Teologie pentru azi

Iubiții mei[1],

când ne mărturisim împreună credința noastră și spunem cu toată convingerea: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină [προσδοκῶ ἀνάστασιν νεκρῶν καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος][2], noi mărturisim că Împărăția lui Dumnezeu e Împărăția tuturor Sfinților Lui, pe care Domnul nostru Iisus Hristos îi va învia și îi va transfigura la a doua Sa venire întru slavă. Pentru că la a doua Sa venire întru slavă nu va mai exista om mort, pentru că toți cei morți vor învia. Iar toți cei înviați vor fi transfigurați de slava Domnului, de slava care izvorăște din persoana Lui, pentru ca să fie ființe duhovnicești și nemuritoare, și astfel să poată trăi în Rai sau în Iad, după viața pe care au avut-o.

Căci în Iad se vor chinui pentru veșnicie oameni transfigurați de slava Domnului, oameni cu trup și suflet, dar care au în interiorul lor nu slava Domnului, ci întunericul patimilor lor. Nu vor mai putea muri, pentru că sunt ființe transfigurate de Dumnezeu, dar se vor chinui la nesfârșit, pentru veșnicie, pentru viața pe care au trăit-o pe pământ. Pentru viața potrivnică lui Dumnezeu pe care au trăit-o pe pământ și prin care nu s-au deschis deloc spre slava Lui.

Pe când cei din Rai, Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu, vor fi plini de slava lui Dumnezeu și vor trăi pentru veșnicie în slava Lui, pentru că adevărata viață a veacului ce va să vină e Împărăția lui Dumnezeu, e Raiul milostivirii Sale, în care vor trăi Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu pentru veșnicie.

Pentru că noi, în finalul Crezului Bisericii, mărturisim că toți cei morți vor învia, că va fi o înviere universală a tuturor celor morți, dar că viața cea adevărată, cea împreună cu Dumnezeu, o vor trăi numai cei Sfinți, numai cei credincioși Lui, numai cei mântuiți de către El. Și credința noastră nu se bazează pe o intuiție umană, ci pe revelarea lui Dumnezeu, pe ceea ce El ne-a spus despre aceste lucruri din urmă.

„Căci vine ceasul, în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui [πάντες οἱ ἐν τοῖς μνημείοις ἀκούσονται τῆς φωνῆς  Αὐτοῦ]” [In. 5, 28, BYZ]. Iar ceasul acela va fi la a doua Sa venire întru slavă. Și glasul Său va fi auzit de către toți cei adormiți, pentru că e glasul lui Dumnezeu, e glasul Făcătorului lor, care îi cheamă la viață. „Și vor ieși, cei care au făcut cele bune, întru învierea vieții [εἰς ἀνάστασιν ζωῆς]; iar cei care au făcut cele rele, întru învierea judecății [εἰς ἀνάστασιν κρίσεως]” [In. 5, 29, BYZ]. Toți vor învia, dar unii pentru Raiul lui Dumnezeu, pe când alții pentru Iad, pentru Iadul pe care și l-au ales prin răutatea lor. Căci în Raiul Său este învierea vieții, este viața veșnică cea fericită și pururea înveselitoare, pe când în Iad este învierea continuă a judecății lui Dumnezeu, adică continua chinuire a oamenilor potrivit judecății celei drepte a lui Dumnezeu. Căci judecata Lui este dreaptă [In. 5, 30, BYZ], este dreaptă cu fiecare om în parte, pentru că fiecare va primi după faptele sale, după viața lui, după alegerea sa.

Însă astăzi, în praznicul cel mare al Bisericii, noi o pomenim pe Născătoarea de Dumnezeu, pe cea care a adormit pentru 3 zile, pentru ca a treia zi să fie înviată și cu trupul de către Domnul și înălțată de El – ca o ființă transfigurată, vie, veșnică – întru Împărăția Sa cea veșnică. Căci, atâta timp cât trupul său a fost în mormânt, adică timp de 3 zile, s-au auzit „în văzduh preadulci glasuri de oști cerești, cântând și lăudând pe Dumnezeu și fericind pe Maica lui Dumnezeu”[3].

– Și cine a auzit aceste glasuri îngerești?

– Le-au auzit Sfinții Apostoli! Care au stat neîntrerupt lângă mormântul Născătoarei de Dumnezeu și care au cântat psalmi la mormântul ei. Pentru că Sfinții Apostoli s-au unit duhovnicește în cântarea și slujirea lor cu Îngerii lui Dumnezeu, atâta timp cât Îngerii Săi, ca și Sfinții Apostoli, o iubeau nespus pe cea mai curată și mai înaltă decât toată făptura, pe Stăpâna tuturor, pe Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria.

– Unde a fost îngropată Născătoarea de Dumnezeu?

– În Ghetsimani [Γεθσημανή]! Numele acesta însemnând Presa de ulei, pentru că așezarea este la poalele Muntelui Măslinilor[4]. Dar care vorbește în mod tainic și de mila lui Dumnezeu, care se revarsă din belșug în viața noastră, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu. Peste mormântul ei este astăzi o Biserică impozantă[5], putându-se vedea, după ce cobori 47 de trepte[6], locul unde Născătoarea de Dumnezeu a fost îngropată[7]. Și Dumnezeu a vrut să se păstreze atât Mormântul Său, cât și cel al Maicii Sale, pentru ca noi, creștinii de peste veacuri, să pipăim cu mâna și cu ochii noștri, cu sufletele noastre iubitoare de Dumnezeu, locurile unde s-au petrecut minunile cele prea mari ale lui Dumnezeu.

Să le vedem și să ne umplem de har! Să le vedem și să ne umplem de mulțumire pentru lucrarea mântuirii noastre! Pentru că Fiul Tatălui S-a întrupat cu adevărat din pântecele Maicii Sale și S-a făcut și om, Dumnezeu și om, pentru ca să ne mântuie pe noi, oamenii. Pentru ca noi, văzând aceste locuri sfinte, să le citim ca pe niște cărți vii, umplându-ne de slava lui Dumnezeu. Căci cine se încrede în locurile cele vii, în locurile cele duhovnicești ale Bisericii, se încrede și în cărțile Bisericii, pentru că simte același har ceresc în toate. Pe când, cine neagă sfințenia lui Dumnezeu, acela nu vede nicio frumusețe și nicio profunzime în oameni și în creația Lui, pentru că profunzimea întregii creații stă în slava lui Dumnezeu. Și trebuie să te umpli de slava Lui pentru ca să fii viu duhovnicește și pentru ca să vezi și să simți profunzimile abisale și duhovnicești ale creației lui Dumnezeu.

După ce Sfântul Tomas a intrat în mormântul Născătoarei de Dumnezeu și a văzut că el este gol, pentru că ea fusese înviată și ridicată de Fiul ei în Împărăția Sa, spre seară li s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu în vedenie, în timp ce ei erau la masă[8]. Căci „au văzut-o vie, în văzduh, pe Preacurata Fecioară, pe Maica Domnului nostru, stând cu mulțime de Îngeri și strălucind cu negrăită slavă, și a zis către dânșii: «Bucurați-vă, căci eu sunt cu voi în toate zilele!». Atunci ei, umplându-se de bucurie, în loc de «Doamne, Iisuse Hristoase», au strigat: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne nouă!». [Și] de atunci Sfinții Apostoli s-au încredințat despre aceasta și toată Biserica a crezut astfel, că Preacurata Născătoare de Dumnezeu a fost înviată a treia zi de Fiul și Dumnezeul său, și a fost luată cu trupul la ceruri”[9].

Pentru că Biserica e înrădăcinată de la început în mărturia Sfinților Apostoli. Pentru că noi L-am văzut pe Domnul și am auzit cuvintele și faptele Lui prin mărturia lor. Și tot prin mărturia lor o vedem și pe Născătoarea de Dumnezeu și întreaga realitate divino-umană a Bisericii. Și ceea ce ne-au lăsat moștenire Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii de-a lungul secolelor, acelea sunt ferestrele noastre spre adevăr. Pentru că noi trăim și credem prin mărturia lor cea dumnezeiască, dorind să fim împreună cu ei pentru veșnicie. Căci știm că mărturia lor e adevărată și e spre viața cea veșnică, atâta timp cât ei au trăit și s-au sfințit aici, în Biserica Dumnezeului Celui viu.

Iar Născătoarea de Dumnezeu este cu noi pururea și o simțim mereu prezentă în viața noastră. Pentru că ea este o prezență vie și mult iubitoare și mult ajutătoare în viața Bisericii, alături de toți Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu. Pentru că întreaga Împărăție a lui Dumnezeu este la unison în a ne ajuta și în a ne călăuzi pe noi pe calea mântuirii. Căci toată Împărăția dorește ceea ce dorește și Împăratul slavei: ca toți să fim una întru El, ca toți să fim o unitate sfântă, în relație cu El, pentru toți vecii.

De aceea, în praznicul de azi al Născătoarei de Dumnezeu, când pomenim adormirea ei cea de trei zile, Biserica accentuează dimensiunea comunitară a Înmormântării ortodoxe. Icoana praznicului ne prezintă întreaga Biserică și întregul cer în jurul patului mortuar al Născătoarei de Dumnezeu, care e prohodită cu multă evlavie. Pentru că Înmormântarea, ca și Botezul, ca și Nunta, ca și Hirotonia nu sunt Sfinte Taine individuale sau de familie, ci sunt Taine ale întregii Biserici. Sunt Taine comunitare. Și întreaga comunitate de credință trebuie să participe cu evlavie la Înmormântare și să se roage pentru cel adormit, pentru că toți formăm trupul tainic al Domnului. Toți suntem o singură Biserică a lui Dumnezeu.  Și la toți ne va veni, la un moment dat, rândul să murim! Dar participarea noastră comunitară la Înmormântare arată că noi suntem una, că suntem un singur trup, pentru că toți cei vii și cei adormiți suntem o singură Biserică a lui Dumnezeu.

Înmormântarea e comunitară, după cum și  Cimitirul e comunitar. Toți mergem în același loc, în același cimitir, pentru că toți am trăit în aceeași comunitate de credință. Și, vii sau adormiți, noi suntem una și vom învia împreună, dar ne rugăm cu toții și ne rugăm pentru toți ca să înviem, cu mila Lui, ca oameni credincioși, ca oameni ai lui Dumnezeu, ca adevărați slujitori ai lui Dumnezeu. Pentru că ne vom bucura cu adevărat numai dacă vom fi cu toții în Împărăția Lui și dacă ne vom bucura dumnezeiește împreună cu El și cu toți Sfinții și Îngerii Lui.

Împărăția lui Dumnezeu e comuniune preasfântă de iubire și de credință și de sfințenie, dar fiecare creștem în sfințenie în mod personal. Tocmai de aceea, Sfinții nu sunt identici, ci sunt diferiți în experiența lor duhovnicească, dar cu toții au aceeași iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni. Pentru că ei au crescut în sfințenie în fiecare zi a vieții lor, în relație cu Dumnezeu, dar și în comuniunea sfântă cu toți oamenii. Căci rugăciunea și iertarea ne apropie pe unii de alții și ne unește duhovnicește, făcându-ne tot mai liberi interior în iubirea noastră față de toți.

De aceea, Născătoarea de Dumnezeu cunoaște cea mai mare libertate duhovnicească, pentru că are cea mai mare iubire și rugăciune din întreaga creație. Și cine e liber interior cu adevărat, acela dorește ca toți să fie ca el, ca toți să se bucure ca el de intimitatea cu Dumnezeu și cu oamenii. Acesta e motivul pentru care mă rog Născătoarei de Dumnezeu cu toată încrederea și cu toată simplitatea. Pentru că Preacurata Stăpână dorește ca noi toți să ne bucurăm întru Dumnezeul mântuirii noastre, ca noi toți să ne bucurăm întru El în sfințenie și în multă pace. Și ea ne ajută în mod punctual în multe momente ale vieții noastre, pentru ca noi să ne simțim încrezători și bucuroși și să ne dăruim cu totul în slujirea noastră față de Dumnezeu.

Așadar, și azi și întotdeauna, să ne rugăm Născătoarei de Dumnezeu cu bucurie și cu pace, pentru toate nevoile și nedumeririle noastre! Să ne rugăm ei pentru ca să mijlocească pentru noi la Dumnezeu întotdeauna, dar să ne și călăuzească, ca o Preamilostivă Stăpână, în toate zilele vieții noastre! Căci acoperirea ei maternală e pentru a ne duce, cu pace, în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu, unde toți Sfinții și Îngerii Lui pururea se veselesc. Amin!

---

[1] Începută la 8. 23, în zi de miercuri, pe 12 august 2020. Soare, 24 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Crezul.

[3] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-15-adormirea_maicii_domnului.html.

[4] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gethsemane.

[5] Aceasta: https://en.wikipedia.org/wiki/Tomb_of_the_Virgin_Mary.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/File:Tomb_of_the_Virgin_Mary._Staircase_of_47_steps..jpg.

[7] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Tomb_of_the_Virgin_Mary#/media/File:Mary’s_tomb_PA180062.JPG.

[8] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsaug/08-15-adormirea_maicii_domnului.html.

[9] Ibidem.

Iubiții mei[1],

înainte de toate câte au existat, există și vor exista a fost, este și va fi numai Dumnezeu, Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, pentru că El le-a făcut pe toate. Căci „în[tru] început a făcut Dumnezeu cerul și pământul [ἐν ἀρχῇ ἐποίησεν ὁ Θεὸς τὸν οὐρανὸν καὶ τὴν γῆν]” [Fac. 1, 1, LXX]. Adică i-a făcut atât pe Îngeri, desemnați aici prin „cer”, cât și pământul, cu toate ale lui, și în cele din urmă pe om. Și „întru început” înseamnă că timpul și spațiul au apărut deodată, că nu au fost „veșnice”, pentru că ele sunt creații ale lui Dumnezeu, dimpreună cu toate cele făcute de El.

De aceea, nicio existență nu este veșnică ca Dumnezeu, pentru că toate au fost create de El. Toate sunt lucrarea mâinilor Sale celor iubitoare și preafrumoase, pentru că toate sunt consecința iubirii Sale față de creația Sa. Și creația Lui este plină de bunătatea și de frumusețea Sa, pentru că este în mod fundamental bună, atâta timp cât „toate câte [El] a făcut [au fost] bune foarte [καλὰ λίαν]” [Fac. 1, 31, LXX].

Iar dacă Dumnezeu afirmă acest lucru foarte important despre creația Sa și anume că toate cele create de El au fost „bune foarte”, asta înseamnă că noi trebuie să ne raportăm cu foarte mare atenție față de întreaga Lui creație. Pentru că toate poartă amprenta Lui, căci toate au fost create de El.

Dar păcatele noastre, ale oamenilor, alături de cele ale demonilor, au distrus și distrug continuu imensa frumusețe pe care Dumnezeu o creează continuu în lumea Sa. Orice atentat al nostru la frumusețea din jurul nostru și la frumusețea din oameni e un atentat la lucrarea lui Dumnezeu. Căci dacă tai un pom fără ca să ai nevoie de lemnul său sau dacă rupi o floare numai așa, din răutate, sau murdărești un zid frumos sau rupi o carte sau o bancă sau înveți pe un om la rele, prin toate acestea strici frumusețea din creația lui Dumnezeu. Pentru că noi am venit pe lume ca să înmulțim frumusețea lui Dumnezeu din noi și din creația Lui și nu pentru ca să o distrugem!

Noi am venit pe lume pentru ca să naștem copii și să îi creștem frumos, ca să sădim păduri și să amenajăm parcuri și să avem grijă de ele, pentru ca să scriem cărți folositoare pentru oameni, pentru ca să inventăm lucruri folositoare oamenilor, pentru ca să Îi slujim lui Dumnezeu prin tot ceea ce facem. Căci munca în ascultare de Dumnezeu ne face bine, ne personalizează, pe când neascultarea de El ne urâțește și ne însingurează.

Și trebuie să luăm aminte la viața rea a demonilor și la continua lor viclenie, la continua lor împotrivire față de voia lui Dumnezeu, care sunt consecințele neascultării lor de Dumnezeu! Pentru că cel care nu ascultă de Dumnezeu, acela nu se împlinește personal, ci se urâțește și se însingurează la nesfârșit. Iar oamenii păcătoși, în alipirea lor de demoni, își distrug la nesfârșit frumusețea ființei lor. Căci în loc să se dezvolte armonios prin lucrarea virtuților, ei se strică interior la nesfârșit. Pentru că viciile sunt cele care ne veștejesc cu totul frumusețea interioară.

Așadar, mai presus de începutul existenței noastre nu a fost neorânduiala, nu a fost războiul, nu a fost patima, nu a fost moartea, nu a fost ura, ci Dumnezeul mântuirii noastre! A fost, este și va fi Dumnezeul treimic, Cel atotbun și atotiubitor, Cel care le-a creat pe toate ca foarte bune și pentru ca ele să se împlinească în relația veșnică cu El.

Pentru că lumea nu a fost „un experiment” al lui Dumnezeu sau „o greșeală” a Lui, ci expresia reală, vie, concretă, desăvârșită a iubirii Sale celei dumnezeiești și veșnice. Lumea este dovada vie a desăvârșirii celei supradesăvârșite a lui Dumnezeu, a desăvârșirii mai presus de orice desăvârșire a Lui. Pentru că în orice fărâmă de viață se vede frumusețea și profunzimea uluitoare a prezenței lui Dumnezeu.

Nimic nu e făcut la întâmplare! Nimic din creația lui Dumnezeu nu e urât și fără rost! Pentru că toate se împlinesc în relația cu El, atâta timp cât toate sunt create de El ca foarte bune. Și toate cele create de El sunt create în scopul transfigurării lor pentru veșnicie. Căci atunci când El va transfigura întreaga Lui creație, la a doua Sa venire întru slavă, atunci va fi „un cer nou și un pământ nou [οὐρανὸν καινὸν καὶ γῆν καινήν]” [Apoc. 21, 1, BYZ]. Pentru că El va înnoi, prin slava Lui, întreaga Lui creație.

Însă înnoirea lor e transfigurarea lor și nu desființarea lor totală pentru a fi rezidite de la capăt! Căci dacă cineva ar înțelege prin transfigurarea lumii „o rezidire cu totul” a creației Sale, prin renunțarea la creația Sa cea dintâi, asta ar însemna că ceea ce a făcut Dumnezeu la început au fost lucruri „foarte rele” și nu foarte bune. Dar Dumnezeu nu a creat nimic rău, pentru că răul nu e invenția Lui! Răul, ca nesocotire a voii Sale, e invenția demonilor, și e o realitate pe care ei o trăiesc interior, dar o manifestă și în afară. După cum și noi păcătuim în sufletul nostru, dar ne manifestăm boala sufletească și prin vorbele și faptele noastre. De aceea, Domnul ne cere să ne curățim interior, dacă vrem să fim curați cu totul.

Toată creația a fost la început în ascultare de Dumnezeu, pentru că trăia în slava Lui. Când îngerii au devenit demoni, apoi oamenii au păcătuit ascultând minciunile lor, ale demonilor, răul a început să se lucreze în demoni și în oameni, răul ca atitudine voită, dar s-a manifestat și în afară lor, în creația Sa. Pentru că oamenii au început să facă lucruri rele, până când Domnul Dumnezeu a văzut că „au fost înmulțite [s-au înmulțit] răutățile oamenilor pe pământ [ἐπληθύνθησαν αἱ κακίαι τῶν ἀνθρώπων ἐπὶ τῆς γῆς] și fiecare cugetă în inima sa cu grijă, spre cele rele, [în] toate zilele [καὶ πᾶς τις διανοεῖται ἐν τῇ καρδίᾳ αὐτοῦ ἐπιμελῶς ἐπὶ τὰ πονηρὰ πάσας τὰς ἡμέρας]” vieții sale [Fac. 6, 5, LXX].

Nu numai că cugetăm la rele, ci le cugetăm cu grijă, în mod meticulos, pentru că facem răul în mod premeditat! Știm ceea ce facem, pentru că facem cu grijă, cu atenție rea, fiecare păcat al nostru!

Însă istoria oamenilor nu e plină numai de în- frângeri ale noastre de către păcate, ci și de mari biruințe ale noastre asupra păcatelor. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu s-au arătat biruitori asupra păcatului, asupra morții interioare în care mulți zac zi de zi. Iar noi trebuie să le urmăm lor, celor biruitori, Sfinților Lui, pentru că ei s-au împlinit cu adevărat ca oameni. Și s-au împlinit, tocmai pentru că au ascultat de El în toate zilele vieții lor.

Dar, pentru ca să te împlinești împreună cu Dumnezeu, trebuie să te sui zilnic în munte, de unul singur, pentru ca să I te rogi Lui [Mt. 14, 23, BYZ].

– Și cum ne suim noi zilnic în munte?

– Prin toată asceza zilnică pe care o trăim! Toată închinarea, toată munca, toată slujirea, toată citirea unei zile formează acest munte în care ne suim zilnic pentru ca să I ne rugăm lui Dumnezeu. După toate cele ale zilei trebuie să ne umplem de rugăciune, adică de odihnirea în slava lui Dumnezeu. Căci dacă stăm înaintea Lui pentru a ne ruga, trebuie să stăm ca oameni obosiți de toate cele ale zilei. Oboseala noastră e durerea vie din care strigăm către Domnul. Pentru că oboseala noastră înseamnă cugetarea la El, cunoașterea Lui din cărțile Sale, cunoașterea Lui din creația Sa, împlinirea poruncilor Lui.

Și cine se obosește pentru Dumnezeu, cine se obosește zilnic pentru El, acela e profund obosit, dar și plin de slava și de cunoașterea Lui. Pentru că Dumnezeu îi umple de mult har și de multă cunoaștere pe cei care se obosesc zilnic pentru El și care stau, în muntele voii lui Dumnezeu, pentru a-I sluji Lui.

Urci în munte, de unul singur, când nu te uiți la moda zilei, la râsul unora sau al altora la adresa ta, la păcatele devenite obișnuință la cei din jur. Urci în munte, când te încrezi cu totul în Dumnezeu și te lași în mâna Lui în mod deplin. Ca El să te poarte mereu spre voia Sa. Și urci spre El, prin împlinirea voii Sale. Căci cel care se roagă, împlinind voia Sa, acela vorbește în mod tainic cu Dumnezeu. Pentru că El îi cunoaște pe cei ai Săi, pe cei care se ostenesc zilnic pentru El.

Corabia [πλοῖον] Ucenicilor „era [în] mijlocul mării [μέσον τῆς θαλάσσης ἦν]” [Mt. 14, 24, BYZ], căci Biserica e în mijlocul lumii și a istoriei umanității. Și, în mijlocul lumii, adesea, Biserica este „lovindu-se de valuri [βασανιζόμενον ὑπὸ τῶν κυμάτων]” [Ibidem]. De tot felul de ideologii și de prigoane și de neajunsuri.

De aceea, dacă privești la valuri, începi să te scufunzi în valuri [Mt. 14, 30, BYZ], pentru că îți pierzi nădejdea. Dacă privești la „vântul cel tare [τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν]” [Ibidem] al greutăților pe care le trăim în istorie, te apucă frica [Ibidem], frică care e o patimă mare în calea mântuirii noastre, pentru că ți se pare că Biserica nu poate „să supraviețuiască”.

Însă Biserica nu e un vapor, nu e un tanc, nu e un zgârie nori, ci e trupul lui Hristos Dumnezeu! Și ea va supraviețui în istorie cu toate greutățile, cu toate ispitele, cu toate neajunsurile, pentru că nimeni nu o poate desființa. Pentru că ceea ce El a zidit și zidește nimeni nu poate dărâma. Și oricine se împotrivește Bisericii Sale, se împotrivește mântuirii lui, pentru că nu există mântuire decât în aceasta, în corabia Lui, în Biserica mântuirii noastre.

Ucenicii au văzut numai valuri, au văzut furtuna fiind în mijlocul ei, dar Cel care e mai presus de toate a oprit furtuna ca și când n-ar fi existat niciodată [Mt. 14, 32, BYZ]. Pentru că El oprește și furtunile din noi, furtunile patimilor, pentru ca să vedem, în pace, liniștea desăvârșită a sufletului și a trupului nostru.

Așadar, iubiții mei, când vreți să vedeți pacea, nu priviți la necazurile din jur, ci la Dumnezeul păcii! Pentru că El face pace în noi și între noi. Ceea ce părea imposibil devine posibil. Pentru că El face pace în noi și ne împacă cu cei care luptau, până mai ieri, împotriva noastră. El e pacea reală a întregii creații, pentru că El a creat toate câte există. Și lumea Lui merge spre Împărăția Sa, spre împlinirea veșnică întru El, pentru că de aceea ne-a creat.

Vă mulțumesc frumos pentru primirea în casele dumneavoastră și pentru vorbele și darurile dumneavoastră! Au fost două zile frumoase și pline de har, în care m-am odihnit sufletește. Dumnezeu să vă umple de darurile Sale cele duhovnicești și trupești, întru sănătate și bucurie! Pentru că Dumnezeu dorește ca noi să fim împliniți, împliniți cu adevărat, făcând voia Lui. Amin!

---

[1] Începută la 8. 08 minute, în zi de miercuri, pe 5 august 2020. Soare, 21 de grade, vânt de 5 km/ h.