Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Psalmii liturgici

Psalmii liturgici

Pagina sursă

*

Fericit este omul care nu a mers în sfatul neevlavioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul ciumaților nu a șezut, ci astfel în legea Domnului este voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea. Și el va fi ca un pom sădit lângă ieșirile apelor, care rodul lui îl va da la timpul lui și frunza lui nu va cădea și, prin toate câte are să facă, va spori (Ps. 1, 1-3).

Când am strigat, m-ai auzit pe mine, Dumnezeul dreptății mele. În necaz mi-ai lărgit mie inima. Milostivește-te de mine și ascultă rugăciunea mea! Fiii oamenilor, până când sunteți grei la inimă? Pentru ce iubiți deșertăciunea și căutați minciuna? (Ps. 4, 2-3).

Read More

Psalmii (ediția LXX)

Psalmii

Pagina sursă

Slujiți Domnului în frică și bucurați-vă Lui în cutremur! Luați învățătură, ca nu cumva să vă urgisească Domnul! Și vă va nimici din calea cea dreaptă, oricând are să se aprindă în grabă mânia Lui. Fericiți sunt toți cei care au nădăjduit întru El (Ps. 2, 11-12).

Judecă-i pe ei, Dumnezeule! Să cadă din sfaturile lor! După mulțimea neevlaviilor lor izgonește-i pe ei, că Te-au amărât pe Tine, Doamne! Și să se veselească toți cei care nădăjduiesc în Tine! Întru veac se vor bucura și Te vei sălășlui în ei. Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău (Ps. 5, 11-12).

Miluiește-mă, Doamne, că slab sunt! Vindecă-mă, Doamne, că au fost tulburate oasele mele! Și sufletul meu a fost tulburat foarte. Și Tu, Doamne, până când întârzii? (Ps. 6, 3-4).

Read More

Praedicationes (vol. 12)

Praedicationes (vol. 12)

Pagina sursă a cărții.

*

„Începutul e bucurie, dacă ne bucurăm de Cel care ne dă viață, de Dumnezeu Însuși. Și e bucurie, dacă înțelegem că e un timp al înfrumusețării interioare noul început, că anul bisericesc e un timp al slujirii lui Dumnezeu și al oamenilor, că e un timp al îndumnezeirii noastre. Iar Evanghelia zilei [Lc. 4, 16-22] ne vorbește despre un început dumnezeiesc de care toți avem nevoie, despre un început al înțelegerii Dumnezeieștii Scripturi, adică despre momentul când Domnul a început să tâlcuiască profețiile care se refereau la Sine” (p. 6).

„Domnul, deși era Fiul lui Dumnezeu întrupat, El S-a nevoit și cu cititul cărților, după cum S-a nevoit și cu rugăciunea îndelungă în singurătate. Iar locul de aici [Lc. 4, 17, BYZ] e o mărturie neîndoielnică asupra acestui lucru. Pentru că El știa să citească și citea cărți. Iar dacă știi să citești, știi și să scrii. Pentru că Domnul a muncit, a scris, a citit, S-a rugat, a postit, a călătorit mult, a propovăduit mult, a răbdat toate pentru noi, S-a luptat cu tot păcatul și cu toată ispita, pentru ca să ne învețe pe noi toată virtutea întru umanitatea Sa. Pentru ca noi să vedem în El exemplul absolut de viață creștină, de viață ortodoxă” (p. 8).

„Sfântul Lucas nu a citat textul ebraic, ci Septuaginta. Lucru evident din traducerea pe care am oferit-o. Pentru că toți Evangheliștii au făcut la fel: au citat din LXX când a fost să citeze din Vechiul Testament. Și de aceea LXXul e Scriptura vechitestamentară a Bisericii, adică Septuaginta” (p. 10).

Read More

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Pagina sursă a cărții.

*

Volumul de față cuprinde selecții din trei cărți de poezie ale mele:

Carte de poezie pentru nebuni conștienți și inimi bolnave [vol. 19 de poezie/ 1997]

Cum trăiesc oamenii în timpul unui cutremur de soare [vol. 20 de poezie/ 1998]

În catedrala celor o mie de războaie pierdute [vol. 21 de poezie/ 1998]

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [66]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul II

3. [El] este, însă, fără îndoială, fire [substantia] sau, dacă se poate aceasta numi mai bine, ființă [essentia], pe care grecii o numesc οὐσίαν. Căci precum de la Cel ce este a înțelege [sapere] s-a numit înțelepciune [sapientia] și de la Cel ce este a ști [scire] s-a numit știință [scientia], [tot] astfel de la Cel ce este a fi [esse] s-a numit ființă [essentia].

Și cine este mai mare decât Cel care a zis robului Său, Moisis: Eu sunt cel ce sunt [Ego sum qui sum] și: Zi fiilor lui Israil: „Cel ce este [Qui est] m-a trimis la voi” (Ieș. 3, 14)?

Însă altele, care se numesc esență sau ființă, țin de cele întâmplătoare/ conjuncturale/ empirice [accidentia], prin care se face o schimbare în ele, fie mare, fie mică. Dar în Dumnezeu nu se poate întâmpla ceva de felul acesta.

Și, de aceea, singură este nemutabila fire sau ființă care este Dumnezeu [sola est incommutabilis substantia vel essentia, qui Deus est], Căruia Îi este propriu, cel mai mult și mai adevărat, originea [cuvântului] însuși a fi, de unde derivă ființa.

Căci ceea ce se schimbă, nu îl păstrează pe însuși a fi, iar ceea ce poate să fie schimbat, chiar dacă nu se schimbă [în mod efectiv][1], poate[2] să nu mai fie ceea ce fusese. Și pentru aceasta, rezultă fără nicio îndoială că numai Acela care nu numai că nu Se schimbă, ci, cu adevărat, cu desăvârșire nu Se poate schimba, se cheamă a fi în cel mai adevărat mod.

Capitolul III

4. Din acest motiv, să începem acum să răspundem împotrivitorilor/ vrăjmașilor credinței noastre, chiar despre acelea care nu se spun precum sunt gândite și nici nu sunt gândite precum sunt.

Între multele [lucruri] cu care arienii obișnuiesc a polemiza împotriva credinței catolice/ universale, sunt văzuți că aduc înainte cel mai mult această născocire vicleană [callidissimum machinamentum], atunci când [ei] zic:

Orice se spune sau se înțelege despre Dumnezeu, nu după întâmplare [accidens], ci după fire [substantia] se spune. De aceea, a fi nenăscut Îi este [propriu] după fire Tatălui, și a fi născut Îi este [propriu] după fire Fiului. Dar este diferit [lucru] a fi nenăscut de a fi născut. Așadar, firea Tatălui este diferită de a Fiului.

Cărora le răspundem: Dacă orice se spune despre Dumnezeu se spune [înțelegându-se] după fire, deci ceea ce s-a zis, Eu și Tatăl una suntem (In. 10, 30), s-a zis [înțelegându-se] după fire. Așadar, una este firea Tatălui și a Fiului.

Sau dacă aceasta nu s-a zis [înțelegându-se] după fire, atunci se spune ceva despre Dumnezeu [care] nu [se înțelege] după fire. Și de aceea, acum, nu limităm la a înțelege după fire pe nenăscut și născut.

La fel, s-a zis despre Fiul: Nu răpire s-a socotit a fi egal cu Dumnezeu (Filip. 2, 6). Să căutăm [deci a înțelege]: egal după ce? Căci dacă nu după fire se spune egal, [atunci ei] admit că se zice ceva despre Dumnezeu [care] nu [se înțelege] după fire. Așadar, [ei, fie că vor, fie că nu vor] admit a zice nenăscut și născut [înțelegându-se] nu după fire.

Ceea ce, dacă, în cele din urmă, [ei] nu admit, pentru că vor a spune toate despre Dumnezeu [înțelegându-le] după fire, [atunci înseamnă că] Fiul este egal Tatălui după fire.


[1] Dumnezeu poate, cu harul Său, să păstreze ceva (un lucru sau o ființă) neschimbat. Dar aceasta nu înseamnă că, prin firea sa, acel ceva sau cineva este neschimbabil. Pentru că neschimbabil este numai Dumnezeu.

[2] Există posibilitatea.

Predică la Înălțarea Domnului [2017]

Iubiții mei[1],

astăzi dimineață, pe la ora 5, m-a impresionat un articol evocator al lui Constantin Ciucă despre mama lui. În care acesta spunea, că ea, pe când trăia, „lua forma și culoarea oricărui obiect pe lângă care trecea dintr-o cameră în alta, era casa însăși, în întregime, și din cauza asta pe ea abia de-o mai vedeam”[2]. Dar acum, când ea nu mai este printre noi, „toate obiectele din casă iau forma mamei mele și toată casa are chipul ei. Oriunde mă mișc și oriunde privesc, dau peste ea. Totul are forma și ochii ei, dar dintre toate obiectele, cel mai mult și mai intens ia chipul mamei ușa pe care mi-o deschidea cu minute bune înainte să ajung pentru că îmi recunoștea, cu câteva etaje înainte, pașii urcând pe scări”[3]

Da, emoționat!…Și lacrimile mi-au izbucnit în ochi, pentru că m-am regăsit în cuvintele autorului…Pentru că sunt cuvinte de iubire și de dor și de sfâșiere interioară pentru cea care i-a dat viață și l-a iubit „ca pe o minune”[4], și pe care ar dori să o aibă și acum, în clipa de față, lângă el. Pentru că iubirea are numai prezent și nu și trecut. Însă…dacă așa stau lucrurile când iubești un om, când îți iubești părinții, bunicii, frații, prietenii, atunci ce au simțit Sfinții Apostoli ai Domnului, cei plini de chipul și de slava Domnului, cei care se intimizaseră nespus de mult cu Domnul, în anii uceniciei lor, când El…S-a înălțat în[tru] slavă [ἐν δόξῃ][5], în cele de-a dreapta Tatălui Său? Ce rănire sfântă a fost înălțarea Lui pentru ei, chiar dacă, în mod duhovnicește, El nu S-a despărțit nicio clipă de ei? Cum Îl vedeau ei, cei care Îl iubeau fără asemănare, în toate locurile și în toate cuvintele și în toți oamenii, pe El, Făcătorul tuturor?

Căci ce se petrece cu noi când iubim pe cineva cu adevărat? Îl lăsăm să pătrundă în noi în toate profunzimile ființei noastre. Nu îl strâmtorăm în inima noastră, nu îl includem într-o firidă din noi și îl uităm acolo, ci îl lăsăm să stăpânească în noi, să se unească cu noi până când ne schimbă după el, după iubirea lui.

Dar El, Cel care a intrat în inima lor cu totul, ce a făcut din ei? A făcut niște inimi pline de iubire dumnezeiască. A făcut niște oameni care au fost în stare să meargă până la capătul pământului pentru El, pentru Învățătorul lor, ca să Îl slujească pe El și Biserica Lui. Pentru că au înțeles în mod deplin, că „mai mare dragoste [decât] aceasta nimeni [nu] are, ca cineva să[-și] pună sufletul lui pentru prietenii lui” [In. 15, 13, BYZ].

Iar prietenii Domnului suntem noi toți, întreaga umanitate. „Că[ci] încă păcătoși fiind noi [ὅτι ἔτι ἁμαρτωλῶν ὄντων ἡμῶν], Hristos pentru noi a murit [Χριστὸς ὑπὲρ ἡμῶν ἀπέθανεν]” [Rom. 5, 8]. Adică El Și-a pus sufletul pentru noi, făcându-ne prin aceasta prietenii Lui, deși noi eram păcătoși. Iar dacă noi eram păcătoși și El ne-a făcut prietenii Lui, pentru că ne-a curățit și ne-a luminat și ne-a sfințit cu slava Sa, asta înseamnă că noi nu am făcut nimic pentru ca să Îl convingem de iubirea noastră.

Ba, mai mult, iubirea noastră pentru El este consecința iubirii Lui față de noi. Fiindcă „noi avem să Îl iubim pe El [ἡμεῖς ἀγαπῶμεν Αὐτόν], că[ci] El [mai] întâi ne-a iubit pe noi [ὅτι Αὐτὸς πρῶτος ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [I In. 4, 19, BYZ]. Pentru că noi ne dăm seama tot mai mult de iubirea Lui față de noi, pe cât aprofundăm teologia Bisericii și vedem că iubirea Lui pentru noi e iubire indescriptibilă, e iubire de Dumnezeu întrupat, de Dumnezeu Care S-a făcut om pentru ca să ne îndumnezeiască pe noi toți și să ne ridice întru slava Lui, în Împărăția Sa.

De aceea, sensul iubirii Lui pentru noi e înveșnicirea noastră dimpreună cu El. El ne iubește din veci și pentru veci, pentru că ne cheamă la iubirea veșnică cu El și cu Sfinții și Îngerii Lui. Iar prietenii Lui sunt cei care Îl iubesc pe El și cărora El li Se revelează [In. 15, 15]. Dar Dumnezeu, Cel care ni Se revelează continuu, ne și umple continuu de slava Lui și de iubirea Lui cea veșnică.

Dacă pe noi, în mod duhovnicește, El ne umple continuu de slava, de cunoașterea și de iubirea Lui, cu atât mai mult îi umplea pe Sfinții Lui Apostoli, cei care Îl vedeau și trupește lângă ei. Căci ei L-au văzut vorbind, ei L-au văzut făcând minuni, ei au fost îmbrățișați de către El, ei L-au văzut pe Cruce, apoi L-au văzut înviat, cu trup înduhovnicit, iar la praznicul de azi L-au văzut înălțându-Se la cer.

Pentru că Sfântul Lucas ne spune: „Și a fost pe când El îi binecuvânta pe ei [καὶ ἐγένετο ἐν τῷ εὐλογεῖν Αὐτὸν αὐτούς], [că] S-a despărțit de ei [διέστη ἀπ᾽ αὐτῶν], și Se înălța întru cer [καὶ ἀνεφέρετο εἰς τὸν οὐρανόν]. Iar ei, închinându-I-se Lui [καὶ αὐτοὶ προσκυνήσαντες Αὐτόν], s-au întors întru Ierusalim cu bucurie mare [ὑπέστρεψαν εἰς Ἱερουσαλὴμ μετὰ χαρᾶς μεγάλης]”[Lc. 24, 51-52, BYZ].

– De ce erau bucuroși, dacă erau triști? Sau cum poate fi bucuros cineva care e trist?

– Erau bucuroși, pentru că toate cuvintele și faptele Lui ca Dumnezeu și om fuseseră adevărate și ele s-au împlinit prin înălțarea Lui cu trupul la cer, care a fost începutul ridicării noastre la cer. Pentru că El le vorbise despre plecarea Lui de lângă ei [In. 16, 28], dar și despre venirea Duhului Sfânt în ei [In. 15, 26; 16, 13]. Însă ei erau și triști, pentru că Domnul lor plecase de la ei, deși El îi încredințase de faptul că va fi mereu cu ei [Mt. 28, 20]. Pentru că ei trăiau o tristețe bucuroasă sau o bucurie tristă, pentru că ambele trăiri erau duhovnicești și nu sufletești. Tocmai de aceea le puteau trăi împreună, deodată.

Troparul praznicului ne vorbește despre bucuria Ucenicilor Lui, datorată făgăduinței Duhului Sfânt, dar și despre încredințarea lor prin binecuvântare, că El este Fiul lui Dumnezeu și izbăvitorul [ὁ λυτρωτὴς] lumii[6].

În Sinaxarul zilei ni se spune că Înălțarea Lui s-a petrecut pe Muntele Măslinilor și, de față, pe lângă Sfinții Apostoli, era și Născătoarea de Dumnezeu, Stăpâna noastră. Și El S-a ridicat întru slava Lui la cer, cu trupul Său îndumnezeit[7].  Pe când Apostolii Domnului și Maica Sa s-au întors la Ierusalim și s-au adunat în foișorul cel de sus, „petrecând în post, rugăciune și cerere, așteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinței”[8] Domnului.

Căci au trăit ascetic și liturgic primirea harului Duhului Sfânt. Lucru pe care ar trebui să îl facem fiecare dintre noi. Căci dacă ne botezăm la maturitate sau înainte de a ne cununa sau a ne hirotoni sau înainte de a depune voturile monahale sau înainte de adormirea noastră, noi trebuie să fim plini de rugăciune și de postire și de așteptare sfântă a harului lui Dumnezeu, care să ne întărească în alegerea și calea noastră. Pentru că trebuie să ne pregătim pentru Spovedanie și pentru împărtășirea cu Domnul și pentru orice lucrare sfântă primită în Biserică.

Însă Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că Domnul S-a înălțat cu trupul la cer pentru ca să coboare în mod duhovnicește în fiecare dintre noi[9]. Ba, mai mult, „Tatăl cu Fiul „vin” prin Duhul Sfânt în intimitatea noastră”[10]. Dar venirea Treimii în noi nu înseamnă „o mutare” a persoanelor dumnezeiești, ci o pătrundere a slavei Lui în noi[11].

Pentru că umplerea Sfinților Apostoli de har la Cincizecime a însemnat umplerea lor de harul Preasfintei Treimi, a Dumnezeului nostru treimic, așa după cum a dorit Domnul [In. 17, 21, 26]. Și astfel, noi înțelegem că făgăduința Domnului de la Mt. 28, 20 nu a fost una exterioară, ci interioară. Pentru că El este cu noi în toate zilele înăuntru nostru și nu lângă noi, în mod exterior. Și fiind în noi, prin harul Său, El este dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, curățindu-ne și luminându-ne și sfințindu-ne în mod continuu.

Și prin aceasta ne întoarcem la începutul predicii de azi și la purtarea Domnului în noi înșine!  Căci Sfinții Apostoli Îl vedeau pe El și după ce El S-a înălțat la cer, Îl vedeau extatic, pe măsura sfințeniei lor, dar Îl vedeau și în ei înșiși, prin slava Lui. Însă ei își aminteau totodată de toate câte le spusese El și le făcuse El dimpreună cu ei. Din acest motiv, privind la enormitatea lucrurilor pe care Sfinții Apostoli le aveau în comun cu Domnul, Sfântul Ioannis ne-a spus: „sunt și multe altele câte a făcut Iisus, care, dacă aveau să fie scrise câte una [în parte], gândesc [că] nici lumea însăși [nu ar putea] să cuprindă cărțile care sunt scrise” [In. 21, 25, BYZ], care ar fi putut fi scrise. Dar aceste lucruri care ar fi putut fi scrise erau tezaurizate în ei, în Sfinții Apostoli și în Născătoarea de Dumnezeu și în ceilalți Sfinți care au crezut în Domnul și I-au urmat Lui și au format prima generație de credincioși a Bisericii.

Ei, Sfinții care Îl văzuseră pe El întrupat, puteau să vorbească despre El din ei înșiși, pentru că El se întipărise în ei înșiși. După cum noi, cei care Îi slujim Lui, putem să vorbim despre El din ceea ce am citit despre El, dar și din ceea ce am trăit împreună cu El, Domnul învățându-ne în noi înșine cele despre Sine.

De aceea, iubiții mei, Hristos Cel înălțat nu e absent dintre noi, ci e prezent duhovnicește în noi înșine! El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, e în noi prin slava Sa și ne unește pe unii cu alții și ne ține în Biserica Lui ca pe mădularele Lui mistice, tainice, înviate din morți, ca să ne bucurăm continuu întru învierea vieții celei duhovnicești în noi înșine [In. 5, 29]. Căci dacă nu trăim zilnic răstignirea Lui și învierea Lui din morți și nu ne înălțăm duhovnicește întru slava Lui, murind păcatului și trăind întru curăție și sfințenie, nu sunt vii, ci morți duhovnicește.

Pentru că viața duhovnicească, asemenea energiei electrice care ține computerul în funcțiune, are nevoie de slava lui Dumnezeu în mod continuu în noi ca să fim vii duhovnicește. Slava lui Dumnezeu e energia dumnezeiască care ne ține în viață, în viața cu Dumnezeu, și ne ajută să ne curățim și să ne luminăm și să ne sfințim continuu.

Căci, la Paști, noi am venit fiecare cu lumânarea și cu candela noastră și am umplut de lumină curțile Bisericilor. Dar acele lumini multe însemnau tot atâția creștini, care, în principiu, doreau să fie luminoși și interior.

Însă dorim noi, cu adevărat, să fim lumini interioare, și care, prin vorbele și faptele noastre să îi luminăm și pe alții? Vrem noi să muncim continuu la sfințirea noastră, printr-o nevoință neîntreruptă?

Realitatea ne spune că…nu, nu dorim acest lucru, din păcate. Sunt puțini cei care vor să fie creștini și pe dinăuntru, și nu doar pe dinafară. Pentru că ne place la toți să purtăm lumina în mână, să avem cruce la gât, să stăm în Biserică și să părem creștini…dar nu ne prea place și să fim creștini cu adevărat. Pentru că a fi creștini cu adevărat înseamnă a fi Sfinți în mod real, adică plini de slava și de cunoașterea și de iubirea și de curăția lui Dumnezeu.

…Începând cu anul 1920, Biserica Ortodoxă Română trăiește Înălțarea Domnului și ca pe Ziua Eroilor[12]. Căci este o „sărbătoare națională bisericească…[în care ne pomenim] eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea și demnitatea poporului român”[13].

Pentru că o națiune are trecut pentru ca să aibă prezent. Iar prezentul nostru este demn și luminos numai în măsura în care ne cunoaștem, ne respectăm și ne iubim strămoșii, ne rugăm pentru ei și le urmăm exemplul lor bun. Dar ca să îi cunoaștem trebuie să citim despre ei, despre eroismul lor, despre statornicia lor aici, pe aceste locuri, despre crezurile lor.

Istoria, din această perspectivă, nu e un auxiliar de care ne putem dispensa, ci este o nevoie vitală. Căci citim trecutul pentru ca să ne citim identitatea, pentru ca să ne recunoaștem în oglinda trecutului. Iar trecutul este ADNul[14] nostru ideatic și moral, fără de care noi n-avem nicio rădăcină, nicio istorie.

Și a nu avea trecut, a nu avea familie, a nu avea identitate e o mare dramă interioară. Pentru că nu știi să spui despre tine lucruri profunde, ci ești doar un număr, ești doar un individ, o realitate neglijabilă în caruselul capitalismului. Dar dacă știi ce înseamnă să fii român și ortodox, dacă știi ce înseamnă să ai identitate eclesială și națională, atunci ești un munte de nebiruit, pentru că tu ai crezuri și nu păreri, ai certitudini și nu dileme.

Pe de altă parte, noi nu putem trăi în trecut, oricât de mare și de luminos ar fi trecutul nostru, ci numai în prezent. Dar trăim în prezent cu conștiința trecutului nostru, a potențelor noastre, a oportunităților noastre reale. Trăim într-o țară în care ne permitem luxul de a munci un pământ foarte roditor și avem oameni capabili de performanțe mari în orice domeniu de activitate. Pentru că aceste două lucruri: pământul și oamenii valorici ai României sunt certitudini, pentru că sunt reconfirmate continuu.

Dar cel mai mare har al românilor, ca, de altfel, al tuturor națiunilor ortodoxe, este eclesialitatea lor. Căci nici pământul și nici mulții talanți personali primiți de la Dumnezeu nu ne mântuie de la sine, dar a fi în Biserica lui Dumnezeu înseamnă a fi pe calea mântuirii. A fi în Biserica Cincizecimii, a fi în Biserica Ortodoxă, înseamnă cel mai mare dar de la Dumnezeu, pentru că înseamnă să fii prieten cu Dumnezeu, să fii intim al Lui acum și pentru toți vecii.

Iar aici, în Biserica slavei Sale, noi ne rugăm pentru toți cei vii și cei adormiți, pentru mântuirea întregii lumi. Căci toți avem nevoie de mila și de iertarea lui Dumnezeu.

Hristos S-a înălțat!

Dumnezeu să ne întărească și să ne miluiască pe noi, iar pe toți eroii noștri să îi pomenească întru Împărăția Sa, acum și pentru toți vecii! Amin.


[1] Începută la ora 6. 48, în ziua de 22 mai 2017, zi de luni, cu cer înnorat, 13 grade afară. Și terminată la 9. 42, în aceeași zi.

[2] Constantin Ciucă, MAMA – Învierea ei, 21 mai 2017, cf. http://www.catchy.ro/mama-invierea-ei/111530. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 244/ În greacă, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p39.html.

[6] Idem, p. 244-245/ Ibidem.

[7] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 255. [8] Ibidem.

[9] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 196. [10] Idem, p. 197. [11] Ibidem.

[12] Cf. http://patriarhia.ro/naltarea-domnului–ziua-eroilor-sarbatoare-nationala-a-poporului-roman-8895.html. [13] Ibidem.

[14] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/ADN.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [65]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul I

 1. Acum [continui], de aici începând a zice acestea pe care, însă, a le spune [așa] cum sunt cugetate – fie de către un anume om, fie, desigur, de către noi –, nu pot [oamenii] în orice chip[1].

Căci și însăși cugetarea noastră, când gândim despre Sfânta Treime, departe de ea [fiind] Acela despre Care cugetă, se simte neputincioasă [imparem], nu ca să-L înțeleagă pe El precum este [neque ut este Eum capiat], ci după cum este scris – chiar cât de mare era aici[2] Apostolul Pavlos, prin atâtea[3] –, ca [El] să fie văzut „prin oglindă și în simbol/ parabolă [per speculum et in aenigmate]” (I Cor. 13, 12).

Cer și ajutorul, pentru a înțelege și a explica cele pe care le expun, și iertare dacă greșesc în vreun fel, în primul rând de la Domnul Dumnezeul nostru, la Care trebuie să cugetăm întotdeauna și la Care nu putem să cugetăm în mod vrednic, Căruia I se cuvine binecuvântarea, lăudându-L în toată vremea (Ps. 33, 1), și de Care, grăind [noi], nu este vrednică nicio vorbire.

Căci sunt aducere-aminte nu numai a voinței, dar cu adevărat și a neputinței mele. Deci de la aceștia care au să citească aceasta [cartea mea] cer ca să mă ierte unde mă văd a fi vrut să spun mai mult decât am putut, fie că ei înșiși înțeleg mai bine, fie că nu înțeleg din cauza greutății/ neclarității discursului meu [mei eloquii difficultatem], precum eu îi iert pe ei unde nu pot să înțeleagă din cauza încetinelii lor [suam tarditatem].

2. Dar mai ușor ne iertăm reciproc, între noi, dacă vom cunoaște sau, crezând cu neîndoire, vom ține cu tărie cele ce se spun despre firea [dumnezeiască] nemutabilă și nevăzută și cel mai sus/ mai înalt trăind și suficientă sieși, care nu poate fi măsurată prin cunoașterea [empirică a] lucrurilor văzute, schimbabile și muritoare sau sărmane.

Dar când lucrăm înțelegând prin cunoaștere, nu suntem în stare [să pătrundem pe deplin nici] chiar în acestea care sunt lângă simțurile noastre trupești sau [să înțelegem] că noi înșine în interior suntem prin/ dintru om [nos ipsi in interiore homine sumus][4].

Totuși, nu în mod nerușinat se aprinde evlavia celui credincios întru/ spre acelea care sunt deasupra [noastră], dumnezeiești și inefabile [in illa quae supra sunt divina et ineffabilia]. [Căci] nu se umflă pe cât [i-ar da] mândria puterilor sale, ci [se înalță] pe cât îl aprinde harul Creatorului și Mântuitorului Însuși.

Acum, cu ce [fel de] rațiune [quo intellectu] Îl [poate] înțelege omul pe Dumnezeu [Deum capit homo], care nicidecum nu înțelege însăși rațiunea sa [ipsum intellectum suum], [dar] prin care vrea să Îl înțeleagă pe El?

Însă, dacă deja înțelege aceasta, să ia seama cu mare atenție că nimic mai bun ca aceasta [rațiunea] nu este în firea sa, și să vadă dacă vede [în ea] oarecare linii ale formelor [lineamenta formarum], străluciri ale culorilor, măreție cuprinzătoare, distanță a locurilor, întindere a grosimii, anumite schimbări ale locurilor la răstimpuri sau orice de felul acesta.

Desigur, nu găsim nimic [de felul] acestora în ea, adică în rațiunea noastră, decât care nimic mai bun nu găsim în firea noastră, [rațiune] prin care cuprindem înțelepciunea pe [atât pe] cât suntem în stare.

Așadar, ceea ce nu găsim în [ceea ce e] mai bun al nostru, nu trebuie a căuta [să descoperim] în Acela care, de departe [longe], este mai bun decât [ceea ce e] mai bun al nostru.

Astfel să-L înțelegem pe Dumnezeu, dacă putem, pe cât putem: bun fără [ca bunătatea Lui să aibă] calitate [sine qualitate bonum][5], mare fără [ca măreția Lui să aibă] cantitate, Creator fără [a avea] lipsă [de ceva][6], stăpânind fără [a avea nevoie de] loc [unde să stea], susținând toate fără [a avea nevoie să fie] ținut [sine habitu omnia continentem], pretutindeni fără [a avea nevoie de un] loc [anume] [sine loco ubique totum], fără timp, veșnic, fără nicio schimbare a Sa făcându-le pe cele [cu fire] schimbătoare și nimic pătimind.

Cine cugetă astfel pe Dumnezeu, deși nu poate nicidecum, în niciun fel, a afla ce este [Dumnezeu], totuși se ferește în mod evlavios, pe cât poate, să creadă despre El ceva ce nu este.


[1] Oamenii nu pot să-și exprime în cuvinte gândurile, ceea ce gândesc, în orice chip, adică sub orice formă ar vrea. Astfel că, pe lângă greutatea inexprimabilă a înțelegerii celor dumnezeiești din Sfânta Scriptură, există și dificultatea de a exprima în cuvinte cele gândite și înțelese.

[2] În această privință.

[3] Căci și Sfântul Apostol Pavlos a spus că acum nu-L vedem pe Dumnezeu precum este, ci vedem prin oglindă și în simbol, el trecând prin atât de mari experiențe și vederi dumnezeiești.

[4] Nu înțelegem pe deplin cum anume suntem cu toții părtași la aceeași fire umană sau cum este lăuntrul nostru omenesc.

[5] Dumnezeu este bun fără a avea termen de comparație, fără a oscila în calitatea bunătății, deci fără ca să poată fi determinat un anumit grad al bunătății Sale.

[6] Dumnezeu nu a creat toate făpturile și lucrurile Sale din cauză că ducea lipsă de ceva.

Eminescu: între modernitate și tradiție [71]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Apelând la decriptările anterioare, credem că se poate explica și o altă imagine misterioasă eminesciană, dintr-o viziune eshatologică înfățișată în Memento mori. Ne amintim că, în poemul Dumnezeu și om, magii porneau „în caravană” către „culcușu-eternei mile” („Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile/ Și pornesc în caravană după steaua plutitoare” [1]). În Memento mori, dacă Orfeu „ar fi aruncat în caos arfa-i de cântări îmflată”, atunci:Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/ Și popoarele de stele, universu-n rugăciune, /…/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Nimic în urmă – niciun àtom luminat”.

Imaginea caravanelor de sori regi/ regali ne intrigă: sunt acești sori niște regi-magi cosmici care, în pelerinajul lor neîncetat prin univers (migrație eternă, zice Eminescu), se închină Izvorului de lumină al întregii lumi? Concepția și imaginea (mistică) a „universului în rugăciune” susține această ipoteză. Mișcarea cosmică neîncetată (dinamism cosmic afirmat nu o dată și în filosofia lui Cantemir[2]) e o rugăciune continuă, după cum „armonia cea din sfere” (Scrisoarea V) e un imn netăcut al cosmosului.

Se poate înțelege și că Orfeu (poetul trac, simbolizând la Eminescu, în mod alegoric, pe Hristos) nu își aruncă harfa în haos (situație în care lumea „de demult s-ar fi pierdut”), ci în mare, pentru că Dumnezeu – care are multe măști simbolice – amână mereu, în Memento mori, sfârșitul lumii, până când se apropie solstițiul.

Nebunia și aiurarea acestui Orfeu se pot interpreta ca participare la suferința lumii, pentru că și cu alte ocazii, în poem, „Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă” (El, care este „un mândru soare ce c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare,/ Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit”) sau „Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită. Nu e, cu alte cuvinte, un Dumnezeu distant și indiferent, închis în transcendență, impasibil față de creația Sa, ci e profund participativ…

Reamintim că, în Dumnezeu și om, Îl numește: „Tu, Christoase,-o ieroglifă”… Poetul a creat multe hieroglife (sprijinindu-se și pe simbolismul vechi), pentru a exprima revelarea tainică a lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spunea într-o poezie: „Acest Iisus a făcut atâtea simboluri/ că am căzut cu totul în oceanul lor”[3].

Eminescu L-a căutat și s-a raportat la Dumnezeu (și unii cercetători au recunoscut în el un însetat de Absolut) – cu toate ezitările, sincopele, sincretismele, confuziile sau echivocurile pe care le-a întreținut uneori (sau adesea) în mod intenționat –, fapt care nu afectează programul său poetic și estetic. Iar Dumnezeul lui a fost Mintea/ Rațiunea/ Logosul (In. 1, 1) care seamănă stele în cer, semințele luminii, Același însă cu „Regele inimei” sau „Regele Lin” (Ondina), „eterna pace” (Memento mori, Scrisoarea I) – a se vedea Is. 9, 5: „Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” – și „eterna milă” (Dumnezeu și om), care „îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac).

„Regele Lin” este Cel ce caută un poet („cântărilor sororă gemene”) care să-I semene, să fie după asemănarea Sa, „ca vis cu dor” (Ondina) – și lumile „sunt atrase în viață de un dor nemărginit” (Scrisoarea I) –, Cel ce este acest „dor nemărginit” care smulge lumile neantului și care a pus în omul de geniu „nemargini de gândire” (În vremi de mult trecute).

Poetul a perceput revelația Lui în/ prin univers: „În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers” (Rugăciunea unui dac), în „armonia dulcii tinereți”, atunci când era „viața mea – un rai în asfințire – /…/ [când] În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Cosmosul însuși a fost pentru el un univers de simboluri care îi oferea o lectură revelațională, așa cum se petrecuse, în trecut, cu Sfinții Seth, Moise, Avraam, Melhisedec, Iov, Augustin, Antonie cel Mare și mulți alții.

Mai târziu, „Pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), în loc să mai fie „scrisul al stelelor de foc” (În vremi de mult trecute) din „cartea cerului albastru cu mari litere aurite” (Peisaj).

La acest Dumnezeu fac referire, prin același procedeu vălurit, și următoarele două episoade din Epigonii (dintre care primul reprezintă strofa dedicată lui Heliade, autorul Biblicelor, iar al doilea portretizează Lumina celor vechi): „Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,/ Adevăr scăldat în mite, Sfinx pătrunsă de-nțeles,/ Munte cu capul de piatră de furtune detunată,/ Stă și azi în fața lumii o enigmă n-esplicată/ Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres. /…/ Cu-a ei candelă de aur palida [luminoasa/ strălucitoarea] înțelepciune,/ Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,/ Lumina a vieții voastre drum de roze semănat”

Simbolurile ascund și dezvăluie, concomitent: Delta, Adevărul, Sfinxul, Muntele, Înțelepciunea, Steaua. Într-un cuvânt: Enigma[4]. Însă Enigma aceasta este personală și atotputernică, atoatecreatoare, nu este neființa divină presupusă de Ioana Em. Petrescu. Cu alte cuvinte, nu este Brahman, în ciuda interferențelor cu filosofia indiană și care rămân, totuși, secvențiale: împrumuturile din imnele vedice sunt de ordin poetic și nu conduc la o însușire de mentalitate, esențială.

Enigma, prin care este numit apofatic Dumnezeu, provine din I Cor. 13, 12, unde se spune că „vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci [vom vedea] față către față”: în greacă, în ghicitură este în enigmă[5]: en enigmati (enigma însemnând neclaritate sau imagine obscură).

În cultura veche, oglinda și ghicitura erau sinonime conceptuale, având aceeași semnificație ca și neologismul enigmă.

Spre exemplu, într-un comentariu la Schimbarea la față de pe Tabor, Varlaam scrie în Cazania sa că „Domnul Hristos Ș-au arătat, într-acel trup ce purta, firea Sa cea dumnedzăiască, ca o lumânare întru oglindă”[6].

De altfel, Epigonii interferează tematic cu Dumnezeu și om (și, după cum am văzut, și alegoric), ambele poeme fiind structurate pe ideea antagonismului între arta celor vechi și cea contemporană, poetul declarându-se prețuitor al celei dintâi. Iar Heliade – la care se referă o parte din versurile poemului Epigonii citate mai sus – spunea: Scriptura cam [în] acest fel ne dezvelește mitul/ Ce străbătuse lumea; într-însa-aflăm mijloace/ A dezlega enigma(Anatolida sau Omul și forțele).

Nu putem însă trece cu vederea nici faptul că „romantismul era eminamente o expresie a geniului creștinismului, ca să folosim titlul cunoscutei cărți a lui Chateaubriand, în care se contura o nouă paralelă între antici și moderni și în care superioritatea acestora din urmă reieșea din faptul că practică nu numai cea mai adevărată, dar și cea mai poetică dintre toate religiile. Legendele medievale, epocile și romanele cavalerești, poezia trubadurilor, Dante, Petrarca, Ariosto, Shakespeare, Tasso, Milton etc. – toți erau incluși în sfera romantismului astfel înțeles”[7].

Într-un anumit sens, localizarea romantică a lui Eminescu explică foarte multe din extravaganțele sale, considerate astfel în mod eronat[8]. Nu e nimic straniu – pentru reprezentanții primului romantism (în care a fost încadrat în mod justificat) – în căutările și pasiunile sale erudite, enciclopediste, nici în ardoarea sa poetico-profetică.

Încep din ce în ce mai mult să cred că dizlocarea din mediul său istoric și literar postpașoptist și romantic, întreținerea unei confuzii datorate fie deviației critice circumstanțiale a singularității sale geniale către anistoricizare, fie, dimpotrivă (uneori și concomitent, cu tot paradoxul), transportării sale forțate în mijlocul unor dezbateri moderniste care nu i se potrivesc tocmai bine (chiar dacă poetul – ultimul romantic – recepta sau intuia și oglindea mult mai acut decât predecesorii săi romantici ce avea să urmeze: sensul în care evolua lumea), reprezintă factorii determinanți ai unei receptări desincronizante care își are rațiunile tocmai în nesesizarea, până acum, a susținerii programului romantic românesc, în mod fundamental și după toate regulile celui apusean, pe o literatură medievală românească.


[1] În cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 688-691, am arătat și sursa biblică a acestei imagini. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] „Soarele, luna, ceriul şi alalte trupuri cereşti toate, din-ceput nepărăsit şi cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu acéia socoteală [scop, raţiune], ca doară vreodânăoară la doritul ţénchiu [capăt, ţel] şi sfârşit ajungând, să să odihnească […]. Aşédară, toate lucrurile fireşti, cu una şi singură a soarelui paradigmă [s. n.], precum să cade a să înţelege să pot. […] Într-acest chip şi cursul a toată fapta [făptura] nepărăsit atomurile schimbându-şi [s. n.], toate céle din-ceput chipuri nebetejite şi nepierdute păzéşte. De unde aievea [adevărat] ieste că ţénchiul sfârşitului nu în socoteala fireştilor, ce într-a Izvoditoriului şi Pricinuitoriului firii ieste”, cf. Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 326-327.

[3] A se vedea Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 21.

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, 10 cărți împotriva lui Iulian Apostatul, op. cit., p. 42: „este nevoie de învățătura prin ghicitori (enigme) pentru cei care de abia de curând și-au plecat mințile lor la înțelesuri și sensuri atât de subtile […], altfel zis, acelea ce se referă la Dumnezeu”.

[5] În Gramatica sa, Iordache Golescu introducea enigma între figurile de stil, după metaforă și alegorie, definind-o astfel: „Enigmă (ce pă rumânie putem numi ghicitoare), să zice când facem o întrebare întunecoasă…” etc., cf. Scrieri alese, op. cit., p. 281.

[6] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 400.

[7] Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității…, op. cit., p. 43. A se vedea și p. 60-61: „La prima vedere, nimic nu pare mai îndepărtat de religie decât ideea de modernitate. Nu este omul modern un necredincios și un liber-cugetător par excellence? Asocierea între modernitate și concepția seculară asupra lumii a devenit aproape automată. Dar, de îndată ce încercăm să privim modernitatea într-o perspectivă istorică, ne dăm seama că această asociere nu numai că este relativ recentă, dar are și o semnificație minoră față de relația dintre modernitate și creștinism. […]

Ce-a de-a treia fază acoperă perioada romantică. Revirimentul religios din domeniul literaturii, de la sfârșitul secolului 18, noul accent pus pe sentiment și intuiție, cultul originalității și al imaginației, combinate cu obsesia din ce în ce mai răspândită pentru gotic și pentru întreaga civilizație a Evului Mediu, fac parte dintr-o reacție mai amplă și uneori confuză în complexitatea ei, împotriva intelectualismului arid al Secolului Luminilor și a corespondentului său pe plan estetic, neoclasicismul.

Unul dintre cele mai interesante rezultate ale disputelor romantice timpurii din Germania și apoi din alte țări europene este lărgirea conceptului de modernitate până la a cuprinde întreaga epocă romantică – creștină, adică – a istoriei occidentale. […]

Identificarea romantică între geniul modern și geniul creștinismului și opinia că există două tipuri perfect autonome de frumos – unul păgân, celălalt creștin –, separate de o prăpastie de netrecut, constituie un moment cu adevărat revoluționar în istoria modernității estetice”.

[8] Să ne amintim ce afirma Ricarda Huch despre romanticii germani: „Erau concomitent ultrademocrați și ultraaristocrați, jurau la fel de sincer și pe naturalețea extremă și pe suprema artificialitate. Așa se face că spiritul lor de investigație, depășind toate limitele autorității și ale tradiției, îndrăznind chiar a concepe ideea unei noi religii, a sfârșit prin a se refugia în portul vechii religii catolice. În viața fiecăruia dintre romantici se poate urmări itinerariul străbătut de suflet pentru a ajunge în acest punct”, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 280.

Semnalăm și alte câteva observații pertinente ale lui Virgil Nemoianu: „A number of significant scholars (among them Meyer Abrams and Harold Bloom) highlighted decades ago that the Romantic enterprise as a whole was from the very beginning combined with religious intentions in different ways. […]

Preparatory signs, sometimes important intellectually and culturally, can be recognized early on, in the eighteenth an even in the seventeenth century. […]

It is […] small wonder that in 1815 […] religiously minded people should have tried to reassess the function of religion in society. It might even be argued that the period 1815-65 was one of the greatest ages of religious apologetics ever known, at least in the modern age (s. n.). […]

The literary (and the aesthetic more generally) combines with and mutually engages in substitutions with religious discourses. One must first mention the large number of Romantic poets or prose writers who found literary empowerment in religion, whether early in their career or later: Wordworth, Coleridge, Shelley, Friedrich Schlegel, Tieck, Eichendorff, Lamartine, Mickiewicz, Gogol, Hugo, and dozens of others. […]

The persistence of Christian imagery in French writing in the early nineteenth century is formidable […] [See] Lamartine whose poetry is imbued with Christian imagery and thematics. […]

To me, the best exemple remains that of Shelley’s Prometheus Unbound where the avowedly atheist poet turns the figure of the God – and cosmos – shattering revolutionary (almost unwillingly) into a Christ-like figure. It is also true that many revolutionaries […] resorted to Christ-like imagery, ideals and modeling. […]

Literature throughout the West felt itself responsible for and involved with a revamping of religion and the injection of more emotional dimensions over and above the somewhat rationalistic or even dry ways in which taught, preached, or practiced throughout the West. The nineteenth century provides fascinating examples of combinations between philosophy, literature, and religion. […]

The reawakening of German literature had been from the beginning involved with religious thematics”, etc., a se vedea cap. Sacrality and the Aesthetic in the Early Nineteenth Century, în vol. A Companion to European Romanticism, edited by Michael Ferber, Blackwell Publishing Ltd, 2005, p. 393, 395-396, 398, 404-406.

Nicolae Labiș : poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate [2]

Ce este cu totul remarcabil e faptul că Labiș a intuit și a înțeles foarte bine că harul pe care îl simte în pădure, în mijlocul naturii, e harul lui Dumnezeu (chiar dacă s-a luptat în inima sa cu Dumnezeu), e darul Său, care umple sufletul de bogăție reală, duhovnicească, cu care omul pleacă din lumea aceasta.

Se poate spune că a luat aceste semnificații din poezia lui Eminescu, dar Eminescu nu este explicit în privința acestor lucruri.

Așa încât nu pot să existe decât două explicații: ori Labiș a înțeles foarte profund lirica lui Eminescu (doar cu câțiva ani înainte ca Rosa del Conte și Bușulenga să-și publice cărțile de referință, în care au îndrăznit să afirme caracterul religios-mistic al operei eminesciene, în contra curentului critic), ori lui însuși i s-au revelat acestea, de la Dumnezeu. Ori amândouă (iar a doua a ajutat-o pe prima: simțirea harului dumnezeiesc în frumusețea și sensibilitatea cosmică i-a dat să înțeleagă mult mai bine poezia lui Eminescu).

În poezia Pădurarul bătrân, Labiș pune pe seama pădurarului aceste trăiri, dar este evident că cel care le-a conștientizat e poetul:

Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urși și unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin și zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri și bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, și-n suflet el le-a strâns,
Și neschimbându-și apa cătăturii
În tain-a râs cu ele ori a plâns. /…/

Natura, ascultați-o, îi murmură
Cântecul ei de ger și de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foșnirea moale-a frunzelor căzute
Ori șopotul[1] de unde-năbușit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.

În cicluri neoprite – ierni și veri –
Ne fură timpul, care cu poveri,
Și de privești a inimii hambare
Mai goale le găsești la cercetare,
Gândind că, sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.

Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce –
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Și de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toți cel mai bogat.

Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubește ca pe-o arcă…

Poezia e înțesată cu simboluri scripturale, bisericești. Arca de mântuire este dragostea cu care el ocrotește toată făptura lui Dumnezeu, dată în grija sa.

Pădurea/ cosmosul/ universul e arca pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor moderni (nu numai pădurarului), care nu mai înțeleg așa de bine glasul Scripturii scrise, pentru a simți din nou harul Său, chemarea Sa.

Simțind prezența harului în creația Sa, omul nu mai are inima goală a celui îndepărtat de Dumnezeu, ci își încarcă „a inimii hambare” cu simțirea bunătății și a iubirii Sale de oameni.

„Codrii” au calitatea de a-i dărui această „avere simplă” în ochii oamenilor, care nu constă în bogății materiale, ci în – așa cum se numește în tradiția ortodoxă – arvuna harului.

Cei care frecventează Biserica pot să recunoască ușor de unde provine sintagma „a inimii hambare”. În pilda evanghelică a bogatului căruia i-a rodit țarina (Duminica a 26-a după Cincizecime[2]), Hristos îl oferă drept exemplu negativ pe acela care se gândea numai la averea lui și la cum ar putea să-și mărească hambarele pentru grâne, neștiind că în acea noapte va muri (Lc. 12, 16-21).

De aceea, predica Bisericii insistă pe necesitatea de a ne lărgi hambarele inimii cu dragostea de Dumnezeu și de oameni.

În cazul pădurarului care priveghează și contemplă universul pădurii, pe care Labiș l-a oferit drept paradigmă a celui care umple „cămările din sine” (cămările inimii este, de asemenea, o expresie biblică și isihastă, pe care am întâlnit-o și la Dimitrie Cantemir și Eminescu, care a luat-o de la Sfântul Nicodim Aghioritul[3]), acesta își umple hambarele inimii cu averea simplă, duhovnicească, a harului dumnezeiesc, pe care Dumnezeu i-l dăruiește pentru că el păzește lumea încredințată lui, ca altădată Sfântului Noe, spre renaștere.

El păzește arca frumuseții cosmice, prin care va veni până la urmă salvarea lumii, după cum credea Dostoievski.

Și, deși nu consună cu crezul comunist, poetul ne spune:

Am iubit de când mă știu
Cerul verii străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.

Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,

Scurgerea cocorilor,
Pacea înălțimilor,
Semeția pinilor
Plini de scama norilor. /…/

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile țes
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…

Toată-această măreție
Ne-a fost dată din vecie

(Am iubit…)

*

Pădurile se-ntind, gigantic dom,
Nepăsătoare-n fața bătrâneții
Ce roade tot ce-i construit de om.
Și frunze cad, și frunze nasc din muguri,
Și arbori cad, și arbori nasc din lut,
Însă la fel de tânără-i pădurea,
Așa precum a fost la început

(Rapsodia pădurii)

La începutul lumii…

Conștiința veșniciei nu rimează cu ateismul comunist.

Însă nu e greu de înțeles de ce poetul a aderat la filosofia marxistă: era însetat de dreptate socială și era, totodată, la vârsta entuziasmului


[1] Șopot e un cuvânt luat, cu această semnificație poetică (șopotirea izvoarelor) din poezia lui Eminescu. Iar Eminescu, la rândul său, a luat termenul de la Dosoftei și din limba veche, unde șopot înseamnă șoaptă sau vorbire tainică, ascunsă.

Șoptirea izvoarelor sau murmurul apelor sau îngânarea sau glasul apelor („îngânat de glas de ape”) fac parte, la Eminescu, din dialogul cosmic neostoit, alături de foșnirea codrilor și sclipirea stelelor.

[2] A se vedea predicile în această duminică ale Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/11/19/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2010/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/14/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2011/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/11/16/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2012/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/16/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2013/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/21/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2014/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/21/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2015/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/18/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-cincizecime-2016/.

[3] A se vedea comentariile mele de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/15/eminescu-si-ortodoxia-iubirea-si-ispita-desfranarii-versificarea-pedagogiei-sfantului-ioan-gura-de-aur-xv/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [70]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Magul eminescian, despre care am discutat pe larg anterior, ni se pare el însuși o hieroglifă a poetului care ne poate dezlega unele taine, dacă este citită corect. Legat de apariția sa în panorama Egiptului, cred că am putea adăuga și alte semnificații fundamentale.

Ne amintim că în Geneză și în comentariile aferente (Hexaemera) se spune că aștrii au fost creați pentru a lumina pământul și pentru a fi semne vremurilor, cu dublu sens: a măsura timpul domestic și, respectiv, a anunța sfârșitul lumii. Ei anunță sfârșitul timpului în toate profețiile apocaliptice scripturale, în poemul Viiața lumii al lui Miron Costin și în poemele lui Eminescu.

În Împărat și proletar se arată luna „și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn, în timpul Revoluției franceze, care răstoarnă vechea ordine a lumii. De asemenea, un poet revoluționar ca Mureșanu este „semnelor vremii profet”, urmând analogia romantică (enunțată la noi de Asachi și Heliade), între poeți-profeți și aștri.

Asocierea poetului cu profetul și a poeziei cu profeția aparține nu numai poeziei române – Asachi, Bolliac, Heliade, dar și Eminescu: „O, munții cu-a lor frunte gândită-n nouri creți,/ Când se-ncunun cu raze, ai zilei sunt profeți,/ Și capete de geniu când ard, când se inspiră,/ Arderea lor arată, la lumea ce-i admiră,/ Că ziua e aproape… Și palizii [luminoșii] poeți/ Profeți-s plini de vise ai albei dimineți./ Profete al luminei! În noaptea-ți te salut/ Și vărs geniu de aur în corpul tău de lut /…/ Cu raza zilei albe, eu, geniul ți-l aprind” (Mureșanu (tablou dramatic)) – ci și, mai înainte, poeziei romantice europene[1].

În fine, în Memento mori, magul citește semnele cerului într-o oglindă „unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun”, și află „sâmburul lumii”, Kalokagaton-ul: „tot ce-i drept, frumos și bun”.

Dar nefiind nimeni demn de această revelație, magul invocă distrugerea întregii civilizații și face acest lucru citind semnul întors („magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors”).

Dacă ne gândim că „semnul întors” provoacă pieirea[2], iar, pe de altă parte, în Andrei Mureșanu, anihilarea universului este rodul unei filosofări rebele inspirate de Satan („Văd caosul că este al lumilor săcrii[3],/ Că sori mai pâlpâi roșii gigantice făclii/ Și-apoi se sting. – Nimicul, lințoliu se întinde/ Pe spațiuri deșerte, pe lumile murinde!/ Văzând risipa [ruina], Satan, voi crede c-ai învins!”), atunci „semnul întors” este cel al nimicirii, semnul lui Satan sau al Antihristului.

Mutatis mutandis, semnul neîntors, al Kalokagaton-ului, pe care magul l-a descoperit în „oglinda profetică a cerului”, a stelelor[4], este cel al lui Hristos, este cel scris (și consemnat de istoria bizantină) odinioară „cu slove de stele”[5] pe cer, pentru împăratul Constantin cel Mare, și anume CruceaKalokagaton-ul fiind aici, prin urmare, Dumnezeu-Cuvântul.

În mod conex, într-un alt poem, Dumnezeu este numit: „cel din stele” („Mâni în schit la sfânta Ana/ Vei găsi la cel din stele/ Mângâirea vieții tale,/ Mântuirea feței mele” (Făt-Frumos din tei)).

Cu certitudine, este vorba de un semn alcătuit din stele (pentru că magul urmărește limbajul stelar), fiindcă o stea întoarsă n-ar constitui niciun semn deosebit, contemplată ca o stea de pe cer. Dacă cineva se gândește totuși la simbolistica mesianică a stelei lui David („O stea răsare din Iacov”, Num. 24, 17), atunci citirea ei invers are sens, dar este același cu cel pe care l-am enunțat deja.

Și în Sărmanul Dionis, cum am văzut, Eminescu face referire la „semnul arab”, care Îl ascunde pe Dumnezeu. Putem considera acest semn o hieroglifă egipteană necunoscută – și poate să persiste o nedumerire în legătură cu semnul arab sau hieroglifa egipteană, care, cel puțin la prima vedere, nu ar avea de ce să simbolizeze Crucea. Eminescu făcea adesea conexiuni neașteptate, însă putem să ne gândim și la faptul că, în istoriografia modernă se consideră că alfabetul egiptean hieroglific este la originea celui hieratic și apoi a celorlalte alfabete:

În tabelul de aici [6], ultima hieroglifă reprezintă un braț cu o greblă în mână, care, în alfabetul ebraic primar este o cruce în formă de X (tau), iar în cel grecesc și latinesc este T t, respectiv T t.

Este posibil ca, răscolitor al istoriei și al textelor vechi și încifrate cum îl știm, Eminescu să fi cunoscut aceste amănunte și să le fi conjugat poetic.

Indiferent însă dacă Eminescu s-a gândit sau nu la această analogie cu alfabetele (se poate să fi cunoscut faptul că, în primul veac creștin, semnul crucii se făcea cu un singur deget pe frunte, în formă de X, ultima literă a alfabetului ebraic vechi, care îl simboliza pe Iahve, literă care a devenit T în alfabetul grecesc, mărturie care se găsește și la Sfântul Iustin Martirul și Filosoful: noul botezat era uns pe frunte în formă de X sau T), cert este că magul egiptean cunoștea ceea ce au descoperit și magii indieni din Dumnezeu și om.

Iar „sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun” (Memento mori) (kalokagaton-ul căutat de antici) este „născutul din tavernă”, adică adevărul-rege născut – tainic/ criptic – „în umilință” (Dumnezeu și om), care, „cu adevărat Tu ești Dumnezeu ascuns [Deus absconditus], Dumnezeul lui Israel Cel izbăvitor” (Is. 45, 15) [7].

Un alt indiciu spre această interpretare ni-l oferă și alte câteva exerciții manuscrise, pentru Scrisoarea III, în care li se reproșează tinerilor imorali necunoașterea lui Dumnezeu, a tot ce e „sfânt, frumos sau bun”:

„Voi sunteți urmașii Romei? Voi? o, fie-vă rușine/ Soarele nu-i un tăciune, Dumnezeu nu e un câne /…/ La Paris! Unde se pune Dumnezeu la vot /…/ La Paris mergeți și voi!/ Necapabili de-a-nțelege ce e sfânt, frumos sau bun […] Biserica-i tr-o parte, negrită și străveche/ Bordel dă conștiințe făcură ei alături/ O, Crist, cum nu mai vii cu biciul”…[8].

Semnificațiile sunt greu aprofundabile, aproape ilizibile unei lecturi simple. Ele ne destăinuie și faptul că Eminescu a preluat elemente de istorie și filosofie egipteană pe care le-a grefat pe o gândire personală profund tradițională, de tip european și creștin-ortodox. Opinia noastră este că în același mod a procedat și cu filosofia indiană.


[1] Poeților lachiști, spre exemplu: William Wordsworth „concluded the 1805 Prelude with a proclamation of his and Coleridge’s prophetic mission to a generation that was in danger of failing a crucial test of its spiritual character […] Like Biblical prophets sent to an idolatrous people who, once freed fron bondage, had turned again to the worship of idols, a new generations of visionaries (s. n.) here announce their sacred mission to bring another opportunity for redemption to the post-revolutionary society of Britain”, cf. Robert M. Ryan, The Romantic Reformation: Religious Politics in English Literature, Cambridge University Press, 1997, p. 82.

Wordsworth preconiza întoarcerea la o orânduire patriarhală, desăvârșirea morală, întoarcerea la Dumnezeu prin apropierea de natură, contemplația în intimitatea recluziunii – a se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Wordsworth.

[2] Christian Crăciun îl asociază cu cel din Mortua est!: „«Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?// De e sens într-asta, e-ntors și ateu,/ Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu» (Mortua est!). Sensul întors de aici, din acest timpuriu poem, este omolog semnului întors pe care magul îl citește în Diorama pentru a condamna o civilizație devitalizată. Încă o dovadă textuală a coerenței de substanță a poeziei eminesciene”, cf. Ucronia eminesciană, op. cit., p. 60.  

[3] A se vedea și „De-asupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;/ Cu tronul meu voi punea alăturea sicriul,/ Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul”… (Renunțare). Personajele faustian-mefistofelice sau byroniene ale literaturii romantice i-ar fi putut induce, pe cale livrescă, această tensiune extremă a controverselor  filosofice și ideologice.

[4] Transpusă plastic de poet. Sintagma oglinda profeților este de largă circulație în literatura creștină, inclusiv în limba română și în perioada medievală

[5] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 114: „o închipuire de Cruce pe ceriu”.

[6] Sursa: http://www.fordham.edu/halsall/byzantium/paleog.html (Derivation of the Greek and Latin Alphabets from the Egyptian).

[7] Mircea Eliade nota, în urma lecturii unei cărți științifice despre familia Cruciferelor din ordinul vegetal, singura care nu cunoaște nicio specie otrăvitoare: „Cosmosul nu este lipsit de sens în chiar structurile sale. […] Simbolul central al creștinismului – Crucea – nu e, deci, prefigurat în acele semne solare (svastika, etc.), ci e dat chiar în constituția cosmosului, e prezent în lumea vegetală, înainte de om. Omul nu-și creează simbolurile – ci ele îi sunt impuse din afară, îi sunt date, revelate; într-un cuvânt, îl preced”, a se vedea Mircea Eliade, Lucrurile de taină. Eseuri, Ed. Eminescu, București, 1995, p. 89.

[8] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 273-274, 284.

Predică la Duminica a 6-a după Paști [2017]

Iubiții mei[1],

eu îi iubesc foarte mult pe cei delicați. Pe oamenii duhovnicești care sunt delicați. Adică pe cei care știu să iasă…cu multă atenție, cu multă grijă spre sufletul celorlalți și știu să îi odihnească. Pentru că știu cum arată oamenii ursuzi, cum arată cei care se sperie și de propria lor umbră, cum arată oamenii evlavioși dar rigizi, cum arată oamenii smeriți, plini de gândirea la păcatele lor și la Iad, dar care nu știu să îmbrățișeze…dar și cât de mare nevoie este de oamenii subțiri la minte, de oamenii delicați ca o floare abia înflorită, de oamenii care știu să odihnească oameni.

Pentru că delicatețea sau odihnirea altora e prima treaptă spre sfințenie, adică spre purtarea greutății altora. Căci Domnul nu ne cere doar să le facem bine, nu ne cere doar să îi iubim, ci ne cere să îi purtăm în noi și să ne identificăm cu confrații noștri. Și vorbesc de identificare cu semenul nostru în sensul reflexiv al cuvântului, adică acela de a ne transpune în situația cuiva. De a trăi și de a acționa așa după cum ar face-o cel pentru care noi pătimim duhovnicește.  Iar astăzi, când îi pomenim pe Sfinții Împărați și Întocmai cu Apostolii Constantinus cel Mare și mama sa Helena[2], noi avem în persoanele lor exemple copleșitoare, magnifice, providențiale de asumarea religioasă nu numai pentru o regiune anume, ci pentru un întreg imperiu. Căci într-o lume păgână până în măduva oaselor, Sfântul Constantinus a mizat pe minoritatea creștină a vremii lui, tocmai pentru că a crezut în Dumnezeul care l-a chemat la El în mod minunat. Și Dumnezeu l-a chemat cu delicatețe și l-a învățat să iubească Biserica Lui. Ceea ce Sfântul Constantinus a făcut toată viața sa de după convertire: a iubit în mod nețărmurit Biserica și a luptat neobosit pentru pacea și unitatea ei.

Iar ceea ce atunci, în sec. al 4-lea, părea „nebunie curată”, adică îmbrățișarea Creștinismului din partea unui împărat roman, acum se dovedește a fi fost un gest pe deplin revoluționar la nivel politic și social și indiscutabil providențial, dorit de Dumnezeu, atâta timp cât convertirea Sfântului Constantinus e sinonimă cu convertirea întregii lumi. Fapt pentru care, în mod liturgic, Sfântului Constantinus i se recunoaște meritul de a fi „Părintele tuturor împăraților, ca cel ce mai înainte de toți a luat porfira de la Dumnezeu”[3].

Pentru că el a primit împărăția de la Dumnezeu, tocmai pentru ca să facă bine Bisericii Sale.

Să o protejeze de toți cei care doreau să o strice, să o scindeze, să o tulbure. De unde înțelegem că toți cei care ajută Biserica, fiind în puncte de conducere cheie, au un mandat al lor de la Dumnezeu, o împuternicire a lor de către El, pentru ca să fie ajutători ai Bisericii Sale. Ceea ce e o mare fericire personală. Și cum Dumnezeu nu trece cu vederea pe niciunul care face bine aproapelui său, chiar dacă acest bine constă în a dărui un pahar de apă rece [Mt. 10, 42, Mc. 9, 41], mai mult decât sigur El nu trece cu vederea multul bine pe care cineva îl face întregii umanități.

Ce înseamnă să descoperi un antivirus, care să anihileze un virus care a decimat deja populația globului? Înseamnă să mântuiești o întreagă lume de la moarte. Însă ce înseamnă să mântuiești o întreagă lume de moartea spirituală, de moartea închinării la demoni, prin aceea că o aduci în Biserica Dumnezeului Celui viu? Înseamnă că mântuiești de moartea veșnică o întreagă lume. Pentru că prin intrarea în Biserică fiecare are posibilitatea de a se mântui, de a se sfinți. Adică de a trăi veșnic cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui. Iar aceasta e adevărata salvare a lumii!

Adevăratul antivirus care ne mântuiește pe noi e credința creștină, e viața în Biserica lui Dumnezeu, e viața bisericească, pe care Marele Constantinus a luptat să o prezerveze și a și reușit să facă acest lucru preafericit. Pentru că noi, cu toții, îi datorăm lui credința noastră, pentru că îi datorăm totul Bisericii iubite de el, pe care el a păstrat-o unitară și curată la nivel dogmatic, canonic și teritorial.

Sinodul I Ecumenic de la Nicea [Νίκαια][4] a durat 30 de zile: între 20 mai și 19 iunie 325[5]. Există date contradictorii în ceea ce privește numărul de participanți, dar tradițional se vorbește de 318 Sfinți Părinți care au participat la Sinod, acest număr fiind indicat de Sfântul Atanasios cel Mare[6].

Pe lângă o mare parte din Crezul ecumenic de azi, în care s-a formulat dogma triadologică, la Nicea s-au dat 20 de Sfinte canoane.

– Care este conținutul acestor canoane ecumenice stabilite sinodal?

Primul canon stabilește că automutilații nu pot fi hirotoniți, dar pot fi hirotoniți cei care au fost mutilați de către alții[7].

Însă de ce problema automutilării a fost luată în calcul la un asemenea nivel? Pentru că prin ea, cel în cauză spune că Dumnezeu „l-a făcut defect” într-o anumită parte a corpului și el trebuie „să o înlăture”, pentru ca să se simtă „bine”. Iar canonul îi vizează pe cei care se scopesc sau se castrează, care își taie glandele sexuale, adică testiculele. Și fac acest lucru pentru ca „să nu mai aibă probleme” cu patima desfrânării. Însă patima desfrânării nu își are sediul în sexualitatea noastră, ci în sufletul nostru, pentru că acolo dorim noi plăcerea păcătoasă și perversă. Prin intermediul trupului, patima desfrânării se manifestă. Însă ea parazitează sufletul, pentru că în el trăiește și prin trup doar se manifestă.

De aceea, când Sfinții Părinți au negat autocastrarea, au negat o asceză pur somatică, trupească, pentru că lupta cu patimile se dă în suflet și nu în trup. Trupul participă la efortul de despătimire, ca unul care a fost infestat de păcatul care a trecut din suflet în trup, dar curățirea de patimi e mai întâi de toate a sufletului, pentru că în suflet stau patimile noastre și de acolo ele se manifestă și  murdăresc întreaga noastră persoană.

În al doilea canon de la Nicea s-a stabilit faptul că neofiții, adică convertiții recent la dreapta credință, nu trebuie să fie hirotoniți[8]. De ce? Pentru ca să nu se mândrească în mod prostește cu faptul că au ajuns atât de repede în clerul bisericesc. Pentru că hirotonia nu înseamnă stăpânire în Biserică, ci slujire. Dacă ai conștiința că ești „stăpân”, că ești „șef” peste ceilalți, pentru că ești Episcop sau Preot, nu ai înțeles nimic din viața Bisericii. Dar dacă îți simți, cu toată ființa ta, hirotonia ca pe o mare responsabilitate și ca pe o muncă imensă pentru binele întregii Bisericii, atunci miroși a Episcop, a Preot sau Diacon. Pentru că ai în tine mirosul smereniei, mirosul slujirii, mirosul dumnezeiesc al jertfirii pentru ceilalți. După exemplul capital al Domnului, Care Și-a pus sufletul Său ca răscumpărare pentru noi toți [Mt. 20, 28; Mc. 10, 45; I Cor. 1, 30; Efes. 1, 7; Col. 1, 14; I Tim. 2, 6; Evr. 9, 15].

Așadar, în canonul 1 s-a stabilit asceza corectă a Bisericii, care e cea sufletească și nu cea trupească, pe când în al doilea canon s-a stabilit starea autentică a slujirii preoțești: smerenia și nu grandomania.

În canonul al 3-lea s-a stabilit ca membrii ierarhiei bisericești să nu aibă concubine/ amante[9].

De ce nu trebuie să aibă? Pentru că Biserica pledează ferm pentru unicitatea căsătoriei, pentru sfințenia ei și pentru fidelitatea conjugală. Biserica a apărat, apără și va apăra întotdeauna familia lăsată de Dumnezeu, adică pe aceea formată din mamă, tată și copii. Și apărând familia, Biserica apără firescul umanității.

Însă cei care pledează pentru viața ca experiment orgiastic au o filosofie de viață neconformă cu a Bisericii. Pentru că ei cred că „scopul” vieții umane e acela de a trăi cât mai multe și mai intense plăceri perverse și degradante. Numai că scopul vieții umane e sfințenia, adică transfigurarea integrală a omului, prin slava lui Dumnezeu, în Biserică. Iar sfințenia este împlinirea omului din toate punctele de vedere. Este umplerea de bucuria și de pacea lui Dumnezeu, de curăția și de bunătatea Sa, de delicatețea și de frumusețea Sa, în care tot sufletul și trupul nostru e împlinit, e săturat și nu dorește nimic mai mult. Pentru că nimeni și nimic din lumea asta nu ne poate dărui bucurii și desfătări mai mari decât Dumnezeu, iar toate bucuriile și desfătările Lui sunt sfinte, curate și fără de păcat.

Al 4-lea canon vorbește despre alegerea și hirotonia Episcopilor. Iar Episcopii trebuie aleși și instalați în mod colegial[10]. De ce? Pentru ca să fie ales Episcop, în mod sinodal, cel mai capabil dintre candidați. Și dacă alegerea se face de către toți Episcopii dintr-o eparhie, atunci nimeni nu poate spune că a fost exclus de la actul alegerii. Și dacă a ieșit cel care a primit cele mai multe dintre voturi, atunci e un lucru bun, pentru că majoritatea decide. Însă, dincolo de aspectul concret al alegerii, al hirotoniei și al instalării Episcopului, canonul ne vorbește despre iubirea și buna-înțelegere care trebuie să existe între Episcopii Bisericii, adică de aspectul duhovnicesc al problemei în cauză. Pentru că Sfintele canoane se ocupă de problemele practice ale Bisericii, dar dintr-o perspectivă duhovnicească și nu telurică. Ele sunt gândite cu minte sfântă, duhovnicească, și nu ca „legi” care „să favorizeze” pe unii și „să minimalizeze” pe alții. Pentru că unde e voia lui Dumnezeu cu cineva, canoanele sunt depășite de El în mod providențial, fiind ales și un Episcop mai tânăr ca vârstă sau cineva la care nu se gândise nimeni în afară de El.

Și istoria Bisericii e plină de excepții canonice, de excepții dorite de Dumnezeu. Căci există Episcopi care au fost hirotoniți fără voia lor sau în mod extatic, și în atare condiții canoanele Bisericii s-au arătat ca realități extrem de flexibile și nu coercitive. Pentru că aceste canoane ale Bisericii sunt pentru om, pentru binele lui, pentru mântuirea lui, pentru binele Bisericii, și nu au fost create ca „mitraliere” îndreptate împotriva celor indezirabili. Dar cei care le folosesc pe post de „mitraliere”, aceia gândesc trupește și nu duhovnicește.

Pentru că această cârmă canonică a Bisericii are rolul de a duce nava eclesială în Împărăția lui Dumnezeu și nu de a pierde pe drum, în valuri, pe pasagerii de la bordul ei.

Căci numai un marinar incapabil își pierde marfa sau pasagerii pe drum, pe când cel destoinic îi duce până la capăt.

Al 5-lea canon se ocupă cu sinoadele mitropolitane și cu excomunicările din Biserică[11]. Și s-a stabilit faptul ca sinoadele mitropolitane să aibă loc de două ori pe an, iar hotărârile sinoadelor locale să fie acceptate de către toți[12]. De ce? Pentru că sinodalii trebuie să gândească și să acționeze comunional. De fapt, așa gândește și acționează Biserica în integralitatea ei: comunional. Iar dacă ne rupem de traiul în comun și de împărtășirea în comun și de împreuna-reflecție teologică în Biserică, ajungem să trăim extremist. Să trăim fiecare de capul nostru. Iar demonii ne vor încuraja tot mai mult să facem acest lucru și ne vor da să credem că suntem „pe drumul cel bun”.

Dar noi nu vom fi împreună, ci pe coclauri! Pentru că vom fi în locurile prăpăstioase ale falsei păreri despre noi înșine, care ne va face să ne frângem gâtul.

Canonul al 6-lea vorbește despre întâietățile Patriarhiilor ortodoxe și iarăși despre alegerea sinodală a Episcopului[13]. Pentru că în Biserică trebuie să domnească rânduiala, ordinea, frățietatea, pacea. În canonul al 7-lea, se subliniază importanța Patriarhiei Ierusalimului[14], căci este cea mai veche Patriarhie a Bisericii.

În al 8-lea canon, se stabilesc pașii pentru reprimirea schismaticilor în Biserică[15]. De ce? Pentru că Biserica nu este indiferentă față de cei care s-au desprins de ea din diverse motive. După cum nu e indiferentă nici față de eretici, de cei care s-au separat și mai categoric de Biserică la nivel de învățătură, morală și cult.

În al 9-lea canon, se vorbește despre ispitirea celor care vor să fie hirotoniți[16]. Adică despre cântărirea vieții lor, ca să se observe dacă sunt vrednici pentru preoție. Însă istoria Bisericii ne dovedește că un astfel de canon, ca și altele asemenea, care interzice hirotonia celor cu anumite păcate, nu a fost folosit pe post de „satâr”, pentru ca să taie intrarea lor în cler. De ce? Pentru că nici Dumnezeiasca Euharistie nu a fost văzută și dăruită doar celor mai desăvârșiți dintre oameni. Și că Dumnezeieștile canoane ale Bisericii au fost raporta- te întotdeauna la om, la situația concretă, au fost aplicate iconomic și nu în absolutul lor.

Căci canonul al 9-lea de la Nicea ne spune că Biserica apără numai ceea ce este fără de prihană[17]. În absolutul său, canonul cere clericilor să fie ca Îngerii lui Dumnezeu din cer. Însă tot între Tainele Bisericii noi avem și Sfânta Mărturisire sau Spovedanie, unde și clerul și poporul își spovedesc păcatele. Și, în abstract, sfințenia exclude păcatul și implicit mărturisirea lui.

Dar, în mod concret, adică în viața de zi cu zi, și clerul și poporul păcătuiesc, nu suntem Îngeri din cer, ci suntem niște oameni păcătoși care ne străduim continuu să ne sfințim viața, cu harul lui Dumnezeu.

În canonul al 10-lea sunt excluși de la hirotonie cei care au apostaziat în viața lor. Care s-au lepădat de dreapta credință a Bisericii[18]. Care e rostul canonului? De a nu introduce îndoiala în sufletul credincioșilor slujiți de astfel de clerici. Pentru că s-ar putea ca unii să îi fi văzut în căderea lor, să îi fi văzut cum luptau cu Biserica și să se smintească de hirotonia lor întru Preot. În canonul al 11-lea se stabilește pocăința pentru cel care s-a întors din apostazia sa[19]. O pocăință care astăzi ar fi considerată ca „foarte dură”. Pentru că în acest canon se cere ca 3 ani să fie între ascultători și 7 ani să se smerească, adică 10 ani să trăiască ca și cum ar fi catehumen, după care doi ani să stea în Biserică, cu cei credincioși, la toată Dumnezeiasca Liturghie, dar să nu se împărtășească niciodată[20]. Și tocmai după 12 ani de o astfel de pocăință și durere să fie primit în mod deplin în Biserică și să se poată împărtăși.

În clipa de față, canonul e parțial impracticabil, pentru că nu mai există instituția catehumenatului. Doar oprirea de la împărtășire, pe o perioadă mai lungă, se poate face. Însă, cum spovedirea păcatelor și împărtășirea cu Domnul au devenit și ele practici rare, a opri pe cineva de la împărtășire pe termen lung e cu totul nerelevant pentru viața sa interioară, pentru că oamenii noștri, din păcate, sunt „obișnuiți” cu nespovedirea și neîmpărtășirea.

În canonul al 12-lea se vorbește despre păgânii care se convertesc, apoi recad în păgânismul lor[21]. Iar canonisirea lor e de 13 ani[22]. Și asta pentru a arăta că apostazia este extrem de gravă, că ea înseamnă moarte duhovnicească. În canonul al 13-lea se stabilește că toți muribunzii trebuie împărtășiți euharistic[23]. Pentru că toți trebuie să plece de aici uniți cu Domnul și Mântuitorul lor. Canonul al 14-lea vorbește despre pocăința catehumenilor care apostaziază, pe când în al 15-lea se oprește transferul clericilor dintr-un oraș în altul[24]. Însă, practica bisericească ne arată că și canonul 15 a intrat în desuetudine, pentru că transferurile sunt necesare.

Canonul al 16-lea interzice Preoților și Diaconilor părăsirea Bisericilor lor[25], al 17-lea interzice camăta, al 18-lea hotărăște locul Diaconilor și că fiecare treaptă ierarhică are rânduiala ei[26], canonul al 19-lea hotărăște rebotezarea și rehirotonirea unui anumit tip de eretici[27], pe când al 20-lea și ultimul de la Nicea stabilește faptul că duminica și în zilele Cincizecimii să nu se îngenuncheze la Slujbe[28]. De ce? Pentru că duminica noi retrăim Învierea Domnului, iar Cincizecimea e ziua de naștere a Bisericii. Și acestea sunt zile de bucurie și de prăznuire sfântă și nu zile de pocăință, pentru ca să îngenunchem.

Și am vrut să trec în revistă cele 20 de canoane de la Nicea și să le discut întrucâtva, pentru ca să subliniez faptul că ele se datorează în întregime Sfântului Constantinus cel Mare. Fără el, Biserica nu ar fi fost liberă și nici nu s-ar fi putut întruni Sinodul de la Nicea. Bineînțeles, el a pus la dispoziția sinodalilor locul și timpul pentru problemele dogmatice și canonice ale Bisericii și nu le-a impus lor. Sinodalii au decis ce și cum. Și din aceasta se vede multul bun simț și multa delicatețe a Împăratului Constantinus.

Căci, într-o vreme când împăratul tăia și spânzura în imperiul său, Sfântul Constantinus alege să nu se bage în problemele Bisericii, pentru că Biserica are propriile ei rânduieli. Dar, în istorie, împărații, regii, domnii, prinții, dictatorii, oamenii politici s-au tot amestecat și se amestecă în treburile Bisericii, pentru că doresc să suprime sau să folosească impactul social al Bisericii în societate.

Însă, când nu îți vezi lungul nasului, când nu îți cunoști atribuțiile sau când ți le depășești, nu ești delicat, ci bădăran. Pentru că delicatețea nu vexează, ci educă. În fața delicateții te smerești, te schimbi, îți ceri iertare, încerci să o urmezi cu bucurie.

Iar noi, dacă vrem să îi urmăm Sfântului Constantinus și Sfintei sale maici Helena, trebuie să facem următoarele: să fim buni, delicați și onești cu toți oamenii. Să căutăm să-i ajutăm, cu fapta și cu cuvântul, pe oameni. Să ne conducem familiile cu frică de Dumnezeu și cu înțelepciune, pentru ca să nu mâniem pe Dumnezeu. Pentru că El cere de la noi să ne bucurăm întru El, în Dumnezeul păcii și al mântuirii noastre.

La mulți ani celor care astăzi își sărbătoresc ziua patronimică! Vă doresc multă împlinire și pace în tot ceea ce faceți! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 17 mai 2017, la ora 22. 49, într-o zi de miercuri, și terminată a doua zi, la ora 11. 15, pe vreme cu soare și 20 de grade afară.

[2] A se vedea predica mea de anul trecut: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/20/predica-la-sfintii-imparati-si-intocmai-cu-apostolii-constantinus-cel-mare-si-mama-sa-helena-21-mai-2016/.

[3] În prima stihiră de la Litia praznicului, cf. Mineiului pe luna mai, ed. BOR 1893, p. 163.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicaea.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/First_Council_of_Nicaea.

[6] Cf. Saint Athanasius the Great, To the Bishops of Africa. Letter of Ninety Bishops of Egypt and Lybia, în Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. IV, Athanasius: Select Works and Letters, edited by Philip Schaff & Rev. Henry Wallace, Pub. Cosimo, New York, 2007, p. 489: „For this was why an ecumenical synod has been held at Nicæa, 318 bishops assembling to discuss the faith on account of the Arian heresy…”.

[7] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, [f. editură], [f. oraș], 1992, p. 51.

[8] Idem, p. 51-52.  [9] Idem, p. 52. [10] Idem, p. 53. [11] Idem, p. 54. [12] Ibidem. [13] Idem, p. 54-55. [14] Idem, p. 55. [15] Idem, p. 56. [16] Idem, p. 57. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 58. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 58-59. [22] Ibidem. [23] Idem, p. 59.

[24] Idem, p. 61. [25] Ibidem. [26] Idem, p. 62. [27] Idem, p. 63. [28] Idem, p. 64.

Page 1 of 2017

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén