Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Epilog la lumea veche (vol. I. 6). Nichita Stănescu

Epilog la lumea veche I 6 Nichita Stanescu

Pagina sursă

„Nichita Stănescu avea mereu un ochi ațintit asupra trecutului poetic al literaturii române și mai cu seamă asupra lui Eminescu. Așa încât, atunci când a scris binecunoscutele versuri Ea era frumoasă ca umbra unei idei și Ea era frumoasă ca umbra unui gând, lui Nichita îi erau familiare simbolurile adânci și sonorităţile mistice ale asocierii de cuvinte pe care le întrebuința” (p. 19).

„Nichita a fost foarte serios cu viața, cu sentimentele, cu experiențele și adâncirea sa în cunoaștere. N-a intenționat niciodată să fie ludic sau frivol, nici atunci când a părut multora că este sau că se exprimă astfel” (p. 55).

„Nichita este adversarul ideii de epocă primitivă, a poeziei sau a umanității, precum și al celei de evoluție/ evoluționism. El privește – ca odinioară Heliade, dar și ca Eminescu ori Bacovia – desfășurarea istoriei (poetice sau umane) ca pe o degradare și o involuție”(p. 94).

„Problema prieteniei pe care o pune Nichita aici, în Enghidu, este tocmai problema relației. A relației care face să fie” (p. 103).

„Rolul operei poetice (și nu numai), adică, este acela de a crea personalitatea cititorului, de a-l ridica din mediocritatea lui și de a-i construi o personalitate, sprijinindu-se de personalitatea autorului. Iar Nichita a crezut sincer în dialog, în relație, în munca împreună, cu oamenii” (p. 114).

„Cu certitudine cred, însă, că Nichita avea un duh foarte viu, care nu suporta despotismul patimilor trupești ucigătoare de suflet și care nu s-a lăsat, până la urmă, dominat și subjugat de ele” (p. 168).

„Mulți caută să-și explice aceste salturi sau preferă să vadă diferențe enorme de la o etapă poetică la alta, minimalizând sau maximalizând una sau alta din aceste etape, din diferite motive sau interese. Dar, în felul acesta, îl pierd din vedere tocmai pe poetul din interiorul poeziei sale, privind numai alergarea lui poetică, pe care el și-a propus-o: „Voi alerga până când înaintarea, goana/ ea însăși mă va întrece/ și se va îndepărta de mine” (A unsprezecea elegie)” (p. 254).

„Însă la Eminescu și la Nichita nu sună nimic fals, tocmai pentru că în spatele metaforei poetice stă multă muncă, multă cunoaștere, precum și multă scufundare în sine, o scrutare neobosită a universului și a științei despre el, ca și a universului propriu, cu mintea, inima și legile lui” (p. 260).

„să străduiesc unii, astăzi, să facă din Eminescu un poet „esențial erotic”, autor al unei contemplații „pitorești” asupra naturii, goale de orice substrat filosofico-mistic adânc. Pentru că ei consideră că generațiile tinere nu trebuie să creadă că poeții (scriitorii, artiștii) au avut vreo aspirație dumnezeiască, ci toți (și în aceeași măsură) și-au glorificat numai obsesiile pătimașe. Problema e că toți marii poeți ai noștri (și multe personalități din zona artisticului) tocmai asta n-au făcut” (p. 349-350).

„Însă expresia râsu’ plânsu’ apare, mai înainte, la…Neculce, într-un pasaj plin de poezie” (p. 449).

„Când Nichita a spus – după cum am văzut puțin mai devreme – că „poezia folosește cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă”, în mod evident, nu s-a referit numai la poezia sa, ci s-a referit la un fenomen cu mult mai vast, pe care modernii l-au sesizat și l-au pus în discuție. Aluziile lui Nichita la Baudelaire și la simboliști nu sunt superflue” (p. 463-464).

„Poezia de dragoste a lui Nichita Stănescu, în toată opera sa, este tulburătoare și conține multe capodopere. O asemenea lirică a iubirii (de asemenea proporții și intensitate) nu a compus, la noi, decât Eminescu. Și era firesc ca Nichita să-și plângă dramele într-un mod poetic apropiat de al marelui romantic, atâta timp cât sensibilitatea lor e atât de mult înrudită” (p. 498).

„Nichita se plânge, în aceste versuri, de faptul că nimeni nu credea în autenticitatea sensibilității sale. Gesturile și cuvintele sale păreau multora teatrale sau ipocrite. Și, de asemenea, de faptul că nimeni nu îl compătimea, pe nimeni nu interesa nevoile sau suferințele lui ca om, deși toți „se îndestulau” cu poezia lui” (p. 582).

„Conștiința poetului este clară și sigură în această privință.  De aceea și împrumută poeziei sale tonalități eminescian-peticiene, cu puternice accente melodios-religioase, apelând din nou la structura strofică întreită, specifică poemelor în care Nichita vrea să dăltuiască adevărul său. Iar acest poem este o insignă, un însemn…a ceea ce poezia sa înseamnă” (p. 608).

„Pot, deci, să fiu de acord și cu faptul că Nichita a elaborat, în timp, o artă poetică personală și că a trecut de la un stil poetic propriu exuberanței și optimismului, treptat, la un stil abrupt, în care exprimarea sincopată face din cuvânt o metaforă în sine. Numai că, pe de o parte, Nichita a manifestat această tendință de la bun început (deși vorbim de neomodernism în 11 elegii și alte volume ale primei perioade poetice, e clar că Nichita e altceva decât toți poeții interbelici: are ceva de la ei și totuși e o mare distanță între el și aceia), iar, pe de altă parte, cuvântul ca metaforă în sine îl practicase chiar Dosoftei, în Psaltirea în versuri, tocmai pentru că poezia lui era versificarea unei cărți biblice. Iar Nichita – ne spune tot Alexandru Condeescu – și-a dorit întotdeauna să fie nu modern, ci arhaic” (p. 618).

„Însă Nichita e cuprins de zbucium la gândul morții. Și lucrul acesta se observă cu claritate în aceste ultime volume. Un vers, din poemul pe care l-am comentat mai sus, sună astfel: „nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează”. Adică: Dumnezeu nu ne mai cercetează” (p. 646).

Subțire e un cuvânt moștenit, în românește, din lat. subtilus. În limba română veche, gând subțire însemna gând subtil. Ceea ce îi era neîndoielnic cunoscut lui Nichita. „Subțirea pasăre” este pasărea ușoară a minții care are finețe de gând și înțelege „subtilitățile” perverse ale păsării infernale care încearcă să îi reteze zborul. Dar ea, „zburând” spre Cer, „devine arcă” de mântuire, care poate pluti pe marea vieții fără să se scufunde, trecând dincolo” (p. 691).

„Convingerea lui era că Dumnezeu vorbește prin el, prin poezia lui, și de aceea încerca să lase să transpară în poezie cât mai puțin din murdăria vieții pământești, chiar dacă acest lucru i-ar fi fost mult mai ușor” (p. 698).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Mergem înainte

suntem într-un tunel
și trebuie să ieșim la lumină
lumina e în față
lumina e înainte
înapoi nu e decât tăcere
suntem cu Dumnezeu
trecem prin păduri dese
dar trecem cu Dumnezeu
trecem peste ape mari și rele
prin valuri înalte
peste piscuri aspre
dar lumina ne plouă torențial
ne umple plămânii
cu speranță
înotăm prin apă de lumină
ne scăldăm în viață
mergem înainte

Eminescu: între modernitate și tradiție [89]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Codrul, imaginat paradisiac și imperial la Eminescu, care anterior a fost cetate, nu este deloc străin de viziunea exprimată în Psaltirea versificată a lui Dosoftei („svânta cetate din măgura svântă”):

Domnul este mare,
Lăudat și tare.
Mai cu de-adins este
Lăudat cu veste
De-a Lui bunătate,
În svânta cetate
Din măgura svântă,
Ce stă fără smântă [sminteală/ clătinare].

Cetate frumoasă
De piatră vârtoasă,
Bine-ntemiată,
De Domnul gătată;
În țară-I vestită
Câtu-i de tocmită.

Muntele Sionul
Ce ș-au ales Domnul
Despre miazănoapte
Dă raze cât poate.

Pre coaste de munte
Cu ulițe multe,
Cetatea cea mare
Craiului cel tare,
Cu curț desfătate,
Cu pânzele nalte.
Strajea nu-i lipsește,
Domnul o-ntărește. /…/

Auzât-am veche
’Ntr-auz de ureche
Poveste trecută,
Ș-acmu vedem multă,
Că Dumnezău toate
Câte va, le poate.

(Ps. 47, 1-26, 45-50)

Moldova apare și ea, în versurile dosofteiene, ca un spațiu patriarhal (ne referim la belșugul lui Iov sau al patriarhului Avraam) sau edenic (fapt repercutat și la Miron Costin, în Poema polonă): „Vinul și cu grâul, și cu de tot viptul,/ Cu cirezi și turme, copără pământul./ Dară miere dulce! Cine poate spune/ Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!” (Stihuri la luminatul herb al Țărâi Moldovei).

Aceste trăsături aurorale și paradisiace din poezia și literatura veche sunt perpetuate în lirica eminesciană, în cadrul natural format din codrii eminescieni nepătrunși, întunecoși, care-i păreau lui Călinescu o junglă sălbatică și lui Gană o grotă vegetală.

Belșugul de fericire aduce la un loc, în poezia lui Eminescu, naturalul sălbatic și serenitatea domestică, cea mai bună ilustrare oferind-o, probabil, Sara pe deal, dar și, într-o măsură mai diminuată, Floare albastră.

Dacă Moldova medievală, în viziunea eminesciană, ar fi o junglă sălbatică de codri nepătrunși, unde, cum zicea tot Călinescu, până și oaia este sălbatică, în schimb, codrul zânei Dochia din Memento mori, care mai înainte fusese cetate („Codrul – înaintea vrajei – o cetate fu frumoasă./ A ei arcuri azi îs ramuri, a ei stâlpi sunt trunchiuri groase,/ A ei bolți streșini de frunze arcuite-ntunecat”), este de o ingenuitate blândă, unde până și căprioarele sunt domestice:

Sara sună glas de bucium[1] și cerboaice albe-n turme
Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme,
Vin rupând verzile crenge cu talangele de gât;
Și în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare
Pân’ din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare,
Pe-umăr gol donița albă – stemă-n părul aurit.

Din copaci ies zâne mândre, de-mpărat frumoase fete,
Ținând donițe pe umeri, gingașe, nalt-mlădiete,
Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se înclin,
Ce sub dulcile lor mâne își oferă răbdătoare
Ugerele lor împlute, și în doniți sunătoare
Laptele-n cadență curge, codru-mplând c-un murmur lin. /…/

Și din ce în ce mai mândre, mai înalte, mai frumoase
Sunt pădurile antice, ele-ngroapă-ntunecoase
Cu-a lor vârfuri munții mândri, stâncile ce-n cer se-ntind.

Ideal este peisajul în care frumusețea naturală ingenuă, nealterată, originară, edenică, atempoarală este completată de blândețea și dulceața domestică. Este o frumusețe sălbatică în absența sălbăticiei, de aceea, cum remarca și Tudor Vianu, nici nu trezește pasiuni insurgente, asprimea nihilistă a ideologiilor revocatoare de lumi.

Acest fel de spectacol natural provoacă o melancolie senină, nu este generatoare de prăpăstii interioare pe care contemplația unui peisaj romantic corespondent, în literatura europeană, le generează de obicei. Deosebit de semnificativ pentru noi este faptul că Tudor Vianu și Ion Negoițescu au deviat de la sensul general al interpretării lor când au ajuns în acest punct[2].

Impenetrabilii codri, purtători de adâncimi insondabile, sunt o imagine în adâncime a Paradisului, ei care concentrează/ recapitulează/ convoacă tot cosmosul în oglinzile izvoarelor, care susțin acel dialog cosmic („Cu frunzișul fremătos/ Povestești așa frumos” (Mușatin și codrul)) înregistrat de urechea umană (poetică, nu în sensul de fatezistă, ci dimpotrivă, rațional-sensibilă) în foșnet, susur și clipiri de ochi stelare.


[1] A se compara cu versul: „Sara pe deal buciumul sună cu jale” (Sara pe deal).

[2] A se vedea notele 94 și 187 din lucrarea de față.

Iov, cap. 24, cf. LXX

1. Și pentru ce pe Domnul L-au ascuns orele [διὰ τί δὲ Κύριον ἔλαθον ὧραι]?

2. Iar cei neevlavioși hotarul au încălcat, turma împreună cu păstorul prinzând.

3. Măgarul orfanilor au luat și vaca văduvei au luat-o zălog.

4. Au abătut pe cei neputincioși din calea cea dreaptă [și] împreună s-au ascuns cei blânzi ai pământului.

5. Și au ieșit ca măgarii în câmp [ἀπέβησαν δὲ ὥσπερ ὄνοι ἐν ἀγρῷ], pentru mine ieșind fapta lor [ὑπὲρ ἐμοῦ ἐξελθόντες τὴν ἑαυτῶν πρᾶξιν]. S-a îndulcit pâinea lor întru cei mai tineri [ἡδύνθη αὐτῷ ἄρτος εἰς νεωτέρους].

6. Câmp înainte de ceas/ de vreme [ἀγρὸν πρὸ ὥρας], nefiind al lor, au secerat, iar cei neputincioși au lucrat fără plată și fără mâncare celor neevlavioși.

7. [Și] mulți goi au adormit fără haine și veșmântul sufletului lor l-au luat [ἀμφίασιν δὲ ψυχῆς αὐτῶν ἀφείλαντο].

8. De picăturile munților se umezesc [ἀπὸ ψεκάδων ὀρέων ὑγραίνονται]. Căci neavând ei [παρὰ τὸ μὴ ἔχειν αὐτοὺς], [cu] umbra stâncii s-au îmbrăcat [σκέπην πέτραν περιεβάλοντο].

9. L-au răpit pe cel orfan de la sân și, căzând, l-au smerit.

10. Iar pe cei goi i-au adormit cu nedreptate și, flămânzind, bucata de pâine le-au luat.

11. În[tru] cele strâmte cu nedreptate au pândit, iar calea celor Drepți nu au cunoscut.

12. Pe care din cetate și [din] casele lor îi izgoneau, iar sufletul pruncilor a suspinat tare. Iar El, pentru ce acestora cercetare nu a făcut [Αὐτὸς δὲ διὰ τί τούτων ἐπισκοπὴν οὐ πεποίηται]?

13. Pe pământ fiind ei și nu au cunoscut. Și calea dreptății nu au cunoscut și nici pe cărările ei [nu] au mers.

14. Dar cunoscând lucrurile lor [γνοὺς δὲ αὐτῶν τὰ ἔργα], [El] i-a dat pe ei întru întuneric [παρέδωκεν αὐτοὺς εἰς σκότος] și noaptea va fi ca un hoț [καὶ νυκτὸς ἔσται ὡς κλέπτης].

15. Și ochiul preacurvarului[1] a păzit întunericul [καὶ ὀφθαλμὸς μοιχοῦ ἐφύλαξεν σκότος], zicând: «Nu mă va vedea mai înainte ochiul». Și ascundere a feței a pus.

16. A săpat în întuneric case. Ziua s-au pecetluit pe ei înșiși [și] nu au cunoscut lumină.

17. Că împreună cu dimineața lor [este] umbra morții [ὅτι ὁμοθυμαδὸν τὸ πρωὶ αὐτοῖς σκιὰ θανάτου]. Că va cunoaște tulburările umbrei morții [ὅτι ἐπιγνώσεται ταραχὰς σκιᾶς θανάτου].

18. Ușor este peste fața apei. Să blesteme partea lor pe pământ

19. și să scoată la lumină oasele lor uscate pe pământ. Căci brațul orfanilor au răpit.

20. Apoi a pomenit păcatul lui. Și ca o ceață de rouă [ὁμίχλη δρόσου] nevăzut s-a făcut. Și să se dea lui pe care [le-]a făcut și să se zdrobească tot cel nedrept, la fel [cu] lemnul cel nevindecat [ἴσα ξύλῳ ἀνιάτῳ].

21. Căci sterpei bine nu i-a făcut și femeie nu a miluit

22. și [cu] mânie [i-]a răsturnat pe cei neputincioși. De aceea, ridicându-se, nu are să creadă despre viața sa.

23. Îmbolnăvindu-se, nu nădăjduiește să se vindece, ci va cădea [întru] boală!

24. Căci pe mulți [i-]a chinuit. Înălțarea lui s-a stins și ca nalba [μολόχη][2] în căldură sau ca spicul din pai el însuși căzând.

25. Iar dacă nu [este așa], cine este cel care zice [că] minciuni eu zic și va pune întru nimic cuvintele mele?”.


[1] Al adulterului.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Althaea_(plant).

Eminescu: între modernitate și tradiție [88]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În fine, revenind la discuția inițială asupra caracterului tripartit al spațiului eminescian[1], al treilea cosmos (specific mai degrabă postumelor) este de asemenea un univers terestru-paradisiac, dar în care transfigurarea ia proporții neobișnuite și unde are loc permutarea dimensiunilor (aș putea spune dilatarea, dacă nu ar fi o înșelare a ochiului) și metamorfoza alegorică a făpturilor, configurate în poeme ca Memento mori, Miradoniz ori – cu specificația că, din terestru, peisajul devine lunar – în Sărmanul Dionis

Mă gândesc, între altele, la transformarea insectelor în bijuterii sau la rare abstracțiuni – fluturii sunt „flori de aer” (Fata-n grădina de aur) sau „idei scăldate-n aur” (Memento mori), ori la arhitectura fantezistă a norilor[2]. Spre exemplu: „Norii mișcă sus în ceruri înfoiatele lor nave –/ Rostre de jăratec ș-aur, vele lungi de curcubău”, în Memento mori.

Dacă vom face o analiză comparativă între Eminescu și primii poeți ai literaturii române, Dosoftei și Miron Costin, simetria liniilor vizuale, trasate într-un spațiu de convergență, poate să ne surprindă. În versurile lui Dosoftei există o natură cosmică și o natură domestică – așa cum se individualizează și în cele eminesciene –, între care există o întrepătrundere.

Prima dintre ele, natura cosmică, este panoramată în imagini de o certă sensibilitate plastică și care dezvăluie în Dosoftei „ctitorul poeziei lirice românești”[3] și primul nostru poet străbătut de fior cosmic și metafizic:

Încă zoare nu revarsă
De soare, când va să iasă…

(Ps. 5. 7-8)

*

Ai tocmit și luna să crească, să scază,
Să-ș ia de la soare lucoare din rază.
Stele luminate ce lucesc pre noapte…

(Ps. 8, 9-11)

*

De la Tine z[i]ua luminează,
Și noaptea cu stelele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.

(Ps. 73, 65-68)

*

Luna ai făcut cu rază,
Să crească-n vremi și să scază,
Și soarele ș-nemerește
Apusul ce odihnește.
Din tuneric feceș [făcuși] noapte…

(Ps. 103, 83-87)

*

De unde soare dă rază
Pănă-n scapăt ce s-așază…

(Ps. 112, 7-8)

*

Făcut-au lumini mare,
De dau raze și zare /…/

Soarelui i-au dat s-aibă
Să facă z[i]ua albă,
Să sloboaze lucoare,
Prin milă stătătoare.

Preste nopț[i] au pus lună
Cu stelele-mpreună…

(Ps. 135, 25-34)

*

Și-ntunerec ce s-ar face,
Nu m-aș teme să mă calce,
Că noaptea m-ar desfăta-mă
Cu lumină fără samă.

Că-ntunerecul s-albește
De Tine, când Te zărește,
Și noaptea să luminează
Ca z[i]ua slobozând rază.

Că-ntunerec și lumină
Îț[i] este, Doamne, pre mână.

(Ps. 138, 33-42)

*

Cela ce-au pus stelelor măsură /…/
Mare este Domnul…

(Ps. 146, 13-15)

*

Cela ce-Ș dă omătul ca lâna
Și negură spulberă cu mâna,
Ca cenușea cu sâta când cerne,
Preste tot pământul de s-așterne.

Cela ce aruncă sloi de gheață /…/
Cine poate să-I sufere gerul
Ce-mpietrește apele ca herul?

(Ps. 147, 13-20)

*

Lăudațî-L, soarele și luna,
Cu lucoare ce daț totdeauna.
Lăudațî-L, stele și lumină,
Ce daț[i] raze pre noapte senină. /…/

Că Domnul au cugetat cu gândul
De le-au făcut și-I țân toate rândul [rânduiala, ordinea].

(Ps. 148, 7-16)

*

Fugi-va soarelui raza și a stelelor șireaguri,
A tot ceri lucă s-a rumpe, și acea de aur lună.

(Prorocia sibilei Eritreia)[4]

Ne raliem opiniei că „această sacralizare cosmică își va pune o pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii românești”[5], ca și aceleia că Psaltirea în versuri constituia „o carte de căpătâi [pentru Eminescu] în care găsea germenii cei mai activi ai poeziei românești pentru multă vreme. Rime rare, ritmuri și imagini din Psaltirea lui Dosoftei aveau să treacă în propriile sale versuri”[6].

Relația dintre om și natură (pe care atâta s-a bătut monedă falsificată în didacticismul comunist), a prințului eminescian cu pădurea protectoare, poate avea întemeieri (expresive și vizionare) în poezia psalmilor, mai degrabă decât în baladele folclorice (respingem ideea că Dosoftei ar fi urmărit modele folclorice[7], exceptând nivelul prozodic, fapt remarcat și de alți cercetători[8]):

Ferice de omul /…/ [care] va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.

(Ps. 1, 1, 9-12)

De aici[9] ar fi putut supraviețui expresia om verde sau român verde. Scăparea este „la munte cu pădure deasă” (Ps. 10, 5), „C-aș zbura lesne, de-aș depărta-mă/ La păduri dese unde nu-i teamă” (Ps. 54, 17-18), iar casa/ Biserica lui Dumnezeu e „în măgura cea deasă” (Ps. 14, 3-4).

Ne amintim că pădurea a fost desemnată ca topos central al imaginarului cosmic eminescian, observân-du-se simbolistica alegorică ce o configurează ca spațiu edenic și ocrotitor. În acest punct, relația cu Dosoftei[10] și cu viziunea literaturii vechi credem că este mult mai profundă decât s-a bănuit.

Simbolismul heraldic înscris în stema Moldovei și cel al codrului eminescian sunt identice – herbul lui Dosoftei și herbul lui Eminescu:

Stau împregiur [de] dânsă trei planite-n hoarbă,
Soarele și Luna, și Venus [Luceafărul], podoabă.

(Stihuri la luminatul herb al Țărâi Moldovei)

*

Lună, Soare și Luceferi
El [codrul] le poartă-n a lui herb.

(Povestea codrului)

În afară de aceasta, Eminescu include în corola de atribute eterne ale codrului o expresivitate de factură psalmic-dosofteiană (inclusiv ritmul poeziilor e același), doar că puțin metonimizată (o natură altfel circumscrisă în simboluri):

Hiara codrilor cea multă
Toată de Mine ascultă.
Am și dobitoace multe,
Și de zâmbri-am cirezi multe,

Păsări încă am cu cârduri,
De să țân de hrană-n câmpuri.
Am și țarine destule,
De-M[i] sunt slugile sătule.

Și când Mi-a trebui pâine
N-oi veni să cei la tine,
Că-M[i] este lumea pre mână
Cu de tot cu de ce-i plină.

(Ps. 49, 45-56)

*

Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor…

(Revedere)

Codrul, ca orizont paradisiac, precizat nu temporal-descriptiv ci într-o heraldică alegorică (ca stemă, blazon al Edenului/ Raiului, al patriei originare) recuperează virtuțile omnipotenței creatoare divine, pentru o panoramă simbolică oferită contemplației și reflecției umane. În interiorul acestui spațiu, perechea de îndrăgostiți poate să reitereze cuplul primordial, așa cum deja critica literară a sesizat, devenind un loc comun didactic.

Natura sălbatică și cea domestică poartă, așa cum s-a apreciat în mai multe rânduri, o amprentă oarecum autohtonizantă (ferindu-ne însă de exagerări) la Dosoftei – preferat fiind tot anotimpul văratec[11]. Fauna aceasta bogată este reprezentată paradigmatic și la Eminescu, pentru care natura reprezintă prima motivație a romantismului său, înaintea iubirii: poezia La Bucovina vorbește despre natură ca sursă principală a romantismului. Ulterior, în Singurătate, cea care face să se nască versul este melancolia datorată absenței femeii iubite.

Așadar, într-o expresivitate sublimată, lapidar-simbolică:

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.

Lună, Soare și Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Și curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de vești,
Filomele-i țin orchestrul
Și izvoare spun povești.

Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape, pe potici,
Vezi bejenii de albine,
Armii grele de furnici… /…/

Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curții mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalți cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte [etc.].

(Povestea codrului)

În Mușatin și codrul (poem-sinteză al poeziei naturii, în opinia lui Tudor Vianu), pădurea îi propune lui Ștefan cel Mare să fie împăratul său („Zice codrul liniștit:/ «M-am pus de am înfrunzit/ Pentru că tu m-ai dorit»./ Iară valurile sună/ Mișcătoarele se adună,/ Printre mrejele de frunze/ Cearcă soare să pătrunză /…/ Codrul i se închina/ Și din ramuri clătina:/…/ «Hai Mușat să ne-nțelegem/ Și-mpărat să ni te-alegem,/ Împărat izvoarelor/ Și al căprioarelor»…), în timp ce alte secvențe poetico-dramatice (din Gruie-Sânger etc.) îl propun pe Hristos ca domn al Moldovei. Am amintit de aceasta pentru că la Dosoftei apare de multe ori ilustrată ipostaza de împărat a lui Mesia[12], al cetății Sionului (Ierusalimului celui etern).


[1] S-a vorbit și despre „ideea timpului tripartit: «Trecutul marmură, prezentul Dumnezeu, viitorul umbră» (Fragmentarium)”, cf. E. Tacciu, Romantismul românesc…, vol. II, op. cit., p. 39.

[2] Astfel de fantaste construcții aeriene și celeste identifică Gaston Bachelard la Shelley: „Shelley locuiește în infinitul cerului, într-un palat construit din bucăți de zi intensă și senină, acoperit cu plăci de lumină de lună. Când vom studia unirea imaginară dintre ceea ce luminează și ceea ce înalță, când vom arăta că aceeași „operație a spiritului uman” ne duce spre lumină și spre înălțime, vom reveni asupra acestei voințe de construcție diafană, asupra acestei solidificări opaline a tot ceea ce iubim cu pasiune în eterul trecător. […]

Viața aeriană este viața reală: dimpotrivă, viața terestră este o viață imaginară, o viață trecătoare și îndepărtată. Pădurile și stâncile sunt obiecte indecise, trecătoare și plate. Adevărata patrie a vieții este cerul albastru, „hrana” lumii e alcătuită din suflarea vântului și din miresme”, cf. Gaston Bachelard, Aerul și visele, op. cit., p. 43-44, 46-47.

[3] Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996, p. 48.

Consemnăm și opinia: „A spune că până la 1800 cultura română n-a cunoscut pagini de literatură propriu-zisă, dacă nu e o eroare comisă din inocență, atunci e un act de certă rea voință pusă sub protecția negației ce scutește comod de efortul și răbdarea necesare lecturii textelor de o mai mare vechime”, cf. Elvira Sorohan, Singurătatea scriitorului, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2004, p. 24.

[4] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373.

[5] Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009, p. 343. Autoarea consideră în Psaltirea în versuri se poate observa „argheziana împletire dintre slova de foc și slova făurită, dintre muncă și har” (p. 336).

[6] Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p. 159.

M. Dinu observă, în ceea ce privește rimele rare, „apropierea și sub acest aspect, dintre Dosoftei și Eminescu, un alt explorator consecvent al lexicului românesc, aflat în permanentă căutare de nestemate ritmice. Ambii ilustrează tipul de creator pe care dificultățile îl stimulează și care știe să tragă foloase estetice din încorsetările impuse de convențiile unei poetici normative”, cf. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi. Incursiune în poezia și poetica dosofteiană, Ed. Academiei Române, București, 2007, p. 15.

[7] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.

[8] „Dacă există cu adevărat un poet român indiferent la modelul folcloric, acesta e tocmai Dosoftei”, cf. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi…, op. cit., p. 19.

[9] Coroborând și cu Lc. 23, 31, în care Hristos, dus să fie răstignit, Se numește pe Sine lemn verde (fiind simbolizat astfel și de pomul vieții din Geneză, conform comentariilor patristice): „Căci dacă fac aceasta cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?”. De altfel Sfântul Augustin (și alți Părinți) interpretează psalmul 1 ca mesianic/ hristologic.

[10] A se vedea și cartea mea: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[11] „Tu i-ai dat pământului frâmsețe,/ De l-întoarce vara-n tinerețe./ Primăvara-i de Tine făcută,/ Să plodească roua roadă multă” (Ps. 73, 69-72); „Tu trimiț ape prin tăuri,/ De cură printre munț răuri,/ De să toate heri adapă/ Și le prisosește apă./ Și colunii când li-i sete/ Tu-i adăpi fără scumpete.// Tu strângi păsările-n hoarbă/ La părău ce vin să soarbă,/ De prin pietri, de prin gauri/ Slobod cântece și glasuri./ Tu sloboz roauă pre munte/ Dintr-a Tale cămări multe /…/ Tu dai fânului să crească/ Dobitoacelor să pască,/ Și crești pajiștea cea moale,/ De scoate grâul din foale,/ De-ș culeg oamenii hrană/ Să le hie și pre iarnă./…/ Copacilor de pre câmpuri/ Tu le dai sațâu pre timpuri,/ Și chedrilor din Livanul/ Ce-i răsădești pre tot anul./ Acoló vrabii ș-or face/ Cuiburi, di-or ședea cu pace,/ Că le este rodionul/ Povață, pus de la Domnul.// Cerbilor le-ai dat să salte/ Pre munțâi cu dealuri nalte,/ Și iepurilor scăpare/ Le-ai dat s-aibă sub stânci tare./…/ Lupii urlă și scâncează,/ Când spre vânat să gătează. /…/ Și marea, câtu-i de lată,/ Și largă, și desfătată,/ Într-însă să țin heri multe,/ Jigănii mari și mănunte./ Preste luciu de genune/ Trec corabii cu minune./ Acoló le vine toană/ De fac chiții gioc și goană” (Ps. 103, 39-112).

[12] Alt împărat n-avea, Doamne, fără Tine,
Tu purtai războiul oștii, cum să vine.

(Ps. 43, 15-16)

*

Inema mea scoate cuvântul cel dulce
Și cătră-mpăratul lucrul îm voi duce.
Limba îm voi face condei de scrisoare
A scriitori grabnic ce nu-i pre supt soare /…/

Cu cât ești de ghizdav [frumos, minunat] tinde și stejește
Cu a Ta putere și împărățește,
Pentru adevară și pentru blândețe etc.

(Ps. 44, 1-13)

*

Cântați pre-mpăratul,
Că nu-i ca dâns altul…

(Ps. 46, 33-34)

*

Doamne, dă-Ț giudețul la-mpăratul,
Dă-Ț și dereptatea și tot sfatul /…/
Pacea-n lume ca munțâi să crească,
Dereptatea dealuri să-ș ivască.

Să-ș facă mișeilor [sărmanilor] giudețe,
Asupriții să-i ia cu blândețe,
Pre clevetnic și pârâș să plece,
Și puterea strâmbilor să sece.

Și să custe ca soarele Craiul,
Și ca luna să-i fie lung traiul.
Și să-ntreacă preste rod de rudă,
Că s-a pogorî fără de trudă

În fățare ca roua pre lână
Și-n pământ ca picătura lină.
’N zâle-I dreptatea va da rază,
Pre mulțâme de pace să șază,

Pănă când să va rădica luna,
Ca să-mpărățească totdeauna,
De la mare și pănă la mare,
’N tot pământul Domn cu așezare.

(Ps. 71, 1-24)

Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [29 iunie 2017]

Sfintii Apostoli Petros si Pavlos

Iubiții mei[1],

despre cei doi mari Apostoli ai Domnului astăzi pomeniți, despre viața, teologia și lucrarea lor apostolică, se pot scrie zeci de teze doctorale, pentru că merită toată lauda și mulțumirea noastră pentru ce au făcut și fac pentru Biserica lui Dumnezeu. Ei sunt fundamente ale Bisericii, pentru că teologia lor luminată de Dumnezeu e cea care ne zidește interior ca pietre vii și duhovnicești ale Bisericii. Căci fiecare dintre noi suntem zidiți de Dumnezeu pe fundamentele Apostolilor, pe mărturia lor apostolică, pe teologia lor dumnezeiască, pe care Biserica ne-a păstrat-o parțial în Scriptură. Pentru că, fără doar și poate, ambii Apostoli au propovăduit cu mult mai multe lucruri decât cele cuprinse în Scriptură în toată viața lor misionară, dar Scriptura e chintesența propovăduirii lor pentru noi.

Și de aceea e nevoie să aprofundăm continuu viața, opera și teologia lor, pentru ca să le înțelegem curăția vieții, entuziasmul dumnezeiesc pentru propovăduire și slujire, și multele lor harisme dumnezeiești, prin care au dezvrăjit lumea din basmele demonilor.

Căci ei au propovăduit într-o lume idolatră, într-o lume barbară, într-o lume pictată în culori perverse de către demoni. Însă nu s-au bazat pe sofisme, nici pe forța fizică, atunci când au evanghelizat lumea, ci pe calitatea lor de martori autentici ai Domnului, de Apostoli ai Săi, pe care El i-a trimis în lume ca să o scoată din robia și rătăcirea ei. Sfinții Apostoli s-au bazat pe experiența lor directă și extatică și pe harismele dumnezeiești pe care le-au primit de la Dumnezeu.

De aceea, biruința propovăduirii apostolice și, odată cu ea, biruința Bisericii în lume rezidă în slava lui Dumnezeu de care au fost și sunt plini Sfinții Lui Apostoli. Pentru că slava lui Dumnezeu din ei i-a convins pe oameni să creadă în Dumnezeul despre care ei dădeau mărturie. Și astăzi, când ne problematizăm cu privire la strategiile predicatoriale, la relevanța Bisericii în lume, la cum să evanghelizăm sau să reevanghelizăm continuu lumea prin propovăduirea Bisericii, trebuie să acceptăm faptul că nu există o altă soluție pentru a convinge lumea decât sfințenia personală.

Doar sfințenia convinge! Doar ea poate da mărturie veridică despre Dumnezeu, pentru că omul Sfânt are în el slava lui Dumnezeu, adică viața Lui, care îl face să fie viu duhovnicește. Și dacă suntem vii duhovnicește și trăim împreună cu Dumnezeu, atunci toată teologia și slujirea Bisericii sunt dumnezeiești și ele reprezintă viața adevărată a lumii noastre, pentru că ele ne umplu de viața Lui.

Tocmai de aceea, pe mine mă interesează teologia Sfinților. M-a interesat dintru început. Și cred că pe fiecare ortodox trebuie să îl intereseze foarte mult teologia Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că teologia lor e plină de slujirea Bisericii și Slujbele Bisericii sunt pline de teologia Sfinților. Nu poți sluji la strană sau în altar fără să cunoști teologia Sfinților Bisericii. Pentru că ea a intrat în cultul Bisericii, în Slujbele Bisericii și la orice Slujbă noi vorbim în termeni teologici, ne exprimăm teologic, pentru că Slujbele sunt pline de teologia Bisericii.

Iar anul trecut am apelat la același demers: am reliefat teologia Sfinților Apostoli Petros și Pavlos în cadrul predicii de pe 29 iunie[2]. Și acum voi face la fel. Pentru că ei sunt absolut importanți pentru noi prin teologia lor, care trebuie să devină fundamentul vieții noastre. Căci teologia lor este mărturia credibilă a vieții lor sfinte.

Spre exemplu, în Fapte 11, Sfântul Petros ne vorbește despre cum l-a luminat Dumnezeu ca să îi primească pe păgâni în Biserică. Și El ne spune: „am văzut în extaz vedere [εἶδον ἐν ἐκστάσει ὅραμα]” [F. Ap. 11, 5, BYZ]”. Și în aceasta i s-a spus: „Pe care Dumnezeu [le-]a curățit [Ἃ ὁ Θεὸς ἐκαθάρισεν], tu nu spurca [σὺ μὴ κοίνου]!” [F. Ap. 11, 9, BYZ]. Însă, când Duhul Sfânt i-a spus să meargă cu cei 3 bărbați în Chesaria [F. Ap. 11, 11-12], el a fost martorul voii lui Dumnezeu cu cei păgâni. Pentru că, ne spune Sfântul Petros, „și când să încep eu a grăi [ἐν δὲ τῷ ἄρξασθαί με λαλεῖν], a căzut Duhul Sfânt în ei [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον  ἐπ᾽ αὐτούς], ca și în noi [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς], în[tru] început [ἐν ἀρχῇ]” [F. Ap. 11, 15, BYZ]. Adică a venit Duhul Sfânt în cei păgâni, după cum a venit în Apostoli la început, adică în ziua Cincizecimii. Iar Sfântul Petros știa cum vine Duhul și ce face El când vine în om. Tocmai de aceea a văzut și a simțit cu toată ființa lui că experiența extatică a celor din Chesaria era identică cu a lor, cu a Apostolilor, de la Ierusalim, din ziua Cincizecimii.

Și prin asta a înțeles în mod deplin că Dumnezeu dorește ca să umple de harul Său pe toți oamenii și nu doar pe ei, pe Apostoli. De aceea și subliniază acest lucru, în versetul al 17-lea, atunci când spune: „Așadar, dacă Dumnezeu același dar a dat lor ca și nouă [Εἰ οὖν τὴν ἴσην δωρεὰν ἔδωκεν αὐτοῖς ὁ Θεὸς ὡς καὶ ἡμῖν], crezând în Domnul Iisus Hristos [πιστεύσασιν ἐπὶ τὸν Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν], atunci eu ce puternic eram [cât de puternic aș fi fost] să-L opesc pe Dumnezeu [ἐγὼ δὲ τίς ἤμην δυνατὸς κωλῦσαι τὸν Θεόν]” [F. Ap. 11, 17, BYZ].

Și prin aceasta Sfântul Petros ne arată că nu trebuie să ne împotrivim voii lui Dumnezeu, ci trebuie să ne smerim în fața Lui și să ne rugăm să înțelegem voia Lui și să o acceptăm, căci ea ne mântuiește pe noi. Iar dacă am accepta voia lui Dumnezeu cu lumea și cu fiecare dintre noi, atunci cu toții am fi bucuroși și împliniți. Și nu ne-am mai întreba de ce a murit unul, de ce e altul bolnav la pat, de ce sunt atâtea neajunsuri și fărădelegi, de ce lucrurile merg atât de rău în lume: pentru că am înțelege că Dumnezeu stăpânește toate și El folosește toate lucrurile din lume în favoarea noastră.

Dar pentru a înțelege voia Lui e nevoie de multă curăție interioară și de iubire autentică, dumnezeiască. Fapt pentru care Sfântul Petros ne povățuiește: „Sufletele voastre curățindu-le în ascultarea de adevăr [Τὰς ψυχὰς ὑμῶν ἡγνικότες ἐν τῇ ὑπακοῇ τῆς ἀληθείας], prin Duhul [διὰ Πνεύματος], întru iubire frățească nefățarnică [εἰς φιλαδελφίαν ἀνυπόκριτον], din inimă curată [ἐκ καθαρᾶς καρδίας], unul pe altul iubiți-vă fierbinte [ἀλλήλους ἀγαπήσατε ἐκτενῶς]!  Fiind născuți din nou nu din sămânță stricăcioasă [ἀναγεγεννημένοι οὐκ ἐκ σπορᾶς φθαρτῆς], ci [din] nestricăcioasă [ἀλλὰ ἀφθάρτου],  prin cuvântul cel viu al lui Dumnezeu [διὰ λόγου ζῶντος Θεοῦ] și Cel care rămâne întru veac [καὶ μένοντος εἰς τὸν αἰῶνα]” [I Petr. 1, 22-23, BYZ].

Pentru că ne curățim de patimi numai ascultând de teologia lui Dumnezeu, de adevărurile Sale. Iar curățirea de patimi se face prin harul Duhului Sfânt, trăind în Biserică în iubire frățească nefățarnică. Căci aici, în Biserica Sa, noi trăim cuvintele lui Dumnezeu și vedem cum ele ne schimbă continuu. Pentru că cuvintele lui Dumnezeu sunt sămânța vie care ne-a născut pe noi duhovnicește și El ne-a umplut de harul Său prin Sfintele Taine ale Bisericii.

De aceea nu putem despărți propovăduirea duhovnicească a Bisericii de slujirea ei sacramentală, pentru că ambele se compenetrează, se întrepătrund. Evanghelia se vestește în cadrul cultului și predica e integrată în cult. Însă cultul Bisericii cuprinde și Tainele ei, pentru care Evanghelia și predica ne pregătesc. Pentru că viața Bisericii e viață mistică, e viață duhovnicească, e cea pe care o trăim în adâncul nostru, pentru că acolo a coborât harul lui Dumnezeu de la Botezul nostru. Și cine trăiește astfel în Biserică trăiește cu Dumnezeu, pentru că e născut din cuvântul și din Tainele lui Dumnezeu.

Căci propovăduirea Bisericii ne vorbește despre Domnul și despre iertarea Lui și despre frumusețea vieții cu Dumnezeu. Pe când Tainele Bisericii ne umplu de frumusețea lui Dumnezeu, de slava Lui, pentru că noi ne împărtășim cu El în Dumnezeiasca Euharistie a Bisericii și El rămâne cu noi și în noi. Iar ceea ce ne-a vestit predica, Taina primită ne descoperă interior, pentru că ne face intimii lui Dumnezeu.

Căci pentru Sfântul Petros, oamenii liberi sunt robii lui Dumnezeu [I Petr. 2, 16]. Și harul lui Dumnezeu ne dă să răbdăm durerile cele nedrepte, cele pe care le trăim pe nedrept, fără vina noastră [I Petr. 2, 19]. Iar prin aceasta ne arătăm drept robi ai lui Hristos Dumnezeu, prin a Cărui rană noi ne-am vindecat [I Petr. 2, 24].

Și Sfântul Petros folosește aici cuvântul rană la singular, pentru că desemnează întreaga Lui pătimire pentru noi. Însă tot trupul Său a fost atunci rănit pentru noi! Căci El nu a suportat răni „ușoare” pentru noi, ci cele mai dure și mai grele chinuri.

Sfântul Pavlos ne spune că Hristos Dumnezeu a murit pentru noi „ca noi să ne facem dreptatea lui Dumnezeu în[tru] El [ἵνα ἡμεῖς γενώμεθα δικαιοσύνη Θεοῦ ἐν Αὐτῷ]” [II Cor. 5, 21, BYZ]. Ca noi să ne umplem de dreptatea lui Dumnezeu, adică de mântuirea Lui. Căci dreptatea lui Dumnezeu dorește ca toți oamenii să se mântuiască [I Tim. 2, 4], pentru că Hristos Dumnezeu S-a răstignit pentru toți oamenii [II Cor. 5, 14].

Și Hristos propovăduit de Pavlos e Cel care a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogățim din sărăcia Lui [II Cor. 8, 9], adică din iconomia întrupării Sale. Pentru că „S-a deșertat pe Sine [Ἑαυτὸν ἐκένωσεν], chip de rob luând [μορφὴν δούλου λαβών], în[tru] asemănarea oamenilor făcându-Se [ἐν ὁμοιώματι ἀνθρώπων γενόμενος]” [Filip. 2, 7, BYZ]. Și pentru că S-a făcut om ca noi, fără de păcat, El a putut să ne vorbească din apropiere, nouă, celor care suntem copleșiți de slava Lui.

De aceea, adesea, stau în fața Sfintei Mese și cuget la marea Sa smerire continuă pentru noi. Și mă minunez continuu de nespusa Sa iubire de oameni și mă plec în fața Sa în smerenie. Căci El Se coboară pe Sfânta Masă și e cu noi în mod euharistic, deși noi suntem cu totul nevrednici și păcătoși în fața Lui. Și în loc să Îi mulțumim continuu și să fim recunoscători pentru faptul că El Se lasă văzut și ținut și mâncat continuu de către noi, pentru ca să fie cu noi totdeauna, noi ne facem că „nu Îl vedem” niciodată.

Însă vederea euharistică a lui Hristos și simțirea Lui în noi înșine prin împărtășirea cu El și trăirea noastră cu El și lângă El sunt la îndemâna noastră ca acum 2000 de ani, când El era printre noi în trup. Pentru că Hristos ne îngăduie continuu să ne apropiem de El pentru ca viață veșnică să avem.

Dar Sfântul Pavlos ne cere să trăim sfânt în Biserica lui Dumnezeu, pentru că trupul nostru este templul Duhului Sfânt [I Cor. 6, 19]. Căci trupul și duhul nostru, adică sufletul nostru, sunt ale lui Dumnezeu și noi trebuie să-L slăvim pe Dumnezeu în noi înșine [I Cor. 6, 20]. Și ca să-L slăvim pe El trebuie să trăim în slava Sa și în ascultare de poruncile Sale.

Pentru că slăvirea adevărată a lui Dumnezeu e atunci când Îi slujim Lui cu totul, trăind în sfințenie. Căci nu putem separa slujirea noastră de trăirea noastră interioară, fiindcă noi trebuie să Îi slujim lui Dumnezeu cu toată ființa noastră.

De aceea, Sfântul Pavlos ne spune că suntem „bună-mireasmă a lui Dumnezeu” [εὐωδία τῷ Θεῷ] [II Cor. 2, 15, BYZ], dacă trăim în sfințenie. Și cine trăiește în sfințenie, acela nu precupețește cuvântul lui Dumnezeu, ci vorbește despre el din curăția inimii sale, pentru că cuvântul propovăduit e de la Dumnezeu și trebuie propovăduit stând înaintea lui Dumnezeu [II Cor. 2, 17].

Toată viața sa, Sfântul Pavlos a urât orice falsificare a voii lui Dumnezeu. Orice interpretare rea a cuvintelor lui Dumnezeu. Și nu a nedreptățit pe cineva. De aceea și mărturisește despre sine: „n-am făcut rău nimănui [οὐδένα ἠδικήσαμεν], n-am stricat pe nimeni [οὐδένα ἐφθείραμεν], n-am luat vreun folos [necuvenit] de la nimeni [οὐδένα ἐπλεονεκτήσαμεν]” [II Cor. 7, 2, BYZ]. Și în durerile pe care le trăia, el era plin de mângâierea lui Dumnezeu și prea plin de bucurie în toate necazurile sale [II Cor. 7, 4].

De aceea, predica lui convingea, faptele lui erau una cu cuvintele sale, minunile sale adevereau că este locaș rațional al lui Dumnezeu și nu „un fanatic religios”. Pentru că fanaticul religios propovăduiește o credință personală, pe care Dumnezeu nu o  ștampilează cu harul Său. Dar în cazul propovăduitorului adevărat al lui Dumnezeu, el e plin de slava Lui, de curăția și de sfințenia Sa, pentru că e trimis de El cu o misiune sfântă.

Și amândoi Apostolii astăzi pomeniți au plecat de la Ierusalim ca să propovăduiască lumii și au fost martirizați amândoi la Roma[3]. Și cine poate să spună câte ore au propovăduit, cât au suferit pentru El, câte necazuri, griji și strâmtorări au răbdat pentru Biserica lui Dumnezeu? Însă ei, dimpreună cu ceilalți Apostoli ai Domnului, au creat cultul Bisericii, ei au creat ierarhia Bisericii, ei au extins Biserica într-o lume păgână, într-o lume care nu suporta sfințenia, după cum nu o suportă nici lumea noastră.

Așa că nu avem nicio scuză când ne prefacem că „nu avem timp” să Îi slujim lui Dumnezeu sau când invocăm faptul că suntem „prea săraci” și „neajutorați” ca să propovăduim Evanghelia mântuirii. Căci avem condiții uluitor de bune pentru propovăduire, avem multe unelte prețioase la îndemână și onlineul e cel mai prețios dintre toate. Pentru că putem propovădui cuvântul lui Dumnezeu la prețuri foarte mici, dar cu un impact global.

În România, cu 30 de lei pe lună la abonamentul pentru internet, poți sluji la nivel online întreaga Biserică și întreaga lume. Cine nu ne lasă să scriem, să predicăm, să explicăm cărțile Bisericii? Cine nu ne lasă să ne dăruim tuturor confraților noștri, stând acasă, în mijlocul liniștii noastre, de unde ne putem spune experiența și ne putem arăta valoarea morală și intelectuală? Așa că avem condiții uluitor de bune, providențiale pentru a ne nevoi, pentru a propovădui Evanghelia mântuirii și pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Iar dacă nu ne bucurăm de aceste condiții providențiale în mod creștinește, arătăm că nu ne pasă de Dumnezeu și de Biserica Lui. Că suntem indiferenți față de timpul, față de resursele și de așteptările lumii noastre, pentru că ne-am aruncat într-o lene înspăimântătoare.

Sfinții astăzi pomeniți nu au făcut așa! Ei s-au folosit de legile și de ambarcațiunile și de știința vremii lor pentru a zidi și extinde Biserica. Ei s-au comportat ca niște oameni minunați la vremea lor, energici, cu totul determinați, plini de râvnă pentru Biserică, plini de iubire pentru cei rătăciți, fiindcă le doreau tuturor binele. Doreau ca toți să se mântuiască. Ca toți să fie vii duhovnicește.

De aceea, pentru ei slujirea și propovăduirea, adică viața Bisericii, nu era „o meserie”, ci o trimitere sfântă, plină de conștiință, pentru a sluji la mântuirea lumii. Și mântuirea lumii pentru ei însemna Biserica, dar o Biserică vie, sfântă, cu oameni sfinți și nu o instituție preponderent umană. Căci astăzi, mulți dintre creștini și dintre necreștini cred că Biserica este doar „o instituție umană”, pentru că adesea se subliniază ierarhia Bisericii și cum episcopatul se manifestă autoritar în Biserică.

Însă, dacă membrii Bisericii astupă prezența lui Dumnezeu în Biserică, dacă Biserica e tot mai evidentă ca instituție umană și nu divino-umană, în care Hristos e capul ei, atunci noi punem sub obroc mântuirea lumii. Căci creionăm Biserica drept o instituție „ca celelalte instituții”, care se ocupă de impozite, taxe și afaceri, și ea nu mai este percepută ca o Cincizecime continuă, ca rugul cel nears al slavei lui Dumnezeu pe pământ, ca poartă a Împărăției lui Dumnezeu.

De aceea, ca să scăpăm de o perspectivă îngustă asupra Bisericii, de perspectiva juridică, trebuie să ne întoarcem mereu la fundamentele Bisericii, adică la Apostolii și Teologii ei. Și să vedem că Biserica Apostolilor și a Teologilor ei Sfinți însemna cea mai importantă realitate a lumii acesteia, pentru că era împreuna-viețuire a lui Dumnezeu cu oamenii. Căci Sfinții se lăsau călăuziți de Dumnezeu, ei așteptau voia Lui și cereau ajutorul Său ca să o împlinească. Însă, dacă cu toții vorbim despre Biserică și ne dăm cu părerea despre ce înseamnă una sau alta, dar noi nu suntem ca Sfinții Bisericii, oare putem înțelege eclesiologia în mod autentic? Ne mai interesează cu adevărat ce înseamnă Biserica sau ne preocupă doar o imagine neșifonată a Bisericii?

Căci pentru o eclesiologie autentic ortodoxă noi trebuie să apelăm la Tradiția Bisericii, la Sfinții ei. Dar apelul la trecut trebuie să întâlnească în noi prezența lui Dumnezeu, slava Lui, prin care noi putem înțelege și învăța din Tradiția Bisericii. Căci teologii trebuie să fie creativi duhovnicește și nu speculativi. Speculațiile, în teologie, se încadrează la părere de sine.  Însă teologia personală începe de la luminarea și de la vederea lui Dumnezeu. De la darurile lui Dumnezeu pentru noi. Teologia începe de la ce ne învață Dumnezeu în mod personal. Și la ceea ce ne învață Dumnezeu noi trebuie să adăugăm ceea ce ne învață Tradiția Bisericii. Iar ceea ce ne învață Dumnezeu nu intră niciodată în coliziune cu ceea ce ne învață Tradiția, pentru că pe Sfinți tot Dumnezeu i-a învățat teologia Sa.

Așadar, iubiții mei, iubirea pentru Dumnezeu se vede și în iubirea noastră pentru Sfinții Lui! Căci dacă ne arătăm indiferenți față de cei pe care Dumnezeu i-a învățat să își sfințească viața, ne arătăm indiferenți față de Dumnezeu, față de Cel care i-a sfințit pe ei. Și indiferența și nesimțirea față de Sfinții lui Dumnezeu arată că avem o credință bolnavă, una amestecată cu erezii de tot felul. Pentru că credința autentic ortodoxă e una care își asumă și iubește întreaga Tradiție și istorie a Bisericii.

De aceea, ca să ne curățim credința de bolile ei, trebuie să lepădăm de la noi faptele păcătoase și credințele deșarte, neconforme cu teologia și viața Bisericii. Să lepădăm băbismele, lucrurile preluate după ureche, superstițiile de tot râsul. Pentru că neștiința ticluiește multe „învățături” și „practici religioase” care nu au nimic de-a face cu Biserica, dar predica Bisericii trebuie să ironizeze și să deteste toate aceste contrafaceri.

Pentru că, dacă citim Scriptura și biblioteca Tradiției Bisericii, vedem la tot pasul că Teologii Bisericii au negat sistematic ereziile și faptele necreștine. Ei au negat ce era de negat, pentru ca să pună în evidență adevărul Bisericii în toată frumusețea lui.

De aceea, dacă vrem să îi cinstim pe Sfinții Apostoli Petros și Pavlos, atunci să le urmăm râvna lor pentru credință și sfințenie! Pentru că ei doreau ca credința Bisericii să rămână curată, neamestecată cu erezii și învățături păgâne, iar, pe de altă parte, să trăiască în mod sfânt în Biserica lui Dumnezeu și în societate.

La mulți ani celor care își serbează azi ziua patronimică! Vă doresc multă sănătate și pace în tot ceea ce faceți! Canicula e multă, dar și lupta pentru mântuire e în desfășurare. De aceea, nu putem fi creștini decât în cuviința pe care ne-o cere Dumnezeu. Amin!


[1] Scrisă în ziua de luni, 26 iunie 2017, începând cu ora 9. 11. Afară sunt deja 26 de grade. Soare canicular. Și terminată la 13. 22, la 32 de grade. Sfânta Icoană am preluat-o de aici: https://2.bp.blogspot.com/-06g9tufUJG4/V3z_c8R9qvI/AAAAAAAAHPo/_K6DnPBkmcIjGRNYRri17et_uxUI4XzbACLcB/s640/13466287_10201890190852101_9122231119665002024_n.jpg.

[2] A se vedea aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/28/predica-la-pomenirea-sfintilor-apostoli-petros-si-pavlos-29-iunie-2016/.

[3] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Peter și https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [1]

Stau și contemplu poezia lui Marin Sorescu. Și nu reușesc să-l găsesc, în profunzime, pe autorul ei despre care vorbește lumea literară: parodiant, ironic, comic, anticipator al postmoderniștilor.

Pot să fac și o poezie pe tema asta, în spiritul aceluiași Marin Sorescu:

Stau cu mâna la falcă
Și îl caut pe Sorescu în poeziile sale.
Mă uit și nu-l zăresc.
Nu-l văd pe ironistul
Pe zeflemistul de Marin Sorescu.
Degeaba citesc. Degeaba răsfoiesc
Volum după volum.
Nimic.
Niciun ludic.
Toată lumea zice că e acolo.
Numai eu să am orbul găinilor?
Citesc „parodiile” lui,
„Ironiile” lui
Și nu-mi vine niciodată
Să zâmbesc.

Văd în Sorescu și un Marin Preda oltean, nu teleormănean, care scrie romane în poezie.

La Lilieci sunt Moromeții lui Sorescu. Eu zic că e chiar „un roman” mai bun. Mie îmi place mai mult…sub formă de poezie.

Însă, mă înverșunez să nu văd anticiparea postmodernismului. Nimic de la Sorescu nu mi se pare că angajează ironia de tip postmodernist. Sensurile metafizice sunt mereu adiacente în versurile sale.

Spre deosebire de optzeciștii postmoderniști, atunci când în București se dărâmau intens biserici sau se translau în spatele blocurilor, Sorescu lua atitudine în mod explicit (chiar dacă poezia n-a putut fi publicată în anii represiunii comuniste):

Au început să mișune, poznașe,
Pentru șoferi grăbiți, mineri sau clerici,
Indicatoare noi, în vechi orașe:
„Atenție sporită! Trec biserici!”

Cu lanț încinse, trase c-o tânjală,
Alunecă, melci pașnici, pe butuci
Și sfinții nevrozați, pe tencuială,
Își fac cu limba nevăzute cruci.

În fața lor, se cască o distanță
Imensă, presărată cu nevoi,
Când secole-am trăit în transhumanță
Acum plimbăm biserici: n-avem oi!

Și ca un miel, care-a rămas de turmă,
Clopotnița dispare fără urmă.

(Peisaj)[1]

Cred că nu se lasă nimeni înșelat de formularea aparent ireverențioasă a lui Sorescu, despre „sfinții nevrozați” care „își fac cu limba nevăzute cruci”. Este o lectură în cheie psihologică a iconografiei, care s-ar putea face într-o atare situație. Evident că Sfinții nu pot fi cuprinși decât de durere și de milă văzând nebunia ateistă demolatoare. Și evident că oamenii care îi privesc în pictura murală, în asemenea clipe, nu pot decât să se gândească cu groază la felul cum sunt văzute de sus aceste evenimente.

Precum adesea la Arghezi[2], și la Sorescu limbajul este numai în aparență desolemnizat. Sau, mai bine zis, limbajul poate fi socotit ca desolemnizat, dar semnificațiile nu sunt câtuși de puțin desacralizate:

Un Dumnezeu, de felu-i neatent,
Te dă, căscând, pe-o criminală mână.
El te privește-n ochi și te sugrumă
Și gâtul tău este un biet ghivent,

Ce scârțâie și geme, când se strânge.
Dar aburul vieții, ce se duce,
Se tot ferește-a face-n aer cruce,
Căci nu mai crede. Tremură și plânge.

O clipă zici că te-a iertat casapul,
Da, el, și-o înțelegere cutezi
Și-n bunătatea-i mare-ncepi să crezi…
Și-atunci, râzând, ți se retează capul.

Și când gândeai de mult că ai murit,
Te pomenești întreg și mai călit.

(Întreg)

Când credeai că Dumnezeu te omoară, El te călea…

Nu e concluzia unui sceptic/ ateu. Dimpotrivă. Sorescu se ferește de cuvinte mari pentru că știe că ele nu mai conving pe nimeni (suntem și într-o epocă în care retorica a deviat catastrofal de la logică, iar solemnitatea e puțin plecată la carnaval) sau pentru că suferă de aceeași pudoare ca Arghezi.

…Prin 1995, Marin Sorescu a venit la Turnu Măgurele, împreună cu Eugen Simion, la liceul Marin Preda, la care învățam. Atunci i-am cerut un autograf lui Eugen Simion, dar nu și lui Sorescu, fiindcă eram supărată pe el, pentru atitudinea lui față de Nichita Stănescu. Eram în clasa a 11-a.

Și acum cred că Sorescu nu l-a înțeles prea bine pe Nichita.

Însă, am găsit la Sorescu o artă poetică care îl apropie foarte mult de Nichita, chiar dacă, stilistic, cei doi par destul de îndepărtați:

Trec romantic prin lume,
Mirosind o floare de cui.

Secretele parfumuri,
Adulmecate numai de mine.

Poetul se ține de starea paradisiacă,
Deși floarea a evoluat industrial.
Aseptica floare de cui.

(Tranșarea unui cui)

Oricând, poetul autentic este romantic prin excelență, înțelegând prin aceasta că „poetul se ține de starea paradisiacă”. Că are, adică, nostalgia Paradisului, chiar dacă în jurul lui nu mai sunt prețuite florile, ci cuiele, nu mai este prețuită natura cosmică, ci industria și produsele ei.

El are „instinctul” de a căuta mirosul Paradisului într-o lume care și-a amputat simțurile duhovnicești.

Și, prin aceasta, poetul ne confirmă că romantismul eminescian nu ține numai de epoca romantică, ci și de o viziune romantic-medieval-arhaică asupra lumii.

Aici, deci, vrând-nevrând, Sorescu se întâlnește cu Nichita.

Și tot de aici se vede deosebirea de perspectiva postmodernistă, care încearcă să acomodeze literatura cu lumea evoluată industrial. În timp ce „instinctele” poetului romantic îl determină să se comporte arhaic.


[1] În vol. Traversarea, Ed. Creuzet, 1994.

[2] A se vedea articolele mele: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/26/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/01/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/03/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-2/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/11/dumnezeu-si-arghezi-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/dumnezeu-si-arghezi-2/.
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/15/dumnezeu-si-arghezi-3/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/19/dumnezeu-si-arghezi-4/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/22/dumnezeu-si-arghezi-5/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/24/dumnezeu-si-arghezi-6/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/27/dumnezeu-si-arghezi-7/;

Eminescu: între modernitate și tradiție [87]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Natura

Acest capitol este dedicat unei dezbateri complicate și care, mai ales, poate fi extinsă la infinit (de aceea ne repliem ordonator la identificarea aspectelor fundamentale) și anume o dezbatere asupra universului eminescian, a naturii, detectând în fibra vizionară a picturalizării ei o serie de amprente esențiale ale transcriptului mental aparținând literaturii vechi.

Contrar opiniei lui Tudor Vianu, aceea că universul tripartit din opera lui Eminescu este rezultanta influenței lui Schopenhauer[1], consider că această concepție este arhaică și face parte din tezaurul spiritual al multor culturi – identificat de Mircea Eliade drept un numitor comun religios, valabil pentru o arie foarte extinsă[2].

Tripartitismul este vizibil în poezia naturii și ni-l pot evoca rapid și cu promptitudine metonimiile „sclipiri pe cer, văpaie peste ape” (Fiind băiet păduri cutreieram) și „lumini pe ape, neguri pe pământ” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Cele trei niveluri arhaice de existență, cer/ paradis – pământ – infern se metamorfozează, ca din perspectivă umană, în două moduri fundamentale existențiale, pentru că pământul poate fi spațiu edenic, reflectând strălucirile cerești, sau poate fi negură, topografie infernală, opacă.

O altă clasificare este aceea pentru care a optat mai mult Zoe Dumitrescu-Bușulenga (secondându-l tacit pe Mircea Eliade și aplicându-l la opera lui Eminescu, atunci când îl proiectează pe acesta în lumina arhetipurilor): univers armonios/ ordonat/ echilibrat/ paradisiac versus spațiu haotic/ amorf/ dezechilibrat/ infernal. Această stratificare cosmică vitriolează însă teza lui Negoițescu, pentru care paradisul, inclusiv poetic, este haosul și iraționalul.

Însă relația dintre cei doi merită cu prisosință o aprofundare minuțioasă, pentru că Eliade e un spirit afin lui Eminescu, un admirator și un hermeneut original al scrierilor acestuia.

Această cartografiere – departe de a fi semnul unei viziuni armonice platoniciene (Ioana Em. Petrescu) –, împreună cu centralitatea templului, a arborelui sau a cetății care devin axis mundi (proiecții simbolice ale unei eternități axiologice), cu imaginea omului ca rezumat cosmic (macrocosmos în miscrocosmos, în gândirea patristică) și cu nostalgia originilor, reprezintă pecețile unei gândiri religioase arhaice[3]. Mircea Eliade le surprinde detaliat în lucrările sale[4], iar creștinismul și cultura bizantină și le asumă ca patrimoniu propriu al Adevărului universal, transtemporal și ubicuu.

Tripartitismul este reconsiderat din optică trinitară, în perioada medievală, fiind perceput ca o marcă a Creatorului întreit personal[5] – la finalul Divanului său, Cantemir scrie: „Slava triipostasnomu Bogu davșomu triciasnomu knigu po zacialea i koneț”, adică „Slavă lui Dumnezeu, cel în trei ipostaze, care după început a dat și sfârșit acestei cărți în trei părți”[6]. Nu cred că mai este nevoie să mai încercăm să convingem pe nimeni că Varlaam, Dosoftei, cronicarii, Antim sau Cantemir gândesc în acești termeni.

Există la Eminescu o natură tripartită. Există – începând de jos în sus – un spațiu glacial, hibernal (prefigurativ bacovian și simbolist), în care lumea îngheață, oceanul se transformă în sloiuri[7] și chiar luna devine o pată galbenă („luna cea galbenă – o pată” (De câte ori, iubito…)), o geografie spiritual-infernală specifică pentru acel veac steril al prozei (Ioana Em. Petrescu) sau, cu o expresie a lui Ion Barbu, secol cefal și apter.

Al doilea spațiu este unul terestru aproape transfigurat, marcat de autohtonicitate[8], care conține elemente sugerând nostalgia paradisiacă, detaliat în poeme de dragoste și asupra căruia critica literară a insistat, sesizându-l, destul de mult și de des.

Nu doresc să reiau, prin urmare, aspecte care au fost deja cercetate, doresc numai să adaug un comentariu la acest capitol exegetic. Natura romantică și geniul nefericit sunt printre elementele care particularizează începuturile poeziei sale și care denotă un program și o concepție. Aceste poeme, care sunt de redacție timpurie, ne vorbesc despre geniu și de romantismul naturii sau despre natură ca sursă principală a romantismului.

Bucovina (în poemul La Bucovina) are geniu romantic, adică un peisaj romantic, cu „munții în lumină”, după cum și în Andrei Mureșanu, la început, notează (ca indicație regizorală): „peisagiu de-o romanticitate sălbatecă și munți (s. n.)”[9].

Nu vom găsi însă, în lirica eminesciană, peisajul tipic romantic, nici poezia nopții după tiparul romantic (deși peisajul nocturn este dominant), nici poezia naturii melancolice, evanescente, alpine/ prăpăstioase – cu mici excepții sau făcând un efort interpretativ în unele cazuri.

Eminescu n-a vrut să pastișeze mai departe – după pașoptiști – această tipologie lirică. El a vrut să personalizeze romantismul după gustul, personalitatea și biografia cultural-spiritual-literară a tradiției sale românești.

Înserarea eminesciană nu este evanescentă și melancolică, dimpotrivă, invocă geneza: ea nu presupune apusul soarelui provocator de melancolii sau disperări, ci răsăritul lunii și al stelelor, inhibator al sentimentelor terne și al tristeții telurice și promotor al unui alt gen de nostalgie, a eternității, pacificante și benefice. Eminescu este mai degrabă solilocvial în societate decât în mijlocul naturii, al pădurii și al nopții, unde se manifestă colocvial.

Reamintim că Bușulenga avertiza, atenuat, asupra faptului că anumite teme, motive, viziuni sau ipostaze eminesciene pot fi lesne confundate cu cele romantice, fără a fi romantice, ci arhaice.

Este vorba de coincidențe și confuzii[10] care sunt mai mult sau mai puțin deliberate de poet (opinia noastră este că ne aflăm în fața unei premeditate confuzii cu profilul tematic și expresiv al unei poezii moderne și că această confuzie își începe acum, cu Eminescu, o lungă istorie în literatura română).

Dificultatea asimilării coerente în romantism a întregului său panteon vizionar și tematic și a așezării sale alături de unul sau de altul dintre marii poeți ai epocii romantice a condus cel mai adesea la împingerea sa înainte, într-o zonă a anticipării modernismului, detașându-se din lirica lui „premoniții ale drumurilor poeziei și gândirii secolului nostru precum expresionismul pe de o parte și existențialismul pe de alta”[11].

Cel mai adesea s-au încercat transplantări în humusul modernist al gândirii scizionate/ schizoide, străbătute permanent de teroarea întrebărilor și obsedate de nedezlegarea răspunsurilor.

Tendința aceasta de a-l proiecta în alt veac decât cel romantic este la fel de eronată ca și încercarea de anistoricizare a personalității și operei sale, cu toate că, este adevărat, ancorează adesea la țărmul arhetipurilor, pe de o parte, și are destule premoniții, pe de altă parte. Cu toate acestea, el nu poate fi detașat de eonul său romantic (mai ales că, în literatura română, „aproape niciun mare scriitor, cu excepția lui Eminescu, nu aparține unui singur curent literar”[12]), chiar dacă procedează la deghizarea/ travestiul arhetipurilor în structuri romantice. Mai degrabă, rămâne romantic tocmai pentru că apelează la această metamorfoză stilistică.


[1] Rețin și observația lui Slavici: „Abia-n urmă am citit eu singur celelalte scrieri ale lui Schopenhauer, discutam mereu cu Eminescu, care nici atunci, nici mai târziu nu admitea vederile marelui filosof german decât în ceea ce privește principiile generale că lumea cea adevărată nu e cum o vedem noi, că sufletul e o ființă neatârnătoare de trup și că fundamentul moralei e simțământul de compătimire, tot adevăruri vechi și de-a pururea nouă (s. n.)”, cf. Ioan Slavici, Amintiri, ediție îngrijită, prefață, note și indici de George Sanda, EPL, 1967, p. 17.

[2] A se vedea Mircea Eliade, Imagini și simboluri, op. cit., p. 49 ș. u.

[3] „Prin studierea tradițiilor religioase, omul modern nu numai că ar redescoperi un comportament arhaic, dar, în plus, ar deveni și conștient de bogăția spirituală pe care un astfel de comportament o implică. Maieutica aceasta realizată cu ajutorul simbolismului religios ar contribui și la eliberarea omului modern de provincialismul său cultural și, mai ales, de relativismul istoricist și existențialist”, cf. Idem, p. 43.

[4] Se pot consulta, mai cu seamă, Mitul eternei reîntoarceri, Insula lui Euthanasius, De la Zalmoxis la Genghis-Han sau Nostalgia originilor, însă o paralelă consistentă trebuie să aibă în vedere integrala lucrărilor eliadești în domeniul istoriei religiilor, cât și opera lui literară, care conține adesea trimiteri explicite la Eminescu, ca în Domnișoara Christina sau Șarpele, dar nu numai.

Cercetarea comparativă trebuie să fie ambidextră, pentru că nu doar Eminescu poate fi supus unei investigații retrospective din unghi eliadesc, ci trebuie să se țină seama că Eminescu a constituit o trambulină esențială, poate cea mai importantă (alături de Cantemir, Hașdeu, Pârvan și Iorga) pentru universalismul și chiar – bănuim – pentru interesul concentrat al lui Eliade asupra indianismului. Eu nu mă pot extinde însă, acum, spre această analiză.

[5] „Dante avusese aceeași viziune transcendentală atunci când, în Divina Comedie, proiectase asupra universului simbolul Trinității – revelat de organizarea sa tripartită”, cf. Cornel Căpușan, Orfeu: motivul permanenței în lirica Renașterii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 37.

[6] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 171 și 364.

[7] Atmosfera glacială este a unui anotimp hibernal la modul simbolic-alegoric, cu semnificații profetic-eshatologice, de asemenea într-o tradiție considerabil de veche: „Fuga din ziua sâmbetei și de iarnă, spunând-o Învățătorul, cu pildă grăiește de tulburarea veacului de acum celui de al șaptelea, întru care va veni ca iarna sfârșitul (s. n.)”, cf. Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 556.

Lui Eminescu, de pildă, i-a plăcut și și-a însușit de la Bolliac expresia „bătrân ca iarna” (Departe sunt de tine). În Scrisoarea IV, Geniu pustiu, De câte ori, iubito – ca să enunțăm doar câteva exemple – iarna devine un adevărat saison en enfer, semn al disperării și al disoluției interioare.

Ca și motivul aștrilor ca lămpi/ sfeșnice/ candele ori al vieții ca o mare zbuciumată (pe care îl vom ilustra mai târziu), și acesta, al nefericirii proiectate ca un peisaj glacial-evanescent, al vitalității estompate, se găsește reprezentat atât în literatura medievală (Varlaam, Miron Costin, Antim Ivireanul), cât și în epoca preromantică, la prepașoptiști și pașoptiști. Este un subiect pe care l-am tratat cu o altă ocazie. A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. 1. 2, op. cit., p. 625-651, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[8] „De la crengile întinse peste zaplazuri, la ulicioara străjuită de plopi și presărată cu flori de liliac, până la codrul secular, de la stâncile ce stau să se prăvale în prăpastie, până la marea cu-ale ei catarge îndepărtate, cu toatele compun spațiul autohton. Mai totdeauna în acest decor poetul și-a statornicit idila. Codrul este, după cum spune G. Călinescu, cel specific moldovenesc de pe timpul lui Cantemir. Lacul, pe care o tradiție romantică l-a păstrat, nu lipsește ca loc al intimității. Casa lui Călin din poemul Călin (file din poveste) și castelul din Scrisoarea IV, sunt ele însele elemente ale naturii. Elemente atât de diferite ale spațiului autohton capătă o tonalitate unică sub imperiul unei calme melancolii menite a deschide porțile care separă priveliștea de afară de farmecul vieții dinlăuntru”, cf. Aurel Petrescu, Eminescu – Metamorfozele creației, Ed. Albatros, București, 1985, p. 158.

[9] Manuscrisele Mihai Eminescu, vol. I, ediție coordonată de Eugen Simion, Ed. Enciclopedică, București, 2004, f. 74r.

[10] Peste tot în Europa putem vorbi însă de confuzii între peisajul real și simbolismul cu care este infuzat prin tradiție. „Romantismul își are deci două posibilități fundamentale de recepție a elementului naturii în estetism și în afectivitate, în superficiu și în profunzime, în efemeritatea sau eternitatea naturii. Romantismul va fi și mai evident în măsura în care unele locuri sunt transformate în motive, având prin urmare o dublă valoare, aceea a complexelor psihomecanice, tipice unor obiecte cu realitate materială cărora li se conferă funcții simbolice. Fiecare călător [romantic] va realiza prin contact cu motivul o anumită variantă a acestuia. Motive pot fi: muntele, marea, fluviul, lacul etc.”, cf. Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, op. cit., p. 239.

[11] E. Tacciu, Romantismul românesc…, vol. II, op. cit., p. 40.

[12] Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, op. cit., p. 34.

Page 1 of 2025

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén