Reprezentativ

Cartea Sfântului Profet Malahias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Fiul îl slăvește pe tatăl și robul pe domnul său. Iar dacă Eu sunt Tatăl, unde este slava Mea? Iar dacă Eu sunt Domnul, unde este frica Mea?, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 4).

„Pentru că de la răsăriturile soarelui [și] până la apusuri numele Meu s-a slăvit în[tre] neamuri. Și în tot locul tămâie să aduceți numelui Meu și jertfă curată, pentru că mare [este] numele Meu în[tre] neamuri, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 5).

„Dacă nu aveți să ascultați și dacă nu aveți să puneți întru inima voastră [ca] să dați slavă numelui Meu, zice Domnul Atotțiitorul, și [atunci] voi trimite asupra voastră blestemul și voi blestema binecuvântarea voastră și o voi blestema pe ea și voi risipi binecuvântarea voastră și nu va [mai] fi întru voi, că[ci] voi nu puneți în inima voastră” (p. 6).

„Legea adevărului era în gura sa și nedreptatea nu a fost aflată în buzele sale. În pace, îndreptând, a mers cu Mine și pe mulți i-a întors de la nedreptate” (ibidem).

„Că[ci] buzele preotului va [vor] păzi cunoașterea și legea vor căuta din gura lui, pentru că este îngerul Domnului, al Atotțiitorului” (p. 6-7).

„[Oare] nu un Dumnezeu v-a zidit pe voi? [Oare] nu un Tată al tuturor [vă este] vouă? De ce ați părăsit fiecare pe fratele său, [ca] să spurcați făgăduința părinților voștri?” (p. 7).

„Iată, Eu trimit pe Îngerul Meu și va privi calea înaintea feței Mele și fără de veste va veni întru templul Său Domnul, pe Care voi Îl căutați, și Îngerul făgăduinței, pe Care voi Îl voiți! Iată, vine!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 9).

„Pentru că Eu [sunt] Domnul Dumnezeul vostru și nu M-am schimbat. Dar voi, fiii lui Iacov, nu vă depărtați de nedreptățile părinților voștri. V-ați abătut [de la] cele legiuite ale Mele și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 10).

„Oare va păcăli omul pe Dumnezeu?” (Ibidem).

„Și Îmi vor fi Mie, zice Domnul Atotțiitorul, întru ziua pe care Eu o fac întru mântuire, și îi voi alege pe ei [în] ce chip alege omul pe fiul său, pe cel care slujește lui” (p. 11).

„Pentru că, iată, ziua Domnului vine arzând ca un cuptor și îi va arde pe ei! Și toți cei străini de fel și toți cei care fac fărădelegi vor fi trestie și îi va aprinde pe ei ziua cea care vine, zice Domnul Atotțiitorul, și nu o să rămână din ei rădăcina, nici joarda” (Ibidem).

„Și vă va răsări vouă, celor care vă temeți de numele Meu, Soarele dreptății, și vindecarea [va fi] în aripile Sale” (Ibidem).

„Și iată, Eu vă trimit vouă pe Ilias Tesvitis mai înainte să vină ziua Domnului cea mare și cea arătată” (p. 12).

Reprezentativ

Cartea Sfântului Profet Zaharias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul Atotțiitorul: <Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi, zice Domnul!>»” (p. 4).

„Mântuiți-vă întru Sion cei care locuiți fiica Babilonului! Pentru că acestea zice Domnul Atotțiitorul: Dinapoia slavei M-a trimis peste neamurile care v-au prădat pe voi. Pentru că cel care se atinge de voi [este] ca cel care se atinge de pupila ochiului Său. […] Înfrumusețează-te și te veselește, fiica Sionului! Pentru că, iată, Eu vin și voi locui în mijlocul tău, zice Domnul! Și neamuri multe vor fugi spre Domnul în ziua aceea și Îi vor fi Lui întru popor și se vor sălășlui în mijlocul tău și vei cunoaște că Domnul Atotțiitorul M-a trimis către tine” (p. 8-9).

„Să se teamă tot trupul de la fața Domnului! Pentru că S-a ridicat din norii cei sfinți ai Săi”.

„Și mi-a arătat mie pe Iisus, pe preotul cel mare, stând înaintea feței Îngerului Domnului și diavolul stătuse de-a dreapta sa, [pentru] a sta împotriva lui” (p. 10).

„Pentru că, iată, Eu aduc pe Robul Meu, Răsăritul! Pentru că piatra pe care am dat-o înaintea feței lui Iisus, pe piatra cea una 7 ochi sunt. Iată, Eu sap groapă, zice Domnul Atotțiitorul, și voi pipăi toată nedreptatea pământului acestuia într-o zi” (p. 11).

„Și vei lua argint și aur și vei face cununi și le vei pune pe capul lui Iisus al lui Iosedec, al preotului celui mare și vei zice către el: <Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, omul! Răsăritul [este] numele lui. Și dedesubtul său se va ridica și se va zidi casa Domnului. Și acesta va lua virtutea și va ședea și va începe pe tronul său și va fi preotul din cele de-a dreapta Lui și sfat de pace va fi în mijlocul Amândurora. Iar cununa va fi a celor care rabdă…” (p. 17).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Judecata cea dreaptă judecați, iar milă și îndurare faceți fiecare către fratele său [vostru]!” (p. 20).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, Eu mântui poporul Meu din pământul răsăriturilor  și din pământul apusurilor!” (p. 21).

„Acestea [sunt] cuvintele pe care le veți face: Grăiți fiecare adevărul către aproapele său și judecata cea de pace judecați în porțile voastre! Și fiecare răutatea aproapelui său nu o socotiți în inimile voastre, iar jurământul cel mincinos să nu iubiți! Pentru că toate acestea le-am urât, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 22-23).

„Bucură-te foarte, fiică a Sionului! Propovăduiește, fiică a Ierusalimului! Iată, împăratul tău îți vine ție [vine la tine] drept și mântuind! [Și] El [este] blând și șezând pe cel de sub jug și pe mânzul cel tânăr” (p. 25).

„Că[ci] dacă ceva [este] bun, [atunci este] al Lui, iar dacă ceva [este] frumos, [atunci este] de la El” (p. 26).

„Și au rânduit plata Mea 30 de arginți. […] Și am luat cei 30 de arginți și i-am aruncat pe ei întru casa Domnului, întru cuptorul de topit” (p. 30).

„Și va fi în ziua aceea, [că] voi pune Ierusalimul [ca] piatră călcată în picioare de toate neamurile. [Și] tot cel care o calcă în picioare pe ea, batjocorind-o, o va batjocori și se vor aduna împotriva ei toate neamurile pământului” (p. 32).

„Și voi turna peste casa lui David și peste cei care locuiesc Ierusalimul Duhul harului și al îndurării. Și [ei] vor privi către Mine, către [Cel pe] Care L-au batjocorit. Și vor plânge peste El [cu] plângere, ca peste cel iubit, și vor suferi durere [cu] durere, ca asupra celui întâi-născut. În ziua aceea, tânguirea se va mări în Ierusalim, ca tânguirea rodiei tăiată în câmp” (p. 33).

„Și voi zice către el: «Ce [sunt] rănile acestea în mijlocul mâinilor tale?». Și [el] va zice: «[Ale celor] care m-au bătut în casa celui iubit al meu” (p. 34).

„Și vor sta picioarele Lui în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, cel dinaintea Ierusalimului, [cel] dinspre răsărituri” (p. 36).

„Și Domnul Dumnezeul meu va veni și toți Sfinții [vor fi] împreună cu El. În acea zi nu va fi lumină, ci frig și gheață. Va fi o zi, și ziua aceea [este] cea cunoscută Domnului. Și nu [va fi] zi și nu [va fi] noapte, ci către seară va fi lumină. Și în ziua aceea va ieși apă vie din Ierusalim […]. Și Domnul va fi întru Împărat peste tot pământul. În ziua aceea Domnul va fi unul și numele Său [va fi] unul, înconjurând tot pământul”… (p. 36-37).

„Și va fi în ziua aceea extazul cel mare al Domnului în[tru] ei”… (p. 37).

Reprezentativ

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Rămâne să ne vedem. Poemul 76

Ochii mi-au
slăbit pe cărți,
urmărind cuvintele,
înțelegerile,
necuprinsul lor.
Căci fixarea
în vedere produce
înnoptare.
De la -0, 5, în 18 ani
am ajuns la -5.
Pentru că fiecare carte a luat
o parte din vedere cu ea,
ca să văd tot mai bine înăuntru.
Ochelarii vin și
forțează ochii să vadă.
Fără ei nu aș mai vedea
contururi clare,
ci numai forme
vagi,
expresioniste.
Dar ceea ce cărțile mi-au adus
e mai mult decât
ceea ce am pierdut.
Mi-am pierdut claritatea
vederii trupești,
dar am coborât în
oceanul vederii duhovnicești.
Și, de multe ori,
trebuie să mă lupt
să îmi scot mintea
din inimă,
pentru ca să
nu mai simt toate mișcările
sentimentelor mele,
tot acest univers de înțelegeri fine,
care e tulburat de fiecare zgomot,
de fiecare cuvânt,
de fiecare întâlnire.
Ochii mi-au slăbit
pentru ca să văd înțelegând,
pentru ca să văd atingând,
pentru ca să ajung acolo
unde îmi doresc
într-o secundă de gând,
într-o atingere imperceptibilă.
Și, mai ales,
pentru ca să fac din ceea ce văd în afară
și din ceea ce văd în mine
o singură operă de artă,
care are mereu nevoie de explicații
pe măsura contemplării ei.

Predică la Duminica a XXVIII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

oamenii se iau la întrecere și se calcă în picioare când vine vorba de pomeni și de petreceri gratuite, când vine vorba de mâncare, băutură și distracție, când e să piardă timpul și să nu învețe nimic folositor pentru viața lor, dar nu se înghesuie și la petrecerile duhovnicești și teologice ale Bisericii. Nu se înghesuie la Slujbe, la predici, la conferințe, la campanii de întrajutorare, la împărtășirea cu Domnul și Dumnezeul nostru, la schimbarea continuă a vieții lor. Și asta pentru că își valorizează foarte mult trupul, au grijă de el și îl răsfață, dar sufletul și-l țin ca pe un loc viran, plin de murdărie, de mașini fărâmate și de ierburi. Pentru că trupul e idolul lor și se cred niște ființe fără suflet.

Și când trupul e pe primul loc în viața ta, atunci mântuirea ta nu mai are niciun loc în sufletul tău. Pentru că nu te interesează ce va fi cu tine în veșnicie, ci doar ceea ce faci tu acum și aici, în viața de față, care trece ca expresul prin gară…

De aceea, irelevanța vieții noastre e direct proporțională cu indiferența noastră față de mesele sfinte ale Bisericii. Avem o viață irelevantă, neimportantă, pe măsură ce nu ne interesează festinurile teologice și duhovnicești ale Bisericii. Căci dacă nu venim la Cina cea mare [Δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Bisericii, nu avem nicio sărbătoare reală în viața noastră. Dacă nu venim și nu stăm la masa lui Dumnezeu, dacă nu venim și nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său, nu avem nicio bucurie. Căci marea bucurie a omului e întâlnirea cu Dumnezeul său. Marea împlinire a creștinului e aceea de a se simți un nevrednic rob al Stăpânului său, care este invitat la Cina cea veșnică a Împărăției Sale.

Pentru că niciun creștin ortodox nu se simte vrednic să se împărtășească cu Domnul și Dumnezeul său. Ne simțim nevrednici în fața Lui, ne mărturisim păcatele și căderile noastre cele cumplite înaintea Lui, știm că nu suntem vrednici de viață, ci de tot chinul Iadului datorită păcatelor noastre, dar știm că fără El nu putem face nimic [In. 15, 5]. Nu putem să ne pocăim, nu putem să facem lucruri bune, nu ne putem bucura. Și conștiința nevredniciei noastre cedează în fața nevoii de a fi vii. Conștiința nevredniciei noastre e biruită de nevoia de a trăi duhovnicește. Pentru că alegem să ne împărtășim cu Domnul și să trăim cu El, decât să stăm departe de El datorită nevredniciei noastre.

Alegem să trăim cu El! Și pentru că vrem să fim cu El acum și pentru toți vecii, de aceea venim în mod des și ne spovedim și ne împărtășim cu Domnul. Și nu pentru că suntem vrednici de El ne împărtășim des cu El, ci pentru că fără El nu putem face absolut nimic pentru mântuirea noastră.

Cei care nu au fost răniți de dragostea lui Dumnezeu pentru veșnicie, cred că dacă nu se apropie de Domnul și nu se împărtășesc cu El adesea, ei Îl iubesc mult pe El, pentru că își recunosc astfel păcătoșenia lor. Însă lucrurile stau tocmai invers: cei care nu se apropie des de Domnul și nu se împărtășesc cu El, aceia își arată lipsa de iubire față de El. Pentru că iubirea nu stă la distanță, ci mereu se apropie de Cel iubit! Iar cine Îl iubește pe Dumnezeu, nu se uită la sine, ci la El. Pentru că el se știe păcătos, el se știe nevrednic, el se știe neputincios, dar știe că Cel care îl întărește pe el, Care îl ridică pe el, Care îl curățește și îl luminează și îl sfințește pe el este Domnul și fără El nu poate face nimic. Absolut nimic pentru mântuirea lui…

Pentru că Domnul ne-a spus: „Eu sunt vița, voi [sunteți] joardele [viței]. Cel care rămâne în Mine și Eu în el, acela poartă multă roadă; căci fără Mine nu puteți a face nimic [ὅτι χωρὶς Ἐμοῦ οὐ δύνασθε ποιεῖν οὐδέν]” [In. 15, 5, BYZ]. Și pentru ca El să fie și să rămână în noi și cu noi, trebuie să Îl primim în noi pe Domnul nostru. Pentru ca El să ne îmbrace în sfințenia Lui și să ne umple de gândurile și de simțirile și de lucrările Sale cele sfinte.

Ce ne spune imaginea Viței? Că noi suntem vii atâta timp cât suntem în Viță și nu ne rupem de Viță, de El, Care e viața noastră. Că Dumnezeiasca Euharistie este cordonul ombilical care ne leagă de Domnul. Și că, dacă nu mai venim la El, dacă nu ne mai spovedim Lui și nu ne mai împărtășim cu El, noi renunțăm la cordonul ombilical euharistic sau la tubul de oxigen al vieții celei veșnice și murim, murim duhovnicește! Pentru că ne separăm de Viața noastră, de Dumnezeu, de Cel care ne ține vii în slava Lui.

Pentru că noi ne împărtășim cu El pentru ca să ne umplem de slava Lui, de viața Sa cea veșnică. Noi ne împărtășim nu pentru că e un obicei, nu pentru că așa se face, ci pentru că avem nevoie vitală de El, de Dumnezeul mântuirii noastre. Și, avându-L pe El în noi, nu ne mai trebuie nimic esențial, pentru că El este mântuirea noastră. El este Cel cu adevărat esențial, fundamental pentru viața noastră, pentru că e fundamentul vieții noastre.

De aceea, dacă simțiți că ceva vă lipsește cu adevărat, ceva nedefinit, ceva pe care nu îl puteți explica nimănui, și asta când aveți tot ceea ce vă trebuie, atunci El vă lipsește! Dacă sunteți plini de bucuriile și petrecerile și vacanțele acestei lumi, dar tot sunteți triști și neîmpliniți, atunci El, Dumnezeul mântuirii noastre, vă lipsește! Pentru că El e preaplinul vieții noastre, El e împăcarea adevărată a inimii noastre, El e bucuria noastră reală, El e împlinirea noastră desăvârșită. Căci atunci când Îl avem pe El nu ne mai trebuie nimic altceva, pentru că nu există altceva mai mare decât El.

El e desăvârșirea vieții noastre, El e veselia noastră cea veșnică, El e tot ceea ce noi avem nevoie. Pentru că El este Cel care ne-a făcut pe noi și ne-a chemat pe noi la Sine și ne-a deschis brațele Sale cele iubitoare și ne-a cuprins cu ele și ne poartă cu Sine cu cea mai mare iubire și atenție.

El e tot ceea ce ne trebuie și Cel mai presus de toate! Și pentru că e totul pentru noi, de aceea nu poate fi pus în balanță cu nimic din lumea aceasta. Iar când venim și Îl luăm pe El în lingurița iconomiei Sale față de noi, El, Cel părut mic, e toată împlinirea noastră. Pentru că în fiecare părticică din Trupul Său și în fiecare picătură din Sângele Său este El în mod deplin și El este împlinirea noastră cea veșnică. Și așa după cum o mică pastilă are concentrată în ea toată vindecarea noastră, El, infinit mai mult în fiecare parte a Potirului, este vindecarea și mântuirea noastră cea veșnică.

Din acest motiv, Potirul Bisericii este branșarea noastră dumnezeiască la Dumnezeu. Gustând din el, gustăm din slava lui Dumnezeu, din lumina Lui cea veșnică, din viața Sa cea dumnezeiască. Și dacă venim cu smerenie la Domnul, El este vindecarea noastră. Dar dacă venim cu multă nesimțire și cu multă trufie și astfel ne împărtășim cu El, atunci El este focul cel veșnic care ne arde. Pentru că slava Lui o simțim ca foc, când ea este veselia și bucuria veșnică a Sfinților Lui.

Așadar, iubiții mei, cu pași grăbiți ne apropiem de praznicul cel mare al Nașterii Domnului și nu putem să prăznuim cu adevărat fără El! Fără Cel care S-a smerit pentru noi și S-a apropiat de noi, pentru ca să Se dea pe Sine pentru noi și să fie în noi și cu noi. Postul în care suntem are rolul de a ne smeri înaintea Lui, de a ne face copii duhovnicești, oameni simpli cu inima și bucuroși. Căci numai astfel putem să Îl primim pe Cel care S-a făcut Prunc pentru noi: când și noi ne facem prunci pentru El. Și ca să fim prunci duhovnicești trebuie să ne ostenim, să postim, să ne rugăm, să priveghem, să ne spovedim și să ne împărtășim des cu Domnul, să dăm milostenie cu smerenie și să împlinim poruncile lui Dumnezeu cu inimă bună.

Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun și să ne umple de pace! Și, întâlnindu-ne unii cu alții, să iradieze din noi slava lui Dumnezeu, slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, care să ne bucure și să ne veselească dumnezeiește! Amin.


[1] Începută la 8. 40, în zi de joi, pe 12 decembrie 2019. Cer înnorat, burează, 6 grade, vânt de 21 km/ h.

Rămâne să ne vedem. Poemul 75

Când te apropii de sfârșitul unei cărți
știi deja că mai e puțin.
Vezi punctul atât de aproape.
Te liniștești în fața foilor
suprapuse.
Cartea e acolo,
la tine,
fiind o mângâiere și o
fotografie a ta
recentă.
Te vezi pe tine împlinit,
deși mai sunt niște străzi de trecut,
niște priviri insistent aruncate pe text.
De la un capăt la celălalt tu ai călătorit,
tu ai fost acolo,
aruncând în aer toate greutățile
cu soluții reale,
viabile.
Nimeni nu îți poate spune cum a fost.
Nimeni nu-ți poate povesti
ce a rămas de zis.
Cuvântul potrivit
la rândul potrivit.
Literele lipsă sunt rotunjite.
Notele de subsol
sunt rădăcinile textului
de deasupra.
Iar tu, ca un supraveghetor
al întregii lumi,
treci cu ochii peste fiecare frază,
pentru ca să pui, în definitiv, punct,
punctul hotărâtor,
de care are nevoie cartea,
opera,
viața ta.
De care are nevoie
o întreagă lume.

Rămâne să ne vedem. Poemul 74

Demagogul își alege cuvintele,
el crede că le alege bine,
dar își lasă dracii la vedere.
Da, o mică scăpare
neintenționată!…
Și-i lasă în voce, și-i lasă în ochi,
ți-i vâră în sufletul tău
în graba de a-și dovedi superioritatea,
pentru că el crede că a rezolvat totul,
că nimeni nu s-a prins
că el este doar o biată flașnetă
a intereselor Iadului.
Demagogul nu bagă mâna în buzunar!
Ar fi o risipă de orgoliu milostenia.
Se lasă pentru mai târziu,
pentru de după moarte,
când lucrurile sunt deja clare.
El are multe nume,
toate falimentare!
Dacă are un interes cu tine
nu va ezita să te sune, să te roage,
să te invite, să te ceară.
Apoi se va face tăcere în jurul tău,
ca o gheață pe care niște copii
vor să vadă cât de ușor
li se rup oasele.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [72]

Sorescu e convins că „Nu se va pierde niciodată /…/ Aerul acestor locuri” (Pe sticlă). Că „nicio vijelie nu ne va putea smulge” sentimentul de pământ românesc sfânt, de pământ sfințit de cei care au făcut unic „aerul acestor locuri”.

E un aer simțit duhovnicește, simțit cu inima adânc recunoscătoare pentru cei care ne-au lăsat o moștenire spirituală bogată, știuți și neștiuți, creatori de istorie și cultură sau simpli autori de icoane pe sticlă.

Noi nu mai avem sentimentul anonimatului sau al pionieratului, ci al apartenenței la o tradiție străveche a vieții cu Dumnezeu.

Nu suntem un popor al nimănui, ci unul cu istorie veche, cu Sfinți și eroi minunați.

Generații multe ne poartă pe umerii lor și în brațele rugăciunilor lor.

„Suflăm în tulnice/ Cu aer din aureole./ Și sunetele noastre/ Sfințesc munții mari”: poporul mioritic respiră aerul din aureolele celor care s-au sfințit și se sfințesc…

De aceea „aerul acestor locuri” nu poate fi pierdut.

Rămâne să ne vedem. Poemul 73

Episcopul
îl întreabă pe tânăr
cum și-ar dori să fie
prietena lui.
Și tânărul,
ca toată lipsa de experiență,
îi spune: „să fie înaltă…
și cu inimă bună…”.
Probabil și-ar mai fi dorit
el să adauge,
dar fusese luat prea din scurt,
și audiența l-a timorat.
Că atunci când a vorbit
despre înălțime,
s-a cam râs în audiență,
dar când a fost cu inima bună,
lumea a aplaudat,
ca și când cu un singur
organ sănătos s-ar face
primăvară.
Numai că specificațiile
în materie de fete/ femei
trebuie să fie ultra exacte.
Nu poți să spui așa,
într-o doară, unu, două,
trei motive,
pentru ca ea să cadă pe spate.
Ci, dimpotrivă, când e
discuția despre sexul feminin,
trebuie să scrii proză,
multă proză,
și să înșiri acolo toate motivele
pentru care o fată poate căsca,
iar o femeie poate să te creadă
bun de prost.
Căci ce înseamnă, dragul meu,
„înaltă”?
Înaltă până la tavan?!
Înaltă până la Dumnezeu?!!
Tot mai înaltă?!!!
Înaltă în mintea ei sau în realitate?
Înaltă pe tocuri sau în operă?
Înaltă în fidelitate
sau în perversitate?
Iar dacă intrăm la discuția despre
organele interne…
ale femeii,
atunci
trebuie să ni le dorim
pe toate bune,
pe toate sănătoase,
pentru ca să nu stăm mai mult la spital
decât acasă.
Tânărul, bineînțeles, vrea…
ce nici el nu știe
prea bine.
Cum, de altfel, și tânăra vrea…
lucruri de care nu se știe capabilă.
Amândoi cred că pot,
cred că vor, cred că le trebuie,
și iubirea lor e o formă de discriminare,
e o formă de separare fățișă
de ceilalți,
pentru ca să se întâlnească iluzia
din capul lor
cu realitatea.
Numai că realitatea
nu constă în ceea ce ne place,
ci în cine sunt cei de
care noi ne îndrăgostim.
Iubirea e un risc maxim,
pentru că te întâlnești
cu cine nu te aștepți.
Iubirea e o neașteptare,
pentru că celălalt va face
efortul de-a te iubi atât cât dorește
și pentru cât dorește.
Dacă ai o imagine în mintea ta
despre fata sau femeia
de care ai nevoie, atunci e
o iluzie puerilă oricât
de perfectă ți-ar părea.
Pentru că iubirea apare
între două necunoscuturi,
care au nevoie de un dialog continuu
și imprevizibil,
iar ea, această iubire,
e vie cât cei doi luptă pentru ea
într-o alergare continuă.
Ea, iubirea ta,
nu trebuie să fie frumoasă,
nici înaltă,
nici tânără,
nici de bani gata,
nici
și nici
și nici…
ci atunci când va fi,
dacă lupți pentru ea,
aceasta va fi unica ta
iubire,
care nu seamănă cu nicio
poveste
și cu niciun sfat
și cu niciun film
și cu niciun moft,
pentru că e un univers în doi
despre care nimeni nu știe nimic.
Și dacă minunea aceasta
se petrece cu harul lui Dumnezeu,
atunci e o taină în doi
pe care nimeni n-o poate explica
în locul nostru.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [71]

O poezie care n-ar părea că are subiect metafizic, dacă nu ar fi intitulată Rugăciune:

Arunci cam rar undița, pescarule,
Și mă plictisesc fără primejdii
Deasupra capului,
Nu c-aș vrea să mușc din ea,
Știu doar ce-nseamnă momeală
Dar m-am obișnuit c-o anumită tensiune.
Și n-o mai pot schimba la vârsta mea.

E vorba despre Pescarul Divin. Iar Sorescu face aluzie la parabola evanghelică a prinderii peștilor, pe care a spus-o Mântuitorul Sfinților Săi Apostoli, învățându-i să fie pescari de oameni.

Și deși poetul afirmă că n-are nevoie de momeală, în același timp vrea să ne spună că nu se poate lipsi de tensiunea metafizică, religioasă a vieții spirituale. Că fără această luptă cu obișnuința teluricului, fără dorința înălțării spre Dumnezeu, omul nu se simte deplin.

De aceea, pe de-o parte orgoliul omului modern, scepticizat de ideologiile modernismului, îl face să vrea să nu fie momit, adică atras de învățătura evanghelică, dar pe de altă parte nu poate trăi fără această momeală.

El singur simte că lipsa undiței dumnezeiești deasupra capului îl transformă într-un om fără viață, fără sens spiritual al existenței. Pentru că „tensiunea” de care vorbește, energia harului dumnezeiesc este – cum spunea în altă parte – curentul electric care ne aprinde ca ființe spirituale, ca ființe de lumină, care nu trăiesc doar pentru patimi și plăceri pământești.

Omul timpului modern nu vrea momeală, dar poetul sensibil la chemările veșniciei ar vrea ca Dumnezeu să arunce undița mai des…