Teologie pentru azi

Iubiții mei[1],

în duminica Sfintei Cincizecimi[2], noi retrăim ziua de naștere a Bisericii. Ziua cea prea plină de bucurie și de veselie dumnezeiască. Ziua în care slava lui Dumnezeu, după făgăduința Domnului, a coborât și a rămas în Sfinții Apostoli și în toți ceilalți Ucenici ai lui Hristos și i-a curățit și i-a luminat și i-a sfințit pentru a trăi creștinește în această lume. Căci slava cea veșnică și necreată a lui Dumnezeu a coborât de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt la Cincizecime și a rămas în cei care L-au cunoscut pe Dumnezeul treimic prin propovăduirea Domnului și care o așteptau împreună „[cu] rugăciune și [cu] rugă [ῇ προσευχῇ καὶ τῇ δεήσει]” [F. Ap. 1, 14, BYZ]. Pentru că Domnul Iisus Hristos ne-a vorbit despre Dumnezeul nostru ca despre o Treime de persoane dumnezeiești și ne-a făgăduit pe Duhul Sfânt [In. 14, 26; 15, 26; F. Ap. 1, 8], înțelegând prin Duhul Sfânt nu persoana Lui, pe care nu o poate cuprinde nicio creatură, ci slava comună a Treimii, dăruită nouă prin persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea și troparul praznicului este hristologic și ne spune că Hristos le-a trimis Apostolilor Săi pe Duhul Sfânt și Acesta i-a făcut atotînțelepți [πανσόφους][3]. Ei, Apostolii, erau pescari, erau oameni neșcoliți, nepregătiți ca să convertească lumea la credința în Dumnezeul treimic. Dar când au primit slava Duhului în ei, aceștia s-au făcut propovăduitori atotînțelepți ai lui Dumnezeu și, prin ei, Hristos a vânat lumea [τὴν οἰκουμένην][4]. Adică a adus lumea convertită, prin credința în El, în Biserica Lui. A făcut lumea păgână să fie creștină.

Însă, mai întâi de toate, să stăruim asupra făgăduinței Domnului! Din In. 14, 26 aflăm că Duhul Sfânt a fost trimis de Tatăl în numele Fiului și că Duhul ne va învăța pe noi toate cele ale mântuirii noastre și ne va reaminti propovăduirea Domnului. Ne-o va reaminti și ne-o va aprofunda continuu, aceasta fiind fundamentul apostolic al Bisericii.

Din In. 15, 26 aflăm că Duhul a fost trimis de Fiul de la Tatăl, că El este Duhul Adevărului, adică al Fiului, pentru că Duhul Se odihnește din veci în Fiul, dar că Duhul Sfânt purcede [ἐκπορεύεται] din Tatăl și El va mărturisi despre Fiul. Pentru că nu există nicio contrazicere între propovăduirea Fiului despre Duhul și propovăduirea Duhului despre Fiul, ci Ambii conglăsuiesc, Ei spun același adevăr.

De aceea nu este nicio contrazicere nici între In. 14, 26 și In. 15, 26 în ceea ce privește trimiterea Duhului în cei credincioși! Pentru că Duhul a fost trimis și de Tatăl și de Fiul în oameni, pentru că Duhul Sfânt a vrut El Însuși să coboare și să locuiască în oameni prin slava Lui. Pentru că Treimea cea Preadumnezeiască are o singură voință și o singură lucrare, pentru că are aceeași ființă dumnezeiască. Iar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt lucrează în mod comunional la mântuirea noastră și nu separat. Căci, la Cincizecime, Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt S-au coborât prin slava Lor în toți cei credincioși și au făcut din ei o singură Biserică a Treimii. Așa după cum profețise Domnul în In. 17, 22: „Și Eu, slava pe care [Mi-]ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum [și] Noi suntem una [καθὼς Ἡμεῖς ἕν ἐσμεν]” (cf. BYZ).

Căci slava cea dumnezeiască și veșnică, prin care Dumnezeul nostru treimic ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi, cei mult păcătoși, este a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, este a întregii Treimi, e comună Treimii și pe ea, coborând-o Dumnezeu în noi, prin ea ne unifică interior, ne face una, după cum Dumnezeul nostru treimic este unul. Și slava Lui, unificându-ne interior, ne unește pe unul cu altul în Biserica Sa, pentru că în toți sălășluiește aceeași slavă a Sa, care ne învață aceeași mărturisire despre Dumnezeu.

Iar Sfânta Icoană a Cincizecimii, care ni-i prezintă pe Sfinții Apostoli împreună și pe toți umpluți de slava lui Dumnezeu, ne vorbește despre comuniunea noastră în credință și în experiență sfântă. Căci Biserica este expresia concretă a unității de credință și de experiență sfântă, pentru că ea îi cuprinde pe toți cei credincioși și care trăiesc în intimitate cu Dumnezeul nostru treimic.

La F. Ap. 1, 8, slava Duhului Sfânt ne-a fost profețită de Domnul ca „putere [δύναμιν]” [cf. BYZ]. Ca putere dumnezeiască, ca umplere de puterea lui Dumnezeu. Pentru că „veți lua/ primi putere [λήψεσθε δύναμιν], venind Duhul Sfânt în[tru] voi [ἐπελθόντος τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐφ᾽ ὑμᾶς]! Și Îmi veți fi Mie martori și în Ierusalim [καὶ ἔσεσθέ Μοι μάρτυρες ἔν τε Ἱερουσαλήμ] și în toată Iudea și Samaria [καὶ ἐν πάσῃ τῇ Ἰουδαίᾳ καὶ Σαμαρείᾳ] și până la marginea pământului [καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]”[F. Ap. 1, 8, BYZ].

Căci martorul lui Dumnezeu, cel care dă mărturie despre El în cunoștință de cauză, trebuie să cunoască teologia Lui, să aibă în el slava Sa și să se nevoiască întotdeauna și pretutindeni să Îl propovăduiască pe El.

Iar astăzi, mai mult decât oricând, suntem chemați cu toții, toți creștinii Bisericii, să arătăm tuturor teologia Bisericii și experiențele noastre cele duhovnicești, trăite în Biserică, mergând cu râvna Lui peste tot ca să vorbim despre Dumnezeul mântuirii noastre. Căci în sate și în orașe, în călătoriile și în excursiile noastre teologice, dar mai ales online, noi trebuie să propovăduim în mod curat, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu, credința și experiența Bisericii, pentru ca toți să le cunoască. Pentru că darul cel prea mare pe care l-am primit de la El, acela de a fi martori ai lui Dumnezeu, martori ai minunilor Lui cu noi, ne cere să fim mereu propovăduitori ai Săi cu fapta și cu cuvântul.

În cap. al 2-lea din Faptele Apostolilor avem coborârea slavei lui Dumnezeu în Sfinții Apostoli. Căci slava Lui li s-a arătat lor ca „limbi ca de foc [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός] și a[u] șezut în fiecare dintre ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου] și au început a grăi [cu] alte limbi [καὶ ἤρξαντο λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις], precum  Duhul le da lor a vorbi [καθὼς τὸ Πνεῦμα ἐδίδου αὐτοῖς ἀποφθέγγεσθαι]” [F. Ap. 2, 3-4 BYZ].

Căci limbile ca de foc ale Duhului le-au dat lor să vorbească în limbile celor care aveau nevoie de mântuire [F. Ap. 2, 8]. Pentru că slava lui Dumnezeu ne curățește mintea și ne face să gândim și să vorbim cu sfințenie celor doritori de mântuire.

Iar pentru ca Dumnezeu să ne încredințeze de faptul că toți suntem chemați la mântuire, El a dăruit o Cincizecime și păgânilor. Minune descrisă în F. Ap. 11, pe care ne-o aduce la cunoștință Sfântul Apostol  Petros, care a fost martorul ei: „Și când am început eu a grăi, Duhul Sfânt a căzut/ a coborât în[tru] ei [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτούς], precum și în noi, în[tru] început [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς ἐν ἀρχη]”. Adică la Cincizecime. „Și mi-am adus aminte cuvântul Domnului, că zicea: «Ioannis a botezat [cu] apă, dar voi veți fi botezați în Duhul Sfânt [ὑμεῖς δὲ βαπτισθήσεσθε ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]». Așadar, dacă Dumnezeu le-a dat lor același dar ca și nouă [τὴν ἴσην δωρεὰν ὡς καὶ ἡμῖν], crezând [ei] în Domnul Iisus Hristos, dar eu ce puternic eram să Îl opresc pe Dumnezeu?” [F. Ap. 11, 15-17, BYZ].

Iar când Biserica a auzit mărturia Sfântului Petros despre primirea slavei Duhului de către păgânii care crezuseră în Dumnezeu, ei Îl slăveau pe Dumnezeu cu bucurie multă și atunci au conchis: „Așadar [Ἄρα γε], Dumnezeu [ὁ Θεὸς] și neamurilor le-a dat pocăința întru viață [καὶ τοῖς ἔθνεσιν ἔδωκεν τὴν μετάνοιαν εἰς ζωήν]” [F. Ap. 11, 18, BYZ]. Căci cine se pocăiește, acela trăiește duhovnicește. Dar pentru ca să trăiești duhovnicește, trebuie să trăiești în slava Duhului, în slava comună Treimii, care se revarsă în noi de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt și prin care slavă, Dumnezeu locuiește în noi și este cu noi.

Pentru că de aceea viața noastră creștină este viață duhovnicească, e viață sfântă: pentru că e împreuna-petrecere a noastră cu Dumnezeu, în noi înșine, prin slava Lui. E viața noastră cu Dumnezeu, în care suntem învățați cele ale Sale. Căci de la Botez, de la Botezul nostru sacramental din pruncie, coboară în noi slava lui Dumnezeu și ne face pe noi locașuri vii ale Sale. Și întru slava lui Dumnezeu, noi suntem luminați și povățuiți continuu ca să înțelegem teologia Bisericii, cum să ne mântuim și cum să Îi slujim lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că suntem responsabili de mântuirea tuturor și nu numai de mântuirea noastră.

…O, Cincizecimea cea sfântă, ziua cea mare a Bisericii! Ziua care ne vorbește cu putere despre Dumnezeul nostru treimic. Căci Duhul Sfânt, Mângâietorul sufletelor și al trupurilor noastre, Cel care ne sfințește pe noi în întregime și ne face cu totul duhovnicești, este Cel de-o-ființă [ὁμοούσιος] și de-un-tron [ὁμόθρονος] cu Tatăl și cu Fiul[5].

Pentru că noi Îl lăudăm pe „Tatăl Cel-fără-de-început [τὸν ἄναρχον Πατέρα] și pe Fiul Cel-împreună-fără-de-început [καὶ τὸν συνάναρχον Υἱόν] și pe Atotsfântul Duh Cel-împreună-veșnic [καὶ τὸ συναΐδιον καὶ πανάγιον Πνεῦμα]”[6] cu Tatăl și cu Duhul, pentru că credem în Dumnezeul nostru treimic, în Dumnezeul mântuirii noastre. Căci Treimea cea deoființă [Τριάδα ὁμοούσιον][7] este Dumnezeul mântuirii noastre, așa cum ne-a descoperit nouă Fiul Cel întrupat.

Pentru că Iisus Hristos, Domnul nostru, a spus despre Sine că e Fiul Tatălui [In. 5, 17; 19-23, 26; 8, 18-19, 54] și că El a fost trimis de Tatăl în lume [In. 5, 24, 37-38; 8, 16, 18; 9, 4], iar Tatăl a confirmat faptul că Iisus este Fiul Lui cel iubit [Mt. 3, 17; 17, 5]. Și tot Fiul ne-a vorbit și despre Duhul Sfânt și ne-a spus că El purcede din Tatăl [In. 15, 26] și că e Mângâietorul nostru [In. 14, 26; 15, 26] și că El ne va călăuzi întru tot adevărul [In. 16, 13]. Iar revelația Fiului despre Dumnezeul nostru treimic a fost consemnată pentru noi de către Sfinții Apostoli.

Tocmai de aceea, fundamentându-se pe revelația Fiului despre Dumnezeul treimic, Crezul Bisericii, pe care l-am comentat de curând[8], ne vorbește în mod apostolic despre Dumnezeul treimic. Pentru că Crezul Bisericii ne dă mărturia apostolică despre Dumnezeul treimic. Și pentru că mărturia Apostolilor este cea pe care s-a întemeiat Biserica, tocmai de aceea Biserica e apostolică. Și noi rămânem în Biserica de la Cincizecime, în Biserica Apostolilor, dacă mărturisim, dimpreună cu toți Sfinții Bisericii, mărturia sfântă a Tradiției Bisericii. Căci toți Sfinții lui Dumnezeu s-au sfințit aici, în Biserica Lui, și aici trebuie să ne sfințim și noi, pentru ca să moștenim, împreună cu ei, Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că mântuirea noastră înseamnă să ne nevoim continuu la curățirea noastră de patimi, la luminarea și sfințirea noastră, încât să facem să țâșnească din noi strălucirile slavei lui Dumnezeu, cea sălășluită întru noi. Fiindcă Dumnezeu vrea ca slava Lui să strălucească din noi și, prin ființa noastră, tuturor oamenilor, ca, prin noi, El să fie slăvit.

De aceea, iubiții mei, să ne rugăm Dumnezeului nostru treimic ca întru slava Lui să ne bucurăm pururea! Pentru ca El să ne odihnească pe noi întru Împărăția Sa, dimpreună cu toți cei adormiți întru dreapta credință, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Începută la ora 9.04 minute, în zi de joi, pe 24 mai 2018. Soare, 22 de grade. Am preluat Sfânta Icoană de aici: http://ziarullumina.ro/img/crop/ziarullumina.ro/images//2017/06/06/Pagina-14//Icoana_Cincizecimii_w169_h125_q100.jpg.

[2] Titlul praznicului în Penticostar, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p49.html. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/19/predica-la-duminica-a-7-a-dupa-invierea-domnului-2018/.

Iubiții mei[1],

numele Constantinus vine de la adjectivul latin constans, constantis[2] care înseamnă constant, neschimbător, statornic, pe când numele Helena vine din limba greacă. Și, potrivit filologului german Georg Curtius[3], în antichitate Ελένη [Eleni] însemna luminoasă, strălucitoare, derivând de la substantivul σελήνη [selini] (lună[4])[5]. Și ambele înțelesuri ale numelor lor s-au împlinit în viața lor!

Căci Sfântul Constantinus, de când s-a convertit la dreapta credință, s-a arătat un om statornic, neschimbător în viața lui creștină. Pentru că a fost, până la sfârșitul vieții sale, un Împărat creștin. Pe când Sfânta lui mamă, Împărăteasa Helena, s-a arătat ca o lună luminată de soare, de soarele credinței ce strălucea din fiul ei, și este până azi un strălucitor exemplu de viață creștină.

Pentru că, în ciuda bătrâneții sale (avea pe atunci 76[6] sau 79[7] de ani), Sfânta Helena merge în Palestina în 326[8] și descoperă Crucea Domnului, alături de cele ale celor doi tâlhari, lucru pomenit pe 6 martie[9]. În Mineiul pe luna martie, în ediția românească, se spune că pe 6 martie se pomenește și „aflarea cinstitelor piroane”[10] cu care Domnul a fost răstignit pe Cruce. Și aici avem o traducere fidelă a celui grecesc: „τῆς εὑρέσεως τῶν τιμίων ἥλων”[11].

Nu ni se spune însă câte piroane s-au folosit la răstignirea Domnului. În Vinerea Mare, în Triod, se amintește despre piroanele cu care a fost pironit Domnul[12], dar nici acolo nu ni se amintește numărul lor. Iconograful român, care a pictat Sfânta Icoană cu care am prefațat predica de azi, ne vorbește de 4 piroane. Așa cum ne vorbesc de 4 piroane și Sfintele Icoane ale Răstignirii Domnului. Pentru că două I-au străpuns palmele, iar două tălpile Sale[13].

Însă Sfânta Helena a descoperit Crucea Domnului cu ajutorul evreului Iudas [Ἰούδας][14], devenit mai apoi Sfântul Sfințit Mucenic Chiriacos [Κυριακὸς], Episcopul Ierusalimului, pomenit pe 28 octombrie[15]. Sinaxarul grecesc spune că a fost martirizat de Iulianos Apostatul în 361[16]. Însă în dipticele ierusalimitean[17] între 350-386 a fost Patriarh Sfântul Chirillos I, scriitorul catehezelor baptismale[18].

În 327 Sfânta Helena s-a întors la Roma cu o parte din Crucea Domnului și adoarme pe la 330, cu Sfântul său fiu, Constantinus, lângă ea[19]. Capul Sfintei Helena e în catedrala romano-catolică Sfântul Petrus din Trier, în Germania[20], și arată astfel[21]:

Sfântul Constantinus cel Mare se naște pe 27 februarie 272 și adoarme pe 22 mai 337[22], la vârsta de 65 de ani. S-a născut la Naissus (astăzi Niș [Ниш], în Serbia)[23] și numele său prim a fost Flavius Valerius Constantinus[24]. Numele său fiind o parte din numele tatălui său, care se numea Marcus Flavius Valerius Constantius Herculius Augustus[25].

Iar dacă tatăl Sfântului Constantinus era roman, mama lui, Sfânta Eleni [Ἑλένη], era de origine greacă, de condiție joasă, și va fi părăsită de soțul ei în 288 sau 289, pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximianus, cu Flavia Maximiana Teodora[26]. Sfântul Constantinus este educat la curtea persecutorului Diocletianus, unde învață literatură latină și greacă și filosofie. Adică în Nicomidia (orașul İzmit, în Turcia)[27], unde a cunoscut și intelectuali păgâni și creștini.

Își începe cariera militară și luptă sub comanda lui Diocletianus și a lui Galerius în Asia, organizează o campanie armată împotriva barbarilor de la Dunăre în 296, luptă sub comanda lui Diocletianus în 297, în Siria, împotriva perșilor și sub comanda lui Galerius, în Mesopotamia, între 298-299. Astfel încât, la sfârșitul anului 305, Sfântul Constantinus ajunsese un tribun de prim ordin/ rang [a tribunus ordinis primi] al armatei romane[28].

După retragerea lui Diocletianus la 1 mai 305, Sfântul Constantinus ajunge augustus și scapă de mai multe ori de intrigile lui Galerius, care îl dorea mort. Reușește să fugă de la curtea lui Galerius și se alătură armatei tatălui său în Gallia, la Bononia (orașul Boulogne-sur-Mer de azi, din Franța)[29].

Sfântul Constantinus luptă împreună cu tatăl său în Britannia, dar tatăl său moare la Eboracum (în orașul York, în Anglia) pe data de 25 iulie 306, lăsând cu limbă de moarte ca fiul său, Constantinus, să fie proclamat augustus[30]. Și Sfântul Constantinus e proclamat augustus de către generalul roman Chrocus, fostul rege al alamannilor, fiind acceptat de Gallia și de Britannia, dar nu și de Hispania[31].

Galerius acceptă alegerea lui și îi trimite veșmântul purpuriu tradițional, pe care îl purtau împărații romani. Astfel, Sfântul Constantinus a ajuns Împăratul Apusului, stăpânind Britannia, Galia și Hispania. Dar Dumnezeu încă nu intrase în viața lui!

El nu i Se arătase în mod extatic Sfântului Constantinus. Și, cu toate acestea, Sfântul Constantinus s-a arătat favorabil creștinilor, încetând în partea sa de imperiu prigonirea lor și restituind creștinilor ceea ce au pierdut în timpul persecuțiilor[32].

În 307, la Trier (în Germania), Sfântul Constantinus se căsătorește cu fiica lui Maximianus, cu Flavia Maxima Fausta[33]. Luptând în Italia împotriva lui Maxentius, mai înainte de bătălia de la Pons Milvius, Sfântul Constantinus are primul său vis dumnezeiesc, în care i se spune să folosească semnul Sfintei Cruci pe scuturile soldaților săi. După care are parte, de la Dumnezeu, de o vedenie în timpul zilei, în care a văzut Crucea Domnului însoțită de mesajul sfânt: In hoc signo vinces [În(tru) acest semn vei învinge]!

Și pentru că a crezut în vedenia de la Dumnezeu, Sfântul Constantinus a făcut un steag de luptă creștin pentru armata sa, numit labarum (de la grecescul λάβαρον), pe care a pus monogramul lui Hristos: ☧. Și acest labarum cu monogram arăta astfel:

Sfântul[34] Constantinus l-a gravat mai apoi și pe monedele emise în timpul său, cea din imagine[35] fiind din 337[36].

Și vedem cum labarumul/ steagul de luptă al lui Hristos sau Crucea Lui îl învinge pe Satanas, pe șarpe. Căci Domnul i-a învins pe demoni pe Cruce în mod desăvârșit, pentru ca și noi să îi învingem, cu harul Său, în noi înșine.

Cu ajutorul Sfintei Cruci, Sfântul Constantinus l-a învins pe Maxentius, care s-a înecat în Tibru[37], în „cel de-al doilea râu ca lungime din Italia”[38], iar el a intrat în mod triumfal în Roma la 29 octombrie 312. Însă Împăratul care a intrat în Roma era deja unul creștin, pentru că nu a mai adus jertfe idolilor, ci a afirmat numele lui Hristos. Și de aici încolo, Sfântul Constantinus s-a comportat ca un Împărat creștin, care a ajutat Biserica aidoma Sfinților Apostoli, fapt pentru care a fost numit, dimpreună cu Sfânta sa mamă, Helena, „întocmai cu Apostolii [Ἱσαπόστολοι]”[39].

Și câte nu a făcut Sfântul Constantinus, cel întocmai cu Apostolii!

În februarie 313 a dat Edictum Mediolanense prin care creștinii au început să fie priviți cu bunăvoință în Imperiul Roman și și-au primit Bisericile confiscate[40].

El a ajutat financiar Biserica, a construit Basilici, a scutit clerul de anumite impozite, i-a promovat pe creștini în funcțiile înalte în stat, a returnat proprietățile confiscate de Diocletianus. El a zidit Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și Basilica Sfântul Petrus din Roma[41].

În 321, Sfântul Constantinus a legiferat ca zi de odihnă duminica, ziua Învierii Domnului.

În 323 a interzis creștinilor să participe la jertfele păgâne.

În anul 325 a convocat Sfântul Sinod Ecumenic de la Nicea[42], care a fost cel mai mare succes teologic al său.

La 11 mai 330, Sfântul Constantinus inaugurează Constantinupolisul [Κωνσταντινούπολις] sau Noua Romă, unde va aduce un fragment din Crucea Domnului și toiagul Sfântului Profet Moisis[43].

În anul 336, cu un an înainte de adormirea sa, Sfântul Constantinus se va numi și Dacicus maximus, pentru că noua frontieră în Dacia a Imperiului roman a fost Brazda lui Novac[44].

În primăvara lui 337 se îmbolnăvește. Și-a pregătit locul de îngropare în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol. Și adoarme la scurt timp după Botezul său, fiind îngropat acolo unde și-a dorit[45].

Dar cel mai important lucru al vieții sale e acesta: că și-a sfințit viața în mijlocul unei asemenea imense demnități și în mijlocul atâtor bogății. Că L-a ales pe Dumnezeu, așa cum a făcut și Sfânta lui mamă, în locul întregii lumi.

De aceea, iubiții mei, să luăm aminte la sfintele lor vieți și la importanța lor pentru întreaga Biserică și întreaga lume! Și să ne încredințăm asupra faptului că grijile și neputințele și fricile noastre le putem purta fiind întăriți de Dumnezeu. Căci El ne ajută și ne întărește pe fiecare în parte în viața noastră, dacă ne lăsăm călăuziți de El. Dar că El așteaptă de la cei puși în puncte cheie ale statului să lucreze în folosul profund al oamenilor.

Căci cine ajută Biserica lui Dumnezeu, ajută în mod real oamenii. Îi ajută pe oameni să se regăsească pe ei înșiși și să își dorească să se mântuie. Dar cine se luptă cu Biserica, aceia se luptă cu binele acestei lumi, cu binele fiecărui om în parte, pentru că nu îl ajută să se sfințească.

Avem nevoie de legi creștine, de legi drepte, de legi spre binele omului. Avem nevoie tot timpul de pace și de bună înțelegere între oameni. Iar acest climat de adâncă stabilitate statală și umană nu se poate face decât în cooperarea continuă dintre guvernanți și guvernați.

Dacă ne facem bine treaba, dacă ne-o facem cu conștiință, atunci toate lucrurile merg bine. Fiecare în sectorul lui de activitate, în dreptul lui. Și acest bine se răsfrânge și asupra altora.

Însă direcția unei țări se decide de sus, de la conducerea ei. Mersul de fond al unei țări e unul politic. Numai că politica trebuie să fie una dreaptă, una profund umană, una în folosul cetățeanului, pentru ca cetățeanul să se simtă bine și încurajat să lucreze pentru societatea în care trăiește și nu împotriva ei.

Sfântul Constantinus a înțeles foarte bine ce înseamnă a face politică creștină și profund umană. El a dat libertate religioasă creștinilor, dar și păgânilor și evreilor din imperiu, fiind călăuzit de principiul toleranței religioase, pe care și societatea democratică îl dorește funcțional. Pentru că religia este fundamentul stabilității într-un stat și până nu rezolvi conflictele religioase, nu ai parte de pace.

El a redat oamenilor lucrurile confiscate de predecesorii săi, pentru că a înțeles că imperiul se conduce prin dreptate și prin bunătate și nu prin acte de samavolnicie.

A înțeles că orice om are nevoie și de o zi de odihnă săptămânală și a făcut din duminica Domnului, a învierii Sale, o zi de odihnă a imperiului.

Prin legile sale a încercat să vorbească despre demnitatea omului, dând „Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor. […] [El] „a intervenit în dreptul penal… [și] a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziții și pedepse contrare spiritului creștin, ca: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (însemnarea cu fierul roșu). [Datorită lui] s-a îmbunătățit tratamentul din închisori. S-au adus restricții luptelor de gladiatori și s-au trimis condamnații la mine, în loc de lupte[, unde trebuiau să lupte până la moarte]. S-a modificat, în spirit creștin, legislația referitoare la căsătorie, la părinții fără copii, s-a îngreunat divorțul, s-au pedepsit adulterul și siluirea sau violul, s-a interzis aruncarea copiilor și vinderea lor, prin ajutoare date părinților săraci. S-au luat măsuri de protecție și ajutor pentru săraci, orfani, văduve și bolnavi”[46].

Pentru că un stat creștin, un stat responsabil, trebuie să încurajeze inovarea, afacerile, comerțul, transporturile, turismul, dar în același timp trebuie să sprijine Biserica și cultura, învățământul și sănătatea, asistența socială și reinserția socială. Trebuie să îl ajuți și pe cel care rămâne pe drumuri, cât și pe cel care și-a ispășit pedeapsa și vrea să aibă din nou o viață socială. Statul își apără cetățenii, le apără drepturile, le apără interesele, dar le apără și sănătatea trupească și sufletească.

Și Sfântul Constantinus cel Mare, în sec. al 4-lea, dorea în esență ceea ce dorim și noi în al 21-lea secol creștin: un stat pentru toți, un stat uman, în care se poate respira, pentru că simți că ești apărat, ești respectat, ești considerat necesar.

Căci democrația este un sistem politic valid atâta timp cât votul oamenilor și viața lor și împlinirea lor umană și profesională contează. Pentru că politica se face pentru oameni și nu împotriva lor. Politica, învățământul, cultura, sportul, viața religioasă sunt pentru ca oamenii să fie tot mai umani și nu tot mai stingheri.

Și o societate care se dorește coerentă, care își dorește binele, trebuie să înțeleagă faptul că toate instituțiile trebuie să funcționeze împreună, în mod organic și că toate trebuie să ducă la binele oamenilor.

Așadar, noi, creștinii, suntem responsabili față de societatea în care trăim! Aportul muncii noastre și modul demn în care ne trăim viața colorează în bine societatea în care trăim. Chiar dacă corupția viciază relațiile între noi, chiar dacă nedreptățile ne-ar putea îndreptăți să facem și noi „ca ceilalți”, a trăi creștinește și la locul de muncă și în societate și acasă înseamnă adevărata împlinire pentru noi și pentru orice om.

De aceea, iubiții mei, Sfinții Împărați Constantinus și Helena ne învață să ne iubim Biserica și țara în același timp și să fim credincioși evlavioși și cetățeni exemplari! Pentru că nu putem trăi fără Dumnezeu și nici nu putem să facem abstracție de nevoile aproapelui nostru. Ci credincioșii trebuie să fie oameni implicați în societate și mereu trebuie să încerce să rezolve, în mod binecuvântat, nevoile ei.

Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem ceea ce e bineplăcut lui Dumnezeu și oamenilor! Amin.

---

[1] Predică începută la 14. 11, pe 15 mai 2018, zi de marți. Soare, 26 de grade. Sfânta Icoană am preluat-0 de aici: https://radiorenasterea.ro/continut/uploads/2017/05/sf-imp-constantin-si-elena-1-e1495192778650.jpg.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Georg_Curtius.

[4] Cu referire la astrul ceresc.

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Ελένη.

[6] Potrivit acestei surse https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress) a trăit între 250-330, adică 80 de ani, iar 326 ar fi anul al 76-lea al vieții sale.

[7] În această sursă: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx, Sfânta Eleni [Ἑλένη] a trăit între 247-328 și 326 ar fi fost anul al 79-lea al vieții sale.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress) și http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[9] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx.

[10] Mineiul pe luna martie, ed. BOR 1930, p. 43.

[11] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Mar/Mar06.html.

[12] Triodul, ed. BOR 1986, p. 534.

[13] Am preluat Sfânta Icoană de aici: https://str.crestin-ortodox.ro/foto/711/71100_rastignire.jpg.

[14] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2355/sxsaintinfo.aspx.

[15] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1013/sxsaintinfo.aspx. [16] Ibidem.

[17] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Listă_a_patriarhilor_Ierusalimului.

[18] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Chiril_al_Ierusalimului.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Helena_(empress).

[20] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Cathedral_of_Trier.

[21] Am preluat imaginea de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/d5/CaputSHelenae_0578a.jpg.

[22] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[23] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Niš.

[24] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[25] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantius_Chlorus.

[26] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și  https://en.wikipedia.org/wiki/Flavia_Maximiana_Theodora

[27] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Nicomedia.

[28] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[29] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Boulogne-sur-Mer.

[30] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/York.

[31] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Chrocus.

[32] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[33] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://ro.wikipedia.org/wiki/Trier  și https://en.wikipedia.org/wiki/Fausta.

[34] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Labarum. Imaginea fiind de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/9/99/Labarum_of_Constantine_the_Great.svg/440px-Labarum_of_Constantine_the_Great.svg.png.

[35] Am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/10/As-Constantine-XR_RIC_vII_019.jpg.

[36] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Labarum.

[37] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[38] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tibru.

[39] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3295/sxsaintinfo.aspx.

[40] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Edict_of_Milan.

[41] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great [42] Ibidem.

[43] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Constantinople.

[44] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great și https://en.wikipedia.org/wiki/Brazda_lui_Novac.

[45] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Constantine_the_Great

[46] Cf. http://ziarullumina.ro/politica-religioasa-a-sfantului-Imparat-constantin-cel-mare-44386.html.

Iubiții mei[1],

Crezul Bisericii noastre a fost întocmit în mod sinodal și ecumenic. În 325 la Nicea[2] și în 381 la Constantinopol[3], în Primul și al Doilea Sinod Ecumenic al Bisericii. Și aceste două Sinoade/ Întruniri ale Episcopilor Bisericii s-au numit ecumenice sau cele a toată lumea[4] pentru că la ele au participat Episcopi veniți din toate părțile lumii creștine, care s-au întrunit în mod sinodal să dezbată învățătura de credință a Bisericii.

Iar în predica de azi, când îi pomenim pe Sfinții Părinți care au participat la Sinodul I Ecumenic, acest lucru voi face: vă voi explica Crezul Bisericii conform ediției grecești[5]. Care, după cum se observă, e format din 12 articole și în el este cuprinsă, pe scurt, teologia despre Dumnezeu, despre creație, despre mântuire, despre Biserică, despre Sfintele Taine, despre eshatologie și despre viața veșnică.

Primele 8 articole ale Crezului sunt despre Dumnezeul nostru treimic, despre Dumnezeul mântuirii noastre, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, și în dreptul fiecărei persoane dumnezeiești se spun lucruri fundamentale despre Ea.

În primul articol al Crezului, prin expresia „Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν [Credem întru unul Dumnezeu]” se face referire la toate cele trei persoane dumnezeiești. Căci toate cele trei persoane dumnezeiești sunt un singur Dumnezeu sau au o singură dumnezeire sau ființă. Și s-a pus „credem [πιστεύομεν]” la începutul textului, pentru ca să se exprime faptul că noi credem și mărturisim toate amănuntele teologice prezente în Crez.

Cine este Dumnezeu Tatăl? El este Tatăl sau Părintele [Πατέρα]. Este Tatăl Fiului Său, dar și Tatăl nostru, prin iconomia mântuirii, așa după cum ne-a învățat Fiul Său în Rugăciunea domnească. Pentru Fiul, Tatăl este Tată sau Părinte din veci și pentru veci, pentru că din veci Tatăl L-a născut pe Fiul. Și, deși Fiul S-a născut din Tatăl, El nu este „posterior” Tatălui sau „mai mic” decât Tatăl sau „al doilea” după Tatăl, ci e din veci ca și Tatăl, Dumnezeu fără de început, deoființă cu Tatăl și împreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că Tatăl e Tată sau Părinte pentru că din veci are un Fiu dimpreună veșnic cu El. Și Fiul este Fiu pentru că are un Tată din veci, din Care El S-a născut.

Tot în articolul 1, Tatăl este mărturisit și ca Pantocrator [Παντοκράτορα] sau Atotțiitor al întregii creații. Pentru că El, Cel care este „făcătorul cerului și al pământului [ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς], și al tuturor celor văzute și nevăzute [ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων]” este, în același timp, și Cel care le ține în existență. Pentru că El este fundamentul dumnezeiesc al întregii creații prin slava Lui, ținând toate lucrurile, din interiorul lor, în armonie cu ele însele și în relație cu Sine.

Pantocratorul e Părintele nostru, pentru că e Făcătorul nostru. Și El ne ține în existență și pe noi și întreaga Sa creație, căci toată zidirea e opera Sa. Iar Sfinții Părinți au folosit cuvântul ποιητής [piitis] pentru Dumnezeu Tatăl în articolul întâi al Crezului pentru a exprima cuvântul Făcătorul, deși ποιητής înseamnă, în greaca veche, deopotrivă și făcător, dar și poet. Pentru că de la acest ποιητής vin poet și poezie din limba română. Însă nu au ales acest cuvânt cu dublă semnificație la întâmplare, ci pentru ca să exprime o altă realitate teologică abisală: că tot ceea ce Dumnezeu a creat e frumos, e desăvârșit, e așa cum trebuia să fie. Căci creația pe care El o ține în existență e plină de frumusețe, de măreție, de complexitate, pentru că e plină de slava Lui, chiar dacă ea, acum, în clipa de față, e una viciată de către noi, cei căzuți, și de demonii apostați, căzuți, prin șiretlicul cărora noi am căzut ca și ei din slava lui Dumnezeu.

Și când Crezul Bisericii vorbește despre cer, el se referă în primul rând la toate planetele și astrele cerești, care sunt lucruri fizice, ca și pământul, dar și la Puterile cele cerești. Iar când vorbește despre cele nevăzute [ἀοράτων] de ochii noștri trupești, el se referă doar la Puterile cele cerești sau netrupești din Împărăția lui Dumnezeu, pentru că cele văzute [ὁρατῶν] sunt cele de aici, de pe pământ și pe care omul le poate vedea foarte ușor.

Numai că, deși Tatăl e numit Făcătorul, întreaga creație e opera Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic și nu doar a Tatălui, pentru că Tatăl a făcut toate prin Fiul întru Duhul Sfânt. Și cu toate că Tatăl, în Crez, e numit Pantocratorul, când privim fresca Pantocratorului în Bisericile noastre, care e în turla cea mare a naosului, acolo Îl vedem pe Fiul.

– De ce Îl iconizăm pe Fiul ca Pantocrator și nu pe Tatăl, dacă în Crez Îl numim Pantocrator pe Tatăl?

– Iar răspunsul îl avem de la Domnul, în In. 14, în răspunsul Său către Sfântul Apostol Filippos: „[Iar] Iisus îi zice lui: „De atât timp sunt cu voi și nu M-ai cunoscut pe Mine, Filippe? Cel care M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl! Și cum zici tu: «Arată-ne nouă pe Tatăl»? Nu crezi că Eu [sunt] în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care Eu vi le spun vouă, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, Cel care rămâne în Mine, Acela face lucrurile [acestea]” [In. 14, 9-10, BYZ].

Și Fiul este iconizat ca Pantocrator pentru că El e singurul care a luat față umană din Treime, adică e singurul iconizabil. Și cel care privește la Fiul Îi vede în El și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, căci Fiul e nedespărțit de Tatăl și de Duhul, pentru că e deoființă și împreună-veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Dar cu toate că, în locul citat mai sus, Fiul a spus doar despre Tatăl că este în El, prin aceasta nu L-a exclus nicidecum pe Duhul. Căci niciodată Fiul nu face nimic fără Tatăl și fără Duhul și niciodată Fiul nu este despărțit ființial de Tatăl și de Duhul.

Avem un singur Tată și un singur Domn și un singur Duh Sfânt. Iar Domnul nostru este Iisus Hristos și El este „Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-născut [τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ]” și „Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii [τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων]”. Și când spunem că Fiul Lui este „Unul-născut”, spunem că El e singurul Său Fiu, pentru că doar El S-a născut din Tatăl, din persoana Lui, și S-a născut din El mai presus de timp, de toți vecii, de toate secolele istorice, pentru că S-a născut din veci din Tatăl.

Căci toate cele create sunt zidite de către Dumnezeu. Ele nu sunt dintotdeauna. Pe când Fiul Său Cel Unul-născut nu e „zidirea” Tatălui, ci e din Tatăl, e deoființă cu El și veșnic ca Tatăl și ca Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea relația Fiului cu Tatăl și cu Duhul este ca „lumina din lumină [φῶς ἐκ φωτός]”. Din Tatăl S-a aprins o altă lumină, Care e Fiul și o alta, Care e Duhul Sfânt și cele trei persoane ale Dumnezeirii sunt trei lumini personale și împreună-veșnice care au aceeași ființă. Însă, cu toate că al doilea paragraf al Crezului se referă doar la relația Tatălui cu Fiul, eu vreau să accentuez faptul că ceea ce se spune despre Fiul în relație cu Tatăl, se spune în subsidiar și despre Duhul Sfânt în relația Sa cu Tatăl.

Căci și Duhul Sfânt, ca și Fiul, este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat [Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ]”, după cum este „lumină din lumină [φῶς ἐκ φωτός]”. Pentru că ambele expresii arată deoființimea persoanelor dumnezeiești și, totodată, relația de proveniență a Fiului și a Duhului din Tatăl.

Dar când se spune despre Fiul că este „născut [γεννηθέντα]”, cu înțelesul că e născut din Tatăl, se spune ceva unic despre Fiul: pentru că numai Fiul e născut din Tatăl. Duhul Sfânt nu e „născut” din Tatăl ci este „purces din Tatăl [ἐκπορευόμενον ἐκ τοῦ Πατρὸς]”.  Dar când se spune despre Fiul că „nu [este] făcut [οὐ ποιηθέντα]” sau zidit, același lucru se poate spune și despre Duhul Sfânt, pentru că nici Duhul nu e „o creatură”, ci este Dumnezeu adevărat, ca și Tatăl și Fiul. După cum nu doar Fiul este „deoființă cu Tatăl [ὁμοούσιον τῷ Πατρί]”, ci și Duhul e deoființă cu Tatăl, pentru că toate trei persoanele Dumnezeirii au aceeași ființă.

Însă, prin expresia: „prin Care toate S-au făcut [δι’ οὗ τὰ πάντα ἐγένετο]” se indică relația Tatălui cu Fiul în actul creației, pentru că toate cele făcute/ zidite le-a făcut Tatăl prin Fiul, prepoziția Fiului fiind διά [dia] în acuzativ, care se traduce cu prin. Dar Tatăl a făcut toate prin Fiul întru Duhul Sfânt, pentru că Dumnezeu le-a făcut pe toate în mod comunional, prin participarea întregii treimi de persoane la lucrarea zidirii.

Însă aceeași prepoziție διά [dia] în acuzativ, pe care am tradus-o în actul creației cu prin, în iconomia mântuirii o traducem cu pentru. Căci sensul spațial al prepoziției e redat cu forma prin, pe când sensul cauzal e redat cu forma pentru[6]. Și astfel avem afirmația: „Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire [Τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν]”. Fiul Tatălui, pentru noi, adică pentru persoana noastră, și pentru mântuirea noastră „S-a coborât din ceruri [κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν] și S-a întrupat  din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara [καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου] și S-a făcut om [καὶ ἐνανθρωπήσαντα].

Toate afirmațiile teologice de aici sunt expozitive și nu explicative. Ni se spune că întruparea Domnului ne vizează pe noi, că e pentru noi, dar nu ni se explică în ce fel e pentru noi și nici în ce fel ne mântuim în relație cu El, cu Domnul nostru. Ni se spune că Fiul S-a coborât din ceruri la noi, dar nu și ce înseamnă acest lucru sau cum s-a produs el. Pentru că ni se vorbește despre actele mântuirii noastre, despre ce a făcut Hristos pentru noi, dar se păstrează tainele tuturor celor făcute de El. Pentru că ele ne depășesc pe noi.

Căci noi știm acum că datorită îndumnezeirii umanității Sale de către El, noi ne putem îndumnezei. Dar taina îndumnezeirii noastre trebuie trăită de către noi, pentru ca ea să aibă relevanță pentru noi. Dacă nu ne îndumnezeim în mod real, cuvântul îndumnezeire e gol de semnificație pentru noi, ca de altfel și cuvântul mântuire sau sintagma experiență dumnezeiască. Dar dacă, în relație cu Hristos și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, noi ne trăim zi de zi mântuirea, relația noastră cu Treimea ca mântuire continuă, mântuirea e însuși modul nostru de-a fi, pentru că ea este o realitate cotidiană pentru noi. Și în Crez noi mărturisim tocmai despre viața autentică a creștinilor ortodocși, aceea în care ne mântuim și ne sfințim în mod continuu.

De aceea, cum S-a coborât Fiul din cer și cum S-a întrupat El pentru noi și pentru mântuirea sunt taine prea mari și dumnezeiești pentru noi. Și noi trebuie să le cinstim cu evlavie, cu mare cutremurare și bucurie dumnezeiască, pentru că Cel necuprins S-a făcut om pentru noi și S-a întrupat din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu și nu de „simplu om”.

Dar iarăși trebuie să subliniez faptul că expresia „din Duhul Sfânt [ἐκ Πνεύματος Ἁγίου]” nu este restrictivă în a 3-a frază a Crezului, pentru că Fiul nu Și-a lăsat zidită umanitatea Sa doar de Duhul și de Tatăl, ci și El Însuși Și-a zidit umanitatea Sa în Preacurata Sa Maică. Pentru că toate ale mântuirii noastre, ca și în cadrul zidirii, Dumnezeul treimic le-a făcut pe toate comunional. Căci Fiul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, a făcut toate cele ale mântuirii noastre.

Articolele 4-6 sunt un legato de expresie teologic, pentru că au legătură interioară între ele. Pentru că ele vorbesc despre Moartea, Învierea și Înălțarea Domnului cu trupul Său îndumnezeit în sânul Treimii. Căci Fiul lui Dumnezeu întrupat „S-a răstignit pentru noi sub Pontios Pilatos [Σταυρωθέντα…ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου]”, subliniindu-se astfel istoricitatea persoanei Sale, cât și modul în care El a murit, „și a pătimit și S-a îngropat [καὶ παθόντα καὶ ταφέντα]” pentru noi și pentru mântuirea noastră. Dar Cel mort „a înviat a treia zi după Scripturi [ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς]”, după cum mărturisesc Scripturile despre El. După care, la 40 de zile de la învierea Lui, El „S-a înălțat întru ceruri și a șezut [în] cele de-a dreapta  Tatălui [ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός]”.

Numai că șederea Lui și „cele de-a dreapta Tatălui [ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός]” nu trebuie înțelese la modul grosier. Pentru că aici nu se dorește menționarea unei distanțe între Fiul și Tatăl, ci se vorbește despre urcarea în sânul Treimii a umanității Sale, atâta timp cât Fiul Se înalță la Tatăl și la Duhul Sfânt asumându-Și pentru veci umanitatea Sa transfigurată.

Însă, noi, oamenii, vorbim omenește sau iconic despre cele ale lui Dumnezeu în teologie, dar vorbirea noastră iconică sau aidoma unei ferestre, spune altceva, mult mai duhovnicesc decât cuvintele și imaginile umane. Căci noi spunem una, dar înțelegem altceva, mult mai subtil. Căci vorbim despre șederea Fiului în cele de-a dreapta Tatălui nu pentru a indica „distanțe” inexistente între persoanele Treimii, ci pentru a spune că Fiul și Tatăl și Duhul  sunt deoființă și că existența Lor e perihoretică, e una în alta, fără ca să Se confunde personale între ele.

Însă lucrarea mântuirii noastre săvârșită de Domnul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, e privită în consecințele ei eshatologice în fraza a 7-a a Crezului. Pentru că Domnul „iarăși va veni cu slavă să judece viii și morții [πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς], a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit [Οὗ τῆς Βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος]”, pentru că va fi veșnică.

Și El va veni „cu slavă”, pentru că slava dumnezeiască izvorăște din persoana Lui. El va veni așa cum este El: ca Domnul slavei, ca Domnul care ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică. Căci slava Lui îi va învia pe cei morți și îi va transfigura pe cei vii de la venirea Sa. Și atunci, cu toții fiind vii și transfigurați de slava Lui, oamenii vor fi judecați de către El. Pentru că El este Judecătorul tuturor oamenilor, din toate locurile și din toate timpurile.

Însă când El va veni întru slava Sa, istoria va fi umplută de veșnicia Lui. Istoria va intra în veșnicie în mod deplin. Și Judecata tuturor se va face în veșnicie, de către Judecătorul nostru Cel veșnic, Iisus Hristos, Domnul nostru, fiecare primind după ceea ce este. După modul cum a trăit și s-a construit interior. Pentru că doar Împărăția și Iadul sunt locurile veșniciei.

Însă și Împărăția și Iadul sunt veșnice. Dar Sfinții Părinți au menționat numai alegerea cea bună, împlinitoare, a oamenilor: Împărăția. De aceea, au pus Împărăția în fața noastră, pentru că pe ea trebuie să o dorim în mod desăvârșit.

Despre Dumnezeu Duhul Sfânt se vorbește în articolul al 8-lea, dar, în mod implicit, s-a vorbit și până acum. Căci El este unul, e o persoană unică, ca și celelalte două persoane ale Treimii, și El este Domnul [τὸ Κύριον] și de viață Făcătorul [τὸ ζωοποιόν]. Dar și Fiul e Domnul nostru și Tatăl este Domnul nostru, pentru că toți trei stăpânesc peste noi. Ei sunt Domnul și Dumnezeul nostru pentru că toate le-au făcut și le stăpânesc împreună. Iar când Dumnezeu Duhul Sfânt e numit de viață Făcătorul [τὸ ζωοποιόν] nu se specifică faptul că doar El a făcut viața sau existența oricărei ființe, ci că Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt a creat întreaga viață, întreaga existență.

Dar expresia „Cel care din Tatăl purcede [τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον]” se referă doar la Duhul Sfânt. Pentru că doar El este purces din Tatăl. Și noi nu știm ce înseamnă nașterea Fiului din Tatăl și nici purcederea Duhului din Tatăl. Dar mărturisim că Duhul este „Cel împreună cu Tatăl și cu Fiul împreună-închinat și împreună-slăvit [τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον], adică este egal și deoființă cu Tatăl și cu Fiul.

Mărturisirea despre Duhul se încheie cu afirmația că El este „Cel care a grăit/ a vorbit prin Profeți [τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν Προφητῶν]”. A vorbit în și prin Profeții Vechiului Testament, pentru că le-a descoperit lor cele dumnezeiești. Dar El vorbește și acum prin toți Sfinții Lui și va vorbi întotdeauna, pentru că Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt revelează orice cunoaștere mistică în Biserică. Și cunoașterea mistică sau de la Dumnezeu este spre zidirea întregii Biserici. De aceea, ea e propovăduită tuturor, pentru că este spre mântuirea tuturor.

Biserica lui Dumnezeu e Biserica Cincizecimii. Și Biserica este una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν]. Și pentru că ea este trupul mistic al lui Hristos Dumnezeu, ea este una, și e sfântă, pentru că sfințenia Bisericii e sfințenia lui Dumnezeu. Căci toate mădularele Bisericii, adică toți credincioșii ei, se sfințesc prin sfințenia lui Dumnezeu. Și sfințenia lui Dumnezeu e reală, e personalizatoare, pentru că e coborârea și rămânerea slavei Lui în noi.

Și când spunem că Biserica e catolică, spunem că ea e Biserica pentru toată lumea, care trebuie să înglobeze toată lumea. Și când spunem că e apostolică, spunem că Dumnezeu a creat-o prin Sfinții Lui Apostoli și că ea se păstrează în mărturia lor, cea de la început, și că, de la Dumnezeu, prin ei, ne-a venit nouă harul și toată rânduiala slujirii sacramentale. Iar Biserica e așa dintru început și nu poate să își piardă atributele ei constitutive.

Al 10-lea articol al Crezului vorbește despre o Taină a Bisericii, și anume despre Botez, pentru ca să vorbească, în mod implicit, despre toate la un loc. Și el ne spune: „Mărturisim un Botez întru iertarea păcatelor [Ὁμολογοῦμεν ἓν Βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]”. Însă Botezul Bisericii nu ne dă doar iertarea păcatelor. Dar se subliniază iertarea păcatelor, pentru ca să ni se spună că fiecare Taină a Bisericii lucrează ceva mistic, tainic în ființa noastră. Că ele nu sunt acte goale de semnificație, ci sfinte și sfințitoare pentru noi.

Biserica adevărată e Biserica Cincizecimii, ea e plină de slava lui Dumnezeu și are Taine sfinte și sfințitoare. Pentru că e unică pe pământ, prin sfințenia, catolicitatea și apostolicitatea ei.

În comparație cu Biserica lui Dumnezeu, diversele pseudo-biserici sunt invenții umane și nu sunt ca aceasta, care vine de la Dumnezeu. Pentru că ele s-au creat în istorie, de diverși oameni păcătoși și nu de Sfinții Apostoli. De aceea, bisericile lor nu sunt catolice, nu sunt universale, nu sunt cele ale tuturor creștinilor de oricând și de pretutindeni, ci sunt niște caricaturizări ale Bisericii. Pentru că nu au nimic sfânt în ele și toate elementele „împrumutate” din Biserică sunt trăite decontextualizat, în afara mediului eclesial în care s-au născut.

Dar în adevărata Biserică, în Biserica Cincizecimii, în Biserica Ortodoxă, noi „așteptăm învierea morților [προσδοκοῦμεν ἀνάστασιν νεκρῶν]”, pentru că moartea nu mai are nimic de-a face cu noi, creștinii. De când a înviat Domnul, moartea noastră e spre viață. De aceea așteptăm ca toți cei adormiți să învie din morți, pentru că ne dorim „viața veacului ce va să vină [ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος]”. Ne dorim, adică, Împărăția lui Dumnezeu, ne dorim veșnicia cu Dumnezeu și nu cu demonii. Căci veșnicia cu demonii se numește Iad, pe când veșnicia cu Dumnezeu este adevărata viață veșnică a omului, e trăirea în Împărăția Lui.

Așadar, iubiții mei, spunem Amin [Ἀμήν] după cele 12 puncte ale mărturisirii noastre de credință, pentru că e adevărată mărturisirea noastră. Ea e, pe scurt, esența credinței Bisericii, esența credinței noastre celei mântuitoare. Iar noi nu trebuie să ne rezumăm niciodată doar la atât, pentru că multe lucruri extraordinare mai avem de aflat din cărțile Bisericii despre alte adevăruri de credință ale Bisericii. Puținul teologic de aici, din Crez, trebuie amplificat, adâncit, mereu contemplat. Pentru că el e, pe scurt, lecția de teologie dogmatică pe care trebuie să o știe tot credinciosul. Dar de la această lecție concentrată noi trebuie să dorim mereu mai mult, să știm mai multe despre Dumnezeu, despre creație, despre mântuire, despre Biserică, despre Taine, despre evlavia Bisericii, despre om, despre virtuți, despre sfințenie, despre Sfinți, despre viața veșnică.

Iar dacă azi v-am vorbit despre Crez, mâine vă voi vorbi despre cel care a făcut posibil Crezul și Primul Sinod Ecumenic al Bisericii.

Vă doresc numai bine și mult spor în tot lucrul cel bun! Dumnezeu să ne bucure pe toți! Amin!

---

[1] Începută la 18. 58, în Joia Înălțării Domnului, în ziua de 17 mai 2018. Afară sunt 24 de grade, cer înnorat. Până acum a fost soare dogoritor.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic.

[3] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_II_Ecumenic.

[4] Pentru că adjectivul οἰκουμενικός (icumenicos) din limba greacă înseamnă cel a toată lumea.

[5] Care arată astfel:

„1. Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.

2. Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων· φῶς ἐκ φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι’ οὗ τὰ πάντα ἐγένετο.

3. Τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα.

4. Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου, καὶ παθόντα καὶ ταφέντα.

5. Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς.

6. Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός.

7. Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς, οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

8. Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ κύριον, τὸ ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν προφητῶν.

9. Εἰς μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν.

10. Ὁμολογοῦμεν ἓν βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν.

11. Προσδοκοῦμεν ἀνάστασιν νεκρῶν.

12. Καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος.

Ἀμήν”. L-am preluat de aici: https://el.wikipedia.org/wiki/Σύμβολο_της_Πίστεως.

[6] Friberg Greek Lexicon, 6.164, cf. BW 10.