Teologie pentru azi

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat[1]!

S-a înălțat întru slava Sa cea veșnică Învățătorul nostru Cel adevărat și Arhiereul Cel preabun al întregii lumi, Cel care ne-a învățat pe noi calea mântuirii și S-a răstignit pentru noi ca Jertfă curată și veșnic mântuitoare pentru toți. S-a înălțat în sânul Treimii cu umanitatea Sa răstignită, înviată și cu totul îndumnezeită, de unde nu S-a despărțit niciodată după dumnezeirea Sa, pentru ca să fie Împăratul nostru Cel veșnic. Căci „Dumnezeu L-a preînălțat [ὑπερύψωσεν] pe El și I-a dăruit Lui nume mai presus de tot numele, ca în[tru] numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de sub pământ, și toată limba să mărturisească că Domnul [nostru este] Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu, a Tatălui” [Filip. 2, 9, BYZ] și a Fiului și a Sfântului Duh. Căci slava cea veșnică e comună Treimii, pentru că izvorăște veșnic din ființa Dumnezeului nostru treimic. Pentru că ceea ce are Tatăl, are împreună, din veci și pentru veci, cu Fiul și cu Duhul Sfânt.

Și Dumnezeul mântuirii noastre ne învață și pe noi că avem în comun ființa umană, pentru că toți oamenii suntem deoființă. Pentru că El i-a creat pe Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva din care suntem cu toții. Și toată suflarea umană e chemată să intre în Biserică prin Botez și să se mântuie ascultând de Dumnezeu, pentru că împlinirea omului stă în viața cu Dumnezeu.

De aceea, Hristos Se înalță cu umanitatea Sa în sânul Treimii, pentru ca să ne adune pe toți într-o singură Biserică, în Biserica Lui cea sfântă. Se înalță întru slava Sa, pentru ca să fie, prin slava Sa, cu toți la un loc și cu fiecare în parte. Pentru că El ne atrage pe noi la Sine, prin iubirea cu care El ne iubește pe noi mai înainte de-a fi lumea, ca să fim cu El pentru veșnicie.

Dar ca să fim cu Domnul pentru veșnicie trebuie să omorâm moartea în noi înșine. Trebuie să omorâm toată patima și tot păcatul care ne omoară sufletește și trupește. Și numai cu El putem să omorâm moartea din noi înșine, pentru că El a omorât moartea în umanitatea Sa și ne dă și nouă puterea de a învia întru El. Însă, la învierea cea de obște, la învierea tuturor celor care au trăit vreodată pe pământ, va fi desființat ultimul vrăjmaș al omului: moartea [I Cor. 15, 26, BYZ]. Pentru că nimeni nu va mai muri de atunci încolo, atât timp cât Raiul și Iadul sunt veșnice, cu oameni nemuritori, care vor avea trupuri transfigurate de slava lui Dumnezeu.

Și Domnul va împărăți „până ce are să pună pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale. [Iar] vrăjmașul cel mai de pe urmă nimicit [va fi] moartea. […] Iar când toate or să fie supuse Lui, atunci și Fiul Însuși va fi supus Celui care Îi supune Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în[tru] toți” [I Cor. 15, 25-26, 28, BYZ]. Însă Treimea are o singură voință și o singură lucrare și o singură slavă dumnezeiască și o singură putere, stăpânire și Împărăție. Nu există ceartă și dorință de întâietate în Treime, pentru că toate personale dumnezeiești sunt egale și fără de început și fiecare persoană dumnezeiască le pune pe celelalte două în prim-plan. Tocmai de aceea nu numai Fiul și Duhul Se supun Tatălui, dar și Tatăl Se supune Fiului și Duhului, pentru că toate ale Treimii sunt comune și se fac în comun. Iar când Sfântul Pavlos vorbește aici de supunerea Fiului față de Tatăl se referă la supunerea cu totul a umanității Fiului față de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru că umanitatea Fiului a urmat întru totul voia Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, voia comună a Treimii Celei Preadumnezeiești, dându-ne nouă puterea dumnezeiască să Îl ascultăm în mod desăvârșit pe Dumnezeu.

Evanghelia de azi [In. 17, 1-13] ne-a prezentat o parte din rugăciunea arhierească a Domnului. Partea de început, pentru că acest capitol are 26 de versete. Și din rugăciunea Arhiereului Celui veșnic aflăm că Dumnezeu ne dăruie nouă „viață veșnică [ζωὴν αἰώνιον]” [In. 17, 2, BYZ], adică slava Lui cea dumnezeiască. Și cine primește viața sau slava Lui cea veșnică în Biserică, aceluia i se descoperă faptul că Dumnezeu e Treime de persoane. Iar dacă Tatăl e Dumnezeu adevărat [In. 17, 3], atunci și Fiul și Duhul sunt fiecare dintre Ei Dumnezeu adevărat, pentru că Dumnezeul nostru este treimic și nu monopersonal.

Iar Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume [In. 17, 3] pentru ca să învețe lumea taina Treimii și pentru ca să îi cheme pe toți la unirea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic. Trimiterea Fiului în lume e pentru ca lumea să se adune, în integralitatea ei, în Biserica Sa. Trimiterea Lui la noi e pentru unificarea lumii și pentru îndumnezeirea ei. Pentru că oamenii sunt chemați la a fi una cu Dumnezeu în Biserica Sa și pentru ca să se sfințească întru El. Dar cei care nu Îl vor pe El, aceia se luptă împotriva Sa și a Bisericii Sale, crezând că prin lupta lor pot deturna sensul lumii. Sensul pe care Dumnezeu i l-a dat creației Sale. Însă creația e condusă de Dumnezeu spre transfigurarea ei, care e voia lui Dumnezeu cu lumea și care se va petrece în mod indubitabil.

Lupta oamenilor cu Dumnezeu și cu Biserica Lui e din start pierzătoare, pentru că ea ne distruge interior. Cine se luptă cu Dumnezeu, se luptă, în fapt, cu împlinirea lui interioară, pentru că împlinirea noastră e numai în Dumnezeul mântuirii noastre, în Cel care ne-a zidit pe noi. Iar teologia Bisericii nu e o sumă de fraze fără finalitate practică, pentru că finalitatea teologiei e mântuirea și sfințirea noastră. Iar noi ne mântuim și ne sfințim acum, în clipa de față, în Biserica Sa, prin ascultarea lui Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor Sale. Și dacă ascultarea de El ne schimbă în mod radical viața noastră, atunci teologia este o știință pragmatică, e o lucrare care ne schimbă interior în mod desăvârșit, care ne îndumnezeiește.

Fiul, ca om, ascultă de Tatăl [In. 17, 4], implicit și de Duhul Sfânt, pentru ca să ne învețe pe noi ascultarea de Dumnezeu și, în același timp, ne spune că credința e lucrătoare, e dinamică, pentru că „am desăvârșit lucrul [τὸ ἔργον ἐτελείωσα] pe care Mi l-ai dat Mie ca să-l fac” [In. 17, 4, BYZ]. Aoristul ἐτελείωσα poate fi tradus cu „am împlinit/ am săvârșit/ am desăvârșit”. În traducerea mea publicată în 2016 – mă refer la traducerea Evangheliei după Ioannis – am folosit forma „am desăvârșit”, pentru ca să subliniez faptul că Domnul a făcut toate cele pentru noi în mod desăvârșit. Că iconomia mântuirii noastre a desăvârșit-o. Căci dacă aș fi spus „am împlinit” sau „am săvârșit” s-ar fi înțeles același lucru: Și-a dus lucrarea până la capăt. Însă, fără doar și poate, am fi înțeles cu toții nu numai că Și-a săvârșit/ terminat/ împlinit lucrarea Sa, dar a făcut-o în mod desăvârșit, cu totul dumnezeiește, pentru că a lucrat-o Dumnezeu întrupat și un un om. Iar nouă ni se cere același lucru: ca lucrarea noastră, ca nevoința noastră, să o trăim în mod desăvârșit. Adică să trăim și să adormim întru slava lui Dumnezeu, lucrând poruncile Sale până la sfârșit.

Slava Lui e veșnică și e comună Treimii [In. 17, 5]. Și El a înviat din morți plin de slava Sa, pentru că slava dumnezeirii Sale strălucea prin trupul Său cel transfigurat. Căci Acesta este Învățătorul nostru, Cel care ne-a învățat pe noi cele ale Sale [In. 17, 6-8]: Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tatălui, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt! Pentru că Sfinții Apostoli „au cunoscut că din Tine am venit, [adică din Tatăl, că din Tine vin prin naștere, pentru că Tu M-ai născut], și au crezut că Tu M-ai trimis” [In. 17, 8, BYZ] în lume. Și Domnul S-a rugat pentru Ucenicii Săi, care sunt și ai Tatălui [In. 17, 9], implicit și ai Duhul Sfânt. Pentru că „toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale [sunt] ale Mele” [In. 17, 19, BYZ]. Și cele ale Tatălui și ale Fiului, acelea sunt și ale Duhului Sfânt, Cel deoființă cu Tatăl și cu Fiul.

Dumnezeu ne păzește pe noi ca să fim una, precum Treimea e una [In. 17, 11]. Dumnezeu ne păzește ca să fim o singură Biserică, ne păzește pe noi ca oameni ai credinței, pentru că spre aceasta ne luminează: spre a trăi în unitatea și frățietatea Bisericii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne lu- minează niciodată „să inventăm biserici paralele cu Biserica” sau „să stricăm credința Bisericii”, ci ne luminează să trăim cu toții în aceeași Biserică, în Biserica Cincizecimii, în Biserica Lui. Căci rugăciunea Sa cea preasfântă este aceasta: „Părinte Sfinte [Πάτερ Ἅγιε], păzește-i pe ei în numele Tău [τήρησον αὐτοὺς ἐν τῷ ὀνόματί Σου], pe care [Mi] i-ai dat Mie [ᾧ δέδωκάς Μοι], ca să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum Noi [καθὼς Ἡμεῖς] [suntem una]!” [In. 17, 11, BYZ].

Pentru că Dumnezeu ne păzește, pe cei care suntem în Biserica Lui, pentru a nu ne rătăci și pentru a nu ieși din unitatea sfântă a Bisericii. Păzirea Lui este luminarea și conducerea noastră spre a face voia Sa. Căci numai când asculți de Dumnezeu rămâi în unitatea Bisericii, care e ca unitatea Treimii: deși sunt trei persoane, Ele au aceeași ființă și aceeași voință și nu voințe contrare. Pentru că și noi suntem mulți în Biserică, dar, prin credința una a Bisericii, noi suntem o unitate duhovnicească întru El.

Și cine trăiește întru El, acela trăiește întru bucuria Lui [In. 17, 13]. Și cine se bucură duhovnicește, acela suportă duhovnicește ura lumii [In. 17, 14]. Pentru că lumea îi urăște pe oamenii duhovnicești [Ibidem], pentru că ea e învățată de cel rău, de diavolul, să urască [In. 17, 15].

Însă ura este irațională, pentru că se împotrivește față de tot ceea ce bun. Când îi urăști pe Sfinții lui Dumnezeu, atunci, de fapt, te urăști pe tine însuți, pentru că scopul vieții tale e acela de a deveni Sfânt. Și dacă tu nu vrei să fii Sfânt, așa cum vrea Dumnezeu ca tu să fii, atunci ești o caricatură de om, pentru că te satanizezi continuu.

Indiferența față de Dumnezeu e o luptă constantă cu El. Toată neîncrederea, toată hula, toată lenea, toată neiubirea lui Dumnezeu e o luptă cu El. Dar lupta cu El e o distrugere constantă a ta! Pentru că te lupți cu Cel care e sursa vieții tale. Dai cu barda în El, când tu ești o ramură a Lui, Care e Copacul care te susține în viață. Îl urăști pe Cel care te-a creat și, prin aceasta, te urăști pe tine. Și dacă te urăști pe tine, atunci nu te poți bucura de viață și de oameni, pentru că tu îți ești propriul tău dușman.

Însă oamenii se sfințesc întru adevărul lui Dumnezeu, căci cuvântul Lui este adevărul [In. 17, 17]. Cuvintele Lui, voia Lui cu noi e adevărul și adevărul trăit de către noi ne sfințește. Tocmai de aceea, lupta pentru adevăr e lupta pentru sfințenie. Încordarea continuă pentru a traduce cuvintele lui Dumnezeu și ale Sfinților Lui, pentru a traduce Tradiția Bisericii, e încordarea sfântă pentru adevăr.

Pentru că problema nu e să traduci, ci cum traduci. Traduci descoperind adevărul oamenilor sau traduci pentru ca să îl acoperi, pentru ca să îl falsifici? Și dacă ești plin de adevărul lui Dumnezeu, dacă trăiești cu El și te bucuri de El în mod dumnezeiește, atunci iubești adevărul Lui și îl traduci spre folosul oamenilor. Dar dacă ai planuri rele, prin care vrei să strici cuvintele lui Dumnezeu, nu te interesează adevărul din textele Bisericii, ci cum să le răstălmăcești, cum să le falsifici, cum să le batjocorești.

Singura sfințire a omului este întru adevărul lui Dumnezeu [In. 17, 19]. E sfințirea în Biserica Lui. Și credința Bisericii e apostolică, pentru că Domnul S-a rugat „pentru cei care cred, prin cuvântul lor, întru Mine” [In. 17, 20, BYZ]. Pentru cei care cred în El datorită propovăduirii apostolice. Și piatra de temelie a Bisericii e apostolică, pentru că Sfinții Apostoli au rânduit toate în Biserică și ele s-au păstrat neschimbate până azi. De aceea, nu poți să fii în Biserică, dacă nu ești în Biserica ce vine de la Apostoli până la noi. Pentru că singura Biserică a lui Dumnezeu e Biserica Apostolilor, e Biserica Cincizecimii, e Biserica Sinoadelor Ecumenice, e Biserica ce nu s-a pătat cu ereziile și în care suntem noi astăzi. Pentru că noi nu avem nevoie „să inventăm Biserica”, ci să ne facem proprii Bisericii. Și ca să te faci propriu Bisericii trebuie să te faci propriu adevărului lui Dumnezeu și vieții ei celei dumnezeiești.

Domnul S-a rugat și pentru noi, cei de azi, și pentru toți cei din toate secolele, dorindu-ne tuturor să fim una în Biserica Sa [In. 17, 20-21]. Să fim una și să fim plini de slava cea una a lui Dumnezeu [In. 17, 22], pentru ca să trăim ca oameni desăvârșiți [In. 17, 23] înaintea Lui și înaintea oamenilor.

Sfinții Părinți participanți la Sinodul I Ecumenic, pomeniți astăzi, L-au apărat pe Fiul lui Dumnezeu împotriva hulelor lui Arios [Ἄρειος], ereticul[2]. Și au mărturisit că El este deoființă cu Tatăl și că este Fiul Tatălui și nu „o creatură”, așa cum spunea ereticul. Pentru că adevărul trebuie mărturisit permanent, cu bucurie și evlavie, și tot permanent trebuie negată și ironizată toată erezia, toată minciuna demonică. Pentru că nu poți amesteca minciuna cu adevărul, după cum nu poți amesteca mâncarea stricată cu cea bună. Fiindcă cea rea o va strica cu totul pe cea bună.

Așadar, iubiții mei, în zilele praznicului Înălțării Domnului vorbim despre apărătorii Ortodoxiei, adică despre Sfinții care au apărat adevărul Bisericii de-a lungul secolelor, și despre nevoia constantă de teologie mărturisitoare. Pentru că teologia este viața noastră plină de adevărul lui Dumnezeu. Teologia este adevărul lui Dumnezeu personalizat în viața noastră și pe care toți îl văd în noi. Și dacă în noi e adevărul și slava lui Dumnezeu, atunci suntem martori autentici ai Bisericii lui Dumnezeu, ai Bisericii celei vii, în care ne mântuim cu toții.

Praznicul Înălțării Domnului se termină anul acesta în ziua de 5 iunie. Sâmbăta viitoare îi pomenim pe toți cei adormiți, pentru ca duminică, în ziua Cincizecimii, să retrăim ziua de naștere a Bisericii. A fi creștin e cea mai mare binecuvântare primită de la Dumnezeu, pentru că viața Bisericii e împlinirea omului. Ortodoxia Bisericii e adevărul mântuirii noastre, pentru că adevărul Îl laudă cu adevărat pe Dumnezeu. Și aceasta, Biserica lui Dumnezeu, e una, sfântă, catolică și apostolică, e Biserica Dumnezeului Celui viu, e Biserica tuturor Sfinților Lui.

Dacă nu suntem în aceasta, nu avem Biserică și nu Îi slujim lui Dumnezeu!

Dacă nu suntem aici, atunci suntem potrivnicii lui Dumnezeu și cei mai mari dușmani ai noștri! Pentru că nu ne putem mântui decât aici, în Biserica Dumnezeului celui viu, în Biserica mântuirii tuturor. Amin!

---

[1] Începută la 8. 10, în zi de miercuri, pe 27 mai 2020, la odovania praznicului Învierii Domnului. Soare, 12 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Arius.

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat[1]!

Hristos Cel răstignit și înviat, Cel care după învierea Sa din morți S-a arătat de mai multe ori Ucenicilor Săi dintru slava Sa și fiind plin de slavă, pentru ca să îi încredințeze că El e viu și cu ei pururea, la 40 de zile după Învierea Sa El S-a înălțat în mod desăvârșit de-a dreapta Tatălui, urcând umanitatea Sa cea cu totul îndumnezeită în sânul Dumnezeului nostru treimic.

Hristos Dumnezeu S-a înălțat „în[tru] slavă [ἐν δόξῃ]”[2], după cum ne spune troparul praznicului, întru slava Sa, comună Dumnezeului nostru treimic, întru slava Sa cea veșnică, pentru ca să urce pentru veșnicie umanitatea Sa în Treime. Și, prin aceasta, prin îndumnezeirea desăvârșită a umanității Sale, să înceapă continua coborâre a Tatălui, prin Fiul, întru Duhul Sfânt, continua coborâre a Dumnezeului nostru treimic, prin slava Lui, în toți cei credincioși Lui.

Pentru că Hristos Dumnezeu S-a înălțat la cer, S-a înălțat cu umanitatea Sa în sânul Treimii, făgăduindu-le Ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt[3]. Făgăduindu-le modul de viețuire tainic al Bisericii, adică viețuirea cea duhovnicească, viața întru slava lui Dumnezeu.

Pentru că, în Biserică, noi trăim cu Dumnezeu, pentru că El coboară, prin slava Lui, în toți fiii Săi cei duhovnicești. Deși este mai presus de întreaga Lui creație, El este cu noi pururea, pentru că slava Lui e în noi și, prin aceasta, El e cu noi. Tocmai de aceea, creștinii nu trăiesc cu conștiința că Dumnezeu e „departe”, că El e „absent” din viața lumii, pentru că El e prezent prin slava Lui în întreaga creație și în ei înșiși. Și, în rugăciunea inimii lor, ei Îl simt pe Dumnezeu aproape, pentru că El e în ei și e pacea și bucuria lor cea veșnică.

Dar Dumnezeu coboară în noi prin slava Lui, pentru că „Domnul S-a înălțat întru ceruri ca să-L trimită lumii pe Mângâietorul [Ὁ Κύριος ἀνελήφθη εἰς οὐρανούς ἵνα πέμψῃ τὸν Παράκλητον τῷ κόσμῳ]”[4], pe Duhul Sfânt. Și El Se înalță cu umanitatea Sa în Treime, de unde nu S-a despărțit niciodată după dumnezeirea Sa, pentru ca să ni-L trimită nouă pe Preasfântul Său Duh, Care luminează [φωτίζον] sufletele[5] și trupurile noastre.

Pentru că adevărata luminare nu se dă prin învățătură, ci prin primirea și simțirea slavei lui Dumnezeu în noi înșine. Iar noi, toți cei botezați în Biserica slavei Sale, prin Dumnezeiescul Botez ne-am luminat duhovnicește, adică ne-am umplut de lumina, de slava Lui cea veșnică. Pentru că acest lucru ni-l spune rugăciunea de dinaintea ungerii cu Sfântul și Marele Mir: „Care și acum ai binevoit a naște din nou pe robul Tău cel nou luminat prin apă și [prin] Duh [ὁ καὶ νῦν εὐδοκήσας ἀναγεννῆσαι τὸν δοῦλόν Σου τὸν νεοφώτιστον δι’ ὕδατος καὶ Πνεύματος]”[6]. Iar nașterea din nou e totuna cu luminarea dumnezeiască. Pentru că Botezul e în același timp o naștere din nou, o naștere din apă și din Duhul Sfânt, din apă și din har și, în același timp, e o umplere a noastră cu lumina Lui. Pentru că în Botez ne umplem de lumina Lui și această umplere a sufletului și a trupului nostru cu lumina Lui cea veșnică e luminarea noastră cea dumnezeiască. Și numai cei curățiți, luminați și sfințiți de Dumnezeu în Biserica Lui pot înțelege duhovnicește cele ale lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi luminează, prin slava Lui, pentru a le înțelege.

La polul opus slujirii Bisericii, „luminații”[7] ocultismului se încred în mintea lor pătimașă și rătăcită și plănuiesc lucruri împotriva vieții umane și sociale. Falsul „iluminism”[8] a fost și este o luptă împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii sale, pentru că pleacă de la premisa falsă că mintea umană își este suficientă sieși când vine vorba de a înțelege ce e bine și ce e rău. Însă mintea umană are nevoie continuă de ascultarea lui Dumnezeu și de luminarea Lui pentru ca să înțeleagă ce e bine și ce e rău. Omul nu se poate îndepărta de Dumnezeu pentru ca „să progreseze” în cunoaștere și în civilizație, ci are nevoie de ascultarea și luminarea Lui pentru ca să fie om. Căci omul se împlinește cu adevărat numai în relația lui cu Dumnezeu. Pentru că trebuie să placă lui Dumnezeu în tot lucrul și cuvântul, ca să se facă fiu [υἱὸς] și moștenitor  [κληρονόμος] al Împărăției Sale[9].

Sfântul Zaharias profețise Înălțarea Domnului la cer în Zah. 14, 4, LXX: „Și vor sta picioarele Lui în ziua aceea pe Muntele Măslinilor [καὶ στήσονται οἱ πόδες Αὐτοῦ ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ ἐπὶ τὸ Ὄρος τῶν Ἐλαιῶν], cel dinaintea Ierusalimului [τὸ κατέναντι Ιερουσαλημ], [cel] dinspre răsărituri [ἐξ ἀνατολῶν]”. Și acolo ne-a rămas până azi „urma piciorului drept al Domnului atunci când S-a înălțat”[10]. Pentru că El S-a înălțat de pe muntele milei la cer, El, Cel mult-milostiv, pentru că mila Lui e mai presus de toate. Și când noi strigăm liturgic „Doamne, miluiește!”, noi Îl recunoaștem pe El „ca Stăpân al nostru, dar [subliniem aici] și recunoașterea că acest Stăpân [al nostru] e nesfârșit de milos și de iubitor și deci de apropiat de noi”[11].

Tocmai de aceea, noi nu Îl tragem la rost pe Dumnezeu pentru că ne dă ploaie prea puțină sau prea multă, pentru că îngăduie să cadă grindină, pentru că zguduie pământul cu cutremure, pentru că îngăduie boli și incendii și crime abominabile, pentru că noi știm că ele sunt pentru păcatele noastre. Noi știm că El e prea-bun și prea-iubitor cu noi și cu toată făptura Sa, și că cele rele nu le îngăduie decât spre întoarcerea noastră de la păcate, pentru a-I sluji Lui.

De aceea, pedepsele Lui nu le socotim „atentate” la viața noastră, ci mustrările Lui părintești spre îndreptarea noastră. Iar dacă, din pruncia minții noastre, neînțelegând voia Lui, începem să ne războim cu El pentru că ne-a luat de lângă noi o ființă iubită sau pentru că nu ne-a dat locul în lume pe care noi ni-l doream, avem să înțelegem mai devreme sau mai târziu că alegerea Lui a fost fără de păcat. Că ceea ce El a ales pentru noi a reprezentat cel mai bun lucru pentru noi.

Cu cât ne maturizăm, cu atât înțelegem cine a făcut lucruri esențiale pentru noi. Cel care ne-a învățat lucruri importante în viață, cel care ne-a iubit, cel care ne-a ajutat în puncte cheie, acela e un om important pentru noi. Pe când, pe cei care ne-au pierdut timpul, pe cei care ne-au învățat să păcătuim, pe cei care ne-au canalizat spre lucruri care nu ne-au făcut bine, pe aceia îi conștientizăm ca neprieteni ai noștri. Pentru că e prieten cu adevărat cel care te învață binele cu adevărat, binele de care ai nevoie pentru toată viața ta și pentru toată veșnicia ta.

Când Ierarhul sau Preotul înalță Sfântul Trup al Domnului și face cu el semnul Sfintei Cruci în aer[12], atunci se retrăiește tainic, la Dumnezeiasca Liturghie, Înălțarea Domnului. Pentru că Cel răstignit și înviat, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre, Se înalță la cer și stă de-a dreapta Tatălui, pentru ca să ni Se dea nouă spre mântuire și sfințire. Iar atunci ni se spune: „Să luăm aminte [Πρόσχωμεν], [pentru că] Cele Sfinte [se cuvin] Sfinților] [τα Ἅγια τοῖς Ἁγίοις]!”[13].

Iar Cele Sfinte [τα Ἅγια], în cazul de aici, sunt Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, adică El Însuși, Cel euharistic, Cel plin de slavă, Cel înălțat de-a dreapta Tatălui. Iar Cele Sfinte, Cele Dumnezeiești se dau celor care se îndumnezeiesc în mod continuu, „căci fără Mine nu puteți a face nimic” [In. 15, 5, BYZ]. Fiindcă nu putem să ne mântuim și să ne sfințim fără El, fără Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar noi, pentru a ne sfinți viața noastră, trebuie să ne înălțăm, împreună cu Dumnezeu, mai presus de toate cele pământești, pentru a vedea pe cele dumnezeiești, pe cele pe care El ni le arată întru slava Sa. Tocmai de aceea, vederea extatică înseamnă înălțarea noastră la cele dumnezeiești, dar și lu- minare dumnezeiască. Pentru că numai Dumnezeu, prin slava Lui, ne poate înălța pe noi ca să vedem cele dumnezeiești, iar vederea Lui e o umplere de lumină a ființei noastre. Pentru că vederea Lui extatică e o reactualizare a Botezului nostru, a clipei în care El ne-a umplut de lumina Lui pentru prima oară.

Și dacă El ne înălță mai presus de cele create, dacă El ne înalță, prin slava Lui, întru Împărăția Sa cea veșnică, atunci putem să mărturisim cu adevărat că „am văzut lumina cea adevărată [εἴδομεν τὸ φῶς τὸ ἀληθινόν], am primit Duhul Cel ceresc [ἐλάβομεν Πνεῦμα Ἐπουράνιον], am aflat credința cea adevărată [εὓρομεν πίστιν ἀληθῆ], nedespărțitei Treimi închinându-ne [ἀδιαίρετον Τριάδα προσκυνοῦντες], căci Aceasta ne-a mântuit pe noi [Αὕτη γὰρ ἡμᾶς ἔσωσεν]”[14].

Iar vederea luminii celei adevărate e totuna cu primirea Duhului Celui ceresc. Și vedem lumina Lui sau primim pe Duhul Lui în vedere extatică, în extaz, atunci când Dumnezeu ne dăruie această mare binecuvântare dumnezeiască. Și când Îl vedem extatic pe Dumnezeu, când Îl vedem dumnezeiește, când Îl vedem întru slava Lui, atunci aflăm și credința cea adevărată, teologia cea adevărată, care e revelarea Lui în viața noastră. Însă Dumnezeul nostru este Dumnezeul treimic, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, iar noi ne închinăm Treimii Celei deoființă și nedespărțită, Cea care ne mântuie pe noi.

Pentru că revelarea lui Dumnezeu în viața noastră reconfirmă credința Bisericii. Dumnezeu, în toate vederile cele dumnezeiești ale Sfinților Lui, reconfirmă adevărurile Bisericii, pe care ea le păstrează tradițional. Tocmai de aceea, când cineva pretinde că „a văzut” lucruri care intră în dezacord cu Tradiția Bisericii, cu revelarea lui Dumnezeu în Biserică păstrată tradițional, acela vrea să introducă minciuni în Biserică. Pentru că Sfinții conglăsuiesc peste veacuri, având în esență aceeași experiență îndumnezeitoare, pe când cei rătăciți încearcă să introducă false „revelații”, adică înșelări drăcești, în viața Bisericii.

Dar ca să înțelegi ce e bine și ce e rău în viața lumii trebuie să fii luminat și învățat de Dumnezeu. Căci El e sursa reală a oricărei revelații, a oricărei descoperiri dumnezeiești, iar orice descoperire de la El luminează planul Lui cel preasfânt cu lumea. Adică pe acela de a duce întreaga Sa lume spre Împărăția Lui.

De aici vedem că Dumnezeu nu este exclusivist. Nu îi preferă pe unii și îi respinge pe alții, ci El dorește ca toți oamenii să se mântuie. Dar dacă oamenii nu vor să Îl cunoască pe El și să Îl iubească și să se mântuie în relație cu El, Dumnezeu nu îi mântuie cu forța, ci îi lasă în voia lor cea rea. De aici înțelegem că Iadul e o alegere personală, una rea, care e consecința nealegerii lui Dumnezeu. Pentru că atunci când nu vrem să fim religioși, când nu vrem să fim cu Dumnezeu, alegem să fim singuri pentru veșnicie, alegem Iadul…

Însă Cel care S-a înălțat mai presus de toate a coborât până la Iad pentru mântuirea noastră! Și El coboară continuu în iadul vieții noastre, pentru ca să ne ridice la Sine. Pentru că noi păcătuim de unii singuri, dar nu putem ieși din iadul nostru fără El. Și El Se coboară, la fiecare Spovedanie a noastră, până în iadul nostru, până unde noi am căzut, am decăzut, și de acolo ne ridică la Sine și ne unește cu Sine, de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat în viața noastră. El ne iartă și ne uită păcatele spovedite, unindu-ne iarăși cu Sine, pentru că dorește nespus de mult să fie cu noi pentru veșnicie. Tocmai de aceea noi nu putem să Îl tragem la rost pe Dumnezeu pentru ceea ce nu înțelegem sau pentru ceea ce ne afectează în mod direct, atâta timp cât El face pentru noi lucruri pe care nimeni altul nu le face, coborând la noi iar și iar pentru a ne ridica la Sine și a ne uni cu Sine. Și dacă, pe un om iubit, pe care îl rănim iar și iar, iar acela șterge toate cu buretele, ne rușinăm să îl privim în față când ne iartă a mia oară, cum nu ne-am rușina de El, de Cel care face pentru noi lucruri indescriptibil de mari și de milostive?

Însă, în același timp, Cel care te iartă mereu cu iubire infinită intră într-o intimitate tot mai mare cu tine, în care tu îți simți profund neputințele, dar simți și recunoștință imensă față de El. Știi cât de mult te-a iertat El, dar simți și cât de impropriu ești tu pentru iubirea Lui. Nu te simți confortabil cu totul, în sensul de lejeritate maximă, dar te simți bucuros, responsabil și recunoscător în același timp. Căci stai în fața Celui Preamilostiv, când tu te-ai arătat mereu un păcătos nesimțit, dar, în același timp, izvorul Lui de viață, care te inundă, te umple de o veselie nesperată.

Ești păcătosul prea mult iertat, ești cel adunat de prin șanțuri, ești cel scos din Iadul cel mai de jos, ești cel curățit, luminat și sfințit, după ce erai mai urât decât cel mai urât dintre toți. Și de acolo scoțându-te, din urâciunea ta, El te-a făcut mai curat decât zăpada și mai luminos decât soarele. Pentru că te-a îmbrăcat în lumina slavei Sale și te-a făcut fiu duhovnicesc al Lui spre viața cea veșnică.

Așadar, iubiții mei, Înălțarea Domnului este totodată și înălțarea noastră, a tuturor! Pentru că El S-a înălțat la cer pentru ca să ne ducă pe noi în cerul milei Sale. Pentru că noi nu puteam să ne împăcăm cu Dumnezeu și să ne urcăm în cer, dacă Domnul nu cobora la noi ca să ne urce în cer. Și, astfel, El coborând plin de milă față de noi, ne duce pe noi la Sine, ca să fie cu noi pentru veșnicie.

Să ne bucurăm și să ne veselim întru Dumnezeul mântuirii noastre! Pentru că El ne face vii și dumnezeiești pe noi și moștenitori ai Împărăției Sale, ca să fie cu noi pururea. Amin!

---

[1] Începută la ora 10.00, în zi de luni, pe 25 mai 2020. Sunt 16 grade afară și vântul bate cu 3 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/3611/sxsaintinfo.aspx. [3] Ibidem.

[4] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p39.html. [5] Ibidem.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[7] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Illuminati.

[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism.

[9] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[10] Cf. https://ro.jerusalem-patriarchate.info/locuri-sfinte-de-pelerinaj/muntele-maslinilor-eleon.

[11] Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Ed. IBMBOR, București, 1997, p. 124.

[12] Cf. Liturghier 2012, ed. BOR, p. 185.

[13] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html. [14] Ibidem.