Pagina sursă a cărții.
*
În format PDF.
Pagina sursă a cărții.
*
Cuprins
Geneza creștină în opera lui Eminescu (3-7)
Noaptea de decemvrie (8-15)
Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică (16-47)
Din nou Arghezi… (48-67)
Aci sosi pe vremuri (68-74)
Din ceas dedus/ Joc secund (75-79)
De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***
Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:
dorinfather@yahoo.com
sau făcând donații în contul:
Picioruş Gianina Maria Cristina
BCR
RO31RNCB0080079049010001
***
Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.
***
Vă mulţumim frumos tuturor!
Iubiții mei[1],
Domnul și Stăpânul vieții noastre, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel deoființă și împreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru, a plâns [ἐδάκρυσεν] pentru prietenul Său Lazaros [In. 11, 35, BYZ]. Și când a plâns pentru el, a plâns și pentru noi, căci a plâns și moartea noastră.
Iar Domnul „gemând/ suspinând în[tru] Sine” [In. 11, 28, BYZ], astfel a mers la mormântul Sfântului Lazaros [Λάζαρος], pentru ca să ne învețe pe noi cum să mergem la cimitir. Cu ce stare interioară trebuie să mergem noi la cei pe care îi iubim și ale căror trupuri sunt în cimitir.
Căci Domnul a mers la mormântul lui Lazaros nu pentru ca să găsească sufletul lui Lazaros, ci pentru ca să găsească trupul său. Dar trupul omului e în legătură ontologică veșnică cu sufletul său, pentru că omul este în și din două firi: din suflet și trup. Trupul omului se înțelege în relația cu sufletul său, pentru că sufletul omului se preaslăvește sau se chinuie în trup pentru veșnicie, ca ființă transfigurată deplin.
Și de aceea, când noi mergem la mormintele celor iubiți ai noștri, noi ne rugăm pentru mântuirea lor, pentru că mântuirea e a omului în integralitatea sa. Iar dacă noi stăm în fața mormintelor lor, unde se află trupurile lor, noi mărturisim că aceste trupuri vor învia și se vor uni în mod desăvârșit și veșnic cu sufletele lor, pentru că sufletele lor sunt vii și ei, în integralitatea lor, vor fi vii.
Însă Cel care e învierea și viața noastră e Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel care ne va învia pe noi. Care ne va învia pe noi prin slava Sa cea veșnică, care e viața noastră veșnică.
Sfântul Lazaros a fost chemat afară [In. 11, 43, BYZ]! Afară din Iad și afară din mormânt. Din Iad a venit sufletul său, chemat fiind de către Domnul, și a intrat iarăși în trupul său și Sfântul Lazaros a înviat la 4 zile de la adormirea lui. Căci Cel ce dă viață a poruncit aceasta! Și Cel ce dă viață, Același este și Cel care ne păstrează în viață. Și dacă ne păstrează în viață, Domnul ne arată că viața e bună, pentru că viața e relația vie cu Dumnezeu, cu Dăruitorul vieții.
Dar dacă viața nu o trăiești în relație cu Dumnezeu, ea nu are sens, ea e plină de chinuri, de singurătate interioară. Ea e plină de urât și urâtul din noi, întunericul din noi, ne îndeamnă să ne aruncăm continuu în moarte și să ne dorim moartea.
Cu Dumnezeu însă, cu Dăruitorul vieții, viața e o bucurie și când e plină de boală. Viața e o biruință și o prăznuire continuă și în adâncă sărăcie și desconsiderare. Pentru că ea, viața, e profundă în interiorul nostru și nu este epidermică. Și noi, în adâncul nostru, prăznuim zilnic cu Dumnezeu, iar viața calitativă sau viața bună e viața plină de slava Lui.
Lazaros a ieșit din Iad și s-a arătat viu tuturor! Pentru că există viață și după moarte, pentru că există viață veșnică. Iar cei care au strigat: „Osanna [Ὡσαννά]!” [In. 12, 13, BYZ], știau că Iisus „l-a strigat pe Lazaros din mormânt [τὸν Λάζαρον ἐφώνησεν ἐκ τοῦ μνημείου] și l-a înviat pe el din morți [καὶ ἤγειρεν αὐτὸν ἐκ νεκρῶν]” [In. 12, 17, BYZ]. Iar morții erau în Iad până la Învierea Domnului cea de a treia zi, pentru că El a deschis Paradisul cel închis.
Măgărușul L-a purtat pe Împăratul slavei! Pentru că El dorește ca noi să fim neștiutori și nelucrători ai păcatului, așa după cum sunt și pruncii. „Căci asemenea acestora [τῶν γὰρ τοιούτων]”, a pruncilor care nu cunosc și nu lucrează păcatul, „este Împărăția lui Dumnezeu [ἐστὶν ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ]” [Lc. 18, 16, BYZ]. Pentru că Împărăția Lui e a celor curați sufletește și trupește, e a celor plini de dreptate, e a celor smeriți și plini de râvnă pentru Dumnezeu.
Iar noi, cei maturi și bătrâni, care știm cât de ușor se face răul și cât de amar e răul, ne facem copii la minte și la inimă, copii ai lui Dumnezeu, dacă nu acceptăm să facem rău altora. Dacă nu acceptăm să-i privim de sus și în mod disprețuitor pe oameni.
Veselia, veselia plină de luminare dumnezeiască, a fost starea celor care L-au primit pe Domnul! Veselia a fost strigată pe stradă. Veselia a fost mărturisită în mod public. Pentru că mărturisirea lui Dumnezeu înseamnă „a [a]duce bucurie oamenilor…[înseamnă a a]duce bucurie în suflet”[2], înseamnă a-i întemeia pe ei pe ascultarea de Dumnezeu. Căci numai dacă asculți de Dumnezeu, te și bucuri cu adevărat, iar dacă te bucuri cu adevărat, bucuria ta e veșnică și nu trecătoare. Pentru că te bucuri de Dumnezeu și cu El.
Cei care L-au disprețuit pe Cel de pe măgăruș, cei care L-au considerat „penibil” pe Domnul, pentru că nu a intrat în cetate după standardele slavei lumești, ne consideră și pe noi „penibili”. Pentru că virtuțile dumnezeiești sunt „tradiții învechite” numai pentru cei care cred că oamenii se schimbă doar prin cultură și civilizație. Însă informarea, culturalizarea și civilizarea unui om reprezintă doar alinierea sa la standardele sociale curente, pe când înduhovnicirea omului reprezintă descoperirea și trăirea zilnică a adevăratei umanități, a adevăratei vieți umane.
Așa că nu putem trăi uman, profund uman, fără viața Bisericii, fără prezența lui Dumnezeu în Biserica și în lumea Lui. Pentru că lumina și luminarea noastră fundamentală este Dumnezeu și nu modelele sociale.
Măgărușul de atunci e o mașină modestă de azi. Dacă știi unde trebuie să ajungi, poți să ajungi și cu o mașină modestă. Dar dacă ai o mașină scumpă și nu faci niciodată slujba lui Dumnezeu cu ea, oricât de repede ar alerga pe străzi, nu ajunge niciodată la destinație. Căci destinațiile fără El sunt drumuri închise.
Marile cărți ale lumii au fost scrise cu pana, cu creionul, cu stiloul, cu tastele. Contează ce scrii, nu cu ce scrii. Căci contează cine ești și nu cine zic alții că ai fi. Și cine ești demonstrezi în fiecare zi și nu din când în când.
Cel care a intrat în Ierusalim pe măgăruș știa unde merge, câte va pătimi din iubire pentru noi, dar și când va învia din mormânt, lăsându-l gol pentru totdeauna. Știa ce ne trebuie și cât de fără de preț e ceea ce ne trebuie nouă. Și noi nu Îl putem iubi pe El, pe cât de veșnic ne iubește El. Pentru că iubirea Lui pentru noi e iubire desăvârșită, care ne poartă veșnic, care ne asumă veșnic și care ne bucură veșnic.
„Smochinul s-a uscat numaidecât [ἐξηράνθη παραχρῆμα ἡ συκῆ]” [Mt. 21, 19, BYZ], pentru că avea „numai frunze [φύλλα μόνον]” [Ibidem]! Și când ai doar vorbe, când toate realizările tale sunt doar vorbe, doar promisiuni, doar laude, doar imaginări de sine, ești gol pe dinăuntru. CV-ul falsificat nu te ajută, nu îți introduce experiență în tine, nu te face uman, nu te apropie de oameni. CV-ul real trebuie să fie doldora de fapte. Și faptele nasc vorbele, pentru că experiența vorbește din cele ale sale, din rodul mâinilor sale. Și cine mănâncă din pomul său, mănâncă din virtuțile, din harismele și din specializările pe care le are. Dar dacă mănânci din ale tale, atunci e semn că te-ai pus în slujba lui Dumnezeu și ai ieșit din starea de om „rece, aspru, nereceptiv chemărilor divine”[3].
Dacă „Dumnezeu este lumină [Θεὸς φῶς ἐστίν] și niciun întuneric nu este în[tru] El [καὶ σκοτία ἐν Αὐτῷ οὐκ ἔστιν οὐδεμία]” [I In. 1, 5, BYZ], atunci și noi trebuie să fim lumini. Trebuie să fim lămpi [Mt. 25, 1, BYZ] pline de slava Lui cea veșnică. Pentru că în parabola celor 10 fecioare, fecioria este asceza, e tot efortul nostru de a trăi creștinește, dar uleiul lămpii [Mt. 25, 8, BYZ] e slava lui Dumnezeu, care izvorăște din Dumnezeu în ființa noastră și reprezintă adevărata noastră viața, viața cea duhovnicească.
Trupul Domnului a fost uns întru îngropare [Mc. 14, 8]! Iar ca să ne pregătim pentru îngroparea noastră și noi trebuie să ne ungem din plin cu milostenii. Și cei de după noi, care ne vor pomeni, trebuie să se milostivească de noi prin pomeniri și milostenii, pentru că milostenia ne deschide sufletul cu totul spre mila lui Dumnezeu.
Iar dacă, cândva, ne-am cheltuit viața și sănătatea și averile pentru a trăi „ca lumea”, cu atât mai mult acum, când Îi slujim lui Dumnezeu, trebuie să nu precupețim nimic pentru iubirea Lui. Căci nimic din această lume nu valorează mai mult decât iubirea Lui față de noi.
Iudas s-a lipit de bani! Și banii i-au strivit caracterul. I-au dat lui „30 de arginți [τριάκοντα ἀργύρια]” [Mt. 26, 15, BYZ] pentru Fiul omului. Adică L-a vândut în mod ieftin pe Dumnezeul lui, câștigându-și spânzurarea. Pentru că Iudas, „aruncând arginții în templu, a plecat și, plecând, s-a spânzurat [ἀπήγξατο]” [Mt. 27, 5, BYZ]. Și sinuciderea e cea mai mare non-soluție pentru viață. Pentru că scăpăm, prin sinucidere, de o durere temporară, minoră, pentru a câștiga chinul cel veșnic al Iadului.
Însă eterodocșii sau păgânii care neagă Iadul sau îi diluează disperarea lui cea veșnică sunt cei mai mari propagatori ai laxității morale. Pentru că o viață fără perspectiva Iadului veșnic e o viață fără frică de Dumnezeu, e o viață fără conștiință, e o viață fără grija la detaliile vieții sociale.
Cine nu are în el teologia Iadului, nu are nici teologia reală a Împărăției lui Dumnezeu. Pentru că Iadul nu este o anti-Împărăție, ci e lipsa Împărăției. Iadul e starea veșnică a celor care au considerat că pot trăi veșnic fără Bucuria cea veșnică, adică fără comuniunea cu Dumnezeu, dar experimentează veșnic și extrem de chinuitor înșelarea lor. Perspectiva cu totul greșită a vieții fără relația reală cu Dumnezeu.
Căci suntem în mare eroare dacă credem că suntem de vânzare sau că îi putem cumpăra pe oameni. Și aceasta, pentru că toți suntem robii lui Dumnezeu, pentru că El ne-a răscumpărat [ἡμᾶς ἐξηγόρασεν] [Gal. 3, 13, BYZ] pe noi din robia demonilor. Și ne-a răscumpărat murind pentru noi pe Cruce, atunci când moartea nu a găsit în El nicio urmare a păcatului, când Iadul nu L-a putut ține rob, ci, dimpotrivă, El i-a scos afară din Iad pe Sfinții Lui, pe cei care erau în robia Iadului. Și cine acceptă să fie robul cel credincios al Stăpânului său, acela trăiește în el însuși eliberarea cea duhovnicească, adevărata libertate, cea a fiilor lui Dumnezeu, prin care îndrăznește spre mila lui Dumnezeu.
De aceea, iubiții mei, viața noastră cu Domnul merge spre Crucea, Învierea și Înălțarea Lui la cer. E o viață mereu ascendentă, pentru că înălțarea noastră este interioară. Iar postul, rugăciunea, privegherea, lupta noastră cu patimile noastre sunt cele care ne desprind pas cu pas de viața telurică pentru a trăi mereu cu Dumnezeu.
Cel ce ne-a iubit și a murit pentru noi, Domnul nostru, e mereu cu noi! El ne întărește și pe noi ca să murim pentru alipirea de păcatele noastre și să trăim pentru El. Amin!
[1] Începută la 12. 20, în Lunea Mare, pe 22 aprilie 2019. Soare, 17 grade.
[2] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-am-scos-marturisirea-credintei-din-interiorul-zidurilor-bisericii-si-am-aratat-o-in-public-in-cetate/.
[3] Cf. https://basilica.ro/a-fi-sau-a-nu-fi-de-folos-lui-dumnezeu-decanul-ftoub-despre-smochinul-neroditor/.
Faptul că autorul Poveștii lui Harap-Alb este un cunoscător de literatură teologică, bisericească, se vede din felul în care înmulțește și insistă pe aspectele care țin de învățătura ortodoxă. Am încercat să le descifrez din text și vi le prezint pe rând.
O primă observație putem face imediat ce ajungem cu povestea la fiul cel mic de împărat. Frații lui mai mari nu sunt în stare să treacă proba vitejiei, la care îi supune tatăl lor, împăratul, pentru a se încumeta să devină moștenitori ai împărăției lui Verde-împărat.
Creangă păstrează, cum spuneam, o seamă de motive specifice basmului, despre care și-a dat seama că provin din literatura ortodoxă și sunt potrivite tipologiei creștine: fratele cel mic și vrednic (după modelul: Adam și Hristos, Cain și Abel, Isav și Isaac, David cel mai mic dintre frați etc), probele („încercările”, în limbaj ortodox) fără de care nimeni nu este „vrednic de Împărăție” (iarăși în limbaj ortodox), exigența calităților sufletești, duhovnicești, pe lângă cele militare (după tiparul Sfinților militari sau împărați) etc.
Dar Creangă îmbogățește mult aceste scheme elementare ale basmului popular. Când frații mai mari se dovedesc neeligibili pentru împărăție, atitudinea lui nu este a celui care triumfă pentru că alții au dat greș și care se propune imediat în locul lor, doar pentru că se ivește prilejul.
Așa procedaseră frații săi: cel mare a venit cu „îndrăzneală” susținând că „mi se cuvine această cinste, pentru că sunt cel mai mare dintre frați”[1], iar cel mijlociu, deși cu mai puțin tupeu, a arătat aceeași încredere în forțele proprii, ceea ce, în credința noastră creștin-ortodoxă, reprezintă greșeala fatală, păcatul de căpetenie pe care îl poate face cineva.
Faptul că fiul cel mic primește ajutorul Sfintei Duminici reprezintă un element de basm. Însă tocmai aici intervine Creangă, subliniind ceea ce basmul nu comunică explicit. Văzându-și frații înfruntați și alungați cu rușine de tatăl lor, care se revarsă și asupra lui (rușine care echivalează cu a celor alungați din Rai), „fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roș cum îi gotca, iese afară în grădină și începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său”[2].
„Iese afară în grădină”: pentru că aceasta e un loc de refugiu, în liniște, departe de lume, care amintește conștiinței de grădina Raiului…
Plânsul sincer, din adâncul inimii, și apoi milostenia, sunt cele care îi aduc izbăvirea. Pentru că nu s-a încrezut în sine, fiul cel mic a primit ajutor nesperat, sub chipul Sfintei Duminici, care apare ca o bătrână săracă și neputincioasă, pentru că „Cel-de-sus varsă darul său și peste cei neputincioși; se vede că așa place sfinției-sale”[3], și „ca să vezi cât poate să-ți ajute milostenia”[4].
Creangă păstrează motivul acesta popular, al Sfintei care poartă numele unei zile din săptămână. În Sinaxar o avem pe Sfânta Paraschevi (Sfânta Vineri), dar nu și pe „Sfânta Miercuri” sau „Sfânta Duminică”, care apar în basme. Părerea mea e că imaginația creatorului popular a personificat numele zilelor din Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor: Sfânta Luni, Sfânta Marți, Sfânta Miercuri etc.
Desigur, „Sfânta Duminică” e o titulatură datorată faptului că reprezintă ziua în care a înviat Domnul. Nu sunt nume de persoane, cele pomenite, dar fantezia populară a făcut asociații care le-a transformat în persoane, în basme. Am putea spune că, în ele, este personificată puterea lui Dumnezeu, a Celui care a suferit, a murit și a înviat pentru noi și Care ajută și celor neputincioși, dar smeriți și milostivi.
Această interpretare nu știu dacă se poate atribui creatorului popular, dar sunt convinsă că Ion Creangă a gândit-o, pentru că, în basmul lui, Sfânta Duminică grăiește astfel: „Nu căuta că mă vezi gârbovă și stremțuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, știu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului și adeseori râd cu hohot de nepriceperea și slăbiciunea lor [cf. Ps. 2, 1-4]. Așa-i că nu-ți vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au mai văzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerele acestea. Of! crăișorule! crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vântura țările și mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite așa, pe degete, și toate ar fi după gândul tău”[5].
Înțelegem că însuși Domnul Se ascunde sub înfățișarea femeii gârbovite de ani și sărmane, care se prezintă ca Sfânta Duminică (personificare a zilei Învierii, cum spuneam, a zilei Domnului).
„Baba” îi profețește fiului celui mic că va ajunge împărat, pentru că „ție ți-a fost scris de sus”[6] (nu trebuie să înțelegem aceasta în sensul predestinării, ci în acela al preștiinței lui Dumnezeu, pentru că predestinarea nu ar cere din partea omului să-și dovedească virtuțile și caracterul). „Și pe când vorbea baba acestea, o vede învăluită într-un hobot [văl] alb, ridicându-se în văzduh, apoi înălțându-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel”[7]. Este evidentă asemănarea cu înălțarea Domnului („hobotul” poate fi chiar un element iconografic). N-am întâlnit în basme această similitudine.
Creangă a simțit nevoia să sublinieze, de la bun început, prin destul de multe precizări și completări aduse la schema de bază a basmului, faptul că miraculosul acesta este de natură creștin-ortodoxă, chiar dacă avem de-a face aici cu o poveste inventată, cu o fantezie. Păstrând intacte elementele care țin de imaginația populară, Creangă îndreaptă însă povestea să curgă în matca semnificației profund ortodoxe, pe care caută tot timpul să o pună în lumină, să o explice și să o amplifice, elementaritatea basmului popular devenind în timp (sau fiind, poate, din start) nesugestivă.
[1] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 81.
[2] Idem, p. 83. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 84. [5] Idem, p. 83-84. [6] Idem, p. 84. [7] Ibidem.
Am intuit, de mai multă vreme (și am afirmat, în teza doctorală), că autorii populari de basme au introdus în aceste povești fantastice nenumărate elemente din realitatea creștină (preluate din Sfânta Scriptură, din Viețile Sfinților și din alte surse ortodoxe, nu atât prin citire cât prin participarea la Slujbele Bisericii), cărora le-au dat un aspect fabulos. Fapt care este foarte periculos pentru credincioși. Pentru că s-a ajuns la a confunda experiențele de viață ortodoxă, mistice și minunate, cu basmele băbești. Iar de acest lucru a profitat și profită din plin propaganda anticreștină, agresivă și ultraprezentă în societatea de azi.
Pe de altă parte, problema creațiilor populare e complexă, după cum afirmat în mai multe rânduri. Ceea ce a ajuns la public reprezintă, cel mai adesea, prelucrări ale acestor creații, după o selecție prealabilă.
Cu alte cuvinte, elementul cult e fundamental, fie ca sursă, fie ca intervenție ulterioară într-o creație populară.
Când vorbim de autori culți care au prelucrat texte populare, trebuie să observăm gradul de distanțare față de izvorul popular, pentru că acesta poate să fluctueze de la „mult” la „infinit”: într-un fel prelucrează Vasile Alecsandri, în altul Eminescu (până la a nu mai putea recunoaște în elementul popular decât un pretext narativ pentru o parabolă filosofic-existențială), unul e Petre Ispirescu și altul Ion Creangă.
Harap-Alb e o poveste foarte complexă, cu nuclee narative multiple, cu o schemă sinuoasă (o dezvoltare epică întru totul anevoioasă, dacă nu imposibil de conceput de creatorul popular), cu o stilistică fastuoasă în comparație cu modelul elementar folcloric. Deși pare că păstrează multe teme și motive din basmul popular, de fapt le transfigurează.
Iar dacă despre creatorul anonim am spus că adesea putem vedea că s-a inspirat din istoria Bisericii – într-un mod echivoc, ducând la confuzia, în mintea celor mediocri, între minune și fabulație, deși, pe de altă parte, se poate recupera, din această inițiativă, cultivarea credinței într-un ideal, lupta pentru Bine –, în cazul lui Ion Creangă avem de-a face cu autor excepțional, educat în Biserică și care cu atât mai mult și-a dat seama de aportul literaturii ortodoxe în basmele populare. Încât, atunci când a compus el însuși basme, a știut să insiste, subliniind aceste aspecte.
De aceea, în articolul de față, nu voi comenta acele elemente intrate din cărțile Bisericii în basmele populare, ci pe cele pe care le introduce autorul care a făcut în prealabil Seminarul și Facultatea de Teologie, care a fost o vreme membru al Clerului și care dovedește, inclusiv prin aceste aspecte, o însușire a culturii eclesiastice, deopotrivă afectivă și teoretică, de un nivel superior.
Am mai atins subiectul și în alte articole…[1].
[1] A se vedea:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/26/poezia-prozei-lui-ion-creanga/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/14/eruditia-lui-creanga-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/20/eruditia-lui-creanga-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/22/eruditia-lui-creanga-3/.
1. Ascultați cuvântul Domnului, fiii[lor] ai lui Israil, pentru că judecata Domnului [κρίσις τῷ Κυρίῳ] [este] către cei care locuiesc pământul, pentru că nu este adevărul [διότι οὐκ ἔστιν ἀλήθεια], nici mila [οὐδὲ ἔλεος] și nici cunoașterea lui Dumnezeu pe pământ [οὐδὲ ἐπίγνωσις Θεοῦ ἐπὶ τῆς γῆς][1]!
2. Blestemul și minciuna și uciderea și hoția și preacurvia s-a[u] revărsat pe pământ și sângiuri cu sângiuri se amestecă [καὶ αἵματα ἐφ᾽ αἵμασιν μίσγουσιν][2].
3. Pentru aceea va plânge pământul și va fi împuținat cu toți cei care locuiesc pe el, cu fiarele câmpului și cu târâtoarele pământului și cu păsările cerului și peștii mării se vor sfârși,
4. pentru că nimeni [nu este] nici să judece [ὅπως μηδεὶς μήτε δικάζηται], nici să mustre [μήτε ἐλέγχῃ][3], [nu este] nimeni [μηδείς] [să facă acestea], ci poporul Meu [este] ca preotul împotrivindu-se [ὁ δὲ λαός Μου ὡς ἀντιλεγόμενος ἱερεύς] [să slujească].
5. Și vei slăbi pe zi [καὶ ἀσθενήσεις ἡμέρας][4], dar va slăbi și Profetul împreună cu tine [cu] noaptea [καὶ ἀσθενήσει καὶ Προφήτης μετὰ σοῦ νυκτὶ][5], [căci] M-am asemănat [cu] maica ta [ὡμοίωσα τὴν μητέρα σου][6].
6. Asemănatu-s-a poporul Meu ca [cu omul] neavând cunoaștere [ὡμοιώθη ὁ λαός Μου ὡς οὐκ ἔχων γνῶσιν][7]. [Și pentru] că tu ai lepădat cunoașterea, [atunci] și Eu te voi lepăda, [pentru] a nu [mai] preoți Mie [τοῦ μὴ ἱερατεύειν Μοι][8]. Și [pentru că] ai uitat legea Dumnezeului tău, și Eu îi voi uita pe copiii tăi.
7. După mulțimea lor așa au păcătuit Mie [κατὰ τὸ πλῆθος αὐτῶν οὕτως ἥμαρτόν Μοι][9]. Slava lor întru necinste o voi pune [τὴν δόξαν αὐτῶν εἰς ἀτιμίαν θήσομαι].
8. Păcatele poporului Meu vor mânca [ἁμαρτίας λαοῦ Μου φάγονται][10] și, în[tru] nedreptățile lor, [alții] le vor lua sufletele lor.
9. Și precum va fi poporul [καὶ ἔσται καθὼς ὁ λαὸς], așa [va fi] și preotul [οὕτως καὶ ὁ ἱερεύς]. Și voi răzbuna asupra lui căile sale [καὶ ἐκδικήσω ἐπ᾽ αὐτὸν τὰς ὁδοὺς αὐτοῦ] și sfaturile sale le voi răsplăti lui [καὶ τὰ διαβούλια αὐτοῦ ἀνταποδώσω αὐτῷ][11].
10. Și vor mânca și nu au să se sature. Au curvit [ἐπόρνευσαν] și nu au să se îndrepte [καὶ οὐ μὴ κατευθύνωσιν], căci să-L păzească pe Domnul au părăsit [διότι τὸν Κύριον ἐγκατέλιπον τοῦ φυλάξαι][12].
11. Curvie și vin și beție [πορνείαν καὶ οἶνον καὶ μέθυσμα] a primit inima poporului Meu [ἐδέξατο καρδία λαοῦ Μου].
12. În[tru] semne întrebau [ἐν συμβόλοις ἐπηρώτων][13] și în[tru] toiegele Sale vesteau lui [καὶ ἐν ῥάβδοις αὐτοῦ ἀπήγγελλον αὐτῷ][14]. [Căci în] duhul curviei s-au rătăcit [πνεύματι πορνείας ἐπλανήθησαν] și au curvit de la Dumnezeul lor [καὶ ἐξεπόρνευσαν ἀπὸ τοῦ Θεοῦ αὐτῶν][15].
13. Pe vârfurile munților jertfeau și pe dealuri înjunghiau, sub stejar și plop și copac umbrind, că bună [este] umbra. Pentru aceasta fiicele voastre vor curvi [διὰ τοῦτο ἐκπορνεύσουσιν αἱ θυγατέρες ὑμῶν] și nurorile voastre vor preacurvi [καὶ αἱ νύμφαι ὑμῶν μοιχεύσουσιν].
14. Și nu am să cercetez[16] pe fiicele voastre când au să curvească și [nici] pe nurorile voastre când au să preacurvească, pentru că și ei cu curvele împreună se plămădeau [διότι καὶ αὐτοὶ μετὰ τῶν πορνῶν συνε- φύροντο][17] și cu cei care au sfârșit jertfeau [καὶ μετὰ τῶν τετελεσμένων ἔθυον][18] și poporul [καὶ ὁ λαὸς], cel care înțelege [ὁ συνίων], se încolăcea împreună cu curva [συνεπλέκετο μετὰ πόρνης][19].
15. Iar tu, Israil[e], nu fii necunoscător! Iar [voi], Iuda [Ιουδα][20], nu intrați întru Galgala [Γαλγαλα] și nu intrați întru casa On [εἰς τὸν οἶκον Ων] și nu jurați pe Domnul Cel viu [καὶ μὴ ὀμνύετε ζῶντα Κύριον]!
16. Că[ci] ca juninca înfuriindu-se[21] s-a înfuriat Israil. Acum Domnul îi va paște pe ei ca pe miel în lărgime.
17. Cel părtaș idolilor lui Efrem și-a pus lui însuși poticniri.
18. A ales[22] pe hananei, curvind au curvit, au iubit necinstea din destrăbălarea lor [ἠγάπησαν ἀτιμίαν ἐκ φρυάγματος αὐτῶν].
19. Tu, adunarea vântului, ești în aripile ei [συστροφὴ πνεύματος σὺ εἶ ἐν ταῖς πτέρυξιν αὐτῆς] și vor fi rușinați din jertfelnicele lor [καὶ καταισχυνθήσονται ἐκ τῶν θυσιαστηρίων αὐτῶν].
[1] În oamenii de pe pământ.
[2] Au legături incestuoase între ei.
[3] Nici să judece și să facă ceea ce este drept, nici să mustre păcatele oamenilor.
[4] Vei slăbi pe timpul zilei. Vei slăbi duhovnicește, interior. Te vei simți neîntărit de către Mine.
[5] Pe timpul nopții.
[6] O profeție hristologică. Pentru că vorbește despre faptul cum Domnul Și-a asumat umanitatea noastră, despre cum S-a făcut asemenea nouă, a celor păcătoși, ca să poarte, El fiind fără de păcat, stricăciunea interioară a neamului omenesc și să o biruie desăvârșit în umanitatea Sa.
[7] Neavând cunoaștere de Dumnezeu. Neavând credință, evlavie și cunoaștere teologică.
[8] Pentru a nu mai sluji Mie cele preoțești. Profețind, astfel, încetarea slujirii preoțești vechitestamentare.
[9] Au păcătuit mult față de Mine, pe cât de mulți sunt ca număr.
[10] Poporul Meu va mânca din plin din consecințele păcatelor sale.
[11] Se referă aici la preot. Pentru că preotul trebuia să sfătuiască, ca și azi, poporul.
[12] Au părăsit păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
[13] Cereau să vadă semne, să vadă minuni.
[14] Și pe când poporul simțea toiegele lui Dumnezeu, pedepsele Lui, Sfinții Profeți vesteau poporului voia lui Dumnezeu.
[15] Pentru că s-au lipit cu inima de idoli, despărțindu-se de iubirea lor pentru Dumnezeu, prin politeismul lor au curvit interior.
[16] Nu am să le pedepsesc.
[17] Se culcau.
[18] Aduceau jertfe unor idoli morți, unor oameni care muriseră și apoi erau considerați zei.
[19] Și poporul, fiind conștient de ceea ce face, se îmbrățișa cu curva.
[20] Forma de vocativ. Se referă la seminția lui Iudas.
[21] E vorba de o furie nebunească a animalului.
[22] Se referă la popor.
Celălalt Caragiale, nu Ion Luca, ci Matei. Pare-se că, stilistic, Matei Caragiale a fost impresionat mai mult de idiomul literar creat de Creangă decât de scriitura tatălui său.
Dar să o luăm de la capăt…
Nicolae Manolescu a remarcat că, în Craii de Curtea veche,
„registrul vulgar […] e un limbaj împrumutat vorbirii argotice […] dar deloc verde, crud: ceea ce ne izbește este, din contră, stilizarea, adică efortul de contrafacere. […] Apariția femeii bețive […] ne introduce dintr-o dată în nota particulară a acestui registru popular, care are însă o demnitate stilistică comparabilă cu a celui nobil. […]
Când îi permite personajului său [Gore Pirgu] să-și desfășoare cunoștințele, Mateiu Caragiale nu caută nici atunci să imite argoul bucureștean de pe la 1910, așa cum Ion Creangă nu transcrie în Amintiri din copilărie limba vorbită de țăranii nemțeni la jumătatea veacului trecut. Și unul, și altul creează o limbă valabilă, dar care nu este neapărat cea vorbită.
Fapt încă și mai interesant: mijlocul prin care cei doi prozatori, atât de deosebiți [poate nu chiar atât de deosebiți!], stilizează exprimarea personajelor lor este unul și același: proverbialitatea, densitatea aforistică. Să-l ascultăm pe Pirgu, adresându-se lui Pașadia:
«La adică de ce te-ai codi? stărui Pirgu, tot îți sună coliva. Parcă nu știe lumea că de mult, numai în mambial și-n magiun îți mai stă nădejdea? Te vezi pe drojdii, caută să mori încai fericit».
Vorbitorul își atacă interlocutorul prin intermediul unor expresii populare (a suna coliva, a vedea pe drojdie etc.) metaforice și eufemistice. Vulgaritatea e a personajului, dar nu a limbii lui, care e, din contră, măiastră și cultivată (o cultură a argoului). Pirgu se exprimă cu multă îngrijire, afectând ignoranța sau stupiditatea (intră în regula jocului), dar el posedă o știință a vorbirii populare cu nimic mai prejos de știința aceleia nobile de care dă dovadă Pantazi […] și o stăpânire perfectă a artei de a minimaliza:
«Nu te mai lași, nene, o dată de prostii? Până când? Ce-ți faci capul ciulama cu atâta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? Ori crezi că dacă ai să știi ca el cine l-a moșit pe Mohamet sau cum îl cheamă pe ăl care a scos întâi crucea la Bobotează e mare scofală? Nimic, cu astea te usuci. Adevărata știință e alta: știința vieții de care habar n-ai; aia nu se învață din cărți».
Cel care vorbește aici nu e un ignorant stupid, ci un om care folosește conștient o anumită tehnică a persuasiunii în vederea atingerii unui scop precis»”[1]. Etc.
Cred că Manolescu a remarcat un lucru esențial: ascendența în Creangă a lui Matei Caragiale, în ceea ce privește proverbialitatea, deși, la prima, vedere, pare că cele două tipuri de scriitură nu se înrudesc. Dar cred mai mult decât atât, și anume că Matei Caragiale a înțeles vechimea acestui stil aforistic, enigmatic, și, de asemenea, că el nu îl caracterizează pe Pirgu din roman sau pe oricare „Pirgu” din lume (nu văd care ar fi interesul acestuia pentru a-și afirma „demnitatea stilistică” și „noblețea”), ci e o creație exclusivă a autorului, o „contrafacere” a lui Caragiale, menită să obnubileze vulgaritatea „crudă”.
De fapt, artificializarea aceasta are în Creangă un predecesor redutabil, care a folosit-o exact cu același scop, de a acoperi cu un văl artistic ceea ce e urât și vulgar. Opinia mea e că nu a fost în intenția lui Caragiale, niciun moment, a-l înnobila cumva pe Pirgu sau a insinua că acesta poseda o știință lingvistică, în domeniul folclorului stradal, echivalentă cu forța de metamorfoză stilistică a celorlalți trei crai.
Consider că această prefacere lingvistică, atribuită lui Pirgu, îi aparține în întregime autorului. El ne prezintă un produs stilizat din care cititorii trebuie să deducă singuri vulgaritatea execrabilă a personajului. Fără ca, prin aceasta, să ne orienteze spre a-l considera pe Pirgu un parșiv inteligent, în stare de asemenea metamorfoze crengiste, monumentale.
Pirgu e la fel de inteligent ca Nae Gheorghidiu, care se credea și se declara mai deștept decât Kant (care n-ar fi știut să se descurce în viață ca el) ori ca analfabetul industriaș Tănase Vasilescu-Lumânăraru, cu singura diferență că, spre deosebire de Caragiale, Camil Petrescu nu le-a construit și atribuit un registru stilistic aparte. Abilitatea unui caracter ca Pirgu (care întruchipează mârșăvia și abjecția) poate atinge doar culmea ingrată și rizibilă a pastișei psihologice și lingvistice, în genul lui Stănică Rațiu, eventual, nu și geniul creator de limbă al lui Creangă.
Manolescu deviază de la a intui artizanatul artistic, pe palier argotic, la a crede, în mod eronat, că Pirgu întrupează, nu doar prin felul de a fi, ci prin însuși modul de a vorbi, o tipologie. Ceea ce e fals. Pentru că exegetul însuși a observat, just, că atât Creangă, cât și Matei Caragiale au creat, fiecare, o limbă proprie, care n-a reprodus un limbaj existent undeva sub forma aceasta concretă și care e nereproductibilă în spațiul comunicării cotidiene (în sensul că efectul e nul, cum a demonstrat-o Mihail Sadoveanu cu textele lui Creangă). Argoul concret încifrează lingvistic anumite realități din necesități practice, nu sub imperativ artistic.
Creangă însuși a folosit acest procedeu, de a dispersa cât de cât materia explozivă a urii sau a ironiei acerbe, exteriorizată lingvistic, printr-o ameliorare stilistică. Înaintea lui Pirgu, Spânul din Harap-Alb vorbește astfel:
„Hei, hei! călătorule. Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi ciochinele umblând și tot n-ai să găsești slugă um cauți d-ta, că pe-aici sunt numai oameni spâni. Ș-apoi, când este la adecălea, te-aș întreba, ca’ ce fel de zăticneală ai putè să întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că, de păr și de coate-goale nu se plânge nimeni. […]
Ba să-și puie pofta-n cuiu! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aș face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei. […] Ce te potrivești, moșule? Cum văd eu, d-ta prea întri în voia supușilor. De-aceea nu-ți dau cerbii pietre scumpe și urșii salăți. Mie unuia știu că nu-mi suflă nimene în borș: când văd că mâța face mărazuri, ț-o strâng de coadă, de mănâncă și mere pădurețe, căci n-are încotro…”[2].
Însă nu putem spune că Ion Creangă a intenționat să-i atribuie Spânului o știință lingvistică superioară. Creația în domeniul limbii, stilizarea îi aparține întru totul autorului.
Vorbirea în parabole și în argou e legată la Creangă, ca și la Matei Caragiale, de persiflarea ironică. Gerilă se adresează astfel confraților pantagruelici, care îl asupreau cu acuzațiile:
„Dar voi, mangosiților și farfasiților, de câte ori îți fi dormit în stroh și pe târnomată, să am eu acum atâția bani în pungă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cumva v-ați face și voi, niște feciori de ghindă, fătați în tindă, că sunteți obraze supțiri?”.
Frazele exprimă eufemistic ceea ce termenii concreți ar înfățișa ca o realitate dură. Și, mai ales, ceea ce un caracter primitiv și vulgar ar exprima fără echivocuri de felul acesta, prin „libertăți de limbaj” asurzitoare. Alți autori, mai aproape de noi, nu s-ar fi ferit să le reproducă. Creangă trăia însă, încă, într-o lume a decenței lingvistice (în comparație cu ce a adus modernitatea și postmodernitatea), iar Matei Caragiale căuta, nostalgic, să refacă literar acea lume apusă.
În mod evident, atât Creangă, cât și Matei Caragiale, caută să ascundă aspectele triviale ale unei comunicări „realiste”, dorind, în același timp, să transmită substanța ei în alt mod, prin care să evite abuzul moral asupra cititorului. E nevoie, într-adevăr, de o știință și o tehnică lingvistică aparte, dar acestea sunt ale creatorului de literatură, în ambele cazuri. Niciunul din cei doi autori nu a contractat, pur și simplu, acest mod de a vorbi din societate. Caz în care „inteligența” lui Pirgu nu are ce căuta în discuție…
[1] Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Ed. Cartea Românească, 2018, p. 533-535.
[2] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 90, 103.
[Acad. Prof. Dr.] Emilian Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. III, Ed. Academiei Române și Ed. Basilica, București, 2018, 702 p.
*
Din p. 356 începe textul Eusebiu de Cezareea, Viața împăratului Constantin și alte scrieri.
Pe 28 octombrie 312 a văzut Sfântul Constantinus cel Mare, în vedenie, Sfânta Cruce, p. 356.
„Cu excepția lui Origen, Eusebiu depășește pe toți scriitorii Bisericii de Răsărit prin amploarea cercetărilor și a erudiției”, p. 359. Bineînțeles, e o exagerare această afirmație!
Evsevios al Chesariei[1] a scris viața Sfântului Mucenic Pamfilos, care s-a pierdut, p. 361. Sfântul Pamfilos a fost martirizat în 309 și era Presbiter[2]. În noiembrie 307 a fost prins și în 16 februarie 309 el a fost martirizat prin decapitare, p. 362.
Prigoana din timpul lui Diocletianus și Galerius s-a sfârșit în ziua de 30 aprilie 311, p. 361-362.
S-a pierdut Apologia lui Orighenis, scrisă de Evsevios după martirizarea Sfântului Pamfilos, p. 362. Se referă la varianta greacă. Pentru că există versiunea latină, în traducerea lui Rufinus din Aquileea[3].
Evsevios moare pe la 339-340, p. 364. Și el s-a ocupat cu editarea Scripturii, existând multe manuscrise scripturale „care poartă numele lui”, p. 368. Cartea lui despre Evanghelii e de dinainte de 312, p. 368. Onomasticonul e de dinainte de 331 sau a fost scris între 326-330, p. 369. Comentariul la Isaias e de după 324, citându-l adesea pe Orighenis [Ωριγένης][4], p. 368. Citează ediția lui A. Möhle (dar îl trece A. Moehle), din 1934, în p. 369, n. 21.
Despre praznicul Paștiului a fost alcătuită în 325 sau 334, p. 370. Comentariul la Psalmi e de după 330 sau 335, p. 370. În Canoanele evanghelice, Evsevios a împărțit Evangheliile în secțiuni/ capitole, apoi în 10 canones/ tabele, p. 370. Cartea despre poligamie la bărbații iubitori de Dumnezeu din vechime, adică la Sfinții Vechiului Testament, era în 4 cărți și s-a pierdut. Sfântul Vasilios cel Mare o cunoștea, fiindcă s-a referit la ea în Despre Sfântul Duh 29, 72, p. 370.
O altă carte despre Evanghelii era scrisă în 10 cărți. S-a păstrat fragmentar, p. 371. Pregătirea evanghelică e în 15 cărți, păstrate incomplet, scrisă după 314 sau în 315 sau între 312-318, împotriva politeismului păgân, p. 371. Demonstrația evanghelică, și ea păstrată fragmentar, era în 20 de cărți, p. 372.
Despre teofanie a fost scrisă după 324 sau în jurul anului 333 sau după 337, p. 372. A scris o carte și împotriva neoplatonicului Porfirios, pentru că filosoful păgân scrisese cartea Împotriva creștinilor, p. 372. Iar cartea Episcopului Evsevios se numește Împotriva lui Profirios, p. 372.
Scrie și împotriva lui Marcellos, Episcopul de Anciras[5]. După 335 sau 336, p. 373. Despre teologia ecclisiastică e în 3 cărți, scrisă către 337, și este dedicată Episcopului arian Flacillus al Antiohiei, în care Evsevios este subordinațianist, p. 373. Flacillus I a fost Patriarh al Antiohiei între 333-342[6], adică 9 ani de zile.
Discursul lui Evesvios la 30 de ani de domnie ai Sfântului Constantinus cel Mare este din 336, p. 374. Și a mai ținut altul, la Ierusalim, la sfințirea Bisericii Sfântului Mormânt, p. 374. O altă predică a lui e cea din 316, de la sfințirea Bisericii din Tiros, și o alta despre Sfinții Mucenicii din Antiohia, p. 374.
Deși a corespondat mult, nu ne-au mai rămas de la el decât 3 scrisori, p. 374. Evsevios era iconoclast și nega dumnezeirea lui Hristos, p. 375.
Cronica lui e de la nașterea Sfântului Avraam și până în 303, p. 375. Istoria ecclisiastică e opera lui istorică fundamentală, fiind o continuare a Cronicii, p. 376. Pentru că expune în ea istoria Bisericii de la Sfinții Apostoli până în vremea lui, p. 376. Cartea a avut 4 ediții, la început fiind scrisă în 8 cărți, sfârșind să fie în 10, p. 376. „Valoarea Istoriei bisericești constă în mulțimea faptelor relatate, extrase dintr-o mulțime de scrieri ale Bisericii primare”, p. 376.
Despre cei martirizați în Palestina a fost scrisă în 311 sau 313 și ni se prezintă persecuțiile dintre anii 303-311, într-o regiune cunoscută în mod direct de către autor, p. 376. Însă a mai adunat și alte Vieți de Sfinți, cuprinse într-o carte pe care a scris-o înainte de 313, p. 376.
Despre viața Fericitului Împărat Constantinos, consideră autorul, e o lucrare panegirică și nu o biografie amănunțită, p. 377-378. Deși nimeni nu ne mai oferă, asemenea lui, date despre viața Sfântului Constantinus.
Botezul și adormirea Sfântului Constantinos au avut loc la Cincizecime, în anul 337, după care a fost înmormântat în Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, p. 380.
Din p. 435 despre Biserica Sfântului Mormânt al Domnului de la Ierusalim. Și articolul prefațator al volumului din PSB se termină în p. 439.
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_din_Cezareea.
[2] Idem: https://sv.wikipedia.org/wiki/Pamfilos_(martyr).
[3] Idem: https://www.edituraherald.ro/carti/apologia-lui-origen-351-detail#.XLgBlXxS9c8.
[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Origene.
[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Marcellus_of_Ancyra.
[6] Idem: https://sites.google.com/site/gnostickos/abishopsflacillus.
prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul Tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din Arhiepiscopia Bucureștilor,
har, bucurie și pace de la Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi părintești binecuvântări!
„Cine mănâncă trupul Meu
și bea sângele Meu are viață veșnică,
și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).
Hristos a înviat!
Preacuvioși şi Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși şi credincioase,
Sărbătoarea Învierii Domnului Iisus Hristos este numită şi Paşte sau Paşti[1]. Din textele liturgice ortodoxe care vorbesc despre „Paştile cele sfinţite”, „Paştile cele noi”, sau „Paştile cele frumoase”[2], se înţelege că Paşte este un substantiv de gen neutru: un Paște la singular, două Paşti la plural. Deci, articulat spunem: „Paştele creştin” la singular şi „Paştile creştine” la plural.
Înţelesul etimologic al cuvântului Paște, de origine ebraică, este acela de trecere. Sărbătoarea creștină a Paștelui are o anumită legătură cu Paştele Vechiului Testament, dar, în acelaşi timp, ea este o sărbătoare cu un conținut nou şi o semnificație nouă (cf. Matei 26, 17-30; Marcu 14, 12-26; Luca 22, 7-30; Ioan 13, 1-3).
În Paştele iudaic (cf. Ieșirea 12, 1-51 şi 13, 1-16), era celebrată eliberarea poporului evreu din robia Egiptului, trecerea prin pustie (cf. Ieșirea cap. 16-18) şi Legământul de la Sinai (cf. Ieșirea 20, 1-18).
În Paştele serbat de Iisus cu ucenicii Săi, numit şi Cina cea de pe urmă sau Cina cea de Taină (Mistică), El instituie Sfânta Euharistie, săvârșind astfel o Taină nouă, un Paşte nou, un Legământ sau un Testament nou. Mai precis, la sfârşitul Cinei, Domnul Iisus Hristos ia pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă ucenicilor, zicând: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu! Şi luând paharul şi mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28).
Deci, Taina Paștelui nou este Însuşi Hristos-Domnul, Care va trece prin jertfa Crucii şi a morții pentru a dărui lumii, prin Înviere, viață veșnică.
Jertfa mielului de Paşte şi toate celelalte jertfe din Vechiul Testament au preînchipuit sau prefigurat Taina jertfei lui Iisus Hristos pe Cruce şi trecerea Lui prin moarte la viaţa veşnică. Această Taină a fost împărtășită de Hristos ucenicilor, cu anticipație, la Cina cea de Taină din Sfânta şi Marea Joi.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel, înțelegând mai târziu că Paştele Vechiului Testament s-a încheiat cu Jertfa şi Învierea lui Hristos, afirmă că: „Paştele nostru Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5, 7).
Faptul că ultimul Paşte serbat de Domnul Iisus Hristos cu ucenicii Săi nu a fost un Paşte iudaic obișnuit, ci un Paște nou, reiese din cuvintele Mântuitorului Însuși, pe care le-a consemnat Sfântul Evanghelist Luca: „Şi a zis (Iisus) către ei (către ucenici): Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte, mai înainte de Patima Mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca, până când nu va fi desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 22, 15-16), adică după Înviere.
Vedem, așadar, că acest Paște nou, instituit la Cina cea de Taină, anticipează Pătimirea, Îngroparea şi Învierea lui Hristos ca trecere a Lui la o viață nouă, la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.
Prin Înviere, trupul omenesc al lui Hristos Cel răstignit nu mai revine la viaţa pământească, stricăcioasă şi trecătoare, cum s-a petrecut cu Lazăr din Betania, de pildă, ci trupul înviat al lui Hristos devine nemuritor, nestricăcios şi veșnic. El poartă urmele Răstignirii în palme, în picioare şi în coastă, dar nimeni şi nimic pământesc nu-L mai poate reține sau stăpâni. Hristos Cel Înviat trece prin ușile încuiate (cf. Ioan 20, 19-28), Se face văzut şi nevăzut când şi unde voiește El (cf. Luca 24, 31). Trupul înviat al Domnului Hristos a intrat deja în Împărăția cerurilor, a trecut de la existenţa biologică sau pământească la existența „teologică”, cerească şi veşnică.
Iisus Cel înviat nu mai moare niciodată, El este veşnic viu (cf. Apocalipsa 1, 8 şi 17-18; 2, 8). Prin urmare, „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 6, 9). În Hristos Cel înviat, moartea însăşi a fost omorâtă. De aceea, cântăm „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând […]” sau „Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieți, veşnice”[3].
Când Domnul Iisus Hristos a săvârșit Cina cea de Taină, mai întâi S-a rugat binecuvântând pe Dumnezeu şi mulţumindu-I. Apoi a luat pâinea, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor Săi (cf. Luca 22, 19). Rugăciunea aceasta de mulțumire a lui Iisus se numește în limba greacă a Noului Testament: Euharistie.
Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2019 (PDF)
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind legătura care există între sărbătoarea Paştilor şi Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie, zice: „Pentru care pricină a săvârșit (Iisus) taina aceasta în timpul Paştilor? Ca să afli cu orice prilej că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament.
Ceasul de seară nu înseamnă decât că timpul s-a împlinit, şi că toate se apropie de sfârșit […]. El (Iisus) a desființat principala lor sărbătoare (a iudeilor) şi îi trece la un Paşte nou şi înfricoșător. Luați, le zice El, şi mâncați! Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi (cf. 1 Corinteni 11, 24) […]. El numește acest sânge, sângele Noului Legământ, adică făgăduința Legii noi […], şi adaugă: Faceți aceasta întru pomenirea Mea (cf. Luca 22, 19).
Prin aceste cuvinte se vede cât de mult vrea El să-i îndepărteze pe ucenici de obiceiurile iudaice. După cum altădată – zice El – făceați Paştele întru pomenirea minunilor din Egipt, tot așa faceți aceasta întru pomenirea Mea. Ieri, sângele acela nu era decât pentru a salva pe întâi născuții din Egipt, acesta însă se varsă spre iertarea păcatelor lumii întregi”[4].
Iubiți fii şi fiice duhovnicești,
Cina cea de Taină este Taina iubirii depline a lui Iisus Hristos (cf. Ioan 13, 1), ea cuprinde nu numai Taina morții Sale pe Crucea Golgotei, pentru iertarea păcatelor lumii întregi, ci şi Taina Învierii Sale şi a vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu.
Tâlcuind acest adevăr, Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Dacă Hristos nu S-ar fi răstignit şi n-ar fi înviat, n-ar fi fost posibilă Cina cea de Taină şi Euharistia din Biserică. (…) Euharistia de la Cina cea de Taină este anticiparea tainică a jertfei de pe Golgota şi a Învierii. Este dovada că Hristos a trăit la Cina cea de Taină în mod tainic jertfa şi învierea Sa, așa cum le va trăi în Euharistia Bisericii, ca să le imprime şi în trupul şi sângele nostru”[5]. Așadar, prin Sfânta Euharistie ni se dăruiește iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat şi suntem îndreptați spre viaţa veşnică din Împărăţia lui Dumnezeu, dăruită nouă acum, în arvună, prin Sfintele Taine ale Bisericii, iar în plinătate la Învierea cea de obşte.
De aceea, Sfânta Euharistie este cea mai solemnă și mai intensă comuniune a Bisericii cu Hristos. Dacă prin adunarea credincioşilor în numele Lui şi prin rugăciuni adresate Lui, Domnul Iisus Hristos este prezent în mijlocul credincioşilor (cf. Matei 18, 20), prin împărtășirea euharistică a credincioşilor cu Hristos, El devine interior lor, potrivit făgăduinţei Lui: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viață veșnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54), şi „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).
Sfânta Euharistie conține şi exprimă taina unității Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, constituit şi sfinţit prin lucrarea Duhului Sfânt.
Părintele Dumitru Stăniloae spune în acest sens: „Cei ce se împărtășesc împreună se află deja într-o unitate de credinţă. Pentru că mai înainte de împărtășire toţi credincioșii cântă: «Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim», şi rostesc împreună Crezul. Apoi se împărtășesc împreună spre sporirea acestei unități. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, înainte de împărtășire, preotul cere: «Iar pe noi pe toţi, care ne împărtășim dintr-o pâine şi un potir, să ne unești pe unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Duh».
Într-o scriere din timpul Apostolilor, «Didahia celor 12 Apostoli», se cere lui Dumnezeu ca cei ce se împărtășesc să se unească asemenea boabelor de grâu ce s-au unit în pâinea euharistică: «Precum această pâine era risipită pe dealuri, iar adunată fiind s-a făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului, întru Împărăția Ta»”[6].
Iubiți frați şi surori,
În ziua cea dintâi a Învierii Sale, Hristos-Domnul a călătorit, ca un om necunoscut, cu doi dintre ucenicii Săi (dintre cei șaptezeci), Luca și Cleopa, către un sat numit Emaus (cf. Luca 24, 13-31). Din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca, martor direct al evenimentului, precum şi din celelalte Evanghelii unde sunt prezentate arătările Domnului Iisus Hristos după Învierea Sa, vedem că unii ucenici ai Domnului Iisus s-au convins mai greu de adevărul Învierii Sale.
Pe drumul spre Emaus, Iisus le vorbește, ca un călător necunoscut, ucenicilor Luca şi Cleopa şi chiar îi mustră, zicând: „O, nepricepuților şi zăbavnicilor cu inima în a crede (…)” (Luca 24, 25), apoi le tâlcuiește prorociile Vechiului Testament care vorbesc despre El. Așadar, Iisus Cel înviat, spune părintele Stăniloae, „face totul ca să-i convingă pe ei, oameni, despre Învierea Sa, așa cum a făcut totul ca să-i convingă în timpul propovăduirii despre dumnezeirea Sa. Voia să le dea oamenilor putința să creadă în viața lor viitoare prin unirea cu El ca Fiul lui Dumnezeu venit între ei. Își face din Înviere supremul argument al dumnezeirii Sale şi al folosului coborârii Sale ca Dumnezeu în calitate de om” [7].
Cei doi călători spre Emaus au fost însă convinși de Învierea lui Iisus abia în momentul frângerii pâinii de către Iisus în casa lor de la Emaus, amintindu-le astfel de Cina cea de Taină de la Ierusalim.
În acest sens, Evanghelia spune: „Şi s-au apropiat de satul (Emaus) unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe. Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua. Şi a intrat să rămână cu ei. Şi când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 28-31). Iisus S-a făcut nevăzut, dar nu era absent, ci era tainic prezent în Sfânta Euharistie, pentru a rămâne în cei ce se împărtășesc cu Trupul şi Sângele Său (cf. Ioan 6, 56), ca arvună a Învierii şi a vieții veşnice (cf. Ioan 6, 54).
Întrucât Învierea Domnului Hristos este lumina deplină a Sfintei Euharistii şi a întregii vieți creștine, ea ne cheamă astăzi să înțelegem binefacerile participării la Sfânta Liturghie şi ale împărtășirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel răstignit şi înviat. Prin Sfânta Euharistie primim: „sfințirea sufletelor și a trupurilor noastre, (…) tămăduirea sufletului și a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteștilor puteri, ajutor spre credință neînfruntată, dragoste nefățarnică, desăvârșirea înțelepciunii, paza poruncilor dumnezeiești, adăugirea dumnezeiescului har şi dobândirea Împărăției lui Dumnezeu”, după cum este scris în „Rugăciunea întâi de mulțumire, după Dumnezeiasca Împărtășanie”[8].
Dreptmăritori creștini,
Anul 2019 este, în mod deosebit, anul omagierii satului românesc, păstrător fidel al tradiției creştine şi al culturii naționale.
Potrivit Sfintelor Evanghelii, satul, ca așezare umană specifică mediului rural, a fost adeseori binecuvântat de Domnul Iisus Hristos când propovăduia Evanghelia în cetăți şi în sate (cf. Matei 9, 35), dar în mod deosebit El a binecuvântat satul Betania, când a înviat pe prietenul Său Lazăr (cf. Ioan 11, 1-44) şi satul Emaus, când a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, adevărul Învierii Sale, în timpul Cinei de la Emaus(cf.Luca 24, 13-31).
Domnul Iisus Hristos binecuvintează cu prezenţa şi lucrarea Sa sfinţitoare nu doar pe locuitorii orașelor, ci şi ai satelor, şi îi orientează spre Ierusalimul ceresc, adică spre Împărăția iubirii veșnice a lui Dumnezeu.
În satele românești care au păstrat credinţa ortodoxă, începând de la creștinarea strămoșilor noștri, prin predica Sfântului Apostol Andrei, până azi nu s-a întrerupt niciodată săvârșirea Sfintei Euharistii. Oricât ar fi fost românii ortodocși prigoniți și asupriți de străini, de religii sau confesiuni diferite, sau de promotori de ideologii totalitare, Sfânta Jertfă Euharistică a continuat să fie săvârșită, deoarece, prin ea, creştinii ortodocşi primesc puterea iubirii jertfelnice, de a fi în orice vreme mărturisitori ai Domnului Hristos și bucuria de a rămâne uniți cu El în istorie și în eternitate.
Din iubirea pentru Hristos Cel răstignit şi înviat s-au născut filantropia sau ajutorarea aproapelui, arta religioasă ori sacră, și anume muzica, poezia și literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura și sculptura bisericească, iconografia, broderia și altele. Toate aceste creații artistice inspirate din credinţă au luminat apoi cultura poporului român de la orașe şi sate.
Cu prilejul Sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceți, prin cuvânt şi faptă bună, bucurie şi lumină în sufletele celor orfani, bolnavi, bătrâni, săraci, îndoliați şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, ci să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lor, spre a spori comuniunea frățească şi spre a cultiva mai mult iubirea față de poporul român şi de România.
Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!
Al vostru către Hristos-Domnul rugător şi de tot binele doritor,
† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Vezi și: Pastorala Patriarhului României de Sfintele Paşti 2018
[1] În unele zone ale României se folosește la singular cuvântul Paşti în loc de Paşte.
[2] Canonul Învierii, Stihirile Paştilor, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 54-55.
[3] Canonul Învierii, cântarea a 7-a, în „Slujba Învierii”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 49.
[4] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, 82, 1, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1994, p. 927.
[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura Basilica, București, 2018, p. 98-99.
[6] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, ediţia a V-a, în Opere complete, vol. 12, Editura Basilica, București, 2018, p. 94-95.
[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, în Opere complete, vol. 7, Editura Basilica, București, 2016, p. 402-403.
[8] Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, București, 2012, p. 368.
