Reprezentativ

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 2)

Pagina sursă a cărții.

În format PDF.

*

Despre dinamismul extraordinar al lui Dumnezeu vorbește Ps. 17, 11. Pentru că El Se suie peste Heruvimi și zboară. Zboară peste aripile vânturilor.  Însă, în ambele situații, în LXX s-a folosit prepoziția ἐπὶ. Și, din perspectiva mea de traducere, cred că aici ἐπὶ trebuie înțeles ca peste și nu ca pe. Pentru că vrea să se indice faptul că suirea și zborul lui Dumnezeu, adică dinamismul Său, întrece/ depășește tot dinamismul creației Sale. Căci El zboară mai sus de Heruvimi, adică de Puterile cerești, dar El zboară și mai sus de tot ceea ce înseamnă înălțime și dinamism ale creației Sale văzute (p. 19).

Glasul Domnului [este] peste ape” [Ps. 28, 3]. Iar „apele” sau „apele multe” de la 28, 3 sunt o indicare a slavei Sale. Pentru că Domnul vorbește întru slava Sa, adică în vederi extatice, dumnezeiești (p. 37).

În Ps. 28, 10 revine cuvântul potop [τὸν κατακλυσμὸν], existent doar în Facerea. Pentru ca să ni se spună că „Domnul va locui în potop [Κύριος τὸν κατακλυσμὸν κατοικιεῖ]”. Însă potopul, în Ps. 28, 10, e o expresie a mulțimii slavei Sale și nu a distrugerii, așa cum a fost în Facerea. De aceea, „Domnul va locui în potop” se traduce prin: „Domnul va locui în slavă multă”. Sau slava Sa va fi receptată de către cei înviați din morți și transfigurați de ea ca un potop, ca o bogăție nesfârșită care le depășește puterea de cuprindere, de înțelegere (p. 38).

Însă, dacă corelăm Ps. 32, 4 cu 32, 6 ne dăm seama că în ambele versete se vorbește despre Fiul și că trebuie să scriem expresia cu majusculă, adică Cuvântul Domnului. Pentru că la Ps. 32, 6, potrivit LXX, avem textul: „[cu] Cuvântul Domnului s-au întărit cerurile și [cu] Duhul gurii Lui toată puterea lor [τῷ Λόγῳ τοῦ Κυρίου οἱ οὐρανοὶ ἐστερεώθησαν καὶ τῷ Πνεύματι τοῦ στόματος Αὐτοῦ πᾶσα ἡ δύναμις αὐτῶν]”. Și aici Cuvântul e pus în relație cu Duhul Sfânt în momentul facerii lumii. Căci Tatăl, împreună cu Cuvântul și cu Duhul Sfânt, a făcut toate câte există. Iar aici, la Ps. 32, 6, observăm, pe de o parte, că Dumnezeul treimic imprimă tărie dumnezeiască creației Sale, iar, pe de altă parte, că zidirea și întărirea lumii e o lucrare comunională a Treimii. Pentru că Tatăl nu face nimic fără Fiul și fără Duhul Sfânt. Bineînțeles, referirea la ceruri înseamnă referirea la Puterile cerești. Pentru că cerurile, puterea sau puterile sunt corelative ale Sfinților Îngeri (p. 41).

E pentru prima dată în Psalmi, la Ps. 32, 11, când se folosește expresia „gândurile inimii [λογισμοὶ τῆς καρδίας]”. Și aceasta cu adresă la Dumnezeu și nu la oameni. În Daniel (TH) 2, 30 găsim sintagma „τοὺς διαλογισμοὺς τῆς καρδίας [raționamentele/ judecățile/ întrebările/ dialogurile inimii]”. Dar cu referire la oameni. Însă expresia „gândurile inimii” este experiată în rugăciunea isihastă a nevoinței duhovnicești. Pentru că cel care se roagă neîncetat înțelege la un moment dat că mintea lui coboară în inimă și că gândurile minții își au rădăcina în inimă. Cu alte cuvinte, această sintagmă revelată de Dumnezeu ne arată că nu există nicio separație între minte și inimă, ci omul acționează complet și unitar în fiecare faptă a sa. Dar în comparație cu oamenii, care își schimbă sfaturile/ planurile/ scopurile, Dumnezeu nu Își schimbă sfatul/ planul Său cu creația Sa, iar gândurile inimii Lui, adică cele pe care El le-a revelat, sunt imprescriptibile. Ele au valabilitate continuă. De aceea, este fericit neamul care Îl are pe Domnul ca Dumnezeu al lui [Ps. 32, 12; 143, 15] (p. 43).

Continuă lectura „Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 2)”

Reprezentativ

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [16]

În icosul al V-lea, în care este descrisă căutarea Sfintelor Moaște, îl întrezărim pe Vasile Voiculescu în țesătura poeziei, stilistic vorbind:

„A pornit norodul din ogrăzi, la râu,/ în chervan agale, preoți sub odoare,/ pe toiege, babe gârbove din brâu,/ copii stârnind colbul sub picioare./

Frunzele pe pomi lin binecuvântă,/ păsările-n zbor, vestitoare, cântă./ Și cu psalmi pogoară alaiul de țară,/ prin luncile gârlii, sub pânza luminii,/ ce lunecă neted spre ceruri de seară./

Și la treazul ceas când sângeră spinii/ pe cleștarul zării, ziua răstignită,/ când se domolește apa-n râu umbrită,/ au nimerit locul, visat de fecioară”…

O tâlcuire asemănătoare a apusului de soare o făcuse și Voiculescu: „Amurgurile își ardeau în cer rășina/ Prin nori întruchipând răstigniri și vedenii./ Clopotele mâhnite înmormântau lumina/ Și lin o coborau amestecând-o-n denii” (Iisus din copilărie).

În acatist, Sfintele Moaște sunt aflate de cei ce le căutau la ceas de seară, care amintește, prin sine însuși dar și prin peisaj, de Răstignirea Domnului, pentru că și Sfântul Dimitrie urmase Învățătorului divin, răstignindu-și patimile și poftele prin smerenie și asceză dură.

Și tot la ideea înrudirii poetice cu Voiculescu ne trimite și selecția lexicală a unor termeni precum „chervan”, deși Fericitul Daniil nu recurge programatic la introducerea unei avalanșe de arhaisme sau slavonisme, ca Voiculescu[1].

Alaiul găsește locul indicat fetei bolnave în vis, deasupra căruia stăruise de ceva vreme o lumină, făcându-i pe unii să creadă că e vorba de o comoară ascunsă: „unde au aflat, ca și altădată,/ gingașe, verzui, focuri de comoară./ Și privind cu râvnă unda tremurată,/ ca-n oglinzi ciudate, licărind în fund,/ ți-au zărit mormântul, împietrit de prund./ Scoici, nisip și ierburi, înflorit tivesc/ piatra-n care trupul, ca în strai încape,/ piatra și cu somnul ce-ți pecetluiesc/ pentru veșnicie, nestricarea-n ape”.

Sfântul Dimitrie se arată pentru o clipă închinătorilor săi, înveșmântat în slavă cerească, ca o stâlpare, ca un „ram raic” (cum zisese poetul în icosul al IV-lea), ca o mlădiță înflorită a Raiului: „Și-n străluminarea de zveltă stâlpare/ se-arată-n vădire slava-ți viitoare”.

Astfel se adeverește, în persoana Sfântului Dimitrie, lauda psalmului 1, pe care Fericitul Daniil o parafrazează astfel: „Fericit bărbatul ca un stâlp smerit,/ sprijin pentru Casa Domnului cioplit”. Pentru că Sfântul a devenit el însuși o coloană a Bisericii lui Dumnezeu.


[1] A se vedea comentariile mele, privitor la poemele Pe decindea Dunării și Gândului, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/14/poezia-lui-vasile-voiculescu-8/.

Rămâne să ne vedem. Poemul 82

M-a întrebat,
în mod indiscret,
ce fac eu cu banii.
Că dacă tot
nu îi arunc pe haine,
pe mașini, pe apartamente,
pe laude efemere,
ce rost au ei în mâna mea.
Și eu i-am răspuns
că îi investesc în oameni
și în opera mea.
Că fac lucruri durabile
cu ei.
Pentru că eu cred
în ucenicia duhovnicească,
în munca zilnică
și în rodirea continuă a operei.
Pentru că opera e ca o drojdie
pentru inimile oamenilor.
Cei care te citesc, de atâta admirație,
devin tot mai mari la inimă,
pe când cei care te urăsc
devin tot mai meschini.
Și dacă ai ucenici,
atunci ai viitor.
Și dacă ai viitor,
atunci ai un prezent
darnic, frumos,
binevoitor.
Și dacă munca ta
îmbrățișează oamenii,
atunci oamenii sunt reali,
după cum și tu ești real.
Pentru că te trezești pe fiecare zi
pentru ca să le slujești,
să le pui masă înainte,
să te pui înaintea lor ca prieten.
El m-a întrebat,
cu ironie nedisimulată,
de ce am atâta evlavie
față de Părintele meu duhovnicesc.
Iar eu i-am răspuns: pentru
că el a făcut pentru mine
mai mult decât toate școlile teologice
pe care le-am parcurs.
Pentru că el a fost experiența întrupată
și nu un tonomat de citate,
nu un ideolog teologic,
nu un profitor de duzină.
Pentru că el a fost pentru mine
Sfântul lui Dumnezeu,
care m-a făcut prieten
cu Dumnezeu,
prieten prin ucenicie
duhovnicească.
Întrebările neavenite
sunt întotdeauna importante.
Dar nu pentru cel care le pune,
ci pentru cel care răspunde la ele.
Pentru că răspunsurile
sunt cele care au greutate.
Pentru că răspunsurile sunt
realitatea adâncă a omului.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [15]

Fericitul Daniil folosește, așadar, modele romantice și moderne/ contemporane lui, concepând versuri care au ca subiect apologia rugăciunii isihaste. „Sfințitul nume” al Domnului Hristos „e mai viu, mai cald /…/ ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume”.

Aici îmi pare că poetul nostru a conjugat Psaltirea („Cel care trimite pământului spusa Lui, până ce repede va alerga cuvântul Lui”, Ps. 147, 4; „Bucura-se-va ca un uriaș, pus să alerge calea lui. De la marginea cerului este ieșirea Lui și sfârșitul Lui este până la marginea cerului și nu este care se va ascunde de căldura Lui”, Ps. 18, 6-7)[1] cu aceste versuri ale lui Pillat: „Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod/ Şi soarele de aur dă-n pârg ca o gutuie” (În vie).

Observam altădată că, în aceste versuri pillatiene,

„Ziua e pe rod și soarele în pârg. Lumina rodește. Și roadele luminii sunt întreg universul, iradiant de o lumină interioară și spirituală care transpare prin toții porii acestei frumuseți pieritoare (amenințată de omida civilizației), care așteaptă însă eshatologia (ziua neînserată vestită de cărțile de cult ortodoxe) și restaurarea ei definitivă în starea nepieritoare, a plinătății harului (altă expresie teologică și liturgică), a deplinătății miresmelor, culorilor, luminii și sonurilor, pe care pastelurile naturii de acum doar le…creionează”[2].

Cred acum că și Fericitul Daniil le-a remarcat și le-a înțeles semnificația adâncă. Și de aceea le-a intertextualizat în acatistul său: „Doamne, e mai viu, mai cald, în veac sfințitul Tău nume,/ ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume”.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[2] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/19/ion-pillat-culorile-amintirii-6/.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [14]

Condacul al V-lea este iarăși o derogare de la formula oarecum tradițională a acatistului închinat unei persoane sfinte, fiind dedicat, în întregime, rugăciunii neptice care invocă permanent numele Domnului (ceea ce reprezintă o dovadă a preocupărilor duhovnicești ale Fericitului Daniil), într-un moment în care se rememora aflarea minunată a Sfintelor Moaște. Și aceasta pentru a sublinia în ce fel Sfântul Dimitrie s-a făcut „parafă a Sfântului Duh”:

Doamne, e mai viu, mai cald, în veac sfințitul Tău nume,
ca lumina ce aleargă pârguind întreaga lume;
e mai tainic ca o șoaptă a pământului în zori,
când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori;
mai grozav decât un strigăt, repezit ca o cascadă,
ce-și înalță, rupt din luptă, groaza sângelui pe spadă;
și mai blând ca limpezimea din carafa lunii mari
revărsată-n apă-albastră peste munții de cleștar.

Tu ești vraja ce-nfășoară vestitorul Tău trimis.
Tu ești adevărul-fulger, năzărit prin porți de vis,
și în sfinte oseminte trăinicia-i taina Ta,
[A] Unuia Cărui cânta-vom cântul sfânt: Aliluia!

Fericitul Daniil caută să descrie, în aceste versuri, puterea rugăciunii lui Iisus, a rugăciunii isihaste, apelând nu doar la mijloace poetice, ci chiar la modurile de obscurizare figurativă specifice poeziei moderniste. Și aceasta pentru că tiparul stilistic al unui curent sau al unei epoci nu e niciodată strict legat de o filosofie sau de o ideologie, ci poate fi utilizat în contexte diverse. Sfinții poeți ortodocși, din toate timpurile, au folosit tipare literare și un vocabular poetic care era specific vremii lor, pe care le-au personalizat în sens ortodox, desigur. Așa încât inițiativa Fericitului Daniil nu e deloc una extravagantă.

Condacul al V-lea, citat mai sus, urmează, din perspectivă prozodică și retorică, modelul eminescian din Călin sau  pe cel al Scrisorilor. Stilistic sau figurativ, secondează poezia modernistă, fără să putem preciza un nume anume, deși comparația cu Arghezi ni se pare, totuși, cea mai potrivită. În sensul acesta ne vin în minte aceste versuri: „Nu te teme de răsunet, cel ce te-mpresori cu cripte/ Și te supără flăcăii fugărind în cucuruz,/ Când prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte,/ Cântă caldă doina bălții, misticului tău auz” (Arghezi, Nu te teme) – subiectul este altul, dar sensibilitatea ortodoxă a receptării graiului cosmic e aceeași.

La Arghezi, pentru „auzul mistic” al celui ce doarme în criptă, „cântă caldă doina bălții”, „prin trestii, lănci în tinda heleșteului înfipte”. În versurile Fericitului Daniil, lucrarea harului, prin rostirea numelui lui Hristos în rugăciune, e mai tainică decât „o șoaptă a pământului în zori,/ când prin lăncile de trestii nasc izvoare de fiori”.

Isaias, cap. 23, cf. LXX

1. Vedenia Tirosului. Văietați-vă, corăbiile Carhidonului[1] [Καρχηδόνος]! Că a pierit și nu mai vin. Din pământul chitieilor[2] [κιτιαίων]/ hitiților a adus robime.

2. [Cu] cine s-au făcut asemenea cei care locuiesc în insulă? Negustorii Finiciei[3]/ Feniciei, trecând marea

3. [cea] cu apă multă, sămânța negustorilor ca secera intrând înăuntru, negustorii neamurilor.

4. „Rușinează-te, Sidonule[4]!”, a zis marea. Iar tăria mării a zis: „Nu nășteam în chinuri, nici [nu] am născut, nici [nu] am hrănit tineri și nici [n-]am înălțat fecioare”.

5. Iar când are să se facă auzit [în] Egiptos, îi va apuca pe ei durerea pentru Tiros.

6. Plecați spre Carhidon! Văietați-vă, cei care locuiesc [locuiți] în insula aceea!

7. [Oare] nu vă era vouă ocară dintru început, mai înainte [ca] să se dea aceasta [să vă fie dată aceasta]?

8. Cine s-a sfătuit acestea împotriva Tirosului? [Oare] este mai mică sau nu poate? Negustorii ei [sunt] cei slăviți, [sunt] stăpânitorii pământului.

9. Domnul Savaot S-a sfătuit [Κύριος Σαβαωθ ἐβουλεύσατο] să slăbănogească toată semeția celor slăviți [παραλῦσαι πᾶσαν τὴν ὕβριν τῶν ἐνδόξων] și să necinstească pe tot cel slăvit pe pământ [καὶ ἀτιμάσαι πᾶν ἔνδοξον ἐπὶ τῆς γῆς].

10. Lucrează pământul tău! Căci și [nici] corăbiile nu mai vin de la Carhidon.

11. Iar mâna ta nu mai este tare pe marea [aceea], care-i întărâtă pe împărați. [Căci] Domnul Savaot a poruncit pentru Hanaan [Χανάαν] [ca] să piară tăria lui.

12. Și vor zice: „Să nu mai adăugați a ocărî și a nedreptăți pe fiica Sidonului. Iar dacă ai să mergi spre chitiei/ hitiți, nici acolo odihnă [nu] îți va fi ție,

13. și [nici] întru pământul haldeilor. Și acesta a fost pustiit de assirii/ asirieni. Și nici acolo odihnă [nu] îți va fi ție, că[ci] zidul aceluia a căzut”.

14. Văietați-vă, corăbiile Carhidonului! Că[ci] a pierit fortăreața voastră.

15. Și va fi în ziua aceea [că] va fi rămas [va rămâne] Tirosul 70 de ani, ca vremea împăratului, ca vremea omului. Și va fi după 70 de ani, va fi Tirosul ca cântarea curvei [ὡς ᾆσμα πόρνης]:

16. „Ia liră! Rătăcește cetățile curvei, [ale celei] uitată [uitate]! Cântă bine la liră pe cele multe! Cântă, ca să-ți facă ție pomenirea ta!”.

17. Și va fi după cei 70 de ani [că] Dumnezeu va face cercetare Tirosului și iarăși va fi refăcut întru [felul] cel vechi și va fi piața tuturor împărățiilor lumii.

18. Și va fi acesta negustoria și plata cea sfântă a Domnului. [Dar] nu va fi adunat lor, ci celor care locuiesc înaintea Domnului. Toată negustoria lui: să mănânce și să bea și să se sature, întru unirea pomenirii înaintea Domnului.


[1] De la forma de N. sg. Καρχηδών.

[2] De la forma de N. pl. κιτιαίοι.

[3] De la forma de N. sg. Φοινίκη.

[4] De la N. sg. Σιδών.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [13]

În condacul al IV-lea întâlnim o altă aluzie la Eminescu, în versurile: „Aripi nevăzute-n noi, râvniri de ceresc înot,/ să ne suie din acatist peste patima de lut” (reamintindu-ne de „cerescul înot” al Luceafărului).

Sfântul Dimitrie știa că „în noi ca-ntr-un chivot /…/ odihnește răsuflarea lui Hristos” (Condacul al IV-lea): Fericitul Daniil se referă la rugăciunea lui Iisus, care unește răsuflarea cu chemarea neîncetată a numelui Mântuitorului.

Dar „viața ta începe, ciudat, cu sfârșitul,/ după ce-ai ajuns de veci adormitul,/ uitat neatins, peste vremi cruciș,/ împietrind în prunduri un trup al tăcerii,/ ce-și ascultă, moaște, cu ochi mari deschiși,/ printre ape, ceasul nalt al învierii” (Icosul al IV-lea). Pentru că Sfintele Moaște ale Sfântului Dimitrie au fost găsite în apă. Și aceasta fiindcă „spre moarte când te-ncinse somnul,/ cu spor neînvins te-ai rugat la Domnul,/ trupul tău în ape să-l facă-necat,/ sub vajnică silă [putere] de canon să-l puie,/ și rămas sub vreme, de oameni uitat,/ pe Lom între pietre, la fund să-l încuie”.

Însă „Cel ce proslăvește după voie Sfinții” a hotărât un sfârșit al acestui anonimat, când Sfântul Dimitrie s-a arătat în vis unei fecioare bolnave și i-a indicat locul unde se aflau Sfintele sale Moaște. Arătarea Sfântului este tălmăcită de poetul nostru ca o strecurare „la cearcănul de lumină din lăuntricul văzduh./ În carne de vedenie, arătarea mi-am întrupat/ și-am glăsuit către copila deșteaptă în duh”.

Modul în care Îngerii și Sfinții se arată oamenilor este o taină. Ceea ce știm noi de la Sfinții Părinți, din tradiția Bisericii, este că aceste descoperiri/ vedenii sunt duhovnicești și că oamenii care le văd, le văd cu duhul/ în duh, cu ochii minții iar nu cu ochii trupești. Fericitul Daniil a fost foarte atent la astfel de detalii (care ne distanțează de alte confesiuni, inclusiv de romano-catolicism), pe care se întemeiază experiența ortodoxă.

Deși cât se poate de reală („carne de vedenie”), arătarea Sfântului se produce în „lăuntricul văzduh”, nu este pentru senzorii fizici, ci pentru vederea și simțirea spirituală/ duhovnicească. Poezia e chemată aici să slujească Teologia, nu să creeze metafore gratuite.

În vis, tânăra a primit făgăduința ajutorului său pentru oamenii credincioși, în toate nevoile și neputințele lor: „cum închis cu nimbul Celui-mai-presus,/ ca un scut de flăcări ne vei apăra/ de drăceasca iazmă, de ispită rea,/ de boala cu duhuri, de gândul murdar,/ de sborul pe-aripa înrăită-a glumii,/ de spaima nebună cu chipul de var,/ de fierul ce-l poartă prințul roș al Lumii”. Sunt aici enumerate păcate și ispite care sunt provocate de cauze diverse: fie din invidia demonică, fie din prostia, neatenția sau răutatea omenească. E o enumerație scurtă, dar căreia Fericitul Daniil a reușit să-i ofere un caracter cuprinzător.

Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

până nu învățăm să dăm slavă lui Dumnezeu [Lc. 17, 18] nu știm ce înseamnă să ne bucurăm cu adevărat. Pentru că bucuria lui Dumnezeu coboară în noi atunci când știm să fim recunoscători față de El. Și recunoștința față de Dumnezeu e o recunoaștere continuă a prezenței Lui mult-iubitoare și mult-milostive în viața noastră și a întregii lumi. Și recunoaștem prezența Lui pentru că o trăim continuu în viața noastră.

O recunoaștem, dar trebuie să o și afirmăm! Și nu numai să o afirmăm, ci trebuie să și mulțumim pentru ea, făcându-ne robii Lui cei ascultători!

Căci vedem adesea oameni care se roagă lui Dumnezeu să îi scape de o problemă sau alta, care se roagă când sunt la ananghie, când le e greu. Și pentru că se roagă Lui, ei admit că simt și cunosc prezența Lui. Știu că de El au nevoie. Că El e scăparea lor. Singura lor scăpare. Dar când trece problema lor, când le e bine, Îl uită pe El nu pentru că nu știu că El există, ci pentru că nu au o relație reală cu El. O relație continuă. Iar relația continuă înseamnă recunoașterea continuă a faptului că fără El nu putem face nimic cu adevărat [In. 15, 5].

Leproșii din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] au recunoscut prezența Lui la nevoie, dar nu și la bucurie. Bucuria nu au vrut să o mai trăiască cu Dumnezeu – cu o singură excepție: a samaritisului [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] –, ci cu ei înșiși. De aceea și-au trăit vindecarea în mod egoist. Însă al 10-lea, cel care a simțit că vindecarea e de la El, dar și viața cea nouă trebuie să fie trăită cu El, s-a întors ca să dea slavă lui Dumnezeu [Lc. 17, 19, BYZ]. Pentru că recunoașterea lui Dumnezeu tot timpul e adevărata bucurie și împlinire a omului.

Căci omul care se închide în sine, care se raportează numai la sine, începe să se mărginească tot mai mult, să se însingureze, să se afunde în neliniști, în singurătăți abisale. Pentru că se vede tot mai neiubit și mai neînțeles. Însă cel care intră în dialog continuu cu Dumnezeu, care e tot timpul cu El, acela se dezmărginește continuu, se îmbogățește în mod continuu duhovnicește, pentru că devine tot mai încăpător în relația Sa cu Dumnezeu și cu semenii lui. Cel ce vorbește continuu cu Dumnezeu, vorbește tot mai bine și cu oamenii, pentru că devine tot mai om în relația cu ei. Și devine tot mai om, pentru că el coboară tot mai mult în simțirea lui și a celorlalți și, vederea aceasta interioară, și-o asumă tot timpul. Nu mai face abstracție de ea, ca atunci când trăia egoist.

Cei nouă și-au trăit vindecarea ca pe o posesie și nu ca pe un dar al lui Dumnezeu în viața lor. Așa cum mulți dintre noi credem că integritatea trupească și sufletească e o realitate ce ne aparține. Însă viața, sănătatea și puterea noastră de a gândi și de a acționa sunt darurile Sale. Numai când sănătatea ne este vătămată într-un anume grad înțelegem că ea nu e o posesie, ci un dar. Că, pentru a fi restaurată, avem nevoie de ajutorul Lui și al oamenilor.

Și boala, neputința, lipsa, indiferența față de noi sunt momentele existențiale în care noi putem să ne conștientizăm cel mai mult puținătatea trupească, finitudinea fizică, dar, în același timp, disponibilitatea infinită la nivel sufletesc. Căci trupul nostru bolnav și neputincios ne trage în jos, pe când, în sufletul nostru dorim să facem atât de multe lucruri. Și sufletul dorește enorm de multe lucruri și să se bucure în mod continuu, pentru că el nu are conștiința morții. Sufletul vede moartea în trup, vede moartea în fața ochilor, vede trupul descompunându-se, dar știe că el nu are de-a face cu moartea. Pentru că, pentru suflet, moartea nu înseamnă descompunere, așa cum înseamnă pentru trup, ci pentru el moartea înseamnă patimă, înseamnă păcat, înseamnă lipsa bucuriei duhovnicești.

De aceea, sufletul dorește să se bucure, să se bucure veșnic, să cunoască și să vadă veșnic, să fie veșnic cu Cel care dăruie toată bucuria și împlinirea noastră. Dar pentru a fi cu El pentru veșnicie e nevoie să trăim duhovnicește încă de aici. Și pentru ca să trăiești duhovnicește trebuie să fii omul Bisericii, omul lui Dumnezeu, slujitorul Lui, cel care recunoaște mereu prezența Lui în tot ceea ce există.

Sufletul nostru știe că nu moare, dar simte amărăciunea morții în el cu orice păcat pe care îl săvârșește. Sufletul nostru privește în oglindă prin ochi, prin ochii noștri tot mai obosiți, și vede cum îmbătrânirea trupului nostru e o realitate palpabilă. Cum noi îmbătrânim trupește și sufletește în fiecare clipă. Dar, pe când trupul nostru e tot mai slăbit odată cu vârsta, tot mai neputincios, tot mai greu, sufletul nostru poate fi tot mai viu, tot mai curat, tot mai sfânt odată cu vârsta. Pentru că poți îmbătrâni ca un om păcătos, dar poți îmbătrâni și ca un om Sfânt. Iar adevărata îmbătrânire e aceea a omului duhovnicesc, a omului Sfânt, a omului care s-a făcut locaș rațional al slavei lui Dumnezeu.

Pentru că și Sfinții îmbătrânesc, și ei mor la timpul lor, dar trupurile lor, după moarte, sunt locuri ale sfințeniei, ale slavei lui Dumnezeu, și nu hoituri insuportabile. Păcătoșii nepocăiți, păcătoșii orgolioși, curvari, dizgrațioși au trupuri pline de mortăciune, de putrefacție și acum, dar și după moarte. Pentru că păcatul e singurătatea lor, e moartea lor, e iadul lor. Și din iadul patimilor tale nu te poate ridica decât Cel care îi învie pe morți, care îi ridică din moartea lor sufletească și trupească.

Pentru că mesajul duminicii de azi e în relație cu pocăința de duminica trecută. Te vindeci interior, doar dacă îți recunoști boala și o pui în fața lui Dumnezeu. Iar leproșii L-au ascultat în privința bolii lor și s-au curățit [Lc. 17, 14], s-au vindecat de lepră. L-au ascultat la nevoie!…

Însă Dumnezeu vrea să Îl ascultăm tot timpul. Să Îl ascultăm și când ne place și când nu ne place, și când ne e bine și când nu ne e bine, pentru că El dorește să ne familiarizăm continuu cu modul Lui de-a fi. Și când înțelegem pe fiecare zi voia Lui, din relația noastră interioară cu El, înțelegem că proiecțiile noastre despre viitor sunt prea fade în comparație cu viitorul. Cu viitorul mlădiat de către El. Căci noi, când privim viitorul nostru și al lumii, ne proiectăm în el experiența noastră redusă, limitată, mioapă. Vedem viitorul pe măsura noastră.

Tocmai de aceea, oamenii care vorbesc despre viitor din perspectiva lor redusă de experiență îl văd adesea în negru. Viitorul pare ceva de netrăit când ți-l prezintă cineva, care crede că lucrurile sunt cum simte el că vor fi. Numai că toată istoria lumii, dacă o citești cu atenție, duhovnicește, e o minune continuă și o continuă noutate. Pentru că lumea e călăuzită mereu de Dumnezeu. E călăuzită spre modul împlinirii ei întru El și ea nu merge aiurea, fără sens.

Pentru că umanitatea putea să moară de nesfârșite ori până acum. Oricând, ea ar putea să piară într-o clipă. Însă diferența dintre scenariile futuriste și realitatea viitorului e aceea că viitorul nu ni-l creăm singuri, ci împreună cu Dumnezeu. El are întotdeauna primul și ultimul cuvânt în deciziile noastre de zi cu zi. Pentru că El corectează continuu direcția noastră eshatologică, călăuzindu-ne spre viitorul care ne împlinește ontologic.

Mai pe scurt, pe mine viitorul nu mă terorizează, pentru că nu trăiesc în mine cu ideea unui viitor lugubru. Eu aștept viitorul, aștept ziua de mâine cu încredere și cu seninătate, pentru că îl aștept cu Dumnezeu, îl aștept întru slava Lui, și ca pe un dar al Lui în viața noastră, a tuturor. Și când El e în noi prin slava Lui, atunci nu mai e loc de panică, de zbucium, de imaginații terifiante despre viitor în sufletul nostru, căci El e bucurie și pace, e veselie dumnezeiască și împlinire ontologică, împlinire deplină a vieții noastre.

Toată dezorganizarea interioară dispare atunci când El e Stăpânul și Domnul nostru prin slava Lui. Când El tronează în noi, când El stă pe tronul slavei Sale în noi, atunci viața și viitorul nostru sunt pline de lumina Lui. Viitorul nostru Îl are în centrul lui pe Dumnezeu și orice încercare de eludare a Lui e zadarnică.

De aceea, eu nu cred în indiferența religioasă a oamenilor. Ea e una aparentă și superficială. În adâncul lor toți oamenii sunt religioși și Îl caută pe Dumnezeu. Pentru că oamenii Îl caută pe Dumnezeu și când Îl neagă și când nu-L vor și când Îl blasfemiază și când Îi mimează viața și sfaturile. Sufletul nu se poate împlini decât în Dumnezeu și de aceea Îl caută. Dar căutarea lui Dumnezeu trebuie să coboare în ascultarea de El și să nu rămână tot timpul amestecată cu orgoliul. Căci dacă primează orgoliul, meschinăria, adularea de sine, mergerea spre Dumnezeu e îngreunată tot timpul. Pentru că e nevoie să te rupi de tine, de ceea ce crezi și știi tu, pentru a accepta prezența Lui în viața ta.

Vorbeam duminica trecută de „adevărul” nostru,  de „adevărul” paralel cu voia lui Dumnezeu. Cât stăm în brațe cu „adevărul” paralel, căutarea lui Dumnezeu e o rătăcire continuă. Pentru că e plină de „strigăte sugrumate”[2]. Noi Îl vrem pe El, dar fără să strigăm către El! Fără să acceptăm adevărul Lui, care e singurul adevăr, lamentându-ne continuu cu problemele noastre de zi cu zi! Și rămânând la „adevărul” nostru, noi alegem să trăim singurătatea ca pe o „împlinire”, când împlinirea noastră e comuniunea, e bucuria veșnică cu Dumnezeu și cu toți Îngerii și Sfinții Lui.

Așadar, iubiții mei, darul vieții și al vindecării e darul comuniunii! Când Dumnezeu ne vindecă, ne vindecă pentru a ne bucura veșnic împreună cu El. Vindecarea reală e cea trupească și sufletească în același timp, e vindecarea ce ne umple de slava Lui. Pentru că numai întru slava Lui noi putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu și să trăim cu adevărat omenește, cu adevărat împlinitor.

Iar dacă vrem să îi ajutăm în mod real pe oameni, trebuie să vorbim cu ei! Să vorbim despre orice lucru, despre orice idee, despre orice dorință a lor. Pentru că discuția nu înseamnă numai împărtășire de idei, ci și de certitudini și de stare interioară. Când discutăm, discutăm cu întreaga noastră ființă. Și când spunem cuvinte, spunem și crezuri, spunem și liniștea noastră și bucuria noastră și încrederea noastră și răbdarea noastră și eroismul vieții noastre.

Iar discuțiile reale se fac între oameni onești cu nevoia lor reală de comuniune. Căci dacă ne împlinește comuniunea, dacă ne împlinesc vorbele și faptele care se nasc din iubire și prietenie, atunci orice discuție între noi este o vindecare interioară de necomuniune. Fiecare primește și înțelege mai mult. Fiecare înțelege despre sine și despre alții când are un dialog real cu oamenii. Dar dialogul real cu oamenii își are rădăcina în dialogul real și continuu cu Dumnezeu. Cu oamenii nu putem vorbi tot timpul, dar cu Dumnezeu putem. Și în dialogul nostru cu El, noi putem vorbi despre noi înșine și despre toți oamenii, despre nevoile tuturor. De aceea comuniunea se ține cu împărtășirea cu Domnul și cu rugăciune, cu mărturisirea păcatelor și cu eleganță interioară.

Comuniunea se păstrează cu grijă, cu responsabilitate, cu mult calm, cu multă răbdare. Și, mai ales, cu multă rugăciune. Pentru că Dumnezeu e Cel care trebuie să locuiască în noi și între noi, unindu-ne interior și pe unii cu alții.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și să punem toate ale noastre în mâinile Sale! Pentru că viața noastră și istoria întregii umanități sunt în mâinile lui Dumnezeu, ca Cel care ne poartă de grijă la toți.

Să Îl lăudăm pe Dumnezeul mântuirii noastre pururea, căci El face minuni cu noi mai presus de orice înțelegere! Și ceea ce nouă ne pare imposibil, la El e foarte ușor, luminându-ne spre tot lucrul cel bun. Amin!


[1] Începută la 10. 32, în zi de joi, pe 16 ianuarie 2020. Ceață, un grad, vânt de 3 km/ h.

[2] [Emil] Cioran, Caiete 1957-1972, cu un cuvânt înainte de Simone Boué, trad. din fr. de Emanoil Marcu și  Vlad Russo, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 20.