești are rolul de a ne umple pe noi de slava lui Dumnezeu și de darurile cele mari ale lui Dumnezeu. Căci și la Botez și la Nuntă și la Înmormântare și la Sfințirea casei și la Parastas și la Liturghie și la toată rugăciunea Bisericii noi ne umplem de teologie și de sfințenie participând la ele. Slujbele Bisericii sunt izvoare de teologie curată și de sfințenie pentru noi. Căci, pe de o parte, ascultăm voia lui Dumnezeu, care ne luminează pe noi și ne întărește în credință și în toată fapta cea bună, iar, pe de altă parte, ne umplem de slava lui Dumnezeu, care ne curățește, ne luminează și ne sfințește pe noi.

Tocmai de aceea nu trebuie să minimalizăm nicio Slujbă a Bisericii, pentru că prin fiecare dintre ele suntem învățați teologia Bisericii și primim slava lui Dumnezeu în noi înșine. Și la Vecernie și la Utrenie și la Liturghie și la Înmormântare și la Maslu noi învățăm teologia Bisericii și ne împărtășim de slava lui Dumnezeu și ne întărim în comuniunea frățească dintre noi. Orice rugăciune a Bisericii e o expresie a comuniunii. Ea ne adună și ne înfrățește pe unii cu alții și ne face responsabili față de toți.

Așa că, iubiții mei, Postul Nașterii Domnului e pentru noi o vreme de teologie și de slujire sfântă, o vreme de curățire și de luminare și de sfințire a sufletelor și a trupurilor noastre. Veniți cu toții la Domnul! Veniți să Îl vedeți născut pentru noi și îmbrățișându-ne pe fiecare în parte! Căci El e Dumnezeul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Cel care a făcut întreaga creație și pe om.

Veniți să Îi slujiți Domnului! Celui care S-a răstignit pentru noi și a înviat a 3-a zi din morți și S-a înălțat la ceruri, pentru ca să ne mântuie pe noi. Veniți să ne închinăm Celui care ne va judeca pe noi și ne va da fiecăruia după faptele noastre! Veniți la Stăpânul și Domnul nostru! Căci El ne așteaptă pe toți ca să ne facă ai Lui pentru toți vecii. Amin!


[1] Începută la 10. 31, în zi de marți, pe 13 noiembrie 2018. Zi înnorată, 10 grade.

Curcubeiele deșertului

În volumul O viziune a sentimentelor (1964), Nichita Stănescu explorează poetic lumea printr-o reflexivitate entuziastă, plină de iubire. Poetul practică un lirism de cunoaștere fundamentat pe cea mai exuberantă manifestare a dragostei din poezia noastră.

Iubirea naște cuvântul poetic. Cuprins de „o febră a plecărilor în sus”, poetul experimentează, de fapt, o renaștere a sa contemplativ-poetică, în care „Întâiul ochi ce l-am deschis pe lume/ s-a redeschis deodată spre zenit /…/ jumate fermecat, uimit pe jumătate. /…/ E o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi,/ când lumile-ți încep la căpătâi /…/ Și fiece mirare e un nume” (Cântec).

Ca odinioară lui Eminescu, iubirea îi dăruiește lui Nichita Stănescu sentimentul contemporaneității cu începuturile lumii. Cuvântul creator de lumi poetice se naște din iubire, precum odinioară lumea a fost creată din iubire, prin cuvânt.

Când iubirea „e o întâmplare a ființei mele” și fericirea „e mai puternică decât mine” și îi izbește „tâmpla de stele”, atunci se naște în poet dorința de a vorbi în cuvinte „ca niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt” (Cântec). Iar cuvintele care au despărțit ziua de noapte sunt cuvintele originare, prin care a fost creată lumea. Ele au despărțit „fluviul rece” al creației care curgea întru ființă de „delta fierbinte” a lui Dumnezeu care a creat lumea, ființa creată de Ființa necreată și veșnică.

În momentele de iubire intensă, cuvintele îndrăgostiților se rotesc cosmogonic, ca apa „în cercuri” sau ca cerul de unde cădea Luceafărul, ca să răsară apoi „c-o-ntreagă lume”. La Nichita: „Cuvintele se roteau, se roteau între noi” și „repetau, într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală).

În Leoaică tânără, iubirea, revelația dragostei produce modificări neașteptate și surprinzătoare în structura logică a lumii, pentru că se întâmplă tocmai această reconfigurare a materiei, „de la-nceput”.

Poemul este alcătuit din trei strofe. În prima strofă, întâlnirea neașteptată cu dragostea la vârsta adolescenței e semnalată prin repetiții care pot da senzația tautologiei, dar ele subliniază intensitatea momentului, șocul prim al acestei experiențe:

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în față.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colții albi mi i-a înfipt în față,
m-a mușcat, leoaica, azi, de față.

„Colții albi mi i-a înfipt în față,/ m-a mușcat, leoaica, azi, de față” indică surpriza și devine, totodată, „o pregnantă expresie metaforic-emblematică”[1].

Strofa centrală introduce o derogare de la ordinea lumii și de la logica poeziei, deopotrivă, specifică însă poeziei moderne. Tiparul expresiv amintește de cel arghezian, dar sentimentele și viziunea poetică îi aparțin întru totul lui Nichita:

Și deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Și privirea-n sus țâșni,
curcubeu tăiat în două,
și auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

„Cercul”, ca și la Eminescu (împreună cu „rotirea”) reprezintă un simbol al creației lumii. El indică „zariștea cosmică”, așa cum ar spune Blaga, marginile universului. Cercul și sfera sunt simboluri esențiale în opera lui Nichita.

Iar cercul acesta, aici, se strânge sau se lărgește în jurul poetului, după sentimentele lui. Undele inimii lărgesc sau micșorează diametrul cosmic. La Nichita, lumea e plasticizată după intensitatea simțirii îndrăgostitului.

„Strângerea de ape” e un alt simbol cosmogonic, ca și „cercul”. Ritmul pulsatil al iubirii adună apele într-un evident gest cu valențe creaționiste. De aceea putem spune că, și în acest poem, iubirea repetă „structura materiei, de la-nceput”.

Cercul strângerii de ape concentrează ființa universului în jurul poetului. Mai târziu, în alt poem, va spune: „Între ape, numai ea era pământ”: între apele iubirii lui, ea era pământul stabilității, al locuirii.

Iubirea are caracter ondulatoriu ca lumina, fotonii iubirii stau la baza materiei, refondează atomii acestei lumi și o reconstruiesc din temelii: aceeași, dar mlădiată de ochii iubirii.

Privirea joacă și aici un rol esențial, ca peste tot în primele două volume ale operei stănesciene. Dacă, în alte poeme, ea îndoaie tendoanele luminii sau catifelează văzduhul, colorându-l căprui, aici e un curcubeu de culori, în două jeturi arteziene care „țâșnesc” spre înălțimi. Arghezian, ea se întâlnește cu auzul „lângă ciocârlii”.

Ființa poetică se descompune și se recompune fantastic, ca și întreg universul, subiectul poetic se dematerializează, devine privire și „un timpan armonios” (cum zice în alt poem, „De-a sufletul”), în țâșnire de sine „tocmai lângă ciocârlii”, lângă melosul angelic.

Privirea se întâlnește cu auzul, exuberanța se întâlnește cu gingășia, terestrul cu universalul, plasticitatea fluidă a materiei cu diafanitatea culorilor, abstracțiunea figurilor geometrice cu mirabilul și policromia curcubeului, materialul cu incoruptibilul celest al ciocârliilor, timpul profan cu clipa inaugurală și cu veșnicia.

Iubirea e un loc al comuniunii, care comprimă timpul și spațiul și le aduce pe toate câte există împreună.

Transfigurarea naturii înseamnă, de fapt, reconfigurarea ei paradisiacă, după ordinea și armonia primordiale, construite de iubirea lui Dumnezeu. Iar „Edenul Viziunii sentimentelor circumscrie tocmai un asemenea spațiu și timp al metamorfozelor, provocate […] de impulsurile transfiguratoare ale erosului”[2].

De aceea, experiența iubirii pe care o trăiește poetul este fulminantă. Dinamismul strofei centrale a poemului se transformă treptat în încremenire a mirării, în ultima strofă. Mișcarea devine lentă, eul poetic se oprește într-o stare expresivă de nemișcare și atenție:

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă și la bărbie,
dar mâna nu le mai știe.
Și alunecă-n neștire
pe-un deșert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mișcările viclene,
înc-o vreme
și-ncă-o vreme…

Mai rămânând puțin în registrul stilistic al liricii argheziene, Nichita scrie: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe”. Poetul nu mai e important ca prezență fizică, subiectul biologic e înlocuit de contemplație. Efasându-se pe sine, devine „deșert în strălucire” străbătut de pasul „alene” al iubirii ca o „leoaică arămie”, care îl acaparează prin forța și frumusețea sentimentului.

Timpul, care se comprimase anterior până la a putea zări cu ochii contemplației adunarea de ape a începutului lumii, se destinde acum, încât clipele curg în pași lenți și insesizabili de felină, „înc-o vreme,/ și-ncă-o vreme…”, parcă la infinit. Timpul devine nenumărabil.

Culorile se compactează, sugerându-ne adunarea la un loc a celor doi, pentru că „leoaica arămie” se confundă cu „deșertul în strălucire”, cu peisajul pe care îl oferă acum interiorul sentimental și spiritual al celui care iubește. Căci îndrăgostitul se golește pe sine de sine (o chenoză a dragostei), pentru a se oferi ca „deșert” – strălucitor însă de lumină lăuntrică – pentru această leoaică a iubirii.

Pe lângă Eminescu, Nichita Stănescu e poetul (el nu accepta epitetul „mare”, pe care îl considera desemantizat) pentru care iubirea nu a reprezentat un sentiment caduc, un erotism vulcanic dar pasager sau vulgar, ci o experiență copleșitoare care i-a produs, în adolescență, adevărate revelații, orientându-l spre căutarea unui Izvor veșnic al ei.


[1] Ion Pop, Nichita Stănescu. Spațiul și măștile poeziei, Ed. Albatros, București, 1980, p. 24.

[2] Idem, p. 30.

Lucas 19, 29-44, cf. BYZ

29. Și a fost când S-a apropiat [să intre] întru Bitsfaghi [Βηθσφαγὴ] și [întru] Bitania [Βηθανία], către muntele care se cheamă Eleon [Ἐλαιῶν], [că] a trimis doi [dintre] Ucenicii Săi,

30. zicând: „Mergeți întru satul de dinainte! Întru care, intrând, veți afla un mânz legat [πῶλον δεδεμένον], pe care nimeni vreodată [dintre] oameni [nu] a stat [ἐφ᾽ ὃν οὐδεὶς πώποτε ἀνθρώπων ἐκάθισεν]. Dezlegându-l pe el, aduceți-l!

31. Și dacă cineva are să vă întrebe pe voi: «Pentru ce îl dezlegați?», așa îi veți zice lui, că «Domnul are nevoie de el»”.

32. Și mergând cei care au fost trimiși, au aflat precum le-a zis lor.

33. Și dezlegând ei mânzul, au zis stăpânii[1] lui către ei: „De ce dezlegați mânzul?”.

34. Iar ei au zis: „Domnul are nevoie de el”.

35. Și l-au dus pe el către Iisus. Și aruncând veșmintele lor pe mânz, L-au urcat pe[ste el] pe Iisus.

36. Și mergând El, așterneau veșmintele lor în[tru] cale[a Sa].

37. Și apropiindu-Se El deja către coborâșul muntelui Eleonului, au [a] început toată mulțimea Ucenicilor, bucurându-se, a lăuda pe Dumnezeu [cu] glas mare [αἰνεῖν τὸν Θεὸν φωνῇ μεγάλῃ] pentru toate puterile[2] pe care le-au văzut [περὶ πασῶν ὧν εἶδον δυνάμεων],

38. zicând: „Binecuvântat [este] Cel care vine [Εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος], Împăratul în[tru] numele Domnului [Βασιλεὺς ἐν ὀνόματι Κυρίου]! Pacea [este] în cer [εἰρήνη ἐν οὐρανῷ] și slava [Domnului este] în[tru] cei preaînalți[3] [καὶ δόξα ἐν ὑψίστοις]”.

39. Și unii [dintre] fariseii din mulțime au zis către El: „Învățătorule [Διδάσκαλε], ceartă Ucenicilor [pe Ucenicii] Tăi [ἐπιτίμησον τοῖς Μαθηταῖς Σου]!”.

40. Și, răspunzând, le-a zis lor: „Vă zic vouă că [Λέγω ὑμῖν ὅτι], dacă aceștia au să tacă [ἐὰν οὗτοι σιωπήσωσιν], pietrele vor striga [οἱ λίθοι κεκράξονται]”.

41. Și când S-a apropiat, văzând cetatea[4], a plâns-o pe ea [ἔκλαυσεν ἐπ᾽ αὐτῇ],

42. zicând că: „Dacă ai [fi] cunoscut și tu [Εἰ ἔγνως καὶ σύ], măcar în ziua ta aceasta [καί γε ἐν τῇ ἡμέρᾳ σου ταύτῃ], cele către pacea ta [τὰ πρὸς εἰρήνην σου]! Dar acum s-a ascuns de la ochii tăi [νῦν δὲ ἐκρύβη ἀπὸ ὀφθαλμῶν σου][5].

43. Că[ci] vor veni zilele peste tine [Ὅτι ἥξουσιν ἡμέραι ἐπὶ σέ] și vor împrejmui cei vrăjmași ai tăi gard ție [καὶ περιβαλοῦσιν οἱ ἐχθροί σου χάρακά σοι] și te vor înconjura pe tine [καὶ περικυκλώσουσίν σε] și te vor asupri pe tine din toate părțile [καὶ συνέξουσίν σε πάντοθεν]

44. și te vor arunca la pământ pe tine și pe copiii tăi [care sunt] în tine [καὶ ἐδαφιοῦσίν σε καὶ τὰ τέκνα σου ἐν σοι] și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră [καὶ οὐκ ἀφήσουσιν ἐν σοὶ λίθον ἐπὶ λίθῳ]! Pentru care [că] nu ai cunoscut vremea cercetării tale [ἀνθ᾽ ὧν οὐκ ἔγνως τὸν καιρὸν τῆς ἐπισκοπῆς σου]”.


[1] Stăpânii mânzului.

[2] Pentru toate minunile pe care Domnul le-a făcut în văzul lor.

[3] Întru Puterile cele cerești.

[4] Cetatea Ierusalimului.

[5] S-a ascuns cunoașterea Mea de la ochii tăi.

Lauda grădinii de îngeri

Am semnalat, cu ceva vreme în urmă[1], faptul că „al Evei trunchi de fum”, din poemul Timbru al lui Ion Barbu, e o imagine poetică inspirată din Cânt. Cânt. 3, 6 (LXX): „Cine [este] aceasta, care-se-suie din pustie ca trunchiuri de fum, arzând smirnă și tămâie, din toate prafurile celui-care-face-miruri?”[2].

Puteți revedea interpretarea pe care am oferit-o acestui poem aici[3].

Reanalizând al doilea catren („Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”), observ că și „lauda grădinii de îngeri” este o expresie fundamentată pe un verset biblic.

Desigur, e ușor de înțeles că poetul se referă la acea laudă pe care I-au adus-o Îngerii lui Dumnezeu la crearea Evei, o laudă care nu este menționată în Sfânta Scriptură, dar nici nu e o eroare teologică a o presupune.

În legătură cu universul material, în Sfânta Scriptură ni se spune doar că, atunci „când au fost făcute stelele [ὅτε ἐγενήθησαν ἄστρα], M-au lăudat [cu] glas mare toți Îngerii Mei [ᾔνεσάν Με φωνῇ μεγάλῃ πάντες Ἄγγελοί Μου]” (Iov 38, 7, LXX)[4]. Ceea ce nu înseamnă că Sfinții Îngeri nu I-au adus laudă lui Dumnezeu și pentru celelalte creații din acest univers și mai ales pentru facerea omului, chintesență a întregii creații.

Versurile lui Ion Barbu, care indică „lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”, sunt o dovadă a unei cugetări teologice a poetului.  „Grădina” trimite la Edem sau grădina Paradisului, care a fost zidit de Dumnezeu pentru Adam (Fac. 2, 8, LXX)[5].

Nu ni se spune în Scriptură că Adam locuia cu Îngerii în Paradis, dar aceasta o știm din Tradiția Bisericii, adică din învățătura apostolică și patristică. De aceea Ion Barbu zice: „grădina de îngeri”.

Și el a cugetat că Raiul trebuie să fi răsunat de laude și cântări îngerești la facerea Evei „din coasta bărbătească”. Pentru că Sfânta Eva, după cum a tâlcuit Sfântul Apostol Pavlos, era chip/ simbol al Bisericii.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/17/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-37/.

Acesta fragment a intrat în cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 2, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 89, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[2] A se vedea: Sfântul Profet Salomon, Cântarea Cântărilor, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 9-10, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/18/cantarea-cantarilor/.

[3] Într-o altă carte a mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 3, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2017, p. 499-501, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/epilog-la-lumea-veche-vol-i-3-editia-a-doua/.

[4] A se vedea: Cartea Sfântului Profet Iov, traducere din LXX de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/03/cartea-sfantului-profet-iov/.

[5] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/19/facerea-cap-2/.

Page 1 of 2104

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy