Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Psalmii lui Salomon (ediția științifică)

*

Pagina sursă a cărții.

PDF – EPUB –  TORRENT

*

Strigat-am către Domnul în[tru] necazul meu, [strigat-am până] întru sfârșit către Dumnezeu, întru punerea peste [mine a mâinilor] celor păcătoși (p. 4).

Binecuvântați pe Dumnezeu cei care vă temeți de Domnul în[tru] înțelegere! Că mila Domnului [este] în cei care se tem de El cu judecată, ca să pună deoparte între cel Drept și cel păcătos [și] să răsplătească celor păcătoși întru veac după faptele lor și să-l miluiască pe cel Drept, [izbăvindu-l] de smerirea celui păcătos, și să răsplătească celui păcătos pentru cele pe care [el] i le-a făcut celui Drept (p. 8).

Psalmul cel bun lui Dumnezeu [este] din inima cea bună (p. 10).

S-a poticnit cel Drept și a fost îndreptat de Domnul. A căzut și privește ce îi va face lui Dumnezeu. Supraveghează de unde va veni mântuirea sa. […] S-a poticnit cel păcătos și își blestemă viața sa, ziua nașterii sale și chinurile nașterii maicii [sale]. A adăugat păcate peste păcate vieții sale [și] a căzut, că rea [este] căderea lui și nu se va [mai] ridica. […] Dar cei care se tem de Domnul se vor ridica întru viața cea veșnică și viața lor [este] în[tru] lumina Domnului și nu se va sfârși încă (p. 10-11).

Cel prisositor în[tru] cuvinte, cel prisositor în[tru] semn mai mult [decât] toți, cel aspru în cuvinte să osândească pe cei păcătoși în[tru] judecată (p. 12).

Iar ochii lor [sunt] ca șarpele asupra casei bărbatului în[tru] bună așezare. […] Nu se satură sufletul său, ca Iadul [nu se satură], în toate acestea. […] Ochii celor care sunt fățarnici să-i scoată corbii. Că[ci] au pustiit în[tru] necinste multe case ale oamenilor și le-au risipit în[tru] pofta lor. Și nu și-au amintit de Dumnezeu și nu s-au temut de Dumnezeu în toate acestea și L-au urgisit pe Dumnezeu și L-au întărâtat. Să-i îndepărteze pe ei de pe pământ, că[ci] sufletele celor nevinovați le fățărniceau [cu] înșelăciune (p. 13-14).

În[tru] necazul nostru Te vom chema pe Tine întru ajutor și Tu nu vei întoarce rugăciunea noastră, că Tu ești Dumnezeul nostru. Să nu îngreui mâna Ta asupra noastră, ca să nu păcătuim pentru întristare[a noastră]. Și [chiar] dacă nu ai să Te întorci [către] noi, nu ne vom îndepărta [de Tine], ci la Tine vom veni. Chiar dacă am să flămânzesc, către Tine voi striga, Dumnezeu[le], și Tu îmi vei da mie (p. 16).

S-a îndreptat Dumnezeu în[tru] judecățile Sale, în[tre] neamurile pământului, și cei Cuvioși ai lui Dumnezeu [sunt] ca mieii în[tru] nerăutate în mijlocul lor. Cel vrednic de laudă [este] Domnul, Cel care judecă tot pământul în[tru] dreptatea Sa. Iată acum, Dumnezeu[le], ne-ai arătat nouă judecata Ta în[tru] dreptatea Ta, văzut-au ochii noștri judecățile Tale, Dumnezeu[le]! Îndreptat-am numele Tău cel cinstit întru veci, că Tu [ești] Dumnezeul dreptății, judecându-l pe Israil întru învățătură. Întoarce, Dumnezeu[le], mila Ta peste noi și îndură-Te de noi! (p. 23-24).

Lucrurile noastre [sunt] în[tru] alegere și [întru] puterea sufletului nostru, [ca] să facem dreptate și [sau] nedreptate în[tru] lucrurile mâinilor noastre. Iar [Tu], în[tru] dreptatea Ta, îi cercetezi pe fiii oamenilor. Cel care face dreptate își strânge comoara vieții lui lângă Domnul, iar cel care face nedreptate însuși [este] răspunzător al sufletului [său aflat] în[tru] pieire. Căci judecățile Domnului [sunt] în[tru] dreptate [pentru] fiecare om și [fiecare] casă (p. 25).

Cu cine vei fi bun, Dumnezeu[le], dacă nu [cu] cei care Îl cheamă pe Domnul? Curăți-vei de păcate sufletul în[tru] mărturisire, în[tru] vindecările prin mărturisire, că[ci] rușinea [este asupra] noastră și [asupra] fețelor noastre pentru toate (p. 25-26).

Fericit [este] omul de care Domnul Și-a amintit în[tru] mustrare și l-a înconjurat de la calea cea rea în[tru] bici, [ca el] să se curățească de păcat [și] să nu-l înmulțească. Cel care își gătește spatele întru bice va fi curățit, căci Domnul [este] bun [cu] cei care Îi rabdă învățătura (p. 27).

Să îndepărteze Dumnezeu de la cei nevinovați buzele celor fărădelege în[tru] nedumerire și să se împrăștie oasele celor clevetitori de la cei care se tem de Domnul. În văpaia focului să piară limba cea clevetitoare de la cei Cuvioși. Să păzească Domnul sufletul cel liniștit, urându-i [care îi urăște] pe cei nedrepți, și să-l îndrepte Domnul pe omul făcând pace în[tru] casa [sa] (p. 30).

Paradisul Domnului [sunt] pomii vieții, [sunt] cei Cuvioși ai Lui. […] Dar nu [sunt] așa cei păcătoși și cei fărădelege, care au iubit ziua în[tru] împărtășirea de păcatul lor. În micimea putreziciunii [este] pofta lor și nu și-au adus aminte de Dumnezeu. Că[ci] căile oamenilor [sunt] cunoscute înaintea Lui pururea și cămările inimii le cunoaște înainte [ca ele] să fie (p. 33).

În necazul meu am chemat numele Domnului. Întru ajutorul Dumnezeului lui Iacov am nădăjduit și am fost mântuit. Că[ci] nădejdea și scăparea celor săraci [ești] Tu, Dumnezeu[le]. Căci cine este tare, Dumnezeu[le], dacă nu are să se mărturisească Ție în[tru] adevăr? Și ce om [este] puternic, dacă nu are să se mărturisească numelui Tău? (p. 35).

Străpunsu-m-a ca țepușa calului întru privegherea Sa. [Căci] Mântuitorul și Apărătorul meu în toată vremea m-a mântuit pe mine. Mărturisi-mă-voi Ție, Dumnezeu[le], că m-ai ajutat întru mântuire și nu m-ai socotit cu cei păcătoși întru pieire. Să nu îndepărtezi mila Ta de la mine, Dumnezeu[le], nici pomenirea Ta de la inima mea până la moarte (p. 37-38).

Cârtirea și împuținarea sufletului întru necaz îndepărtează-le de la mine! Dacă voi păcătui, [dă-mi mie] în[tru] a Te învăța pe Tine, întru întoarcere[!] Și [cu] bunăvoire [și] cu voioșie întărește sufletul meu! Când Tu ai să întărești sufletul meu, [atunci] îmi va fi de ajuns ceea ce ai dat. Că[ci] dacă Tu nu ai să întărești, cine va îndura învățătura întru goliciune? […] [Iar] când îndură cel Drept, întru acestea va fi miluit de către Domnul (p. 38-39).

Vezi, Doamne, și ridică-le lor pe Împăratul lor, pe fiul lui David! Întru vremea pe care ai ales-0 Tu, Dumnezeu[le], [ca] să împărățească peste Israil, copilul Tău. Și încinge-L pe El [cu] tărie, [ca] să-i sfărâme pe stăpânitorii cei nedrepți [și] să curățească Ierusalimul de neamurile care îl calcă în picioare în[tru] pieire! [Ca] în[tru] înțelepciunea dreptății să-i scoată afară pe cei păcătoși din moștenire [și] să nimicească trufia celui păcătos ca pe vasele olarului. În[tru] toiagul cel de fier să zdrobească toată firea lor [și] să nimicească neamurile cele fărădelege în[tru] cuvântul gurii Sale. În[tru] amenințarea Lui să fugă neamurile de la fața Sa și să-i certe pe cei păcătoși în[tru] cuvântul inimii lor. Și va aduna poporul cel sfânt, pe care îl va călăuzi în[tru] dreptate, și va judeca semințiile poporului [celui] sfințit de Domnul Dumnezeul Său (p. 42).

Fericiți [sunt] cei care au fost în zilele acelea, [ca] să vadă cele bune ale Domnului, pe care o [le] va face neamului celui care vine, sub toiagul învățăturii Hristosului Domnului, în[tru] frica Dumnezeului Său, în[tru] înțelepciunea Duhului și a dreptății și a tăriei (p. 46).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Geneza creștină în opera lui Eminescu [5]

„Nemărginire pe nemărginire cheamă”, spune Ps. 41, 8[1]

Am afirmat, în exegezele mele la opera lui Eminescu, că fragmentele introductive la Scrisoarea I nu conțin doar peisaje decorative, care să formeze o simplă ramă romantică pentru disputa filosofică din interiorul poemului, între inteligența speculativă a dascălului și geniul contemplativ al poetului. Ci pasajul poetic în care se contemplă splendoarea cosmică este o altă cosmogeneză, adăpostită de poet sub pecete simbolică, sub pecetea tainei:

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!

În trecut am comentat în amănunt, în mai multe rânduri, aceste versuri. Și am spus că toată această privire a „lunii” personificate, care e de fapt un simbol al Dumnezeirii, nu este decât o dezvoltare poetică a acelei constatări primordiale în care Dumnezeu a văzut că toate cele pe care le adusese întru ființă „erau bune foarte” (Fac. 1, 31)[2].

Însă acum aș vrea să insist pe o altă imagine, care mi se pare de asemenea a fi inspirată de un verset scriptural, de data aceasta din Psaltire: „Nemărginire pe nemărginire cheamă întru glasul căderilor apelor Tale”. Și cred că nu mă înșel dacă afirm că Eminescu a ilustrat poetic această uluitoare și prea-tainică imagine profetică în versurile pe care le-am subliniat mai sus.

Toate creațiile răspund privirii lui Dumnezeu prin scânteiere de lumină, prin strălucirea lăuntrică a ființei lor aduse la existență: „pustiuri scânteiază” (precum din pustiul nimicului a făcut Dumnezeu să scânteieze universul), „codri-ascund în umbră strălucire de izvoară” (în umbra existenței efemere ascund strălucirea izvoarelor veșnice ale harului) și mai ales „frunțile [umane] pline de gânduri” sunt predispuse spre emitere de lumină a gândului spre Dumnezeu, convorbind cu Dumnezeirea „gânditoare”!

Această propagare a luminii harice în ființa tuturor celor create putea fi exemplificată, metaforic-poetic, cu atât mai mult prin imaginea mării, oglindă imensă și organ reflector al stăpânirii dumnezeiești. Așa cum poetul a procedat altădată: „lacul poartă-o stea pe orice val”, înmiindu-i lumina cu undele sale (O, -nțelepciune ai aripi de ceară!).

Aici însă poetul folosește imaginea mării pentru a ilustra o altă realitate dumnezeiască: „nemărginire pe nemărginire cheamă”. Căci la fel „mișcătoarea mărilor singurătate” cheamă tainic – prin mișcarea, prin balansul ei intern de făptură gigantică – pe Dumnezeirea care „ție singură-ți arăți” imensitatea și frumusețea creației „străbătute de-al tău farmec”!

Nu mările și oceanele lumii sunt „mișcătoare”, ci „singurătatea” lor e „mișcătoare”! Singurătatea lor imensă se mișcă spre Dumnezeu, pentru că fără Dumnezeu nu există decât o singurătate…oceanică, imensă, în sufletul oricărei ființe!

Fără Dumnezeu, sufletul uman e un ocean care se balansează neluând aminte la abisul singurătății sale, al tristeții sale infinite!

Singurătatea adâncului întregii făpturi create cheamă pe singurul Dumnezeu al lumii (Care, mai înainte de a fi lumea, „pe-atunci erai Tu singur” – Rugăciunea unui dac) ca să o lumineze, să o țină întru ființă, să nu o lase să piară, să o transfigureze. Cu cât mai mult omul, în care „a pus în tine Domnul nemargini de gândire” (În vremi de mult trecute/ Povestea magului călător în stele)!…

Dar și un alt înțeles rezultă din aceste versuri eminesciene: măreția/ grandoarea/ imensitatea Dumnezeirii nu poate găsi un corespondent plastic, pe cât cugetarea și limba omenească poate exprima, decât în imensitatea adâncurilor marine sau oceanice. După cum privirea umană nu poate cuprinde orizontul abisurilor acvatice, la fel sau cu atât mai mult nu poate să înțeleagă imensitatea lui Dumnezeu.

„Nemărginirea” oceanică ne oferă un echivalent simbolic (deși palid) al nemărginirii dumnezeiești.

Eminescu a ales să vorbească întotdeauna foarte tainic despre Dumnezeu, încât critica noastră literară a fost derutată complet (ajutată și de antipatia ei constantă față de Biserica Ortodoxă și de Teologia ei), considerându-l, în mod profund eronat, un nihilist și un spirit ateu.

Însă, în duh patristic-ortodox, dionisiac-areopagitic, Eminescu a înțeles că Dumnezeu este „cel nepătruns”, Cel despre care cu greutate se poate vorbi în termeni umani:

„La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă /…/ pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns. /…/ Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…” (Scrisoarea I).

Iar dacă „Nepătrunsul” din aceste versuri e considerat de Călinescu o „ființă fabuloasă” (Istoria literaturii…), fără alte aprecieri, Blaga a interpretat corect secvența aceasta eminesciană în sens biblic (deși indirect, formulându-și propriile versuri): „dat-a/ un semn Nepătrunsul:/ «Să fie lumină!»” (Lumina). Cu toate că Eminescu a scris „cel nepătruns” cu minuscule, Blaga și apoi Călinescu au dedus totuși că „Nepătrunsul” trebuie majusculat, că e vorba de Dumnezeu.

Pentru că, „la-nceput”, „n-a fost lume pricepută” (Scrisoarea I) care să vadă și să înțeleagă nașterea universului (și prin aceasta se vede că este exclus ca Luceafărul-Hyperion să fie consubstanțial cu Dumnezeu). Dar a fost „cel nepătruns”, „eterna pace”, Care, cum spune și Blaga în poezia sa, a poruncit: „Să fie lumină!”.

Cât despre „eterna pace”, Ea „lin lucește”, în Memento mori, „prin noaptea unei lumi în bătălie” („eterna pace” apare subliniată de poet, în text, ca o sintagmă cu semnificație aparte) și poate fi echivalată cu acea „stea de pace” sau „eterna milă”, sinonimă cu „adevărul” (toate fiind titulaturi mai mult sau mai puțin apofatice pentru Dumnezeu, scrise cu minuscule, ca pentru a păzi o taină mare!), născută la Bitleem „în umilință” (Dumnezeu și om). „Eternă milă” Care i-a umplut inima poetului, din fragedă copilărie, „cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac).

„Eterna pace” strălucește prin noaptea lumii ca o lună (Melancolie și Scrisoarea I), dar și ca un „luminos și mândru țel” (Memento mori), ca un telos al lumii („țel” vine din grecescul „telos” și Eminescu folosește cuvântul românesc în sens etimologic), ca sfârșit al peregrinărilor unui univers himeric, al patimilor deșarte: „și în sine împăcată reîncep-eterna pace” (Scrisoarea I).

Iar Cel Nepătruns sau Eterna Pace era „pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viață dătător, /…/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur”… (Rugăciunea unui dac).

El singur este Cel Nepătruns, Eterna Pace, Eterna Milă, Adevărul…


[1] A se vedea:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/04/psalmii-editia-lxx/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/18/facerea-cap-1/.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 14, cf. LXX

1. [Imnul lui Salomon]. Credincios [este] Domnul [cu] cei care Îl iubesc pe El în[tru] adevăr, [cu] cei care rabdă învățătura Sa,

2. [cu] cei care umblă în[tru] dreptatea poruncilor Sale, în legea căruia [pe care] ne-a poruncit-o nouă în[tru] viața noastră.

3. Cei Cuvioși ai Domnului vor trăi în ea întru veac [Ὅσιοι Κυρίου ζήσονται ἐν αὐτῷ εἰς τὸν αἰῶνα], [căci] Paradisul Domnului [sunt] pomii vieții, [sunt] cei Cuvioși ai Lui [ὁ Παράδεισος τοῦ Κυρίου τὰ ξύλα τῆς ζωῆς Ὅσιοι Αὐτοῦ].

4. [Iar] planta lor, înrădăcinându-se întru veac, nu vor fi smulși [în] toate zilele cerului,

5. că[ci] partea și moștenirea lui Dumnezeu este Israil.

6. Dar nu [sunt] așa cei păcătoși și cei fărădelege, care au iubit ziua în[tru] împărtășirea de păcatul lor [οἳ ἠγάπησαν ἡμέραν ἐν μετοχῇ ἁμαρτίας αὐτῶν].

7. În micimea putreziciunii [este] pofta lor [ἐν μικρότητι σαπρίας ἡ ἐπιθυμία αὐτῶν] și nu și-au adus aminte de Dumnezeu.

8. Că[ci] căile oamenilor [sunt] cunoscute înaintea Lui pururea [ὅτι ὁδοὶ ἀνθρώπων γνωσταὶ ἐνώπιον Αὐτοῦ διὰ παντός] și cămările inimii le cunoaște înainte [ca ele] să fie [καὶ ταμίεια καρδίας ἐπίσταται πρὸ τοῦ γενέσθαι].

9. Pentru aceasta moștenirea lor [este] Iadul [διὰ τοῦτο ἡ κληρονομία αὐτῶν ᾍδης] și întunericul [καὶ σκότος] și pieirea [καὶ ἀπώλεια] și nu vor fi aflați în ziua milei celor Drepți [καὶ οὐχ εὑρεθήσονται ἐν ἡμέρᾳ ἐλέους Δικαίων].

10. Iar cei Cuvioși ai Domnului vor moșteni [οἱ δὲ Ὅσιοι Κυρίου κληρονομήσουσιν] viața întru bucurie [ζωὴν ἐν εὐφροσύνῃ].

Psalmii lui Salomon. Psalmul 13, cf. LXX

1. [Psalmul lui Salomon. Mângâierea celor Drepți]. Dreapta Domnului m-a acoperit, dreapta Domnului ne-a cruțat.

2. Brațul Domnului ne-a mântuit pe noi de sabia trecând prin [noi], de foamete și de moartea celor păcătoși.

3. Fiarele cele rele au năvălit [asupra] lor, în colții lor smulgeau cărnurile lor și în măsele rupeau oasele lor.

4. Și, din acestea toate, Domnul ne-a izbăvit pe noi.

5. Cel evlavios s-a tulburat pentru fărădelegile sale, ca nu cumva să fie luat împreună cu cei păcătoși.

6. Că[ci] pieirea cea groaznică [este] a celui păcătos [ὅτι δεινὴ ἡ καταστροφὴ τοῦ ἁμαρτωλοῦ] și nimic din toate acestea [καὶ οὐδὲν ἐκ πάντων τούτων] nu se va atinge de cel Drept [οὐχ ἅψεται Δικαίου].

7. Că nu [este] asemenea învățarea celor Drepți în[tru] neștiință [ὅτι οὐχ ὁμοία ἡ παιδεία τῶν Δικαίων ἐν ἀγνοίᾳ][1] și pieirea celor păcătoși [καὶ ἡ καταστροφὴ τῶν ἁμαρτωλῶν].

8. În ascuns[2] este învățat cel Drept [ἐν περιστολῇ παιδεύεται Δίκαιος], ca să nu se bucure cel păcătos [asupra] celui Drept [ἵνα μὴ ἐπιχαρῇ ὁ ἁμαρτωλὸς τῷ Δικαίῳ][3].

9. Că[ci El] îl va certa pe cel Drept ca pe fiul cel iubit [ὅτι νουθετήσει Δίκαιον ὡς υἱὸν ἀγαπήσεως] și învățătura Lui [este] ca [pentru] cel întâi-născut[4].

10. Că[ci] Domnul va cruța pe cei Cuvioși ai Săi și fărădelegile lor le va șterge în[tru] învățătură [καὶ τὰ παραπτώματα αὐτῶν ἐξαλείψει ἐν παιδείᾳ][5].

11. Căci viața celor Drepți [este] întru veac, iar cei păcătoși vor fi luați întru pieire și încă nu se va mai afla pomenirea lor.

12. Dar în cei Cuvioși [este] mila Domnului [ἐπὶ δὲ τοὺς Ὁσίους τὸ ἔλεος Κυρίου] și în cei care se tem de El [este] mila Lui [καὶ ἐπὶ τοὺς φοβουμένους Αὐτὸν τὸ ἔλεος Αὐτοῦ].


[1] Învățarea lor pedagogică, prin mustrări dumnezeiești, din cauza neștiinței lor.

[2] În taina sufletului său.

[3] Ca să nu se bucure cel păcătos că și cel Drept e mustrat de Dumnezeu.

[4] Fiul cel iubit și Cel întâi-născut fiind două referiri tainice la Hristos Domnul.

[5] Dumnezeu, învățându-i pe cei Cuvioși ai Săi, în mod tainic, cum trebuie să trăiască în sfințenie, le va șterge fărădelegile lor. Pentru că ei se vor curăți de ele.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [35]

Expresia poetică, oricât de „prozaică”, nu poate astupa, la Marin Sorescu, dezvăluirea unei gândiri care își are izvorul în sensibilitatea veche, ortodoxă în esența ei cea mai pură: „Brazii își vindecă scorburile/ Picurând întruna rășină,/ Cum se ung și lebedele c-o grăsime/ De nu li s-atinge apa de pânze. // Dacă fiecare brad/ Ar vărsa puțină rășină/ Degeaba,/ Așa, pentru durerea lumii/ În general… // Bradul acesta un bob,/ Celălalt – altul,/ Câtă jale mondială/ Ar ameliora o pădure! // Simt că mă vindec/ De-o spaimă,/ Doamne, ce lumânare/ Arde pentru mine/ În vânt,/ Pe-o stâncă, departe?” (Transfuzie secretă).

Acolo unde ne așteptam mai puțin, renaște tema templului cosmic…

După cum am mai afirmat în câteva rânduri, poetul e un romantic incurabil: „Când îndrăgostiții au luat peste tot foc,/ Se prind de mână/ Și se aruncă amândoi/ Într-o verighetă/ Cu apă puțină. // Este o cădere importantă în viață/ Și ei zâmbesc fericiți /…/ De la o vreme/ Li se amestecă ziua cu noaptea,/ Într-un fel de tristețe deasă…/  Verigheta răspunde/ Tocmai pe tărâmul celălalt./ Acolo este o plajă mare/ Plină cu oase îmbrățișate/ Care dorm cu albul lor ostenit,/ Ca niște scoici frumoase/ Care s-au iubit toată marea” (Baladă).

Ironia rece și tăioasă se naște la Sorescu tocmai din neplăcerea de a i se fi tulburat seninătatea, de a se fi întunecat idealul de solaritate. E un răspuns pe măsura dezamăgirii lui, nu un mod de viață asumat.

În loc să socotim că Sorescu face loc, prin limbaj și atitudine, viitorului postmodernism sau cel puțin unui modernism înaintat, agresiv și atradițional, ar fi mult mai corect să distingem, în versurile sale, o veritabilă reconsiderare nostalgică și încercare de restaurare a unei cugetări și sensibilități aflate în pericol de a fi pierdute:

„Salcâmului/ Când îi cade câte o frunză/ Îi vine parcă s-o miroase,/ Ca soldații care, scoțându-și cizmele,/ Își trec mai întâi pe la nas/ Obielele. // E un fel de-a ne măsura drumul:/ Am mai trăit o zi,/ Am mai trăit o frunză./ Aproape că am vrea/ Să duhnească îngrozitor,/ Atunci am spune:/ „Eh, ce-am mai mers!” // O, seara,/ Când unul cu spatele la celălalt,/ Ne mirosim discret/ Visele căzute, zilele, morții…” (Gest).

Dar timpul nu miroase, nici tristețile, eșecurile sau dezamăgirile. Sorescu însă se fixează pe axul salcâmului, ca pe o limbă de ceas care a stat, îndreptată în sus. Strădania lui e de a scoate modernitatea închisă în ghetoul cu pereți înalți și sârmă ghimpată al părerii înalte despre progresele sale „nemaiîntâlnite” în istorie și de a o deschide spre normalitatea părăsită a unui mod tradițional de a simți și de a vedea lucrurile.

El însuși pândește să înțeleagă sensul transcendent al universului, păzind un imaginar pod între lumea concretă și cea metafizică: „Dacă se lasă o pleoapă/ Cine vibrează la trecerea sufletului?/ Peștii când sar din apă/ Fac o undă magnetică./ Se aprinde lumina, se stinge lumina,/ Podul tresare de suflul grozav al cojirii stelelor. /…/  Și eu care am uitat totul, drept pedeapsă/ Voi sta pe acest pod desculț:/ Cerșetor/ Al gândurilor care umblă în noaptea asta/ Pe limba morților” (Pedeapsa).

Lucas 22, 35-46, cf. BYZ

35. Și le-a zis lor: „Când v-am trimis pe voi fără pungă și [fără] traistă și [fără] sandale, oare ați avut nevoie de ceva?”. Iar ei au zis: „De nimic”.

36. Atunci le-a zis lor: „Dar acum cel care are pungă să o ia, la fel și traistă! Și cel care nu are [καὶ ὁ μὴ ἔχων], [acela] își va vinde veșmântul său [πωλήσει τὸ ἱμάτιον αὐτοῦ] și își va cumpăra sabie [καὶ ἀγοράσει μάχαιραν].

37. Căci vă zic vouă că încă [și] acest scris trebuie să se împlinească în[tru] Mine [ἔτι τοῦτο τὸ γεγραμμένον δεῖ τελεσθῆναι ἐν Ἐμοί]: «Și cu cei fărădelege a fost socotit [Καὶ μετὰ ἀνόμων ἐλογίσθη]». Căci și cele despre Mine au sfârșit [καὶ γὰρ τὰ περὶ Ἐμοῦ τέλος ἔχει]”.

38. Iar ei au zis: „Doamne [Κύριε], iată [ἰδού], săbiile cele două [sunt] aici [μάχαιραι ὧδε δύο]!”. Iar El le-a zis lor: „Destul este [Ἱκανόν ἐστιν]”.

39. Și, ieșind, a mers după obicei întru muntele Măslinilor [ἐπορεύθη κατὰ τὸ ἔθος εἰς τὸ ὄρος τῶν Ἐλαιῶν]. Și I-au urmat Lui și Ucenicii Săi.

40. Și ajungând la loc[ul acela][1], le-a zis lor: „Rugați-vă să nu intrați întru ispită [Προσεύχεσθε μὴ εἰσελθεῖν εἰς πειρασμόν]!”.

41. Și El S-a îndepărtat de ei [Καὶ Αὐτὸς ἀπεσπάσθη ἀπ᾽ αὐτῶν] ca [la] o aruncare de piatră [ὡσεὶ λίθου βολήν] și, punându-Se pe genunchi [καὶ θεὶς τὰ γόνατα], Se ruga [προσηύχετο],

42. zicând: „Părinte [Πάτερ], dacă voiești [εἰ βούλει], să îndepărtezi potirul acesta de la Mine [παρενεγκεῖν τὸ ποτήριον τοῦτο ἀπ᾽ Ἐμοῦ]. Dar nu voia Mea [πλὴν μὴ τὸ θέλημά Μου], ci a Ta să se facă [ἀλλὰ τὸ Σὸν γενέσθω]!”.

43. Și s-a arătat Lui Înger din cer [Ὤφθη δὲ Αὐτῷ Ἄγγελος ἀπ᾽ οὐρανοῦ], întărindu-L pe El [ἐνισχύων Αὐτόν].

44. Și fiind în agonie [Καὶ γενόμενος ἐν ἀγωνίᾳ], mai îndelung Se ruga [ἐκτενέστερον προσηύχετο]. Și s-a făcut sudoarea Lui ca picăturile de sânge [Ἐγένετο δὲ ὁ ἱδρὼς Αὐτοῦ ὡσεὶ θρόμβοι αἵματος] coborând pe pământ [καταβαίνοντες ἐπὶ τὴν γῆν].

45. Și ridicându-Se de la rugăciune, venind către Ucenici, i-a aflat pe ei dormind de întristare [κοιμωμένους ἀπὸ τῆς λύπης]

46. și le-a zis lor: „De ce dormiți? Ridicându-vă rugați-vă, ca să nu intrați întru ispită!”.


[1] Unde mergeau de obicei.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [4]

Uneori, poetul nostru e un Coșbuc ortodox:

O, om!, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume
De tot ce spui în scris sau grai!
De pilda ce la alții dai
Căci ea mereu, spre iad sau rai
Pe mulți o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
În viața ta, în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus, în veci nu-l mai aduni
Și vei culege roada lui
Ori viu, ori mort odată!

Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură în gură
Va-nveseli sau va-ntrista
Va curăți sau va-ntina
Rodind sămânța pusă în ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt; cuvântul scris
Este un leac sau o otravă.
Tu vei muri dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre ocară sau slavă.

Ai spus un cântec, versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău
Spre curățire sau desfrâu
Lăsând în inimi rodul tău
De har sau de rușine.

Arăți o cale: [cale]a ta!
În urma ta nu piere
E cale bună sau e rea
Va prăbuși sau va-nălța
Vor merge suflete pe ea
La pace sau durere.

Trăiești o viață, viața ta!
E una, numai una!
Oricum ar fi, tu nu uita:
Cum ți-o trăiești, vei câștiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna!

O, om! Ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris sau grai
Sau lași prin pilda care-o dai
Pe mulți, pe mulți spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume!

Deci nu uita: fii credincios!
Cu grijă și cu teamă
Să lași în inimi luminos
Un semn, un gând, un drum frumos
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seamă!
Amin.

În acest poem în care a copiat prozodia coșbuciană (cu mici stângăcii sau libertăți față de rigorile metrice, depinde cum dorim să le considerăm), Sfântul Ioan Iacob este tot ceea ce Coșbuc nu a fost niciodată: învățătorul creștin autentic.

În versuri, Coșbuc e, în marea majoritate a timpului, un scriitor realist, iar pasajele de învățătură morală  nu sunt întotdeauna de esență creștină (precum cele din Moartea lui Fulger[1]) – nici măcar greco-catolică sau romano-catolică. Excepția o fac câteva poeme, după cum precizam și altădată. Dar Coșbuc e un scriitor epic în versuri, el narează cu rimă! Iar narațiunile sale versificate au subiecte diverse (deși predomină tema vieții rurale, care însă nu exprimă o existență patriarhală în sens spiritual) și de aici derivă și neconcordanțele, din punct de vedere etic, între mesaje. Și de aceea Coșbuc nu își etalează o credință fermă personală (deși putem deduce, totuși, anumite trăsături morale și religioase), el face mai degrabă figură de autor impersonal, precum prozatorii realiști obiectivi.

În schimb, Sfântul Ioan Iacob, preluându-i cântecul, transmite o cu totul altă spiritualitate prin intermediul versurilor, cu o vervă creștină indubitabilă. Iar mesajul poemului de față e foarte grav și mereu actual. Căci pentru mulți dintre contemporanii noștri, nu e niciun „păcat mare” dacă scriu împotriva lui Dumnezeu a credinței strămoșești și a propriului popor, dacă se luptă cu tradițiile autentice care au salvat și conservat ființa acestui neam vreme de secole.

Apelul acesta disperat pentru  fi atenți la ce spunem și mai ales la ce scriem și lăsăm în urmă îl făcuse odinioară și Miron Costin, exasperat de interpolările unor inculți și cu sentimente antiromânești (niște „istorici” gen Lucian Boia) în Letopisețul lui Grigore Ureche.

Sfântul Ioan Iacob ortodoxizează stilul poetic al lui Coșbuc în câteva piese în care este ușor de reperat influența stilistică a poetului ardelean amintit, dar în care suflul poetic diferă esențial, din punct de vedere calitativ-spiritual.


[1] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Moartea_lui_Fulger.

Page 1 of 2115

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno