Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Studii literare (vol. 4)

Studii literare (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Cuprins

Sfântul Efrem Sirul și Dimitrie Cantemir / 3 – 11 /

Unul moare, altul naște / 12 – 20 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (1) / 21 – 46 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (2). Rugăciunea unui dac și Scrisoarea I / 47 – 108 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (3). Bulgări fluizi de lumină / 109 – 119 /

Nostalgia Paradisului la Eminescu și Creangă / 120 – 123 /

Poezia prozei lui Ion Creangă / 124 – 132 /

Erudiția lui Creangă / 133 – 154 /

Cănuţă, om sucit: o lecţie creștină de o mare profunzime / 155 – 158 /

Despre patima desfrânării și a iubirii de bani la Caragiale și Slavici / 159 – 165 /

Moara cu noroc… / 166 – 174 /

Ion și semnele / 175 – 194 /

Baltagul și semnele / 195 – 213 /

Un motto pentru opera lui Sadoveanu / 214 – 215 /

O experiență demonică similară în opera lui Mircea Eliade și a Fericitului Serafim Rose / 216 – 222 /

Maitreyi: o interogație suspectă sau îndreptățită? / 223 – 228 /

Din nou despre Maitreyi / 229 – 239 /

La țigănci – semne și simboluri / 240 – 258 /

Hagialâcuri și spovedanii / 259 – 273 /

Hagialâcurile lui Moromete / 274 – 292 /

Vorbire despre relația dintre bărbat și femeie, cu poetul Gellu Naum / 293 – 296 /

Iubirea lui e un poem, viața lui e o poezie / 297 – 300 /

*

Primele trei volume le găsiți aici:

Studii literare (vol. 1)

Studii literare (vol. 2)

Studii literare (vol. 3).

 

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)

Intrebari si raspunsuri teologice (vol. 1)

*

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Întrebările la care am răspuns în această carte:

1. Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei? (5-7)

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea? (7-20)

3. Ce a fost mai înainte: oul sau găina? (20-21)

4. Ce spun canoanele Bisericii despre căsătorie? (21-41)

5. Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? (41-42)

6. Care canon bisericesc atestă pentru prima oară Taina Sfintei Mirungeri? (42)

7. Diaconița trebuie hirotesită sau hirotonită? (42-43)

8. Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? (43-44)

9. Ce spun canoanele Bisericii despre travestire și purtarea de măști? (44-45)

10. Ne putem duce la mare, ca să facem baie în comun? (45-46)

11. Cum a născut Maica lui Dumnezeu potrivit canoanelor Bisericii? (46)

12. În ce canon ni se vorbește despre primele 6 Sinoade Ecumenice? (47)

13. În ce canon este atestată realitatea istorică și veridicitatea teologică a Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul? (47)

14. Când se primește Taina Sfintei Mirungeri? (47)

15. Are de-a face cu învățătura Bisericii proverbul „cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”? (48)

16. Ce înseamnă faptul că Domnul „este apărătorul mântuirilor unsului Său” [Ps. 27, 8, LXX]? (48-49)

17. Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? (49)

18. De ce Domnul „va descoperi dumbrăvile” [Ps. 28, 9, LXX]? (49-50)

19. Ce a vrut să spună Sfântul David prin expresia: „Domnul va locui potopul” [Ps. 28, 10, LXX]? (50)

20. Care este zidul celor care iubesc legea Domnului [Par. lui Sal. 28, 4]? (50-51)

21. De cine sunt prinși oamenii în Par. lui Sal. 28, 12? (51)

22. Ce înseamnă „să nu fii exeget [ἐξηγητὴς] neamului celui fărădelege” [Par. lui Sal. 29, 18, LXX]? (51-52)

23. Ce înseamnă: „dar ieșirea lui nu a spălat-o” [Par. lui Sal. 30, 12]? (52)

24. Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17? (52-53)

25. Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]? (53-54)

26. Ce s-a petrecut cu Sfintele Moaște ale Sfântului Profet Elisseos și ale Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în timpul lui Iulianos Apostatul? (54-55)

27. Ce a spus Sfântul Mare Mucenic Artemios despre dumnezeii păgâni, Sibile și Virgilius? (55)

28. De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]? (55-56)

29. Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]? (56)

30. Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10? (56-57)

Read More

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [15]

Interesant e că Sorescu își percepe propria creație ca pe o pictură murală de tip eclesiastic. Diferența e că el receptează mai mult lumea dimprejur și de aceea pictura iese cam suprarealistă:

Trebuie să pictez
Peretele acesta ce mi s-a dat,
Peretele de casă ori de biserică
Trebuie umplut cu sfintele
Canoane,
Cu dracii negri și cu îngeri spadasini,
Între care mai poți să respiri.

Eu încep cu gândul să-mi fac datoria,
Peretele are atâția metri,
Trebuie atâtea scene,

Fac aici un cap de sfânt, aici o copită,
Pictez un an întreg numai copite
Sub capul de sfânt.
Pentru că nu am timp
Să-mi duc până la sfârșit propozițiile,
Încep totul, măcar atât.

Pe peretele care mi s-a dat
Să-l umplu cu chipuri
Nu-mi văd deocamdată decât umbra mea
Începută din toate părțile,
Ca turnul Babel.

(Subiectivism)

Nu e de mirare faptul că zugravului-poet lumea îi oferă ca modele mai mult copite decât capete de Sfinți. Dacă vrea să picteze lumea în care trăiește, privind adânc la mecanismele psihologice și la resorturile ei spirituale, sunt greu de găsit și de păstrat liniile armonice și echilibrul zugrăvelii ortodox-bizantine.

Însă creația poetică vorbește mai mult despre sine și de aceea „Pe peretele care mi s-a dat/ Să-l umplu cu chipuri/ Nu-mi văd deocamdată decât umbra mea/ Începută din toate părțile,/ Ca turnul Babel”.

În aprecierea autorului, proiecția de sine în poezie are, deocamdată, consistența umbrei și elanul turnului Babel. Nu știu însă dacă această comparație ignoră idealul poetic al marelui său înaintaș romantic: „Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,/ Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,/ Cum popoarele antice în al Asiei pământ/ Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri./ Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri/ Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt” (Memento mori).

Poemul care, prin ideea conținută, dă titlul volumului se numește Cu spatele:

Ceasul s-a-ntors cu spatele la timp.
Era bolnav ceasul și, simțindu-și sfârșitul,
Poate că s-a gândit și el
La un rai al obiectelor care mor,
Unde ceasurile se potrivesc singure
După inima lui Dumnezeu
Și deșteptătoarele sună și ziua și noaptea
Învierea stelelor.

A văzut însă cu limba cea mare
Că e absurd
Și a murit simplu, de tot,
Întorcându-se cu spatele la timp.

Iar eu, sufletul răposatului,
Voi mai rămâne în preajma lui
Trei zile,
Să văd cum continuă să-i crească
Părul și unghiile.

Ceasul a văzut că timpul e absurd. Non-absurdă e lumea în care se sună întruna învierea stelelor, învierea sufletelor, acolo unde e numai înviere. Aici, unde totul se termină cu moartea, totul pare absurd, mai ales a ne măsura zădărnicia.

Însă moartea ceasului, cu adevărat, nu indică doar moartea unui obiect, ieșirea lui din uz. Sorescu se luptă cu gândul extincției/ al morții sale, care, în mod evident, a devenit mult mai apăsător decât se întrezărea în niște poeme anterioare, despre care am discutat mai sus[1].

Moartea omului înseamnă pentru el moartea ceasului, moartea timpului. El iese din timp și intră în veșnicie, dar iese mai întâi numai cu sufletul, iar trupul mai rămâne o vreme sub incidența timpului, afectat de legile biologice.

Imaginile macabre ne dovedesc că frisoanele morții au evoluat spre teroare, că poetul nu mai poate scrie despre subiect cu seninătatea relativă de dinainte, pentru că reflecția a devenit mai intensă, odată ce interogațiile existențiale s-au înmulțit și s-au adâncit.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/09/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-10/.

La 67 de ani

Cred că acest an al vieții Patriarhului României e unul cu totul aparte, atât pentru sine, cât și pentru noi toți. Căci, peste puțin timp, dimpreună cu invitați de seamă, Patriarhul nostru, înconjurat de membrii Sfântului Sinod, va sfinți Catedrala Națională, chiar în anul centenar al României.

E o bucurie mare! E un an de împlinire ctitorială 2018. Pentru că ceea ce părea greu, cu ajutorul multora, iată, e aproape gata! Catedrala e aproape gata la 100 de ani de România, iar anul acesta e unul îmbelșugat.

Dumnezeu ne-a binecuvântat cu multă ploaie, toate cele ale pământului cresc din belșug, numai noi trebuie să ne așezăm tot mai bine într-un mod responsabil de a vedea lucrurile. Trebuie să fim tot mai conștienți de responsabilitatea noastră de creștini și de români.

Pentru că Biserica aceasta impunătoare de la București e un simbol identitar, care ne cere să fim activi și energici acum, în prezent, și nu nostalgici. Măreția ei vorbește despre adâncul nostru interior, despre ce putem face fiecare dintre noi, dacă ne luăm vocația în serios.

Și cred că ultimii 10 ani de patriarhat au dovedit faptul că se pot face multe lucruri, dacă trăiești în ritmul prezentului. Pentru că lucrurile se schimbă foarte rapid, iar la ele trebuie să reacționezi și mai rapid.

De aceea, faptul că Biserica noastră e ancorată atât în realitatea brută, din parohii, atât în instituțiile de învățământ și caritabile ale Bisericii, cât și în mediul online, arată că e conștientă de schimbarea continuă de paradigmă.

Și aceasta îmi demonstrează faptul că Patriarhul Daniel Ciobotea a citit corect mesajele venite continuu din teritoriu, dar și din afară, de la Bisericile surori. Pentru că schimbările care se petrec la noi (crearea de online propriu, televiziune, radio, campanii sociale, diverse instituții benefice comunității) se petrec și în celelalte Biserici Ortodoxe surori.

Nu ne putem ghetoiza slujirea și predica! Biserica lucrează în mijlocul lumii și ea trebuie să informeze întotdeauna într-un mod deschis, cordial, prompt. Întotdeauna vor fi fricțiuni între Biserică și diverse ideologii. Dar Biserica trebuie să aibă un dialog continuu cu oricine și răspunsuri și reacții adânc cumpănite. Pentru că ea trebuie să împace lumea, să o edifice, să o înalțe și nu să o antagonizeze.

Așa că azi, de ziua Patriarhului nostru, trebuie să privim cu încredere lucidă spre viitor. Pentru că fiecare realizare a Bisericii e un plus real pentru societate, dar și exprimarea curajului real de a ține în mod constant această cadență. Căci și mâine, nu doar azi, trebuie să lucrăm la mântuirea oamenilor. Iar Dumnezeu ne ajută întotdeauna când lucrăm la mântuirea tuturor oamenilor.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [14]

Pe aici pe undeva, în volumul al doilea, începe să se exprime tot mai puternic dezamăgirea amară a poetului față de lumea în care trăiește.

Versurile sunt inechivoce. Iau un poem ca exemplu: „Străzile erau înțesate de haine/ Care își vedeau de treburi. // Unele alergau să nu întârzie la servici,/ Altele flecăreau,/ Ori intrau în magazinele de îmbrăcăminte,/ De unde ieșeau modele noi. // O servietă importantă, ministerială,/ Flirta de o jumătate de ceas/ Cu o poșetă de piele de șarpe,/ Spunându-i direct,/ Apoi de-a-ndoaselea,/ Toate cuvintele referitoare la vreme. // Pe linia troleibuzelor/ Circulau fiare de călcat. // Iar eu căutam oamenii./ Știam că trebuiau să se afle/ Fie în buzunarul de la vestă,/ Fie în fața ori în spatele hainelor,/ Anexați cu o clamă” (Viziune).

Aceasta nu este o ironie postmodernă! Acesta este un protest moral, o formă de a ironiza ipocrizia și impostura, valabilă de când lumea! Poetul e un Diogene căutător de oameni într-o lume tot mai săracă în caractere umane.

În alt poem ne comunică faptul că se simțea ca o piatră din pavaj, peste care au trecut „mașini mici,/ Autocamioane,/ Tancuri/ Și tot felul de picioare”, mai ales tot felul de picioare, cu bocanci. Și aceasta l-a făcut să îndure o suferință apăsătoare, încât „Am simțit soarele până la osii/ Și luna/ Pe la miezul nopții. // Norii mă apasă cu umbra lor,/ De evenimente grele/ Și importante/ Am făcut bătături. // Și cu toate că-mi suport/ Cu destul stoicism/ Soarta mea de granit/ Câteodată mă pomenesc urlând: // Circulați numai pe partea carosabilă/ A sufletului meu,/ Barbarilor!” (Muntele).

Alt poem: „Înaintez cu un instinct sigur/ Pe un drum imposibil,/ Inundat, pun piciorul pe un plaur/ Care se scufundă,/ Dar în momentul acela/ Am și trecut pe plaurul următor,/ Și tot așa mă ține mlaștina/ Fostă mare/ Pe care a mers cuvântul. // Acum trebuie să merg și eu pe valuri,/ Degajat ca pe un drum pavat./ Pe malurile care se îndepărtează mereu/ S-a strâns mulțimea ne-ncrezătoare,/ Orice tremur pe fața mea/ Va stârni vijelia de pietre. // Așa că înaintez somnambulic,/ Mă ține mlaștina,/ Iluzoriu acoperiș de casă./ Jos e mulțimea cu capu-n jos, repartizată pe etaje,/ Lumea care-și vede de treabă/ și nu crede-n mersul pe valuri”. Adică lumea care nu crede în minuni, care nu crede în Dumnezeu.

Din marea pe care a mers Cuvântul a mai rămas o mlaștină, pe care încearcă să meargă cei care nu vor să cedeze în fața imposturii și a ipocriziei generale.

Faptul că viața aceasta e o mergere pe valuri e o metaforă creștină foarte veche, un loc comun al textelor ortodoxe, chiar dacă poezia lui Sorescu are un aer foarte modern.

Pe fondul acestei stări de spirit însă, nu e de mirare că se nasc poezii precum Frescă, care a fost introdus și în manualele școlare și care ilustrează, zice-se, atitudinea de frondă, desacralizantă și ironia tipică postmodernă (în avangardă, desigur): „În iad păcătoșii/ Sunt valorificați la maximum./ Femeilor li se scot din cap,/ Cu o pensetă,/ Clamele, agrafele, inelele, brățările,/ Pânzeturile, lenjeria de pat./ După aceea sunt aruncate/ În clocotul unor cazane,/ Să fie atente la smoală,/ Să nu dea în foc. // Apoi unele/ Sunt transformate în suferințe/ Cu care se cară la domiciliul dracilor pensionari/ Păcatele calde. // Bărbații sunt și ei folosiți/ La cele mai grele munci,/ Cu excepția celor foarte păroși,/ Care sunt torși din nou/ Și făcuți preșuri”.

Bineînțeles, un sentiment adânc de satisfacție îi cuprinde pe mulți dintre criticii noștri, care nu suportă să li se vorbească despre Iad și care iau peste picior frescele medievale care ilustrează Infernul, cu imagini „naive”, rod al unei mentalități „habotnice” și „retrograde”. Dar asta se întâmplă pentru că interpretează poezia literal, pentru că jubilează citind și înțelegând numai ce doresc să înțeleagă.

De ce nu citesc literal și poezia Rugăciune, pe care am comentat-o mai sus[1]? De ce nu o introduc pe aceasta în manuale? Desigur, întrebările sunt retorice, știută fiind încrâncenarea lor față de tot ceea ce ține de Biserică și credință.

Dar oare Marin Sorescu nu știa foarte bine această poziție sarcastică a criticilor literari vizavi de zugrăvirea Iadului în pictura murală eclesiastică românească? Și dacă da, tocmai el, care avea probleme cu cei care treceau încălțați cu șenile peste el, într-o epocă sufocantă comunistă (ceea ce nu înseamnă că azi impostorii și bădăranii și-ar fi micșorat numărul sau tupeul), să fi ținut oare să dea satisfacție propagandei atee?

Eu cred că nu a făcut asta. Eu mai degrabă cred că poemul este unul profund subversiv și că, mimând exprimarea unei opinii generale (oficiale) de dezaprobare a Iadului, din predica sau din fresca Bisericii, Sorescu a întors ironia împotriva stării de fapt a societății comuniste. Pentru că „valorificarea la miximum” a tuturor resurselor și energiilor umane era o lozincă emisă obsesiv de propaganda comunistă.

Mie mi se pare că, în contextul politic al epocii, mesajul poemului este acesta: voi, care vă bateți joc de Iad și de „prostia” celor care cred în asemenea „naive” chinuri veșnice pictate pe zidurile Bisericilor, sunteți cei care, de fapt, creați un adevărat iad social. Până la a ajunge la chinurile Iadului, voi sunteți cei care imaginați torturi dintre cele mai aberante, la care îi supuneți pe oameni, fizic și psihic.

Tocmai de aceea, amănuntele din viața curentă nu lipsesc din poezie. Iar sensul este că tortura psihică (în primul rând, pentru omul care nu suportă mascarada socială) pe care o promovează regimul și toți care se aliniază satanismului său, ritmându-se ideologic după minciunile partidului și ale conducerii politice, nu e mai prejos decât cele mai diabolice forme de tortură.

Presiunea morală la care propaganda ideologică i-a supus pe oameni a desfigurat suflete și caractere, a stâlcit inimi și a schilodit spiritual întreaga societate românească. Și asta pentru „dracii pensionari” care așteptau mereu „păcate calde”…

Cei care considerau Iadul o perspectivă rizibilă, cei ce ridiculizau credința ortodoxă au transformat viața într-un iad greu de suportat. Eu cred că despre asta vorbește Marin Sorescu, mai degrabă decât despre anticiparea postmodernismului…

Da, copiilor care nu au trăit în comunism li se poate spune orice. Minciuna ideologică însă e la fel de nefastă în orice regim.


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/13/marin-sorescu-neparodiantul-neironicul-neludicul-12/.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 42, cf. LXX

1. Să nu te rușinezi de acestea și să nu îți îndepărtezi fața [ta pentru] a nu păcătui:

2. pentru legea Celui Preaînalt și [pentru] făgăduință și pentru judecată să-l îndrepți pe cel neevlavios,

3. pentru cuvântul soției și al călătorilor și pentru darea moștenirii prietenilor,

4. pentru precizia cântarului și a greutăților [lui] și pentru dobândirea celor multe și a celor puține,

5. pentru vânzarea cea diferită a negustorilor [περὶ διαφόρου πράσεως ἐμπόρων] și pentru multa certare a copiilor [καὶ περὶ παιδείας τέκνων πολλῆς] și slujitorului celui rău coasta să-i sângeri [καὶ οἰκέτῃ πονηρῷ πλευρὰν αἱμάξαι][!]

6. Asupra femeii celei rele bună [este] pecetea și, [acolo] unde [sunt] mâinile cele multe, încuie!

7. [La] cel care ai să-i dai, [să-i dai] cu număr și cu greutate[1], iar darea și luarea [la] toți [să fie] cu scriere[!]

8. Pentru certarea celui neînțelegător și a celui nebun și a celui foarte bătrân judecându-se [care se judecă] cu cei tineri. Și vei fi [un] învățat cu adevărat [καὶ ἔσῃ πεπαιδευμένος ἀληθινῶς] și [un bărbat] dovedit înaintea a tot celui viu [καὶ δεδοκιμασμένος ἔναντι παντὸς ζῶντος].

9. Fata tatălui [este] privegherea cea tainică [θυγάτηρ πατρὶ ἀπόκρυφος ἀγρυπνία] [a lui] și grija ei[2] îndepărtează somnul [καὶ ἡ μέριμνα αὐτῆς ἀφιστᾷ ὕπνον] [său]. [Pentru ca,] în tinerețea ei [ἐν νεότητι αὐτῆς], să nu cumva să treacă [de vârsta] cea dintâi [μήποτε παρακμάση][3] și, trăind împreună cu [familia ei] [καὶ συνῳκηκυῖα], să nu cumva să se urască [pe sine] [μήποτε μισηθῇ].

10. [Pentru ca,] în fecioaria [ei] [ἐν παρθενίᾳ], să nu cumva să se pângărească [μήποτε βεβηλωθῇ] și, în cele părintești ale ei [καὶ ἐν τοῖς πατρικοῖς αὐτῆς], să se facă însărcinată [ἔγκυος γένηται]. [Pentru ca ea,] cu bărbat fiind, să nu cumva să greșească și, trăind împreună [cu el], să nu cumva să fie fără de copii.

11. Asupra fetei celei încăpățânate întărește paza [ἐπὶ θυγατρὶ ἀδιατρέπτῳ στερέωσον φυλακήν], ca nu cumva să te faci bucurie rea vrăjmașilor [μήποτε ποιήσῃ σε ἐπίχαρμα ἐχθροῖς], motiv de vorbă în cetate și cel judecat de popor! Și [astfel] are să te rușineze în mulțimea celor mulți.

12. [La] tot omul nu te uita la frumusețea [lui] [παντὶ ἀνθρώπῳ μὴ ἔμβλεπε ἐν κάλλει][4] și în mijlocul femeilor nu sta împreună!

13. Căci din veșminte iese molia și de la femeie răutatea femeii [καὶ ἀπὸ γυναικὸς πονηρία γυναικός].

14. Mai bună [este] răutatea bărbatului [κρείσσων πονηρία ἀνδρὸς] decât femeia cea care face binele [ἢ ἀγαθοποιὸς γυνή] și [decât] femeia rușinându-se întru certare[a ei] [καὶ γυνὴ καταισχύνουσα εἰς ὀνειδισμόν].

15. De aceea, îmi voi aduce aminte de lucrurile Domnului și pe care le-am văzut, [pe acelea] le voi povesti. [Căci] în cuvintele Domnului [sunt] lucrurile Sale [ἐν λόγοις Κυρίου τὰ ἔργα Αὐτου].

16. Soarele, luminând peste tot, am privit și de slava Domnului [este] plin lucrul Său [καὶ τῆς δόξης Κυρίου πλῆρες τὸ ἔργον Αὐτοῦ].

17. [Oare] nu a scrie [a dat] celor Sfinți Domnul [și] să povestească toate cele minunate ale Sale, pe care le-a întărit Domnul [ἃ ἐστερέωσεν Κύριος], Atotțiitorul [ὁ Παντοκράτωρ], [ca] să se întărească în[tru] slava Lui totul [στηριχθῆναι ἐν δόξῃ Αὐτοῦ τὸ πᾶν]?

18. Abisul și inima le-a urmărit [ἄβυσσον καὶ καρδίαν ἐξίχνευσεν][5] și întru faptele cele mari ale lor [El] a cugetat [καὶ ἐν πανουργεύμασιν αὐτῶν διενοήθη]. Căci Cel Preaînalt a cunoscut toată cunoașterea [ἔγνω γὰρ ὁ Ὕψιστος πᾶσαν εἴδησιν] și a privit întru semnul veacului [καὶ ἐνέβλεψεν εἰς σημεῖον αἰῶνος],

19. vestindu-le pe cele care au trecut și pe cele care vor fi [ἀπαγγέλλων τὰ παρεληλυθότα καὶ τὰ ἐσόμενα] și descoperind urmele cele ascunse [καὶ ἀποκαλύπτων ἴχνη ἀποκρύφων].

20. Tot gândul nu a trecut pe lângă El [οὐ παρῆλθεν Αὐτὸν πᾶν διανόημα] [și] nu s-a ascuns de El niciun cuvânt [οὐκ ἐκρύβη ἀπ᾽ Αὐτοῦ οὐδὲ εἷς λόγος][6].

21. [Pe] cele mărețe ale înțelepciunii Sale [El] le-a împodobit [τὰ μεγαλεῖα τῆς σοφίας αὐτοῦ ἐκόσμησεν], precum [El] este mai înainte de veac și întru veac [ὡς ἔστιν πρὸ τοῦ αἰῶνος καὶ εἰς τὸν αἰῶνα]. [Și El] nici [nu] S-a adăugat [οὔτε προσετέθη], nici [nu] S-a împuținat [οὔτε ἠλαττώθη] și [nici] nu a avut nevoie de niciun sfătuitor [καὶ οὐ προσεδεήθη οὐδενὸς συμβούλου].

22. Precum toate lucrurile Sale [sunt] cele poftite [de oameni] și ca o scânteie este să vezi [ὡς σπινθῆρός ἐστιν θεωρῆσαι].

23. Toate acestea trăiește [trăiesc] și rămâne [rămân] întru veac, în toate nevoile [noastre], și toate ascultă [de El].

24. Toate [sunt] îndoite [πάντα δισσά], una înaintea celeilalte [ἓν κατέναντι τοῦ ἑνός], și [El] nu a făcut nimic nepotrivit [καὶ οὐκ ἐποίησεν οὐδὲν ἐλλεῖπον].

25. [Căci El] una [câte] una le-a întărit pe cele bune [ἓν τοῦ ἑνὸς ἐστερέωσεν τὰ ἀγαθά]. Și cine se va umple văzând slava Lui [καὶ τίς πλησθήσεται ὁρῶν δόξαν Αὐτοῦ]?


[1] Cântărind ceea ce-i dai.

[2] Grija pentru ea, pentru fata lui.

[3] Cea proprie căsătoriei.

[4] Fizică, exterioară.

[5] Cu privire la Dumnezeu.

[6] Căci El cunoaște toate gândurile pe care le-au avut oamenii și toate cuvintele pe care ei le-au spus.

Predică la Duminica a VIII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

potrivit Evangheliei de azi [Mt. 14, 14-22], noi venim la Biserică pentru ca să mâncăm cu sufletul nostru cuvintele lui Dumnezeu. Să mâncăm înțelegerile dumnezeiești din cuvintele Lui și, întărindu-ne prin acestea, să îndrăznim mai apoi să-L mâncăm și pe El, Cel euharistic.

Căci mai întâi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu, pentru ca să-L înțelegem. Să-L ascultăm cu toată inima, cu toată atenția, cu toată dorința noastră de a împlini cuvintele Lui. Pentru că El ne vorbește prin Evanghelia Sa, prin Sfinții Săi, prin toți oamenii din viața noastră, prin întreaga Sa creație. El ne vorbește despre ce trebuie să facem noi în relația cu El.

Și dacă Îl înțelegem întrucâtva, după puterea noastră întotdeauna redusă, El, Cel plin de generozitate față de noi, nu ne ține afară, nu ne ține departe de El, ci ne cheamă înăuntru, în relația interioară cu Sine. Pentru că cuvintele Lui sunt pregătirea pentru întâlnirea ființială cu El înăuntrul nostru. Căci El ne cheamă să ne hrănim dumnezeiește cu Trupul și Sângele Său cele preadumnezeiești, dându-ni-Se nouă ca mâncare și băutură spre viața veșnică.

Pentru că, împărtășindu-ne cu El, Domnul ne introduce în cunoașterea și simțirea Lui intimă. Ne dă să simțim și să gândim și să trăim dumnezeiește, deși noi suntem aici, pe pământ. Dar pentru că suntem în unire intimă cu El, interioară, de aceea simțim ceea ce se revarsă din Dumnezeul nostru în noi, simțim slava Lui care se revarsă veșnic din El în noi și, prin ea, înțelegem ce vrea El de la noi: ca noi să fim niște dumnezei după har, niște Sfinți ai Lui preafrumoși duhovnicește și nu oameni banali, șterși, neinteresanți. Pentru că El ne poate sfinți în mod desăvârșit și noi putem trăi pe pământ ca în cer, fiindcă El ne face Sfinți ai Lui.

Și toți trebuie să fim Sfinți ai Lui, pentru că viața Bisericii e viața lui Dumnezeu care se revarsă continuu în noi.

Așadar, cuvintele lui Dumnezeu nu sunt cuvinte goale, nu sunt cuvinte pe care poți să le tratezi de sus sau să fii indiferent față de ele, ci sunt cuvinte pline de taină, pline de viață dumnezeiască, pline de înțelegeri sfinte. Ele sunt poarta dumnezeiască spre El Însuși. Dacă le înțelegi, pătrunzi în intimitatea Lui. Pentru că, prin intermediul cuvintelor Sale revelate nouă prin Sfinții Săi, noi înțelegem cum e El și ce face El în viața întregii Sale creații.

De aceea eu dau preț absolut cuvintelor Lui atunci când le traduc din Scriptură și pentru aceasta le pun în fața dumneavoastră așa cum sunt ele acolo, în text, chiar dacă adesea par enigmatice, par greu de înțeles. Și așa și sunt: sunt foarte greu de înțeles! Abia înțelegi, uneori, sensul literal al textului, darămite pe cele dumnezeiești.

Pentru că El s-a exprimat în acest fel greu, obscur, neînțeles prin Sfinții Lui tocmai pentru ca noi să ne nevoim să Îl înțelegem. Și El ne ajută să Îl înțelegem, să Îi înțelegem cuvintele și să pătrundem în intimitatea Lui, pe măsura râvnei și a curățirii noastre pentru El. Pentru a-L înțelege, pentru a-L urma, pentru a-L iubi.

De aceea, o predică despre înțelegerea interioară a cuvintelor Lui e o predică despre încurajarea oamenilor credincioși de a intra în intimitatea Lui, a Dumnezeului nostru. Căci cuvintele Lui, care sunt grele și tainice, atunci când El ni le luminează, când ni le face explicite pe măsura noastră, devin mâncarea minții și a inimii noastre, mâncarea noastră duhovnicească.

Și noi spunem că această mâncare sufletească, pe care o strângem cu greu, ca furnica, prin nevoințele și studiile noastre continue, reprezintă învățarea noastră de către Dumnezeu. Reprezintă teologia pe care El ne-a revelat-o în mod personal și cu care ne-a hrănit trupul și sufletul nostru.

Căci cuvintele lui Dumnezeu, odată ce ne hrănesc sufletul, ne hrănesc și trupul nostru. Pentru că slava lui Dumnezeu, ascunsă în cuvintele Lui, trece din sufletul nostru și în trupul nostru. Și ne sfințește cu totul pe noi. De aceea, „nu numai cu pâine va trăi omul [οὐκ ἐπ᾽ ἄρτῳ μόνῳ ζήσεται ἄνθρωπος], ci [și] cu tot cuvântul ieșind din gura lui Dumnezeu [ἀλλ᾽ ἐπὶ παντὶ ῥήματι ἐκπορευομένῳ διὰ στόματος Θεοῦ]” [Mt. 4, 4, BYZ].

Pentru că pâinea nu hrănește și sufletul nostru. Dar pâinea cuvintelor lui Dumnezeu, pâinea teologiei Sale hrănește și sufletul și trupul nostru, pentru că ne sfințește cu totul.

Așa că, atunci când Domnul le-a spus Apostolilor Săi: „Nu au nevoie să plece [Οὐ χρείαν ἔχουσιν ἀπελθεῖν] [după mâncare], [ci] dați-le voi lor să mănânce [δότε αὐτοῖς ὑμεῖς φαγεῖν]!”[Mt. 14, 16, BYZ], Domnul ne-a vorbit în mod tainic despre masa teologică și liturgică a Bisericii.

Căci Biserica ne dă cuvinte dumnezeiești spre înțelegere, ne dă Sfinte Icoane spre contemplare sfântă, ne dă să trăim Slujbe Sfinte, în care Dumnezeu e prezent cu tot cerul Său, după care ne pune la masa Împărăției și Îl jertfește pentru noi pe Mielul Bisericii, Care e Mielul Tatălui pentru noi, cei păcătoși, pentru ca noi să mâncăm din El și să avem viața Lui întru noi.

Căci dacă e o bucurie mare, atunci când primești, pe patul spitalului, o transfuzie de sânge de care ai nevoie pentru trup și pentru viața ta, cum să nu fie bucurie unică și veșnică această continuă transfuzie de viață dumnezeiască, care este Dumnezeiasca Euharistie în trupul și în sufletul nostru? Pentru că noi ne schimbăm continuu în mod dumnezeiesc în relație cu Dumnezeul mântuirii noastre și mereu suntem alții.

Nu suntem aceiași, ci mereu suntem schimbați în mod dumnezeiește de către El! Nu suntem plictisiți de viață, ci suntem continuu plini de viață, de bucurie dumnezeiască, sfântă, pentru că noi nu mai suntem ai noștri, ci mereu suntem ai Lui. Căci ne dăm pe noi înșine lui Dumnezeu, ca să ne schimbe continuu. Și prin tot ceea ce vedem, simțim, pipăim, înțelegem, iubim, noi creștem în relația cu El, dar și cu toți oamenii și cu întreaga creație.

Căci una e să îl vezi pe om ca chip al lui Dumnezeu, creat de El și ajutat de El în toate și să îl respecți, să îl apreciezi, să îl iubești, chiar și când el e căzut, e murdar, s-a urâțit interior, și alta e când îl consideri un animal, un infect, un ratat. Când îl minimalizezi, te minimalizezi, pentru că și tu ești om. Și dacă ești om și nu respecți pe unul asemenea ție, nici pe tine nu te respecți.

Pe afară, oamenii par asemănători. Au cu toții aceleași membre, merg toți în picioare, se acoperă toți cu haine, se folosesc de cuvinte, au cu toții o familie a lor, în care s-au născut. Dar taina oamenilor e înăuntrul lor! Acolo ei sunt foarte diferiți, deși au și în sufletul lor multe lucruri comune. Și sunt diferiți prin modul în care se raportează la Dumnezeu și la semeni și la întreaga creație.

Mie, spre exemplu, nu îmi place să rup ramuri din copaci, să rup flori, să omor animale și păsări și insecte, ci eu le contemplu pe toate așa cum sunt ele. Îmi place să le văd în firescul lor, în modul lor de-a fi. Pentru că fiecare dintre ele au ceva să ne spună. Au ceva foarte important să ne spună.

Îmi place diversitatea lor și, mai ales, a oamenilor. Cred că am început să scriu literatură, să fiu scriitor, tocmai pentru că iubesc nespus de mult diversitatea umană. Niciun om nu seamănă cu altul. De aceea, fiecare om e o lume în sine, care așteaptă să fie descoperită. Și dacă ești fascinat de aventură, de noi descoperiri, atunci oamenii sunt cea mai mare aventură a vieții noastre.

Tocmai din acest motiv îmi plac mai mult oamenii decât călătoriile. Îmi place să văd diverse locuri, diverse cărți, diverse construcții…dar, mai cu seamă, îmi place să văd și să înțeleg oameni diverși. Iar dacă găsesc un om complex, un om profund, un om volubil, atunci îl prefer în locul unei croaziere sau în locul unei cărți. Pentru că oamenii sunt ei înșiși o lume, o lume vastă, o lume sintetizată la modul personal.

Da, iubiții mei, de la noi trebuie să cereți hrană pentru sufletele și trupurile dumnevoastră! De la ierarhia Bisericii. Trebuie să cereți hrana lui Dumnezeu, care se înmulțește în oameni și care ajunge pentru toți. Orice Slujbă, orice predică, orice carte, orice Sfântă Icoană este o hrană pentru noi toți.

Tocmai de aceea, când scrii sau când traduci o carte, prin ea hrănești multe suflete. Așa după cum, atunci când săvârșim Dumnezeiasca Liturghie, întreaga creație se folosește prin pomenirea ei liturgică. Prin asumarea ei în viața și lucrarea lui Dumnezeu.

Sfintele Icoane sunt bucuria noastră, a contemplației noastre teologice. Pentru că în ele vedem oameni transfigurați, oameni frumoși, oameni plini de slava lui Dumnezeu. Pentru că vedem adâncul oamenilor revărsat în afara lor. Vedem adâncul lor personal, la care ei ne fac părtași și pe noi.

Când conversăm cu cineva, ce căutăm de fapt? Să înțelegem adâncul său personal. Să îl punem pe om în starea de a se revela pe sine, de a vorbi despre sine în mod explicit.

Însă Sfintele Icoane sunt vorbiri explicite despre cine sunt Sfinții lui Dumnezeu! Cărțile lor vorbesc despre propria lor experiență. Ele sunt explicite, abundă de înțelegeri, și înțelegerile lor devin o parte din viața noastră. Pentru că la Slujbele Bisericii noi aflăm și trăim foarte multe lucruri minunate, care devin parte constitutivă din noi înșine.

Orice zi a vieții noastre este o uimire, o constatare, o verificare, o aprofundare de sine. Și chiar dacă ești bolnav sau, dimpotrivă, ești plin de viață, a trăi nu înseamnă a fi mort, ci a trăi înseamnă că poți să schimbi ceva în tine însuți, dar și în alții.

Poți să schimbi printr-un cuvânt, printr-un gest, printr-o faptă. Putem schimba mereu conținutul interior al vieții noastre, pentru că putem fi mereu alții. Iar cine invocă bătrânețea pentru neschimbare, pentru imobilitate interioară, acela ne minte. Pentru că bătrânețea e, dimpotrivă, cea mai mobilă dintre vârste, cea mai dispusă la schimbare, la schimbarea în bine. Căci moartea e cea mai aproape de tine și nu vrei să pleci lăsând o imagine urâtă în urma ta. Ci, dimpotrivă, vrei ca tu să fii apreciat și lucrurile tale să fie prețuite în urma ta. De aceea încerci să le lași unor oameni care știu să prețuiască lucrurile unice și să-ți păstreze o memorie bună.

Așadar, iubiții mei, cuvintele lui Dumnezeu ne fac să trăim înăuntrul nostru și să fim captivați de adâncul de taină al oamenilor! Cuvintele Lui ne fac profunzi, ne coboară în noi înșine și în alții. Căci noi tindem să îi cunoaștem pe oameni, așa după cum Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Și cum, în relația cu El, noi nu considerăm că există o limită în cunoașterea Lui, tot la fel nu considerăm că există o limită în cunoașterea oamenilor. Ci dorim să îi cunoaștem continuu pe oameni, pentru că ei au în continuu lucruri pe care pot să ni le comunice.

Dar când nu dorim să comunicăm, atunci îi privăm pe alții de adâncul nostru și pe noi de adâncul lor. Când nu vrem să citim, nu știm ce lucruri mari și frumoase sunt în cărți. Când nu vrem să avem o relație cu Dumnezeu, nu știm ce înseamnă să trăiești dumnezeiește încă de acum, de pe pământ.

Pentru că toate acestea se fac în relație cu El și cu oamenii. Citim cărțile cuiva pentru ca să îl înțelegem pe autorul lor. Privim la faptele oamenilor, pentru ca să îi înțelegem pe ei. Iar ceea ce nu înțelegem, ceea ce ne depășește, e întotdeauna o aspirație spre mai mult pentru noi, căci înțelegem că avem întotdeauna lucruri de aflat, de înțeles, de cunoscut.

Mâncați dumnezeiește, iubiții mei! Bucurați-vă de toate minunile lui Dumnezeu, de toți oamenii Lui, de toată cunoașterea pe care El ne-a pus-o la dispoziție! Căci asumându-ne interior toată această cunoaștere plurală, diversă, care se sintetizează în  interiorul nostru, noi devenim lumi tot mai cuprinzătoare.

Iar lumile cele mai cuprinzătoare, lumile personale cele mai cuprinzătoare sunt cele în care Dumnezeu și întreaga Sa creație tronează în ele. Fiți o astfel de lume! Amin.


[1] Începută la 7. 48, în zi de miercuri, pe 18 iulie 2018. Zi cu soare, 22 de grade.

Ceaslovul cel Mare (ed. 2003)

Ceaslovul cel mare

Ceaslovul cel Mare, tipărit cu binecuvântarea PS Galaction [Stângă], Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003, 777 p. O carte masivă, impunătoare.

El reproduce Orologiu, tipărit în timpul lui Carol I, Regele României, cu autorizarea și binecuvântarea Sfântului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, Ed. Tipografia Cărților bisericești, București, 1896.

S-a păstrat și introducerea ediției întâi, din 1887. Din care aflăm că e după ediția de la Neamț și că folosește Scriptura de la 1688. Iar la finalul introducerii aflăm componența Sfântului Sinod de la acea dată: președintele Sinodului: Iosif, Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei și Sucevei, iar membrii Sinodului, format din Episcopi: Ghenadie al Râmnicului, Ieronim al Romanului, Dionisie al Buzăului, Silvestru al Hușilor, Gherasim al Argeșului, Partenie al Dunării de Jos, și din Arhierei: Valerian Râmniceanu, Calistrat Bârlădeanu, Dositeiu Botoșăneanu, Ioanichie Floru Băcăoanu, Pimen G. Piteșteanu, Atanasie M. Craioveanu, Meletie Gălățeanu și Nifon Ploieșteanu.

Cartea ortodoxă a orelor de rugăciune începe cu Rugăciunile dimineții (9-16) și se continuă cu Miezonoptica din toate zilele (17-29), Miezonoptica din sâmbete (30-36), Miezonoptica din duminici (37-40), Utrenia (41-77), Ceasul întâi (78-81), Mijloceasul întâi (82-84), Ceasul al 3-lea (85-88), Mijloceasul al 3-lea (89-91), Ceasul al 6-lea (92-96), Mijloceasul al 6-lea (97-99), Obednița (100-104), Condacele de peste săptămână (105-108), Rânduiala mesei (109-111), Rânduiala Panaghiei (112-115), Ceasul al 9-lea (116-120), Mijloceasul al 9-lea (121-123), Vecernia (124-132), Rugăciunile la masa de seară (133), Pavecernița Mare (134-151), Pavecernița Mică (152-155), Rugăciunile de seară (156-162), Binecuvântările Învierii (163-164), Binecuvântările morților (165-166), Troparele și condacele Triodului (167-176), Troparele și condacele Penticostarului (177-182), Troparele Învierii (183-188), Troparele Născătoarei de Dumnezeu (189-202), Troparele de peste toată săptămâna (203-204). Și de aici încolo avem diverse Acatiste, Canoane și Paraclise (205-493), Canonul de rugăciune către Puterile cerești și către toți Sfinții (494-499), Canonul de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos (500-505), Paraclisul Sfântului Mormânt (506-514), care a fost compus de Ioannis, Episcopul Mirelor și tradus din gr. de Sofronie, Mitropolitul Moldovei, în anul 1859, cf. p. 506, după care avem Canonul Sfintei împărtășiri (518-540).

Partea finală a cărții e formată din Sinaxarul peste tot anul, cu troparele și condacele Sfinților din fiecare zi (543-767), Corespondența dintre Avgar, Regele Edesei, și Domnul Iisus Hristos, mărturia lui Iosif Flavius despre Domnul și descrierea înfățișării Domnului (768-769) și Învățătură pe scurt despre posturi și despre toate dezlegările de peste an (770-774).

Cartea poate fi downloadată de aici.

Are 364 mb în format PDF.

Predică la pomenirea Sfântului Profet Iliu Tesvitis [20 iulie 2018]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Iliu [Ηλιου] a vrut să aducă jertfă lui Dumnezeu, el a chemat poporul către sine [I Împ. 18, 30, LXX]. Fapt pentru care „s-a apropiat tot poporul către el [προσήγαγεν πᾶς ὁ λαὸς πρὸς αὐτόν]” [Ibidem]. Căci dacă vrei să vezi lucrurile lui Dumnezeu, trebuie să te apropii de Slujitorii Lui și să iei aminte la ei. La viața lor și la lucrarea lor. Pentru că ei te vor învăța să Îi slujești cu adevărat lui Dumnezeu.

Și Sfântul Iliu a luat „12 pietre, după numărul semințiilor lui Israil [δώδεκα λίθους κατ᾽ ἀριθμὸν φυλῶν τοῦ Ισραηλ]” [I Împ. 18, 31, LXX], așa după cum Domnul Își va alege 12 Ucenici ai Săi [τοὺς δώδεκα Μαθητὰς Αὐτοῦ] [Mt. 10, 1-4], pentru ca ei să vadă, din intimitatea cu El, viața și cuvintele Lui. Pentru ca Ucenicii să devină Apostolii Lui, trimișii și propovăduitorii Lui în toată lumea [Mt. 28, 19-20]. Iar fiecare piatră apostolică, adică fiecare propovăduire apostolică în parte, a fost pusă la temelia Bisericii. Căci, deși erau 12, alături de cei 70 [Lc. 10, 1] și de alți Apostoli ai Săi, cu toții au zidit în oameni Biserica lui Dumnezeu și au răspândit-o în lumea păgână, transformându-i pe păgâni în oameni ai lui Dumnezeu. Iar ceea ce părea a fi „o fatalitate”, ceea ce părea că e „de când lumea”, adică păgânismul, cu tot ceea ce însemna a fi păgân și a sluji la idoli, a început să se destrame înaintea propovăduirii Apostolilor Săi.

Pentru că nimic nu stă în picioare înaintea propovăduirii Bisericii! Nimic nu stă neschimbat în fața celor care Îl propovăduiesc pe Dumnezeu. Pentru că niciun popor nu e lăsat în afara Bisericii, ci fiecare e chemat aici, înăuntru…

Fiindcă noi și ei și toți trebuie să Îi slujim lui Dumnezeu. Toți avem un singur Dumnezeu, dar pe El trebuie să Îl recunoaștem și să Îl slujim cu adevărat, adică așa după cum o dorește El Însuși, adică din interiorul Bisericii Sale.

De aceea, cele 12 pietre ale Sfântului Iliu au vorbit profetic despre toată propovăduirea apostolică, care stă la fundamentul Bisericii. Căci pietrele prevesteau Biserica Dumnezeului treimic, pe cea în care trăim și ne odihnim noi astăzi.

Pentru că Sfântul Iliu „a zidit pietrele în[tru] numele Domnului [ᾠκοδόμησεν τοὺς λίθους ἐν ὀνόματι Κυρίου] și a vindecat jertfelnicul care a fost dărâmat [καὶ ἰάσατο τὸ θυσιαστήριον τὸ κατεσκαμμένον]” [I Împ. 18, 32, LXX]. Căci pietrele credinței numai împreună zidesc Biserica. Iar oamenii credinței rămân împreună în Biserică, dacă mărturisesc aceeași credință apostolică și patristică, dacă trăiesc aceeași viață dumnezeiască, dacă au aceeași Tradiție și dacă slujesc aceleași Slujbe ale Bisericii.

Trebuie să ne zidim fiecare dintre noi întru numele Domnului, botezându-ne întru moartea și învierea Sa, pentru ca să fim ai Lui și să ne dăruim întotdeauna Lui. Căci numai astfel ne vindecăm interior în mod continuu și ne arătăm un jertfelnic viu al lui Dumnezeu, pe care se aduc în mod tainic și rațional jertfele rugăciunii și ale laudei noastre și ale încrederii noastre nețărmurite în Dumnezeu.

Jertfelnicul a fost vindecat, a fost sfințit de Sfântul Iliu! Pentru că această vindecare a jertfelnicului vorbea în mod tainic despre vindecarea noastră ontologică prin iconomia/ lucrarea mântuitoare a lui Hristos Dumnezeu. Căci El a făcut în umanitatea Sa ceea ce noi trebuie să facem în noi înșine. El a sfințit și îndumnezeit firea umană pe care Și-a asumat-o în persoana Sa divino-umană, pentru ca să ne dăruie tuturor posibilitatea ca în mod personal să ne curățim și să ne luminăm și să ne sfințim în mod desăvârșit în relația cu El, cu izvorul vieții noastre veșnice.

De aceea, când spunem că El ne-a mântuit pe noi, pe toți oamenii, spunem că El a lucrat în umanitatea Sa toată mântuirea noastră. Pentru că toată viața Lui în trup a fost pentru noi și pentru mântuirea noastră. Dar când ne referim la trăirea personală a mântuirii Sale, adică la mântuirea fiecăruia dintre noi, ea înseamnă asumarea liturgico-ascetico-mistică a mântuirii lui Hristos în Biserica Sa. Pentru că trebuie să intrăm în Biserică prin Botezul sacramental al Bisericii, care este curățitor, luminător și sfințitor pentru noi, ca să ne umplem de slava lui Dumnezeu și, în relația cu El, să ne trăim mântuirea noastră ca pe o continuă curățire, luminare și sfințire a noastră.

Pentru că mântuirea se trăiește în mod activ, în mod continuu în Biserica Sa, iar fiecare clipă a vieții noastre e o clipă a mântuirii noastre. Pentru că mântuirea noastră e o continuă relație interioară cu Dumnezeu, adică o sălășluire a Lui în noi prin slava Sa și o împlinire a tuturor poruncilor Lui cu multă stăruință.

De aceea și Sfântul Iliu „a pus apa să țină două metrite de sămânță în jurul jertfelnicului [ἐποίησεν θααλα χωροῦσαν δύο μετρητὰς σπέρματος κυκλόθεν τοῦ θυσιαστηρίου]” [I Împ. 18, 32, LXX]. Un metritis [μετρητής] avea 39, 4 litri[2]. Aproape 80 de kg de sămânță a pus în apa care înconjura jertfelnicul lui Dumnezeu. Pentru ca să ne vorbească în mod tainic despre trupul și sufletul nostru, despre cele două metrite pe care trebuie să le dăruim lui Dumnezeu, pentru ca, prin harul Botezului, să rodească în noi sămânța cuvintelor lui Dumnezeu.

Căci fiind scufundați în mod întreit în apa Botezului, cea plină de slava lui Dumnezeu, începe să rodească în noi viața lui Dumnezeu. De atunci, de când începem să fim creștini, adică fiii lui Dumnezeu prin harul Său, încep să crească în noi toate virtuțile cele dumnezeiești. Și Sfântul Iliu, punând semințele în apa din jurul jertfelnicului Său, ne arată că ele cresc în noi numai prin slava lui Dumnezeu. Tot binele dumnezeiesc crește în noi prin împreuna nevoință cu harul lui Dumnezeu.

Și Sfântul Iliu „a strâns despicăturile [de lemn] pe jertfelnic [ἐστοίβασεν τὰς σχίδακας ἐπὶ τὸ θυσιαστήριον]”, adică a strâns la un loc toate virtuțile noastre, el fiind cel „care a făcut și a tăiat în bucăți arderea de tot [ὃ ἐποίησεν καὶ ἐμέλισεν τὸ ὁλοκαύτωμα]” [I Împ. 18, 33, LXX]. Pentru că numai unind toate virtuțile între ele, în adâncul nostru, noi putem să ne dăruim ca ardere de tot lui Dumnezeu. Căci noi, în același timp, trebuie să ne facem proprii faptului de a ne jertfi Lui și tot noi suntem jertfa. Suntem o jertfă vie, înțelegătoare, care se pregătește pe sine pentru Dumnezeu. Care se dăruie lui Dumnezeu.

Căci în timpul Făgăduinței celei Vechi, jerfele cele multe indicau Jertfa cea una a Domnului, moartea Lui pe Cruce pentru noi. O prefigurau. Pe când astăzi, trăind din Jertfa Domnului, continuu actualizată euharistic pentru noi în Biserică, învățăm continuu să ne aducem ca jertfe vii, duhovnicești lui Dumnezeu, prin totala noastră predare în mâna Lui.

Și Sfântul Iliu „a pus [jertfa] peste despicături[le de lemn] [ἐπέθηκεν ἐπὶ τὰς σχίδακας] și a strâns-o pe jertfelnic [καὶ ἐστοίβασεν ἐπὶ τὸ θυσιαστήριον” [I Împ. 18, 33, LXX]. Și noi suntem jertfa de pe jertfelnicul lui Dumnezeu! Noi suntem jertfelnicul, noi suntem jertfa și noi trebuie să ne aducem jertfă fără de prihană lui Dumnezeu. Pentru că El, mai înainte de noi, S-a răstignit pentru noi, pentru ca noi să ne răstignim patimile în noi înșine și să ne sfințim întru El. Și El S-a făcut Jertfa cea desăvârșită a noastră, Jertfa cea mare a Bisericii, pentru ca noi să ne aprindem ca jertfe ale Lui.

Căci Sfântul Iliu a pus pe jertfelnic o ardere de tot, ca să ne învețe pe noi să ardem cu totul în iubirea și în slujirea lui Dumnezeu, curățindu-ne de tot păcatul și de toată patima. Și a poruncit să se toarne 4 vase de apă peste arderea de tot, peste carnea jertfei, și peste lemne [I Împ. 18, 34, LXX], pentru că întreaga lume, din cele patru părți ale ei, trebuie să se jertfească lui Dumnezeu în Biserica Sa.

Toți și cu totul trebuie să ne jertfim lui Dumnezeu!

Și el a poruncit de 3 ori câte 4 vase de apă [Ibidem], pentru că Dumnezeul mântuirii noastre e în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Și El vrea apă de 12 ori peste jertfa noastră, pentru că noi trebuie să trăim apostolic viața noastră, pe temelia neclintită a învățăturii Apostolilor Lui.

Căci Apostolii Lui nu au propovăduit decât pe Dumnezeul treimic. Pe Dumnezeul treimic pe Care ni L-a revelat Fiul întrupat și pe Care Sfinții Apostoli au învățat să-L slujească de la Învățătorul lor, Hristos Dumnezeu.

Pentru că și Sfântul Eliahu [אֱלִיָּהוּ][3], numele ebraic al Sfântului Iliu, ne învață prin numele său că Dumnezeul nostru este Dumnezeu[4], este adevăratul Dumnezeu. Despre Care Fiul ne-a descoperit că Dumnezeul nostru este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Și Fiul ne-a dat învățătura deplină despre Dumnezeul nostru treimic, pentru că ne-a învățat comuniunea veșnică, desăvârșită, de viață și de iubire a persoanelor dumnezeiești între Ele. Și că Dumnezeul mântuirii noastre, prin slava Lui, coboară în fiecare dintre noi, pentru a ne face pe noi biserici vii ale lui Dumnezeu.

Și dacă suntem pregătiți de jertfă și suntem înconjurați și umpluți de slava lui Dumnezeu sau de apa care izvorăște din ființa Lui, Sfântul Iliu se roagă astfel pentru noi: „Doamne [Κύριε], Dumnezeul lui Avraam și al lui Isaac și al lui Israil [ὁ Θεὸς Αβρααμ καὶ Ισαακ καὶ Ισραηλ], auzi-mă, Doamne [ἐπάκουσόν μου Κύριε], auzi-mă astăzi în[tru] foc [ἐπάκουσόν μου σήμερον ἐν πυρί] și să cunoască tot poporul acesta că Tu ești Domnul, Dumnezeul lui Israil [καὶ γνώτωσαν πᾶς ὁ λαὸς οὗτος ὅτι Σὺ εἶ Κύριος ὁ Θεὸς Ισραηλ], și eu [sunt] robul Tău [κἀγὼ δοῦλός Σου] și pentru Tine am făcut lucrurile acestea [καὶ διὰ Σὲ πεποίηκα τὰ ἔργα ταῦτα]! Auzi-mă, Doamne, auzi-mă în[tru] foc și să cunoască poporul acesta că Tu ești Domnul Dumnezeu și Tu ai întors înapoi inima poporului acestuia [καὶ Σὺ ἔστρεψας τὴν καρδίαν τοῦ λαοῦ τούτου ὀπίσω]!”[I Împ. 18, 36-37, LXX], Tu ai întors inima lui către Tine.

Iar Sfântul Iliu cere foc pentru jertfă, foc de la Dumnezeu, ca jertfa lui să ardă, să se mistuie cu totul, dar cere și slava Lui, slava Lui ca foc pentru noi. Pentru că slava Lui ne curățește pe noi și ne vindecă de patimile noastre. Căci numai întru slava Lui, noi putem să Îl recunoaștem pe El ca Dumnezeul nostru și ca Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.

– De ce jertfa trebuia să ardă cu totul?

– Pentru că ea ne vorbea despre dăruirea noastră cu totul lui Dumnezeu până în ultima clipă a vieții noastre. Dăruirea noastră Lui fără rest. Pentru că fiecare clipă a vieții noastre trebuie să fie o slujire a lui Dumnezeu.

Iar Dumnezeu răspunde la rugăciunea robului Său! La rugăciunea celui care se încrede în El și așteaptă de la El tot lucrul bun și vrea ca El să fie cunoscut și înțeles și iubit de către oameni. Pentru că rugăciunea lui Iliu este una euharistică, de mulțumire adusă Lui și de totală încredere în El. E o rugăciune care cere revelarea lui Dumnezeu în fața întregului popor.

De aceea, Dumnezeu Se revelează ca urmare a rugăciunii Sfântului Iliu! Căci „a căzut foc de la Domnul din cer [ἔπεσεν πῦρ παρὰ Κυρίου ἐκ τοῦ οὐρανου]” [I Împ. 18, 38, LXX], un foc minunat, ca acela care coboară în Mormântul Lui din Ierusalim, pentru ca să ne vestească Învierea Sa cea de a treia zi. Un foc minunat, din cer, venit de la Domnul, dar care e material. Pentru că el „a mistuit arderea de tot [κατέφαγεν τὸ ὁλοκαύτωμα] și despicăturile [καὶ τὰς σχίδακας] și apa cea din mare [καὶ τὸ ὕδωρ τὸ ἐν τῇ θααλα] și pietrele [καὶ τοὺς λίθους] și țărâna a lins-o focul [καὶ τὸν χοῦν ἐξέλιξεν τὸ πῦρ]” [I Împ. 18, 38, LXX]. Dar, deși a fost material, el ne vorbește în mod mistic despre ce face slava lui Dumnezeu atunci când coboară în om. Căci El ne aprinde cu totul prin slava Lui, împacă și unește în noi sufletul cu trupul nostru, evaporă din noi apa mării, apa păcatelor, și distruge în noi pietrele patimilor, arătându-ne cât de frumoasă e  țărâna trupului nostru, atunci când ea e linsă de focul slavei Sale. Căci El ne arde pe noi, spre întărirea și înfrumusețarea noastră duhovnicească, în focul slavei Sale, după cum olarul își arde vasele de lut în cuptor, pentru ca ele să fie spre folosul oamenilor.

De aceea, iubiții mei, viața Sfântului Iliu este o întreagă contemplare dumnezeiască, care ne folosește nouă, tuturor! Căci viețile tuturor Sfinților Lui sunt spre contemplarea noastră, spre înțelegerea profundă a lor. Și tocmai de aceea, viețile și cuvintele și icoanele și slujbele lor trebuie să le punem în cărți, pentru ca ele să fie spre continua noastră contemplare, spre continua noastră coborâre în intimitatea cu ei, cu Sfinții lui Dumnezeu.

Căci dacă creația lui Dumnezeu, în integralitatea ei, ne vorbește despre veșnica Lui putere și despre dumnezeirea Sa [Rom. 1, 20, BYZ], despre prezența Lui în lume și în noi, și ea este spre contemplarea noastră, a-i contempla pe Sfinții Lui înseamnă a contempla întreaga înfrumusețare ontologică a Sfinților Lui, datorată relației lor intime, neîntrerupte, cu Dumnezeu. Creația întreagă, ca lucrare a lui Dumnezeu, ne face să nu confundăm creația cu Creatorul ei. Să nu facem din creație un idol, ci în mijlocul ei să Îl slăvim pe Dumnezeu, Creatorul ei. Căci, văzută duhovnicește, creația este o scară spre Dumnezeu sau o înțelegere a coborârii Lui la noi. Pentru că El, deși depășește toate prin ființa Lui, prin slava Sa însă e cu fiecare dintre noi și susține viața întregii existențe.

Pentru că El ține planetele în existență, dar și furnicile, El ține păsările în existență, dar îi ține și pe oameni, El ține în existență toate gâzele și toate ființele oricât de mici ar fi ele. Pentru că El Se coboară până la cea mai mică ființă, atâta timp cât e creația Lui! Și ne învață și pe noi să ne coborâm din buna părere despre noi înșine, pentru ca să vedem cât de minunată e fiecare dintre creațiile Sale.

Ne luminează cu soarele Său și ne bucură cu apa Sa. Ne face să vedem și să înțelegem lucruri uluitoare, preaminunate. Ne întărește în neputințe, ne ridică din boală, ne curățește de păcate, ne vindecă și ne luminează cu slava Lui, ne îndumnezeiește. Pentru că El poate să facă toate acestea!

Și toate minunile sunt de la El și El e preaminunat în noi, pentru că Se revelează în viața noastră în mod dumnezeiește. Și dacă Se revelează în noi, El Se revelează ca și în Sfinții Lui din vechime, învățându-ne aceeași slujire și aceeași evlavie dumnezeiască.

Pentru că trebuie să Îi slujim Lui cu frică și cu cutremur, cu frica și cu cutremurarea dumnezeiască ce le învățăm din vederile Lui cele preasfinte. Căci atunci când El ni Se arată nouă în mod extatic, El ne învață că e mai presus de toate cele create și că sfințenia Sa e abis nesfârșit și că El e cu totul mai presus de înțelegerea noastră, deși Se face cunoscut nouă tot timpul. Însă, în același timp, vederile Lui ne umplu de iubire față de El, față de Dumnezeul Care ne depășește cu totul, dar care ne susține pe toți în existență.

De aceea, frica de Dumnezeu și cutremurarea înaintea Lui nu exclud iubirea fiască față de El și simțirea păcii Lui în noi. Căci toate acestea se întrepătrund și se armonizează în noi înșine, toate virtuțile cele dumnezeiești, și ne fac să trăim paradoxal, dumnezeiește, mai presus de orice așteptare.

Pentru că aceasta e viața creștină, viața ortodoxă: o viață prea frumoasă, o viață plină de curăție și de sfințenie, pentru care nu avem niciodată cuvinte să o exprimăm pe deplin. Amin!


[1] Începută la ora 7. 48, în zi de marți, pe data de 17 iulie 2018. Zi cu soare, 21 de grade.

[2] Cf. Friberg Greek Lexicon, 18.395, apud BW 10.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Elijah. [4] Ibidem.

Page 1 of 2085

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort