Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Reîntoarcere la Nichita [26]

Și continuă poetul:

Totul este atât de perfect
în primăvară,
încât numai înconjurându-l cu mine
iau cunoștință de el
,
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvintele gurii care le rostește,
mărturisită de gură inimii,
de inimă sâmburelui ei,
cel în el însuși nemișcat, aidoma
sâmburelui pământului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate de brațe ale gravitației,

strângând la sine totul și deodată
într-o îmbrățișare atât de puternică
,
încât îi sare printre brațe mișcarea.

Inima întinde și ea „o infinitate de brațe ale gravitației” cu care atrage la sine și îmbrățișează totul. Nu mă pot opri să nu observ că pământul inimii este tot o expresie patristică uzuală.

III

Voi alerga, deci, în toate părțile
deodată,
după propria mea inimă voi alerga
,
asemenea unui car de luptă
tras din toate părțile simultan
de o herghelie de cai biciuiți.

A alerga „în toate părțile după propria mea inimă” înseamnă a te căuta pe sine în toate, a căuta să te regăsești pe sine în risipirea iubirii pentru toate câte există.

IV

Voi alerga până când înaintarea, goana
ea însăși mă va întrece

și se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămânță,
până când alergarea
chiar în ea însăși va alerga, și va sta
.
Iar eu mă voi prăbuși
asupra ei, asemenea bărbatului tânăr
întâmpinându-și iubita.

Până când alergarea mea spre ceea ce caut și doresc va deveni în mine obișnuință, până când va deveni una cu mine. Până când dorul meu, el însuși mă va întrece și mă va trage după sine, dorul de a învăța să iubesc toată lumea, toată făptura. Astfel, alergarea va sta în ea însăși.

V

Iar după ce voi fi făcut ca alergarea
să mă-ntreacă,
după ce
mișcându-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile,
voi îmbrățișa cu mine însumi
toate lucrurile deodată,
iar ele
mă vor zvârli înapoi, după ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.

Lucrurile mă vor reda pe mine mie, după ce „tot ceea ce era în mine lucru/ va fi trecut, de mult, în lucruri”: după ce voi muri.

Înapoiază materiei ceea ce este material, iar din împrăștierea în dragostea pentru tot ce există…se adună pe sine însuși:

VI

Iată-mă
rămânând ceea ce sunt,
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,
înapoi spre mine însumi alerg,
smulgându-mă de pretutindeni,
smulgându-mă de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, și
din stânga mea, de deasupra, și
de dedesubtul meu, plecând
de pretutindeni și dăruind
pretutindeni semne ale aducerii-aminte:
cerului – stele,
pământului – aer,
umbrelor – ramuri cu frunze pe ele
.

Murind, se reculege pe sine din lucruri și dăruiește înapoi lumii cele pe care le-a contemplat și le-a iubit. Felul în care le-a văzut este un semn al aducerii-aminte, pentru că omul poate să împodobească universul cu privirea sa contemplativă. Stelele cerului, văzduhul sau copacii înverziți sunt reîmpodobiți cu frumusețe de ochiul și inima care le vede cu dragoste.

VII

….trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însuși
în prezența sferelor.

mirat stând în fața soarelui,
așteptând cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.

Era o obsesie a lui Nichita, aceea de a compara nedesăvârșirea trupului cu perfecțiunea ideală a sferei, mirându-se de asimetria lui. Am regăsit această idee și în alte poeme, până acum.

Însă „prezența sferelor” poate indica și o prezență spirituală, de un anumit fel. Sferele sunt izvoare de lumină, pentru că în fața unei astfel de sfere stând, „în fața soarelui”, așteaptă „să-i crească luminii/ un trup pe măsură”.

Lumina ar fi, adică o frumusețe fără de trup, fără materie. Iar poetul așteaptă întruparea luminii.

Lumina singură e netrupească, curgând din sfere. În fața lor, se miră că are un trup asimetric.

Descifrăm aici un dor după ceea ce este desăvârșit și veșnic, exprimat în mod părut infantil sau simplu geometric.

VIII

A te sprijini de propriul tău pământ
când ești sămânță, când iarna
își lichefiază oasele ei albe și lungi
și primăvara se ridică.

A te sprijini de propria ta țară
când, omule, ești singur, când ești bântuit
de neiubire,
sau pur și simplu când iarna
se descompune și primăvara
își mișcă spațiul sferic
asemenea inimii

din sine însăși spre margini.
A intra curățit în muncile
de primăvară,
a spune semințelor că sunt semințe,
a spune pământului că e pământ!

Dar mai întâi de toate,
noi suntem semințele, noi suntem
cei văzuți din toate părțile deodată,
ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi,
sau un câmp, pe care-n loc de iarbă
cresc priviri – și noi cu noi înșine
deodată, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
să fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul cărora trăim
și pe care
inima noastră le-a născut.

Dar mai întâi de toate,
noi suntem semințele și ne pregătim
din noi înșine să ne azvârlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii…

A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu
înlăuntrul fenomenelor.

A fi sămânță și a te sprijini
pe propriul tău pământ.

Suntem semințe și ne sprijinim pe pământul inimii noastre, pe care o curățim prin „muncile de primăvară” – metafora va reveni și în poemul Al pământului (din vol. Roșu vertical). Creștem în „spațiul sferic” al inimii, primăvăratic, pentru că știm că vom părăsi trupul acesta asimetric.

Suntem „înlăuntrul fenomenelor”, al ritmurilor sfinte. „Noi suntem semințele, noi suntem/ cei văzuți din toate părțile deodată” de Dumnezeu, „ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi”.

„Domnul, în templul Său cel sfânt, Dumnezeu, care are în ceruri tronul Său, cu ochii Săi privește, cu luminile Sale străpunge pe fiii lui Adam” (Ps. 11, 4, Biblia 1939).

„Sau un câmp, pe care-n loc de iarbă/ cresc priviri”: poetul avea această conștiință, că suntem întruna priviți de Dumnezeu și de toată creația Lui.

„Noi suntem semințele și ne pregătim/ din noi înșine să ne azvârlim în altceva/ cu mult mai înalt, în altceva/ care poartă numele primăverii”: în înviere[1].

Aici se încheie cele 11 elegii. Peste timp, un alt poet, Dorin Streinu, va reedita un astfel de „moment de asceză literară”, în volumul său, Pasărea celor zece nașteri[2].


[1] A se vedea I Cor. 15, 35-44, Biblia 1939: „Dar de va zice cineva: Cum înviază morții? Și cu ce trup au să vie? Nebun ce ești! Tu ce semeni nu dă viață, dacă nu va fi murit. Și ce semeni? Nu trupul ce va să fie îl semeni, ci numai grăunțul gol, dacă se întâmplă de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, după a Sa voință, fiecărei semințe un trup al ei. Nu toate trupurile sunt la fel, ci un fel este trupul omenesc, un fel este trupul dobitoacelor, un fel este trupul zburătoarelor, alt fel este trupul peștilor. Sunt apoi trupuri cerești și trupuri pământești; dar alta este mărirea celor cerești, și alta a celor pământești. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii și alta strălucirea stelelor. Iar stea de stea se deosebește în strălucire. Așa este și cu învierea morților: se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru mărire; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”.

[2] A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/14/dorin-streinu-pasarea-celor-zece-nasteri-1997-vol-4-1/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/06/11/dorin-streinu-pasarea-celor-zece-nasteri-1997-vol-4-2/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2009/06/16/dorin-streinu-pasarea-celor-zece-nasteri-1997-vol-4-3/.

Sau: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/05/dorin-streinu-opere-alese-vol-4/.

Calomnia nu e o virtute

Domnule Radu Iacoboaie,

în două articole din 2016 m-ați calomniat! Adică ați făcut o afirmație mincinoasă și tendențioasă cu scopul de a-mi strica reputația.

Pe 2 februarie 2016 m-ați pus pe o listă „a celor mai cunoscuți francmasoni din România”, cu numele „Doru Octavian Picioruș”, schimbând în mod voit pe Dorin în Doru.

Astăzi, 5 mai 2016, ați reluat această minciună, spunând că eu îi „atac furibund pe cei care îndrăznesc să critice masoneria și proiectul ei – Uniunea Europeană”, făcând aceeași jonglerie cu numele meu: numindu-mă Doru în loc de Dorin.

A minți în mod ordinar nu are de-a face cu credința noastră și nici cu demnitatea.

Așa că vă cer, în mod insistent, să ștergeți de pe blogul dumneavoastră aceste minciuni spuse la adresa mea, pentru care nu aveți nicio dovadă. Pentru că eu nu am fost, nu sunt și nici nu voi fi vreodată mason.

Eu v-am criticat extremismul pe care îl emană scrisul dumneavoastră, și al altora ca dumneavoastră, dar nu am spus niciodată despre dumneavoastră minciuni nerușinate, așa după cum îndrăzniți dumneavoastră să o faceți la adresa mea.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Predică la Izvorul tămăduirii [6 mai 2016]

Iubiții mei[1],

Izvorul tămăduirii, izvorât prin lucrarea Maicii Domnului în sec. al 5-lea după Hristos, se află  azi în Mănăstirea Izvorul tămăduirii din Istanbul, locul fiind cunoscut ca Balucli [Μπαλουκλί]/ Peștele sau Panaghia Balucliotissa [ή Παναγία η Μπαλουκλιώτισσα]/ Preasfânta [Născătoare de Dumnezeu] a peștelui[2].

Mănăstirea se află sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice[3], și în apa izvorului înoată niște pești roșii[4]:

Izvorul tamaduirii 1

Izvorul tamaduirii 2

Iar numărul peștilor[5] din apa sfântă este unul simbolic. Pentru că sunt 7 pești[6]. Arătând prin aceasta că izvorul acesta e cu apă sfântă, cu apă plină de slava lui Dumnezeu.

Însă, întru pomenirea acestui izvor binecuvântat și a minunilor făcute prin intermediul lui de către Maica lui Dumnezeu, s-a creat un praznic bisericesc, un moment mariologic special în Săptămâna Luminată, care depășește simpla pomenire istorică.

Pentru că noi, astăzi, nu doar am pomenit de existența izvorului din Istanbul, fostul Constantinopol, și de minunile petrecute acolo, dar am sfințit și apa, și am făcut din ea un izvor de binecuvântare și de sfințire pentru noi.

Adică am universalizat acest izvor al Maicii Domnului, punându-l la îndemâna tuturor credincioșilor. Căci Aghiasma Mică sfințită azi este aceea pe care noi o facem în casele dumneavoastră, atunci când vă sfințim casele.

Și această universalizare a izvorului Maicii Domnului ne vorbește în mod pregnant despre esența Bisericii. Despre ce e Biserica în ființa ei.

Pentru că Biserica, pentru noi toți, este Izvorul tămăduirii.

Toate Tainele și Slujbele Bisericii sunt pline de slava Preasfintei Treimi și slava lui Dumnezeu cea veșnică e aceea care ne tămăduiește.

Pentru că tămăduirea reală a omului e cea deplină: deopotrivă trupească și sufletească. Nu e de ajuns să ne vindecăm de durerile de spate, de orbire, de insuficiența renală sau de cancer, ci e nevoie să ne vindecăm și de patimi. Pentru că mântuirea sau tămăduirea reală a omului e vindecarea lui integrală.

Fapt pentru care, cei credincioși aleargă la Biserică, mai degrabă, pentru a se vindeca de patimi, decât pentru a se vindeca de o boală anume. Căci ei știu că boala se poate duce, se poate răbda cu harul lui Dumnezeu, dar păcatele și patimile sunt bolile care ne duc în Iad. Și de aceea, ei caută să se vindece mai întâi de bolile Iadului, mai degrabă decât de bolile trupului.

Și Biserica ne vindecă pe toți!

Pentru că Biserica este comuniunea lui Dumnezeu cu cei care Îl iubesc pe El. Biserica este comunitatea de oameni sfințită de Dumnezeu, în care Dumnezeu Se pogoară prin slava Lui, pentru ca să o învețe, să o curățească, să o sfințească și să o conducă la tot adevărul și la toată curăția.

Și Dumnezeu coboară slava Lui în noi prin Tainele, Ierurgiile, Slujbele Bisericii, care sunt rugăciuni îndelungi. Tocmai de aceea a fost nevoie de o slujbă de sfințire, pentru a se preschimba apa de izvor în apă sfântă, nestricată, și nu de o simplă binecuvântare.

Căci o simplă binecuvântare primesc credincioșii care se pleacă sub mâna Episcopului sau a Preotului ca să îi binecuvinteze. Dar Tainele și Ierurgiile și Laudele Bisericii sunt Slujbe în toată regula, cu un tipic anume, cu o anume rânduială, extinse temporal, cu un anumit text bine precizat.

Și în cadrul lor primim ceea ce Dumnezeu dorește să ne dăruie. Căci El dorește ca în Botez să îl renască pe om la viața duhovnicească, ca în Liturghie să ne unească cu Sine prin cuvânt și prin împărtășirea euharistică, în Hirotonie ne umple de harul Său ca să Îi slujim Lui ca Diaconi, Preoți sau Episcopi, pe când în Maslu ne vindecă de bolile noastre sufletești și trupești.

La Vecernie, noi ne minunăm de creația lui Dumnezeu și de prezența Lui în creația Sa și îi mulțumim Lui pentru ziua care a trecut. Pentru că, la Utrenie, ne-am rugat Lui, Soarelui dreptății, ca ziua care începe să o trăim în pace și în fapte bune.

Dacă ne rugăm pentru cei adormiți și îi înmormântăm, noi cerem iertarea lor și așezarea lor cu Sfinții lui Dumnezeu, iar dacă sfințim casele sau mașinile sau Icoanele, le stropim cu apă sfințită, pentru ca harul lui Dumnezeu să le facă locuri binecuvântate ale Lui.

Pentru că Biserica dorește ca tot locul și tot omul să devină o biserică. Și tot locul și tot omul devin o biserică, prin harul lui Dumnezeu. Căci în măsura în care sfințim casele, Bisericile, cimitirele, pământurile, livezile, pădurile, apele și ne sfințim și pe noi, atunci și creația și oamenii sunt plini de slava lui Dumnezeu.

Căci, în Viețile Sfinților, întâlnim adesea cazuri, mai ales când lumea păgână era în floare, de locuri în care locuiau demoni și făceau rău oamenilor.

Și vă dau un exemplu elocvent! Sfânta Mare Muceniță Irini [Εἰρήνη][7], care a murit martiric și a fost înviată de Îngerul Domnului, pentru ca să-i convertească pe păgâni la dreapta credință, e pomenită pe 5 mai. Și, după ce a fost botezată pe ascuns – ea fiind fiica împăratului – a venit spre palatele împărătești și l-a văzut pe diavol, care nu dorea să o lase să intre în cetate, pentru că în acea cetate nu era niciun creștin[8].

Însă Sfânta i-a spus diavolului: „În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc ție, ca să-mi spui cine ești tu!”. Iar diavolul, fiind legat de puterea lui Dumnezeu, a mărturisit: „Eu sunt demonul care petrec în idolul Apolon, [fiind] învățătorul desfrânării și al preadesfrânării, ajutătorul vrăjitorilor, povățuitorul tâlharilor, prieten al desfrânaților, făcător[ul] de glume al bețivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sânge [de crime n.n.]; sunt povățuitor a toată nedreptatea și minciuna și tată a toată răutatea”[9].

După care Sfânta l-a alungat din cetate pe demon[10].

Lucru pe care l-au făcut și alți Sfinți Părinți, trimițându-i pe demoni în Iad sau în locuri pustii, unde nu locuiesc oameni.

Și de ce au făcut acest lucru? Din iubire de oameni. Pentru că oamenii păcătoși nu sesizează prea bine influențele demonilor și prezența lor. Însă oamenii Sfinți îi simt și îi văd pe demoni. De aceea, ei îi alungă de la ei și de la alții sau din alții, pentru ca oamenii să trăiască evlavios în fața lui Dumnezeu.

Și, din propria-mi experiență, știu cum arată oamenii demonizați, dar și locurile pline de demoni. Și, în același timp, știu câtă nevoie au oamenii de pace și de liniște din partea demonilor. Dar, în același timp, știu și faptul că lupta cu demonii nu e de o clipă, ci e de toată viața.

De aceea, Sfântul Pavlos, Apostolul, ne povățuiește „să ne îmbrăcăm [cu] armele luminii [ἐνδυσώμεθα τὅπλα τοῦ φωτός]” [Rom. 13, 12], adică cu toate faptele bune ale ascezei ortodoxe, în lupta noastră cu demonii. Pentru că lupta noastră cu demonii e, în același timp, lupta noastră cu tot păcatul și cu toată patima. Și în lupta noastră avem nevoie, în mod continuu, de slava lui Dumnezeu.

De aceea, problema sfințirii caselor și a noastră nu e o problemă periferică a vieții ortodoxe, ci una fundamentală. Casele se sfințesc prin slujba preotului, care ne sfințește casele. Însă noi trebuie să ne curățim și să ne sfințim prin continuă rugăciune, continuă priveghere, postire, venire la Biserică, citiri duhovnicești, lucrare a ceea ce e bine și stăruință în bine.

Pentru că noi, în comparație cu casele noastre, care nu au libertatea de a alege, pendulăm continuu între bine și rău, și avem nevoie mereu de sfințire. Pentru că avem nevoie să rămânem în poruncile lui Dumnezeu, în iubirea Lui, în ascultarea Lui. Însă nu putem locui și nu ne putem simți bine în locuri nesfințite de Dumnezeu. De aceea, și sfințirea caselor și sfințirea noastră sunt necesare.

Iar casele nu se sfințesc numai în martie, așa cum cred unii. Ci, în orice perioadă a anului se poate sfinți o casă, în care locuiesc creștini ortodocși, o Icoană, o Cruce pusă la mormânt, o Troiță, o Biserică. Pentru că fiecare zi e o zi a sfințirii și a curățirii noastre.

Așadar, iubiții mei, Aghiasma de azi să o puneți alături de cea de la Botezul Domnului! Și să beți din ea cu evlavie. Pentru că vă veți umple de slava lui Dumnezeu. Și cu ea să stropiți patul, să stropiți lucrurile cu care vă îmbrăcați, obiectele pe care le folosiți în casă.

Dar, mai ales, să trăiți cu sfințenie înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Căci astfel Îl vom bucura pe Dumnezeu, dar și pe Îngeri și pe Sfinții Lui, mai ales pe Maica lui Dumnezeu, cea preacurată și preasfântă, arătând că sfințenia e căutarea noastră zilnică.

Hristos a înviat!

Multă pace și înțelegere în familie! Numai bine în tot ceea ce faceți! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 5 mai 2016, în Joia Luminată, 14 grade, cer înnorat.

[2] Cf. http://elldiktyo.blogspot.ro/2014/04/141821.html.

[3] Ibidem.

[4] Imaginea e preluată de aici: http://3.bp.blogspot.com/-WRdSXdH7NHw/Uzr0XnCUIjI/AAAAAAAAHDg/-jJO_sTF3v0/s1600/%25CF%2580%25CE%25B1%25CE%25BD%25CE%25B1%25CE%25B3%25CE%25B9%25CE%25B1+%25CE%25BC%25CF%2580%25CE%25B1%25CE%25BB%25CE%25BF%25CF%2585%25CE%25BA%25CE%25BB%25CE%25B9%25CF%2589%25CF%2584%25CE%25B9%25CF%2583%25CF%2583%25CE%25B1.jpg.

[5] A doua imagine e de aici: https://fdathanasiou.files.wordpress.com/2013/05/5.jpg.

[6] Cf. https://fdathanasiou.wordpress.com/2013/05/09/aφιέρωμα-στην-εορτή-της-ζωοδόχου-πηγής/:  „μέσα στην δεξαμενή της Ζωοδόχου Πηγής υπάρχουν επτά ψάρια”.

[7] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3002/sxsaintinfo.aspx.

[8] Viețile Sfinților pe luna mai, ed. BOR 1996, p. 116. [9] Ibidem. [10] Ibidem.

Sfântul Antim Ivireanul, Predică la Nașterea Domnului

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos

„Că nu a luat [firea] Îngerilor, ci sămânța lui Avraam a luat”, spune Fericitul Pavel în cap. 2, 16 [din Epistola] către evrei.

[Căci] două firi mai alese și mai de cinste a făcut Dumnezeu: firea îngerească și pe cea omenească. Pentru că pe Înger și pe om i-a făcut Dumnezeu după chipul Lui, precum se spune în cap. 1, 26 al [cărții] Facerea: „Să facem om după chipul Nostru și după asemănarea [Noastră]”. Însă nu trupul, ci sufletul omului este făcut după chipul lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu are trup, ci este Duh. După cum ne-a spus Hristos: „Duh este Dumnezeu” [In. 4, 24].

Iar Îngerul este duh. După cum spune Prorocul David: „Cel ce face pe Îngerii Săi duhuri” [Ps. 103, 5, LXX]. Dar și sufletul omului e duh. Căci iarăși spune același Proroc: „Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în țărâna lor se vor întoarce” [Ps. 103, 29, LXX].

Dumnezeu este nevăzut, Îngerul este nevăzut și sufletul omului este nevăzut. Dumnezeu este nemuritor, Îngerul este nemuritor și sufletul omului este nemuritor.

Dumnezeu are înțelegere și voie [proprie], Îngerul are înțelegere și voie [proprie] și sufletul omului are înțelegere și voie [proprie].

Însă cele două firi[1] au căzut [la un moment dat] din cauza trufiei. [Căci] un Înger a dorit să fie asemenea lui Dumnezeu. După cum ne spune [Sfântul] Isaia[s], în cap. al 14, 13: „Sui-mă-voi deasupra norilor și voi fi asemenea Celui de sus, [Celui prea]înalt”[2].

Și, din această cauză, Dumnezeu l-a întunecat[3] și [l-a aruncat pe îngerul căzut] în prăpăstiile Iadului.

Însă și omul a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu. Căci a auzit [el], din gura șarpelui, că în ce zi va mânca din pomul cunoașterii, se va face dumnezeu. Însă când a mâncat, [omul] a fost izgonit din grădina desfătării și a luat blestem [pentru păcatul lui, acela] de a intra în pământul din care a fost luat.

Dar cum Dumnezeu dăruiește omului mila Lui, de aceea a luat întru Sine firea lui cea căzută. Însă, față de Înger, nu vrea să arate aceeași milă. De aceea nu a luat firea îngerilor. După cum spune Fericitul Pavel: „Că nu firea Îngerilor a luat, ci sămânța lui Avraam a luat”.

De aceea am să vă spun, înaintea dragostei voastre, în predica de azi, care sunt cele 4 motive pentru care Dumnezeu a luat firea omenească și nu pe cea îngerească. După care [voi răspunde la întrebarea], de ce a luat Fiul lui Dumnezeu firea umană și nu o altă persoană a Dumnezeirii, adică Tatăl sau Duhul Sfânt.

Și motivele le voi spune pe scurt, pentru ca să nu vă provoc supărare.

[De aceea], mă rog lui Dumnezeu ca să-mi dea ajutor și pe dumneavoastră vă învit să mă ascultați cu dragoste.

Primul motiv, pentru care Dumnezeu a luat firea umană, iar nu pe cea îngerească, este acela că Îngerii nu au căzut cu toții. Ci, din ei, au rămas mulți [în slava lui Dumnezeu]. Însă, în ceea ce îi privește pe oameni, ei au căzut cu toții, pentru păcatul celui întâi zidit. Și ne putem încredința de acest lucru din pilda pe care o spune Domnul Hristos în Luca, la cap. al 15-lea, când spune: „Care om dintre voi, având 100 de oi, și, pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele 99 în pustie și nu va merge după cea pierdută, până o va afla, și, aflând-o, n-o pune pe umărul lui și nu se bucură?” [Lc. 15, 4].

[Și] omul acela este Domnul Hristos. Că așa spune Prorocul David: „Ieși-va omul la lucrul său și la lucrarea lui până seara [ἐξελεύσεται ἄνθρωπος ἐπὶ τὸ ἔργον αὐτοῦ καὶ ἐπὶ τὴν ἐργασίαν αὐτοῦ ἕως ἑσπέρας]” [Ps. 103, 23, LXX]. Iar cele 99 de oi sunt cele 9 Cete îngerești, pe care, lăsându-le Hristos în ceruri, a venit pe pământ, pentru ca să caute oaia cea rătăcită, adică firea omenească. Care era îndepărtată de Dumnezeu din cauza păcatului și rătăcea prin lume. Că[ci] așa zice David către Dumnezeu: „Rătăceam ca o oaie pierdută. Caută pe robul Tău! [ἐπλανήθην ὡς πρόβατον ἀπολωλός ζήτησον τὸν δοῦλόν σου]” [Ps. 118, 176, LXX].

[Și dacă] Hristos a aflat oaia cea rătăcită, [El] a luat-o pe umerii Săi. Adică a luat în Sine, [în persoana Lui], firea omului. După cuvântul Apostolului Domnului, care spune: [că Dumnezeu] „S-a arătat în trup” [I Tim. 3, 16].

Și putem înțelege acest lucru și dintr-o altă pildă a lui Hristos. [Atunci] când a spus: „Care femeie având 10 bani[4] și va pierde unul dintre ei, nu aprinde lumânarea și nu mătură casa și nu-l caută cu dinadinsul până ce-l găsește?” [Lc. 15, 8]. Și prin femeia de aici îl înțelegem tot pe Hristos, care a lăsat cei 9 bani în cer, adică cele 9 Cete îngerești. Și S-a pogorât din cer pe pământ ca să caute banul cel pierdut, adică firea omenească, cu lumânarea aprinsă, adică cu învățăturile [Sale] cele dumnezeiești. Căci așa spune David: „Luminătorul picioarelor mele este legea Ta și lumina cărărilor mele [λύχνος τοῖς ποσίν μου ὁ λόγος σου καὶ φῶς ταῖς τρίβοις μου]” [Ps. 118, 105, LXX].

Și Hristos a aflat banul acela, pentru că S-a îmbrăcat cu trup omenesc. După cuvântul Evanghelistului Ioann[is]: „Și Cuvântul trup S-a făcut” [In. 1, 14].

Căci Îngerii nu au pierit toți. Au mai rămas 9 Cete în ceruri. Dar firea omenească era toată pierdută. Și ea e înțeleasă prin oaia și prin banul cel pierdut, pe care a aflat-o Hristos.

Al doilea motiv pentru care Dumnezeu a luat firea omenească și nu pe cea îngerească, e pentru că omul a greșit din slăbiciune. Căci el a avut trup, care l-a plecat lesne spre păcat. Însă Îngerul a greșit din firea cea rea[5], el neavând trup.

Căci omul greșește în trei feluri: din slăbiciune, din neștiință sau din firea lui cea rea[6].

Iar păcatul din slăbiciune este împotriva lui Dumnezeu Tatăl, căci Tatăl este Atotputernic.

Iar păcatul din neștiință este împotriva Fiului, căci Fiul lui Dumnezeu este Înțelepciunea.

Iar păcatul care e din firea rea[7] e împotriva Duhului Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este Cel Bun.

De aceea, dacă omul greșește din slăbiciune sau din neștiință, Domnul îl va ierta mai ușor, dacă se va pocăi. Căci așa spune David: „Păcatul tinereții mele și al neștiinței mele, să nu-l pomenești [ἁμαρτίας νεότητός μου καὶ ἀγνοίας μου μὴ μνησθῇς]!” [Ps. 24, 7]. Dar dacă cineva greșește din firea lui cea rea, [atunci păcătuiește] împotriva Duhului Sfânt, și omului aceluia Dumnezeu nu îi iartă lesne păcatul. Căci așa a spus Domnul Hristos: „Tot păcatul și hula se vor ierta oamenilor, dar hula care este împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta oamenilor”[Mt. 12, 32].

Iar cele 7 păcate de moarte sunt și [păcate] împotriva Duhului Sfânt. Și ele sunt fără iertare, dacă nu vor fi vindecate. Și primul păcat [dintre acestea] este trufia. Din care se nasc semeția și neascultarea. Al doilea este invidia, din care se nasc vrăjmășia și uciderea. Al 3-lea este iubirea de arginți. Care se mai numește și a doua închinare la idoli, din care se nasc toate relele. Al 4-lea este călcarea de lege, adică nebăgarea în seamă a celor hotărâte și așezate în legi și în pravile, din care se nasc necredința și lepădarea de Dumnezeu.

Al 5-lea este semănarea de vrajbă între frați și între prieteni, pe care păcat l-a aflat Satana. Și cine are această patimă este asemenea diavolului. Al 6-lea este nădejdea cea necuvioasă pe care o are cineva la multa milă a lui Dumnezeu, care îl face să nu își părăsească păcatele, socotind că [Dumnezeu] îl va ierta, din care se nasc netemerea de Dumnezeu și toată necurăția. Iar al 7-lea, cel mai de pe urmă și cel mai rău [dintre toate], este deznădejdea[8]. Adică deznădăjduirea față de mila lui Dumnezeu, socotind că [Dumnezeu] nu îl va ierta în niciun fel, din care se naște moartea sufletească și munca cea veșnică a Iadului.

Iar cine va avea unul din aceste păcate și nu va vrea să-l părăsească, mai bine i-ar fi fost lui de nu s-ar fi născut. Pentru că „îi este cerbicia lui vână de fier și fruntea lui de aramă”, după cum spune Isaia[s] în cap. 48, 4.

Și de aceea a luat Domnul firea omenească și nu pe cea îngerească: căci omul a greșit din slăbiciune, împotriva lui Dumnezeu Tatăl, pe când Îngerul a greșit din firea lui cea rea,[adică] împotriva Duhului Sfânt.

Al 3-lea motiv pentru care Domnul a luat firea omenească, dar nu pe cea îngerească, este că Îngerul a greșit de bună voie, însă, pe sărmanul om l-a înșelat șarpele. Căci și păcatul este în două feluri: unul este al nostru, când îl facem noi înșine, și altul e păcatul străin, când îl face alt om și suntem și noi părtași la acel păcat străin [nouă]. Iar Dumnezeu ne ceartă și pentru păcatele cele străine, precum se petrece și în trupul omenesc. Căci, pentru că un mădular al nostru e bolnav, toate mădularele pătimesc. Iar pe lumea, care se cheamă trup, adică pe Biserica lui Hristos, pe creștini, pentru un om rău, pe mulți oameni buni îi ceartă Dumnezeu. Precum aflăm acest lucru din multe cărți și din multe istorii. [Certări ale Lui] care s-au făcut de multe ori și în multe locuri. Căci, după cuvântul Apostolului, care zice: „puțin aluat dospește toată frământătura” [Gal. 5, 9], tot la fel și răutatea și păcatul pricinuiesc mari suferințe la mulți [oameni].

De aceea Prorocul David se ruga lui Dumnezeu ca să îl curățească de păcatul străin. Și pentru aceasta a luat Dumnezeu în Sine firea umană, și nu pe cea îngerească: căci omul a greșit din înșelare și astfel a păcătuit, făcându-se părtaș îngerului cel rău, adică diavolului. Pentru că [diavolul] l-a înșelat pe om, prin intermediul șarpelui.

Al 4-lea motiv pentru care Dumnezeu a luat firea omenească și nu pe cea îngerească, este că Îngerul era mai de cinste decât omul. Pentru aceea era dator ca și mai tare să se ferească de păcat. Căci cine este mai de cinste, i se cade să fie și mai de omenie. Căci Îngerii sunt stele, pe când omul e putreziciune. Că[ci] așa se spune în cartea lui Iov, în cap. al 25-lea: „Stelele sunt necurate înaintea Lui, dar cu cât mai vârtos omul, fiind putreziciune și feciorul lui vierme” [Iov. 25, 5-6, LXX].

De aceea se cuvine ca omul duhovnicesc, adică cel bisericesc, să fie mai cu omenie decât mireanul. Pentru ca astfel să ia pildă și învățătură fiecare de la el, văzând faptele lui cele bune.

Pentru aceea și Hristos, pe oamenii duhovnicești, îi numește sare [a pământului], zicând: „Voi sunteți sarea pământului; deci, dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?” [Mt. 5, 13]. Dar îi numește și lumină, zicând: „Voi sunteți lumina lumii [Mt. 5, 14]”. Și iarăși: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să îl slăvească pe Părintele vostru Cel ceresc” [Mt. 5, 16]. Dar îi numește și cetate, zicând: „Nu se poate ascunde cetatea pe vârful muntelui” [Mt. 5, 14]. Și îi numește și făclie aprinsă, zicând: „Nimeni nu aprinde făclie ca să o pună sub obroc, ci în sfeșnic, ca să lumineze tuturor celor ce sunt în casă” [Mt. 5, 15].

Căci nu se mânie Dumnezeu atât de mult pe omul cel simplu când păcătuiește, cât se mânie pe omul cel bisericesc și pe omul de cinste. Și pentru aceea li se cuvine să fie mai cu omenie și nu li se cuvine să păcătuiască.

Așadar, pentru aceste 4 motive, pe care vi le-am spus, a luat Dumnezeu firea omenească și nu pe cea îngerească.

Iar [acum vă răspund la a doua problemă a zilei și anume] pentru ce a luat Fiul lui Dumnezeu firea umană și nu Tatăl sau Duhul. Și aici sunt tot 4 motive.

Iar primul dintre ele e acela că Fiul lui Dumnezeu este Înțelepciunea [personală/ ipostatică a Tatălui]. Și Fiul a luat firea umană pentru ca să vindece lipsa de înțelegere a omului, prin care [el] a căzut în păcat.

Al doilea motiv: pentru ca Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de ani, să se facă și Fiul omului, sub ani.

Al treilea motiv: pentru ca, așa după cum Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului, și oamenii să se facă fiii lui Dumnezeu. După cuvântul lui Ioann[is]: „Și le-a dat lor puterea să se facă fiii lui Dumnezeu [ἔδωκεν αὐτοῖς ἐξουσίαν τκνα θεο γενέσθαι]” [In. 1, 12, BYZ].

Al 4-lea motiv: fiind Fiul persoana cea de la mijloc, S-a făcut [astfel] Mijlocitor și a făcut pace între Dumnezeu și om. După cum spune Fericitul Pavel: „și Unul [este] Mijlocitorul [între] Dumnezeu și oameni, omul Hristos Iisus [εἷς καὶ μεσίτης θεοῦ καὶ ἀνθρώπων, ἄνθρωπος χριστὸς Ἰησοῦς]” [I Tim. 2, 5].

Iar pentru nașterea Domnului Hristos, pe care astăzi o prăznuiește, în mod luminat, Sfânta Biserică, în ce chip S-a născut Fiul lui Dumnezeu din Tată fără de mamă și cum de S-a întrupat din mamă fără de tată, nu trebuie să cercetăm. Pentru că [acestea două] sunt adânc [negrăit] și [taine] mai presus de fire [pentru noi]. Ci noi numai cu credință și cu cuvântări de slavă [trebuie] să I ne închinăm Lui, Soarelui dreptății, Care a răsărit din pântecele Fecioarei, nouă, celor care ședeam întru întuneric și în umbra morții. Și, din călduroasă inimă, să-I mulțumim pentru multa și nemăsurata [Lui] milă față de noi. Căci ne-a înnoit firea noastră cea căzută cu nașterea Sa.

Iar eu, nevrednicul, mă rog Lui, ca Unuia ce este Unul-născut Fiu al lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat, să dăruiască prealuminatului [nostru Domn] sănătate, viață fericită și bună întemeiere, întru cinstitul și luminatul scaun al Măriei sale, împreună cu toată luminata casă a Măriei sale și împreună cu dumneavoastră, cu toți și cu tot poporul cel creștinesc. Ca de-a pururea să prăznuiți întru mulți ani, luminați, cu toate cele bune și de folos. [Amin].


[1] Cea îngerească și omenească.

[2] În Is. 11, 13, LXX însă, textul e acesta: „Sui-mă-voi întru cer [și] deasupra stelelor cerului voi pune tronul meu [εἰς τὸν οὐρανὸν ἀναβήσομαι ἐπάνω τῶν ἄστρων τοῦ οὐρανοῦ θήσω τὸν θρόνον μου]”.

[3] În original: l-au înbeznat.

[4] Sfântul Antim a românizat textul în privința banilor. Pentru că în BYZ avem 10 drahme: „γυνὴ δραχμὰς ἔχουσα δέκα”.

[5] Cu sensul: din aplecarea lui spre rău, pentru că a voit răul.

[6] Din alegerea liberă a răului.

[7] Din răutate voită.

[8] În text: oceaania.

Epistola catre Romei, cap. 16, conform BYZ

1. Și vă încredințez vouă pe Fivi [Φοίβη][1], sora noastră, fiind Diaconiță a Bisericii [διάκονον τῆς ἐκκλησίας] [care este] în Chenhree [Κεγχρεαί][2],

2. ca pe ea să o primiți în Domnul, cu vrednicia Sfinților [ἀξίως τῶν ἁγίων], și să o ajutați pe ea în ce lucru [va avea] să aibă nevoie de voi; căci și ea a fost ajutorul multora și al meu însumi.

3. Îmbrățișați pe Prisca [Πρίσκα] și Achilas [Ἀκύλας][3], [care sunt] împreună lucrători ai mei în Hristos Iisus,

4. care și-au pus gâtul lor pentru sufletul meu[4], [și] cărora nu numai eu le mulțumesc, ci și toate Bisericile neamurilor;

5. și [îmbrățișați și] Biserica cea din casa lor! Îmbrățișați pe Epenetos [Ἐπαίνετος][5], iubitul meu, care este pârga Ahaiei întru Hristos!

6. Îmbrățișați pe Mariam [Μαριάμ], care [în] multe s-a ostenit pentru noi!

7. Îmbrățișați pe Andronicos [Ἀνδρόνικος] și pe Iunias [Ἰουνιᾶς][6], cei împreună neamuri [cu] mine și împreună robiți [cu] mine, care sunt de seamă în[tre] Apostoli și care înaintea mea au fost în Hristos[7]!

8. Îmbrățișați pe Amplias [Ἀμπλίας][8], iubitul meu în Domnul!

9. Îmbrățișați pe Urbanos [Οὐρβανός], cel împreună lucrător al nostru în Hristos, și pe Stahis [Στάχυς], iubitul meu[9]!

10. Îmbrățișați pe Apellis [Ἀπελλῆς][10], cel încercat în Hristos! Îmbrățișați pe cei din ai lui Aristobulos [Ἀριστοβούλος][11]!

11. Îmbrățișați pe Irodion [Ἡρῳδίων][12], pe cel împreună neam [cu] mine! Îmbrățișați pe cei din ai lui Narcissos [Ναρκίσσος][13], pe cei care sunt în Domnul!

12. Îmbrățișați pe Trifena [Τρύφαινα][14] și Trifosa [Τρυφῶσα], cele care se ostenesc în Domnul! Îmbrățișați pe Persis [Περσίς[15]] cea iubită, care [în] multe s-a ostenit în Domnul!

13. Îmbrățișați pe Rufos [Ροῦφος][16], cel ales în Domnul și pe mama lui și a mea!

14. Îmbrățișați pe Asincritos [Ἀσύγκριτος], pe Flegon [Φλέγων], pe Ermas [Ἑρμᾶς][17], pe Patrobas [Πατροβᾶς][18], pe Ermis [Ἑρμῆς][19], și pe cei împreună frați ai lor!

15. Îmbrățișați pe Filologos [Φιλόλογος][20] și pe Iulia [Ἰουλία], pe Nirevs [Νηρεύς] și pe sora lui, și pe Olimpas [Ὀλυμπᾶς][21], și pe toți Sfinții cei împreună [cu] ei [καὶ τοὺς σὺν αὐτοῖς πάντας ἁγίους]!

16. Îmbrățișați-vă unii pe alții cu sărutare sfântă [ἐν φιλήματι ἁγίῳ]! Vă îmbrățișează pe voi Bisericile[22] lui Hristos.

17. Și vă rog pe voi, fraților, să fiți atenți [la] cei care fac certuri [τὰς διχοστασίας] și sminteli [τὰ σκάνδαλα], în afară de învățătura pe care voi ați învățat-o [παρὰ τὴν διδαχὴν ἣν ὑμεῖς ἐμάθετε]! Și [de aceea vă spun vouă:] întoarceți-vă de la ei [καὶ ἐκκλίνατε ἀπ᾽ αὐτῶν][23]!

18. Căci aceștia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor [ἀλλὰ τῇ ἑαυτῶν κοιλίᾳ]; și prin vorbire frumoasă și cuvânt bun[24] [καὶ διὰ τῆς χρηστολογίας καὶ εὐλογίας], [ei] înșală inimile celor nebănuitori[25] [ἐξαπατῶσιν τὰς καρδίας τῶν ἀκάκων].

19. Căci ascultarea voastră a fost cunoscută de către toți. Așadar, mă bucur de voi; și, [cu] adevărat, voiesc [pentru] voi a fi înțelepți întru bine și neamestecați [ἀκεραίους] întru rău.

20. Iar Dumnezeul păcii va zdrobi pe Satanas sub picioarele voastre degrabă. Harul Domnului nostru Iisus Hristos [să fie] cu voi!

21. Vă îmbrățișează pe voi Timoteos [Τιμόθεος][26], cel împreună lucrător [cu] mine, și Luchios [Λούκιος][27] și Iason [Ἰάσων][28] și Sosipatros[29] [Σωσίπατρος], cei împreună neamuri [cu] mine.

22. Vă îmbrățișez pe voi, eu, Tertios [Τέρτιος][30], în Domnul, cel care am scris epistola [ὁ γράψας τὴν ἐπιστολήν][31].

23. Vă îmbrățișează pe voi Gaios [Γάϊος][32], gazda mea și a întregii Biserici [ὁ ξένος μου καὶ τῆς ἐκκλησίας ὅλης]. Vă îmbrățișează pe voi Erastos [Ἔραστος][33], iconomul cetății [ὁ οἰκονόμος τῆς πόλεως], și Cuartos [Κούαρτος][34], fratele.

24. Harul Domnului nostru Iisus Hristos [să fie cu] voi, cu toți! Amin.

25.

26.

27. [35].


[1] Sfânta Diaconiță Fivi e pomenită pe 3 septembrie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/547/sxsaintinfo.aspx.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Kechries.

[3] Sfinții Apostoli Achilas și Priscilla [Πρίσκιλλα], soț și soție, sunt pomeniți pe 13 februarie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2120/sxsaintinfo.aspx. Iar Priscilla e diminutivul de la Prisca, cf. Gingrich Greek Lexicon.

[4] Care au fost gata să își piardă capul pentru mine. Să fie omorâți pentru mine prin tăierea capului.

[5] Sfântul Apostol Epenetos, Episcopul de Cartagheni [Καρθαγένη], în Spania, a fost unul din cei 70 de Sfinți Apostoli ai Domnului și e pomenit pe 4 ianuarie și 30 iulie, cf.

http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1615/sxsaintinfo.aspx, http://www.synaxarion.gr/gr/sid/254/sxsaintinfo.aspx, https://en.wikipedia.org/wiki/Epenetus_of_Carthage și https://el.wikipedia.org/wiki/Καρθαγένη.

[6] Sfinții Apostoli Andronicos și Iunia, soț și soție, sunt pomeniți pe 17 mai: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3218/sxsaintinfo.aspx.

[7] Au crezut înaintea mea în Hristos.

[8] Sfântul Apostol Amplias e pomenit pe 31 octombrie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1048/sxsaintinfo.aspx.

[9] Ambii Sfinți Apostoli sunt pomeniți tot pe 31 octombrie.

[10] Pomenit tot pe 31 octombrie.

[11] Și el e pomenit pe 31 octombrie.

[12] Fiind pomenit pe 8 aprilie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2592/sxsaintinfo.aspx.

[13] E pomenit pe 31 octombrie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1048/sxsaintinfo.aspx.

[14] Sfânta Muceniță Trifena e pomenită pe 31 ianuarie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1961/sxsaintinfo.aspx.

[15] Forma de nominativ a substantivului. În text, numele e la acuzativ: Περσίδα. În Biblia de la 1688, cât și în ed. BOR 1988, numele ei a fost tradus în forma de Ac. și nu de N. Și pentru că și Cornilescu a tradus tot acuzativul, găsim multe nume de fete Persida, la neoprotestanți, dar nu și Persis.

[16] E pomenit pe 8 aprilie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2592/sxsaintinfo.aspx.

[17] Toți trei Apostolii sunt pomeniți pe 8 aprilie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2592/sxsaintinfo.aspx.

[18] E pomenit pe 5 noiembrie: http://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Patrova.

[19] Pomenit pe 8 aprilie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2592/sxsaintinfo.aspx.

[20] Pomenit pe 4 ianuarie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1615/sxsaintinfo.aspx și pe 5 noiembrie: http://orthodoxwiki.org/Apostle_Philologos.

[21] Pomenit pe 10 noiembrie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1137/sxsaintinfo.aspx.

[22] Cu sensul: comunitățile eclesiale, Bisericile locale. Căci nu erau mai multe Biserici, ci una singură.

[23] Nu fiți de acord cu ei! Să nu aveți comuniune cu unii ca aceștia!

[24] Care se prefac că sunt „duhovnicești”, dar nu sunt.

[25] Care nu se așteaptă să fie înșelați, mințiți.

[26] Pomenit pe 22 ianuarie: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1841/sxsaintinfo.aspx.

[27] Pomenit pe 10 septembrie: http://orthodoxwiki.org/Apostle_Lucius.

[28] E pomenit pe 4 ianuarie și 29 aprilie: http://orthodoxwiki.org/Apostle_Jason.

[29] E pomenit pe 4 ianuarie și pe 10 noiembrie: http://orthodoxwiki.org/Apostle_Sosipater   și http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1137/sxsaintinfo.aspx.

[30] Pomenit pe 30 octombrie și 1o noiembrie:  http://orthodoxwiki.org/Apostle_Tertius.

[31] După dictarea Sfântului Apostol Pavlos.

[32] Pomenit pe 4 ianuarie și pe 5 noiembrie: http://orthodoxwiki.org/Apostle_Gaius.

[33] Pomenit pe 4 ianuarie și 10 noiembrie: http://orthodoxwiki.org/Apostle_Erastus.

[34] Pomenit pe 10 noiembrie: http://orthodoxwiki.org/Apostle_Quartus.

[35] Ultimele 3 versete lipsesc în această ediție scripturală.

În Biblia de la 1688 avem următorul text pentru aceste trei versete:

„25. Iară Celuia ce poate pre voi să vă întărească după Evanghelia mea și mărturisirea lui Iisus Hristos, după descoperirea tainii în ani veacinici tăcută

26. și acum arătată pren scrisori prorocești, după porunca Celui veacinic Dumnezău, spre ascultare de credință la toate limbile conoscându-se,

27. Celui singur înțelept Dumnezău, pren Iisus Hristos, Căruia e mărirea în veaci. Amin!”.

În Codex Sinaiticus nu există v. 24, dar există v. 25-27 ale Epistolei:

„25. τω δε δυναμενω ϋμαϲ ϲτηριξαι κατα το ευαγγελιον μου και κυ  ιυ  χυ  κατα αποκαλυψι  μυϲτηριου χρονοιϲ αιωνιοιϲ ϲεϲιγημενου

26. φανερωθεντοϲ δε νυν δια τε γραφω προφητικων κατ επιταγην του αιωνιου θυ ειϲ υπακοην πιϲτεωϲ ειϲ παντα τα εθνη γνωριϲθεντοϲ

27. μονω ϲοφω θω δια ιυ χυ  ω η δοξα ειϲ τουϲ αιωναϲ τω  αιωνων αμην·”.

Cele 3 versete finale există și în Codex Vaticanus:

Vat, Rom. 16

După cum există și în Codex Alexandrinus:

Alex, Rom. 16

În BNT ele apar între paranteze drepte, dar lipsește v. 24 al capitolului. În GNT avem aceeași situație. În MGK ele există și avem următorul text:

„25.  Εἰς δὲ τὸν δυνάμενον νὰ σᾶς στηρίξῃ κατὰ τὸ εὐαγγέλιόν μου καὶ τὸ κήρυγμα τοῦ Ἰησοῦ Χριστοῦ, κατὰ τὴν ἀποκάλυψιν τοῦ μυστηρίου τοῦ σεσιωπημένου μὲν ἀπὸ χρόνων αἰωνίων,

26. φανερωθέντος δὲ τώρα διὰ προφητικῶν γραφῶν κατ ἐπιταγὴν τοῦ αἰωνίου Θεοῦ καὶ γνωρισθέντος εἰς πάντα τὰ ἔθνη πρὸς ὑπακοὴν πίστεως,

27. εἰς τὸν μόνον σοφὸν Θεὸν ἔστω ἡ δόξα διὰ Ἰησοῦ Χριστοῦ εἰς τοὺς αἰῶνας· ἀμήν”.

În GOC însă, în ediția ortodoxă, Epistola către Romei se termină la fel ca în ediția BYZ: în versetul al 24-lea.

VUL nu are v. 24, dar are v. 25-27:

„25. ei autem qui potens est vos confirmare iuxta evangelium meum et praedicationem Iesu Christi secundum revelationem mysterii temporibus aeternis taciti

26. quod nunc patefactum est per scripturas prophetarum secundum praeceptum aeterni Dei ad oboeditionem fidei in cunctis gentibus cognito

27. solo sapienti Deo per Iesum Christum cui honor in saecula saeculorum amen”.

În Biblia de la 1688, la finalul textului, se spune: „Cătră Râmleani s-au scris la Corinthu, pren Fiva, poslușnica cei den Chenhres Besearecă”.

Acest text apare și în KJV, sub această formă: „<Written to the Romans from Corinthus, and sent by Phebe servant of the church at Cenchrea.>”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 24 la Faptele Apostolilor [73]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a.

***

Dar dacă nu mă credeți pe mine, întrebați-i pe păgâni, pe persecutori, când a fost purtarea creștinilor mai strictă/ austeră, când au fost ei, cu toții, mai ortodocși? Cu adevărat, atunci au rămas puțini ca număr, dar [erau] bogați în virtute. Căci spune: ce câștig este acesta, ca să fie fân din belșug, acolo unde ar putea să fie pietre prețioase?

Valoarea nu stă în suma numerelor, ci în vrednicia dovedită. Iliu a fost unul [singur]: și cu toate acestea, lumea întreagă nu valora atât de mult ca el.

Și totuși lumea e formată din miriade/ zeci de mii de zeci de mii [de oameni]. Dar nu sunt miriade[1], atunci când nici măcar nu se ridică până la [valoarea acelui] unu.

Mai bun este unul care face voia lui Dumnezeu, decât zece mii care sunt păcătoși, căci cei zece mii încă nu au ajuns până la acel unu. Nu dori mulțime de copii netrebnici/ nevrednici (Iis. Sir. 16, 1). Unii ca aceștia aduc mai mare hulă împotriva lui Dumnezeu decât dacă nu ar fi creștini. Ce nevoie am eu de o mulțime? E doar mai multă mâncare pentru foc[ul Iadului].

Acest lucru se poate vedea chiar în trup, că mai bună este hrana cu măsură [și] sănătoasă, decât un vițel îngrășat, [care este] bolnav/ stricat. Aceasta [dintâi] înseamnă mai multă mâncare decât cealaltă. Aceasta este mâncare, iar cealaltă este boală.

Aceasta, de asemenea, se poate vedea în război: mai buni sunt zece bărbați pricepuți și viteji decât zece mii neînvățați [la război]. Aceștia din urmă, pe lângă faptul că nu fac nicio treabă, îi și împiedică pe cei care lucrează.

Același [lucru], de asemenea, cineva îl poate vedea în cazul unei corăbii, și anume că mai buni sunt doi marinari încercați decât un număr cu mult mai mare de neîndemânatici. Fiindcă aceștia [din urmă] vor scufunda nava[2].

Aceste lucruri vi le spun, nu uitându-mă cu un ochi rău la numărul vostru, ci dorindu-mi ca voi toți să fiți oameni [creștini] ortodocși, și nu să vă încredeți în numărul vostru! Mult mai mulți, ca număr, sunt cei care se coboară în Iad, însă cu mult mai mare decât acesta este Împărăția, oricât de puțini [Sfinți] ar avea[3].

Ca nisipul mării era mulțimea poporului (lui Israil), și totuși nimeni nu i-a izbăvit pe ei. Moisis era unul singur, și cu toate acestea el a fost de folos mai mult decât ei toți. Iisus [al lui Navi] era unul singur și a fost în stare să facă mai mult decât șase sute de mii [de oameni].

Să nu facem învățătura noastră numai din aceasta, că (poporul) trebuie să fie mult. Ci, mai degrabă, că trebuie să fie admirabil/ minunat/ excelent. Când se va petrece aceasta, atunci și cealaltă va urma[4].

Nimeni nu își dorește de la început să facă o casă mare/ spațioasă, ci mai întâi o face tare și rezistentă, și apoi spațioasă. Nimeni nu pune o temelie ca apoi să fie de râsul lumii.

Să țintim [deci] mai întâi spre aceasta [, spre a pune temelia solidă a credinței noastre], și apoi spre cealaltă [, spre sporirea numărului celor credincioși]. Unde este aceasta [, temelia], și cealaltă va fi ușor [de împlinit], dar unde nu este aceasta [dintâi], cealaltă [, numărul mare de credincioși], chiar dacă ar fi, nu este de niciun folos.

Căci dacă există cei care pot să strălucească în Biserică, atunci va fi în curând și numărul mare [al credincioșilor]. Dar unde aceștia nu sunt, numărul nu va fi niciodată bun de nimic.


[1] Sunt ca și cum n-ar fi.

[2] Aș putea aplica aceste pilde ale Sfântului Ioan la situația de astăzi a blogurilor noastre ortodoxe, pentru că extremiștii noștri socotesc că înmulțirea cu zecile sau sutele a blogurilor (făcute de câțiva „râvnitori” care, cred eu, se și comentează asiduu între ei, pentru a da impresia „mulțimii”), care au același mesaj și conținut (construit prin copy-paste în mare parte, din diverse materiale, din cărți frunzărite și citate unilateral, fragmentar și în sens manipulator, și apoi unii de la alții) reprezintă o „mare facere de bine” pentru Ortodoxie.

Aceste bloguri nu arată nicio osteneală personală a autorilor, nicio înaintare în cunoaștere și înțelepciune (în ciuda furtului de idei și atitudini cu care încearcă vag să se împrospăteze), nicio promovare a Scripturilor și a teologiei ortodoxe (vaste și profunde), ci numai a câtorva mesaje extremiste, răspândite haotic și alarmist, dar care îi interesează și îi avantajează pe ei. Asta când ar trebui, de fapt, să împânzim onlineul cu personalități ortodoxe, care să își arate experiența proprie, diversă – pentru a fi credibili, ca ortodocși, în fața societății de zi –, și nu cu o „clasă muncitoare” care militează cvasi-anonim și subversiv pentru plafonare, ca toți să fim o masă de manevră de tip comunist, în care nimeni să nu aibă valoare și să nu iasă în evidență mai mult decât „e nevoie”.

Pentru că această „mulțime” pe care pretind ei că o formează „în duh ortodox” nu are, de fapt, nicio temelie puternică în teologia și învățătura ortodoxă, temelie care nu se formează prin agitarea câtorva lozinci și nici prin simpla îndemnare a poporului la a-și apăra credința de inamici mai mult sau mai puțin prezenți.

Din păcate, ortodocșii noștri extremiști și-au însușit credința în numărul mare (în cantitate în detrimentul calității), a democrației și a capitalismului pe care, pe de altă parte, susțin că le detestă.

[3] Din păcate, foarte mulți, astăzi, în Biserica Ortodoxă, se lasă în nădejdea numărului, chiar și acum, când văd că numărul acesta este erodat pe fiecare zi de numeroșii factori externi ostili, care profită de nepăsarea și culcarea lor pe-o ureche. Arar se produc îngrijorări firave, iar măsurile luate sunt numai pentru o cârpeală de fațadă a situației.

Suntem vulnerabili din toate părțile în fața atacurilor, pentru că nu stăm pe o temelie tare a credinței prin cunoașterea și trăirea ei profundă, ci doar în nădejdea numărului nostru și a lucrării harului dumnezeiesc în Biserică, prin Sfintele Slujbe, care să-i țină pe oameni uniți, fără însă ca ortodocșii înșiși, cler și popor, să pună și ei mai mult umărul la aceasta, printr-o implicare personală, a fiecăruia, la înălțimea vredniciei la care am fost chemați.

Îndrăznesc să spun că, la nivelul întregii societăți,  lipsa preceptelor creștine adevărate de la baza faptelor noastre este și motivul principal al decăderii morale a societății noastre românești și al corupției generalizate. Însă aceste precepte nu trebuie impuse cu forța, creând un lagăr ortodox, cum ar vrea unii, ci trebuie însușite din convingere de oameni în conștiința lor, în mod liber, fapt care se face printr-o muncă și o învățătură responsabilă și nu prin încercarea de a înfricoșa oamenii cu sfârșitul lumii, cu cipul și cu alte lucruri de acest fel, care să-i aducă repede la Biserică și să-i lase la fel de superficiali.

[4] Atunci când poporul creștin va fi minunat în sfințenia, înțelepciunea, cumințenia și toate purtările sale, atunci va urma, ca o consecință firească, și înmulțirea numărului, pentru că ceilalți vor vedea excelența lui. Așa s-a petrecut în primele veacuri, atunci când creștinii se purtau cu adevărat după învățătura Domnului. Însă argumentul singur al numărului mare nu convinge pe nimeni de superioritatea creștinilor și a învățăturii lor, în nicio epocă și cu atât mai puțin în ziua de azi.

Predică la 11 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2016]

Iubiții mei[1],

Domnul nu a înviat din morți pentru ca să ne vorbească despre înviere, ci pentru ca să ne împărtășească starea Lui de înviere. Pentru că El a făcut din Învierea Lui nu o simplă lecție expozitivă, ci un eveniment participativ. La care noi putem participa, în fiecare zi a vieții noastre, în Biserică, dacă dorim să ne curățim de patimi și să ne umplem de sfințenia Lui. Dacă vrem să facem din viața noastră o viață eclesială.

Iar Fericitul Ilie, Părintele nostru, cel adormit în Miercurea Luminată, a făcut din viața lui o viață a învierii, a învierii continue, pentru că a ales relația cu Cel pururea viu și Care ne înviază pe noi toți.

Căci atunci când a ales să se roage continuu lui Dumnezeu, când a ales viața isihastă, el a ales să participe continuu la starea de înviere a Domnului. El s-a încrezut în Domnul și L-a urmat, deși era în temniță, în temnițe comuniste, și condițiile de acolo nu aveau de-a face cu isihia. Ci, dimpotrivă, toate zgomotele îl stresau, demonii se năpusteau asupra lui, îl șicanau tot timpul, era bolnav, era nemâncat, era neputincios…

Dar miile sale de rugăciuni zilnice l-au curățit, l-au luminat, l-au umplut de slava lui Dumnezeu și l-au făcut să fie văzătorul multor taine dumnezeiești. Pe care, în parte, le-a scris. Pe care, în parte, mi le-a explicat. Dar, cel mai important dintre toate, e acest lucru: că el s-a făcut locaș viu, duhovnicesc al Preasfintei Treimi, și izvor viu, duhovnicesc, care revărsa sfințenie prin tot ceea ce făcea.

În el, eu am experimentat, pe viu, ce înseamnă sfințenia. Ce înseamnă să fii un izvor viu al slavei lui Dumnezeu.

Pentru că tot ceea ce eu citeam în Scriptură, în Viețile Sfinților, în Paterice, în Filocalii, le regăseam în ființa lui fragilă, dar plină de demnitate și de delicatețe. Pentru că el era un om al lui Dumnezeu, un intim al Lui, un prieten real, pe care El Îl cunoștea și cu care El locuia și care, aidoma unui soare, încălzea și lumina în jurul lui.

De aceea, odată întâlnindu-l, mi-am dat seama ce diferență enormă, abisală, este între experiența reală a sfințeniei și cameleonismul neștiinței teologice pe care îl întâlneam la tot pasul. Pentru că, în Biserică, întâlnești tot felul de oameni aroganți care vor să îți dea impresia că „Îl posedă” pe Dumnezeu, că „Îl au” în buzunarul lor, pentru că ei „L-au întrecut” cu mult pe Dumnezeu.

Dar când l-am întâlnit pe Dumnezeiescul Ilie, n-a mai fost necesar să îmi spună prea multe cuvinte, pentru ca să mă convingă că e un Sfânt al lui Dumnezeu, pentru că slava lui Dumnezeu țâșnea din el la fiecare cuvânt al său și te încredința, te umplea de bucurie dumnezeiască, de împlinire, iar viața lui și experiențele sale se dovedeau identice cu experiența Scripturii și a aghiologiei Bisericii.

Pentru că oameni duhovnicești nu sunt cei pe care și-i doresc oamenii și care seamănă cu ei. Ci oameni duhovnicești sunt cei pe care Dumnezeu îi sfințește, pentru că ei sunt una cu El.

Iar Dumnezeiescul Ilie văzătorul de Dumnezeu, acest uriaș mistic și teolog al Bisericii Ortodoxe Române, acolo, în orașul lui mic, de lângă Dunăre, în Turnu Măgurele, trăia o singurătate imensă de-o viață de om, asumată, pentru că nu avea cine să îl înțeleagă. Experiența lui dumnezeiască era prea mare și prea subtilă pentru ca să fie înțeleasă și recunoscută. Fapt pentru care, în toată viața lui, n-a avut parte decât de prietenia și de înțelegerea mea – ambele mult prea mici pentru cât merita el –, și de aceea am ajuns să fiu editorul operei sale[2].

Pentru că nimeni nu l-a apreciat după cum l-am apreciat și îl cinstesc eu, după cum nimeni nu m-a iubit și nu m-a înțeles după cum a făcut-o el. Căci El ne iubește și acum și ne întărește în viața noastră duhovnicească, ca un viu care stă în fața lui Dumnezeu, și pe fiecare zi ne arată semnele iubirii sale față de noi.

Căci Dumnezeu, în pronia Lui cea atotiubitoare, m-a dus pe mine la el pentru ca să mă nască de sus, duhovnicește, prin slava Lui, și pe el l-a alinat cu un fiu duhovnicesc la bătrânețile sale, dându-i să înțeleagă că reala căutare a vieții dumnezeiești nu a pierit de pe pământ românesc.

Fiindcă el avea nevoie să afle că mai vor și alții viața lui. Că și alții mai vor să trăiască ortodox în lumea aceasta și nu doar de fațadă. După cum eu aveam nevoie să văd, cu toată ființa mea, nu doar cu ochii, cum arată un om duhovnicesc și, prin aceasta, să mă dezbar de toată impostura teologică și duhovnicească pe care mulți o practică și care mă împresura din toate părțile.

Așadar, împreună, ne-am găsit amândoi împlinirea! Eu eram răspunsul rugăciunilor și al așteptărilor sale de ani de zile, viitorul experienței sale duhovnicești și al operei sale teologice, iar el era nevoia mea de autenticitate, încredințarea mea, adevărul pragmatic, viu, întrupat al teologiei Bisericii. Eu eram avid de experiența lui îndumnezeitoare, fiind un pământ pregătit ca să îl înțeleagă, el era Părintele duhovnicesc trimis mie de Domnul, pentru ca să mă scoată din cotloanele teologiei la locul larg, la pajiștea dumnezeiască a marii teologii și experiențe a Bisericii.

Și acum înțeleg din ce în ce mai bine minunea care s-a produs. Pentru că mulți din generația mea aveau nevoie de un asemenea Profesor la Seminar și la Facultate, la Master și la Doctorat, fiindcă acest Profesor preda teologie la nivel academic, în mod real. Iar mila lui Dumnezeu a fost și este imensă cu mine, în ciuda multelor mele păcate, că mi-a trimis un astfel de Profesor autentic, real, învățat de Dumnezeu, care să îmi predea în paralel cu profesorii mei de la teologie, care n-a fost niciunul de talia lui.

Căci el, Dumnezeiescul Ilie, nu mi-a predat în primul rând idei și fraze teologice, ci știința îndumnezeirii omului.

El mi-a predat sfințenia.

Mi-a predat sfințenia pe viu, experimentată, în grandoarea ei simplă și smerită, în delicatețea ei, în chinurile ei, în suferința pe care trebuie să o trăiești pentru ea.

El m-a învățat cât de paradoxală, cât de plină de contraste conciliatoare e viața ortodoxă, cât de abisală este ea în slava lui Dumnezeu, și că teologia pe care o scrii este pe măsura vieții și a înțelegerii pe care o ai, dar că ea ne depășește pe toți. Și, prin aceasta, m-a introdus în mijlocul vieții și al teologiei ca taină deschisă, mereu experiabilă, la infinit.

Pentru că el mi-a arătat prin toate ale lui că teologia nu are sfârșit, pentru că viața cu Dumnezeu nu are sfârșit. Și că trebuie să vorbim despre Dumnezeu și despre cele ale lui Dumnezeu, pe care El le face cu noi, în continuu, pe cât ne luminează și ne îndeamnă Dumnezeu să facem acest lucru sfânt, binecuvântat.

De aceea, când eu i-am vorbit despre faptul că Dumnezeu mă cheamă spre Preoție, trimițându-mi continuu încredințări să o accept, deși eu nu mă consideram vrednic de ea, pentru că mă depășește, Dumnezeiescul Ilie mi-a spus că trebuie să facem voia Lui și nu voia noastră. Pentru că voia Lui ne depășește, după cum ne depășește și slujirea Lui, dar când El cheamă pe cineva, Îl cheamă pentru că are nevoie să îl pună în slujire, să îl pună să ardă pentru toți.

Și tot am mai avut nevoie de vreo 2-3 ani pentru ca să mă decid să accept Preoția. Acum știu că aceasta a fost și este voia lui Dumnezeu, pentru că El este cu mine întotdeauna, dar acum mă simt și mai nevrednic de Preoția dată de El.

De aceea, când el a adormit, eu nu eram preot și am participat ca mirean la slujba sa de înmormântare. Slujbă care a avut loc în Vinerea Luminată, în ziua Preacuratei Stăpâne, de Izvorul tămăduirii, cu pomii în floare, al căror miros te îmbătau.

Primisem din mâinile sale opera sa, înainte de a adormi, și alte obiecte ale sale, și, pentru noi amândoi, pentru mine și soția mea, începea de acum munca de a edita sfintele sale cărți. Lucru pe care, cu harul lui Dumnezeu, l-am realizat și ele stau acum la îndemâna tuturor, în mod gratuit.

Căci noi amândoi credem în oameni și în nevoia oamenilor de adevăr. Pentru că oamenii au nevoie de autenticitate, de reala experiență a Bisericii, de o prietenie reală din partea cuiva.

Iar platforma Teologie pentru azi s-a născut tocmai pentru această nevoie reală a oamenilor: de a cunoaște, de a se împărtăși din dăruirea noastră sinceră, neprefăcută. Pentru că noi vrem ca oamenii să se bucure de adevăr, să se bucure de prietenie, să se bucure de daruri. Așa după cum noi ne bucurăm de Dumnezeu și de darurile Lui continue.

De aceea, cele peste 100 de cărți editate online de către noi și miile de articole de pe TPA nu sunt un gest de naivitate sau pentru că noi nu am aflat că trăim într-o economie de piață și cărțile se vând pe bani și nu se dau pe moca. Sau ca și când noi n-am avea nevoie de bani ca să trăim și trăim cu aer împachetat.

Ci gestul nostru de a scrie și de a dărui zilnic cărți și lucruri de mare valoare și de profundă teologie e unul duhovnicesc, e unul deplin ortodox. Tocmai de aceea e unul neînțeles de cei care „prețuiesc” sau se dispensează de oameni după câți bani le aduc în buzunar. Și e neînțeles și de ortodocșii care n-au simțul muncii, ci al imposturii perene. Sau care cred că toate lucrurile sunt lămurite în teologie și în viața Bisericii și în istorie, iar noi, „urmașii” Sfinților, trebuie doar să dormim pe rupte.

Însă gestul dăruirii noastre e unul „nebunesc”, numai dacă nu ai conștiință și nici nu te simți responsabil pentru teologia și viața Bisericii și pentru întreaga istorie a lumii.

Căci, dacă te simți responsabil, faci ceva concret. Faci ceva concret în viața de zi cu zi și în online. Iar dacă faci ceva concret în viața de zi cu zi, ai ce arăta online.

Și onlineul e plin de lucrurile „concrete” ale ortodocșilor: fotografii cu ei și cu familia lor, cu vacanțele lor, cu Biserica lor…și cam atât.

De aceea, din 2006 până azi, eu și soția mea am ales să prezentăm online lucrurile concrete pe care le facem. Lucruri de care s-ar fi bucurat nespus de mult Fericitul Ilie, care era dornic să arate tuturor bogăția imensă a Bisericii și a umanității.

Pentru că onlineul e un spațiu plin de publicitate, de filme, de pornografie, de interese de tot felul, iar teologia e nespus de firavă.

Dacă cauți online teologie ortodoxă, aproape toate cărțile sunt pe bani. Ceea ce șeruim unii sau alții sunt cărți cumpărate și scanate. Însă majoritatea teologilor ortodocși nu își editează online și gratuit cărțile.

Iar dacă teologia ortodoxă care se scrie azi, acum, nu e online, oamenii citesc ceea ce e online: adică multă maculatură, multe știri, multe imagini, videouri de tot felul, conținut live fără prea multă relevanță.

Și dacă Biserica nu e online în mod masiv, în mod consistent, în mod asumat, sunt online păgânii și ereticii. Iar ei uzurpă rolul Bisericii la nivel online: acela de învățătoare a lumii.

Și am ajuns la acestă discuție, pentru a explica de ce un ucenic al unui mare isihast român creează online: pentru că eu scriu online din tăcerea și din bucuria mea.

Scriu din liniștea ascezei și a slujirii mele.

Scrisul nu îmi omoară rugăciunea, după cum cititul nu îmi stinge rugăciunea. Ci munca, slujirea, scrisul, citirile, conversațiile îmi sporesc viața duhovnicească și bucuria, dar și isihia. Pentru că poți fi isihast și în mijlocul orașului, dacă vrei, după cum Dumnezeiescul Ilie ne-a dovedit că poți fi isihast și la Gherla, închis de comuniști, pe inventata „vină” că ar fi fost „legionar”, pentru că a fost văzut vorbind cu un legionar.

Poți fi isihast oriunde te afli, dacă cel mai important lucru pentru tine e Dumnezeu și relația cu El. Pentru că împreună cu Dumnezeu putem să ne aflăm liniștea și pacea în locurile părut improprii liniștirii, după cum putem să nu ne găsim deloc pacea într-0 Biserică sau într-o Mănăstire, dacă credincioșii de acolo nu au de-a face cu viața duhovnicească.

Iar viața isihastă nu e plină doar de luminări și vederi dumnezeiești, ci și de multe înșelări, căderi, dureri, ispitiri, de multă singurătate și indiferență din partea altora.

Viața isihastă e viața ortodoxă care se adâncește în sine. E viața eclesială luată în serios. Pentru că atunci când Îl luăm în serios pe Dumnezeu, începem să ne luăm în serios și mântuirea noastră. Până atunci, până la seriozitatea aceasta de fiecare clipă, ne prefacem că suntem ortodocși, ne prefacem că facem ceva, adică pierdem timpul mântuirii noastre.

…La 11 ani de la adormirea Fericitului Ilie, eu îl simt și mai prieten cu mine, pentru că mă simt și mai mult ucenicul lui. Dar unul care nu a făcut nici pe departe tot ceea ce trebuia pentru el sau pentru mântuirea mea. Am promisiuni, făcute lui, unele neîndeplinite și altele încălcate. Durerea pentru aceste neîmpliniri se îmbină însă cu bucuria pe care o simt venind de la el, în rugăciune și în diverse clipe ale zilei.

De fapt aceasta e viața noastră eclesială: e plină și de regrete, e plină și de pocăință, și de smerenie, și de rușine pentru relele făcute, dar și de slava lui Dumnezeu, de bucurie și de multă pace. Ne pare rău pentru păcatele noastre, nu mai vrem să le repetăm, și tot ceea ce facem, facem ca să ne îndreptăm. Dar greșim adesea, greșim mult, greșim greu…însă având întotdeauna, sub toate acestea, nădejdea mântuirii, a iertării, a iubirii lui Dumnezeu.

Căci El atât de mult a iubit lumea…încât a suportat toate umilirile pentru mântuirea ei.

Atât de mult a iubit lumea…încât i-a dăruit posibilitatea de a se împărtăși de viața Lui, de continua îndumnezeire a vieții lor.

Și când noi mărturisim că Hristos a înviat, noi mărturisim, de fapt, că trebuie să ne facem ca El. Când noi spunem că El a înviat cu umanitatea Sa plină de lumina Lui cea veșnică, spunem că trebuie să înviem și noi clipă de clipă, înduhovnicindu-ne mereu prin slava ce se revarsă din umanitatea Lui îndumnezeită, transfigurată.

Căci noi trăim învierea ca pe o realitate eclesială și ontologică.

Noi o trăim în noi înșine și nu doar ni se vestește despre ea!

Căci dacă, de Paști, doar ni s-ar vesti despre învierea Lui, Învierea Domnului n-ar avea de-a face cu noi, nu ne-ar schimba deloc interior. Însă învierea Lui nu e doar vestită de către Biserică, ci Biserica ne pune la dispoziție cadrul în care putem să experimentăm învierea Lui.

Și noi putem trăi învierea Lui în rugăciune, în postire, în iertare, în împărtășirea cu Domnul, în cunoașterea teologică, în suportarea durerilor și a necazurilor pentru Domnul. Noi putem trăi și trăim zilnic ca niște înviați din morți, căci, de la Botez, noi nu suntem altceva decât niște înviați spre viața veșnică. Căci El, Începătorul învierii noastre, ne-a înviat pe noi și ne-a făcut să trăim învierea ca viață eclesială, bisericească. Pentru că viața Bisericii e viața Împărăției lui Dumnezeu, care ni se va dezvălui în mod deplin în veșnicie, odată cu transfigurarea întregii creații la a doua venire a Domnului întru slavă.

Și ce înseamnă viața Împărăției lui Dumnezeu? Și de ce viața Bisericii e viața Împărăției? Pentru că viața Împărăției e slava lui Dumnezeu și slava lui Dumnezeu e viața Bisericii. Viața în slava lui Dumnezeu sau viața duhovnicească e viața Bisericii și a Împărăției Lui.

Tocmai de aceea, Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu a putut trăi aici, în viața aceasta, ca mădular viu al Bisericii, mari revelații ale Împărăției lui Dumnezeu, pentru că Biserica e poarta Împărăției lui Dumnezeu. Prin Tainele și Slujbele Bisericii se revarsă în noi slava lui Dumnezeu și de aceea Biserica e poarta Împărăției: pentru că în ea începem să trăim potrivit vieții veșnice cu Dumnezeu.

Și dacă trăim cu Dumnezeu, atunci fie că trăim, fie că murim, suntem cu El, pentru că nimeni nu ne poate scoate din dragostea Lui, din relația veșnică cu El.

De aceea, iubiții mei, mă bucur și trebuie să ne bucurăm de Sfinții lui Dumnezeu! De toți Sfinții Lui. Pentru că ei sunt împreună.

Împărăția lui Dumnezeu e o infinită și copleșitoare comuniune a lui Dumnezeu cu Îngerii și cu Sfinții Lui.

Tocmai de aceea, dacă dorim să trăim sfânt și cu Dumnezeu, nu putem să privim restrictiv mântuirea, pentru că ea e pentru toți. E și pentru cei care vin acum la Biserică, e și pentru cei care nu vin dar pot veni, e și pentru cei care nu au venit încă la Biserică, pentru că nu au ieșit încă din rătăcirile vieții lor. Biserica e și a celor adormiți, cât și a celor încă în viață, cât și a celor care încă nu s-au născut. Iar dacă ne pasă de Biserică, trebuie să ne pese de mântuirea întregii lumi, pentru că Dumnezeu ne vrea pe toți în jurul Lui.

Să facem așadar lucruri concrete pentru ca oamenii să vină în jurul Lui și să nu se mai bucure de păcatele demonilor!

Să facem lucrurile iubirii de oameni, ale prieteniei, ale solidarității!

Praznicul Învierii Domnului, care ține până la Înălțare, e un spațiu generos pentru propovăduirea cu fapta și cu cuvântul.

Cine vă împiedică din propovăduirea lui Dumnezeu? Cine ne împiedică să facem lucruri concrete pentru Dumnezeu și pentru oameni? Cine nu ne lasă să fim noi înșine?…

Hristos a înviat!

Multă pace și binecuvântare tuturor! Amin.


[1] Scrisă în ziua de Paști, pe 1 mai 2016. Zi călduroasă, cu mult soare.

[2] Pe care o găsiți aici, în 10 volume: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.