Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Studii literare (vol. 6)

Pagina sursă a cărții.

PDFTORRENT

*

Cuprins

Geneza creștină în opera lui Eminescu (3-7)

Noaptea de decemvrie (8-15)

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică (16-47)

Din nou Arghezi… (48-67)

Aci sosi pe vremuri (68-74)

Din ceas dedus/ Joc secund (75-79)

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică la Duminica a II-a din Postul Mare [2019]

Iubiții mei[1],

Sfintele Icoane au fundament extatic, pentru că la baza lor stau vederi și luminări dumnezeiești. Și vederile dumnezeiești sunt revelații preasfinte, pline de teologie dumnezeiască. De aceea, când privim Icoanele teologice ale Bisericii, noi învățăm teologie, teologie dumnezeiască, teologia revelată de Dumnezeu Sfinților Lui.

Când privim, spre exemplu, Icoana Învierii Domnului, în care Îl vedem pe Domnul coborând în Iad și ridicându-i de acolo pe Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva și, împreună cu ei, pe toți Sfinții Vechiului Testament, noi vedem o vedenie picturalizată. O vedenie iconizată, transpusă în culori[2].

Căci avem în ea mărturia Sfântului Petros din I Petr. 3, 18-20: „Că[ci] și Hristos o dată pentru totdeauna a pătimit pentru păcatele [noastre] [Ὅτι καὶ Χριστὸς ἅπαξ περὶ ἁμαρτιῶν ἔπαθεν], Cel Drept pentru cei nedrepți [Δίκαιος ὑπὲρ ἀδίκων], ca pe noi să ne aducă lui Dumnezeu [ἵνα ὑμᾶς προσαγάγῃ τῷ Θεῷ], omorât [cu] trupul [θανατωθεὶς μὲν σαρκί], dar făcându-Se viu [cu] duhul [ζῳοποιηθεὶς δὲ πνεύματι], în[tru] care și duhurilor [ținute] în temniță [ἐν ᾧ καὶ τοῖς ἐν φυλακῇ πνεύμασιν], mergând [πορευθεὶς], a propovăduit [ἐκήρυξεν], [celor care au fost] neascultătoare odinioară [ἀπειθήσασίν ποτε]” [Cf. BYZ].

Pentru că Domnul, pe când era omorât cu trupul, cu duhul sau cu sufletul Său cel îndumnezeit[3] a coborât în Iad sau în temniță, pentru ca să propovăduiască și duhurilor sau sufletelor din Iad. Și El i-a eliberat atunci pe Sfinții Lui, care de veacuri erau ținuți în Iad[4]. Și că intrarea Lui în Iad a fost reală și răscumpărătoare pentru Sfinții Săi, ne-o spune Sfântul Matteos: „Și mormintele s-au deschis [καὶ τὰ μνημεῖα ἀνεῴχθησαν]. Și multe trupuri ale Sfinților celor care erau adormiți au înviat [καὶ πολλὰ σώματα τῶν κεκοιμημένων Ἁγίων ἠγέρθη]. Și ieșind din morminte după învierea Sa [καὶ ἐξελθόντες ἐκ τῶν μνημείων μετὰ τὴν ἔγερσιν Αὐτοῦ], au intrat întru cetatea cea sfântă [εἰσῆλθον εἰς τὴν ἁγίαν πόλιν] și s-au arătat multora [καὶ ἐνεφανίσθησαν πολλοῖς]” [Mt. 27, 52-53, BYZ].

Iar cetatea cea sfântă este Ierusalimul, iar Sfinții Lui, cei din vechime, au fost și ei o dovadă a învierii Lui cea de a treia zi. Pentru că ei au intrat în Ierusalim și s-au arătat multor oameni. Și când Sfântul Matteos spune că trupurile Sfinților au înviat, nu vrea să ne spună că mergeau pe stradă trupurile fără sufletele lor cele sfinte, ci, dimpotrivă, că eliberarea sufletelor celor Sfinți din Iad a fost reală, pentru că trupurile lor, unite cu sufletele lor, adică Sfinții înviați au intrat în Ierusalim și s-au arătat multora. Și ei au înviat, pentru că El i-a eliberat din Iad pe Sfinții Lui.

Icoana Botezului Domnului [Mt. 3, 13-17; Mc. 1, 9-11; Lc. 3, 21-22; In. 1, 32-34] sau Icoana Transfigurării Domnului pe Tabor [Mt. 17, 1-9; Mc. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36; II Petr. 1, 16-18], ambele descrise în Scriptură, sunt două vedenii dumnezeiești. Nu văzute cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului nostru! Pentru că Dumnezeu, prin slava Lui, ne ridică pe noi la vederi dumnezeiești, la vederea realităților preasfinte ale Împărăției Sale.

De aceea, când citim mărturia Sfântului Petros, din II Petr. 1, 16: „văzători făcându-ne măreției Aceluia [ἐπόπται γενηθέντες τῆς Ἐκείνου μεγαλειότητος]” [BYZ], a lui Hristos, prin măreție el desemnează slava lui Dumnezeu cea veșnică și necreată, iar când spune că ei, cei trei, pe Tabor, au fost văzători sau martori oculari ai revelării Sale, nu se referă la vederea Lui cu ochii trupești, ci la vederea Lui cu ochii sufletului, la vederea extatică, dumnezeiască. Căci vederea de pe Tabor, ca și cea de la Iordanis, a fost una dumnezeiască și nu una fizică, obișnuită, pe care ar fi putut vedea-o oricine.

Când își descrie vedenia de la Botez, Sfântul Ioannis Botezătorul ne spune: „L-am văzut pe Duhul coborând ca o porumbiță din cer [Τεθέαμαι τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον ὡσεὶ περιστερὰν ἐξ οὐρανοῦ] și a rămas în El [καὶ ἔμεινεν ἐπ᾽ Αὐτόν]. Și eu nu-L știam pe El [Κἀγὼ οὐκ ᾔδειν Αὐτόν]. Dar Cel care m-a trimis pe mine a boteza în apă [ἀλλ᾽ ὁ πέμψας με βαπτίζειν ἐν ὕδατι], Acela mi-a zis [Ἐκεῖνός μοι εἶπεν]: «Peste Care ai să vezi Duhul coborând și rămânând în El [Ἐφ᾽ Ὃν ἂν ἴδῃς τὸ Πνεῦμα καταβαῖνον καὶ μένον ἐπ᾽ Αὐτόν], Acela este Cel care botează în Duhul Sfânt [Οὗτός ἐστιν ὁ βαπτίζων ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]». Și eu am văzut [Κἀγὼ ἑώρακα] și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [καὶ μεμαρτύρηκα ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [In. 1, 32-34, BYZ].

– Cine L-a trimis și cine i-a vorbit Sfântului Ioannis Botezătorul despre Fiul și despre Duhul?

– Dumnezeu Tatăl!

– Și cum i-a vorbit El lui Ioannis?

– În mod extatic, dumnezeiește, așa cum vorbește și cum Se arată Dumnezeu Sfinților Lui! De aceea, când îi auzim pe Sfinți că vorbesc despre ce au văzut și despre ce le-a spus Dumnezeu, nu trebuie să gândim niciodată că El li S-a arătat trupește, ci întotdeauna dumnezeiește. Pentru că Dumnezeu Se arată pururea în slava Lui și astfel le vorbește Sfinților Lui: în mod dumnezeiește, în mod extatic, mistic.

Icoana Răstignirii Domnului[5] e o vedere duhovnicească profundă a Patimilor Sale celor preasfinte. Ea ne arată realitatea Răstignirii Domnului din perspectiva Domnului și nu a oamenilor. Din perspectiva unirii ipostatice, personale, dintre cele două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Pentru că oamenii, pe Cruce, vedeau pe Cineva care „nu avea chip [οὐκ εἶχεν εἶδος], nici frumusețe [οὐδὲ κάλλος]” [Is. 53, 2, LXX] din cauza maltratărilor repetate, a chinurilor înfiorătoare la adresa Sa. Vedeau un om gol, plin de sânge, expus tuturor insultelor și chinurilor.

Însă noi, cei credincioși, când privim Icoana Răstignirii Domnului, vedem cum dumnezeirea Lui a întărit în fiecare clipă umanitatea Sa ca să suporte toate durerile și cum s-a îndumnezeit umanitatea Lui prin suportarea desăvârșită a tuturor patimilor Sale celor pentru noi. Noi vedem biruința desăvârșită a Domnului asupra morții, asupra a tot păcatul și asupra demonilor. Pentru că, prin durerile Lui cele cutremurătoare, El a scos din firea umană toată plăcerea pătimașă intrată în firea noastră și a arătat-o cu totul curată, desăvârșită, îndumnezeită.

Dacă nu am fi privit din perspectiva Domnului Răstignirea și Moartea Lui, am fi avut în fața ochilor noștri o moarte crudă, trăită în condiții vitrege. Dar, privite din interiorul persoanei Domnului, Răstignirea și Moartea Domnului sunt suprema dovadă de iubire față de noi, pentru că El a murit pentru noi și pentru mântuirea noastră, și, în același timp, ne revelează adevărata împlinire a omului: îndumnezeirea. Căci oamenii au aflat, datorită ei, că scopul vieții noastre pe pământ e acela de a ne îndumnezei.

Pentru că toate greutățile și durerile acestei vieți nu sunt pentru ca să sucombăm din cauza lor, nu sunt pentru ca să murim în mod penibil din cauza lor, ci pentru ca să ne întărim duhovnicește suportându-le, trăindu-le până la capăt, și să ne umplem tot mai mult de slava Lui cea veșnică. Să ne umplem de slava Lui care ne îndumnezeiește pe noi.

Căci oamenii au văzut sânge, mult sânge curgând din Domnul și un om batjocorit, hulit de către toți, lovit de către toți. Însă, în lăuntrul Său, El era Dumnezeu și om, Care suporta toate aceste rele în umanitatea Sa și, prin suportarea Lui desăvârșită, o umplea pe ea de toată slava Lui cea dumnezeiască.

De aceea[6], experiența și teologia vederii lui Dumnezeu, pe care le-a apărat Sfântul Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμάς][7], astăzi pomenit,  nu au fost „un moft monahal” și nici „o perspectivă elitistă” asupra experienței și a teologiei ortodoxe, ci o necesitate vitală pentru experiența și teologia Bisericii. Căci dacă nu trăiești simțirea harului dumnezeiesc în mod continuu în viața ta, dacă nu  ai adesea luminări și vederi dumnezeiești în viața ta, primite de la Dumnezeu, ca semn al creșterii tale în sfințenie, nu poți înțelege nici cărțile Bisericii, nici dogmele ei, nici Slujbele ei, nici viața ei, nici oamenii și nici pe tine însuți nu te poți cunoaște. Pentru că slava lui Dumnezeu, primită la Botez și pe care noi trebuie să o simțim mereu în noi și împreună cu care trebuie să lucrăm tot lucrul cel bun, e fundamentul mântuirii noastre.

Și când Sfântul Grigorios Palamas s-a luptat pentru rugăciunea isihastă și pentru teologia vederii lui Dumnezeu, el s-a luptat pentru experiența îndumnezeitoare a Bisericii și pentru teologia ei cea dumnezeiască. Pentru experiența și teologia care ne fac Sfinți și moștenitori ai Împărăției Sale.

– Ce s-ar fi întâmplat, dacă am fi pierdut experiența îndumnezeirii noastre și teologia sfințeniei?

– Ceva cu totul catastrofal! Am fi trăit drama depersonalizantă a romano-catolicismului, a protestantismului, a neoprotestantismului și a păgânismului: o viață căzută, telurică, lipsită de prezența transfiguratoare a lui Dumnezeu, și am fi avut o teologie telurică, fără racordare la revelarea continuă a lui Dumnezeu în viața noastră. Ne-am fi crezut „Sfinți” fără să fim cu adevărat și am fi făcut o teologie individualistă și antropocentrică de tot râsul.

Și e foarte ușor de văzut cum arată o astfel de teologie și de mentalitate pseudo-bisericească, dacă citești literatură teologică eterodoxă și păgână. Pentru că teologii eterodocși asta fac: în lipsa luminării lui Dumnezeu, ei fac comentarii care mai de care mai subiectiviste, mai fanteziste, mai hulitoare, depărtându-se în mod continuu de viața, experiența și teologia Bisericii. Ceea ce cu secole în urmă era coerent și profund devine deodată „de neacceptat”, dar realități care nu au nimic de-a face cu Biserica sunt tratate ca „bisericești”. Și aceasta se petrece, pentru că oamenii nu mai au de-a face cu Biserica lui Dumnezeu, atâta timp cât trăiesc în pseudo-biserici inventate de-a lungul timpului.

Romano-catolicismul se reinventează continuu, adică se îndepărtează tot mai mult de viața și și de slujirea și de Tradiția Bisericii. Pentru că ereziile „primatului” și „ale infailibilității” papale sunt surse continue de rătăcire și de desacralizare. Protestantismul și neoprotestantismul neagă, în mod discreționar, orice fundament scriptural, tradițional și bisericesc, aliniindu-se mentalității seculare. Întreaga „creștinătate” eterodoxă e sursa desacralizării lumii, adică a ruperii ei de viața sacramentală a Bisericii.

Așa că nu putem cere religiilor păgâne să fie mai bune decât sunt, atâta timp cât „creștinătatea” eterodoxă își bate joc de fundamentale ei, de Tradiția ei, de viața ei îndumnezeitoare.

În introducerea la cartea sa, Teologia energiilor dumnezeiești[8], teologul ortodox Jean Claude Larchet dă dovezi multiple despre minimalizarea continuă a Sfântului Grigorios Palamas în teologia eterodoxă. Nu îl suportă nici romano-catolicii și nici protestanții, pentru că vorbește despre experiența și teologia harului, a vederii lui Dumnezeu și a îndumnezeirii omului. Și când vorbești despre experiența harului, vorbești despre sacramentalitatea Bisericii, adică despre Sfintele Taine.

Sfântul Dionisios Areopagitul, Sfântul Fotios cel Mare, Sfântul Marcos al Efesului, Sfântul Grigorios Palamas sunt cei 4 mari Sfinți ai Ortodoxiei care sunt mitraliați continuu în teologia eterodoxă. De ce? Pentru că vorbesc despre experiența și teologia ortodoxe în relație contiguă cu viața sacramentală a Bisericii. Iar teologii ortodocși, care nu sunt întemeiați cu adevărat în experiența și teologia Bisericii, iau „de bune” elucubrațiile eterodoxe împotriva acestor Sfinți și se fac părtași ideatic și temperamental autorilor lor.

De aceea, avem mulți „teologi ortodocși” cu mentalitate eterodoxă, cu scris eterodox, cu fapte eterodoxe, pe care nu îi trage nimeni la rost. Ei spun orice, fac orice, neagă orice din Tradiția și istoria Bisericii, pentru că au funcții de conducere în Biserică sau în instituțiile teologice. Și din acest motiv, degringoladele din Biserică nu sunt în mod neapărat cai troieni, ci au la bază faptele teologilor și ale clericilor ortodocși cu mentalitate și apucături eterodoxe.

Pledoariile teologice ale Sfântului Grigorios Palamas pentru experiența și teologia Bisericii nu au fost primite cu bucurie de oamenii din Biserică care au o mentalitate seculară. Nici azi lucrurile nu stau diferit! Pentru că ortodocșii, care nu gândesc și nu trăiesc ascetic, liturgic și mistic, care nu se nevoiesc continuu pentru mântuirea lor sunt majoritari în Biserică. Cei care acceptă maximalismul ascetico-liturgico-mistic al Bisericii, adică viața și teologia Bisericii, sunt puțini. Și dintre acești puțini ortodocși ai nevoinței avem puțini teologi evidenți, cu glas public.

Tocmai de aceea, publicul real al teologiei ortodoxe e unul minoritar, însă, de această teologie și de experiența ei ține mântuirea și îndumnezeirea oamenilor în Biserica lui Dumnezeu. Iar când Sfântul Grigorios Palamas a ridicat glasul și a vorbit despre experiența Bisericii din mijlocul experienței celei sfinte, a avut conștiința că e minoritar în Biserică, dar că el exprimă credința reală, autentică a Bisericii.

Însă, cine exprimă autentica experiență și teologie a Bisericii este normativ pentru Biserică. Este un Părinte sau o Maică a Bisericii, care vorbește pentru ea, din mijlocul experienței ei celei îndumnezeitoare.

De aceea, iubiții mei, înțelegem de ce apărătorul experienței ortodoxe, Sfântul Grigorios Palamas, e pomenit azi, când noi ne nevoim cu postul și cu rugăciunea și cu cântarea și cu citirea de cărți sfinte. Pentru că toată nevoința noastră trebuie să ne ducă la simțirea harului lui Dumnezeu în noi înșine și la luminări și la vederi îndumnezeitoare. Postul nu e pentru ca noi să slăbim și să fim mai atletici, ci pentru ca noi să fim tezaure vii[9] ale slavei lui Dumnezeu și ale teologiei Bisericii!

Căci dacă tezaurizăm în noi înșine binele, atunci devenim izvoare veșnice ale binelui lui Dumnezeu. Izvoare care adapă pe tot omul însetat după voia lui Dumnezeu.

Și de azi suntem în praznicul Buneivestiri! Care începe azi, pe 24 martie, și se termină marți, pe 26. Diseară și mâine, de hramul Bisericii noastre, să fim împreună! Să ne bucurăm împreună, alături de Preoții invitați, de praznicul acesta bucuros al primăverii, care e „începutul mântuirii noastre [τῆς σωτηρίας ἡμῶν τὸ κεφάλαιον]”[10]! Începutul iconomiei mântuitoare a Domnului pentru mântuirea noastră. La mulți ani tuturor și să ne bucurăm dumnezeiește! Amin!


[1] Începută la 8. 11, în zi de luni, pe 18 martie 2019. Zi cu soare, 11 grade.

[2] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://str.crestin-ortodox.ro/foto/1517/151653_sambata-mare.jpg.

[3] Sfântul Ioannis Damaschinos, ΕΚΔΟΣΙΣ ΑΚΡΙΒΗΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΠΙΣΤΕΩΣ, în PG 94, col. 1101. [4] Ibidem.

[5] Am preluat-o de aici: https://www.pinterest.com/pin/693695148825252654/.

[6] Am preluat Sfânta Frescă de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1b/Palamas_Vatopaidi.jpg.

[7] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς și https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_Palamas.

[8] Idem: https://www.librariacartilorbisericesti.ro/librarie/teologia-energiilor-dumnezeiesti/.

[9] A adormit de curând Adela Petre, creatoare de artă populară, pe care UNESCO a declarat-o în 2012: „tezaur uman viu”, cf. https://basilica.ro/buzau-a-trecut-la-cele-vesnice-adela-petre-un-tezaur-uman/.

De ce? Pentru experiența ei în meșteșugăria populară. Și, tot la fel, orice mare poet, scriitor, inventator, creator e un tezaur uman viu.

Însă eu cred că adevăratele tezaure umane vii ale Bisericii și ale lumii sunt Teologii și Părinții duhovnicești ai Bisericii. Pentru că ei sunt izvoare vii atât de experiență umană, cât și de experiență dumnezeiască. Și de la unii ca aceștia trebuie să învățăm și pe ei trebuie să îi prețuim mai presus de orice, pentru că de prezența și de sfatul lor ține tot bunul mers al Bisericii și al lumii.

[10] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2441/sxsaintinfo.aspx.

Schimbarea la față. Cele mai frumoase predici

Schimbarea la față. Cele mai frumoase predici, volum îngrij. de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2018, 142 p.

*

Arhim. Sofian Boghiu: credea că lumina dumnezeiască a fost „revărsată în mod vizibil asupra lumii noastre pământești”, p. 15. Asta după ce a afirmat că ea este „lumina slavei dumnezeiești”, p. 14. Însă dacă lumina dumnezeiască e necreată și nevăzută cu ochii trupești, cum să fie vizibilă pentru ochii trupești? Căci pe Tabor Sfinții Apostoli au văzut în mod extatic slava Lui și nu cu ochii fizici.

Arhim. Benedict Ghiuș: prin transfigurarea Sa pe Tabor, Domnul a vrut să dea Ucenicilor Săi „o dovadă decisivă”, p. 42, a dumnezeirii Sale.

„De la înălțimea Sa de Atotțiitor (se referă la fresca Pantocrator din Biserică n.n.), Hristos, Cel de-a pururi viu, ne învăluie în adevăr și ne străbate pe toți cu privirea Lui, cu dragostea Lui, cu energiile Duhului Său, cu chemarea Lui severă”, p. 44.

Pr. Vasile Gordon: folosește expresia „lumină taborică”, p. 55, care nu are niciun sens. Pentru că lumina dumnezeiască nu e „a Taborului”, ca să fie „taborică”, ci a fost văzută și pe Tabor în mod extatic, după cum poate fi văzută oriunde în mod extatic. Pentru că e lumina care izvorăște din Dumnezeu și oriunde ai vedea-o, ea nu e „a locului” unde o vezi, ci e a Lui. Și e veșnică și necreată și se vede doar mistic, duhovnicește, cu ochii inimii și nu cu ochii trupești.

Arhim. Cleopa Ilie: vorbește despre revelarea Domnului de pe Tabor ca despre „o vedenie”, p. 61. Și așa a și fost: o mare și negrăită vedere dumnezeiască!

Și Domnul S-a urcat pe Tabor, pentru că profețise prin Sfântul David despre acest lucru, p. 62. Și s-au arătat Sfinții Iliu și Moisis pentru ca să le arate că El nu este unul dintre ei, ci El este Dumnezeul lor, p. 62.

„Trebuie să mergem de la Tabor la Golgota, să primim paharul Domnului”, p. 67.

Arhim. Ioan Iovan: vorbește despre „vizibilitatea” Treimii, p. 82, fără să explice ce înseamnă asta. Căci una e să spui că pe Tabor sau la Mamvri au fost vederi extatice și alta e să spui nebunia că au fost „vederi fizice”. Fraza lui e aceasta: „Rare sunt momentele în care Sfânta Treime apare vizibilă”, p. 82.

Și el folosește sintagma neavenită „lumina taborică”, p. 85.

Pr. Boris Răduleanu spune inepția: „au putut ei vedea cu ochii lor trupești lumina necreată a dumnezeirii”, p. 92. Păi dacă e necreată și, pe cale de consecință, e nevăzută cu ochii fizici, cum să o vadă ochii trupului, care sunt creați?

În p. 93 pune pe picior de egalitate experiența extatică a Sfântului Serafim din Sarov cu pseudo experiența spirituală a lui Sundar Singh[1], care a fost anglican.

ÎPS Teofan Savu (n. în 1959, Monah din 1985): „taina Taborului…[este] viața creștinului în Hristos”, p. 103.

Pr. Ștefan Slevoacă: „Evanghelia Domnului…[este] pâine a adevărului”, p. 112.

Arhim. Vasile Vasilache: „Lumina lui Hristos nu omoară, ci dă viață”, p. 125.

Pr. Constantin Voicescu: De ce să scrii slavă (p. 130, 135, 136, 137) și har (p. 132) cu litere mari? Din p. 135 a luat Pr. Gordon ideea cu Icoana Taborului cu Cruce. Despre care a vorbit în p. 51 a cărții. Iar suirea pe Tabor, din p. 56, a luat-o din p. 139 a Părintelui Voicescu, socrul său. Unde acesta spune: „Biserica este un altar, biserica este un Tabor, iar noi, iubiții mei, venind la biserică, ne înălțăm, suim pe Tabor”, p. 139.

Tocmai de aceea, predicatorii ar trebui să își scrie predicile mai înainte, ca să vedem cât au muncit…sau, după ce predică, când le publică în volum, să ne spună în mod cinstit sursele folosite. Că nu e deloc „teologic” să furi idei de la alții, ca să arăți bine în predică.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Sadhu_Sundar_Singh.

Adormirea Maicii Domnului. Cele mai frumoase predici

Adormirea Maicii Domnului. Cele mai frumoase predici, vol. îngrijit de Marius Vasileanu, Ed. Lumea credinței, București, 2018, 142 p.

*

Introducerea lui Vasileanu, p. 5-8. „Subiectivismul se împletește aici cu raționamente practice, de ordin editorial”, p. 6. Adică ne prezintă predicatori „cumpărabili” de către public. Cumpărabili pentru notorietate și nu în primul rând pentru conținut.

PS Macarie Drăgoi (născut în 1977): Născătoarea de Dumnezeu ne adună pe toți la ea, așa după „cum își adună cloșca puișorii”, p. 12, ei. Ducerea sufletului Maicii Sale la cer e ca o naștere în cer. Textul autorului e acesta: „Maica și-a născut Fiul spre mântuirea noastră, iar acum Fiul își «naște» duhovnicește Maica în Împărăția cerurilor”, p. 13.

„O lume care are în centrul său imaginea Maicii Domnului este o lume în care, fie și parțial, maternitatea, nașterea, puritatea copilăriei, calitatea relațiilor dintre oameni sunt printre lucrurile cele mai cinstite”, p. 15.

Pr. Constantin Galeriu: „cuvântul Lui ține de cele veșnice”, p. 23; „primim cuvintele vieții de veci, care nu se iau [de la noi], care nu se distrug, și cu care noi, primindu-le și trăind[u-le], ascultându-le și hrănindu-ne cu ele, ne împărtășim din veșnicia lui Dumnezeu”, p. 23.

„De obicei, teologia dogmatică pune mai mult accentul pe Cruce și pe Înviere, dar mai puțin pe Întrupare”, p. 24. E o afirmație care trebuie luată în considerație în mod profund! Pentru că toată iconomia mântuirii Domnului pentru noi trebuie aprofundată și nu doar în mod parțial.

Despre apoptoză[1], p. 25; „lumea s-a întemeiat pe jertfă, nu pe moarte”, p. 25; „Anania și Safira au murit, pentru că s-au aflat în stare de păcat”, p. 26.

Însă, în p. 27, Părintele Galeriu ne spune în mod fals, referindu-se la adormirea Maicii Domnului, că „trupul ei îndumnezeit s-a ridicat odată cu duhul ei”. Însă adevărul e că Domnul i-a luat sufletul ei, al Maicii Sale, mai întâi, apoi trupul ei a fost îngropat de către Sfinții Apostoli, care au privegheat la mormântul ei, și mai apoi Domnul a ridicat trupul ei la cer, în așa fel încât Sfântul Tomas nu l-a mai găsit în mormânt. Dar nu s-a ridicat „de la sine” trupul la cer, odată cu luarea sufletului ei.

„arguții [argumentări] raționale”, p. 29.

Arhim. Benedict Ghiuș: „cu puterea lui Dumnezeu, trupul ei a fost înviat din morți și mutat la cer întru slavă, ca și trupul Mântuitorului”, p. 33.

Părintele Benedict consideră, pe drept cuvânt, praznicul de la 15 august drept „Paștele Maicii Domnului”, p. 34. Pentru că ea a trecut de la moarte la viață.

Descrierea Buneivestiri de către Sfântul Lucas ne prezintă „un dialog covârșitor”, p. 35, între Arhanghelul Gavriil și Maica lui Dumnezeu. Iar răspunsul ei este „un sublim consimțământ”, p. 35. „Dumnezeu tratează cu Maica Domnului ca și cu un reprezentant al tuturor oamenilor, ca și cu un sol al lumii întregi, dar un sol cu desăvârșire liber. [Căci] libertatea…este respectul lui Dumnezeu față de om”, p. 35.

„Cum să nu vibrăm de emoție în fața acestei discrete, uriașe, neînchipuite măreții a Maicii Domnului!”, p. 36.

„Chipul Fecioarei-Mame pe icoană arată omenirea, chipul Pruncului arată Dumnezeirea, iar strânsa alipire a obrajilor lor arată inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu și oameni: iată darul Maicii Domnului[!]”, p. 37.

Prin mutarea trupului Maicii Sale la cer, Maica Domnului a pătruns „cu toată ființa ei în toată plinătatea harului îndumnezeirii”, p. 40.

In. 2, 5 „e cuvântul ei profetic esențial. E marele, e unicul ei cuvânt către oameni”, p. 41.

Pr. Vasile Gordon (n. în 1954, la Lunca-Șieuț, în Bistrița-Năsăud): Icoana „a ținut de urât bătrânei”, p. 46. De la Pr. Victor N. Popescu[2] (1897-1978), p. 45.

Domnul, la adormirea Maicii Sale, „îi ține, la rându-I, duios și recunoscător, sufletul în brațele Sale”, p. 47.

Arhim. Cleopa Ilie: ne spune că Apostolii au venit „pe norii cerului”, p. 55, 59. Însă ei au venit pe norii slavei dumnezeiești! Adică aduși de slava lui Dumnezeu. Tot el vorbește despre „sicriul” Maicii Domnului în p. 59, când ea a fost purtată și îngropată pe un pat, așa cum apare și în iconografie.

„s-a mutat la cer Maica noastră, Maica milei și a milostivirii”, p. 62. Și ea „pururea mijlocește și pururea se roagă pentru noi și pentru mântuirea noastră”, p. 63.

Pr. Ciprian Traian Negreanu (n. la 24 februarie 1973 la Târgu-Jiu): Domnul a înviat-o pe Maica Sa și a înălțat-o astfel la cer, p. 71-72.

„sufletul nu este zidit înainte de trup. Că[ci] în clipa în care se zămislește trupul, atunci este și sufletul zidit de Dumnezeu și pus în trup. Deci sufletul nu are nicio experiență în afara trupului”, p. 79. „Sufletul fără de trup nu este omul deplin, nu este omul în toată puterea lui, în toată lucrarea lui, în toată frumusețea și deplinătatea lui. Numai acest om deplin, cu trupul preschimbat, transfigurat, dar unit cu sufletul, poate să simtă și să trăiască deplin bucuria pe care Dumnezeu vrea să i-o dea, lumina pe care Dumnezeu vrea să i-o dea, deplinătatea a toate bucuriile ce Dumnezeu vrea să i le dea”, p. 81.

Arhim. Arsenie Papacioc: credea că Sfântul Adam, atunci când a păcătuit, „a mușcat dintr-un măr”, p. 91. Însă nu ni se spune acest lucru în Dumnezeiasca Scriptură.

Pr. Ștefan Slevoacă: „moartea Miresei Duhului Sfânt n-a fost amară și dureroasă ca a celorlalți oameni, ci a fost o «adormire» ușoară, un somn dulce, o trecere lină spre starea nestricăciunii. Fără dureri i-a fost nașterea, fără dureri și adormirea”, p. 102.

Protosing. Petroniu Tănase: ne spune că Maica Domnului a ajuns la vârsta de 60 de ani, p. 113.

Pr. Dumitru Stăniloae: „mântuirea nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni”, p. 131. „Exemplul tipic al adevăratei libertăți este Preasfânta Fecioară, Maica lui Dumnezeu”, p. 134.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Apoptoză.

[2] Idem: http://biserica.org/WhosWho/DTR/P/VictorPopescu.html.

Studii de istorie și de spiritualitate creștină [III. 1]

[Acad. Prof. Dr.] Emilian Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. III, Ed. Academiei Române și Ed. Basilica, București, 2018, 702 p.

*

Cuvântul înainte al autorului, p. 5-9; „îmi exprim adânca recunoștință…care au acceptat să subvenționeze cheltuielile de tipărire ale acestui volum”, p. 9. Abrevierile: p. 10-12. Primul articol începe în p. 13: Creștinismul în Dobrogea antică, de la origini până în secolul al VII-lea. Din nou în polemică cu Nelu Zugravu, pe care îl citează în n. 8, p. 17.

Calendarul gotic amintește de Sfinții Apostoli Andreas și Filippos ca evanghelizatori ai părților românești, p. 20. Atașat la Biblia lui Ulfila[1], p. 21. Martirologiul roman a fost definitivat în 1584, p. 22. Martirologiile occidentale care vorbesc despre propovăduirea Sfântului Apostol Andreas în Scythia, p. 22.

Martirologiul lui Adon vorbește despre prezența Sfântului Apostol Filippos în Scythia, p. 23. Publicat la Paris, în 1984, cf. Idem, p. 23, n. 21.

E citat Dr. Florea Duță (teza lui e din 1998[2]) în p. 61, n. 101. Aegysus = Tulcea, Salsovia = Mahmudia, Halmyris = Murighiol, Dionysopolis = Balcic, Callatis = Mangalia, Histria și Constantianae = Capul Dolojman[3], p. 63.

În p. 79, n. 134, autorul amintește de articolul lui McGuckin de aici[4]. Care conține mărturisirea teopasită între p. 247-255.

Sfântul Teotimos al Tomisului[5] avea părul lung și o viață ascetică, p. 105. „oameni zeloși în munca apostolică”, p. 105. Sfântul Ioannis Damaschinos, Sacra Parallela[6], în PG 96, cf. p. 107, n. 186.

În p. 108, n. 191: Dom Germain Morin, Le témoignage de Jean de Tomis sur les hérésies de Nestorius et d’Eutychès, în Journal of Theological Studies, VII (1905), p. 74-79.

Iar conform articolului de aici[7], „în 1962 s-au publicat noi fragmente din opera lui Ioan al Tomisului: De duobus haeresibus Nestorianorum et Eutychianistorum, în Migne, P.L., Supplementum accurante Adalberto Hamann, vol. II[8], Paris, 1962, col. 1584-1586.

Papa Virgilius[9], la Constantinopol, a condamnat cele Trei Capitole la 11 aprilie 548, p. 112.

Autorul consideră că Sfântul Ioannes Cassianus[10] a trăit la Marsilia circa 25 de ani, p. 115. Aici[11] ni se vorbește de 20 de ani. Pentru că a venit pe la 415 în Marsilia și a adormit pe la 435.

Demetrios din Callatis (sec. 3 în. d. Hr.) era istoric și geograf, Heraclide Lembos (sec. 2 în. d. Hr.) era gramatic, biograf și istoric al gândirii, Istros era istoric literar, Tales era retor, p. 116.

În învățământul din vremea Sfântului Ioannes Cassianus „memorarea…era o constantă a învățământului și cineva trecea ca om ales dacă era în stare să reproducă în diverse ocazii pasaje întregi din autorii clasici”, p. 116. Problema e că memorarea e și constanta învățământului de astăzi, când astăzi problema numărul unu ar trebui să fie arhivarea datelor. Eu cred că, mai degrabă, trebuie să știm unde să ne ducem, care sunt sursele la care trebuie să apelăm, decât să le știm pe de rost pe toate. Da, există lucruri pe care trebuie să le știi pe de rost! Dar nu trebuie să învățăm poeme, texte, predici pe de rost, când le avem la îndemână și le putem accesa atât de repede. Memoria ar trebuie rodată pe arhivă, pe unde sunt cărțile de care avem nevoie și nu pe memorare.

Sora Sfântului Ioannes Cassianus a rămas la Betleem, într-o Mănăstire de Maici, p. 119.

Prietenia „nu ia naștere din interese [meschine n.n.], ci din asemănarea de virtuți. Prietenia se strică atunci când ea nu este hrănită de o virtute egală de amândouă părțile, ci numai de dorința unuia singur”, p. 126.

Sfântul Dionysius Exiguus[12], p. 128-134. S-a născut pe la 470 și a adormit pe la 544, având 73 sau 74 de ani[13]. Autorul ne spune că „s-a născut în Scythia Minor între anii 460-470 și a murit în Italia, la Vivarium[14], pe la 545-550, p. 128. Tablele lui pascale[15].

Sfântul Dionysius Exiguus i-a scris Episcopului Petrus al Tomisului, mulțumindu-i pentru educația duhovnicească pe care i-a dăruit-o, p. 129. El autentifică faptul că s-a născut și a fost botezat în Scythia și că existau Monahi duhovnicești în părțile noastre, p. 129. Sfântul Dionysius a predat Dialectica la Vivarium, în Calabria, în sudul Italiei, p. 130, și el a tradus Despre crearea omului a Sfântului Grigorios al Nissisului, două scrisori ale Sfântului Chirillos al Alexandriei către Successus, scrisoarea sinodală din 430 a Sfântului Chirillos al Alexandriei către Nestorios, Patriarhul Constantinopolului, cel condamnat ca eretic, și tomosul Sfântului Proclos al Constantinopolului către armeni, p. 130. Episcopii din Armenia îi ceruseră Sfântului Proclos[16] o lucrare teologică împotriva ereticilor, mai cu seamă împotriva lui Teodoros al Mopsuestiei[17], condamnat și el ca eretic.

Sfântul Dionysius Exiguus a scris și Viața Sfântului Pahomios cel Mare[18], Descoperirea capului Sfântului Ioannis Botezătorul, Pocăința Sfintei Taisia, p. 131-132. Lucrările sale referitoare la cronologie, p. 132. Tabela pascală a alcătuit-o prin anii 525-526, cu începere de la nașterea Domnului, p. 132.

Autorul consideră că este a lui și Exempla Sanctorum Patrum, p. 132-133. E publicată în Corpus Christianorum, Series Latina, volumul 85 (Scriptores Illyrici minores), Brepols, 1972, 328 p.[19].

Joannes Maxentius[20], p. 134-135, este teologul dominant al secolului al 6-lea, p. 135.

Novatianus[21] a fost excomunicat de Sfântul Papă Cornelius[22], p. 146. Evsevios al Cezareei[23], istoricul bisericesc, îl prezintă pe Novatianus „ca pe unul care a furat darul preoției și al episcopiei”, p. 146-147.

Ereticul Evnomios [Εὐνόμιος][24] era apreciat de contemporanii săi pentru „darul de a vorbi logic, clar și convingător, [și] de aceea s-a bucurat de succes”, p. 150-151. Arianul Auxentius al Milanului[25] a scris o biografie a lui Wulfila[26], p. 153, care și acesta a fost arian[27]. Și ne-a spus despre el că predica în latină, greacă și gotică, p. 153.

Și primul studiu al cărții se termină în p. 157. Din p. 158 începe Cultura în Dobrogea antică, de la origini până în secolul al VII-lea.


[1] A se vedea: http://www.wulfila.be/gothic/browse/.

[2] Idem: https://www.worldcat.org/title/theologiens-scythes-de-440-a-553-la-formule-theoanthropopaschite-theosarkopaschite/oclc/490471296/editions.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Capul_Doloșman.

[4] Idem: https://www.cambridge.org/core/journals/journal-of-ecclesiastical-history/article/theopaschite-confession-text-and-historical-context-a-study-in-the-cyrilline-reinterpretation-of-chalcedon/11654F25F3800C16AFE2BE1B6CF3FE2D.

[5] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Teotim_I_al_Tomisului.

[6] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Sacra_Parallela.

[7] Idem: http://www.marianagurza.ro/blog/2014/09/07/nestor-vornicescu-“prolegomene-la-istoria-straveche-a-literaturii-noastre”/.

[8] Idem: https://www.worldcat.org/title/patrologiae-cursus-completus-series-latina-supplementum-accurante-adalberto-hamman-ordinis-fratrum-minorum-vol-ii/oclc/489905679.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Vigiliu.

[10] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/John_Cassian.

[11] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marsilia.

[12] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Dionysius_Exiguus. [13] Ibidem.

[14] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Vivarium_(monastery).

[15] Idem: https://web.archive.org/web/20060109025617/http://hbar.phys.msu.su/gorm/chrono/paschata.htm.

[16] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Proclu_al_Constantinopolului.

[17] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Theodore_of_Mopsuestia.

[18] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Pachomius_the_Great.

[19] Cf. https://books.google.ro/books/about/Exempla_sanctorum_patrum.html?id=RLFnjgEACAAJ&redir_esc=y.

[20] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Joannes_Maxentius.

[21] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Novatian.

[22] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Cornelius.

[23] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_din_Cezareea.

[24] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Eunomius_of_Cyzicus.

[25] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Auxentius_of_Milan.

[26] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Wulfila.

[27] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Ulfila.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [41]

În poemul Pânda, Sorescu remarcă faptul că, în lume sau în univers, „Există atâtea amprente/ Care se lăfăie necercetate,/ Există nervurile frunzelor/ Care trebuie să ducă undeva,/ Toate acestea ar putea, în definitiv,/ Să ne facă să descoperim un fir”.

Adevărat! Și firul duce la Dumnezeu, la Creatorul universului. Dumnezeu Și-a lăsat peste tot amprentele în lume. Poetul a sesizat foarte corect că există multe amprente ale puterii și înțelepciunii Lui, imprimate deopotrivă în cosmosul mic și în cosmosul mare.

Nervurile frunzelor indică o direcție, indică un drum, indică o finalitate. Și oricare ar fi direcția în care am întreprinde cercetarea, fie că e una a contemplației, fie că e științifică (la nivel macro sau microcosmic), capătul e în Dumnezeu. Altfel, firul nu se termină niciodată…

Ca de obicei, Sorescu își prezintă aventura epistemologică sub formă de eveniment banal: el cugetă aceste lucruri în timp ce își plimbă câinele, care miroase „o furnică suspectă:/ Unde merge cu grăuntele-n gură/ Nu v-ați întrebat niciodată?”.

Interogația nu privește aspectul imediat al cunoașterii, al investigației: descoperirea unui cuib de furnici, despre care poetul știa neîndoielnic cum arată și unde s-ar putea afla. „Unde merge…?” se referă indubitabil la înțelesurile profunde ale existenței.

Într-o „lume plină de potlogării”, poetul conchide că „Ar fi multe de descoperit și de scos la lumină”. Atât potlogăriile, în sens detectivist, ar merita cunoscute (pentru a înțelege culoarul moral al umanității care se declară independentă de Dumnezeu) cât și semnificațiile metafizice ale modului în care este configurată această lume…

Poemele lui Sorescu șoptesc întrebările esențiale ale ființei umane într-un context lumesc, social și politic, în care filosofia clasică și metafizica sunt depreciate, iar religia se caută a fi epurată, delimitată spațial și psihologic, redusă la forme ritualice minime și nesemnificative.

Poezia lui indică tocmai răbufnirile conștiinței adânci, care nu poate fi anulată, a omului care nu poate fi oprit să gândească dincolo de ceea ce îl învață ideologia zilei, în ciuda a ceea ce este obligat să creadă că este pozitiv și negativ.

Versurile lui Sorescu sunt un neîncetat memento că din străfundurile omului care nu se lasă ușor omorât spiritualicește, răsar întotdeauna întrebările care neliniștesc, care pun în gardă, care nasc fiori, care tulbură ordinea socială instaurată cu forța, în numele unui bine pe care cei care confiscă puterea de decizie în stat consideră că trebuie să îl impună tuturor.

Adevărata semnificație și valoarea de netăgăduit a Sfintei Tradiții

Sfântul Rafail de Brooklyn, Adevărata semnificație și valoarea de netăgăduit a Sfintei Tradiții. Un răspuns ortodox  din secolul al XIX-lea la prozelitismul catolic și protestant în Răsărit, editor P. D. Viscuso, trad. din lb. engl. de Dragoș Dâscă, col. Apologetica, seria Studii, vol. 2, Ed. Doxologia, Iași, 2018, 168 p.

Nota lui Dragoș Dâscă, p. IX-X, după care, în p. 1, se află cuvântul înainte al Patriarhului Bartolomeos al Constantinopolului. „Părintele Patrick Viscuso, redutabil canonist și patrolog,…a cules textul disertației Sfântului Rafail de Brooklyn, original scris de mână, și l-a publicat împreună cu un cuprinzător studiu introductiv”, p. X.

Prefața lui Viscuso, p. 3-7. După care studiul său introductiv între p. 13-59. Cartea Sfântului Rafail Havavinii/ Hawaweeny[1] (1860-1915) publicată aici e, de fapt, teza lui de licență, p. 13. Susținută în 1 mai 1886, pe când era Ierodiacon și e semnată cu numele Rafail A. Auainos Ierodiaconul, p. 125.

Sfântul Rafail a fost canonizat în anul 2.000, p. 13. A fost hirotonit Irodiacon de ÎPS Procopios de Melnik (1875-1891), p. 28. Iar la facultate a învățat greacă, latină, slavonă, bulgară, turcă și franceză, p. 29. Teza de licență și-a dat-o după 7 ani de studii teologice, p. 30. Manuscrisul cărții e format din 39 de pagini, p. 31.

În p. 38 avem diferențele marcante între Roma catolică și Roma romano-catolică. Adică între Roma ortodoxă și cea eretică.

Mărturiile patristice despre Sfânta Tradiție, p. 41-43.

Textul Sfântului Rafail începe în p. 65. Mai întâi a fost propovăduirea teologică și apoi a urmat scrisul cărților scripturale, p. 65. De aceea, „Sfânta Scriptură poate fi considerată drept expresia mai scurtă și în același timp statornică a Sfintei Tradiții. [Căci]…Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură sunt strâns unite între ele, astfel încât fiecare o cere prin necesitate pe cealaltă, iar absența uneia în aceste importante aspecte este în dauna celeilalte”, p. 66.

„trăncăneală papistă”, p. 67, romano-catolică; Sfântul Rafail neagă Simbolul apostolic și pe cel atanasian, p. 72. Pe cel apostolic, pentru că l-a negat Sfântul Marcos Evghenicul, iar pe cel atanasian îl consideră „o creație obscură” a romano-catolicilor, p. 72. Însă ambele simboluri sunt atestate de către alți Sfinți Părinți.

„Sfinții Părinți pot fi considerați martori de încredere ai adevăratei Tradiții”, p. 74-75. Sfântul Rafail ia în calcul și cărțile ereticilor, pentru adevărurile pe care ei nu le contestă și aceste părți din operele lor le consideră „martore ale tradiției apostolice adevărate”, p. 75.

„Tradiția nu poate conține nimic contradictoriu”, p. 76; „inovațiile nerușinate ale Bisericii papiste”, p. 79; „pontifii trufași ai Romei, îmbibați fiind de multă înșelare”, p. 84.

„atât Vechiul Testament, cât și Noul Testament sunt lucrări ale aceluiași Dumnezeu”, p. 96.

„Imparțialitatea Bisericii în apărarea tezaurului dumnezeiesc, peste care a fost numită paznic și apărătoare de către Dumnezeu, este dovedită de faptul că a condamnat oameni remarcabili și de geniu, cum ar fi Teodor al Mopsuestiei, Apollinarie din Laodiceea și, cel mai admirabil dintre toți, Origen Adamantius”, p. 100.

Fără Sfânta Tradiție, „Sfânta Scriptură singură nu poate să exprime spiritul complet și autentic al Creștinismului”, p. 102.

Martin Luther, „acest om zăpăcit a scos șase cărți…din Noul Testament, și anume Epistola lui Iacov, A doua epistolă a lui Petru, A doua și A treia epistolă a lui Ioan, Epistola lui Pavel către Evrei și Apocalipsa lui Ioan”, p. 103.

„fiecare erezie protestantă are…propriile cărți de credință, și anume tradițiile dogmatice pe care întemeietorul ei le-a creat și le-a formulat și-l obligă pe fiecare dintre membrii ei să le respecte pe acestea întocmai precum un tezaur dat de la Dumnezeu, și conform acestora ar trebui omul să interpreteze Sfânta Scriptură și să-și orânduiască viața”, p. 109.

Textul cărții se termină în p. 111. Cărțile citate, p. 119-122. Cartea în limba greacă: p. 125-165. Indici, p. 167-168.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Raphael_of_Brooklyn.

Page 1 of 2124

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno