Praedicationes (vol. 8)

Praedicationes (vol. 8)Pagina sursă a cărții.

item image

Read Online
(11.1 M)PDF
(226.8 K)EPUB
Kindle
Daisy
(592.1 K)Full Text
(6.0 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Cuprins

1. Predică la praznicul Nașterii Domnului [2013] (2-14) ‡  2. Predică la Duminica după Nașterea Domnului [2013] (15-20) ‡ 3. Predică la praznicul tăierii împrejur a Domnului [1 ianuarie 2014] (21-27) ‡ 4. Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului [2014] (28-34) ‡ 5. Predică la Botezul Domnului [2014] (35-40) ‡ 6. Predică la soborul Sfântului Ioan Botezătorul [7 ianuarie 2014] (41-45) ‡ 7. Predică la Duminica după Botezul Domnului [2014] (46-53) ‡ 8. Predică la pomenirea Sfântului Antonie cel Mare [17 ianuarie 2014] (54-64) ‡ 9. Predică la Duminica a 29-a după Rusalii [2014] (65-72) ‡ 10. Predică la Duminica a 32-a după Rusalii [2014] (73-81) ‡ 11. Predică la Sfinții Trei Ierarhi [30 ianuarie 2014] (82-92) ‡ 12. Predică la Întâmpinarea Domnului [2014] (93-103) ‡ 13. Predică la Duminica a 33-a după Rusalii [2014] (104-110) ‡ 14. Predică despre problemele vieții [12 februarie 2014] (111-118) ‡ 15. Predică despre pragmatism [13 februarie 2014] (119-126) ‡ 16. Predică „despre una, despre alta” [14 februarie 2014] (127-135) ‡ 17. Predică despre conștiința de sine [15 februarie 2014] (136-142) ‡ 18. Predică la Duminica a 34-a după Rusalii [2014] (143-150) ‡ 19. Predică despre căutarea adevărului [17 februarie 2014] (151-159) ‡  20. Predică despre libertate [19 februarie 2014] (160-166)

21. Predica întâi despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles (167- 176) ‡ 22. Predica a 2-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles (177-187) ‡ 23. Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2014] (188-195) ‡ 24. Predică despre repararea timpului personal [23 februarie 2014] (196-201) ‡ 25. Predica a 3-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles (202-210) ‡ 26. Predica a 4-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles (211-219) ‡ 27. Predica a 5-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles (220-226) ‡ 28. Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai [2014] (227-235) ‡ 29. Predica a 6-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles (236-241) ‡ 30. Predica a 7-a despre teologia Sfântului Ierarh Caesarius de Arles (242-247) ‡ 31. Prima predică la comentariul hrisostomic la Romani (248-254) ‡ 32. Predică la Duminica Ortodoxiei [2014] (255-264) ‡ 33. Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2014] (265-275) ‡ 34. Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2014] (276-284) ‡ 35. Predică la Buna-vestire [2014] (285-293) ‡ 36. Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare [2014] (294-301) ‡ 37. Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare [2015] (302-310) ‡ 38. Predică la pomenirea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica [11 aprilie 2014] (311-321) ‡ 39. Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2014] (322-326) ‡ 40. Predică despre frică [16 aprilie 2014] (327-333)

41. Predică la praznicul Învierii Domnului [2014] (334-341) ‡ 42. Predică la pomenirea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe [23 aprilie 2014] (342-352) ‡ 43. Predică la 9 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu (353-360) ‡ 44. Predică la Sfinții Împărați Constantin și Elena [21 mai 2014] (361-367) ‡  45. Predică la Duminica a 6-a după Paști [2014] (368-375) ‡ 46. Predică la Înălțarea Domnului [2014] (376-382) ‡ 47. Predică la Duminica a 7-a după Paști [2014] (383-390) ‡ 48. Predică la Duminica Cincizecimii [2014] (391-400) ‡ 49. Predică în lunea Prea Sfintei Treimi [9 iunie 2014] (401-407) ‡ 50. Predică la Duminica întâi după Rusalii [2014] (408-415) ‡ 51. Predică la Duminica a 2-a după Rusalii [2014] (416-425) ‡ 52. Predică la nașterea Sfântului Ioan Botezătorul [24 iunie 2014] (426-433) ‡ 53. Predică la Duminica a 3-a după Rusalii [2014] (434-442) ‡ 54. Predica Duminicii a 4-a după Rusalii [2014] (443-449) ‡ 55. Predică la Duminica a 5-a după Rusalii [2014] (450-459) ‡ 56. Predică la Duminica a 6-a după Rusalii [2014] (460-468) ‡ 57. Predică la Duminica a 7-a după Rusalii [2014] (469-475) ‡  58. Predică la Duminica a 8-a după Rusalii [2014] (476-486) ‡ 59. Predică la praznicul Schimbării la față a Domnului [2014] (487-496) ‡ 60. Predică la Duminica a 9-a după Rusalii [2014] (497-504)

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

A doua predică la comentariul hrisostomic la Romani

Sfantul Ierarh Ioan Gura de Aur

Iubiții mei,

Am scris prima predică la Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către Romani în ziua de 6 martie 2014. Și ea a fost inclusă în Praedicationes (vol. 8), p. 248-254. Și în acea predică am vorbit despre primele 3 omilii ale comentariului ioaneic. De aceea, în predica de față, începem discuția pe conținutul celei de a patra omilii a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Sfântul Ioan începe a 4-a omilie cu Rom. 1, 18, unde se vorbește despre „mânia lui Dumnezeu [orghi Teu]”. Pentru că Dumnezeu dorește să-i înfricoșeze pe cei care trăiesc neevlavios [ed. Athanasiu, p. 37/ PG 60, col. 411].

Însă mânia lui Dumnezeu nu este o figură de stil a Scripturii ci modul cum Dumnezeu Se manifestă față de păcatele noastre. De aceea, mânia lui Dumnezeu se descoperă „în foamete și boli și războaie [en limis che limis che polemis]…[când] suntem pedepsiți fiecare în parte și toți în comun” [Idem, p. 38/ Ibidem].

Însă mânia lui Dumnezeu se manifestă în lumea de azi pentru ca noi să ne îndreptăm viața [ed. Athanasiu, p. 38], subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur. Și chiar dacă cutremurul, inundația, sărăcia, epidemia ne atacă pe toți, conștiința noastră ortodoxă trebuie să ne spună că noi suntem vinovați, fiecare în parte și toți la un loc, în mod profund, de situația lumii noastre. Și dacă conștientizăm acest lucru, prin aceasta noi facem două asumări importante în același timp: ne asumăm atât păcatele noastre cât și iradierea lor în lumea noastră. Pentru că păcatele noastre nu au consecințe nefaste numai asupra noastră ci și asupra celor din jur și asupra întregii creații a lui Dumnezeu.

Ioan 2Tocmai de aceea, mânia lui Dumnezeu, pedepsind neevlavia și nedreptatea noastră, provoacă multe tulburări în creație și în fiecare dintre noi. Și vedem în acest fel, cum orice păcat al nostru stârnește mânia lui Dumnezeu și pagube în creație, datorită manifestării mâniei Lui în viața lumii.

Lui Dumnezeu Îi place evlavia și dreptatea. Îi place manifestarea noastră plină de dragoste față de El și viața trăită după poruncile Lui. Însă atunci când ținem adevărul în nedreptate, atunci facem lucruri rele în mod premeditat, în mod conștient, deși știm care sunt lucrurile bune pe care trebuie să le facem.

Tot la fel, ne manifestăm nedrept față de adevăr, când îl diluăm cu minciuni. Când, în loc să mărturisim și să trăim tot adevărul ortodox cu evlavie și cu bucurie dumnezeiască, noi alegem, în mod sinucigaș, să îl amestecăm cu diverse erezii.

Dar ținem adevărul în nedreptate și atunci când îl ideologizăm. Atunci când, în loc de a-l propovădui ca medicament al mântuirii, noi îl transformăm în armă de distrugere în masă.

Însă adevărul mântuie și nu omoară!

Iar cine transformă adevărul dumnezeiesc și îndumnezeitor al Bisericii într-o sperietoare sau într-o poveste răsuflată, acela îi privează pe oameni de fericirea lor de acum și de cea veșnică.

Adevărul trebuie ținut în dreptate!

Adevărul lui Dumnezeu trebuie să ne facă să trăim dreptatea lui Dumnezeu în noi înșine.

Tocmai de aceea, cine atentează la adevărul lui Dumnezeu, cine îl schimonosește, cine îl strică cu minciuni, acela luptă împotriva mântuirii oamenilor. Împotriva îndumnezeirii oamenilor.

În Rom. 1, 19 se vorbește despre cunoașterea lui Dumnezeu ca despre o realitate interioară, pentru că Dumnezeu li S-a revelat oamenilor. Pentru ca la Rom. 1, 20 să se spună că cele nevăzute ale lui Dumnezeu se înțeleg din cele ce se văd. Adică: veșnica Lui putere și dumnezeire [aidios Aftu dinamis che tiotis] [Rom. 1, 20, GNT].

Pentru că, privind creația văzută, noi înțelegem că Cineva veșnic și plin de putere a creat toate cele care se văd și care, din interior, sunt sprijinite și ținute în existență de puterea Lui. Pentru că nimic nu este la întâmplare pe pământ și în cosmos.

Noi nu am făcut niciunul nici măcar un fir de iarbă…dar călcăm, cu o indiferență imensă, pe tone de iarbă.

Ne credem stăpâni peste iarba pe care nu noi am creat-o. Peste păduri, peste ape, peste aer, peste tot ceea ce vedem.

Ne credem stăpâni pe aerul pe care nu noi l-am creat și nu mai știm cu ce să îl mai poluăm.

Noi nu putem să creăm munți, nu putem să săpăm și să umplem oceane doar cu cuvântul, nu putem să stopăm cutremure, nu putem să creăm ceva din nimic.

Toate acestea însă sunt în puterea lui Dumnezeu. Pentru că El le-a făcut pe toate. Dar putem fi mulțumitori lui Dumnezeu pentru toate cele pe care le-a făcut, le face și le va face din iubire față de noi.

Dacă nu suntem mulțumitori față de El, atunci ne nevrednicim în gândurile noastre și ni se întunecă inima, făcându-ne niște oameni fără înțelegere [i asinetos] [Rom. 1, 21].

Și de ce ni se întunecă inima și nu mai înțelegem voia lui Dumnezeu? Pentru că nu mai ne lăsăm luminați de slava Lui. De lumina cea veșnică a lui Dumnezeu.

Un substantiv compus: i asinetos. Rămânem fără înțelegere, fără puterea de a vedea și de a înțelege duhovnicește, când, deși Îl cunoaștem pe Dumnezeu, nu Îl slăvim ca pe Dumnezeu și nu Îi mulțumim Lui [Rom. 1, 21, GNT]. Orbim duhovnicește când nu suntem evlavioși și mulțumitori față de Dumnezeu.

Însă cel care rămâne fără cunoaștere duhovnicească, care nu Îl mai poate simți pe Dumnezeu, devine un nebun, cf. Rom. 1, 22. Pentru că cel care spune că e înțelept, fără să fie un cunoscător al lui Dumnezeu, este un nebun. Un om fără cunoașterea Lui. Fără experiența slavei Lui. Fără viața lui Dumnezeu în el.

Și despre astfel de nebuni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „s-au afundat în gândurile nebuniei [evaptistisan tis tis anias loghismis]” [ed. Athanasiu, p. 41/ PG 60, col. 413]. În gândurile necredinței, ale hulei, ale disprețului, ale patimilor.

Și când stai în gândurile tale rele și începi să creezi în perimetrul lor, atunci schimbi slava Dumnezeului Celui nestricăcios cu idoli, cf. Rom. 1, 23. Pentru că idolii stricăcioși sunt plăsmuirile minții noastre. Și orice minciună proprie, prin care ne permitem să credem că putem „schimba” adevărul, este o închinare la idoli.

Însă închinarea la Sfinți și la Sfintele lor Moaște e o închinare la slava lui Dumnezeu din oameni. Pentru că nu mai putem despărți pe Sfinți de slava lui Dumnezeu din Sfinți. Nu putem să îi mai scoatem din relația cu Dumnezeu, pentru că ei sunt veșnic cu El.

Pentru că sfințenia este conlucrare și intimizare cu Dumnezeu. Sfințenia e îndumnezeire a noastră. Iar Sfintele Moaște ale Sfinților sunt rodul împreunei-lucrări dintre Dumnezeu și Sfinți. Ele sunt minunile personalizate ale lui Dumnezeu, pentru că în relație cu El oamenii s-au sfințit.

Însă când nu te sfințești în relația cu Dumnezeu, când nu vrei ca Dumnezeu să locuiască în tine prin slava Lui, atunci te plimbi printre idoli. Faci din tine un idol. Faci din patimile tale niște idoli pe care îi tămâiezi toată ziua.

Dar dacă vrei să dărâmi idolii, toți idolii care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu, atunci trebuie să începi să dărâmi toate patimile din tine, toate obiceiurile rele, toate ideile greșite, toate neștiințele tale păcătoase.

Și în această predică Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește deschis despre filosofii păgâni. În comparație cu noi, cei de azi, care avem simpatii nefundamentate pentru filosofii păgâni, Sfântul Ioan ne spune că nu trebuie să ne minunăm de Aristotel, Platon sau stoici ci să-i respingem și să-i urâm pentru silogismele și sofismele lor [ed. Athanasiu, p. 42/ PG 60, col. 414]. Pentru că la ei se referă Rom. 1, 23. Ei fiind cei care au schimbat slava lui Dumnezeu cu închinarea la idoli.

Iar filosofii greci au învățat doctrinele lor de la egipteni [Ibidem/ Ibidem] și, prin intermediul lor, demonii i-au făcut pe oameni idolatri [Idem, p. 43/ Ibidem].

Pentru că teologul adevărat e cel care poate să despartă, într-o scriere anume, adevărul de minciună. Și Sfântul Ioan Gură de Aur știind în mod profund filosofia păgână sau, mai bine-zis, teologia păgână idolatră, tocmai de aceea nu îi confunda pe „marii” filosofi păgâni cu niște oameni înțelepți. Pentru el, cu adevărat înțelepți, erau Sfinții lui Dumnezeu. Iar Sfinții lui Dumnezeu sunt oamenii Bisericii.

Asta nu înseamnă că noi nu trebuie să citim filosofie, literatură, teologie de tot felul. Ci trebuie să privim, cu discernământ, ceea ce citim și să nu ne însușim idei care contravin dreptei-învățături și dreptei-viețuiri.

Dacă un fruct e bun, dacă o idee e bună, atunci sunt bune oriunde le găsim. Problema e să nu socotim de bune și lucrurile care nu sunt bune dar par bune. Adică să nu decidem că sunt bune lucrurile pe care nu le putem judeca și înțelege în mod profund.

Însă noi, cei care dorim răul și ne găsim plăcerea în rău, trebuie să știm că Dumnezeu ne-a dat în plăcerile inimilor noastre [Rom. 1, 24]. El îngăduie să trăim „întru necurăție [is acatarsian]” și să ne necinstim/ pângărim trupurile [Rom. 1, 24, GNT].

Și desfrânarea și preadesfrânarea și orice perversitate sexuală e o pângărire a trupului și a sufletului nostru. E necurăție. Dar necurăția noastră e o facere păgână a voii noastre.

Pentru că Dumnezeu ne lasă în dorințele, în poftele inimii noastre, ne lasă să vedem decadența, ne lasă să vedem ce nu e sfințenie și curăție și relație cu Dumnezeu.

Și e o pedagogie dureroasă această lăsare a noastră într-o viață după poftele noastre!

De aceea, iubiții mei, câți păcătuim cu gândul, cu cuvântul, cu fapta și cu lucrul, să ne pocăim pentru păcatele noastre!

Să recunoaștem în fața Lui că ceea ce am făcut rău e din pofta noastră rea, din alegerea noastră proastă, din alegerea noastră neînțeleaptă. Și să Îi cerem lui Dumnezeu să ne înțelepțească, să ne educe duhovnicește, să ne umple de curăție și de voie curată, pentru ca să nu mai alegem ceea ce ne spurcă ci ceea ce ne împodobește duhovnicește.

Și să îl rugăm și pe Sfântul Ioan, Părintele nostru, ca să ne întărească și pe mai departe să învățăm din teologia sa, pentru ca să ne îndreptăm în pace viața noastră. Amin!

Despre ierarhia Bisericii în sec. I d. Hr. [1]

 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii
de Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. 3)

 *

Despre ierarhia Bisericii în sec. I d. Hr.

Astăzi, când vorbim despre ierarhia „de instituire divină”[1], înțelegem că ierarhia Bisericii e formată din episcopi, preoți și diaconi. Adică înțelegem faptul că toate cele trei trepte au fost dorite și instituite de Dumnezeu în Biserică și că niciuna dintre ele nu poate să le înlocuiască pe celelalte două. Dar, totodată, că ierarhia Bisericii are rolul de a sluji și de a conduce poporul Bisericii format din monahi și mireni.

De aceea, în studiul de față, voi căuta să văd modul cum a fost înțeleasă ierarhia bisericească în Tradiția Bisericii. Cum au apărut treptele ierarhice ale preoției dumnezeiești și cum s-au raportat membrii Bisericii la ele.

Iar pentru că am început prin a cita din Părintele Ioan Floca, voi continua cu o altă afirmație a sa. Și anume cu raportarea sa la instituirea diaconilor descrisă de Faptele Apostolilor.

Pentru Floca, doar „modul instituirii de către Sfinții Apostoli a celor 7 diaconi”[2] i se pare o descriere clară a Scripturii noutestamentare. Căci „când și cum s-a[u] făcut hirotonia [hirotoniile] de către Sfinții Apostoli ale celor chemați la treptele preoției de instituire divină, nu rezultă în mod clar și precis din textul Sfintei Scripturi”[3].

Însă cei 7 diaconi, spune Floca, nu au avut menirea de „a deveni slujitori sacramentali ai Bisericii, ci slujitori ai meselor, adică ai lucrării de asistență socială în viața Bisericii”[4], după cum tâlcuiește canonul 16, de la Sinodul VI Ecumenic, F. Ap. 6[5]. Dar tot el spune mai departe:

„Este cert însă că înainte de instituirea celor șapte diaconi rânduiți să slujească meselor, dar hirotoniți și ei de către Sfinții Apostoli prin punerea mâinilor, n-au existat în Biserică alți slujitori sacramentali, decât Sfinții Apostoli. Acest lucru îl precizează iarăși canonul 16 al Sinodului VI Ecumenic.

Ulterior, au fost chemați la slujirea preoțească și hirotoniți fiecare în câte una din cele trei trepte ale preoției, atât episcopii, cât și preoții, cât și diaconii sacramentali, adică cei destinați să slujească împreună cu preoții și cu episcopii, prin calitatea lor harică și prin chemarea lor deosebită”[6]. Dar, din ce spune Părintele Floca în ultimul citat, nu rezultă că diaconii erau simpli „asistenți sociali” în Biserica secolului 1 ci că ei au fost hirotoniți diaconi iar slujirea lor la mese era o ocupație suplimentară și nu principală, atâta timp cât el îi denumește „diaconi sacramentali”.

Ce ne spune canonul al 16-lea, de la Sinodul VI Ecumenic, amintit de către Părintele Ioan Floca? Faptul că „cei șapte diaconi pomeniți [în F. Ap. 6, 5]…nu trebuie să fie socotiți ca slujitori la taine [Taine], ci că aceștia sunt cei cărora li s-a încredințat purtarea de grijă a trebuinței obștești a celor adunați atunci: [iar] ei ni s-au făcut nouă…pildă de dragoste de oameni și de râvnă față de cei lipsiți”[7].

ierarhie 1De curând însă, în notele de lectură la teza Dr. John F. Tipei[8], spuneam la un moment dat: „Pentru Tipei, hirotonia celor 7 din Fapte nu a fost primirea lor în prima treaptă a preoției noutestamentare, în diaconat, ci rânduirea lor pentru „slujirea zilnică a celor nevoiași”, p. 352. Și prin asta, autorul nostru inventează „hirotonia pentru asistență socială”, transformând hirotonia diaconală în oficiu de asistență socială[9].

Față în față cu canonul al 16-lea de la Sinodul VI Ecumenic trebuie să admit faptul că John Tipei a avut dreptate când a vorbit despre cei 7 diaconi ca despre asistenți sociali în viața Bisericii. Asta nu înseamnă că a avut dreptate și când a socotit că toate hirotoniile din Faptele Apostolilor au fost doar acte simbolice[10].

Canonul 16 însă, discutat până acum, se fundamentează pe „tâlcuirea” Sfântului Ioan Gură de Aur[11]. Pe Comentariul său la Faptele Apostolilor, din care citează un fragment din Omilia a XIV-a. Iar fragmentul citat e acesta:

ierarhie 2E vorba de PG 60, col. 116 [a] pentru textul în latină. Cel în greacă e în col. 116 [b]:

ierarhie 3Din care rezultă că vrednicia [axioma] celor 7 nu era cea a diaconilor [se înțelege: a diaconilor sacramentali], pentru că diaconii nu existau încă în Biserici. Dar nu erau nici presbiteri și nici episcopi, pentru că la acea vreme numai Apostolii [i Apostoli monon] erau în Biserică.

ierarhie 4

Pasaj din care înțelegem că Sfântul Ioan Gură de Aur înțelegea fragmentul: „și-au pus mâinile peste ei”, de la F. Ap. 6, 6, ca fiind vorba despre o hirotonie sacramentală. Însă, dacă Sfântul Ioan o consideră o hirotonie sacramentală, pasajul preluat din omilia lui și inclus în canonul 16 a fost înțeles drept o instituire, a celor 7, într-o treaptă non- sacramentală.

Diaconus, de la II Cor. 3, 6, a fost înțeles în Biblia de la 1688 ca un corelativ al poslușnicilor [slujitorilor] și la fel și în ediția BOR 1988: „slujitori”.

ierarhie 5Dar înainte de a fi hirotoniți, diaconii trebuie să fie mai întâi încercați/ ispitiți, pentru a se vedea dacă sunt fără reproș/ vină [I Tim. 3, 10, GNT].

ierarhie 6ierarhie 7

ment. Și acolo se face vorbire despre Sfântul Apostol Pavel.

ierarhie 8Însă din F. Ap. 14, 23, noi înțelegem că un Apostol al Domnului nu hirotonea numai episcopi ci și preoți. Și dacă hirotonea preoți, el hirotonea și diaconi.

Comentând aceste hirotonii ale presbiterilor de la F. Ap. 14, 23, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre necesitatea lor. Și spune că în acele părți era nevoie de „multă mângâiere [paramitias]” și de „multe învățături” pentru că acei credincioși proveneau dintre neamuri[13]. Însă presbiterii au fost hirotoniți pentru Biserici și ei slujeau în Biserici.

În F. Ap. 11, 29-30, presbiterii sunt amintiți în contextul unei strângeri de ajutoare pentru frații din Iudea. Iar cele care s-au dat „întru slujire [is diaconian]” [v. 29], „au fost trimise către presbiteri prin mâna lui Barnaba și a lui Saulos [apostilantes pros tus presbiteros dia hiros Barnaba che Saulu]” [v. 30].

În F. Ap. 15, 2, presbiterii sunt amintiți alături de Apostolii de la Ierusalim. În F. Ap. 20, 17 găsim sintagma „presbiterii Bisericii

ierarhie 9Sfantul Apostol TitPe fresca[17] de deasupra stă scris: „Apostolul Titos, episcopul [cetății] Gortinis și primul ierarh al Critisului”. Al insulei grecești Creta[18].

Însă dacă Titos fusese hirotonit de Pavlos episcop în Gortinis, lui i se rânduiește acum să hirotonească presbiteri în cetatea unde el era episcop. Lucru pe care episcopul îl face până astăzi: își hirotonește preoții și diaconii eparhiei sale. Dar prin faptul că îi hirotonește, episcopul nu le poate înlocui și propria lor slujire, după cum nici preoții și diaconii hirotoniți de episcopul lor nu îl pot înlocui pe episcop. Ci fiecare treaptă ierarhică își are propria ei slujire în Biserică.

ierarhie 10În Iac. 5, 14 regăsim sintagma „presbiterii Bisericii”. Ei trebuie chemați când cineva e bolnav, pentru ca să se roage pentru cel bolnav. Iar rugăciunea pentru el este însoțită de ungerea cu ulei a bolnavului în numele Domnului.

Loc scriptural pe care Biserica îl mărturisește ca indicând Taina Sfântului Maslu.

În I Petr. 5, 1 sunt amintiți din nou presbiterii, Sfântul Petru prezentându-se pe sine ca „împreună-presbiter și martor al

ierarhie 11În F. Ap. 20, 28 găsim o mărturie clară despre hirotonia episcopilor și despre rolul lor

ierarhie 12

autorul cărții Faptele Apostolilor, vorbește despre hirotonia episcopilor nu din perspectiva laturii umane ci a lui Dumnezeu, pentru că întru harul Duhului au fost hirotoniți. Dar Duhul Sfânt i-a hirotonit pe episcopi prin Apostoli, prin oamenii Lui. Și hirotonia episcopilor e pentru a sluji/ păstori Biserica, formată din turma lui Hristos, pe care El a câștigat-o prin jertfa Sa pe Cruce.

Conform Tit 1, 7-9, episcopul Bisericii trebuie să fie, mai înainte de toate, fără vină așa după cum trebuie să fie și presbiterul Bisericii. Episcopul trebuie să fie ca un iconom

ierarhie 13ierarhie 14În I Tim. 3, 1, episcopia e desemnată de Sfântul Pavel drept „lucru bun”. Cine dorește
ierarhie 15ierarhie 16ierarhie 17


[1] Potrivit Părintelui Floca, care afirma faptul: „cele trei trepte ale preoției create de Sfinții Apostoli se cheamă trepte de instituire divină, nu cum greșit li se zice câteodată, trepte de drept divin”, cf. Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1990, p. 240. Iar anterior, în p. 239, el spusese: „După cum arată întreaga istorie și viață a Bisericii, cele trei trepte de instituire divină, adică episcopii, preoții și diaconii sau treapta episcopatului, treapta presbiteriatului și treapta diaconatului au existat din epoca apostolică și s-au păstrat neîntrerupt după rânduieli statornice, observate până azi”.

[2] Idem, p. 240.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, fără editură, fără oraș, 1992, p. 115.

[8] John F. Tipei, Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2002, 439 p.

[9] Cf.

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/28/punerea-mainilor-semnificatiile-actului-in-sfanta-scriptura-si-in-literatura-greco-romana-7/.

[10] John F. Tipei, Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană, op. cit., p. 396.

[11] Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, ed. cit., p. 115.

[12] PG 60, col. 116 [b].

[13] PG 60, col. 230 [a].

[14] A se vedea:

http://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Tit.

[15] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Gortyn.

[16] Cf. Viețile Sfinților pe luna august, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului, Mănăstirea Sihăstria, 1998, p. 323.

[17] Preluată din articolul: Radu Alexandru, Biserica Sfântului Tit din Gortina, 26 iunie 2012, cf. http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-sfantului-tit-gortina-122392.html.

[18] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Creta.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [10]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În cele două povestiri ale Vulpii, cu aer când de basm, când de baladă, autorul inserează, după obicei, mai multe reflecții și sentințe morale, care se pot grupa în scurte poezii și dintre care am selectat câteva:

(căci puțini sint
carii tâmplarile
în vremi schimbătoare a fi
știu,
însă prea puțini să află
carii cu norocul de ieri
astădzi să nu să îndârjască).

(Căci mai cu credință ieste cuiva
trupul fără vas
ocheanului a-ș crede
decât norocul până în al doilea ceas
adeverit și nemutat a-și ținea). /…/

(pentr-aceia dzic unii
că cei cu socoteală
denainte au ochi privitori,
iară din dos socotitori,
și lucrurile înainte mărgătoare
trebuie oglindă să fie
celor denapoi următoare)[1].

*

(că deprinderea din toate dzile
nu numai pre oameni la minte îi coace,
ce și pre dobitoace mai omenite
și mai cunoscătoare le întoarce). /…/

(că nemică în lume
așe de cu greu între muritori să află
căruia nepărăsita nevoință
mijlocul și modul lesnirii vreodată
să nu-i nemerească). /…/

(că în tâmplările de năprasnă
întâi purced fapturile,
decie [de aici] urmadză simțirile
și gândurile)[2].

*

(căci ispita o dată făcută
a înțelepților,
iară de multe ori poftorită
a nebunilor
dascăl ieste)

(că cine cu sorbirea dintâi
preste știință să arde,
în lingura de pre urmă de da-ori
și de trii ori a sufla
i să cade). /…/

(că de multe ori ce nu biruiește omul,
biruiește pomul,
și împărați [Olofern], carii toată lumea
în robia sa au adus,
pre aceiași, amintrilea nebiruiți fiind,
vinul în robiia sa i-au răpit
și bețiia cu mâna muierii [Iudita] i-au biruit [Iudit., cap. 12-13].
Și pre cât era întâi lăudați,
pre atâta mai pre urmă s-au ocărât). /…/

(Căci foamea în toate dzile
muritori a fi ne învață
și ieste o boală carea nedespărțit tovarăș
tuturor părților trupului
și pururea să află de față). /…/

(căci toată simceaoa [ascuțimea] minții
ieste la nevoie lesnirea a nemeri
și la lesnire de nevoia
fără veste tare a să păzi)[3].

Toate acestea (ca și multe altele câte mai sunt în Istoria lui Cantemir) ne determină să ne gândim, desigur, la cărțile sentențiale ale Scripturii: Pildele lui Solomon, Ecclesiastul, Cartea înțelepciunii lui Solomon și Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah.

Autorul nostru încearcă să îmbine, așadar, într-o singură lucrare, stilul narativ cu cel poetic și alegoric și cu cel aforistic.

Am putea spune că încearcă să pună la un loc principalele stiluri literare care se regăsesc în Sfânta Scriptură, unind istoria cu poezia teologică, cu parabola și cu sentința morală.

Cartea cărților ar fi putut constitui un model esențial pentru Istoria ieroglifică, la care autorul să se raporteze în diverse situații.

După cum am evidențiat și altădată, poeții noștri, de la Dosoftei la Asachi și Heliade au descoperit în Scriptură un tipar poetic esențial (în Psaltire, îndeosebi, dar nu numai), Miron Costin s-a raportat la „letopisețul de [la] zidirea lumii” al Sfântului Moise etc.

Nu ar fi de mirare, prin urmare, ca Dimitrie Cantemir să fi avut ambiția să unească stilurile (în sens larg) Scripturii într-o singură operă. Cantemir e un cărturar care a extras multe pilde, în sens moral, dar și literar, din Scriptura Sfântă.

Așa cum am avut și altădată ocazia să arătăm, în Istoria ieroglifică el a transformat de mai multe ori aserțiunile sau sentințele scripturale în adevărate pagini de poezie alegorică. Izvorul biblic este solicitat în diverse cazuri de autor, de la simple sintagme sau metafore la dezvoltări fastuoase.

În paginile care urmează, autorul continuă istoria invocării Lupului ca personalitate a cărei înțelepciune ar putea să facă lumină în problema care a dezbinat adunarea.

Cantemir are din nou un șir de ocazii în care să se pronunțe asupra unei chestiuni care îl preocupă în mod deosebit: cea a definirii înțeleptului.

Dacă, în Divanul, profilul Înțeleptului se conturează prin înseși raționamentele lui, și dacă, în Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, încearcă să picteze un portret al înțelepciunii sfinte (oricât de „indepingibilă”/ de nezugrăvit), aici Cantemir e preocupat să construiască cât mai multe paranteze prin care să întregească acest portret, la care a lucrat în mai multe cărți.

Astfel, aflăm că

nici nebunul coarne,
nici înțeleptul aripi are
,
de pre carile de înțelept
sau de nebun să să cunoască,
ce pre amândoi cuvântul
și lucrul
veri [sau] așe să fie,
veri așe îi arată.

Că amintrilea
mulți înțelepciunea cuvântului îndestul au,
iară de lucrul ei prea lipsiți sint;
și împotrivă, mulți de pompa
și frumusețea cuvântului sint depărtați,
iară faptele îi arată
precum cu înțelepciune a fi încorunați[4].

Am făcut și altădată, în trecut, comparația cu versurile lui Nichita Stănescu, din Elegia întâia: „Nu-l vestește nicio aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă”.

Nichita se referă la artist/ poet, Cantemir la înțelept.

În ambele cazuri însă, se spune că omul de excepție nu este însoțit de semne vizibile ale excepționalității sale. După cum nici prostul sau nebunul nu avertizează prin nimic deosebit că este astfel.

Cine este în stare să discearnă, poate să facă diferența.

Iar Cantemir este în mod deosebit preocupat educe oamenii ca să gândească, pentru a separa în mod corect adevărul de impostură.


[1] Idem, p. 77.

[2] Idem, p. 79.

[3] Idem, p. 80.

[4] Idem, p. 82.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [9]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Cantemir asociază antitetic poezia răsăritului sau a apusului de soare cu…oroarea complotului și a crimei.

Ioan Budai-Deleanu va utiliza același procedeu în epopeea sa, după cum am remarcat în cartea noastră dedicată Țiganiadei:

„în Cântul VI, autorul introduce și pasteluri care au rolul de a realiza un contrast puternic, între învierea primăvăratică a naturii și ororile războiului:

Abea pe câmp iarba răsărisă,
Iar’ codru noao frunză apucasă; /…/

Era tocma-în miez de primăvară
Când zăfiri cu florile să joacă,
Păsărelele vesele zboară,
Iar jivina și cea mai săracă,
Voioasă saltă și să desfată
În dezmierdare nevinovată…

[…] Budai-Deleanu introduce astfel, cum am spus, peisaje (pre)romantice în mijlocul unor întâmplări care dezvăluie ororile războiului sau ale…prostiei (să fie epopeea sa și o aluzie la Elogiul prostiei/ nebuniei al lui Erasmus?), dezvăluind un poet complex, nu doar epopeic, ci și sensibil la poezia cosmică, schimbând nota pe coarda emoției, de la registrul eroic al confruntărilor între Vlad și turci sau crisparea cu care este poate fi urmărită aventura țiganilor, la sensibilitatea lirică:

Abea zorile peste hotară
Gonind întunericul trecusă,
Abea și soarele-întorcând[1] iară
Strălucisă cu raze neapuse
Vârvuri de munți, de dealuri și stânce,
Apăsând negura-în văi adânce…

(Cântul VIII)”[2].

Nu știu dacă putem considera procedeul doar o antiteză romantică (în așteptarea romantismului). Va apela însă la el și Nicolae Filimon, în episodul care ni-l prezintă pe Dinu Păturică în ocnă (și la care vom mai face referire, ceva mai târziu).

Însă, urmărind sagacitatea lupilor care se pregătesc să-și elimine vrăjmașul, în ipostaza câinelui de pază la oi, Cantemir devine poet al…tonurilor pădurii.

El dezvoltă foarte mult metafora urechilor pădurii, pentru a descoperi efectele muzicale care pot fi stârnite într-un asemenea mediu:

(…macar că și noaptea are lumina sa,
precum și pădurile urechi
și hudițoși păreții de piatră
și adâncă peșterea de vârtoapă
la videre ascuțiți ochi au),

lupii împreună
spre locul știut să coborâră.

Deci unul cu înceată călcare
și cu furească îmblare,
pre pântece furișindu-să,
supt gardul dinafară
bine aproape să lipi,
și acolea ca mortul să trânti.

Acesta așe alcătuindu-să
și mulcomiș

la pământ ascundzindu-să,
celalalt cât ce putea
ciriteiele [tufișurile] scutura
și cu picioarele uscate frundze tropșind,
stropșind,
le suna
,

încă și un feliu de scânciitură
ca acela da,
cât dulăul deșteptat
să să stârnească,
iară omului adormit
simțirea audzului
să nu lovască.

Ce nu multă a frundzelor sunare
și a pădurii răzsunare
la ascuțită
și deșteptată
simțirea dulăului pururea străjuitoriu
trebuia… /…/

apoi îndată
și lină tăcerea urmând…[3].

Poet al sunetelor va fi, peste o sută de ani și mai bine, Heliade-Rădulescu, mai cu seamă în episodul intitulat Apele, din poemul Anatolida, și pe care l-am analizat în detaliu[4].

Mai mult, a spune că „Și noaptea are lumina sa,/ precum și pădurile urechi” ni se pare că reprezintă exprimarea unei viziuni poetice excepționale a lui Cantemir, care îl devansează pe Heliade, cu versul său „tulburător” (E. Simion), prin care, în același poem, indica fotofonia aștrilor: „Lumina vă e vocea, prin ea vorbiți vederii”.

Cantemir stabilește o echivalență între lumina stelelor (lumina nopții, cum zice el) și urechile pădurii, prin metonimia din urmă indicând, de fapt, „a frundzelor sunare/ și a pădurii răzsunare”.

După Dosoftei (care auzea cum foșnesc, ca o pădure, apele mării despărțite de Sfântul Moise, în Ps. 105, 31-35 din Psaltirea în versuri) și înaintea lui Heliade și Eminescu, Cantemir se dovedește a fi un poet cu ureche muzicală foarte fină (lucru firesc pentru un foarte bun cântăreț la tambură și autorul unui tratat de muzică: Kitab-i-musiki/ Cartea științei muzicii[5]).

Nu ne miră faptul că este atent la sunetul frunzelor uscate și al tufișurilor scuturate, din care se naște, ca din instrumente diferite, o gamă melodică a pădurii. După cum și Heliade va urmări timbrul picăturii în dezvoltarea sa până la simfonia generală a apelor.

Un muzician e atent și la elementele cele mai subtile. Ca orice artist mare, de altfel.

În elementul lor, sunetele sunt ceea ce este lumina în noapte.

Cea mai mică lumină stelară care poate străpunge desimea nopții are, în registru sonor, un echivalent în cea mai mică foșnire care tulbură „lină tăcerea” stăpânitoare (sau părut stăpânitoare).

Și una și alta – lumina și sunetul, chiar și cele mai neînsemnate – înseamnă viață. Iar absența lor înseamnă moarte, dar numai pentru animale (nu și pentru oameni, pentru care viața nu sfârșește odată cu existența pământească):

Lupul cu acesta meșterșug
pe armăsariu
îl întoarsă în țințariu
și pe poarta întunerecului îl bagă

(că moartea dobitocului altă nu ieste,
fără numai lipsa luminii vieții
întunerecul neființei aduce)[6].


[1] Sintagma desemnează mișcarea de revoluție a soarelui. Asupra acestei mișcări de revoluție a planetelor filosofează și Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică, ea simbolizând perpetuitatea dinamismului cosmic, a mișcării în cerc/ repetitive a aștrilor, care a fost sădită în ei de Creator.

[2] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație. Aventura scriiturii și canonul literar românesc, Teologie pentru azi, București, 2012, p. 31-32, http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 76-77.

[4] Epilog la lumea veche, I. 1, ediția a doua, op. cit., p. 680-692, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[5] A se vedea:

http://life.hotnews.ro/stiri-muzica-8794429-video-dimitrie-cantemir-cantemiroglu-fondatorul-muzicii-laice-turcia.htm.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 81.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [41]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a treia]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a.

***

21. Ce om cunoaște în ce fel Îngerii au făcut sau au asumat și acei nori și focurile [ignes], spre a arăta că vestesc [ce vrea Dumnezeu], chiar dacă Domnul sau Duhul Sfânt S-au arătat în acele forme [părut] trupești?

Precum copiii nu au știut ce este pus în altar și este consumat după ce s-a terminat slujba religioasă/ slujba evlaviei [peracta pietatis celebratione]: de unde sau în ce fel se face sau de unde este luat [ceea ce este pe altar] pentru slujba religioasă.

Și dacă nu ar fi să învețe niciodată, prin experiența lor sau prin a altora, și dacă niciodată nu ar fi văzut acel fel de lucruri, decât numai în timpul slujirii Tainelor, când sunt oferite și date, și dacă cineva cu cea mai mare autoritate le-ar spune lor al Cui trup și sânge este, [atunci] nimic altceva nu ar crede decât că, desigur, Domnul a apărut în fața ochilor celor muritori în acest chip, și din partea astfel străpunsă a curs, desigur, acel lichid [liquorem] (cf. In. 19, 34).

Însă îmi este mie cu totul de folos să-mi amintesc [care sunt] puterile mele și să le atrag atenția și fraților mei, ca și ei să și le reamintească pe ale lor, pentru ca neputința noastră omenească să nu treacă peste ceea ce este sănătos.

Căci în ce fel Îngerii fac acestea sau, mai bine zis, în ce fel Dumnezeu face aceasta prin Îngerii Săi, și cât vrea să facă chiar și prin îngerii răi, fie îngăduind, fie poruncind, fie silind [cogendo], din lăcașul tainic al puterii Sale preaînalte, [acestea] nu sunt puternic/ în stare să [le] străbat cu ascuțimea [vederii] ochilor, nici să [le] descopăr [enucleare] prin curajul rațiunii [mele], [și] nici să [le] înțeleg prin purtarea minții, încât să vorbesc atât de sigur, de aici înainte, [răspunzând] la toți care pot să întrebe despre aceste lucruri, ca și cum aș fi Înger sau Profet sau Apostol.

„Căci gândurile muritorilor sunt temătoare [timidae] și prevederile [providentiae] noastre nesigure. Căci trupul care putrezește îngreunează sufletul și locuința pământească încovoiază mintea care gândește multe [sensum multa cogitantem]. Și cu greu ne dăm seama de cele care sunt pe pământ, și descoperim cu trudă [chiar și] pe cele care sunt în ochii noștri [in perspectu]. Așadar, cine le va cerceta pe cele care sunt în cer?” (Înț. lui Sol. 9, 14-16).

Dar pentru că urmează și zice: „Dar mintea Ta [sensum Tuum] cine o va ști? [Nimeni,] decât dacă Tu vei da înțelepciune și vei trimite pe Duhul Tău cel Sfânt din înălțime” (Înț. lui Sol. 9, 17), [pentru aceasta] nu cercetăm așadar pe cele care sunt în cer, [nici] în ce fel sunt făcute lucrurile și trupurile îngerești, după propria lor vrednicie, și [în ce fel] este conținută oarecare faptă [părut] trupească a lor.

Totuși, după Duhul lui Dumnezeu trimis nouă de sus și [după] harul Lui împărțit minților noastre [impartitam Ejus gratiam mentibus nostris], îndrăznesc să spun cu curaj că nici Dumnezeu Tatăl, nici Cuvântul Său, nici Duhul Său, Care este unul Dumnezeu, în niciun fel nu este schimbabil în ceea ce este El Însuși și prin aceea că este. Și, prin aceasta [se înțelege că], cu atât mai puțin este văzut.

Pentru că sunt unele care, deși schimbabile, nu sunt totuși văzute, precum [sunt] gândirea noastră și amintirea și voința, [precum] și orice creatură netrupească. Însă nu există lucruri văzute, care să nu fie și schimbabile.

 *

Capitolul XI

De aceea, firea [substantia], sau, mai bine zis, ființa [essentia] lui Dumnezeu, prin care înțelegem [însă] pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt – la măsura mică a noastră [, care suntem ceva] dintr-o foarte mică parte [din lume] –, întrucât nu este schimbabilă în niciun fel, nu poate să fie văzută în niciun fel prin ea însăși.

 22. De aici [rezultă că] toate acelea care au fost arătate Părinților [Patribus visa sunt], când Dumnezeu le-a arătat lor, potrivit cu a Sa orânduire a vremurilor, au fost văzute prin [ceva asemănător cu] creatura făcută.

Și dacă noi [zicem că] este tainic modul în care Îngerii au făcut acea slujbă, dar totuși [ea] a fost făcută [de Dumnezeu] prin Îngeri, [totuși] nu din mintea noastră spunem [aceasta] – doar dacă nu suntem văzuți de cineva ca având mai multă înțelepciune [plus sapere]. Însă cunoaștem cu măsură [ad temperantiam], precum Dumnezeu ne-a împărțit nouă măsura credinței (Rom. 12, 3) și [întrucât] credem, pentru aceea și grăim (II Cor. 4, 13).

Așadar, stă în lumină [exstat] autoritatea Scripturii Dumnezeiești, de la care mintea noastră nu trebuie să rătăcească, nici nu trebuie, părăsind temelia dumnezeieștilor cuvinte, a se arunca [oamenii] în prăpastie prin suspiciunile lor, [adică acolo] unde nu domnesc nici simțurile [evidente ale] trupului, nici nu luminează cugetarea limpede a adevărului.

Căci este scris în mod limpede, în Epistola către evrei, acolo unde este separată rânduiala Noului Testament de rânduiala Vechiului Testament, în conformitate cu așezarea veacurilor și a vremurilor, că nu numai acele [lucruri] văzute, ci chiar cuvântul [sermonem] însuși se făcea prin Îngeri[1].

Astfel zice, deci: „Și căruia dintre Îngeri i-a zis vreodată: „Șezi la dreapta Mea, până când voi pune pe vrăjmașii Tăi [ca] un scăunel/ taburet [scabellum] sub picioarele Tale”? Oare nu sunt toți [Îngerii] duhuri slujitoare, trimise spre slujire pe lângă aceia care vor fi să aibă mântuirea prin moștenire?” (Evr. 1, 13-14).


[1] Prin intermediul Îngerilor.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [8]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Începuturile celor două relatări ale Vulpii sunt de basm:

Odânăoară era un om sărac,
carile într-o păduriță,
supt o colibiță
era lăcuitoriu.

Acesta, mai mult de dzece găini,
2 cucoși, doi miei și un dulău,
altăceva după sufletul său
nu avea.

Deci dulăul atâta era
de bun păzitoriu
și atâta de tare în giur împregiurul
casii străjuitoriu,
cât nici frundză de vânt să să clătească
și el asupra sunetului să nu năvrăpască[1]
cu putință nu era

 (că mai bunu-i și mai de nedejde ieste
dulăul deșteptat
decât străjeriul însomnorat
sau cu vinul îngropat).

 Dulăul așe
pre dinaintea casii pururea să afla,
iară găinele în podul colibii să culca,
mieii noaptea dinaintea ușii în tindiță,
iară omul ostenit
și obosit,
dacă viniia
de la lucru, în colibiță
spre odihnă să aședza[2].

 *

Iară Vulpea iarăși
apucă a mai dzice:
„Ce de aceasta vă minunați,
o, iubiților miei frați?
Căci eu și altă înțelepciune
în capul Lupului am vădzut,
pre carea, dacă o voi povesti,
precum pre aceasta cu multul covârșește,
singuri o viți mărturisi.

 Și macară că istoriia
în chip de basnă s-ar părea
și de abiia
să o poată cineva crede
până cu ochii nu o ar videa,
însă atâta cinstea
coadii mele nebetejită
cereștii să o păzască,
precum că ce cu ochii am privit,
aceia cu gura vă povestesc
.

 Odânăoară era un boier
carile avea câtăva herghelie de iepe.
Avea la iepe și un hergheligiu,
carile pre cât era de bun păzitoriu,
pre atâta era la vin tare băutoriu.

 În[tre] iepe era și un armăsariu prea frumos,
carile cu cât era la chip de iscusit,
încă mai mult era
cu vitejești duhuri împodobit.

 Căci atâta de tare nu numai al său,
ce și a celorlalți armăsari cârduri
păziia,
cât hergheligiul din toate vredniciile
numai cu bețiia îl întrecea
(că mai vrednic
să poate numi un dobitoc
carile slujbele firii sale păzește
decât un om carile
cele pre mână-i credzute
cum să cade nu le otcârmuiește)[3].

Îl auzim parcă, în anticipație, pe Creangă, cel din basme, sau pe Sadoveanu, cel din Hanul Ancuței[4].

Însă îndrăzneala sintactico-stilistică a lui Cantemir este incomparabil mai mare decât a tuturor scriitorilor în limba română de până atunci. Iar metamorfozele limbajului îl apropie indubitabil de marii poeți moderni de mai târziu.

Cred însă că mai degrabă am putea vorbi de filosofie poetizată (sintagma lui Negoițescu) în cazul lui Cantemir decât în cel al lui Eminescu. Chiar dacă, de multe ori, e vorba de o filosofie morală sau de filosofie în sens etimologic, ca iubire de înțelepciune.

Și în cazul celor două povestiri, despre care discutăm, avem parabole cu scop etic, în care omul este moralizat pentru că nu urmărește „slujbele firii sale”. În această situație, chiar și un animal care se comportă în acord cu firea sa este mai vrednic decât omul. Așa cum este cazul câinelui și, respectiv, al calului/ armăsarului din parabolele cantemirene.

Pentru că, deși Vulpea declarăscopul relatărilor este de a demonstra înțelepciunea Lupului, adică a unuia dintre personajele cărții, s-ar părea totuși că scopul scriitorului însuși vizează o altă morală decât intenția declarată a personajului narator, și care este una generală și nu are o neapărată legătură cu faptele istorice.

Introducerea episoadelor finale este peste poate de poetică:

Iară când făcliia cea de aur
în sfeșnicul de diiamant
și lumina cea de obște
în casele și mesele tuturor
să pune,
Lupul și altă soție își cercă
și pre altul ca sine află /…/

 Deci, după ce părintele planetelor
și ochiul lumii
radzele supt ipoghei [orizont] își sloboade
și lumina supt pământ își ascunde,
când ochiul păzitoriului să închide
și a furului ca a șoarecelui să deșchide /…/

[atunci] lupii împreună
spre locul știut să coborâră[5].

 *

 Căci avea Lupul un loc înalt
în vârvul unui deal însămnat,
de unde în toate dzilele oglindiia
încotro hergheliia îmblă
și dincotro hergheligiul
bat sau treaz vine.

 Că oricând hergheligiul bat să culca,
niciodată gâlceava în herghelie a lipsi nu să tâmpla
și nicicum armăsariul
de vrăjmaș războiul Lupului nu scăpa. /…/

 Deci o dată așeși de tot
în mormântul drojdiilor îngropat
și în savoanele [giulgiurile] vinului tare înfășurat
și legat
fiind,
Lupul îndată la herghelie
și la armăsariului monomahie
sosi.

 Lupul, dară, de departe
prin iarbă șipurindu-să
și pre pântece târâindu-să,
ca doară armăsariul nu l-ar simți,
spre herghelie să trăgea[6].

În primul caz, uciderea câinelui păzitor are loc…pe l-apus de soare[7].

Prinderea Inorogului va fi pregătită – într-un capitol ulterior – pentru același moment al zilei, într-un alt episod cu virtuți baladești:

Că, iată, în ceastă sară
Inorogul la prundiș să coboară,
la ușile a toate poticile
dulăii stau gata să puie zăvoară,
toate întrările și ieșirile lui
viteji vânătorii
și neosteniți gonitorii
tare le străjuiesc
și vârtos le păzesc… /…/

 La strajea nopții dintâi
pogorârea la prundiș îi va fi,
paza dulăilor despre alte părți nu va lipsi… /…/

 Iară Inorogul,
după datul cuvânt,
dacă ochiul cel de obște
genele orizontului peste lumini își sloboade,
la locul orânduit să coborî[8].

Dar de ce pe l-apus de soare? Pentru că:

Toată fapta grozavă și ocărâtă
precum cu întunerecul să acopere

și să ascunde
socotește,

macar că și noaptea are lumina sa,
precum și pădurile urechi
și hudițoși păreții de piatră
și adâncă peșterea de vârtoapă
la videre ascuțiți ochi au[9].

Autorul parafrazează cuvintele Domnului, din seara în care a fost prins: „În toate zilele fiind cu voi în templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului” (Lc. 22, 53).

În Biblia 1688: „Ce acesta-i ceasul vostru și putearea întunearecului”.

Noaptea e vremea tâlharilor și a ucigașilor, cum spuneam recent și în altă parte[10].

Este evident că acel pe l-apus de soare baladesc este exprimat în mod cult (prin metafore foarte prețioase, posibil preluate din literatura antică sau bizantină) – dacă vreo formă baladescă de acest fel îi era cunoscută lui Cantemir și dacă, intenționat, a vrut să o transforme într-o variantă cultă, spre educarea poporului.


[1] Să nu se năpustească.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 74.

[3] Idem, p. 78.

[4] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Hanu-Ancuței.

[5] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 76.

[6] Idem, p. 78-79.

[7] A se vedea:

http://ro.wikisource.org/wiki/Miorița.

[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 278, 288.

[9] Idem, p. 76.

[10] A se vedea:

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/22/dumnezeu-si-arghezi-5/.

Predică la Duminica a 10-a după Rusalii [2014]

vindecarea-lunaticuluiFresca e preluată de aici.

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 17, 14-23] începe cu o îngenunchere! Adică cu starea de rugăciune.

Pentru că un om [v. 14], care în versetul al 15-lea este tată, pentru că are un fiu, îngenunchează în fața Domnului și Îi cere ajutorul pentru fiul său lunatic [seliniazete]/epileptic.

Și din îngenuncherea lui învățăm că dragostea se roagă. Că dragostea se pătrunde de problema celui suferind.

Când nu te interesează de celălalt, nu te interesează pentru că nu îți pasă. Pentru că nu îl consideri om…deși el este om. Însă, pentru ca să înțelegi că celălalt e om ca și tine, trebuie să îți asumi viața lui. Să îți pese de el. Să gândești și din perspectiva lui lucrurile.

Iar noi tocmai de aceea nu ne înțelegem adesea: pentru că nu gândim lucrurile și din perspectiva celuilalt. Care ori înțelege mai puțin decât noi ori mai mult ori deloc o anumită latură a vieții.

Lipsa de flexibilitate interioară se bazează pe ideea că doar perspectiva noastră asupra existenței e bună. E completă din toate punctele de vedere. Și când crezi că nu ai de învățat nimic de la alții, tocmai de aceea excluzi orice idee, argument, soluție venită din partea altora.

Copilul avea o boală, o boală rea…

Din verbul seliniazome (a fi lunatic/ epileptic), existent în v. 15 [GNT], am putea trage concluzia că el suferea de o boală fizică. Am putea trage această concluzie dacă nu am avea și versetul al 18-lea, unde ni se spune: „Și Iisus l-a certat pe el și a ieșit din el demonul [ta demonion] și s-a vindecat copilul din acel ceas”.

Pentru că Domnul l-a certat pe demon și demonul a ieșit din copil, pentru că demonul e ființă spirituală.

A ieșit pentru că nu este idee sau ființă imaginară ci duh, înger căzut, plin de răutate.

Și oamenii care sunt vindecați de demonizare, sunt vindecați de către slava lui Dumnezeu care îi alungă pe demoni din oameni.

Așadar demonii ies din oameni pentru că sunt alungați din ei de slava lui Dumnezeu, adică de binele care izvorăște din Dumnezeu.

Demonii sunt alungați prin bine și nu prin vrăji!

Iar demonii au fost alungați de harul lui Dumnezeu din copil…ei care, în acest copil, produceau o falsă epilepsie, din cauza căreia copilul intra într-o stare de inconștiență și cădea ba în foc, ba în apă (v. 15).

Pentru că starea de demonizare este o stare a extremelor rele.

Demonii ne vor răul, răul veșnic…tocmai de aceea vor să ne facă să păcătuim rău, rău de tot…și apoi să ne omoare mai înainte de a ne pocăi, de a ne îndrepta…

De-a lungul timpului am fost foarte atent la manifestările demonilor din oameni și prin oameni. Pentru că demonii nu lucrează prin oameni doar în stări mari de demonizare lamentabilă ci lucrează prin oricine.

Prin oricine, oricând, în orice context.

De aceea, în mine și în toți pe care i-am întâlnit am observat ce vor demonii de la noi…Ce ne învață…unde vor să mergem…ce vor să spunem…să facem…să simțim…

Și am înțeles că nu e clipă a vieții noastre în care demonii să nu dorească ca noi să păcătuim. Ei vor să greșim în vreun fel anume: cu fapta sau cu gândul, prin ceea ce spunem, prin ceea ce scriem, cu vreun simț anume, prin alegere sau imaginare.

Pentru că ne vor tulburați interior, răvășiți, întristați, dezamăgiți, plini de lehamite, de lene, de desfrânare, de egoism, de perversitate.

Și demonii ne influențează pe măsura capacităților noastre de a conlucra cu ei. Cu cei mai grei de cap, demonii lucrează imbecilități mari, fapte grele, abominabile, pe când cu cei cu minte ageră cele mai perverse și mai răutăcioase fapte.

Motiv pentru care, atunci când nu ești exersat în luptele cu demonii, nu înțelegi că gândurile tale și sentimentele tale și faptele tale sunt făcute la îndemnul demonilor ci crezi că îți aparțin. Crezi că le-ai făcut cu mintea ta.

Mai pe urmă însă, când îți recunoști înșelarea imensă la nivel interior, când înțelegi că ai fost o biată jucărie în mâna demonilor și că tu ai făcut tot ceea ce te-au învățat ei, începi să vezi diferența dintre omul care gândește împreună cu demonii și cel care gândește fiind luminat și plin de slava lui Dumnezeu.

Pentru că demonii nu ne învață niciodată un lucru bun. Nu vor să ne ajute atunci când ne laudă sau ne împing la vreo faptă mârșavă, ci vor să ne murdărească întreaga ființă tot mai mult și mai mult.

Și, da, în timp, înțelegi cât de imensă e plăcerea demonilor ca tu să păcătuiești cu ceva! Să faci acolo, ceva, ceva anume…prin care să îți calci pe conștiință, prin care să dezertezi din relația cu Dumnezeu…sau cât de mult le place să te sâcâie, să te descurajeze, să te umple de spaimă, de silă, de bună impresie despre tine însuți, de gelozie, de perversitate.

…Tatăl a venit ca să se roage pentru fiul lui. Și numai tații care își iubesc fiii se roagă pentru ei! Și nu sunt toți tații la fel și nici toate mamele la fel și nici toți fiii la fel. Cine generalizează nu vorbește în termenii adevărului. Ci fiecare om este așa cum își dorește. Cum își alege să fie în orice clipă.

Și pentru că fiecare clipă a noastră e o alegere, tocmai de aceea noi putem fi alții. Ne putem schimba. Ne putem schimba pentru că putem alege acum, în această clipă, să facem altceva decât am făcut ieri. Altceva în mod radical.

Și convertirea e ceva radical și plin de mare curaj duhovnicesc. Pentru că e plină de slava lui Dumnezeu, care ne întărește în noua noastră viață, în noua noastră sumă de alegeri.

De ce nu putem să schimbăm lucrurile din noi?: o întrebare a v. 16.

Iar răspunsul Domnului vine în v. al 21-lea al Evangheliei de azi: pentru că „acest neam [de demoni] nu iese [din noi] decât numai în rugăciune și post [i mi en prosefhi che nistia, GOC]”.

Numai când începem să gândim, să trăim și să reacționăm duhovnicește începem să ne despătimim. Să ne eliberăm de demoni. Iar eliberarea de patimi e reală și este resimțită ca o mare bucurie la nivel interior!

Însă tot aici, în Evanghelia de azi, credința noastră este arătată ca foarte mică, ca foarte firavă…

Pentru că Domnul ne spune că o credință cât un grăunte de muștar are putere să mute munții din loc [v. 20, GNT]. Iar finalul v. al 20-lea este copleșitor prin măreția lui dumnezeiască. Pentru că Domnul ne asigură că „nimic nu va fi vouă cu neputință [uden adinatisi imin] [Mt. 17, 20, GNT].

O, Doamne, nimic nu ne e nouă cu neputință atunci când vine vorba despre despătimirea noastră și despre umplerea noastră de virtuți!

Toate virtuțile sunt cu putință și toate faptele cele bune, numai să ne dorim acest lucru. Numai să ne găsim bucuria și împlinirea întru ele.

Însă, pentru că suntem în cap. al 17-lea, început cu Schimbarea la față, unde, la coborâre, Domnul le-a vorbit despre moartea și învierea Lui [Mt. 17, 9, 12] și în finalul acestei Evanghelii de azi avem același lucru: Domnul le vorbește despre faptul că Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor și aceia Îl vor omorî dar El va învia a treia zi [v. 22-23].

Și ne spune Sfântul Matei despre ce au făcut ei atunci, Apostolii Domnului: „s-au întristat foarte” [v. 23, GNT].

Însă la învierea Lui din morți, Sfinții Săi Apostoli s-au bucurat foarte mult și s-au umplut de slava vederii Lui. Pentru că L-au văzut pe El cu umanitatea Sa plină de lumină dumnezeiască.

L-au văzut și s-au bucurat!

Însă s-au bucurat fiindcă bucuria e darul lui Dumnezeu, e revărsare de har în viața noastră.

Mă rog, iubiții mei, ca Dumnezeu să ne învețe pe toți bucuria Lui!

Să ne învețe pe noi, care păcătuim mult și greu și în multe feluri, cât de frumoasă e pocăința Lui, curăția Lui, dorința Lui de a ne îndrepta continuu.

Mă rog…și să ne rugăm cu toții pentru ca să cunoaștem împreună înțelepciunea și slava Lui, puterea Lui care ne îndreaptă din căile noastre cele rele și ne dă să umblăm întru lumina vieții.

Pentru ca împreună cu toții să ne bucurăm de Dumnezeul mântuirii noastre, de Tatăl, de Fiul și de Sfântul Duh Dumnezeu, a Căruia este slava, cinstea și închinăciunea acum și în vecii vecilor. Amin!