Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Studii literare (vol. 4)

Studii literare (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Cuprins

Sfântul Efrem Sirul și Dimitrie Cantemir / 3 – 11 /

Unul moare, altul naște / 12 – 20 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (1) / 21 – 46 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (2). Rugăciunea unui dac și Scrisoarea I / 47 – 108 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (3). Bulgări fluizi de lumină / 109 – 119 /

Nostalgia Paradisului la Eminescu și Creangă / 120 – 123 /

Poezia prozei lui Ion Creangă / 124 – 132 /

Erudiția lui Creangă / 133 – 154 /

Cănuţă, om sucit: o lecţie creștină de o mare profunzime / 155 – 158 /

Despre patima desfrânării și a iubirii de bani la Caragiale și Slavici / 159 – 165 /

Moara cu noroc… / 166 – 174 /

Ion și semnele / 175 – 194 /

Baltagul și semnele / 195 – 213 /

Un motto pentru opera lui Sadoveanu / 214 – 215 /

O experiență demonică similară în opera lui Mircea Eliade și a Fericitului Serafim Rose / 216 – 222 /

Maitreyi: o interogație suspectă sau îndreptățită? / 223 – 228 /

Din nou despre Maitreyi / 229 – 239 /

La țigănci – semne și simboluri / 240 – 258 /

Hagialâcuri și spovedanii / 259 – 273 /

Hagialâcurile lui Moromete / 274 – 292 /

Vorbire despre relația dintre bărbat și femeie, cu poetul Gellu Naum / 293 – 296 /

Iubirea lui e un poem, viața lui e o poezie / 297 – 300 /

*

Primele trei volume le găsiți aici:

Studii literare (vol. 1)

Studii literare (vol. 2)

Studii literare (vol. 3).

 

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)

Intrebari si raspunsuri teologice (vol. 1)

*

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Întrebările la care am răspuns în această carte:

1. Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei? (5-7)

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea? (7-20)

3. Ce a fost mai înainte: oul sau găina? (20-21)

4. Ce spun canoanele Bisericii despre căsătorie? (21-41)

5. Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? (41-42)

6. Care canon bisericesc atestă pentru prima oară Taina Sfintei Mirungeri? (42)

7. Diaconița trebuie hirotesită sau hirotonită? (42-43)

8. Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? (43-44)

9. Ce spun canoanele Bisericii despre travestire și purtarea de măști? (44-45)

10. Ne putem duce la mare, ca să facem baie în comun? (45-46)

11. Cum a născut Maica lui Dumnezeu potrivit canoanelor Bisericii? (46)

12. În ce canon ni se vorbește despre primele 6 Sinoade Ecumenice? (47)

13. În ce canon este atestată realitatea istorică și veridicitatea teologică a Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul? (47)

14. Când se primește Taina Sfintei Mirungeri? (47)

15. Are de-a face cu învățătura Bisericii proverbul „cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”? (48)

16. Ce înseamnă faptul că Domnul „este apărătorul mântuirilor unsului Său” [Ps. 27, 8, LXX]? (48-49)

17. Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? (49)

18. De ce Domnul „va descoperi dumbrăvile” [Ps. 28, 9, LXX]? (49-50)

19. Ce a vrut să spună Sfântul David prin expresia: „Domnul va locui potopul” [Ps. 28, 10, LXX]? (50)

20. Care este zidul celor care iubesc legea Domnului [Par. lui Sal. 28, 4]? (50-51)

21. De cine sunt prinși oamenii în Par. lui Sal. 28, 12? (51)

22. Ce înseamnă „să nu fii exeget [ἐξηγητὴς] neamului celui fărădelege” [Par. lui Sal. 29, 18, LXX]? (51-52)

23. Ce înseamnă: „dar ieșirea lui nu a spălat-o” [Par. lui Sal. 30, 12]? (52)

24. Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17? (52-53)

25. Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]? (53-54)

26. Ce s-a petrecut cu Sfintele Moaște ale Sfântului Profet Elisseos și ale Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în timpul lui Iulianos Apostatul? (54-55)

27. Ce a spus Sfântul Mare Mucenic Artemios despre dumnezeii păgâni, Sibile și Virgilius? (55)

28. De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]? (55-56)

29. Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]? (56)

30. Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10? (56-57)

Read More

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Memento mori și nostalgia Paradisului [23]

Amănuntul trecerii dintr-un cer în altul, mai înalt și mai luminos, ca și cel al imperiului de aur și altele din textul lui Eminescu apar, de asemenea, în Viața Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos (posibil și în alte hagiografii):

„Ce mi-au fost nu știu. Că precum doarme cinevași dulce toată noaptea și să scoală a doa zi, așa eu am petrecut doă săptămâni întru acea videnia dulce, precum porunciia Dumnezeu, m-am văzut ca într-un Raiu foarte frumos și minunat și mirându-mă gândiiam cu duhul ce este aceasta. Știu că în Țarigrad [Constantinopol] este lăcașul mieu, dar aicea cum am venit nu știu și nu mă pricipeam de sântu în trupu au afară de trupu, Dumnezeu știe. […]

Și mă bucuram foarte de acea frumusețe și mă miram cu mintea de negrăita podoabă a dumnezeiescului Raiu și unblând printr-însul mă veseliiam. Erau acolo pomi mulți și foarte înalți clătindu-se [clătinându-se] cu vârfurile lor, care veseliia foarte ochii omenești și ișiia miros mare din ramurile lor.

Unii dintru acei pomi înfloriia neîncetat, iar alții era înpodobiți cu frunze de aur, alții avea roduri de mult feluri cu negrăită frumusețe înpodobiți, sădiți de dumnezeiasca mână.

Și era întru acei pomi mulțime de păsări: unile cu aripile de aur, altele albe ca zăpada, iar altele pestrițe în multe chipuri, carele șezându în pomii Raiului cânta prea frumos, încât de dulcele glas al cântărilor lor eram întru nepricepere, îndulcindu-să inima mea foarte.

Și unblându eu printre acei pomi cu inimă veselă, am văzut un râu de apă mare curgându care adăpa acei pomi frumoși. Și peste râu era o vie mare tinzându-și vițele sale cu frunze de aur. Și era cu struguri în chipul aurului înpodobită. Și bătea acolo niște vânturi line și mirositoare de patru părți, de carele clătindu-se pomii făcea sunet minunat cu frunzele sale.

Apoi m-au coprinsu o frică și mi să părea că stau deasupra mării cerești. Iar un tânăr înbrăcat în veșmântu mohorât, a căriia [căruia] față strălu- ciia ca soarele, mergea înaintea mea și […] am văzut deodată o Cruce mare, frumoasă […] am îngenuncheat înaintea Crucii cu frică și cu bucurie mare și am sărutat[-o] cu osârdie. Și dacă am sărutat, m-am umplut de negrăită dulceață sufletească și simțiiam mai mare miros decât al Raiului.

Și trecându Crucea, căutam în jos și vediiam suptu mine ca o beznă a mării [adânc al mării] și mi să părea că umblu prin văzduh. Și speriindu-mă am strigat către cel ce mă duciia zicându:

– Doamne, mă tem să nu caz în adâncime!

Iar el mi-au zis:

– Nu te teme, că ni se cade să ne suim mai sus, peste a doa tărie a cerului!

Și am văzut acolo niște bărbați minunați și lăcașul lor și bucuriia praznecului lor [pe] care nu [o] poate spune linbă omenească. Apoi am întrat într-o văpae minunată care nu ne ardea, ci numai ne lumina și am început a mă speriia. Iar cel ce mă duciia m-au apucat de mână zicându:

Ni să cade să ne suim mai sus!

Și iarăș ne-am văzut peste al treilea cer, unde am văzut și auzit mulțime de puteri cerești cântându și slăvindu pre Dumnezeu.

Apoi am venit la o zăveastă sau catapeteazmă care străluciia ca fulgerul, înaintea căriia sta niște voinici strașnici și mari, cu chipul ca para focului. Iar fețile lor străluciia mai vârtos decât soarele”[1]etc.

Și dincolo de această catapeteasmă Îl vede pe Hristos…


[1] Cf. Cătălina Velculescu, Nebuni întru Hristos, Ed. Paideia, București, 2007, p. 307-309.

Memento mori și nostalgia Paradisului [22]

În nuvela Geniu pustiu, descoperim trei vise extatice în care apar descrise imagini paradisiace şi în care am remarcat (în visul al doilea şi al treilea), secvenţe asemănătoare cu exprimările poetice de mai sus:

„M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă şi izvoarele de ape vergine şi sfinte[1]. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, prin cărări rătăceau umbre [suflete/ duhuri] diafane şi feri- cite şi se pierdeau prin verdura întunecată a dum- brăvilor sfinte.

În depărtare vedeam o dumbravă de aur care cu freamătul frunzelor sale cânta o melodie molatecă şi lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sfinte şi albe, numai eu aveam corp […].

Dar deodată păru că lumea se-nsenină, că gaura în cer începe a deveni din ce în ce mai mare şi mai largă, încât prin ea se vedea asupra boltei albastre ce îmbrăţişează pământul, o altă boltă cu mult mai naltă, cu mult mai largă, însă de-aur curat şi limpede ca lumina cea galbenă a soarelui, astfel încât întreaga acea boltă părea un soare mare, care îmbrăţişa o lume, lumea deasu pra cerului.

Aerul tot era de lumină de aur – totul era lumină de aur, amestecat cu geamătul lin şi curat al arpelor de argint în mâinile unor îngeri ce pluteau în haine de argint, cu aripi lungi, albe, strălucite prin întinsul acel imperiu de aur (s. n.) [o Împărăţie a Luminii şi a aurului haric]”[2].

Cântarea frunzelor şi a copacilor Raiului o descoperim, în tradiţia literară cultică ortodoxă, în Triod, la Vecernie, în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, unde se spune (am citat aceste pasaje și undeva mai sus, dar le reamintim):

Raiule preacinstite, podoaba cea frumoasă,
locaşul cel de Dumnezeu zidit […]
şi sălăşluirea Sfinţilor,
cu sunetul frunzelor tale
roagă pe Ziditorul tuturor,
să-mi deschidă uşile pe care
cu neascultarea le-am închis. […]
Simte durere, Raiule, împreună
cu lucrătorul care a sărăcit şi,
cu sunetul frunzelor tale,
roagă pe Făcătorul să nu-ţi încuie uşa.
Îndurate, miluieşte-mă pe mine
cel căzut[3].

Am arătat, într-o altă carte, faptul că poetul a urmat, pentru aceste vise, ca și pentru alte descrieri paradisiace din nuvelele și poemele sale, modele hagiografice din cărțile noastre vechi, din care a reținut foarte multe amănunte și le-a metamorfozat literar în opera sa[4]. Față de cele pe care le-am afirmat acolo, dorim să adăugăm încă un exemplu. În viața Sfântului Filaret cel Milostiv, prăznuit pe 1 decembrie, cineva are o vedenie, în care

„am văzut un Rai frumos cu bună cuviință, plin de veselie și de bucurie negrăită. Tot pământul acela era plin de bună mireasmă și de pomi mari frumoși și foarte roditori, clătinându-se de un vânt lin, care făcea un sunet minunat, încât nu este cu putință limbii omenești a grăi despre bunătățile pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El.

Acolo am văzut o mulțime de oameni îmbrăcați în haine albe,  bucurându-se și cu roadele Raiului dulce mângâindu-se. Și căutând eu acolo cu sârguință, am văzut un bărbat, care era Filaret, dar eu nu l-am cunoscut, îmbrăcat în haină strălucită, șezând pe un scaun de aur în mijlocul pomilor. […] Și iată că s-a arătat acolo un tânăr cu fața luminată și cu chipul înfricoșat [înfricoșător], având în mâinile sale toiag de aur…”[5].


[1] Apetenţa pentru metale şi pietre preţioase în descrierea Raiului este sugerată de descrierile extatice biblice ale Apocalispsei, iar cea pentru miresme, ca smirna şi tămâia, este, de asemenea, indicată de tradiţia hagiografică și de practica liturgică ortodoxă.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 131-132, 142.

[3] Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 100 şi 103-104.

Expresia modernă este cvasi-identică celei din: Triodiu, tipărit în zilele prea înălţatului nostru Domn Carol I, Regele României, ediţia a doua, Tipo-Litografia „Cărţilor Bisericescă”, Bucureşti, 1897, p. 108, 112.

Aceste imne din Triod, de la Vecernia din Duminica izgonirii lui Adam din Rai, au inspirat poezii populare (Verșul lui Adam) și cântece de stea. A se vedea și articolul nostru de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/03/versuri-populare-inspirate-din-triod/.

[4] A se vedea: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche. Universalism, vizionarism și imagistică literară, Editura Universității din București, 2013, p. 339-351.

A se vedea și articolul meu recent de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/14/din-nou-despre-mortua-est/.

[5] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ediția a doua, Ed. Episcopiei Romanului, 2000, p. 28.

Memento mori și nostalgia Paradisului [21]

Revenim. Eminescu defineşte existenţa sa ca „un rai în asfinţire”, un rai pe care l-a simţit în copilărie şi în prima tinereţe, dar pe care avea să-l piardă, în vremurile care au urmat, când „pierdută-i a naturii sfântă limbă”, dar, în acelaşi timp, un rai pe care dorea să-l regăsească după moarte (Mai am un singur dor; Codrule, Măria Ta etc.).

„Ruptura completă [cu natura] nu s-a produs niciodată, şi în viziunea generală a poetului asupra naturii vom regăsi mereu ceva din fascinaţia iniţială: copilul din el n-a murit niciodată. Peste candoarea transfiguratoare a privirii acestuia s-au adăugat reflexivitatea, sporită prin cultură, şi umbra melancoliei”[1].

Eminescu a înțeles spiritul vremii – ceea ce nu înseamnă că i s-a afiliat fără rezerve. Versuri magnifice, în acest sens, ni se par şi acestea:În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngereşti pe vânturi”.

Imaginea arfelor atârnate în crengi apare şi în Memento mori („Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare/ Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare”) şi provine din Psaltire, din psalmul 136 („În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre” – 136, 2), care aminteşte captivitatea babilonică a poporului ales.

Acest psalm, care a fost transpus superb de Dosoftei în versuri şi i-a prilejuit acestuia o poezie adesea citată în istoriile literare („La apa Vavilonului,/ Jelind de ţara Domnului,/ Acolo şezum şi plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm”…), iar lui G. Verdi[2] i-a inspirat o minunată arie (Corul robilor – Va pensiero) din opera Nabucco[3].

Eminescu vede aceste „arfe” atârnate şi părăsite în sălcii de poporul robit, captiv, el le vede cântând singure mai departe: „În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngereşti pe vânturi”!

Când poporul nu mai înalţă imne lui Dumnezeu, pentru că, spune el, „cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” (136, 4), atunci lauda adusă lui Dumnezeu nu încetează, pentru că îngerii Lui fac să răsune arfele codrilor şi pădurilor, pe care urechea lui Eminescu le-a auzit cu auzul interior al inimii: o muzică inefabilă, care ar fi fost imperceptibilă unui „spirit ateu”[4] (cum îl consideră Ioana Em. Petrescu)!

Codrii atârnă arfele îngereşti pe vânturi, într-un gest care mimează perfect antica atitudine a poporului evreu, care a refuzat să-I cânte lui Dumnezeu psalmi la solicitarea babilonienilor, a păgânilor, a celor care nu înţelegeau străfundurile spirituale din care izvorăşte această cântare.

Cuvintele întru lauda lui Dumnezeu nu au sens în faţa celor care nu le înţeleg şi nu Îl cunosc pe El. La fel, codrii îşi „atârnă” îngereasca lor cântare „pe vânturi”, încriptând această cântare dumnezeiască pentru urechile celor surzi. Şi – esenţial – Eminescu îşi atârnă îngereasca lui arpă, poetica lui cântare, pe versuri greu de înţeles, care intenţionat nu sunt explicite, pentru că sunt destinate numai celor care au extrem de fin şi de sensibil auzul interior al spiritului lor viu.


[1] George Gană, Melancolia lui Eminescu, op. cit., p. 119.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Giuseppe_Verdi.

[3] Idem: http://www.youtube.com/watch?v=y0EAL3vXZrM.

[4] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 221.

Memento mori și nostalgia Paradisului [20]

Întorcându-ne la discuţia noastră, fiinţa umană care cunoaşte astfel de amendamente filosofice aduse ontologiei sale devine un logos amputat, sclerozat, incapabil de dialog cu logosul cosmic, cu „a naturii sfântă limbă”.

Omul este creat de Dumnezeu ca să convorbească cu raţiunile dumnezeieşti pe care acelaşi Creator le-a aşezat în univers. Didahiile şi teologia Sfinţilor Părinţi, urmând Sfintei Scripturi, precum şi toată literatura românească medievală filosofează pe seama faptului că frumuseţea universală este o carte de simboluri, un arhitext care trebuie citit de către raţiunea umană, de mintea umană nepervertită, pentru a învăţa din ea despre Dumnezeul şi Ziditorul atotputernic al lumii şi despre tainele creaţiei.

Aşa a făcut Sfântul Avraam şi a ieşit din rândul unui popor păgân şi închinător la idoli, fără să aibă Biblie scrisă, ci pentru că a citit biblia cosmică, pe care Dumnezeu a scris-o în univers şi pe care Eminescu o numeşte aici: „a naturii sfântă limbă” [1].

Moise şi mulţi Sfinţi care s-au nevoit în pustie au contemplat înţelepciunea lui Dumnezeu din înţelepciunea cu care El a creat lumea şi toate cele ce sunt în ea. Acelaşi lucru i-a îndemnat şi Hristos, să citească limbajul firii, atât pe apostolii Săi, cât şi pe cărturarii evrei, care întrebau de semne şi de sfârşitul lumii: Mt. 16, 1-4; 24, 32-33; Lc. 12, 54-56; 21, 29-31.

Sfântul Maxim Mărturisitorul[2] (sec. VI) vorbea despre trei feluri de întrupări ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Logosului dumnezeiesc: în natură, în Scriptură şi în Hristos, ultima prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu şi asumarea firii noastre umane în ipostasul Său dumnezeiesc[3].

Ortodoxia a păstrat tradiţia vorbirii cu cosmosul, cu cerul, cu soarele, luna şi stelele nopţii, cu codrii şi pădurile fremătătoare, care jelesc împreună cu omul pierderea Raiului de către acesta (această tălmăcire o întâlnim în Triod, în cântările de la Vecernia Duminicii izgonirii lui Adam din Rai), cu mările, râurile şi izvoarele şi cu tot murmurul neostoit al firii, care transmite omului cunoştinţa despre chipul raţional al lumii, zidit după icoana Cuvântului şi a Creatorului ei.

Cu rostul[4] acestui cosmos fremătător de dor şi de jale după Paradisul pierdut şi-a împletit românul doina sa, „doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri” (Călin Nebunul).

De această tradiţie a înfrăţirii şi a dialogului cu universul întreg, a lecturării bibliei cosmice, s-a depărtat şi s-a înstrăinat Apusul, acel Apus care a impus raţiunea scolastică în teologia sa şi care a dat întâietate raţionalismului de tip intelectualist, în locul gândirii şi raţiunii luminate de har.

Eminescu a constatat într-un mod foarte ortodox-tradițional, că, dintr-o astfel de fiinţare şi de cugetare, „lipseşte viaţa acestei vieţi”, lipseşte harul dumnezeiesc care făcea „viaţa mea – un rai” şi care umple toate, de care oamenii se pot răci şi înstrăina acceptând o filosofie sau o cugetare falsă.

Viaţa e rai – oamenii sunt creaţi pentru Rai, viaţa nu este făcută de Dumnezeu să fie infern de suferinţă sau aşteptarea Nirvanei/ neființei – şi când viaţa nu mai e rai, atunci viaţa nu mai e viaţă: „lipseşte viaţa acestei vieţi”. Aceeaşi constatare o făcea şi Blaga: „vieţii nu i-am rămas dator niciun gând,/ dar i-am rămas dator viaţa toată” (Fum căzut, din vol. Lauda somnului).

În schimb, Eminescu a mărturisit în nenumărate ocazii faptul că în copilăria şi adolescenţa sa a simţit armonia harică a universului, atunci când se afla în consonanţă cu glasul acestui logos cosmic, atunci când îi erau cunoscute limba codrului, a izvoarelor, a lunii şi a luceferilor.

În vremea copilăriei şi a primei tinereţi, natura era pentru el „un rai din basme” (Fiind băiet păduri cutreieram), căci Dumnezeu, Cel ce i-a dat ochi să vadă „lumina zilei”, îi umplea inima „cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac). Această frumuseţe cosmică impregnată de har i-a făcut din „a mea minte, a farmecului roabă” (Nu mă înţelegi). E vorba însă nu de estetica universală, ci de o frumusețe cosmică inseminată de lumina lui Dumnezeu, pentru că lumile și planetele sunt ținute întru ființă și armonie de „puterea ce le farmăcă pre ele”, fără de care s-alerge-ar vrea în caos de-unde turburi au ieşit” (Memento mori).

De aceea, mai târziu, va privi înapoi cu nostalgie paradisiacă, plângând după acele simţiri curate şi înţelegeri harice ale copilăriei: „O, rai al tinereţii-mi, din care stau gonit!/ Privesc cu jind la tine asemeni lui Adam”… (Zadarnic şterge vremea…). De aici: farmecul copilăriei…, de care vorbește critica literară în legătură cu Eminescu, Creangă[5] și alți autori ai literaturii române.

Am făcut mai devreme precizarea că, în literatura pașoptisă, nu este de găsit o asemenea dimensiune edenică a copilăriei (și nici a naturii), pentru că autorii nu trăiesc și nu presimt tragedia Apusului, a… apusului credinței. Ei sunt prea exuberanți la gândul emancipării istorice și sociale a țării lor și nu au acuitatea receptării intelectuale și spirituale a lui Eminescu.

Nici Eminescu n-o experiază la scara apostaziei, dar e în stare să perceapă mult mai corect fenomenul modernității, pe cât de mult este afiliat trecutului spiritual și istoric, tradiției, tensiune din care se naște suferința poetului.


[1] A se vedea și comentariile noastre din vol. I al acestei cărți, referitoare la biblia cosmică în literatura noastră veche, mai ales p. 109-113, 125-127, 214-216, 249, 376-383, 612-616, 783, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Maxim_Mărturisitorul.

[3] „Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înțelesul tuturor ghiciturilor și tipurilor din Scriptură, [precum] și știința tuturor făpturilor văzute și cugetate”, cf. Filocalia, vol. II, op. cit., p. 150.

[4] În româna veche, rost înseamnă gură, grai (din lat. rostrum,-i).

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Creangă.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [25]

Pofta de viață a oamenilor se descoperă a fi la început o dragoste de lumină și apoi o beție irațională:

„Luăm în brațe butoiul zilei/ Și îi dăm cep/ Sau îl împușcăm la întâmplare,/ Să ne gâlgâie lumina/ Pe ochii, pe fruntea și pe gura noastră,/ A celor însetați și obosiți/ Care au făcut toată istoria omenirii/ Pe jos. //

Și-ncepem să jucăm în jurul butoiului,/ Legănând niște cântece,/ În care se repetă de-a valma/ Drumurile, războaiele, femeile/ Și alte cuvinte neînțelese. //

Și-ncep să ne placă tot mai mult/ Viața și mama ei de viață!/ Să le facem cu ochiul/ Și mai împușcăm un butoi/ Și încă o mie… //

Și nici nu știm când ni se înmoaie/ Oasele/ Și cădem cântând/ În diferite moduri de moarte/ Și plutim pe valurile de lumină,/ Ca soldații înecați în vin” (Butoiul).

Vinul vieții ne îmbată, dar spectrul morții e totdeauna prezent.

Viața e ca lumina și ca vinul, dar această îmbătare ne poartă încet spre finalul pe care nu îl dorim, dar care e inevitabil.

Comparația vieții cu vinul o găsim și în Sfânta Scriptură: „Asemenea vieții [este] oamenilor vinul [ἔφισον ζωῆς οἶνος ἀνθρώποις], dacă ai să-l bei pe el în[tru] măsura sa” (Înțel. lui Sirah, 31, 27, trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș)[1].

Vinul este bun ca și viața, pentru că Dumnezeu a făcut viața spre bucurie, dar nu spre veselia deșucheată. Versetul poate cuprinde și o profeție despre Sfânta Euharistie.

La fel, lumina înseamnă viață, dar mai ales Cel ce dă viață este Lumina oamenilor: „În El era viața și viața era lumina oamenilor”[2] (In. 1, 4) – viața Lui dumnezeiască este lumina oamenilor. Nu lumina soarelui și nu viața biologică sunt lumina oamenilor, ci viața în Hristos e lumina oamenilor.

Dacă însă confundăm viața cu vinul și lumina materiale, dacă-„ncep să ne placă tot mai mult/ Viața și mama ei de viață”, atunci se întâmplă cum zice Sorescu: dăm cep la butoaiele cu vinul vieții și „nici nu știm când ni se înmoaie/ Oasele…”. Și ajungem „ca soldații înecați în vin” care plutesc „pe valurile de lumină” ale beției sau ale morții…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/04/12/intelepciunea-lui-sirah-cap-31-cf-lxx/.

[2] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/10/15/ioannis-cap-1-1-18-cf-byz/.

Memento mori și nostalgia Paradisului [19]

Un poem magnific pentru revelarea acestei concluzii a aventurii cognitive a poetului este şi O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!:

Ce mâni subţiri s-apucă de perdele
Şi într-o parte timide le trag!
În umbra dulce, după vechi zăbrele
Suspină gură-n gură, drag cu drag.
Luceşte luna printre mii de stele,
Suspină vântu-n frunzele de fag,
Se clatin codri mângâiaţi de vânt –
Lumini pe ape, neguri pe pământ
.

*

O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!
Ne-ai luat tot făr’ să ne dai nimic,
Puţin te-nalţi şi oarbă vii tu iară,
Ce-au zis o vreme, altele deszic,
Ai desfrunzit a visurilor vară
Şi totuşi eu în ceruri te ridic:
M-ai învăţat să nu mă-nchin la soarte
Căci orice-ar fi ce ne aşteaptă – moarte!

Tu ai stins ochiul Greciei antice,
Secat-ai braţul sculptorului grec,
Oricât oceanu-ar vrea să se ridice
Cu mii talazuri ce-nspumate trec,
Nimic el nouă nu ne poate zice,
Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec,
Căci glasul tău urechea noastr-o schimbă:
Pierdută-i a naturii sfântă limbă.

În viaţa mea – un rai în asfinţire
Se scuturau flori albe de migdal[1];
Un vis purtam în fiece gândire
Cum lacul poartă-o stea pe orice val;
[A zorilor suavă înflorire
Se prelungea până-n amurgul pal],
În văi de vis, în codri plini de cânturi,
Atârnau arfe îngereşti pe vânturi
.

Şi tot ce codrul a gândit cu jale
În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale,
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit pe mine însumi.

În van cat întregimea vieţii mele
Şi armonia dulcii tinereţi;
Cu-a tale lumi, cu mii şi mii de stele,
O, cer, tu astăzi cifre mă înveţi
;
Putere oarbă le-aruncă pe ele,
Lipseşte viaţa acestei vieţi;
Ce-a fost frumos e azi numai părere –
Când nu mai crezi, să cânţi mai ai putere?

Şi dacă nu-i nimic, decât părere
Tot ce suspină inimei amor,
Istoria cu lungile ei ere
Un vis au fost amar – amăgitor;
Tot ce-aspirăm, toat-acea putere
Care-am robit-o falnicului dor
Am cheltuit-o ca nişte nebuni
Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.

Sunt ne-nţelese literele vremii
Oricât ai adânci semnul
[simbolul] lor şters [palid]?
Suntem plecaţi sub greul anatemii
De-a nu afla nimic în vecinic mers?
Suntem numai spre-a da viaţă problemei,
S-o dezlegăm nu-i chip în univers?
Şi orice loc şi orice timp, oriunde,
Aceleaşi vecinice-ntrebări ascunde?

Poezia aceasta polemizează, ca şi în cazul anterior, cu filosofia umană care nu este în stare să ofere niciun răspuns la întrebările vitale ale fiinţei umane, ci doar să aducă în discuţie dileme de nerezolvat.

Pentru filosofia dilematică, sintagma „literele vremii” de care vorbeşte Eminescu, adică lectura istoriei omeneşti şi a creaţiei universale rămâne fără niciun ecou pozitiv.

Ceea ce filosofia de tip apusean exaltă – iar Noica propunea să realizăm şi noi, românii, această filosofie – Eminescu respinge ca fiind un nonsens şi anume spiritul neliniştit, zbuciumat, dilematic, care nu face decât să se frământe în întreagă existenţa sa, nesperând şi nedorind un sfârşit al tensiunilor sale interioare, ci aflându-şi în mod masochist delectarea în veşnica sa nelinişte şi interogare fără răspuns.

Eminescu susţine câteva lucruri absolut esenţial de observat. Mai întâi de toate, afirmă că gnoza care se întemeiază exclusiv pe intelectul uman interogativ şi care raţionează toate pe măsura sa este aceea care modifică urechea omului, auzul interior al conştiinţei sale, îl face surd la armonia cosmică şi la cântecul sferelor.

Acest cântec, Eminescu (la fel ca poezia prepaşoptistă şi paşoptistă) îl asociază cu cel al cetelor îngereşti dimprejurul Tronului Dumnezeirii, după a căror asemănare este şi armonia stelară a universului vizibil – a se vedea, spre exemplu, poemul Ondina: „Muzica sferelor: Seraphi adoară/ Inima lumilor ce-o încongioară,/ Dictând în cântece de fericire / Stelelor tactul lor să le inspire”. Sau poezia La mormântul lui Aron Pumnul: „te-aşteaptă toţi îngerii în cor/ Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare”. Asemenea, în Sărmanul Dionis: „stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului” [2].


[1] Poate fi o sugestie de la Eccl. 12, 5  (LXX): „Și încă dintru înălțime vor vedea și [vor fi] uimiri în cale. Și are să înflorească migdalul. Și are să se îngrașe lăcusta. Și are să se împrăștie caperul. Că[ci] a mers omul întru casa veacului său”. Cf. Sfântul Împărat Salomon, Ecclisiastis, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/23/ecclisiastis/.

În VUL: excelsa quoque timebunt et formidabunt in via florebit amigdalum inpinguabitur lucusta et dissipabitur capparis quoniam ibit homo in domum aeternitatis suae [chiar din înălțime se vor teme și se vor înfricoșa în cale va înflori migdalul, se va îngrășa lăcusta și se va scutura chiparosul, pentru că va merge omul în casa veșniciei sale].

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 53.

Memento mori și nostalgia Paradisului [18]

Gândurile sale au zidit un turn al Babilonului care s-a năruit înaintea lui Dumnezeu. Însă e de reţinut faptul că ţelul său a fost acela de a-L afla pe Dumnezeu:

Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n  ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev [se ridică];
Niciun chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev.

Prima dintre aceste două strofe este o mărturisire elocventă – dar trecută cu vederea –, a faptului că poetul a urnit popoare de gândiri în căutarea lui Dumnezeu.

Coroborând această extraordinară imagine plastică, cu versurile următoare, ajungem la concluzia că, aşa cum omenirea L-a căutat pe Dumnezeu în toată istoria sa, la fel istoria cugetării sale, biografia minţii şi a gândurilor sale poate fi rezumată de această căutare febrilă, ca ţel al vieţii lui.

„Cum eşti Tu nimeni n-o ştie”: fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă atât oamenilor, cât şi Îngerilor. Aceasta este învățătura ortodoxă.

Gândirea umană nu poate decât să construiască icoane[1] (e vorba aici de un omonim al icoanelor ortodoxe, pentru că nu la acestea din urmă se referă Eminescu, ci la toate formele şi religiile care nu au fost revelate de sus şi pe care le-a fantomat/ fantasmat gândirea umană în căutarea lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei), imagini/ chipuri ale lui Dumnezeu, care nu sunt reale, ci sunt idei şterse despre măreţia Sa.

„Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev”: avem un tablou alegoric al gândirii umane ca o mare agitată de valuri, din care se înalţă gândirea mitică precum nişte stânci. Stânci marine care au durabilitate în parcursul istoric al umanităţii, o vreme, dar nu au întemeiere şi dăinuire veşnică, nu sunt adevăr revelat de la Dumnezeu, ci presupuneri umane despre Fiinţa divină.

Memento mori se sfârşeşte cu un tablou apocaliptic, al sfârşitului lumii. Ideile omenirii încep să se sfârşească și omul Îl ucide pe Dumnezeu în mintea şi în inima sa şi nu mai caută nimic nobil, nimic înălţător: „E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei”.

Vine sfârşitul lumii, pentru că, după cum a spus Hristos, „se-nmulţesc semnele vremei [Mt. 24, 6-8; Lc. 21, 11], iară cerul de-nserare/ Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare/ Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic”.

Ultimul vers al poemului, „căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis”, credem că nu se poate interpreta în sensul visului brahmanic, ci în sensul în care Sfântul David şi fiul său, Sfântul Solomon, precum și alți autori ai Scripturii, au vorbit despre viaţa ca vis, ca deşertăciune, referinţă pe care o regăsim foarte adesea și la Sfântul Ioan Gură de Aur (ale cărui omilii au avut o vastă circulaţie pe teritoriul românesc în tot evul mediu, sub numele de Zlatoust sau Zlatostrui, Zlatoust fiind traducerea în slavonă a lui Hrisostom sau Gură de Aur) şi în toate cărţile noastre vechi.

Pentru Eminescu, cugetarea omenească, gândirile arhitectonici umane (evocate în acelaşi poem, Memento mori), care construiesc civilizaţii sau sisteme filosofice de tot felul, sunt zădărnicie înaintea acelei gândiri a lui Dumnezeu, din care răsare lumea şi istoria.

Prin urmare, nu ar fi putut avea preeminenţă înaintea sa niciunul dintre sistemele umane de gândire (cum ar fi filosofia germană sau cea indiană), dacă el credea că toată înţelepciunea umană este o iluzie, în sensul în care vorbeşte Psaltirea şi Ecclesiastul despre vis şi despre iluzie.

Eminescu descrie în aceste strofe din finalul poemului Memento mori falimentul intelectualismului glacial şi se întoarce, nostalgic, cu faţa de la savanţi, dascăli şi filosofi (ca și în Scrisoarea I, Scrisoarea II, Sărmanul Dionis etc.), înapoi, înspre raţiunile divine pe care Dumnezeu le-a însămânţat (loghi spermatichi) în cosmos, pentru că, aşa cum spune Sfântul Pavel și Sfinții Părinți:

„din frumusețea zidirilor sale pe potrivă să veade Ziditoriul. Și [căci] «ceale nevăzute ale Lui, de la zidirea lumii prin făpturi înțelegându-să, se văd» [Rom. 1, 20]”[2].

Citim în multe poeme această nostalgie – adevărată jale nostalgică – a lui Eminescu după regăsirea Paradisului pierdut al copilăriei în care el ştia să vorbească limba cosmică, să dialogheze cu toate cele din natură create de Dumnezeu şi care formează un logos cosmic convorbitor cu raţiunea şi conştiinţa umană nepervertită de patimi josnice, iraţionale sau de ideologii false.


[1] Pentru că a spus mai înainte: „Și icoana-Ți n-o inventă omul mic și-n margini strâns”.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Logica, tălmăcită în limba patriei de Preasfințitul Grigorie (Râmniceanu), Episcop al Argeșului, ediția a doua, revăzută și îmbunătățită [transcriere a ediției întâi, din 1826], ediție îngrijită și studiu introductiv de Dr. Adrian Michiduță, transliterare de Aurelia Florescu, Ed. Aius, Craiova, 2012, p. 37.

Page 1 of 2094

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort