Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Ieremias, cap. 4, 1-12, cf. LXX

1. „Dacă are să se întoarcă Israil”, zice Domnul, „către Mine va fi întors, [iar] dacă are să lepede urâciunile sale din gura sa și de fața Mea are să se teamă,

2. și are să jure[, zicând]: «Domnul trăiește cu adevăr și cu judecată și cu dreptate [ζῇ Κύριος μετὰ ἀληθείας καὶ ἐν κρίσει καὶ ἐν δικαιοσύνῃ]», și [atunci] vor binecuvânta în[tru] aceasta[1] neamurile [καὶ εὐλογήσουσιν ἐν αὐτῇ ἔθνη] și în[tru] El[2] Îi vor aduce laudă lui Dumnezeu în Ierusalim [καὶ ἐν Αὐτῷ αἰνέσουσιν τῷ Θεῷ ἐν Ιερουσαλημ]”.

3. Că[ci] acestea zice Domnul bărbaților lui Iudas și celor care locuiesc Ierusalimul: „Înnoiți-vă vouă înșivă arăturile [νεώσατε ἑαυτοῖς νεώματα] și să nu semănați în[tre] ghimpi [καὶ μὴ σπείρητε ἐπ᾽ ἀκάνθαις][3]!

4. Tăiați-vă împrejur Dumnezeului vostru și tăiați împrejur întărirea inimii voastre [καὶ περιτέμεσθε τὴν σκληροκαρδίαν ὑμῶν], bărbaților ai lui Iudas și cei care locuiesc [cei care locuiți] Ierusalimul, [ca] să nu iasă ca focul mânia Mea [μὴ ἐξέλθῃ ὡς πῦρ ὁ θυμός Μου]! Și va fi aprinsă și nu va fi cel care o va stinge de la fața răutății obiceiurilor voastre.

5. Vestiți în Iudas și să se audă în Ierusalim! Ziceți: «Vestiți mai înainte pe pământ [cu] trâmbița și strigați [cu glas] mare!»! Ziceți: «Adunați-vă și să intrăm întru cetățile cele înconjurate cu ziduri!»!

6. Luând, fugiți întru Sion! Grăbiți-vă, nu stați, că[ci] Eu aduc cele rele de la miazănoapte și zdrobirea cea mare [συντριβὴν μεγάλην]!

7. Leul s-a suit din stâna sa [ἀνέβη λέων ἐκ τῆς μάνδρας αὐτοῦ] [și], nimicind neamuri cu totul, le-a îndepărtat. Și a ieșit din locul său [ca] să pună pământul întru pustiire. Iar cetățile vor fi dărâmate [se vor dărâma] de la nelocuirea lor.

8. Din cauza acestora, încingeți-vă [cu] pânze de sac și plângeți și tânguiți-vă, pentru că nu s-a întors mânia Domnului de la voi [διότι οὐκ ἀπεστράφη ὁ θυμὸς Κυρίου ἀφ᾽ ὑμῶν]!

9. Și va fi în ziua aceea, zice Domnul, [că] va pieri inima împăratului și inima stăpânitorilor [πολεῖται ἡ καρδία τοῦ βασιλέως καὶ ἡ καρδία τῶν ἀρχόντων], și preoții se vor uimi, iar profeții se vor minuna [καὶ οἱ ἱερεῖς ἐκστήσονται καὶ οἱ προφῆται θαυμάσονται].

10. Și am zis: «O, Stăpâne, Doamne! Atunci, până acum înșelând ai înșelat pe poporul acesta și Ierusalimul, zicând: <Pacea va fi vouă!>, și, iată!, s-a atins sabia de sufletul lor?».

11. În vremea aceea vor zice poporului acestuia și Ierusalimului: «Duhul rătăcirii [πνεῦμα πλανήσεως] [este] în pustiu, [iar aceasta este] calea fiicei poporului Meu, [care] nu [este] întru [lucrul] cel curat și nici întru [lucrul] cel sfânt.

12. Duhul împlinirii Îmi va veni Mie [Πνεῦμα πληρώσεως ἥξει Μοι], iar acum Eu grăiesc judecățile către ei.


[1] Întru pocăința, întru întoarcerea lor la Domnul.

[2] Întru Hristos Domnul.

[3] Înnoiți-vă sufletul prin arăturile pocăinței și nu semănați virtuți între buruieni!

Ieremias, cap. 3, 13-25, cf. LXX

13. Însă, cunoaște nedreptatea ta! Că întru Domnul Dumnezeul tău ai fost neevlavios și ai vărsat căile tale spre cei străini dedesubtul a tot pomul cel dumbrăvos, iar glasul Meu nu l-ai ascultat, zice Domnul.

14. Întoarceți-vă, fii depărtați!, zice Domnul. Pentru că Eu voi domni peste voi și voi lua [din] voi [câte] unul din [fiecare] cetate și [câte] doi din [fiecare] neam și vă voi duce pe voi întru Sion.

15. Și vă voi da vouă păstori[1] după inima Mea [καὶ δώσω ὑμῖν ποιμένας κατὰ τὴν καρδίαν Μου] și vă vor păstori pe voi, păstorindu-vă cu înțelegere [ποιμαίνοντες μετ᾽ ἐπιστήμης].

16. Și va fi, dacă aveți să vă înmulțiți și aveți să creșteți pe pământ în zilele acelea, zice Domnul, [că] nu veți [mai] zice încă: <Chivotul făgăduinței Celui Sfânt al lui Israil> [și] nu se va [mai] sui întru inimă, nici [nu] va [mai] fi numit și nici [nu] va [mai] fi cercetat și încă nu va [mai] fi făcut.

17. În zilele acelea și în vremea aceea vor numi Ierusalimul <tronul Domnului [θρόνος Κυρίου]> și vor fi adunate întru el toate neamurile [καὶ συναχθήσονται εἰς αὐτὴν πάντα τὰ ἔθνη] și nu vor mai merge încă după poftele inimii lor celei rele [καὶ οὐ πορεύσονται ἔτι ὀπίσω τῶν ἐνθυμημάτων τῆς καρδίας αὐτῶν τῆς πονηρᾶς].

18. În zilele acelea vor veni împreună [cei din] casa lui Iudas în casa lui Israil și vor veni întru acesta de la pământul de miazănoapte și din toate țările, în pământul pe care l-am moștenit părinților lor.

19. Și Eu am zis: [Așa] să fie, Doamne! Că[ci] te voi rândui întru fii și îți voi da ție pământul cel ales [γῆν ἐκλεκτὴν], moștenirea lui Dumnezeu [κληρονομίαν Θεοῦ], a Atotțiitorului neamurilor [Παντοκράτορος ἐθνῶν]. Și am zis: Tată Mă chemați pe Mine [Πατέρα καλέσετέ Με] și de la Mine nu veți fi întorși [καὶ ἀπ᾽ Ἐμοῦ οὐκ ἀποστραφήσεσθε].

20. Însă, cum femeia se leapădă [de cel care vine] spre a fi împreună cu ea[2], așa s-a lepădat întru Mine casa lui Israil, zice Domnul.

21. Glas din buze a auzit, [glas] al plângerii și al rugăciunii fiilor lui Israil, că au făcut nedreptate în[tru] căile lor [și] L-au uitat pe Dumnezeul Cel Sfânt al lor.

22. Întoarceți-vă, fii[lor], întorcându-vă, și voi vindeca zdrobiturile voastre!»”. „Iată, noi robi Îți vom fi Ție, că[ci] Tu ești Domnul, Dumnezeul nostru!

23. Cu adevărat, întru minciună erau dealurile și puterea munților, însă prin Domnul, Dumnezeul nostru, [este] mântuirea lui Israil.

24. Iar rușinea a topit trudele părinților noștri din tinerețea noastră, oile lor și vițeii lor și pe fiii lor și pe fiicele lor.

25. Am adormit în[tru] rușinea noastră [ἐκοιμήθημεν ἐν τῇ αἰσχύνῃ ἡμῶν] și ne-a acoperit pe noi necinstea noastră [καὶ ἐπεκάλυψεν ἡμᾶς ἡ ἀτιμία ἡμῶν], pentru că înaintea Dumnezeului nostru noi am păcătuit, iar părinții noștri, din tinerețea noastră [și] până [în] ziua aceasta, [au păcătuit], și nu am ascultat glasul Domnului [καὶ οὐχ ὑπηκούσαμεν τῆς φωνῆς Κυρίου], Dumnezeului nostru [τοῦ Θεοῦ ἡμῶν]”.


[1] Conducători religioși.

[2] Se leapădă de cel care vrea să se culce cu ea cu forța.

Psalmul al 38-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Grăit-am în mine ca să iau aminte,
să îmi strunesc limba, să nu zic cuvinte.
Pază și strajă mi-am pus pe gură,
când stă păcătosul de mă tulbură.
Am tăcut ca mutul și nu i-aș mai zice, bine
să-i cuvintez, căci stă cu-mpotrivire,
încât cu boli durerile mi se-nnoiesc,
jalea-mi și tânguirea nu se mai opresc.
Inima mea este în mine fierbinte
și-mi e conștiința arsă de cuvinte.
Cu limba mea am zis: „Tu, Doamne, mi-arată
asfințirea vieții să o văd curată,
numărul de zile să-l știu cât îmi este
și despre ce-am lipsă să-mi fie de veste”.
Zilele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
naintea-Ți mi-e statul, ca neluat în seamă.
Că lumea aceasta-i ca un minut mic,
omul, oricât ar trăi, este un nimic,
de vreme ce trece ca o umbră rară.
În zadar se trudește din zi până-n seară
de-și agonisește s-aibă pentru mâine:
tot ceea ce strânge nu știe cui rămâne.
Acum ce voi zice să fac întrebare?
Mi s-a spus că-mi este Dumnezeu răbdare:
averea mea este la Dumnezeu strânsă,
la vreme de nevoie să nu fiu în lipsă.
Și mă izbăvește, Doamne, de rele:
de cele străine și de ale mele!
Să nu lași nebunul să-mi facă ocară,
să mă ponegrească peste tot în țară!
Am amorțit de n-am deschis gura
căci mi-ai lăsat în chinuri făptura.
De Ți-ai opri, Doamne, mâna Ta cea iute,
să nu mă sfârșească dându-mi bătăi multe!
Pentru ce Ți-a greșit omul, l-ai dat spre mustrare,
n-ai lăsat să-i treacă viața fără de certare.
I-ai stins bietul suflet de abia se-ngână,
încât nu-i mai trainic ca o pânză fină.
Așa-i omul trecător, ca o haină spartă,
mâncată de molii și-aruncată-n grabă.
Ci Tu, Doamne Sfinte, ruga îmi ascultă
și îmi potolește grija mea cea multă!
Să nu fie uitate lacrimile mele
și străinătatea care-o duc cu jale!
Străin am fost ca toți părinții mei, în trecere
prin această lume, toată viața cu plângere.
Ușurează-mi greul pân-a nu mă duce
să mă mut din lume, la viața cea dulce!

Ieremias, cap. 3, 1-12

1. Dacă bărbatul are să-și alunge femeia sa și [ea] are să plece de la el și are să fie a altui bărbat, oare, întorcându-se, se va întoarce încă către el? Nu, pângărindu-se, va fi pângărită femeia aceea? Iar tu ai curvit în[tru] păstorii cei mulți [καὶ σὺ ἐξεπόρνευσας ἐν ποιμέσιν πολλοῖς] și [apoi] te întorceai către Mine [καὶ ἀνέκαμπτες πρός Με]”, zice Domnul.

2. „Ridică întru [partea] cea dreaptă ochii tăi și vezi! Unde nu te-ai spurcat [ποῦ οὐχὶ ἐξεφύρθης]? În[tru] căile [tale] le-ai stat lor ca cioara pustiită [ἐπὶ ταῖς ὁδοῖς ἐκάθισας αὐτοῖς ὡσεὶ κορώνη ἐρημουμένη] și ai pângărit pământul în[tru] curviile tale și în[tru] răutățile tale [καὶ ἐμίανας τὴν γῆν ἐν ταῖς πορνείαις σου καὶ ἐν ταῖς κακίαις σου].

3. Și ai avut păstori mulți spre poticnire ție [poticnirea ta], [iar] fața de curvă ți s-a făcut ție [ὄψις πόρνης ἐγένετό σοι], [căci] te-ai nerușinat către toți [ἀπηναισχύντησας πρὸς πάντας].

4. [Oare] nu ca o casă M-ai chemat și [ca] Părinte și începător al fecioriei tale [καὶ ἀρχηγὸν τῆς παρθενίας σου]?

5. Oare va rămâne întru veac sau va fi păzit întru biruință? Iată, ai grăit și le-ai făcut pe acestea, pe cele rele, și ai putut [să le faci]!”.

6. Și Domnul a zis către mine în zilele împăratului Iosias [Ἰωσίας]: „Ai văzut ce Mi-a făcut Mie locașul lui Israil? Au mers pe tot muntele cel înalt și dedesubtul a tot pomul cel dumbrăvos[1] [ἀλσώδους] și au curvit acolo.

7. Și am zis, după [ce a fost] să curvească ea acestea toate: «Întoarce-te către Mine!» și nu s-a întors. Și s-a văzut necredința ei: Iudas cea necredincioasă.

8. Și am văzut că pentru toate pe care le-a apucat, în[tru] care preacurvea locașul lui Israil, și am alungat-o pe ea și i-am dat ei carte de despărțire [βιβλίον ἀποστασίου][2] întru mâinile sale. Iar Iudas, cea necredincioasă, nu s-a temut și a mers și a curvit și ea.

9. Și a fost întru nimic curvia ei [καὶ ἐγένετο εἰς οὐθὲν ἡ πορνεία αὐτῆς] și a preacurvit [cu] lemnul și [cu] piatra [καὶ ἐμοίχευσεν τὸ ξύλον καὶ τὸν λίθον].

10. Și cu toate acestea nu s-a întors către Mine, din toată inima sa, cea necredincioasă, Iudasul, ci cu minciună”.

11. Și a zis Domnul către mine: „Israil și-a îndreptat sufletul său de la Iudas cea necredincioasă.

12. Mergi și citește cuvintele acestea către miazănoapte! Și vei zice [acestea]: «Întoarce-Te către Mine locașul lui Israil, zice Domnul, și nu voi întări fața Mea pe[este] voi! Că milostiv sunt Eu, zice Domnul, și nu voi fi mânios [asupra] voastră întru veac.


[1] Am fost nevoit să formez aici adjectivul lui dumbravă și care apare și în Ier. 3, 13. Dar pe care îl mai găsim încă de 3 ori în LXX la G. sg: II Împ. 16, 4; 17, 10 și II Cron. 28, 4.

[2] Certificat de divorț.

Psalmul al 37-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Nu mă vădi, Doamne,-n vreme de mânie,
nici nu mă certa cu a Ta urgie,
că[ci] lăncile Tale sunt în mine-nfipte
și sfânta Ta mână deasupra-mi se simte.
Nu este pe trupu-mi leac de sănătate,
Ți-am stârnit mânia și îmi cerți păcate.
Oasele mă mustră, ciolane[le] n-au pace,
de grele păcate n-am unde mă duce.
Am fărădelegi multe, de mă covârșesc,
sufletul de poveri abia îl urnesc.
Sunt putred de răni, nu mă simt în fire[a mea],
din nesocotință mi-am pierdut și mintea.
M-am zbârcit cu totul, tânguindu-mă-n chinuri,
umblând toată ziua cu mâhnite gânduri.
Șoldurile mele sunt batjocorite,
sărmanele oase toate sunt rănite.
Răutatea toată asupra-mi se strânge,
de suspin, de răcnet, inima-mi se stinge.
Naintea Ta, Doamne, jalea mea se-aude,
suspinările mele n-au unde s-ascunde.
Mi-i seacă vârtutea, inima-i mâhnită,
ochii n-au lumină, vederea-i lipsită.
Câți avui prieteni, tovarăși în viață,
privesc de departe, rudelor le e greață.
Se silesc vrăjmașii, din viața cea dulce,
sărmanul meu suflet în rău să-l arunce.
Sfaturi fac viclene, grăiesc ce le place,
gândesc toată ziua ce rău îmi vor face.
Asurzii ca surdul de gâlceavă multă
ce făceau asupra-mi, gura-mi stătu mută.
Fui deci către dânșii ca un om ce n-aude
și nu știe-a le zice, nici a le răspunde.
Nădejdea mi-e, Doamne, toată către Tine,
Tu să-mi auzi ruga, să-mi răspunzi cu bine.
C-am zis, Doamne Sfinte, vrăjmașii mei s-aibă,
de a mea cădere, bucurie slabă.
Nici să nu râdă ei, chiar de-aș aluneca,
că[ci] scădere nu mi-e, chiar de mă vei certa.
Sunt în toată vremea cuprins de durere,
greșeala-mi voi spune fără de tăcere.
Și mă voi îngriji de ce[le] pentru care am vină,
cu rugăciune curată, cu făgăduință deplină.
Iar ei, vrăjmașii, trăiesc cu trai dulce
și se silesc tare în rău să m-arunce.
Căci se înmulțiră cei ce mă urăsc
cu nedreptate, care mă rănesc.
Cei ce îmi fac rău pentru al meu bine,
în loc de mulțumire grăiesc rău de mine.
Nu mă lăsa, Doamne, la singurătate,
părăsit de Tine, să sufăr răutate,
ci să fii cu mine, să îmi iei aminte,
cu sfânta-Ți putere, o, Dumnezeu[le] Sfinte!

Predică la Duminica a IV-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

valoarea unui om constă în cuvintele sale. Cuvintele sunt cele care ne reprezintă, sunt cele care ne introduc în sufletele celorlalți, sunt cele care ne fac cunoscuți oamenilor. Vorbim despre ceilalți în cuvinte care îi definesc, vorbim despre faptele lor în cuvinte și așteptăm ca ei să își țină cuvintele făgăduite. Sau cuvintele lor să fie în acord cu faptele lor. Pentru că numai cuvintele care se împlinesc, care se adeveresc, ne arată adevărul interior al oamenilor.

Eu am trăit și trăiesc într-o lume în care cuvintele contează întru totul, în care cuvintele sunt totul. Pentru că ele sunt totuna cu omul care le spune. Tocmai de aceea eu cred oamenii pe cuvânt. Și îi cred pe cuvânt și pe cei serioși, dar și pe cei șarlatani, pentru că toți au nevoie să fie crezuți. Însă șarlatanul, bineînțeles, se ascunde în cuvinte, profită de tine pe baza cuvintelor. Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă…Poți să minți o dată, de două ori, dar nu în mod continuu. Pentru că cuvintele mincinoase trădează persoana. O arată în adevărul ei rușinos.

Însă, cât de minunat e să îl vezi pe un om în cuvintele sale! Cât de minunat e să citești despre un om sau să îi vezi chipul în cuvintele sale, în cărțile sale, apoi să îl întâlnești, iar cuvintele lui să se adeverească întru totul în persoana sa! Mai înainte ca să văd manuscrisele Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu, eu l-am ascultat îndelung. I-am ascultat confesiunile, destăinuirile, mărturisirea de credință. Însă cuvintele lui erau pline de puterea lui duhovnicească, de adevărul său interior. Am găsit același om în cărțile sale. Cuvintele vorbite și cuvintele scrise s-au întrepătruns în mod desăvârșit în sufletul meu și mi l-au dăruit pe el, pe cel interior, din inima mea.

Pentru că atunci când oamenii cred în cuvinte și se pun în cuvinte, ei ajung prin cuvinte în inima noastră. Când cuvintele sunt totuna cu omul, cuvintele lui ajung în noi înșine și ni-l aduc cu totul în sufletul nostru. Dar când cuvintele spun altceva decât ceea ce este omul, mai devreme sau mai târziu afli, simți, înțelegi acest lucru. Și atunci realizezi că nu ai avut parte de o comunicare reală, ci de un surogat, de o minciună nerușinată, de o ipocrizie.

Ecatontarhosul [ὁ ἑκατόνταρχος] I-a zis Domnului: „Zi numai [cu] cuvântul [μόνον εἰπὲ λόγῳ] și va fi vindecat slujitorul meu [καὶ ἰαθήσεται ὁ παῖς μου]!” [Mt. 8, 8, BYZ]. Pentru că a înțeles că Dumnezeu poate să poruncească toate ca un Atotputernic. Fiindcă porunca Lui devine imediat faptă. Tocmai de aceea și Domnul s-a bucurat mult de credința romanului, a centurionului roman, și a spus: „Amin zic vouă [Ἀμὴν λέγω ὑμῖν], nici în Israil [nu] am aflat așa de mare credință [οὐδὲ ἐν τῷ Ἰσραὴλ τοσαύτην πίστιν εὗρον]!” [Mt. 8, 10, BYZ].

Pentru că fiii lui Israil Îl chemau pe Domnul la patul celor bolnavi sau își aduceau bolnavii la El, ca El să îi vindece. Pe când acesta, romanul, ca și o altă femeie, tot păgână [Mt. 15, 22], a crezut că e de ajuns numai cuvântul lui Dumnezeu pentru ca el să facă minuni. Și dacă a crezut acest lucru, el a arăta o credință mult mai mare în Dumnezeu în comparație cu cei care Îl chemau pe Dumnezeu în mod fizic ca să vindece pe cineva de o boală anume.

Pentru că credința în Dumnezeu are trepte și trepte, iar oamenii cred în Dumnezeu mai mult sau mai puțin, pe măsura creșterii lor duhovnicești. Pentru că una e credința pruncească a începătorilor, alta e a celor avansați și alta e a celor desăvârșiți. Toți cred în Dumnezeu, dar Îl înțeleg și Îl simt și Îl au pe Dumnezeu în ei înșiși, prin slava Lui, pe măsura sfințeniei lor, a creșterii lor duhovnicești. Căci fiecare dintre noi avem nivelul nostru de înțelegere duhovnicească și teologică. El e mai mic sau mai mare, iar fiecare dintre noi înțelegem cele ale lui Dumnezeu pe măsura noastră. Oricât ne-am dori să înțelegem mai mult decât suntem duhovnicește, nu putem să facem acest lucru, pentru că înțelegerea e pe măsura creșterii noastre în sfințenie.

De aceea, știind acest lucru fundamental, că fiecare suntem la un nivel anume de creștere duhovnicească, noi trebuie să ne deschidem continuu spre mai mult, spre ceea ce nu înțelegem, spre ceea ce ne depășește. Adică, în loc să ne fie frică să citim cărțile Sfinților, care ne depășesc cu mult înțelegerea, noi trebuie să mergem cu tot mai mult râvnă spre ei, spre înțelegerea lor, pentru că întotdeauna trebuie să țintim mai sus, spre înțelegeri și mai mari duhovnicești. Fiindcă astfel înțelegem că o viață și o teologie mult mai înalte ni se transmit prin cuvinte, dar că experiența personală și sfințenia depășesc cuvintele. Noi îi înțelegem pe Sfinții lui Dumnezeu prin cuvintele lor, dar, în același timp, urcăm spre ei, prin cuvintele lor, pe măsura noastră, fără să epuizăm taina lor personală.

Citirea unui Sfânt nu înseamnă cunoașterea lui totală, pentru că orice recitire a lui ne va aduce noi și noi înțelegeri despre el. După cum întâlnirea cu un om nu înseamnă deplina lui cunoaștere, atâta timp cât reîntâlnirile cu el ne spun noi și noi detalii importante despre el.

Ceea ce vedem într-un om, ceea ce simțim că este, ceea ce face și ceea ce spune sunt un tot unitar. De aceea, trebuie să te deschizi continuu unui om pentru ca să îl cunoști tot mai mult, pentru că și el te va cunoaște pe măsura efortului său de a dori să te cunoască. Cunoașterea cere efort mult și prezență, vorba lui Nichita. Nichita Stănescu. Pentru că el caracteriza prietenia ca pe o prezență, o continuă prezență în viața celuilalt.

Însă importanța cuvintelor, iubiții mei, e atât de minimalizată astăzi! Oamenii nu numai în cuvintele altora nu mai cred, dar nu mai cred nici în cuvintele lui Dumnezeu. Ce ne spune Dumnezeu nu mai e „important” pentru mulți, pentru că Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii e devalorizată constant. Traducerile și interpretările fanteziste ale Scripturii și ale Părinților Bisericii au născut erezii și grupuscule religioase pe bandă rulantă, pentru că fiecare consideră că „poate spune orice dorește” despre cărțile Bisericii. Scoase din Biserică și interpretate oricum, cuvintele lui Dumnezeu nu mai au „valoare”, pentru că El nu mai e „de încredere” pentru ei. Și Dumnezeu nu mai e „de încredere”, pentru că noi „Îi punem” lui Dumnezeu cuvinte în gură, atâta timp cât Îi interpretăm cuvintele după cum ne convine.

Însă, a sta în Biserică, a sta în credință, a sta în bucuria lui Dumnezeu, înseamnă a avea încredere în toate cuvintele Lui. A ne bucura de toate cuvintele Lui, și de cele care ne bucură, dar și de cele care ne biciuie patimile. Pentru că numai astfel avem revelația Lui reală față de noi și nu o teologie confecționată de noi înșine despre El. Și când ne vedem în cuvintele Lui, ele ne umplu de sfințenia Sa, pe când, atunci când facem din cuvintele Lui un zid între El și noi, nu mai Îl propovăduim pe Dumnezeu, ci necredința în El.

Și propovăduim necredința și nu credința în El ori de câte ori interpretăm după mintea noastră cuvintele Lui și nu după luminarea Sa. Căci atunci când suntem luminați de El să vorbim despre cele ale Sale, toate cele spuse de noi au logică internă, dumnezeiască. Dar, când nu înțelegem despre ceea ce vorbim, și, cu nesimțire maximă, nu ne oprim, ci continuăm să vorbim, atunci nu Îl propovăduim pe Dumnezeu, ci ne prezentăm altora dezordinea interioară, neștiința, întunericul, orbirea interioară.

Căci Dumnezeu vorbește prin noi, doar când noi acceptăm în mod smerit să spunem adevărul Lui. El vorbește prin noi, doar când noi acceptăm cuvin- tele Sale. Dar când vrem să punem cuvintele noastre în locul cuvintelor Lui, atunci apostaziem, cădem din relația cu El, pentru că încercăm să înlocuim teologia dumnezeiască cu oratoria goală.

Zi numai un cuvânt inimii noastre, Doamne, și noi Te vom crede! Căci „dreptatea Ta [este] dreptate întru veac și legea Ta [este] adevărul” [Ps. 118, 142, LXX]. Pentru că „începutul cuvintelor Tale [este] adevărul și întru veac [sunt] toate judecățile dreptății Tale” [Ps. 118, 160, LXX].

Zi numai un cuvânt și noi ne vom pocăi și ne vom îndrepta înaintea Ta! Pentru că „urgia [este] în[tru] mânia Lui [ὅτι ὀργὴ ἐν τῷ θυμῷ Αὐτοῦ] și viața [este] în[tru] voia Lui [καὶ ζωὴ ἐν τῷ θελήματι Αὐτοῦ]” [Ps. 29, 6, LXX]. Iar „mai bună [este] mila Ta decât viețile [ζωάς]. Buzele mele Te vor lăuda. Așa Te voi binecuvânta în viața mea [și] în numele Tău voi ridica mâinile mele” [Ps. 62, 4-5, LXX].

Unde să mergem, Doamne? Căci „[Tu] ai cuvintele vieții celei veșnice [ῥήματα ζωῆς αἰωνίου ἔχεις]” [In. 6, 68, BYZ]. Tu ai toate cuvintele care ne fac proprii vieții celei veșnice. Pentru că toate vorbele Tale și faptele Tale sunt una cu Tine, pentru că Te exprimă întru totul. Ele Te arată pe Tine a fi Dumnezeul nostru, Care, prin cuvintele și faptele Tale, ne umpli pe noi de slava Ta cea veșnică.

Teologia e drumul sigur spre Dumnezeu, după cum filologia e drumul sigur spre adâncul textelor. Dacă teologia se transformă din drum într-un perete despărțitor între Dumnezeu și noi, ea se autodesființează. După cum, o filologie care nu ne coboară în texte este un vapor eșuat. Pentru că filologia trebuie să ne ducă la sigur în portul înțelegerilor abisale și nu să ne zdrobească de stânci.

Aveți grijă la cuvintele pe care le rostiți, dar mai ales la cuvintele pe care nu le rostiți! Cuvintele sunt interpretabile, dar și tăcerile, omisiunile, divagațiile. Oamenii „se împotmolesc” în cuvinte atunci când vor sau se îmbracă doar în cuvinte. Numai că la judecata lui Dumnezeu cuvintele sunt tot la fel de grele ca și faptele, pentru că faptele se nasc din cuvinte. Căci pentru „tot cuvântul cel nelucrător [πᾶν ῥῆμα ἀργόν], pe care or să-l grăiască oamenii, vor plăti pentru cuvântul său [lor] în ziua judecății [ἀποδώσουσιν περὶ αὐτοῦ λόγον ἐν ἡμέρᾳ κρίσεως]. Căci din cuvintele tale vei fi îndreptat [Ἐκ γὰρ τῶν λόγων σου δικαιωθήσῃ] și din cuvintele tale vei fi osândit [καὶ ἐκ τῶν λόγων σου καταδικασθήσῃ]” [Mt. 12, 36-37, BYZ]. Pentru că cuvintele și gândurile noastre devin fapte. Ele pot fi urmate și de alții, tocmai de aceea ele pot aduce moarte sau viață în alții.

Noi înșine suntem un cuvânt personal care îi influențează în bine sau în rău pe alții. Și așa stând lucrurile, orice spunem și orice facem și orice gândim și orice rămâne în urma noastră vorbesc despre noi și despre adevărul vieții noastre.

Să rămânem profund umani pentru ceilalți și pentru noi! Să nu fim ziduri, ci uși spre Dumnezeu! Pentru ca oricine să poată trece prin noi spre Dumnezeu, spre Dumnezeul mântuirii noastre! Amin!


[1] Începută la 9. 22, în zi de miercuri, pe 1 iulie 2020. Soare, 26 de grade, vânt de 6 km/ h.

Precizări necesare [1]

În Istoria mea literară am ales să scriu mult, deși sunt convinsă că nu mulți vor avea răbdarea să citească tot ce am scris, tocmai din cauza analizei detaliate și complexe pe care am întreprins-o. Însă nu mai pot fi de acord cu istoriile literare care, din perspectiva mea, sunt mai degrabă dicționare, chiar dacă personalizate, purtând adică amprenta unui autor. Însă ceea ce ar trebui să formeze substanța exegetică lasă impresia unor articole de dicționar, poate ceva mai lungi uneori, cu caracter informativ larg, didactic, și nici pe departe suficient.

Ne plângem tot timpul că nu avem, în cultura noastră, volume de studii multe și vaste, așa cum există în Occident, dar cei ce se plâng nu fac nimic în această privință. Nu își asumă responsabilitatea unor demersuri esențiale. Experții știu să bombăne, dar nu se încumetă…

Nu sunt de acord cu istoriile literare scrise de colective de cercetători. Istoria și critica literară înseamnă cercetare pe cont propriu, înseamnă interpretare, hermeneutică. Și acestea nu pot fi decât personale. Nu există colectiv care să poată să se armonizeze la un asemenea nivel de studiu, nu există personalități care să se poată pună de acord atât de bine încât să conceapă o lucrare omogenă de asemenea anvergură. Colectivitatea nu poate servi decât unor scopuri de cercetare cu reguli stricte și scopuri științifice practice, de o maximă concretețe și precizie. Critica literară nu e o astfel de materie, cu rezultate matematice.

Nu îmi explic nici de ce s-a păstrat, atât de mult timp, modelul Călinescu. Probabil criticilor noștri le-a lipsit imaginația și viziunea. Nu s-a dorit devierea de la standardele generale impuse de acesta, ceea ce dovedește că a conceput o lucrare fascinantă (în orice caz, cu impact pe termen lung), chiar dacă puțini s-au recunoscut sincer impresionați.

Istoria lui Călinescu – un document viabil pentru prima jumătate a secolului trecut și ca operă de pionierat în exegeza noastră – , are însă unele particularități care nu ar trebui să îmbie la a fi urmată.

În primul rând, Călinescu nu s-a rezumat la a profesionaliza (cu adevărat) critica literară. Nu a vrut să fie și să rămână analistul expert al altora, ci a mizat totodată pe destinul său ca autor de literatură. Ceea ce nu mi se pare în sine o eroare, numai că, în cazul de față, autorul nu a departajat cu eleganță între cele două categorii profesate, preferând un mixtum compositum și exaltându-și elitismul în detrimentul materiei de analizat. Călinescu e, adică, epatant stilistic și ficționalizant când ar trebui să predomine categoric caracterul onest al exegetului și livrează expertize savante în ficțiunea romanescă.

Combinația între critic și creator nu e neapărat dezagreabilă, cum spuneam, dar se iscă, în cazul de față, contradicții care duc la alterarea rezultatului mai ales în critica literară.

În al doilea rând, Călinescu a făcut un tur de forță în sens extensiv, dar nu întotdeauna a stabilit și recorduri de adâncime în imersiunea exegetică. Deși multe din verdictele sale ating puncte sensibile și au virtutea fineții observației și pe cea a perspectivei psihologice avizate.

În scurt, Istoria lui Călinescu nu ar fi trebuit să aibă epigoni, ci doar urmași în abstract, ca idee de dus mai departe. Nu și ca modalitate exegetică, în sensul practicării impresionismului critic sau al impunerii de obiective/ finalități critice în cadrul limitat al unor analize extrem de concentrate și selective, care nu pot constitui o exegeză convingătoare și care permit apariția oricând a imposturii (mai greu detectabilă pentru publicul larg).

Din păcate, s-a dedus că numai așa se poate scrie o istorie literară. Asemenea restricții autoimpuse mi se par, indubitabil, dovadă de lipsă multă de imaginație, care derivă, la rândul ei, din lipsa de studiu îndelung, zelos, serios și aprofundat.