Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Codrul, imaginat paradisiac și imperial la Eminescu, care anterior a fost cetate, nu este deloc străin de viziunea exprimată în Psaltirea versificată a lui Dosoftei („svânta cetate din măgura svântă”):

Domnul este mare,
Lăudat și tare.
Mai cu de-adins este
Lăudat cu veste
De-a Lui bunătate,
În svânta cetate
Din măgura svântă,
Ce stă fără smântă [sminteală/ clătinare].

Cetate frumoasă
De piatră vârtoasă,
Bine-ntemiată,
De Domnul gătată;
În țară-I vestită
Câtu-i de tocmită.

Muntele Sionul
Ce ș-au ales Domnul
Despre miazănoapte
Dă raze cât poate.

Pre coaste de munte
Cu ulițe multe,
Cetatea cea mare
Craiului cel tare,
Cu curț desfătate,
Cu pânzele nalte.
Strajea nu-i lipsește,
Domnul o-ntărește. /…/

Auzât-am veche
’Ntr-auz de ureche
Poveste trecută,
Ș-acmu vedem multă,
Că Dumnezău toate
Câte va, le poate.

(Ps. 47, 1-26, 45-50)

Moldova apare și ea, în versurile dosofteiene, ca un spațiu patriarhal (ne referim la belșugul lui Iov sau al patriarhului Avraam) sau edenic (fapt repercutat și la Miron Costin, în Poema polonă): „Vinul și cu grâul, și cu de tot viptul,/ Cu cirezi și turme, copără pământul./ Dară miere dulce! Cine poate spune/ Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!” (Stihuri la luminatul herb al Țărâi Moldovei).

Aceste trăsături aurorale și paradisiace din poezia și literatura veche sunt perpetuate în lirica eminesciană, în cadrul natural format din codrii eminescieni nepătrunși, întunecoși, care-i păreau lui Călinescu o junglă sălbatică și lui Gană o grotă vegetală.

Belșugul de fericire aduce la un loc, în poezia lui Eminescu, naturalul sălbatic și serenitatea domestică, cea mai bună ilustrare oferind-o, probabil, Sara pe deal, dar și, într-o măsură mai diminuată, Floare albastră.

Dacă Moldova medievală, în viziunea eminesciană, ar fi o junglă sălbatică de codri nepătrunși, unde, cum zicea tot Călinescu, până și oaia este sălbatică, în schimb, codrul zânei Dochia din Memento mori, care mai înainte fusese cetate („Codrul – înaintea vrajei – o cetate fu frumoasă./ A ei arcuri azi îs ramuri, a ei stâlpi sunt trunchiuri groase,/ A ei bolți streșini de frunze arcuite-ntunecat”), este de o ingenuitate blândă, unde până și căprioarele sunt domestice:

Sara sună glas de bucium[1] și cerboaice albe-n turme
Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme,
Vin rupând verzile crenge cu talangele de gât;
Și în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare
Pân’ din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare,
Pe-umăr gol donița albă – stemă-n părul aurit.

Din copaci ies zâne mândre, de-mpărat frumoase fete,
Ținând donițe pe umeri, gingașe, nalt-mlădiete,
Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se înclin,
Ce sub dulcile lor mâne își oferă răbdătoare
Ugerele lor împlute, și în doniți sunătoare
Laptele-n cadență curge, codru-mplând c-un murmur lin. /…/

Și din ce în ce mai mândre, mai înalte, mai frumoase
Sunt pădurile antice, ele-ngroapă-ntunecoase
Cu-a lor vârfuri munții mândri, stâncile ce-n cer se-ntind.

Ideal este peisajul în care frumusețea naturală ingenuă, nealterată, originară, edenică, atempoarală este completată de blândețea și dulceața domestică. Este o frumusețe sălbatică în absența sălbăticiei, de aceea, cum remarca și Tudor Vianu, nici nu trezește pasiuni insurgente, asprimea nihilistă a ideologiilor revocatoare de lumi.

Acest fel de spectacol natural provoacă o melancolie senină, nu este generatoare de prăpăstii interioare pe care contemplația unui peisaj romantic corespondent, în literatura europeană, le generează de obicei. Deosebit de semnificativ pentru noi este faptul că Tudor Vianu și Ion Negoițescu au deviat de la sensul general al interpretării lor când au ajuns în acest punct[2].

Impenetrabilii codri, purtători de adâncimi insondabile, sunt o imagine în adâncime a Paradisului, ei care concentrează/ recapitulează/ convoacă tot cosmosul în oglinzile izvoarelor, care susțin acel dialog cosmic („Cu frunzișul fremătos/ Povestești așa frumos” (Mușatin și codrul)) înregistrat de urechea umană (poetică, nu în sensul de fatezistă, ci dimpotrivă, rațional-sensibilă) în foșnet, susur și clipiri de ochi stelare.

[1] A se compara cu versul: „Sara pe deal buciumul sună cu jale” (Sara pe deal).

[2] A se vedea notele 94 și 187 din lucrarea de față.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În fine, revenind la discuția inițială asupra caracterului tripartit al spațiului eminescian[1], al treilea cosmos (specific mai degrabă postumelor) este de asemenea un univers terestru-paradisiac, dar în care transfigurarea ia proporții neobișnuite și unde are loc permutarea dimensiunilor (aș putea spune dilatarea, dacă nu ar fi o înșelare a ochiului) și metamorfoza alegorică a făpturilor, configurate în poeme ca Memento mori, Miradoniz ori – cu specificația că, din terestru, peisajul devine lunar – în Sărmanul Dionis

Mă gândesc, între altele, la transformarea insectelor în bijuterii sau la rare abstracțiuni – fluturii sunt „flori de aer” (Fata-n grădina de aur) sau „idei scăldate-n aur” (Memento mori) –, ori la arhitectura fantezistă a norilor[2]. Spre exemplu: „Norii mișcă sus în ceruri înfoiatele lor nave –/ Rostre de jăratec ș-aur, vele lungi de curcubău”, în Memento mori.

Dacă vom face o analiză comparativă între Eminescu și primii poeți ai literaturii române, Dosoftei și Miron Costin, simetria liniilor vizuale, trasate într-un spațiu de convergență, poate să ne surprindă. În versurile lui Dosoftei există o natură cosmică și o natură domestică – așa cum se individualizează și în cele eminesciene –, între care există o întrepătrundere.

Prima dintre ele, natura cosmică, este panoramată în imagini de o certă sensibilitate plastică și care dezvăluie în Dosoftei „ctitorul poeziei lirice românești”[3] și primul nostru poet străbătut de fior cosmic și metafizic:

Încă zoare nu revarsă
De soare, când va să iasă…

(Ps. 5. 7-8)

*

Ai tocmit și luna să crească, să scază,
Să-ș ia de la soare lucoare din rază.
Stele luminate ce lucesc pre noapte…

(Ps. 8, 9-11)

*

De la Tine z[i]ua luminează,
Și noaptea cu stelele dă rază.
Tu ai tocmit luna de dă zare,
Și soarelui i-ai dat de răsare.

(Ps. 73, 65-68)

*

Luna ai făcut cu rază,
Să crească-n vremi și să scază,
Și soarele ș-nemerește
Apusul ce odihnește.
Din tuneric feceș [făcuși] noapte…

(Ps. 103, 83-87)

*

De unde soare dă rază
Pănă-n scapăt ce s-așază…

(Ps. 112, 7-8)

*

Făcut-au lumini mare,
De dau raze și zare /…/

Soarelui i-au dat s-aibă
Să facă z[i]ua albă,
Să sloboaze lucoare,
Prin milă stătătoare.

Preste nopț[i] au pus lună
Cu stelele-mpreună…

(Ps. 135, 25-34)

*

Și-ntunerec ce s-ar face,
Nu m-aș teme să mă calce,
Că noaptea m-ar desfăta-mă
Cu lumină fără samă.

Că-ntunerecul s-albește
De Tine, când Te zărește,
Și noaptea să luminează
Ca z[i]ua slobozând rază.

Că-ntunerec și lumină
Îț[i] este, Doamne, pre mână.

(Ps. 138, 33-42)

*

Cela ce-au pus stelelor măsură /…/
Mare este Domnul…

(Ps. 146, 13-15)

*

Cela ce-Ș dă omătul ca lâna
Și negură spulberă cu mâna,
Ca cenușea cu sâta când cerne,
Preste tot pământul de s-așterne.

Cela ce aruncă sloi de gheață /…/
Cine poate să-I sufere gerul
Ce-mpietrește apele ca herul?

(Ps. 147, 13-20)

*

Lăudațî-L, soarele și luna,
Cu lucoare ce daț totdeauna.
Lăudațî-L, stele și lumină,
Ce daț[i] raze pre noapte senină. /…/

Că Domnul au cugetat cu gândul
De le-au făcut și-I țân toate rândul [rânduiala, ordinea].

(Ps. 148, 7-16)

*

Fugi-va soarelui raza și a stelelor șireaguri,
A tot ceri lucă s-a rumpe, și acea de aur lună.

(Prorocia sibilei Eritreia)[4]

Ne raliem opiniei că „această sacralizare cosmică își va pune o pecete definitorie pe întreaga fizionomie a liricii românești”[5], ca și aceleia că Psaltirea în versuri constituia „o carte de căpătâi [pentru Eminescu] în care găsea germenii cei mai activi ai poeziei românești pentru multă vreme. Rime rare, ritmuri și imagini din Psaltirea lui Dosoftei aveau să treacă în propriile sale versuri”[6].

Relația dintre om și natură (pe care atâta s-a bătut monedă falsificată în didacticismul comunist), a prințului eminescian cu pădurea protectoare, poate avea întemeieri (expresive și vizionare) în poezia psalmilor, mai degrabă decât în baladele folclorice (respingem ideea că Dosoftei ar fi urmărit modele folclorice[7], exceptând nivelul prozodic, fapt remarcat și de alți cercetători[8]):

Ferice de omul /…/ [care] va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.

(Ps. 1, 1, 9-12)

De aici[9] ar fi putut supraviețui expresia om verde sau român verde. Scăparea este „la munte cu pădure deasă” (Ps. 10, 5), „C-aș zbura lesne, de-aș depărta-mă/ La păduri dese unde nu-i teamă” (Ps. 54, 17-18), iar casa/ Biserica lui Dumnezeu e „în măgura cea deasă” (Ps. 14, 3-4).

Ne amintim că pădurea a fost desemnată ca topos central al imaginarului cosmic eminescian, observân-du-se simbolistica alegorică ce o configurează ca spațiu edenic și ocrotitor. În acest punct, relația cu Dosoftei[10] și cu viziunea literaturii vechi credem că este mult mai profundă decât s-a bănuit.

Simbolismul heraldic înscris în stema Moldovei și cel al codrului eminescian sunt identice – herbul lui Dosoftei și herbul lui Eminescu:

Stau împregiur [de] dânsă trei planite-n hoarbă,
Soarele și Luna, și Venus [Luceafărul], podoabă.

(Stihuri la luminatul herb al Țărâi Moldovei)

*

Lună, Soare și Luceferi
El [codrul] le poartă-n a lui herb.

(Povestea codrului)

În afară de aceasta, Eminescu include în corola de atribute eterne ale codrului o expresivitate de factură psalmic-dosofteiană (inclusiv ritmul poeziilor e același), doar că puțin metonimizată (o natură altfel circumscrisă în simboluri):

Hiara codrilor cea multă
Toată de Mine ascultă.
Am și dobitoace multe,
Și de zâmbri-am cirezi multe,

Păsări încă am cu cârduri,
De să țân de hrană-n câmpuri.
Am și țarine destule,
De-M[i] sunt slugile sătule.

Și când Mi-a trebui pâine
N-oi veni să cei la tine,
Că-M[i] este lumea pre mână
Cu de tot cu de ce-i plină.

(Ps. 49, 45-56)

*

Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor…

(Revedere)

Codrul, ca orizont paradisiac, precizat nu temporal-descriptiv ci într-o heraldică alegorică (ca stemă, blazon al Edenului/ Raiului, al patriei originare) recuperează virtuțile omnipotenței creatoare divine, pentru o panoramă simbolică oferită contemplației și reflecției umane. În interiorul acestui spațiu, perechea de îndrăgostiți poate să reitereze cuplul primordial, așa cum deja critica literară a sesizat, devenind un loc comun didactic.

Natura sălbatică și cea domestică poartă, așa cum s-a apreciat în mai multe rânduri, o amprentă oarecum autohtonizantă (ferindu-ne însă de exagerări) la Dosoftei – preferat fiind tot anotimpul văratec[11]. Fauna aceasta bogată este reprezentată paradigmatic și la Eminescu, pentru care natura reprezintă prima motivație a romantismului său, înaintea iubirii: poezia La Bucovina vorbește despre natură ca sursă principală a romantismului. Ulterior, în Singurătate, cea care face să se nască versul este melancolia datorată absenței femeii iubite.

Așadar, într-o expresivitate sublimată, lapidar-simbolică:

Împărat slăvit e codrul,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei-Sale.

Lună, Soare și Luceferi
El le poartă-n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Și curteni din neamul Cerb.

Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de vești,
Filomele-i țin orchestrul
Și izvoare spun povești.

Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape, pe potici,
Vezi bejenii de albine,
Armii grele de furnici… /…/

Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s-adună
Ale Curții mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalți cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte [etc.].

(Povestea codrului)

În Mușatin și codrul (poem-sinteză al poeziei naturii, în opinia lui Tudor Vianu), pădurea îi propune lui Ștefan cel Mare să fie împăratul său („Zice codrul liniștit:/ «M-am pus de am înfrunzit/ Pentru că tu m-ai dorit»./ Iară valurile sună/ Mișcătoarele se adună,/ Printre mrejele de frunze/ Cearcă soare să pătrunză /…/ Codrul i se închina/ Și din ramuri clătina:/…/ «Hai Mușat să ne-nțelegem/ Și-mpărat să ni te-alegem,/ Împărat izvoarelor/ Și al căprioarelor»…), în timp ce alte secvențe poetico-dramatice (din Gruie-Sânger etc.) îl propun pe Hristos ca domn al Moldovei. Am amintit de aceasta pentru că la Dosoftei apare de multe ori ilustrată ipostaza de împărat a lui Mesia[12], al cetății Sionului (Ierusalimului celui etern).

[1] S-a vorbit și despre „ideea timpului tripartit: «Trecutul marmură, prezentul Dumnezeu, viitorul umbră» (Fragmentarium)”, cf. E. Tacciu, Romantismul românesc…, vol. II, op. cit., p. 39.

[2] Astfel de fantaste construcții aeriene și celeste identifică Gaston Bachelard la Shelley: „Shelley locuiește în infinitul cerului, într-un palat construit din bucăți de zi intensă și senină, acoperit cu plăci de lumină de lună. Când vom studia unirea imaginară dintre ceea ce luminează și ceea ce înalță, când vom arăta că aceeași „operație a spiritului uman” ne duce spre lumină și spre înălțime, vom reveni asupra acestei voințe de construcție diafană, asupra acestei solidificări opaline a tot ceea ce iubim cu pasiune în eterul trecător. […]

Viața aeriană este viața reală: dimpotrivă, viața terestră este o viață imaginară, o viață trecătoare și îndepărtată. Pădurile și stâncile sunt obiecte indecise, trecătoare și plate. Adevărata patrie a vieții este cerul albastru, „hrana” lumii e alcătuită din suflarea vântului și din miresme”, cf. Gaston Bachelard, Aerul și visele, op. cit., p. 43-44, 46-47.

[3] Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1996, p. 48.

Consemnăm și opinia: „A spune că până la 1800 cultura română n-a cunoscut pagini de literatură propriu-zisă, dacă nu e o eroare comisă din inocență, atunci e un act de certă rea voință pusă sub protecția negației ce scutește comod de efortul și răbdarea necesare lecturii textelor de o mai mare vechime”, cf. Elvira Sorohan, Singurătatea scriitorului, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2004, p. 24.

[4] Dosoftei, Opere, ed. cit., p. 373.

[5] Manuela Tănăsescu, O istorie a literaturii române, Partea întâi, Ed. Saeculum I. O., București, 2009, p. 343. Autoarea consideră în Psaltirea în versuri se poate observa „argheziana împletire dintre slova de foc și slova făurită, dintre muncă și har” (p. 336).

[6] Al. Andriescu, Psalmii în literatura română, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p. 159.

M. Dinu observă, în ceea ce privește rimele rare, „apropierea și sub acest aspect, dintre Dosoftei și Eminescu, un alt explorator consecvent al lexicului românesc, aflat în permanentă căutare de nestemate ritmice. Ambii ilustrează tipul de creator pe care dificultățile îl stimulează și care știe să tragă foloase estetice din încorsetările impuse de convențiile unei poetici normative”, cf. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi. Incursiune în poezia și poetica dosofteiană, Ed. Academiei Române, București, 2007, p. 15.

[7] A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruș, Psaltirea Sfântului Dosoftei: răspuns unei probleme neclare, http://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.

[8] „Dacă există cu adevărat un poet român indiferent la modelul folcloric, acesta e tocmai Dosoftei”, cf. Mihai Dinu, Bătrânul poet dintâi…, op. cit., p. 19.

[9] Coroborând și cu Lc. 23, 31, în care Hristos, dus să fie răstignit, Se numește pe Sine lemn verde (fiind simbolizat astfel și de pomul vieții din Geneză, conform comentariilor patristice): „Căci dacă fac aceasta cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?”. De altfel Sfântul Augustin (și alți Părinți) interpretează psalmul 1 ca mesianic/ hristologic.

[10] A se vedea și cartea mea: Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română, vol. I, Dosoftei, Teologie pentru azi, București, 2013, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[11] „Tu i-ai dat pământului frâmsețe,/ De l-întoarce vara-n tinerețe./ Primăvara-i de Tine făcută,/ Să plodească roua roadă multă” (Ps. 73, 69-72); „Tu trimiț ape prin tăuri,/ De cură printre munț răuri,/ De să toate heri adapă/ Și le prisosește apă./ Și colunii când li-i sete/ Tu-i adăpi fără scumpete.// Tu strângi păsările-n hoarbă/ La părău ce vin să soarbă,/ De prin pietri, de prin gauri/ Slobod cântece și glasuri./ Tu sloboz roauă pre munte/ Dintr-a Tale cămări multe /…/ Tu dai fânului să crească/ Dobitoacelor să pască,/ Și crești pajiștea cea moale,/ De scoate grâul din foale,/ De-ș culeg oamenii hrană/ Să le hie și pre iarnă./…/ Copacilor de pre câmpuri/ Tu le dai sațâu pre timpuri,/ Și chedrilor din Livanul/ Ce-i răsădești pre tot anul./ Acoló vrabii ș-or face/ Cuiburi, di-or ședea cu pace,/ Că le este rodionul/ Povață, pus de la Domnul.// Cerbilor le-ai dat să salte/ Pre munțâi cu dealuri nalte,/ Și iepurilor scăpare/ Le-ai dat s-aibă sub stânci tare./…/ Lupii urlă și scâncează,/ Când spre vânat să gătează. /…/ Și marea, câtu-i de lată,/ Și largă, și desfătată,/ Într-însă să țin heri multe,/ Jigănii mari și mănunte./ Preste luciu de genune/ Trec corabii cu minune./ Acoló le vine toană/ De fac chiții gioc și goană” (Ps. 103, 39-112).

[12] Alt împărat n-avea, Doamne, fără Tine,
Tu purtai războiul oștii, cum să vine.

(Ps. 43, 15-16)

*

Inema mea scoate cuvântul cel dulce
Și cătră-mpăratul lucrul îm voi duce.
Limba îm voi face condei de scrisoare
A scriitori grabnic ce nu-i pre supt soare /…/

Cu cât ești de ghizdav [frumos, minunat] tinde și stejește
Cu a Ta putere și împărățește,
Pentru adevară și pentru blândețe etc.

(Ps. 44, 1-13)

*

Cântați pre-mpăratul,
Că nu-i ca dâns altul…

(Ps. 46, 33-34)

*

Doamne, dă-Ț giudețul la-mpăratul,
Dă-Ț și dereptatea și tot sfatul /…/
Pacea-n lume ca munțâi să crească,
Dereptatea dealuri să-ș ivască.

Să-ș facă mișeilor [sărmanilor] giudețe,
Asupriții să-i ia cu blândețe,
Pre clevetnic și pârâș să plece,
Și puterea strâmbilor să sece.

Și să custe ca soarele Craiul,
Și ca luna să-i fie lung traiul.
Și să-ntreacă preste rod de rudă,
Că s-a pogorî fără de trudă

În fățare ca roua pre lână
Și-n pământ ca picătura lină.
’N zâle-I dreptatea va da rază,
Pre mulțâme de pace să șază,

Pănă când să va rădica luna,
Ca să-mpărățească totdeauna,
De la mare și pănă la mare,
’N tot pământul Domn cu așezare.

(Ps. 71, 1-24)

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Natura

Acest capitol este dedicat unei dezbateri complicate și care, mai ales, poate fi extinsă la infinit (de aceea ne repliem ordonator la identificarea aspectelor fundamentale) și anume o dezbatere asupra universului eminescian, a naturii, detectând în fibra vizionară a picturalizării ei o serie de amprente esențiale ale transcriptului mental aparținând literaturii vechi.

Contrar opiniei lui Tudor Vianu, aceea că universul tripartit din opera lui Eminescu este rezultanta influenței lui Schopenhauer[1], consider că această concepție este arhaică și face parte din tezaurul spiritual al multor culturi – identificat de Mircea Eliade drept un numitor comun religios, valabil pentru o arie foarte extinsă[2].

Tripartitismul este vizibil în poezia naturii și ni-l pot evoca rapid și cu promptitudine metonimiile „sclipiri pe cer, văpaie peste ape” (Fiind băiet păduri cutreieram) și „lumini pe ape, neguri pe pământ” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Cele trei niveluri arhaice de existență, cer/ paradis – pământ – infern se metamorfozează, ca din perspectivă umană, în două moduri fundamentale existențiale, pentru că pământul poate fi spațiu edenic, reflectând strălucirile cerești, sau poate fi negură, topografie infernală, opacă.

O altă clasificare este aceea pentru care a optat mai mult Zoe Dumitrescu-Bușulenga (secondându-l tacit pe Mircea Eliade și aplicându-l la opera lui Eminescu, atunci când îl proiectează pe acesta în lumina arhetipurilor): univers armonios/ ordonat/ echilibrat/ paradisiac versus spațiu haotic/ amorf/ dezechilibrat/ infernal. Această stratificare cosmică vitriolează însă teza lui Negoițescu, pentru care paradisul, inclusiv poetic, este haosul și iraționalul.

Însă relația dintre cei doi merită cu prisosință o aprofundare minuțioasă, pentru că Eliade e un spirit afin lui Eminescu, un admirator și un hermeneut original al scrierilor acestuia.

Această cartografiere – departe de a fi semnul unei viziuni armonice platoniciene (Ioana Em. Petrescu) –, împreună cu centralitatea templului, a arborelui sau a cetății care devin axis mundi (proiecții simbolice ale unei eternități axiologice), cu imaginea omului ca rezumat cosmic (macrocosmos în miscrocosmos, în gândirea patristică) și cu nostalgia originilor, reprezintă pecețile unei gândiri religioase arhaice[3]. Mircea Eliade le surprinde detaliat în lucrările sale[4], iar creștinismul și cultura bizantină și le asumă ca patrimoniu propriu al Adevărului universal, transtemporal și ubicuu.

Tripartitismul este reconsiderat din optică trinitară, în perioada medievală, fiind perceput ca o marcă a Creatorului întreit personal[5] – la finalul Divanului său, Cantemir scrie: „Slava triipostasnomu Bogu davșomu triciasnomu knigu po zacialea i koneț”, adică „Slavă lui Dumnezeu, cel în trei ipostaze, care după început a dat și sfârșit acestei cărți în trei părți”[6]. Nu cred că mai este nevoie să mai încercăm să convingem pe nimeni că Varlaam, Dosoftei, cronicarii, Antim sau Cantemir gândesc în acești termeni.

Există la Eminescu o natură tripartită. Există – începând de jos în sus – un spațiu glacial, hibernal (prefigurativ bacovian și simbolist), în care lumea îngheață, oceanul se transformă în sloiuri[7] și chiar luna devine o pată galbenă („luna cea galbenă – o pată” (De câte ori, iubito…)), o geografie spiritual-infernală specifică pentru acel veac steril al prozei (Ioana Em. Petrescu) sau, cu o expresie a lui Ion Barbu, secol cefal și apter.

Al doilea spațiu este unul terestru aproape transfigurat, marcat de autohtonicitate[8], care conține elemente sugerând nostalgia paradisiacă, detaliat în poeme de dragoste și asupra căruia critica literară a insistat, sesizându-l, destul de mult și de des.

Nu doresc să reiau, prin urmare, aspecte care au fost deja cercetate, doresc numai să adaug un comentariu la acest capitol exegetic. Natura romantică și geniul nefericit sunt printre elementele care particularizează începuturile poeziei sale și care denotă un program și o concepție. Aceste poeme, care sunt de redacție timpurie, ne vorbesc despre geniu și de romantismul naturii sau despre natură ca sursă principală a romantismului.

Bucovina (în poemul La Bucovina) are geniu romantic, adică un peisaj romantic, cu „munții în lumină”, după cum și în Andrei Mureșanu, la început, notează (ca indicație regizorală): „peisagiu de-o romanticitate sălbatecă și munți (s. n.)”[9].

Nu vom găsi însă, în lirica eminesciană, peisajul tipic romantic, nici poezia nopții după tiparul romantic (deși peisajul nocturn este dominant), nici poezia naturii melancolice, evanescente, alpine/ prăpăstioase – cu mici excepții sau făcând un efort interpretativ în unele cazuri.

Eminescu n-a vrut să pastișeze mai departe – după pașoptiști – această tipologie lirică. El a vrut să personalizeze romantismul după gustul, personalitatea și biografia cultural-spiritual-literară a tradiției sale românești.

Înserarea eminesciană nu este evanescentă și melancolică, dimpotrivă, invocă geneza: ea nu presupune apusul soarelui provocator de melancolii sau disperări, ci răsăritul lunii și al stelelor, inhibator al sentimentelor terne și al tristeții telurice și promotor al unui alt gen de nostalgie, a eternității, pacificante și benefice. Eminescu este mai degrabă solilocvial în societate decât în mijlocul naturii, al pădurii și al nopții, unde se manifestă colocvial.

Reamintim că Bușulenga avertiza, atenuat, asupra faptului că anumite teme, motive, viziuni sau ipostaze eminesciene pot fi lesne confundate cu cele romantice, fără a fi romantice, ci arhaice.

Este vorba de coincidențe și confuzii[10] care sunt mai mult sau mai puțin deliberate de poet (opinia noastră este că ne aflăm în fața unei premeditate confuzii cu profilul tematic și expresiv al unei poezii moderne și că această confuzie își începe acum, cu Eminescu, o lungă istorie în literatura română).

Dificultatea asimilării coerente în romantism a întregului său panteon vizionar și tematic și a așezării sale alături de unul sau de altul dintre marii poeți ai epocii romantice a condus cel mai adesea la împingerea sa înainte, într-o zonă a anticipării modernismului, detașându-se din lirica lui „premoniții ale drumurilor poeziei și gândirii secolului nostru precum expresionismul pe de o parte și existențialismul pe de alta”[11].

Cel mai adesea s-au încercat transplantări în humusul modernist al gândirii scizionate/ schizoide, străbătute permanent de teroarea întrebărilor și obsedate de nedezlegarea răspunsurilor.

Tendința aceasta de a-l proiecta în alt veac decât cel romantic este la fel de eronată ca și încercarea de anistoricizare a personalității și operei sale, cu toate că, este adevărat, ancorează adesea la țărmul arhetipurilor, pe de o parte, și are destule premoniții, pe de altă parte. Cu toate acestea, el nu poate fi detașat de eonul său romantic (mai ales că, în literatura română, „aproape niciun mare scriitor, cu excepția lui Eminescu, nu aparține unui singur curent literar”[12]), chiar dacă procedează la deghizarea/ travestiul arhetipurilor în structuri romantice. Mai degrabă, rămâne romantic tocmai pentru că apelează la această metamorfoză stilistică.

[1] Rețin și observația lui Slavici: „Abia-n urmă am citit eu singur celelalte scrieri ale lui Schopenhauer, discutam mereu cu Eminescu, care nici atunci, nici mai târziu nu admitea vederile marelui filosof german decât în ceea ce privește principiile generale că lumea cea adevărată nu e cum o vedem noi, că sufletul e o ființă neatârnătoare de trup și că fundamentul moralei e simțământul de compătimire, tot adevăruri vechi și de-a pururea nouă (s. n.)”, cf. Ioan Slavici, Amintiri, ediție îngrijită, prefață, note și indici de George Sanda, EPL, 1967, p. 17.

[2] A se vedea Mircea Eliade, Imagini și simboluri, op. cit., p. 49 ș. u.

[3] „Prin studierea tradițiilor religioase, omul modern nu numai că ar redescoperi un comportament arhaic, dar, în plus, ar deveni și conștient de bogăția spirituală pe care un astfel de comportament o implică. Maieutica aceasta realizată cu ajutorul simbolismului religios ar contribui și la eliberarea omului modern de provincialismul său cultural și, mai ales, de relativismul istoricist și existențialist”, cf. Idem, p. 43.

[4] Se pot consulta, mai cu seamă, Mitul eternei reîntoarceri, Insula lui Euthanasius, De la Zalmoxis la Genghis-Han sau Nostalgia originilor, însă o paralelă consistentă trebuie să aibă în vedere integrala lucrărilor eliadești în domeniul istoriei religiilor, cât și opera lui literară, care conține adesea trimiteri explicite la Eminescu, ca în Domnișoara Christina sau Șarpele, dar nu numai.

Cercetarea comparativă trebuie să fie ambidextră, pentru că nu doar Eminescu poate fi supus unei investigații retrospective din unghi eliadesc, ci trebuie să se țină seama că Eminescu a constituit o trambulină esențială, poate cea mai importantă (alături de Cantemir, Hașdeu, Pârvan și Iorga) pentru universalismul și chiar – bănuim – pentru interesul concentrat al lui Eliade asupra indianismului. Eu nu mă pot extinde însă, acum, spre această analiză.

[5] „Dante avusese aceeași viziune transcendentală atunci când, în Divina Comedie, proiectase asupra universului simbolul Trinității – revelat de organizarea sa tripartită”, cf. Cornel Căpușan, Orfeu: motivul permanenței în lirica Renașterii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 37.

[6] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 171 și 364.

[7] Atmosfera glacială este a unui anotimp hibernal la modul simbolic-alegoric, cu semnificații profetic-eshatologice, de asemenea într-o tradiție considerabil de veche: „Fuga din ziua sâmbetei și de iarnă, spunând-o Învățătorul, cu pildă grăiește de tulburarea veacului de acum celui de al șaptelea, întru care va veni ca iarna sfârșitul (s. n.)”, cf. Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 556.

Lui Eminescu, de pildă, i-a plăcut și și-a însușit de la Bolliac expresia „bătrân ca iarna” (Departe sunt de tine). În Scrisoarea IV, Geniu pustiu, De câte ori, iubito – ca să enunțăm doar câteva exemple – iarna devine un adevărat saison en enfer, semn al disperării și al disoluției interioare.

Ca și motivul aștrilor ca lămpi/ sfeșnice/ candele ori al vieții ca o mare zbuciumată (pe care îl vom ilustra mai târziu), și acesta, al nefericirii proiectate ca un peisaj glacial-evanescent, al vitalității estompate, se găsește reprezentat atât în literatura medievală (Varlaam, Miron Costin, Antim Ivireanul), cât și în epoca preromantică, la prepașoptiști și pașoptiști. Este un subiect pe care l-am tratat cu o altă ocazie. A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. 1. 2, op. cit., p. 625-651, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[8] „De la crengile întinse peste zaplazuri, la ulicioara străjuită de plopi și presărată cu flori de liliac, până la codrul secular, de la stâncile ce stau să se prăvale în prăpastie, până la marea cu-ale ei catarge îndepărtate, cu toatele compun spațiul autohton. Mai totdeauna în acest decor poetul și-a statornicit idila. Codrul este, după cum spune G. Călinescu, cel specific moldovenesc de pe timpul lui Cantemir. Lacul, pe care o tradiție romantică l-a păstrat, nu lipsește ca loc al intimității. Casa lui Călin din poemul Călin (file din poveste) și castelul din Scrisoarea IV, sunt ele însele elemente ale naturii. Elemente atât de diferite ale spațiului autohton capătă o tonalitate unică sub imperiul unei calme melancolii menite a deschide porțile care separă priveliștea de afară de farmecul vieții dinlăuntru”, cf. Aurel Petrescu, Eminescu – Metamorfozele creației, Ed. Albatros, București, 1985, p. 158.

[9] Manuscrisele Mihai Eminescu, vol. I, ediție coordonată de Eugen Simion, Ed. Enciclopedică, București, 2004, f. 74^r.

[10] Peste tot în Europa putem vorbi însă de confuzii între peisajul real și simbolismul cu care este infuzat prin tradiție. „Romantismul își are deci două posibilități fundamentale de recepție a elementului naturii în estetism și în afectivitate, în superficiu și în profunzime, în efemeritatea sau eternitatea naturii. Romantismul va fi și mai evident în măsura în care unele locuri sunt transformate în motive, având prin urmare o dublă valoare, aceea a complexelor psihomecanice, tipice unor obiecte cu realitate materială cărora li se conferă funcții simbolice. Fiecare călător [romantic] va realiza prin contact cu motivul o anumită variantă a acestuia. Motive pot fi: muntele, marea, fluviul, lacul etc.”, cf. Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, op. cit., p. 239.

[11] E. Tacciu, Romantismul românesc…, vol. II, op. cit., p. 40.

[12] Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, op. cit., p. 34.