Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Psalmul 137, cf. LXX

1. Al lui David. Mărturisi-mă-voi Ție, Doamne, cu toată inima mea, că ai auzit cuvintele gurii mele, și înaintea Îngerilor Îți voi cânta Ție [καὶ ἐναντίον ἀγγέλων ψαλῶ σοι].

2. Închina-mă-voi către templul cel sfânt al Tău și mă voi mărturisi numelui Tău, pentru mila Ta și adevărul Tău, că ai mărit peste tot numele spusei Tale [ὄνομα τὸ λόγιόν σου].

3. În care zi am să Te chem, degrabă auzi-mă! Înmulți-mă-vei în sufletul meu în putere [πολυωρήσεις με ἐν ψυχῇ μου ἐν δυνάμει].

4. Mărturisească-se Ție, Doamne, toți împărații pământului, că au auzit toate cuvintele gurii Tale

5. și să cânte în căile Domnului, că mare [este] slava Domnului!

6. Că înalt [este] Domnul și [spre] cele smerite privește și pe cele înalte de departe le cunoaște.

7. Dacă am să merg în mijlocul necazului, mă vei trăi[, Doamne]. În urgia vrăjmașilor mei ai întins mâna Ta și m-a mântuit dreapta Ta.

8. Domnul va răsplăti pentru mine. Doamne, mila Ta [este] întru veac, lucrurile mâinilor Tale să nu le treci cu vederea!

Despre citirea Sfintelor Scripturi

Zilele trecute l-am prăznuit pe Sfântul Nicodim Aghioritul, cel ce a înviorat studiul și cunoașterea teologică în secolul al XVIII-lea.

M-am gândit să ne oprim, astăzi, la câteva cuvinte ale lui pline de folos și înțelepciune, din cartea numită Paza celor cinci simțuri[1]. Și anume la acele pasaje care ne îndeamnă spre citirea Sfintelor Scripturi.

Astfel, Sfântul Nicodim scrie: „Toți creștinii ce știu carte datori sunt a citi dumnezeiasca Scriptură, fiindcă, după cum zice dumnezeiescul Gură de Aur, fără de citirea dumnezeieștilor Scripturi nu se poate mântui cineva. «Că nu este cu putință a se mântui cineva dacă nu se îndeletnicește adesea cu citirea duhovnicească»[2].

Și fiindcă, după cum zice dumnezeiescul Ioan Scărarul, citirea luminează și adună mintea și năravurile, le pune rânduială. «Citirea are însușirea de a lumina și a aduna mintea în chip nemăsurat, pentru că sunt cuvinte ale Duhului Sfânt, iar pe cei ce le uneltesc [se folosesc de ele] negreșit îi pune la rânduială».

Zice încă și Sfântul Efrem [Sirul]: «în ce chip trâmbița, strigând în vreme de război, deșteaptă osârdia vitejilor luptători asupra potrivnicilor, asemenea și dumnezeieștile Scripturi deșteaptă osârdia ta spre Cel Bun și te îmbărbătează pe tine împotriva patimilor. Peste care, fratele meu, trezește-te cu întemeiere și te sârguiește de-a pururea a te lipi de citirea dumnezeieștilor Scripturi, ca să te învețe pe tine cum se cade a fugi de cursele vrăjmașilor și a dobândi viața veșnică».

Toți datori sunt a citi Scripturile”…[3].

„Îți este cunoscut că iubirea de învățătură și citirea Scripturilor are a-ți pricinui și multă învățătură și a te izbăvi de neînvățătură […]. Neînvățăturii, ca unei boli cumplite, multe păcate împreună îi urmează. […]

Și dacă toți Îngerii cei mai presus de lume și toată ierarhia cea cerească a minților fără de trup nu se lenevesc de la cunoașterea aflată în puterea lor a dumnezeieștilor lucruri, ci poftesc cu o dorire înfocată și arzătoare a învăța totdeauna tainele cele mai înalte și mai presus de fire și a se străluci cu strălucirile cele mai luminoase împrejurul lui Dumnezeu, după cum pentru aceasta grăiește Dionisie [Sfântul Dionisie Areopagitul] de taină aducătorul […], dacă Îngerii cu atâta dorire poftesc a învăța […], cu cât mai vârtos și mai cu neasemănare se cuvine a nu se lenevi de cunoștința dumnezeieștilor Scripturi oamenii cei împreună legați cu trup și cu materie”…[4].

„Îndeletnicește-te, dar, întotdeauna întru cugetarea dumnezeieștilor Scripturi, ca și de fericirea aceea ce zice să te învrednicești: «fericit bărbatul care…la legea Lui va cugeta ziua și noaptea» (Ps. 1, 1)”[5].

După citirea Sfintelor Scripturi, Sfântul Nicodim Aghioritul vorbește despre scriptura cosmică, spunând că „mare dulceață pricinuiesc minții cuvintele zidirilor celor simțite și gândite, ea [mintea/ cugetarea] văzând cu o căutătură toată zidirea gândită și simțită: Îngerii, cerurile, luminătorii, stihiile, sadurile [grădinile sau livezile], vietățile nesimțitoare și oamenii, și socotind cum le-a zidit dintru neființă întru a fi Dumnezeu, cu un singur cuvânt al Său. Că zice: «El a zis și s-au făcut»”…[6].

„Pentru aceasta și înțeleapta aceea cu cuget bărbătesc – Solomoni, maica Macabeilor, îmbărbătând pe al șaptelea și cel mai de pe urmă fiu al său, în munci [torturi] aflându-se, zice: «Rogu-te, fiule, ca, la cer și la pământ cugetând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să gândești că din cele ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut» (2 Macab. 7, 28).

Acestea socotindu-le [cugetându-le], mintea se minunează și se spăimântează, după Sf.[ântul] Maxim [Mărturisitorul], ce zice: «întâi se minunează mintea gândind la dumnezeiasca nemărginire întru toate și la noianul acela netrecut și mult dorit, iar apoi se înspăimântă cum din nimic esența celor ce sunt întru a fi a adus-o».

De asemenea, încă, cu minunarea și cu această înspăimântare se bucură mintea cu bucurie necovârșită că are un Dumnezeu și Stăpân ca acesta, Care a făcut cu această ușurință [cu atâta ușurință] niște frumuseți ca acestea, niște înțelepte ca acestea, niște mari ca acestea și minunate făpturi”…[7].

„Pentru aceasta și [Sfântul] Dionisie Areopagitul adeveritoare bogoslovie (teologie catafatică) numește privirea duhovniceștilor cuvinte [ale creației] (rațiuni[le] celor din zidiri, prin care din acestea de jos ne suim către cele de sus, adică din cele pricinuite ne suim [cu mintea] către Pricinuitor). Iar prin zidiri și prin oglindiri privim pe Ziditorul și-L lăudăm și Îl numim”[8].

„Deci în aceste cuvinte (rațiuni) ale zidirii să se îndeletnicească sfințitul tău suflet[9], de voiești a veseli mintea ta și a îndulci inima ta cu cugetarea și privirea lor.

Și cuvintele lumii gândite, adică ale celor nouă cete de Îngeri, să le înveți de la [Sfântul] Dionisie [Areopagitul], cel cu mintea îngerească și iubitor de Îngeri, pasărea cerului (după cum îl numește dumnezeiescul Gură de Aur[10]), și de la ucenicii lui Dionisie. Iar cuvintele despre lumea simțită să le înveți de la dumnezeieștii Părinți, tâlcuitorii celor șase zile [autorii de Hexaimera], și mai ales de la marele Vasile, cel ce a arătat firea celor care suntem, căci zice Sf. Isaac: «privirea [contemplarea] fiilor tainei, de credință este lipită și în livada Scripturilor paște»”[11].


[1] Folosim ediția: Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, diortosire a traducerii românești din 1826, Ed. Anastasia, 1999.

[2] În nota de subsol aferentă ni se spune că e vorba de Cuvântul la Lazăr, dar că și în altă parte, în Cuv. 2 la Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că mirenii sunt datori chiar mai mult decât monahii a citi Sfintele Scripturi, iar aceia dintre ei care spun că nu au timp sau că nu le este de folos grăiesc lucruri care „sunt ale sataniceștii cugetări”, cf. Idem, n. 219, p. 328-329.

[3] Idem, p. 224-225. [4] Idem, p. 227-229. [5] Idem, p. 230.

[6] Ibidem. [7] Idem, p. 231. [8] Idem, p. 233.

[9] Putem spune că romanticii, iar la noi Eminescu, în mod deosebit, s-au îndeletnicit cu această contemplare a creației prin care se vede, ca într-o oglindă, măreția lui Dumnezeu.

[10] Dacă dumnezeiescul Gură de Aur îl numește astfel pe Sfântul Dionisie Areopagitul, înseamnă că acesta a trăit și a scris înaintea lui.

[11] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 239.

Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe (iunie 2016) [2]

Prima parte.

5. Biserica Ortodoxă Catolică [Ἡ Ὀρθόδοξος Καθολική Ἐκκλησία] este formată din 14 Biserici Autocefale locale, recunoscute panortodox [πανορθοδόξως ἀνεγνωρισμένων]. [Iar] principiul autocefaliei [τῆς αὐτοκεφαλίας] nu poate fi lucrător la reala lui valoare fără principiul catolicității [τῆς ἀρχῆς τῆς καθολικότητος] și cel al unității Bisericii [καί τῆς ἑνότητος τῆς Ἐκκλησίας]. Astfel încât, noi considerăm că crearea Adunărilor Episcopale în diaspora ortodoxă, formate din toți episcopii recunoscuți canonic, care aparțin fiecărei regiuni în parte, și care rămân sub jurisdicțiile lor canonice, întru care se încadrează astăzi, reprezintă un pas pozitiv către direcția canonică a organizării acestora, și buna funcționare a acestora garantează respectarea principiului eclesiologic al sinodalității [τῆς ἐκκλησιολογικῆς ἀρχῆς τῆς συνοδικότητος].

II. Misiunea Bisericii în lume

6. Lucrarea apostolică și vestirea Evangheliei, cunoscute ca misiune [ἱεραποστολή] [a Bisericii], fac parte din identitatea fundamentală a Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului: „Mergând, învățați toate neamurile [Πορευθέντες μαθητεύσατε πάντα τά ἔθνη]!” [Mat. 28, 19, BYZ]. [Aceasta] este suflarea de viață [ἡ πνοή ζωῆς], pe care Biserica o respiră întru comuniunea oamenilor [εἰς τήν κοινωνίαν τῶν ἀνθρώπων] și transformă lumea în Biserică prin nou-înființatele Biserici locale de pretutindeni. Întru acest duh, creștinii ortodocși sunt și trebuie să fie apostolii lui Hristos în lume [πόστολοι τοῦ Χριστοῦ ἐν τῷ κόσμῳ]. Această misiune [însă] nu trebuie să fie împlinită în mod agresiv, ci în mod liber, în iubire și în respect față de identitatea culturală a indivizilor și a popoarelor. La această lucrare trebuie ca împreună să participe toate Bisericile Ortodoxe, cu respectul cuvenit pentru rânduiala canonică [τήν κανονικήν τάξιν].

Împărtășirea cu Dumnezeiasca Euharistie este izvorul râvnei apostolice [πηγή ἀποστολικοῦ ζήλου] pentru evanghelizarea lumii [πρός εὐαγγελισμόν τοῦ κόσμου]. Împărtășindu-ne de Dumnezeiasca Euharistie și rugându-ne în sfânta sinaxă pentru întreaga lume locuită, suntem chemați să continuăm „liturghia de după Liturghie [λειτουργίαν μετά τήν Λειτουργίαν]” și să dăm mărturie despre adevărul credinței noastre înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, împărtășind darurile lui Dumnezeu cu întreaga umanitate, în ascultare față de porunca cea clară a Domnului de dinainte de înălțarea Lui: „și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudea și Samaria, și până la marginea pământului [καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]” [F. Ap. 1, 8, BYZ].

[Iar] cuvintele de dinainte de dumnezeiasca comuniune/ împărtășire, „se frânge și se împarte  Mielul lui Dumnezeu [μελίζεται καί διαμερίζεται ὁ Ἀμνός τοῦ Θεοῦ], Cel care se frânge și nu se împarte [ὁ μελιζόμενος καί μή διαιρούμενος], Cel care totdeauna se mănâncă și niciodată nu se sfârșește [ὁ πάντοτε ἐσθιόμενος καί μηδέποτε δαπανώμενος]”, ne indică [faptul] că Hristos, ca „Mielul lui Dumnezeu” [In. 1, 29] și ca „Pâine a vieții” [In. 6, 48], ni se pune nouă înainte ca Iubire veșnică, unindu-ne pe noi cu Dumnezeu și unul cu altul.

Viața creștinilor este mărturia adevărată, cea în nașterea din nou, în Hristos, a tuturor – „dacă cineva [este] în Hristos, [este] zidire nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi!” [II Cor. 5, 17] – și o invitație către toți oamenii la participarea personală, în libertate, la viața veșnică, întru harul Domnului nostru Iisus Hristos și întru dragostea lui Dumnezeu și Tatăl, pentru a trăi, în Biserică, împărtășirea de Duhul Sfânt [τήν κοινωνίαν τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]. „Căci vrem să nu tiranizăm[1] pentru taina mântuirii” [Maximos Mărturisitorul, Ες τήν προσευχήν το Πάτερ μν, în PG 90, col. 880]. [De aceea,] [în] reevanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile seculare contemporane, precum și [în] evanghelizarea celor care încă nu L-au cunoscut pe Hristos, constă datoria neîntreruptă [ἀδιάλειπτον χρέος] a Bisericii.

III. Familia [ἡ oἰκογένεια]: icoana iubirii lui Hristos față de Biserică

7. Biserica Ortodoxă vede indestructibila legătură a dragostei [dintre] un bărbat și o femeie [drept o] „taină mare…întru Hristos și întru Biserică” [Efes. 5, 32], iar familia, care rezultă din aceasta, care numai ea constituie garanția nașterii și a creșterii copiilor, în acord cu planul iconomiei dumnezeiești, [o vede ca pe] „o mică Biserică” [Ἐκκλησίαν μικράν] [Ioannis Hrisostomos, πόμνημα ες τήν πρός φεσίους πιστολήν, Κ’, în PG 62, col. 143], dându-i ei sprijinul pastoral adecvat.

Criza contemporană a căsătoriei și a familiei este consecința crizei libertății ca responsabilitate [τῆς κρίσεως τῆς ἐλευθερίας ὡς εὐθύνης], a căderii acestora în centrare pe sine [și] realizare de sine, care se identifică cu închiderea în mulțumirea de sine, în autosuficiență și autonomie, și a pierderii caracterului sacramental al unirii bărbatului cu femeia, ca și al uitării etosului iubirii jertfelnice [τοῦ θυσιαστικοῦ ἤθους τῆς ἀγάπης] [dintre soți]. Societatea modernă seculară apropie căsătoria de criterii pur sociologice și pragmatice, văzând-o ca o simplă formă de relație, una printre multe altele, toate acestea având drept egal de validare instituțională.

Căsătoria este un laborator al vieții, hrănit bisericește în dragoste și neînvins, al darului harului lui Dumnezeu. În „brațul cel înalt” al „unirii” [celor doi], Dumnezeu „[este] prezent în mod nevăzut, armonizând pe cei care au fost uniți împreună”, cu Hristos și unul cu altul. Cununile, care sunt puse pe capul mirelui și al miresei în timpul Tainei, se referă la dimensiunea jertfei și a dăruirii depline lui Dumnezeu și a unuia față de altul. De asemenea ele indică și viața Împărăției lui Dumnezeu, revelând legătura eshatologică a tainei dragostei.


[1] Să nu forțăm pe nimeni pentru a se face ortodox.

Psalmul 135, cf. LXX

1. Alliluia! Mărturisiți-vă Domnului că [este] bun, că întru veac [este] mila Lui!

2. Mărturisiți-vă Dumnezeului dumnezeilor [τῷ θεῷ τῶν θεῶν], că întru veac [este] mila Lui!

3. Mărturisiți-vă Domnului domnilor [τῷ κυρίῳ τῶν κυρίων], că întru veac [este] mila Lui!

4. Cel care singur face minuni mari [τῷ ποιοῦντι θαυμάσια μεγάλα μόνῳ], că întru veac [este] mila Lui!

5. Celui care a făcut cerurile în[tru] înțelegere [ἐν συνέσει], că întru veac [este] mila Lui!

6. Celui care a întărit pământul peste ape, că întru veac [este] mila Lui!

7. Celui care singur a făcut lumini mari [φῶτα μεγάλα], că întru veac [este] mila Lui!

8. [Căci] soarele [este] întru stăpânirea zilei, că întru veac [este] mila Lui.

9. [Iar] luna și stelele [sunt] întru stăpânirea nopții, că întru veac [este] mila Lui.

10. Celui care a lovit Egiptul, [dimpreună] cu cei întâi-născuți ai lor, că întru veac [este] mila Lui!

11. Și Celui care a scos pe Israil din mijlocul lor, că întru veac [este] mila Lui!

12. În mână tare și în braț înalt, că întru veac [este] mila Lui.

13. Celui care a împărțit Marea Roșie întru despărțituri, că întru veac [este] mila Lui!

14. Și Celui care a petrecut [διαγαγόντι] pe Israil prin mijlocul ei[1], că întru veac [este] mila Lui!

15. Și a scuturat [ἐκτινάξαντι] pe Farao și puterea lui întru Marea Roșie, că întru veac [este] mila Lui.

16. Celui care a petrecut pe poporul Lui în pustie, că întru veac [este] mila Lui! Celui care a scos apă din stâncă ascuțită [ἐκ πέτρας ἀκροτόμου], că întru veac [este] mila Lui!

17. Celui care a lovit împărați mari, că întru veac [este] mila Lui!

18. Și Celui care a ucis împărați tari, că întru veac [este] mila Lui!

19. Pe Sion, împăratul amorreilor, că întru veac [este] mila Lui.

20. Și pe Og, împăratul Vasanului, că întru veac [este] mila Lui.

21. Și a dat pământul lor moștenire, că întru veac [este] mila Lui.

22. Moștenire lui Israil, robul Lui, că întru veac [este] mila Lui.

23. Că în smerenia noastră Și-a adus aminte de noi Domnul, că întru veac [este] mila Lui.

24. Și ne-a răscumpărat pe noi de la vrăjmașii noștri, că întru veac [este] mila Lui.

25. Cel care dă hrană la tot trupul, că întru veac [este] mila Lui.

26. Mărturisiți-vă Dumnezeului cerului [τῷ θεῷ τοῦ οὐρανοῦ], că întru veac [este] mila Lui! Mărturisiți-vă Domnului domnilor, că întru veac [este] mila Lui!


[1] Al Mării Roșii.

Sfântul Antim Ivireanul, Prima predică la Înmormântare

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text actualizat și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la înmormântarea celui adormit

Mult pătimitorul și răbdătorul Iov, piatra răbdării, după luptele cele mari pe care i le-a făcut vicleanul diavol și [după ce] l-a golit, într-o clipă de ceas, de toate averile lui și l-a lipsit de toată cinstea, de toată bogăția, de toată slava și de toți prietenii lui, a rămas numai cu soția lui, afară din casă, șezând într-un loc plin de gunoaie, în multă mizerie.

[Era] plin de bube și de viermi. Dar, după acestea toate, pentru ca să-l rușineze pe vicleanul diavol și să-l biruiască cu bărbăția sufletului său și cu răbdarea [lui], precum se spune, mai pe larg, în cartea sa, n-a spus lucru nebunesc despre Dumnezeu, nici nu a greșit cu buzele lui. Chiar dacă a socotit și el deșertăciunea și ticăloșia vieții sale și a văzut multele schimbări și prefaceri ale lucrurilor omenești, și, plângând și tânguindu-se și suspinând, zicea: „Pe moarte am chemat-o să-mi fie tatăl meu [θάνατον ἐπεκαλεσάμην πατρα μου εἶναι]” [Iov 17, 14, LXX]. Ca și cum ar fi spus: moartea îmi este mie tată, pentru că ea mă naște.

Oare ce e aceasta, iubiții mei, pe care o spune Dreptul acesta, Iov? Nu este un lucru [spus] împotrivă [și nici] nu este un lucru fără unire [cu celelalte]. [Căci] moartea taie și strică, ca o secere, iar tatăl naște. Dar cum pot nașterea și stricăciunea să se unească, fiind potrivnice una alteia?

Poate că din cauza ispitelor ce s-au petrecut în viața lui și a pagubelor celor multe pe care le-a suferit, [Iov] și-a pierdut mintea și de aceea spune că moartea îi este tată. Sau multele dureri l-au făcut să nu mai știe ce spune?

Însă nu, iubiții mei! [Sfântul Iov] nu și-a pierdut mințile, ci știe ce spune. Căci [și noi] socotim că nu prin altceva se mântuiește omul, nici nu se poate odihni de patimile și de ticăloșiile acestei lumi, fără numai prin [gândul la] moarte. Precum spune Iov și în altă parte, în cap. al 3-lea, că moartea este odihna omului.

Dar stau și mă mir pentru ce nu spune: pe moarte am chemat-o să îmi fie mântuire, ci zice: pe moarte am chemat-o ca să îmi fie tată?

Ascultați, iubiții mei, gândirea și învățătura creștinească [despre moarte]! [Căci] am înțeles faptul că fiecare creștin are parte de 3 nașteri: una trupească, alta duhovnicească și alta mântuitoare. Iar nașterea trupească e aceea în care cineva se naște trupește din tată și din mamă. Lucru pe care îl vedem în mod continuu și la oameni, dar și la animale. Și de aceea se numește naștere trupească: [pentru că e o naștere a noastră prin intermediul împreunării trupurilor lor]. După cum spune și Domnul Hristos: „cel care a fost născut din trup, trup este [τὸ γεγεννημένον ἐκ τῆς σαρκὸς σάρξ ἐστιν]” [In. 3, 6].

A doua naștere este duhovnicească și de ea nu au parte toți oamenii. Ci [pe ea o trăiesc] doar cei care s-au născut duhovnicește în baia Sfântului Botez. Pentru care, tot Hristos, i-a spus ucenicului celui ascuns, lui Nicodim: „Dacă cineva nu are să se nască din apă și [din] Duh, nu poate să intre întru Împărăția lui Dumnezeu [ἐὰν μή τις γεννηθῇ ἐξ ὕδατος καὶ πνεύματος, οὐ δύναται εἰσελθεῖν εἰς τὴν βασιλείαν τοῦ θεου]” [In. 3, 5, BYZ].

Iar a treia naștere, cea mântuitoare, e aceasta despre care vorbește Iov și spune că moartea îi este tată. Pentru că, așa cum la nașterea trupească, omul născându-se, iese din întunecatele închisori ale pântecelui maicii sale și vede strălucita lumină a soarelui, iar la a doua naștere, el iese din baia duhovnicească a Sfântului Botez, și se face din omul care era în întunericul necredinței, un om care vine la lumina cunoașterii lui Dumnezeu, și e strălucit și luminat de lumina cea cu trei străluciri a Preasfintei Treimi, tot la fel, și la cea din urmă naștere, care este mântuitoare, la a treia, sufletul omului se naște și iese din întunericul și din tina trupului, ca dintr-o pușcărie întunecată, și merge să vadă lumina cea strălucitoare și slava cea fericită a vieții celei de-a pururea.

[Și] pe această naștere a mântuirii a dorit să o vadă și Prorocul David, atunci când a spus: „Scoate din temniță sufletul meu, [ca] să se mărturisească numelui Tău, Doamne [ἐξάγαγε ἐκ φυλακῆς τὴν ψυχήν μου τοῦ ἐξομολογήσασθαι τῷ ὀνόματί σου κύριε]!” [Ps. 141, 8, LXX]. La fel a spus și Fericitul Pavel: „Doresc să mă eliberez din trupul acesta și să fiu împreună cu Hristos” [Filip. 1, 23].

[De aceea], această a 3-a naștere este cu mult mai bună și mai folositoare decât celelalte [două]. Căci nașterea trupească se numește naștere întunecată, iar nașterea cea duhovnicească, a Sfântului Botez, se numește naștere luminată. Și de aceea Sfântul Botez e numit luminare și cei botezați se numesc cei luminați.

Însă a treia naștere, adică moartea, cea mântuitoare, este fără de greșeală și fără de primejdie pentru omul credincios și drept. Căci el nu mai poate să păcătuiască după moarte.

De aceea, să alergăm cu toții, noi, credincioșii, și să mergem împreună cu prietenii noștri și cu rudeniile și să îl petrecem până la groapă sau până la Biserică [pe cel adormit], dimpreună cu adunarea preoților cucernici, [dimpreună] cu mulțime de creștini credincioși, cu cântări sfinte, cu făclii aprinse și cu tămâiere și cu toate doxologiile și podoabele cele luminate!

[Căci] prin această naștere s-a născut astăzi și sufletul cel curat al acestui fericit frate (N), care a murit. Și de vreme ce și-a dat obșteasca datorie, [atunci] să-l îngropăm după rânduiala cea creștinească! Să-l petrecem la groapă pe cel ce s-a despărțit de noi în această viață și să nădăjduim că îl vom vedea în cealaltă! Să îi dăm cu toții iertare și să ne rugăm cu toții, din tot sufletul nostru, [zicând]: Dumnezeu să-l ierte!

De vreme ce a viețuit ca un om și a petrecut cu noi în această lume și poate că a amărât sau a scârbit pe cineva cu cuvântul sau cu fapta. De aceea, cu toții să zicem: Dumnezeu să-l ierte!

Căci această călătorie o vom face cu toții. [De aceea să ne rugăm pentru el], pentru ca și noi să câștigăm, după moarte, această iertare de la cei vii. [Fapt pentru care] să zicem și a treia oară: Dumnezeu să-l ierte! Iar pe noi să ne miluiască, ca un bun și iubitor de oameni. Amin.