Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Psalmii liturgici

Psalmii liturgici

Pagina sursă

*

Fericit este omul care nu a mers în sfatul neevlavioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul ciumaților nu a șezut, ci astfel în legea Domnului este voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea. Și el va fi ca un pom sădit lângă ieșirile apelor, care rodul lui îl va da la timpul lui și frunza lui nu va cădea și, prin toate câte are să facă, va spori (Ps. 1, 1-3).

Când am strigat, m-ai auzit pe mine, Dumnezeul dreptății mele. În necaz mi-ai lărgit mie inima. Milostivește-te de mine și ascultă rugăciunea mea! Fiii oamenilor, până când sunteți grei la inimă? Pentru ce iubiți deșertăciunea și căutați minciuna? (Ps. 4, 2-3).

Read More

Psalmii (ediția LXX)

Psalmii

Pagina sursă

Slujiți Domnului în frică și bucurați-vă Lui în cutremur! Luați învățătură, ca nu cumva să vă urgisească Domnul! Și vă va nimici din calea cea dreaptă, oricând are să se aprindă în grabă mânia Lui. Fericiți sunt toți cei care au nădăjduit întru El (Ps. 2, 11-12).

Judecă-i pe ei, Dumnezeule! Să cadă din sfaturile lor! După mulțimea neevlaviilor lor izgonește-i pe ei, că Te-au amărât pe Tine, Doamne! Și să se veselească toți cei care nădăjduiesc în Tine! Întru veac se vor bucura și Te vei sălășlui în ei. Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău (Ps. 5, 11-12).

Miluiește-mă, Doamne, că slab sunt! Vindecă-mă, Doamne, că au fost tulburate oasele mele! Și sufletul meu a fost tulburat foarte. Și Tu, Doamne, până când întârzii? (Ps. 6, 3-4).

Read More

Praedicationes (vol. 12)

Praedicationes (vol. 12)

Pagina sursă a cărții.

*

„Începutul e bucurie, dacă ne bucurăm de Cel care ne dă viață, de Dumnezeu Însuși. Și e bucurie, dacă înțelegem că e un timp al înfrumusețării interioare noul început, că anul bisericesc e un timp al slujirii lui Dumnezeu și al oamenilor, că e un timp al îndumnezeirii noastre. Iar Evanghelia zilei [Lc. 4, 16-22] ne vorbește despre un început dumnezeiesc de care toți avem nevoie, despre un început al înțelegerii Dumnezeieștii Scripturi, adică despre momentul când Domnul a început să tâlcuiască profețiile care se refereau la Sine” (p. 6).

„Domnul, deși era Fiul lui Dumnezeu întrupat, El S-a nevoit și cu cititul cărților, după cum S-a nevoit și cu rugăciunea îndelungă în singurătate. Iar locul de aici [Lc. 4, 17, BYZ] e o mărturie neîndoielnică asupra acestui lucru. Pentru că El știa să citească și citea cărți. Iar dacă știi să citești, știi și să scrii. Pentru că Domnul a muncit, a scris, a citit, S-a rugat, a postit, a călătorit mult, a propovăduit mult, a răbdat toate pentru noi, S-a luptat cu tot păcatul și cu toată ispita, pentru ca să ne învețe pe noi toată virtutea întru umanitatea Sa. Pentru ca noi să vedem în El exemplul absolut de viață creștină, de viață ortodoxă” (p. 8).

„Sfântul Lucas nu a citat textul ebraic, ci Septuaginta. Lucru evident din traducerea pe care am oferit-o. Pentru că toți Evangheliștii au făcut la fel: au citat din LXX când a fost să citeze din Vechiul Testament. Și de aceea LXXul e Scriptura vechitestamentară a Bisericii, adică Septuaginta” (p. 10).

Read More

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Pagina sursă a cărții.

*

Volumul de față cuprinde selecții din trei cărți de poezie ale mele:

Carte de poezie pentru nebuni conștienți și inimi bolnave [vol. 19 de poezie/ 1997]

Cum trăiesc oamenii în timpul unui cutremur de soare [vol. 20 de poezie/ 1998]

În catedrala celor o mie de războaie pierdute [vol. 21 de poezie/ 1998]

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Oboseala unora

Pavel l-a învățat să bată toaca. S-a urcat cu el în clopotniță și l-a învățat să bata toaca în mod evlavios, cu solemnitate sfântă. „Pentru că atunci când bați toaca, tu, de fapt, trezești conștiințele oamenilor, le chemi la Biserică, le chemi la viața cu Dumnezeu. Și de aceea e important ca să bați toaca și clopotul fiind tu însuți rugăciune, dacă vrei să înceapă rugăciunea și în alții”. Cuvinte importante! Copiii credincioși, care vin la Biserică luminați de Dumnezeu, au nevoie să li se explice în mod profund toate lucrurile din Biserică și din viața Bisericii.

Tot el e omul din altar care aprinde cădelnița, care iese cu lumânarea la Dumnezeiasca Evanghelie, care precede ieșirea sfântă cu Cinstitele Daruri. Pentru că Teodor învață toate lucrurile cu bucurie și vine la Biserică ca să-I slujească lui Dumnezeu împreună cu Preoții Bisericii.

Pavel e cântărețul Bisericii. El a organizat corul, el ține strana, el aranjează Biserica de slujbă. Și chiar dacă ziua lui liturgică începe la 5, el nu se plânge niciodată că se trezește așa de devreme. Pentru că pregătirea pentru Slujbe este, mai întâi de toate, o așezare în starea de rugăciune. Și Pavel își începe ziua cu rugăciunea minții, cu liniștirea simțurilor, pentru ca apoi să înceapă să vorbească și să cânte, să își moduleze glasul pentru cântare. Pentru că la strană cântarea și rugăciunea se împletesc la tot pasul, iar pregătirea pentru Slujbe înseamnă să scapi de împotrivirile din voce, dar și să ai inima coborâtă în pocăință. Căci de la strană trebuie să se audă glasul pocăinței, glasul rugăciunii smerite, curate și nu sentimente nedefinite și aluviuni ale păcatelor.

Ce fac însă Preoții Bisericii înainte de Slujbe? Cum se pregătesc ei pentru a sluji Domnului? Se pregătesc să se pună în fața Sfintei Mese cu conștiința că sunt robii netrebnici ai Dumnezeului Celui Preasfânt și Preacurat, ai singurului Dumnezeu. Și știu că nu ei slujesc, ci prin ei Dumnezeu Își arată lucrarea Lui și slava Lui. Pentru că Dumnezeu e Cel care Se dă pe Sine nouă și ne umple de slava Lui, pentru ca viață să avem. Viață dumnezeiască.

Părintele Ilie se pregătește pentru slujire ca pentru nunta duhovnicească cu Dumnezeu. Pentru că slujirea, pentru el, e o venire la Dumnezeu și o lipire de El cu totul, pentru a-I sluji Lui. Deși e un om care nu se îngrijește de multe, când vine să slujească Domnului, mintea Lui e luminată doar de slava lui Dumnezeu. Căci El e Cel care obosește mintea lui cu totul, atâta timp cât o umple de curăția Lui dumnezeiască și de simțiri și gânduri sfinte.

Iar Preoții lui Dumnezeu au nevoie numai de El atunci când slujesc. Pentru că El îi luminează, El îi întărește, El le dă cuvânt în inima lor și inima lor se umple de slujire și de cuvântare sfântă. Și Părintele Ilie îmi spune adesea că Dumnezeu îl obosește în mod plăcut, în mod sfânt, în mod dumnezeiesc. „Căci uneori mi se oprește mintea și nu mai pot să mă rog. Nu mai pot nici să citesc, nici să gândesc. Și cu toate astea citesc rugăciunile, slujesc, vorbesc…dar mintea mea e oprită, e introdusă într-o tăcere și într-o neclintire sfântă, unde, fără niciun gând și nicio mișcare a minții, stau și Îi slujesc lui Dumnezeu în nemișcarea minții cu care eu Îl iubesc pe El”.

„Dar e vorba de oboseală sau numai de pătimirea celor dumnezeiești la modul sfânt?”, îl întreb eu. Și el îmi spune: „E și una și alta! Pentru că viața preoțească, după cum știi prea bine, e o oboseală continuă…dar, în același timp, când Dumnezeu te umple cu slava Lui și de nemișcare interioară, atunci oboseala slavei Lui se adaugă oboselii noastre de zi cu zi”.

Părintele Ilie nu e înțeles de oameni în adâncul lui. Și e normal să fie așa! Pentru că oamenii, astăzi, vin la Biserică pentru Slujbe, pentru rugăciuni, pentru sfaturi, vin pentru ei și nu dau prea multă importanță Slujitorilor Bisericii. Căutarea egoistă a mântuirii, care nu are de-a face cu viața Bisericii, primează. Fapt pentru care, credincioșii încă începători, încă neluminați de gânduri mari, încă nedelicați, vin doar pentru ei și vor lucruri pentru ei, dar în indiferență față de cei care îi ajută.

Însă adevărații oameni ai Bisericii se gândesc la toți și la toate, pentru că știu că mântuirea e împreună și nu separat. Și dacă ne-ar păsa de adâncul oamenilor, atunci Părintele Ilie nu ar fi atât de necunoscut oamenilor, pentru că oamenii ar vedea în el cum lucrează degetul Lui. Sau, mai bine zis, dacă am avea ochi pentru toți oamenii, atunci am găsi lucrarea lui Dumnezeu în foarte mulți și atunci nu am mai devaloriza în mintea noastră atât de mult omul.

Căci mă uitam mai ieri pe stradă…Un șarlatan, cu mai mulți câini, scotea bani de la trecători pentru că îi lăsa să se pozeze între droaia de câini. Lângă el, înșirați în 100 de metri, erau 3 cerșetori. Și mulți se opreau la câini, dar nimeni la cerșetori. Semn că valorizăm mai mult câinii decât oamenii.

Iar Părintele Ilie accentuează adesea în predicile sale că valoarea omului constă în chipul lui Dumnezeu în el, adică în faptul că, în întregime, omul a fost făcut pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Și dacă omul este mintea și glasul și prietenul creației văzute, el e chemat să fie preotul acestei lumi. Pentru că noi și casa noastră, întreaga lume, avem un drum comun: Împărăția lui Dumnezeu. Și pe aceasta o iubim, o așteptăm și pentru ea ne pregătim.

Însă Părintele Ilie știe că oamenii se schimbă, doar dacă devin eclesiali. De aceea, pentru el Spovedania este continua curățire a casei noastre interioare, pentru ca în ea să Îl primim pe Domnul, Cel euharistic. Și alături de acestea două mari Taine din viața noastră, el insistă pe rugăciune, pe post, pe paza gândurilor și pe citirile teologice. Pentru că toate 4 aprind toată ființa noastră de doruri și așteptări sfinte. „Iar dacă omul se luptă cu el însuși pentru a-I sluji lui Dumnezeu, atunci el se luptă lupta cea bună. Pentru că lupta noastră e lupta pentru sfințire permanentă, pentru dăruirea noastră cu totul lui Dumnezeu”.

Razele soarelui de primăvară intră prin geamul altarului și învăluie Crucea Domnului, cea mare, care umbrește altarul. Iar din fața Sfintei Mese, Crucea e văzută ca fiind plină de lumina soarelui, așa după cum și este plină de slava Lui, a Soarelui celui veșnic. Iar Dumnezeu, Care, prin slava Lui, ne-a îmbrăcat în harul Preoției, ne face să avem rădăcini adânci, acolo, în fața Sfintei Mese, și să îndrăznim lucruri mai presus de fire: să Îl cerem și să Îl primim pe palmele noastre pe Domnul slavei, Cel care ni Se dă nouă ca mâncare și băutură spre viața veșnică. Și în loc să fim spulberați de slava Lui dinaintea Sfintei Mese, noi simțim că ne umplem de slava Lui ca pace care ne copleșește mintea și toate simțurile, care ne obosește cu totul atât de plăcut și sfânt.

Eminescu: între modernitate și tradiție [34]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Argument

Călinescu a făcut cel puțin două aprecieri care nu au fost decât rarisim luate în considerare. Asupra primei ne-a atras atenția Mircea Scarlat: „Cea mai curentă prejudecată întreținută de noi înșine și de străini este că suntem o națiune tânără, bineînțeles în stare de un frumos viitor […] Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinerețea noastră”[1].

Cea de-a doua este: „Ideea că cultura română e deschisă cu prea multă grabă la orice infiltrație străină este complet eronată, istoria literară descoperind, dimpotrivă, o surdă și bănuitoare rezistență”[2].

Exponentul cel mai de seamă al acestei surde și bănuitoare rezistențe[3] este – în opinia noastră, pe care vom încerca să o justificăm în cele ce urmează – chiar Eminescu: ceea ce nu reprezintă deloc o contrazicere a lui Mircea Eliade, la a cărui opinie aderăm fără rezerve, în privința faptului că Eminescu este „cel mai cultivat poet al secolului [XIX], singurul care poate fi alăturat lui Goethe”[4].

Fiind însă un poet al marilor sinteze și al deducțiilor de amplitudine, vasta sa cultură nu mai poate fi reperată ușor sub forma unor urme concludente și irefutabile. Între urmele al căror caracter poate fi deslușit considerăm că se numără și cele ce aparțin literaturii române vechi.

Absolut relevant este faptul că nici Călinescu, nici Vianu și nici exegeza ulterioară nu i-au delegat poeziei romantice europene acea calitate de a-l fi inspirat pe Eminescu sau de a fi provocat geneza poeziei eminesciene, ba chiar i-au refuzat-o categoric. Încât s-a născut în istoria literară românească ceea ce Del Conte a denunțat ca „atomismul personalităților izolate”[5].

Și nu numai atât, ci și, în absența unei literaturi/ poezii genetrix, s-a apelat exclusiv la filosofie: Schopenhauer, Platon, Kant, Hegel, Spinoza, Nietzsche, filosofia religioasă indiană: adevărat haos originar. Este neîndoielnic, însă, că Eminescu a receptat filosofia vremii sale, ca și spiritul literaturii și al veacului romantic. M. Scarlat sesiza, de asemenea, că „la adevărata epocă de aur a poeziei române vechi (Dosoftei, Miron Costin) nu se fac referiri în Epigonii”, pentru că „elogiile din acest poem sunt adresate unor autori care, în intenția lui Eminescu, ar fi oferit exemple de poezie naivă, în sensul schillerian al termenului…”[6].

Faptul este ilustrativ pentru a înțelege că Eminescu aprecia poezia pașoptistă drept o perioadă distinctă în istoria literară românească, dar care, în mod cert, nu putea forma singura sa tradiție poetică. Și nu credem că Eminescu era mai puțin conștient decât Călinescu de faptul că nu suntem o națiune tânără.

Mai mult decât atât, însăși perioada pașoptistă avea toată atenția îndreptată spre trecut, paseismul fiind o trăsătură esențială a romantismului. Trebuie deci menționat neapărat aici și un aspect adesea trecut cu vederea și neadus în discuție, în general, de eminescologi, acela al consolidării, în epoca pașoptist-romantică, a interesului pentru descoperirea și valorificarea tradiției literare românești, curent în care a crescut și a fost educat Eminescu.

Acest lucru îl arăta, încă din 1929, Nicolae Iorga: „Tipărirea cronicelor lui Kogălniceanu a exercitat o foarte mare acțiune asupra literaturii românești de atunci. Negruzzi, din Sobieski și românii, din Lăpușneanu, nu se poate închipui fără de tipărirea Letopisețelor. Kogălniceanu el însuși a luat din aceste cronici inspirația pentru nuvelele sale istorice. Tot de la dânsul și puțintel și de la cronicile muntene, publicate de Laurian și Bălcescu, a plecat o parte din scrisul, foarte artificial, dar foarte elegant și cu o pasiune de viață istorică, pe care nu o poate avea decât un om atât de delicat și atât de fin cum era, el, al lui Alexandru Odobescu.

Dar, prin anii 1860, urmând pe Kogălniceanu, care încetase acum astfel de publicații, au apărut documentele românești prezentate de Hașdeu în Arhiva istorică. O adevărată revelație a unei limbi alta decât a cronicilor, de atâtea ori cu mai multă libertate decât aceasta. A fost din nou un avânt din trecut, un șivoi de viață care a măturat o mulțime de elemente artificiale și a lăsat mâlul fecund, din care a putut să răsară altă literatură și altă poezie [etc.] […] Supt toate aceste înrâuriri diverse, în lumea din Viena s-a creat nu numai în Eminescu, ci și în alții, spiritul acela nou, pe care geniul lui Eminescu l-a întrupat cu o splendoare care mai târziu numai a fost prețuită”[7].


[1] G. Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, EPL, București, 1968, p. 13, apud Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 17.

[2] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 683.

[3] Sorin Alexandrescu observă: „De la Eminescu la Blaga și Ion Alexandru, de la Creangă la Sadoveanu și Marin Preda, numeroși scriitori români au îmbinat inovațiile estetice cu un tradiționalism ideologic.

Față de alte culturi, precum cea franceză, de exemplu, în care marile nume aparțin mai ales scriitorilor care au provocat rupturile cele mai spectaculoase cu trecutul, situația culturii române poate părea neobișnuită”, cf. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Ed. Univers, București, 1998, p. 36.

[4] Cf. Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalități proteice, Ed. Minerva, București, 1992, p. 179.

[5] Rosa del Conte, op. cit., p. 277.

[6] Mircea Scarlat, op. cit., p. 40.

[7] Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, 1929, cap. Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu, reluat în: N. Iorga, Eminescu, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Nicolae Liu, Ed. Junimea, Iași, 1981, p. 193-194.

Pe calea deschisă de Iorga urmează și Dan Zamfirescu, Eminescu și literatura română veche, în Luceafărul din 25 aprilie 1964, reprodus în vol. Contribuții la istoria literaturii române vechi, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 43-53:

„Interesul pentru studierea vechii noastre culturi într-o perspectivă nouă, admirația pentru operele și figurile cărturarilor din trecut și folosirea în special a cronicilor ca izvoare de inspirație literară […] datează din epoca pașoptiștilor, este opera lor. Ei adună și tipăresc întâia oară cronicile Moldovei (Kogălniceanu) și ale Țării Românești (Bălcescu și Laurian), realizare epocală cu influențe profunde asupra evoluției ulterioare a literaturii noastre.

Tot lor le aparține întâia mare izbândă literară inspirată de aceste cronici – nuvela Alexandru Lăpușneanul – și cea mai bogată sinteză (până la Eminescu) între tendințele de modernizare a limbii literare și prețuirea tradiției lingvistice păstrată în scrierile vechi: limba lui Bălcescu, pe care Eminescu o considera «culmea la care a ajuns românimea îndeobște de la 1560 începând și până astăzi» [Bălcescu și urmașii săi, în Timpul, 24 nov. 1878].

Contemporanul de dincolo de munți al lui Negruzzi, Bălcescu și Kogălniceanu, eruditul blăjean Timotei Cipariu (n. 1805) întemeiază, cam în aceeași vreme, studiul filologic al textelor vechi românești, adunând cu o râvnă deosebită tipărituri și manuscrise de pe tot cuprinsul pământului românesc în vasta sa bibliotecă. […].

Opera pașoptiștilor este continuată, în toate aspectele ei esențiale, de Al. Odobescu și B. P. Hașdeu. Împărtășind punctul de vedere pașoptist asupra căilor de urmat în făurirea unei culturi naționale originale, amândoi scriu opere literare inspirate din cronici.[…] Eminescu se formează, deci, în această ambianță (s. n.) […].

Fostul elev în trecere al gimnaziului de la Blaj într-o vreme când director era Cipariu, se dovedește el însuși un ciparian convins […] prin pasiunea cu care adună «hârțoage vechi», spre a descoperi în ele «dulcea limbă a trecutului» opunând-o «păsăreștii gazetarilor». […] Eminescu era la curent cu literatura românească de specialitate și reușise în felul acesta să afle despre mai toate scrierile, originale și traduse, manuscrise și tipărite, care compun ceea ce numim de obicei literatură română veche. […]

Orizonturile ideologice și dimensiunile artistice ale operei lui Mihai Eminescu nu pot fi înțelese în afara preocupării sale permanente pentru cunoașterea tuturor etapelor și formelor de manifestare a geniului creator al poporului său. […] Opera eminesciană devine astfel cea mai tradițională și totodată cea mai revoluționară a literaturii române moderne (s. n.)”.

A se vedea, de asemenea, și Al. Andriescu, Stil și limbaj, Ed. Junimea, Iași, 1977, p. 111-158 (cap. Redescoperirea textelor vechi în secolul al XIX-lea).

From winter to ghostual spring

In the commentary at the Song of Songs of Saint Grigorios of Nissis, we find the syntagma „the winter of disobedience” [PG 44, col. 869]. Of disobedience to God. Which kills the root of the good deed.

Through following, the spring, when the root gives again life, understood ghostually, it is an expression of God’s mercy with us. For that the sin kills the good deed.

But, through repentance, we come back to life, at the life with God, because He elevates us to the holy life through His forgiveness. Therefore, we cannot be a ghostual spring without God. We cannot resurrect and return to life, if God does not raise us with His hand. Only Him brings us at the good life, at the life full of joy, at the divine life.

Premiile se dau puțin mai încolo

Literatura mea e o problemă de raportare intimistă la realitate. De raportare la realitatea dinăuntrul realității. Pentru că există ceea ce văd toți și există ceea ce înțeleg doar unii. Și literatura mea începe de aici: de la realitatea pe care o văd doar unii. Și această scoatere și punere în evidență a diverse persoane și personaje face parte din munca mea de privitor la realitate.

Personajele mele au multă realitate în ele însele. Ele vorbesc mult sau puțin. Ele trec prin fața ochilor voștri ca un tren de mare viteză. Însă, în ele însele, au multe de spus. Au multe de reclamat. Au multe de schimbat. Pentru că ele sunt despre oameni, despre istoria lor, despre nevoia lor de-a vorbi.

M-am întâlnit într-o zi cu un cititor al meu într-o gară. El mi-a spus că mă citește, că eu nu aveam de unde să știu. M-a recunoscut după față. Nu vreau să spun ce mi-a spus că a citit de la mine (m-am bucurat să aud că citise mai multe cărți)…ci ceea ce a înțeles. Și prima întrebare care mi-a pus-o a fost aceasta: „Cum se împacă în dumneavoastră multiplele aspecte ale personalității pe care o aveți? Pentru că am citit predici de la dumneavoastră, am citit poezie, aforisme, articole de opinie, cărți științifice, note la diverse cărți…și nu am înțeles cum se îmbină toate acestea într-un singur om”.

Da, mi-a plăcut omul! Un tânăr student, nu la teologie, ci la istorie, pasionat de oamenii care scriu acum, în contemporaneitate…M-a găsit online, bineînțeles, mi-a downloadat cărțile, a citit fără ca să îmi scrie vreodată vreun mesaj…și când m-a văzut în gară, în gara cu mulți călători, fiecare pierdut în gândurile lui…m-a oprit și m-a întrebat dacă sunt eu. „Da, eu sunt…”, i-am răspuns contrariat, pentru că nu știam ce vrea, cine este. După care mi s-a prezentat în mod elegant, mi-a spus de unde mă cunoaște și m-a rugat să stăm puțin de vorbă, dacă nu mă supăr. „Da, desigur! Pot sta cu dumneavoastră de vorbă…și chiar mă bucur să fac asta, după câte văd că știți despre mine! Dar am și eu o nelămurire: De ce nu mi-ați scris online, dacă m-ați găsit online? De ce ați citit cărțile mele, dar nu ați vrut să stați de vorbă cu mine?”.

Și răspunsul mi-a plăcut din nou: „Nu am vrut să vă deranjez! Mi-am dat seama că aveți multe pe cap ca preot, că studiați, că scrieți mult…deși mi-am dorit de mai multe ori ca să îmi iau inima în dinți și să vă scriu”. Și eu mă bucur nespus când oamenii se gândesc la viața…mea, a celui care scriu, vorbesc, slujesc! Căci dacă mă așteaptă ca să scriu și ca să vorbesc, asta înseamnă că îmi respectă intimitatea. Pentru că și eu respect intimitatea altora și chiar nevoile lor cele mai profunde.

Pentru că eu cred că nevoia de adevăr, nevoia de teologie, nevoia de duhovnicie, nevoia de prietenie o împlinesc prin tot ceea ce fac la nivel online.

Ce face omul? Stă acasă și vrea să citească ceva. Iar eu îi dărui ceva de citit. Ceva pentru care eu am muncit, fără ca el să mă plătească. El primește de la mine, citește și e captivat de ceea ce citește. Pentru că eu nu doar îl informez despre, ci îl introduc în, îl educ, îl luminez, îl fac să se descopere, cu harul lui Dumnezeu, pe el însuși.

Și când toate aceste lucruri minunate se petrec, pentru că eu îmi fac datoria când scriu, și el, cel care citește, se umple de ceea ce eu scriu, atunci vorbesc de la inimă la inimă celui care mă citește. Și premiul meu constă în faptul că ajung la inima celor care nu mă știu, dar aceștia devin prietenii mei.

Eminescu: între modernitate și tradiție [33]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Semnalez, deci, o eroare reprodusă des în studiile recapitulate mai sus și anume aceea de a face să coincidă oricând gândirea poetului cu reflecțiile personajelor sale, ceea ce este o sursă de grave devieri hermeneutice.

Nu s-a luat adesea în seamă concepția dramatică a poetului care era foarte bine înrădăcinată în mentalitatea lui[1].

Nu doar că există, așa cum remarcase Călinescu, foarte multe poeme decupate din proiecte dramatice (care personifică intenția primară a poetului), dar întreagă poezia lui Eminescu este un teatru cu măști ale gândirii – el insistase pe capitolele despre lumea ca spectacol din Cugetările lui Oxenstierna, însă putea găsi astfel de reflecții, despre lumea ca teatru, și la Sfântul Ioan Hrisostom, care „prezidează banchetul oratoriei religioase din manuscrise”[2] și din care istoria literară reține și compilarea substanțială în chiar prima noastră operă de proporții, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie.

De la „măști râzânde” din Epigonii la „teatrul” din Glossă, la care ești „privitor”, la a oamenilor „artă”, cu care își joacă/ își schimbă rolurile, ca „actorii-n scenă”, arătând o clipă „masca fericirii”, se poate observa mentalitatea dramatică a lui Eminescu.

Dascălul din Scrisoarea I este un personaj[3], ca și Cezarul, Mircea cel Bătrân, Mureșanu, Sarmis etc. Încă din Epigonii, poezia sa se anunță ca „voluptos joc de icoane [măști, personaje] și cu glasuri tremurate”.

Ceea ce face lucrurile și mai complicate este că, deși poetul se manifestă ca un păpușar care își dirijează personajele din subordine, totuși cugetarea sa se suprapune, pe anumite porțiuni, gândirii lor[4].

Avea o tradiție puternică în spate, pornind de la autoreflexivitatea și autointerpelările sau dialogurile cu sine însuși (cu propriul suflet) ale unor compoziții bizantine sau vechi-românești și până la polemica de idei din Divanul lui Cantemir, iar de aici (trecând și prin Istoria ieroglifică și chiar prin Țiganiada, numai că amândouă au fost încredințate târziu tiparului) până la Conrad al lui Bolintineanu.

Se poate afirma despre poezia lui că e un teatru ale cărui personaje sunt propriile gânduri, ca cel jucat de Dionis/ Dan și umbra sa: „nu era decât un dialog al cugetărilor lui proprii, el cu sine însuși. Ciudat [minunat]! Această despărțire a individualității lui se făcu izvorul unei cugetări ciudate [minunate]”[5].

O altă diversiune hermeneutică este generată de faptul că poezia sa este „cu gândiri și cu imagini” (Cu gândiri și cu imagini). Ea se poate înțelege atât prin adversitatea adevăr (mistică, filosofie, morală) versus frumos pur-estetic dezavuat (Epigonii, Criticilor mei, Dumnezeu și om), dar și prin identificarea poeziei cu reveria: „Mie-mi place visarea/ Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos” (Povestea magului…), unde basmul are sensul său etimologic de minciună, acreditat în literatura noastră veche (forma preponderentă e basnă).

Dacă însă privim Povestea magului drept ceea ce a fost inițial, un proiect care urmărea lecuirea Prințului de habitudinea visării, trebuie să regândim semnificațiile.

În mai multe poeme, Eminescu se declară însă un adept și căutător al adevărului, căci arta nu înseamnă estetică pură, să „cârpim cerul cu stele” și să „mânjim marea cu valuri” (Epigonii)[6]. Basmul poeziei este un leac pentru durere, pe care o depășește poetizând: „melancolia-mi /…/ se face vers” (Singurătate).

Inițial, poetul pare a credita mai mult basmul poeziei („Ce e poezia? /…/ Strai de purpură și aur [veșmânt împărătesc – un alt aspect scenic] peste țărâna cea grea”[7]) decât „cugetarea sacră” care e „combinare măiestrită” (Epigonii), indescifrabilă, și decât gândirea filosofic-metafizică, „sistemă oarecare” (La moartea lui Neamțu) din „sisteme numeroase” (Epigonii)[8], elogiind o „lume [de demult] ce gândea în basme și vorbea în poezii” (Venere și Madonă).

În același timp însă, Eminescu este foarte sever cu delimitarea între adevăr și eroare/ mistificare: „Unde voi găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” (Criticilor mei). „E menirea-mi adevărul” (De vorbiți mă fac că n-aud), insistă poetul.

Poezia ca fantazare i se pare, până la urmă, un elan al lui Icar: basmele, „mitele /…/ merg pân-l-a veciei ușă,/ Dară arse cad din ceriuri și-mi ning capul cu cenușă”. Poezia nu-i revelează adevărul, de care totuși pare mai însetat decât de basm: „când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet” (Memento mori). E în stare chiar să afirme: „Nu urmați gândirii mele:/ Căci noianu-i de greșele” (Cu gândiri și cu imagini).

Dar, totuși, pentru a suporta „mizerii repetate” în „istoria lumii”, el bea „vinul poeziei ș-a gândirei /…/ păharul poeziei înfocate” (Memento mori).

Așa încât lucrurile se prevăd a fi complicate, în a departaja, pe de o parte, între concepțiile și viziunea lui intimă și, pe de altă parte, transpunerea în versuri a unor mite sau basme frumoase (fapt care se petrece totuși frecvent) ori a unei polemici de gânduri.

„Adevăr scăldat în mite” (Epigonii) – în mituri romantice – poate fi considerată, de multe ori, și poezia lui Eminescu. Dar și „sfinx pătrunsă de-nțeles”, și înțelesul nu este chiar atât de departe de noi.


[1] Acesta fugise din copilărie cu trupele de teatru și colindase țara, fusese sufleur, știa ce e în spatele cortinei și a decorurilor, citea tratate de artă dramatică, îi critica aspru pe Bolintineanu și Alecsandri pentru calitatea dramaturgiei lor etc.

[2] Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 84.

[3] Am arătat, altădată, că sunt două cosmogonii în Scrisoarea I, prima aparținând poetului și fiind travestită simbolic și a doua, expusă dialectic, este cea a dascălului. A se vedea capitolul „Lună tu, stăpân-a mării…”: Puncte de convergenţă între opera lui Antim Ivireanul şi cea a lui Mihai Eminescu, din teza noastră doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 390-420, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/

De altfel aici, în capitolul la care am făcut trimitere, se află, in nuce, multe dintre ideile esențiale care și-au aflat ulterior dezvoltarea în cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., și, respectiv, în cartea de față.

[4] Această intersectare a dus inițial la toate confuziile și este un factor de disimulare și obscurizare a autorului în opera sa, conștientă și premeditată. Eminescu se anonimizează într-un mod cu totul contrar marilor romantici europeni, de la Lamartine la Victor Hugo sau Byron, unde afirmarea de sine și subsemnarea ideilor în clar este o preocupare esențială. Concepția lui este una mult mai veche, fie că o considerăm clasică, shakespeariană sau românesc-medievală (mai degrabă). A nu se uita însă că Racine și Corneille erau receptați depreciativ de către Eminescu.

[5] Eminescu, Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964, p. 48.

[6] Aceasta e menirea unui poet în lume?/ Pe valurile vremei, ca boabele de spume/ Să-nșire-ale lui vorbe, să spue verzi ș-uscate/ Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?/ Dar ori câte ar scrie şi oricâte ar spune…/ Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,/ O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers./ Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters/ Din lirica modernă – e mult, mult mai presus” (Icoană și privaz).

[7] Dacă nu cumva aceste versuri, așa cum credea Mircea Scarlat, sunt o ironie și reprezintă dezamăgirea poetului și nu un elogiu adus poeziei, cf. Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 74, n. 1. Și Dimitrie Cantemir ironiza, la un moment dat, atât „himera filosofilor”, cât și „basna poeticească”, cf. Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 43, 75, 241.

[8] Multe studii și eseuri despre Eminescu s-au ambiționat, însă, să descopere o dependență filosofică fundamentală, dacă una poetică este imposibil.

Despre zei…

În Viețile Sfinților avem, aproape în fiecare zi, Sfinți Mucenici și Sfinte Mucenice din primele secole, care au suferit cumplit și au fost omorâți pentru că au refuzat să se închine idolilor.

În majoritatea cazurilor, e vorba de zeii greci și romani cărora Sfinții refuză să se închine (în Persia, însă, li se cerea să se închine la sore și la foc).

Iar zeii greci și romani nu sunt alții decât aceia care își aveau originea în miturile lui Homer, cele care par multora, astăzi, niște povești frumoase și cu totul inofensive.

Însă, pentru aceste basme „inofensive”, milioane de creștini au suferit torturi înfiorătoare și moarte în primele veacuri creștine.

Cel mai adesea, în Viețile Sfinților, ni se spune că cei ce refuzau să se închine idolilor îi considerau lemne și pietre cioplite de mâini omenești, care, fiind ei înșiși lucrați de către oameni, nu aveau cum să fie asemănați cu Făcătorul vieții și al universului. Totodată, ei spuneau că idolii sunt diavoli.

De aceea, Sfinții mărturiseau că ei se închină la Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele care sunt în ele, la Dumnezeu care S-a făcut om și a pătimit și a murit de bunăvoie pentru păcatele oamenilor, dar care a înviat a treia zi și îi va aduce și pe ei în Raiul Său.

Sfinții erau acuzați că nu respectă cultul strămoșilor și că sunt atei, pentru că refuză să se închine zeilor. Pe baza acestor acuzații, însă, ei nu erau doar condamnați la moarte, ci foarte adesea erau supuși unor umilințe și chinuri greu de imaginat, asemenea sau chiar mai mult decât tâlharii și criminalii cei mai răi.

Și, prin aceasta, chinuitorii dădeau dovadă că nu erau interesați atât de impunerea sau de respectarea legii, cât mai degrabă erau satanizați de ură, lucru pe care Sfinții îl constatau și îl dezvăluiau adesea.

Și despre acest lucru aflăm o mărturie în viața Sfântului Mucenic Codrat din Nicomidia (10 martie), care a pătimit în timpul împăratului roman Deciu. Lui i se cere să se închine zeilor și el răspune că nu există mai mulți dumnezei, ci „unul este Dumnezeu, Tatăl, de la Care sunt toate. […] Unul este Stăpânul, Unul este Împăratul și Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos”[1]. Și că el este rob al lui Hristos.

Antipatul care îl judeca este intrigat și enervat de răspuns și încearcă să nu se lase mai prejos. Vom reproduce deci dialogul care a avut loc între cei doi:

„Antipatul a zis: «Oare n-ai auzit ce zice Homer despre Poseidon? A împreunat norii, a tulburat vânturile, a acoperit cerul, a tunat cumplit tatăl dumnezeilor, căci s-a înălțat Poseidon ca să ia pământul; iată, ai auzit vitejia lui Poseidon». Iar Fericitul Codrat a zis: «Adevărul spune oare Homer și ceilalți asemenea cu el, făcători de stihuri, despre dumnezeii voștri su nu?». Răspuns-a antipatul: «Adevărul».

A zis Sfântul: «Dacă adevăr spun, apoi oare nu povestesc ei cum că zeii voștri au fost desfrânați, nesățioși de amestecarea cea necurată, peste fire făcând cele oprite? Cu adevărat mă rușinez de voi, că vă închinați la niște zei ca aceia, pentru ale căror fapte rele acum judecați și pedepsiți pe oameni. Căci sunteți judecători ai celor ce fac fărădelegile cele de rușine și totuși cinstiți pe zeii care au fost lucrători de rușine cu fărădelege. Oare nu s-ar fi căzut [cuvenit] vouă să judecați pe zeii voștri și să-i pedepsiți, pentru cele atât de multe și de mari fapte de rușine ce s-au făcut de dânșii? Pe oamenii cei ce fac fărădelege nu-i cruțați, iar pe zeii ce au nelegiuit îi lăudați și-i cinstiți»”[2].

Cu alte cuvinte, păgânii cinsteau drept zei pe unii care, conform propriilor mituri, făcuseră de nenumărate ori păcate și crime pe care chiar legile romane le pedepseau.

La un moment dat, ni se dezvăluie chiar, într-o hagiografie, că Zeus însuși fusese un om, un mag/ vrăjitor (asemenea lui Simon magul sau Elimas vrăjitorul), că mormântul lui era cunoscut de greci și, cu toate acestea, fusese considerat zeu tocmai pentru că oamenilor răi și pătimași, ca și el, le-a fost pe plac să-și zeifice în el propriile patimi.

O mărturie asemănătoare găsim și în viața Sfinților Mucenici Hrisant și Daria (19 martie):

„A zis Sfântul Hrisant: «Pe cine închipuiesc idolii cei ciopliți? Să cercetăm și să socotim. Oare sunt vrednici de dumnezeiasca cinste aceia ai căror idoli se pun în picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela care nu are toată sfințenia, toată dreptatea și dumnezeiasca slavă. Căci ce fel de sfințenie, de dreptate și dumnezeiască slavă are purtătorul de seceră Cronos al vostru, care mânca pe ai săi fii ce se nășteau, precum au scris ai lui slujitori? Sau ce lucru vrednic de laudă vei afla în Dia [Zeus], care, câte zile a trăit, atâtea fărădelegi, atâtea desfrânări, atâtea ucideri a făcut, fiind tatălui său prigonitor, pierzător fiilor săi, preadesfrânat cu femei măritate, bărbat al surorii sale, tiran al împărăției, lucrător de farmece, de moarte mijlocitor și cu atâtea fărădelegi și necurății era cuprins, încât nici nu este cu putință a le auzi. Atât erau de rușinoase și necurate lucrurile lui.

Pe un om necurat ca acela oare îl crezi tu a fi Dumnezeu? Iar că ei [zeii] au fost astfel, măturisesc chiar ai voștri sciitori de cărți, care au scris că împărații cei tari în războaie s-au numit zei de oamenii cei fără de minte. Dar toți în vremea lor au pierit.

Arată-mi ce faptă bună a făcut Dia [Zeus] al vostru, care până la moarte a fost vrăjmaș a toată curăția și cinstea, încât chiar văzduhul a întinat cu răpirea pruncului Ganimid și pământul a necinstit cu siluirea surorilor sale. Apoi și în Ermis [Hermes] al vostru, ce fel de dumnezeire vei afla? […] Acela, cu meșteșugul vrăjitoresc, afla aur ascuns în pământ; apoi, cu farmece și cu toiag de vrăjitorie, potolea veninul cel de șarpe. El făcea aceasta cu ajutorul diavolilor, cărora în toate zilele le aducea ca jertfă un porc sau un cocoș.

Dar ce fel de sfințenie a fost și în Ieraclie [Heracles], care, ucigând pe vecinii săi, după ce s-a ostenit, singur – cu [din] dumnezeiască voie – s-a aruncat în foc și a ars ticălosul cu pielea și cu părul pe care-l purta? Ce bunătate vei afla și în Apolon? Și încă să mai pomenim și de împărăteasa Ira [Hera], sora și femeia lui Dia, de nebuna Palada [Palas-Atena] și de Venera [Afrodita] cea fără de rușine, care, sfădindu-se între ele și pizmuindu-se și mâniindu-se una asupra alteia și certându-se pentru frumusețea feței, care dintre dânsele ar fi mai frumoasă decât alta, au avut trebuință de judecată»”[3].

Prin urmare, cei care erau socotiți zei și pentru care milioane de creștini au fost omorâți, pentru că au refuzat să se închine lor, fuseseră niște oameni ale căror vieți erau cunoscute în societatea antică, ca vieți pline de multe și mari păcate, de care ei nu s-au pocăit niciodată.

Și aceste mituri sunt asociate cu…„miturile biblice”, în era noastră modernă, de către cei care sunt raționaliști, dar nu și…raționali.


[1] Viețile Sfinților pe luna martie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 158.

[2] Idem, p. 158-159. [3] Idem, p. 274-275.

Aceleași cărți, același aer

Biblioteca e o stare de spirit. Și a te duce la bibliotecă înseamnă să te bucuri dacă găsești cărțile care îți trebuie și a plonja în ele, ca într-o apă care îți răcorește inima, sau a te întrista, dacă nu găsești cartea de care ai nevoie. Biblioteca e o întrecere cu timpul pe care îl ai la dispoziție. Când găsești informațiile…îți vine să țipi de bucurie. Dar la bibliotecă nu se vorbește, ci se citește!

Altădată îmi luam notițe. Acum fotografiez paginile. Telefonul meu e pe post de stilou când citesc la bibliotecă: copiez cu telefonul tot ce am nevoie. Și azi am citit…aproape un giga, pentru că e setat pe fotografii de peste 2 mb.

M-am întors la bibliotecă de parcă am lăsat-o în urmă ieri, pe la ora 10…Mirosul de carte veche, mirosul mobilierului, praful de pe cărți…pentru că cele în foaie au praf. Zeci de mâini și de ochi au trecut peste unele pagini. Note, sublinieri, scrijeliri ale prezenței lor. Unele sunt donate recent, altele sunt introduse cu zeci de ani în urmă.

Cel care mi-a vorbit azi…mă știa, dar eu îl cunoșteam din vedere. Mi-a arătat 3 cărți cumpărate de el, mi-a indicat o sursă valoroasă (nu știam că e publicată), și am citit (adică am fotografiat)…aproape o oră. Însă, într-o oră, dacă ai îndemânare, citești multe cu telefonul. Le pui bine, le pui în depozitul de carte electronică…acolo unde cărțile nu se prăfuiesc niciodată…după care poți pleca cu biblioteca la mare, la soare, la munte, în delegație, pe tren, pe avion…și nimeni nu știe că tu porți o comoară de bibliotecă cu tine.

Dar ea, comoara, există! Și cine știe prețul cărților, știe că ele sunt mai valoroase decât orice aur și uraniu de pe lume. Că ele sunt ca mântuirea noastră, dacă sunt cărți, cu adevărat cărți. Pentru că în lumea asta sunt sufocant de multe cărți, dar marile cărți, adevăratele cărți nu sunt atât de multe pe cât am crede.

Bibliotecara avea aceeași ochi, niște ochi neschimbați…și știa cine sunt. Nu m-a întrebat nimic, nici eu nu am spus nimic. Însă cel mai frumos lucru e acest respect real între oameni, respectul care te cunoaște și care crede în tine.

Iar eu am nevoie, din când în când, să merg pe unde am mers cândva, să mă reîntorc în locurile unde am fost, pentru ca să înțeleg…cum sunt ele și cine mai sunt eu.

Da, era aceeași clădire, numai eu eram altul! Cărțile, revistele erau aceleași…unii oameni erau aceiași…numai pe cei noi nu îi cunosc și nu au de-a face cu mine. Lumea mea e în trecut…e dispersată peste tot. Cei care au venit după mine trăiesc în lumea lor, chiar dacă lumea lor se întretaie cu a mea. Numai că lumea mea are o istorie mai mare în spate (o, ce înseamnă istoria pentru om, când el este atât de fulgurant pe lume?!), are rădăcini, are zboruri…dar ea nu este interesantă pentru cine nu mă cunoaște.

Eu nu îi cunosc pe ei, ei nu mă cunosc pe mine. Suntem străini lângă străini. Poate că avem unele idei comune. Poate că avem multe în comun. Dar dacă nu ne știm și nu vorbim unii cu alții e ca și cum nu ar exista toate acestea. Dacă nu știm nimic despre ceilalți e ca și când ei nu ar exista. Și când privim oamenii ca pe niște „obstacole”, de care trebuie să ne ferim toată ziua pe stradă și la locul de muncă, nimic nu contează, nimic nu e important, nimic nu are sens.

Pentru că sensul oamenilor e în oameni și cei care îl scriu, aceia îl pun în cărți. Și ca să știm ce a fost, trebuie să apelăm la istorie. Iar istoria, ca o bătrână plină de zile și de povești, ne povestește ce vrea, ce poate, ce are chef. Și cartea dă praful de pe istorie, dezgroapă istoria și ne-o pune în brațe, pentru ca noi să stăm față în față cu istoria.

Dar ce să faci cu istoria, când tu vrei fotbal și un bax de bere, pentru că și așa ai noștri o să joace prost, ca de obicei? Și ea ce să facă cu istoria, când nuanța de ruj i se strică și nici nu are bani de intrat în club? Ce să facă bătrâna cu istoria în fața plății la lumină?

Dar nu e așa, oameni exasperați de ziua de azi! Lumea, ieri, azi și mâine se conduce după cărți. Trebuie să dai o fugă până la bibliotecă…pentru că acum, lângă fiecare mall, e și o bibliotecă. Lângă fiecare tutungerie este și o bibliotecă. Lângă fiecare școală e și o bibliotecă…și oamenii pot cumpăra cărți de la bibliotecă de pe telefonul mobil sau le pot citi pe cele deja gratuite.

Statul, lumea, umanitatea evoluează. Citim în neștire. Orice privire e o citire. Scanăm prețuri, scanăm oameni, scanăm sentimente. Știm cine e „prost”, cine e „al dracu”, cine e „băiat bun, de-al nostru”. Capul nostru e atent la fiecare cuvânt care iese din gura altora, chiar și atunci când nu ne interesează ce spun ceilalți.

Venim, pe furiș, și ne vedem unii pe alții în online, pentru că acasă căscăm de atâta inteligență și de atâta dialog și de atâta iubire și de atâta compromis cu starea de bun simț. „Dar ce-a mai scris pe Facebook? Dar ce-a mai scris? Dar ce mă interesează pe mine ce-a mai scris?!…Dar, totuși, ce-a mai scris, că abia îmi merge nenorocita asta de tabletă, deși am luat-o la preț redus?!!”.

Lângă fiecare copac în picioare stă o bibliotecă. Copacul e viu, el e ca aerul, dar biblioteca e lângă el. Stai lângă copac, cu telefonul în mână, intri online…și citești! Nimic mai simplu! Citești o bibliotecă, două…sau 2-3 pagini, vezi niște fotografii, asculți ce-a zis, ce n-a zis…și copacul rămâne în picioare, tu stai lângă copac, și biblioteca e la tine, în buzunar.

Și oamenii nu știu unde e fericirea ta, dar tu ai bucurie și în buzunar. O duci cu tine.

Page 1 of 2007

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén