Istoria literaturii române (vol. 5)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprins

Între Anacreon și imnul religios (5-86)

Câteva considerații despre nașterea Romantismului. În Europa și la noi (87-97)

Poeții preromantici: toate-s vechi și nouă toate (98-184)

Asachi: dulceața italiană a limbii române (185-212)

Anatolida sau răsăritul lumii (213-282)

Psalmul 101 la Dosoftei și Heliade (283-288)

Despre un manuscris al lui Procopie Pătruț (289-292)

Ora candorilor… (293-297)

Dimitrie Bolintineanu: amorul material și lumina orbitoare (298-333)

Câmpia transcendentală (334-365)

Isihia romantică (366-376)

Vasile Alecsandri – „regele” vesel (377-398)

Mezul iernei (399-403)

Alecsandri și Eminescu (404-409)

Influențe ale liricii engleze romantice în poezia pașoptistă (410-424)

Praedicationes (vol. 16)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Toți Sfinții, iubiții mei, revarsă în noi harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, adică trecut prin ființa lor. Și, dându-ne nouă harul lui Dumnezeu, pe care îl au de la El, ei ne dăruie și modul în care îl simt ei, Sfinții Lui. Cu atât mai mult Maica lui Dumnezeu ne dăruie nouă harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, trecut prin ființa ei, ca să simțim, în revărsarea de har dăruită nouă, și iubirea ei și curăția ei și sfințenia ei și grija ei față de noi (p. 8).

Așadar, iubiții mei, avem un rugător în cer pentru noi, care este dintre noi, din neamul nostru românesc, și el ne dorește tot binele! Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, alături de toți Sfinții români știuți și neștiuți de către noi, se roagă pentru luminarea și mântuirea noastră! Iar evlavia noastră față de ei este spre folosul nostru veșnic, pentru că ei ne ajută prin rugăciunile lor cele pline de iubire față de noi (p. 17).

Și mă uit mereu la tineri și la tinere, la acești oameni frumoși, care arată bine, și care sunt ca niște flori înflorite, care se cred netrecătoare pe acest pământ. Se uită mereu în oglindă, se aranjează, sunt conștienți de tinerețea și de frumusețea lor, dar fac abstracție de ziua de mâine. Însă tinerețea care se crede nemuritoare, care face abstracție de ziua de mâine, e o tinerețe mahmură. E o tinerețe care nu s-a trezit, care nu și-a dat încă seama de cât de evanescentă e viața noastră. Pentru că viața noastră e pentru a ne împodobi duhovnicește, pentru a ne curăți interior și nu pentru a salva aparențele. Tinerii trebuie să fie bătrâni la minte, să fie înțelepți! Iar bătrânii trebuie să fie supli la minte, cu entuziasm tineresc! Căci tinerețea trebuie să trăiască cu Dumnezeu, iar bătrânețea să se împlinească numai în El (p. 74-75).

Și dacă cunoști, din tine însuți, prezența și lucrarea Duhului Sfânt, adică a slavei Dumnezeului nostru treimic, care coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt în viața celor credincioși, atunci o poți vedea și în viața și în cuvintele altora. Pentru că Duhul Sfânt ne luminează spre a înțelege lucrarea Sa din noi și din confrații noștri întru credință, după cum ne luminează cu privire la falsa spiritualitate a celorlalți. Pentru că de la El știm să deosebim experiențele bune de cele rele, înșelătoare (p. 79).

Tot în a 3-a rugăciune a Vecerniei, vorbindu-se despre relația Fiului cu Duhul Sfânt, ni se spune că Duhul Cel bun este al Fiului. Și aceasta, pentru că Duhul Sfânt, „Care din Tatăl purcede” [In. 15, 26, BYZ], Se odihnește în Fiul și conlucrează cu Fiul și cu Tatăl întru toate (p. 85).

Căci, la Cincizecime, limbile Sfinților Apostoli „au fost înțelepțite pentru slava cunoașterii de Dumnezeu”. Dar și la Cincizecimea personală, la Botez, noi am fost luminați de slava Lui și umpluți de har, pentru ca să fim propovăduitorii voii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu acest lucru cere de la noi: ca să fim învățători ai bunei credințe și ai evlaviei celei dumnezeiești pentru toți cei care doresc să Îl cunoască pe Dumnezeu și să Îi slujească Lui împreună cu noi (p. 88).

Fiecare Sfânt are povestea lui de viață, are traseul său unic, are propriul său drum cu Dumnezeu prin care s-a mântuit. Cine l-a ajutat, cine l-a format, cine l-a ispitit, cine l-a cinstit, ce a citit, cum s-a rugat, cum a trăit și a adormit: sunt detalii pe care le vom afla citind viețile lor. Iar eu, pe fiecare zi, aflu noi și noi detalii din viețile Sfinților și viața mea se îmbogățește enorm. Fără ei, fără Îngerii, Sfinții, geniile și marii oameni ai istoriei, viața mea ar fi fost foarte săracă în idei, sentimente și înțelegeri existențiale (p. 93).

Continuă să citești Praedicationes (vol. 16)

Istoria literaturii române (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

Cuprins

Țiganiada: introducere (4-37) / Asemănări între Budai-Deleanu și Heliade (38-63)/ Țiganiada: tradiție și inovație (64-126)/ Fragii ca sugestie erotică la Budai-Deleanu și Ion Barbu (127-132)/ Există în Țiganiada germenii romanului românesc? (133-137)/ Așteptând romantismul. Între Divanul și Memento mori: Reporta din vis (138-204).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Cerul, în direct și Apă de băut: două cărți ale Acad. Adam Puslojić [II]

Adam și-a dorit să trăiască mai mult de 60 de ani, p. 19, și această rugăciune i s-a împlinit. Pentru că acum, în 2021, a împlinit 78 de ani. E născut pe 11 martie 1943.

Vorbește despre moarte mai mult cu morții decât cu viii, p. 25. Aflăm despre cele două muște din 28 aprilie 1969, p. 27, dar nimic concret despre viața sa. Pentru ca în poemul următor să ne spună: „Sunt îndrăgostit de tine,/ dar nu te iubesc”, p. 29. Nu cred că ești adevărata mea iubire.

De ce „nu mai sunt locuri sfinte…în dragostea noastră”, când dragostea îl sfințește pe om?, p. 30.

Creanga nu e „mai tare” decât moartea, p. 39, dar nouă ne place să ne mințim frumos.

Primul poem mare începe în p. 40. Și se termină în p. 46. Însă căderea în istoria Egiptului nu mă atrage.

Ce înseamnă „le-am zărit/ cu proprii mei ochi”?, p. 47. Poemul se numește Insulele iadului. Iar poeții, adesea, mint frumos, spunând că văd lucruri pe care nu le-au văzut niciodată. Căci dacă ar fi văzut, din iconomia lui Dumnezeu, Iadul, poetul nostru ar fi avut o cu totul altă poezie. Sau o cu totul altă tăcere.

Și când faci afirmații fără acoperire, atunci distrugi metaforele, pentru că sunt artă goală. Iar pe mine cel mai mult mă enervează poeții și actorii care teatralizează poezia, care o falsifică, în loc să o spună în drama sau în ingenuitatea ei.

Un poem la a 28-a toamnă, p. 48, scris la vârsta de 28 de ani.

O altă hulă: „Dumnezeu batjocorește ziua/, iar diavolul îmi dă mâna”, p. 50. „Ajutorul” diavolului e Iadul, pentru că nu ne ajută pe niciunul.

„Îngerul meu a obosit”, p. 57, spune Adam, când Îngerul lui Dumnezeu nu obosește niciodată.

Primul vers care îmi place din a doua carte: „Noaptea intră în urechile lui Adam”, p. 60. Ea e o auzire pe care o receptăm profund.

Iar orașul e într-o adâncitură, pentru că „abia se cațără/ pe câteva dealuri/ din împrejurimi”, p. 61. Iese din oala lui spre dealurile dimprejur.

„tânăra noapte/ a ieșit la întâmplare”, p. 65, pentru că tinerele ies la întâmplare noaptea.

Dacă iubita e ca o peșteră, p. 66, atunci mângâi ceva foarte rece. Sau antic.

Nu l-am înțeles pe Negleduș, care apare în p. 69 și tot reapare.

Dacă păcatele te stăpânesc, atunci „întunericul e/ singurul spațiu dinlăuntru”, p. 76. Dar dacă slava lui Dumnezeu e în tine, atunci lumina Lui e răsuflarea vieții tale.

Până la urmă Negleduș a ajuns în Anglia și a vrut să își reteze sexul cu toporul, p. 89. Fragii însă ne amintesc de „fragii fragezi”[1] ai lui Ion Barbu.

„Capacul prostiei”? În p. 91. Și aflăm și ceva pozitiv: că lui Adam îi plac foarte mult merele, p. 91.

Da, așa e: „viața, precum și moartea, este de origine divină”!, p. 99. Pentru că Dumnezeu, Cel care ne dă viața, ne dă și moartea. Însă lucrul cu adevărat important e că odată cu poemul, iarăși lung, Cele șapte scări, p. 99, Adam se desprinde de Nichita! Începe să vorbească cu propria lui gură.

„Omoroaica”, p. 100, e soția omului? / „nevăzutul cnut”, p. 100, nevăzutul bici al lui Dumnezeu.

Prima coborâre în relația cu femeia iubită: „mă gândeam la/ una din țâțele tale și ți-am atins obrazul,/ iubito”, p. 101. Până acum a folosit echidistantul sâni. După care urmează primul vers în coborâre copilărească: „Un, doi, vrei, latru, vinci, lase, lapte, copt…”, p. 101, dar care, pus în relație cu versurile anterioare, apasă pe: vrei…

Când se îndoaie sufletul, p. 101? Când abdicăm de la propriile noastre principii. Când facem compromisuri. Însă când Adam și-a căpătat propria lui voce a devenit prolix și greu de urmărit. Scufundările în lumea păgână nasc tot felul de bizarerii. Ca asta: „l-am întrebat pe cel mai bătrân din[tre] zei”, p. 103…

De ce ai blestema o „sfântă scară”, p. 105, adică o revelație dumnezeiască?

După „căciulițe de copii”, o altă diminutivare neașteptată: „musculițe”, p. 106. Și pentru că dragostea lor se desfășoară sub un asediu permanent, tocmai de aceea „te sărutam între două fiare”, p. 107, într-o lume potrivnică.

Prima exprimare sexuală explicită: „Doru-i în mine doar eu să intru în tine”, p. 108. Și dacă ne iubim cu adevărat, atunci „noi doi ne ținem de mâini [și] pe dinăuntru”, p. 108.

O hulă sexuală, ca la Brumaru: „Cu singura noastră mână înmulțesc țâțele tale/…[care] fac țâța mea/, pe care urc ca pe un deal/, [și] în vârful ei e mănăstirea în care/ părinții-mi păstrează craniul”, p. 108. Grandomania sexuală masculină naște astfel de abjecții.

„Doamne” scris cu minusculă: „E vremea să-ți scriem, doamne./ E vremea să-ți trimitem de aici/ o vedere”, p. 108. Ca și când Atoatevăzătorul are probleme cu vederea…

Infernul este „inferior”, iar Paradisul „de paradă”, p. 109. Minimalizări gratuite. Și Îi scrie lui Dumnezeu „pe pântecul iubitei mele”, p. 109, pentru că iubita pare „mai importantă” acum decât Dumnezeu. Însă frumusețea lui Dumnezeu este absolut necesară flămânzilor, p. 109. Celor flămânzi după adevărul Său.

Când intră în templu, sufletul i-o ia înainte, p. 109, pentru că e avid să cunoască cele de taină ale lui Dumnezeu.

După un mare cataclism global, 109-110, „America/ zboară în univers ca o rachetă cu echipaj de cosmonauți ruși/ care niciodată nu se mai înapoiază”, p. 110. Așa că putem sta liniștiți pentru că America a murit în spațiu.

O declarație autentică de iubire: „Ești frumoasă ca ziua”, p. 110.

Alt vers important: „Tăcerea era o parte din surâsul nostru”, p. 110. Pentru că în surâsul nostru avea comunul vieții împreună, despre care nu mai trebuia să vorbim.

De ce are Infernul scări?, p. 110.

O imagine interioară admirabilă: „Urechile mi-au oprit durerea care curgea spre suflet”, p. 111, dar utopică. Pentru că auzul nu oprește niciodată durerea sufletului nostru.

„mârșavul joc la [al] zeilor”, p. 112, zei care nu există.

O lacrimă mai mare decât noi doi, p. 112. Însă „lacrimile acestea/…umblă cu mine”, p. 113, pentru că sunt în mine.

Cămașa albă nu e pusă pe culme de către iubită, ci e spânzurată de vânt. Vântul e funia de rufe. Iar tot ea îi spânzură nu capul, ci mâinile de ștreang, p. 114. Iar sufletele copiilor sunt într-o pădure mare și deasă, p. 115, nu în Rai sau în Iad.

Cuvinte goale, fără acoperire: „Îmi privesc picioarele care-au fost în crăpăturile iadului”, p. 115. Dacă ai fi coborât acolo, din mila lui Dumnezeu, ai fi ieșit un om plin de cutremurare sfântă, plin de pocăință îndumnezeitoare. Dar, din taste, poți scrie orice neadevăr „poetic”.

I-au cusut gura cu piatră, p. 119.

Autorul bate câmpii cu zeii, ca și când ar exista, alocându-le spații mari din opera sa, dar vorbește încifrat despre credința lui ortodoxă.

„Copilul își contemplă/ viitorul falus”, p. 127. Un obicei al adultului sexualizat pus pe seama copilului, care nu se „contemplă” niciodată sexual.

„Apucați țâța fraților/ fără să vă mai gândiți/ la fiorul dragostei” și „Apucați/ țâța fraților/ căci d-aia aveți buze” p. 128, sunt îndemnuri homosexuale?

Își naște proprii săi dușmani din mama lui cea moartă, p. 131. Pe ideea că a-ți crea dușmani înseamnă a-i naște. Dar pentru că mama e moartă, își naște dușmani morți, care nu îl pot ataca. Cum arată însă dușmanii vii, care sunt născuți de mamele lor, dar care confundă binele cu răul?

Viața ca o trecere înot: „Voi trece înot și lumea asta”, p. 132.

De ce repară foarfecele dându-și cu ele în cap?, p. 133.

Trăiește un secol în care „dragostea mea nu există”, p. 135.

O exprimare plastică a ieșirii din vis: „Mă trezesc sfâșiindu-mi cu mâinile visul”, p. 137. Trebuie să scap de visul somnului pentru ca să pot trăi.

Moartea nu e niciodată „o ramură a iubirii”, p. 137.

În 1977 scria ciclul Ploeme. Poeme plouate. Și revine la Negleduș în p. 141, care are acum și o posibilă Negledușă: „Și până și Negleduș/ se pornise pe urmele Negledușei,/ dacă [ea] există”, p. 141.

Apare soția în p. 143, dar care atunci când schimbă apa în acvariu „trebuie să luăm/ masa de prânz în altul”, p. 143. E absolut neîndemânatică? Însă, dacă acvariul creează atâtea probleme casnice, „noi doi, însă,/aruncăm cu amândouă mâinile banii pe fereastră”, p. 143. Îi cheltuim cât mai repede, ca nu cumva să se înmulțească în casa noastră. Primele autoironii poetice.

Revenirea astrologilor, p. 144, e o mare pacoste zilnică. Și astrologii au venit împreună cu vrăjitorii pe TV și în online.

„Mărul este un cal troian”, p. 148, pentru că crede în ideea mitologică că Sfântul Adam „a mâncat din măr”.

De ce crește iarba tocmai „pentru a ne acoperi [doar] testiculele” (p. 148)? Când iarba ne acoperă cu totul până la a doua venire a Domnului.

„Mama îmi vorbea mereu…”, p. 151. Și nevoia de ea e vie.

Adam e nefericit pentru că oamenii nu văd în el „un copil/ însăilat în piele de Bătrân”, p. 152. Și dacă te văd prea copil, te enervezi că nu îți dau credit, că nu te valorizează.

Statul în iarbă, sub fereastră, p. 153, al copilăriei.

În Ars antipoetica, care începe în p. 155, Adam trece în revistă geniile lumii. Eminescu e între Maiakovski și Tolstoi: „După șapte ani de balamuc, Mihai[l] Eminescu/ ține «să extragă pietre scumpe din propriu-i creier»,/ cu care să cumpere întreg pământul, cu casă de nebuni cu tot,/ unde s-ar numi el însuși Director”, p. 158. E primul poem la care a lucrat pe surse. Și poemul său se încheie cu „în concluzie/ nu există concluzie”, p. 142, pentru că nu s-a terminat lista oamenilor de geniu.

Conștiința morții: „Știu că voi închide această ușă/ pentru ultima oară”, p. 165.

Falusul pierdut al lui Osiris?, p. 166. Nimic despre organul sexual feminin.

„Ca poet,/ sunt redus la propriul meu limbaj”, p. 166. Dar limbajul poate crește oricât și poate încorpora foarte multe cuvinte și stiluri.

Suprarealismul și animalele domestice, p. 167. „membrul învârtoșat”, p. 167. Tot al bărbatului…

Amintește și de Urmuz în „A urmuziza realitatea!”, p. 167. Piatra de pe suflet e păcatul, pe când piatra de pe tâmplă e greutatea formulării unui poem, p. 169.

Sintagmă neașteptată: „bocetul firimiturilor de pâine”, p. 170. Pentru că pâinea plânge când nu e dăruită.

Are un rost tainic numărul 475891?, p. 170.

„A încuia în urma ta/ ușa propriului tău nume”, p. 170. A lăsa neexplicate multe din trăirile tale.

Spălarea cu fecale pe față, p. 171. Cu ceea ce te împroșcă oamenii.

Vocea mamei, p. 172. Reapare. Dar niciodată nu s-a auzit până acum și cea a tatălui său. Sau a bunicilor săi. Însă tatăl apare în p. 173, și el mort.

O imagine iconoclastă: „Dumnezeu însuși/ care ființase/ pentru o clipă/ în mâinile mele”, p. 175. Pentru că poetul se prezintă pe sine ca fiind „mai dumnezeu” decât Dumnezeu. După care o a doua: „Așa se-ntâmplă, evident,/ și cu Dumnezeu: există/ doar în inimaginabil”, p. 175. Iar dacă nici măcar nu ni-L putem imagina pe Dumnezeu, cum să existe pentru noi?

În poemul următor, el neagă existența lui Dumnezeu: „De-abia acum constat:/ nu există dumnezeu”, p. 176. Pentru că iubita a devenit „dumnezeul” lui: „Nu pot spune nimănui/ Tu ești a mea/ Nici măcar celui din înalturi/ care-i mereu tu și numai tu”, p. 176.

„Destinul e cea mai lungă propoziție din lume”, p. 179, pentru că nu există destin. Însă el se referă la destinul antic, care era considerat a fi „veșnic”.

„Moartea-i o recomandabilă publicitate”, p. 184, atunci când oamenii se ocupă de opera ta. Dar când te uită toți, moartea te face anonim.

Sânge și apocrife e pentru poeții români. Începe în p. 185. Bacovia și „văzduh de nălbar”, p. 185. Probabil se referă la fluturele alb când zice nălbar[2]. Arghezi și limba mucezită, p. 187. Iar Blaga „fu uns cu tăcere”, p. 188, de către Dumnezeu. Dar Blaga „putea să-l gândească pe Eminescu/ pe Eminescu cel de neatins cu gândul”, p. 188. Numai că Eminescu nu e de neatins, ci e de înțeles continuu. Iar „Blaga încă respiră”, p. 188, cum respiră toți marii oameni ai lumii, dacă te apleci cu atenție asupra operei lor.

Străbunii apar în Cimitirul din Cobișnița, p. 193. Și lor trebuie să le reactualizăm numele, p. 193, să-i pomenim liturgic.

Pudoare apare în p. 194.

Despre oamenii din popor: „Mă doare/ că mă întâlnesc cu ei/ în împrejurări atât de puțin prielnice”, p. 196.

Iar poemul Ader la secretul se termină cu un vers genial: „Nu-i găsesc morții un răspuns pe măsură”, p. 197. Nu sunt încă pregătit de moarte! Nu-i găsesc morții un răspuns pe măsura gravității sale. Pentru că toți trebuie să ne pregătim duhovnicește pentru trecerea noastră la Domnul. Versul lui Adam e confrate cu „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”[3].

„Ziduri pretutindeni”, p. 198. Ziduri în noi și între noi. Aluzii la Securitatea comunistă: „Nu deschide ușa decât/ după ce ai închis-o bine în tine./ Tu știi ce ai de făcut. În carnetul de note/ mai ai, pentru orice eventualitate, un alt carnet,/ dar e mai bine să nu-ți mai amintești [de el]”, p. 199. Iar în p. 202: „A fi extrem de suspicios/ subînțelege/ o extremă confidență” făcută celorlalți aflați în situația ta.

Alt cuvânt pe care nu-l știam: opreg[4], folosit în p. 211 la plural. Eu îl știam ca fotă.

Prima dată am citit: „O tânără femeie/ aleargă liniștită ca un leagăn”. Dar, în fapt, era „O tânără femeie/ aleargă liniștită cu un leagăn”, p. 212. Aleargă ca un leagăn era o metaforă paradoxală.

Apare, în sfârșit, și tatăl! În Mâna lui tata, p. 214. Prezentat pe patul de moarte. După care, într-un poem din 1980, „șobolanul e o bombă atomică”, p. 215. Imaginile comune, cel mai adesea folosite de Adam în poemele sale, lasă loc și acestor versuri surpriză. Cum a ajuns șobolanul o bombă atomică? Îți imaginezi, la scară mare, cum șobolanul e detonat și șterge de pe fața pământului întreaga lume.

Pentru ca în ultimul poem al cărții să vedem că poetul ne spune: „permit toate interpretările posibile”, p. 216. Să vedem cât de binevoitor va fi cu privirea mea asupra lui!

E mult mai bun decât primul volum și cu voce proprie spre final. Însă eu știu că orice poem te explică și de aceea contează orice nuanță exprimată.


[1] A se vedea: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/rigacrypto.php.

[2] Cf. https://dexonline.ro/definitie/nălbar.

[3] A se vedea: https://yorick.ro/oda-in-metru-antic-de-mihai-eminescu-2/.

[4] Idem: https://dexonline.ro/definitie/opreg.

Cerul, în direct și Apă de băut: două cărți ale Acad. Adam Puslojić [I]

Mi le-a recomandat să le citesc în prima noastră discuție online: cea din 7 mai 2021. Prima carte: Adam Puslojić, Cerul, în direct, Ed. Tracus Arte, București, 2019, 89 p.[1], iar a doua: Adam Puslojić, Apă de băut, ed. a II-a, trad. în rom. de Nichita Stănescu și Ioan Flora, în col. Antologia Tracus Arte, Ed. Tracus Arte, București, 2014[2], 216 p.

În vol. Cerul, în direct, e vorba de poeme scrise în ianuarie-martie 2016.

„Aici nimica/ nu-i din/ întâmplare”, p. 7. Pentru că Dumnezeu le rânduiește pe toate în creația Sa.

Apare un om mut și taciturn ca piatra, p. 13.

„Am devenit o fotografie veche”, dar, în același timp, noi am rămas „afară din ramă”, p. 14, afară din tablou, pentru că nu ne explică doar vederea.

Apa de sub Mănăstire, Aghiasma, e cea pe care o bem pentru ca să „ascultăm/ cerul în direct”, p. 15. În noi înșine.

„nebunia poeziei”, p. 21/ „cuvânt de cuțit”, p. 23/ Fuga „prea negativă” a cailor, p. 24.

Adam încearcă aici să stea în apa lui Nichita și de aceea nu se scrie pe sine. Prea multă metaforă și prea puțin adevăr personal. Iar poezia reală e cea îndesată cu mult adevăr personal.

Haiku. Alb are următorul conținut „Viața asta/ este raza și ața/ de sub un cuțit!”, p. 26. Ața e în plus aici. Simplitatea exprimă mai bine drama personală. Eu aș fi scris: Viața mea/ este raza/ de sub cuțitul întins.

„Te adun din cer”, p. 26, pentru ca să te fac bucuria mea.

Poetul are credința că ea, „cartea/ nu va rămâne necitită”, p. 30, după cum nu își uită nici satul copilăriei sale, p. 30. Memoria păstrează „apele/ de altădată”, p. 31. Numai că apele de altădată sunt ca cele de azi, numai el nu le mai trăiește cu aceeași intensitate. Ni se pare că altcândva a fost în mod fundamental mai bine pentru că avem nostalgia trecutului. Dar atunci, când ne-am trăit viața, nu am avut întotdeauna sentimentul că trăim ceva special. De ce? Pentru că nu am fost atenți cu adevărat la sufletul nostru. La ce schimbări se produc în noi înșine. Și astăzi trăim aceeași grabă nefastă: confundăm lucrurile periferice cu cele sedimentare, cu cele care rămân în noi înșine cu adevărat.

Arâng, p. 39. Astăzi am auzit acest cuvânt pentru prima oară. Un regionalism, și înseamnă clopot[3].

„Da, și cartea minte/ atunci când nu spune/ nimica esențial”, p. 42. Sau mai multe poeme sunt mincinoase când sunt doar artă și nu și confesiune personală.

De mai multe ori editorul l-a confundat pe l cu 1.

Da, la Dumnezeiasca Liturghie, ca la orice Slujbă și rugăciune, „cerul se deschide din nou”, p. 43, și din nou, pentru că Dumnezeu ne ascultă rugăciunea noastră!

Primele versuri care îmi plac cu adevărat din această carte: „Sunt doar/ o umbră luminoasă/ din spate”, p. 48. Aluzie la vederea din spate a Domnului. Sau, dacă suntem priviți din trecut spre prezent, se vede lumina lui Dumnezeu în noi, dacă am fost oameni credincioși Lui.

Diavolul avea pistolul la el, pentru ca să lichideze oameni, p. 50.

„Lumea s-a adaptat la neant”, p. 51, prin păcatele ei. Pentru că gustă mereu din lipsa binelui, adică din păcat, ca dintr-o realitate.

O hulă neașteptată. Cum că Dumnezeu, în cer, ar duce lipsă „de personal punctual/ demn și total subtil”, p. 53, când El este slujit de Îngerii și de Sfinții Lui cu cea mai mare evlavie și subtilitate.

Omul este „un țipăt auzit”, p. 58, de Dumnezeu.

„Am inimă de vară”, p. 59, bucuroasă.

O altă hulă: că fără apă nu poate [trăi] nici Dumnezeu, p. 60. Dar dacă se referă la faptul că Fiul întrupat a cerut apă să bea Sfintei Fotini, atunci versurile sunt corecte: „Fără mine nu/ poate nici omul/ nici Dumnezeu…”, p. 60.

„În mine locuiește uneori/ și Dumnezeul din nori”, p. 62. Scopul vieții creștine e ca Dumnezeu să locuiască în noi, prin slava Lui, clipă de clipă și nu doar din când în când sau uneori. Căci dacă El nu locuiește în noi, atunci se reîntorc demonii în noi, cei pe care El i-a alungat din noi atunci când am fost botezați în pruncie.

Adam se autocaracterizează ca iarbă respectabilă în poemul Copacul: „De fapt, eu iarbă sunt,/ una respectabilă”, p. 63. Cu trimitere la Nichita: „Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește”. Una care vorbește ceea ce iubește.

Kraina natală[4], p. 64.

O altă hulă: „Nici Dumnezeu nu are/ o spirală iertătoare de tot”, p. 67. Când Dumnezeu îl iartă cu totul pe omul care se pocăiește și tocmai de aceea se umple la nesfârșit de sfințenia Lui. Iar hulele au în spatele lor carențe teologice majore. Îndrăzneala păcătoasă te face să hulești, pentru că crezi că „poți institui” adevăruri. Însă noi doar le putem recunoaște, pentru că adevărurile sunt ale lui Dumnezeu.

„eu țip luminos”, p. 69. Țipătul luminos este rugăciunea.

Dumnezeu nu stă în colivie, iar universul nu e închis, ci deschis spre Dumnezeu, p. 73. Iar Adam îmbină teologia cu filosofia adesea în mod nefast, când acum, în libertate, poate vorbi explicit despre crezul său teologic. Nichita făcea și el acest lucru, dar în comunism, unde teologia era ocultată.

„Ne-am redus viața la poezie”, p. 74. Ne-am ocupat toată viața cu poezia. Și nu trebuie să ne pară rău de ceea ce ne împlinește.

„acest Dumnezeu găsit/ pe drumuri mereu”, p. 77, e Cel care ne caută pe noi pe toate drumurile.

Poetul se simte uitat de oameni: „când m-a uitat lumea acum/ [lumea] lipsită de atenție și curiozitate”, p. 82. Însă când ne uită lumea e semn că noi ne-am separat deja de ea. Sau o privim de sus, ironic, distant…

„nu ieșim în flecare [fiecare]/ zi și noapte”, p. 87.

Am rămas, după citirea cărții, cu sentimentul de rămânere neautentică în trecut, deși cartea e din apropiere, e recentă. Pentru că Adam glosează prea mult în jurul semanticii și a problematicii lui Nichita fără să dea detalii despre viața lui de acum. Nu se angajează pe drumul său sau îi e frică să vorbească în termeni proprii despre lumea lui.

*

În Apă de băut, cartea e văzută ca o potolire a setei interioare. Abia am început a doua carte și am sentimentul presant că Adam e mai poet când recită decât atunci când scrie. Prea multe rețineri în scris.

Știe că oamenii îl socotesc „un guraliv”, p. 13.

În Adolescența își aduce aminte de poemul lui Blaga[5] și spune: „Frații mei/ deja sapă, sapă/ gropi. // Pe deasupra capetelor lor/ stelele”, p. 15.


[1] A se vedea: https://edituratracusarte.ro/produs/cerul-in-direct-adam-puslojic/.

[2] Idem: https://edituratracusarte.ro/produs/apa-de-baut/.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/arâng.

[4] A se vede: https://ro.wikipedia.org/wiki/Timoc.

[5] Mă refer la acesta: https://www.poezie.ro/index.php/poetry/25978/Sapă,_frate,_sapă,_sapă.

Al 35-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Nea Costică muri de
ziua independenței,
că lui îi plăcea să fie
cu cățelul lui,
cu cel care împărțea
bomboanele,
dar și mezelurile,
așa, frățește…
Dorea să împlinească măcar
100 de ani, că mai avea
doar 3 de trăit.
Eu l-am împărtășit
în Marțea Mare,
scoțându-l din camera lui
plină de căldură,
vegheat fiind de
același câine atent
și ascultător.
Ce-o face acu’ corcodel
sau melindo
sau florinax
sau cum l-o chema pe el,
pe câine?!
Cu cine mai schimbă
el tăceri, cuvinte,
seri, nopți și zile,
dacă nea Costică se duse
în altă lume?!!
Ceva e cert: se mai închide
încă o ușă,
o altă ușă!
Iar ușile care se închid…
se mai deschid
doar cu alți proprietari.
Dar niciodată povestea
de mai-nainte
nu se mai știe,
dacă n-o scrie nimeni.
Pentru că satul își uită trecutul,
după cum n-are timp
de viitorul său.

Iezechiil, cap. 5, 1-10, cf. LXX

1. Iar tu, fiule al omului, ia-ți ție sabie ascuțită mai mult decât briciul frizerului [ὑπὲρ ξυρὸν κουρέως]! O vei câștiga ție pe aceasta și o vei aduce pe ea asupra capului tău și asupra bărbii tale. Și vei lua cumpănă de greutăți și îi vei deosebi pe ei.

2. Cea de a 4-a [parte] cu foc o vei arde în mijlocul cetății, după împlinirea închiderii zilelor [κατὰ τὴν πλήρωσιν τῶν ἡμερῶν τοῦ συγκλεισμου]. Și vei lua cea de a 4-a [parte] și o vei arde pe ea în mijlocul ei[1] și pe cea de a 4-a [parte] o vei tăia cu sabia împrejurul ei și pe cea de a 4-a [parte] o vei risipi [în] vânt și sabia o voi goli dinapoia lor [καὶ μάχαιραν ἐκκενώσω ὀπίσω αὐτῶν].

3. Și îi vei lua de acolo pe cei puțini cu numărul [καὶ λήμψῃ ἐκεῖθεν ὀλίγους ἐν ἀριθμῷ] și îi vei îmbrățișa pe ei [cu] amânarea ta [καὶ συμπεριλήμψῃ αὐτοὺς τῇ ἀναβολῇ σου].

4. Și încă vei lua din ei și îi vei arunca pe ei întru [în] mijlocul focului și îi vei arde pe ei cu foc, [căci] din aceasta va ieși focul. Și vei zice [la] toată casa lui Israil:

5. «Acestea zice Domnul: <Acesta [este] Ierusalimul, [căci] în mijlocul neamurilor și a țărilor celor dimprejurul lui l-am pus pe el!>».

6. Și vei grăi dreptățile Mele celui fărădelege dintre neamuri și cele drepte ale Mele [celui] dintre țările cele dimprejurul său, pentru că dreptățile Mele le-au lepădat și în[tru] cele drepte ale Mele nu au mers în[tru] ele.

7. Pentru aceasta, acestea zice Domnul: «Pentru care [lucruri este] scuza voastră [ἡ ἀφορμὴ ὑμῶν], [a celor] dintre neamurile din jurul vostru, și [pentru ce] în cele drepte ale Mele nu ați mers, iar dreptățile Mele nu le-ați făcut, ci nici [măcar] după dreptățile neamurilor dimprejurul vostru nu ați făcut?».

8. Pentru aceasta, acestea zice Domnul: «Iată, Eu [sunt] asupra ta [Ἐγὼ ἐπὶ σὲ] și voi face în mijlocul tău judecată înaintea neamurilor [καὶ ποιήσω ἐν μέσῳ σου κρίμα ἐνώπιον τῶν ἐθνῶν]!

9. Și voi face în[tru] tine [lucruri] pe care nu le-am făcut și pe care, încă, nu le voi face asemenea lor, după toate urâciunile tale.

10. Pentru aceasta, părinții îi vor mânca pe copii în mijlocul tău [πατέρες φάγονται τέκνα ἐν μέσῳ σου], iar copiii îi vor mânca pe părinți [καὶ τέκνα φάγονται πατέρας]. Și voi face în tine judecăți și îi voi risipi pe toți cei rămași ai tăi spre tot vântul [καὶ διασκορπιῶ πάντας τοὺς καταλοίπους σου εἰς πάντα ἄνεμον].


[1] În mijlocul cetății.

Al 34-lea poem din vol. Te iubesc nu se termină

Când l-am văzut pentru
prima oară la Ploiești,
iubindu-l pe Nichita pentru totdeauna,
din poemul său am rămas numai
cu…statuă
peste timp,
spus apăsat,
undeva sus,
unde glasul său puternic
înălța poezia.
Înălțimea lui cuprinzătoare
făcea ca poezia să te îmbrățișeze,
să te îmbete de dragoste.
Căci în el vedeam
nu cum se scrie,
ci cum se naște versul
din suflet.
Și, de fapt,
noi trebuie să știm
cum arată Poetul
înainte ca să îi citim suferințele.
Noi trebuie să știm
ce fel de om este cel
care ni se dăruie.
Suferințele sale sunt
tot mai evidente
pe față.
Fața lui e o hartă
a inimii sale.
Și dacă vrem
să îi cunoaștem poezia,
trebuie să știm că Adam
a trăit între două milenii,
traducând poeții noștri
în limba lui
și pe ai lui
în a noastră[1].


[1] Terminat la 20. 37, în Sâmbăta Luminată. Și în acest poem vorbesc despre marele Adam Puslojić.

Predică la Duminica a II-a după Paști [2021]

Iubiții mei,

Hristos a înviat[1]!

Dar pentru ca să te bucuri de Hristos, de Dumnezeul mântuirii noastre, trebuie mai întâi să crezi în El. Și credința nu are nimic de-a face cu forțarea cuiva de a veni la Biserică, de a citi cărțile Bisericii, de a trăi creștinește, pentru că ea este revelare dumnezeiască. Credința se naște în om, atunci când el acceptă revelarea, descoperirea, arătarea în mod viu a lui Dumnezeu în viața sa. Și când are loc această mare minune a convertirii, a primirii credinței în Dumnezeu, în care omul simte slava și puterea lui Dumnezeu în ființa sa, când Îl simte pe El Cel viu, atunci viața omului se schimbă radical. Și se schimbă, pentru că omul înțelege că El, Cel care i S-a arătat în mod personal, e Izvorul său de viață și de cunoaștere și de iubire, e Dumnezeul mântuirii sale.

Nimeni și nimic nu te poate convinge de contrariu, atunci când Dumnezeu ți Se revelează! Pentru că înțelegi că El este unicul Dumnezeu, este Cel cu totul acaparator al ființei tale prin frumusețea și sfințenia Lui, că El e singurul adevărat și mântuitor pentru tine. Iar de când L-am simțit pe El atunci, în decembrie 1989, prin mărturia Sfinților Mucenici ai libertății noastre, prezența Lui e aceeași, e neschimbătoare, dar e tot mai intensă în viața mea, tot mai încântătoare, tot mai veselitoare. Pentru că nu numai că L-am simțit pe El, nu numai că am simțit slava Lui, dar Mi-a arătat și slava Lui cea negrăită, din marea Sa milă față de mine, atunci când am cunoscut că El e Treime de persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, și când am învățat că El trebuie chemat neîncetat în viața mea. Prin sfătuirea și rugăciunile continue ale Sfântului Ilie văzătorul de Dumnezeu a început viața mea mistică, viața mea tainică cu Dumnezeu. Dar fără clipa dumnezeiască a convertirii, când L-am acceptat pe El cu totul în viața mea, și fără creșterea necontenită în cunoașterea și slujirea Lui, nu aș fi putut să mă intimizez cu El atât de mult. Pentru că nu e de ajuns să crezi, ci trebuie să te întărești tot mai mult în credința în El. Și asta se face prin slujirea Lui, prin ascultarea Lui, prin împărtășirea cu El, prin intimizarea continuă cu El.

Sfântul Apostol Tomas a avut nevoie de încredințare dumnezeiască, ca toți ceilalți Sfinți Apostoli și ca toți Sfinții și oamenii credincioși Lui. Pentru că credința în El e o încredințare dumnezeiască din partea lui Dumnezeu că El există și e fundamentul existenței tuturor. Hristos Cel înviat i S-a arătat lui Tomas din slava Lui și i-a dat harul de a pipăi trupul Său cel transfigurat[2]. De a atinge coasta Lui cea plină de foc[3], de focul slavei Sale. După cum, atunci când simțim slava Lui în Sfânta Euharistie sau în timpul rugăciunii sau când ne închinăm Sfintelor Moaște sau Sfintelor Icoane sau când vedem slava Lui în mod extatic, Îl vedem și Îl simțim pe El, pe Dumnezeul mântuirii noastre, Care ne încredințează că este împreună cu noi. Și încredințarea Lui e plină de iubire, de delicatețe, de curăție și de sfințenie. Pentru că El nu ne arată doar că există, ci ne arată și cum este. Căci El ne dăruie din viața Lui, pentru ca noi să Îl simțim cu adevărat în toată ființa noastră, iar simțirea Lui să ne transfigureze continuu și pe noi.

Și din acest motiv, din motivul transfigurării noastre continue, care se face prin iubirea Lui inexprimabilă care ne atrage la Sine, noi ne apropiem iar și iar de Domnul ca să ne împărtășim cu El, pentru ca să Îl slăvim pe El, pentru ca să Îi slujim Lui, pentru ca să Îl chemăm continuu în viața noastră. Pentru că nu ne săturăm niciodată de Dumnezeul mântuirii noastre, ci Îl vrem tot mai mult și mai mult în noi și cu noi pentru veșnicie.

– Și de ce nu ne săturăm de El?

– Pentru că „în aceasta este iubirea: nu că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi [ἀλλ᾽ ὅτι Αὐτὸς ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [I In. 4, 10, BYZ]. Că El ne-a iubit din veci pe noi și ne-a creat pe noi din iubire nețărmurită pentru noi. De aceea, umplându-ne de iubirea Lui pentru noi, noi știm că „cel care rămâne în iubire [ὁ μένων ἐν τῇ ἀγάπῃ], în Dumnezeu rămâne [ἐν τῷ Θεῷ μένει], și Dumnezeu în el rămâne [καὶ ὁ Θεὸς ἐν αὐτῷ μένει]” [I In.  4, 16, BYZ] prin slava Lui cea veșnică. Pentru că Îl simțim mereu pe El în noi și cu noi, învățându-ne toată pacea și tot adevărul.

De aceea, credința este mărturia personală despre prezența lui Dumnezeu în viața noastră. El, Cel mai presus de toate, este intimul nostru prin slava Lui, pentru că coboară în noi și rămâne în noi prin slava Lui. Căci, prin slava Lui, El este prezent în toți cei credincioși Lui și, prin slava Lui, ne adună pe toți la Sine, făcându-ne una în Împărăția Sa. Iar nădejdea noastră în El nu este o așteptare goală, ci o așteptare plină de slava Lui, a Celui care va face toate cele făgăduite nouă.

– Însă cum înțelegem cuvintele Domnului: „Fericiți [sunt] cei care nu au văzut, dar au crezut [Μακάριοι οἱ μὴ ἰδόντες, καὶ πιστεύσαντες] [In. 20, 29, BYZ]”?

– Le înțelegem ca pe un îndemn viu la faptul de a nu ne îndoi de mărturia Bisericii! Căci mulți au crezut în Domnul fără ca să Îl vadă în mod extatic, ci numai datorită predicii Bisericii. Ei nu L-au văzut în slava Lui, dar au crezut în El pentru că au auzit predicarea Evangheliei Sale. Și pentru că au crezut în El, ei sunt fericiți și acum și pentru veșnicie, pentru că se pot mântui în Biserica slavei Sale.

Căci credința, iubiții mei, e minunea prin care suntem pescuiți de Dumnezeu din vâltoarea lumii! Și când Îl cunoaștem personal pe Domnul slavei, atunci viața noastră nu mai e una la întâmplare, ci devine eclesială. Căci Biserica devine centrul vieții noastre, atâta timp cât slujirea lui Dumnezeu este râvna noastră zilnică.

Iar dacă mulți oameni, astăzi, iubesc alte instituții, alte locuri, în afară de instituția divino-umană a Bisericii, nu e pentru că Biserica „și-a pierdut relevanța pentru postmodernitate”, ci pentru că oamenii aceștia nu L-au găsit încă pe Dumnezeul slavei, Cel care ne învață să trăim creștinește și în postmodernitate.

Acesta este rostul pentru care, pe frontispiciul platformei noastre Teologie pentru azi, am scris: „O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate”. Căci reala postmodernitate, adică reala viață în postmodernitate, e viața eclesială. Iar Dumnezeu ne luminează să trăim credința întru El și acum, în zilele noastre, pentru că El e mereu actual și ne face și pe noi profund actuali, plini de noutate dumnezeiască.

Cei care învață fraze memorate de la alții sau care plictisesc prin repetițiile lor fără sens nu au de-a face cu actualitatea lui Dumnezeu. Cei lipsiți de entuziasm dumnezeiesc și care se plictisesc la Slujbele Bisericii nu au actualitatea lui Dumnezeu în ei înșiși. Cei care nu simt că se sfințesc zilnic și n-au bucurii sfinte în mod zilnic de la Dumnezeu nu știu despre ce vorbim aici.

Pentru că aici, înaintea lui Dumnezeu și cu puterea Lui cea făcătoare de viață, noi vorbim despre minunea continuă a sfințirii oamenilor și despre cum viața ortodoxă e relevantă în orice epocă și în orice parte a lumii, pentru că e reala viață a omului.

Unde acum este păgânism și erezie, poate fi Ortodoxie. Unde acum e mult păcat, poate fi multă sfințenie. Oamenii se schimbă imediat, se schimbă profund, se schimbă radical când Îl întâlnesc pe Dumnezeu. Așa că nu e nevoie de mult timp și de multe cuvinte pentru ca să Îl întâlnești pe Domnul slavei, ci de o clipă. Clipa mântuirii, clipa din care începe drumul mântuirii noastre, adică clipa convertirii noastre, e începutul drumului, dar drumul acesta sfânt e plin de minuni și de multă împlinire sfântă. Și pe fiecare zi ne lucrăm mântuirea noastră, așa cum scriem o carte sau zidim o casă. Ștergem ce e de șters, corectăm continuu, împlinim ceea ce lipsește. Reconstruim continuu casa interioară a mântuirii noastre, pentru ca să fim o zidire duhovnicească a tuturor virtuților dumnezeiești.

Iar postmodernitatea noastră ne ajută de minune să ne mântuim și să ne sfințim viața noastră. Comunicăm imediat, citim cărți din toată lumea, avem Biserici la tot pasul în lumea ortodoxă, ne putem nevoi acasă, pe stradă, la locul de muncă, la Biserică, în Mănăstire, în Schit, în pustie. Nicio altă epocă creștină nu a avut libertatea, facilitățile pentru studiu teologic și pentru nevoință și, mai ales, bogăția teologică pe care o avem noi la îndemână. Putem accesa imediat manuscrise, cărți vechi, studii de orice fel, putem scrie și putem traduce lucruri uluitor de profunde și ne putem nevoi oricât vrem de mult. Pentru că epoca noastră, adică postmodernitatea, e o epocă nespus de favorabilă pentru mântuire.

Cine nu ne lasă să studiem, să ne rugăm, să slujim, să ne punem în dialog continuu? Cine ne oprește de la a-I sluji lui Dumnezeu și de la a fi oameni Sfinți?

Dar dacă noi ne prețuim foarte ieftin timpul mântuirii noastre, nimeni în afară de noi nu e de vină. Pentru că doar noi pierdem frumusețea lui Dumnezeu, pe care El dorește să ne-o dea la tot pasul.

Trebuie să-I fim credincioși Lui, adică fideli Lui și cuvintelor Sale! Fidelitatea înseamnă statornicia în relația cu El. De aceea și Domnul îi spune lui Tomas: „Nu fi necredincios [μὴ γίνου ἄπιστος], ci credincios [ἀλλὰ πιστός]!” [In. 20, 27, BYZ]. Căci a fi credincios înseamnă a fi stabil, a fi statornic în relația cu El și nu indiferent față de El.

Multă sănătate, pace și împlinire! Și Dumnezeu să ne bucure nespus în zilele prăznuirii Învierii Domnului! Amin.


[1] Începută la 9. 45, în Sâmbăta Luminată, pe 8 mai 2021. Cer înnorat, 14 grade, vânt de 26 km/ h.

[2] În icosul Utreniei se spune: Αὕτη ἡ χάρις Θωμᾷ ἐδόθη, ταύτην ψηλαφῆσαι, Χριστῷ δὲ ἐκβοῆσαι· Κύριος ὑπάρχεις καὶ Θεός μου, cf. https://glt.goarch.org/texts/Pen/p07.html.

[3] Tot acolo: ὅτε τῇ πυρίνῃ πλευρᾷ προσῆλθε τοῦ Κυρίου, cf. Ibidem.

Daniil, cap. 5, 5-30, cf. LXX

5. [Dar] la acela, [în] acel ceas, au ieșit degetele [ἐξῆλθον δάκτυλοι], ca de mână de om [ὡσεὶ χειρὸς ἀνθρώπου], și au scris pe peretele casei sale, pe tencuială, înaintea luminii[1], înaintea împăratului Baltasar, și [el] a văzut mâna scriind.

6. Și vederea sa a fost schimbată [καὶ ἡ ὅρασις αὐτοῦ ἠλλοιώθη], iar fricile și bănuielile pe el îl apăsau. Atunci împăratul s-a grăbit și s-a ridicat și vedea scrierea aceea, iar împreună prietenii săi dimprejur se mândreau.

7. Și împăratul a strigat [cu] glas mare [ca] să se cheme descântătorii și fermecătorii și haldeii și gazarinii [și] să le vestească judecata scrierii [τὸ σύγκριμα τῆς γραφῆς]. Și [aceștia] intrau la vederea [aceea, ca] să vadă scrierea, dar judecata scrierii nu puteau să o tâlcuiască împăratului. Atunci, împăratul le-a lămurit porunca [sa], zicându-le: „Tot omul, care are să arate judecata scrierii, [cu] porfiră se va îmbrăca el [στολιεῖ αὐτὸν πορφύραν] și colier de aur va pune în jurul [gâtului] său [καὶ μανιάκην χρυσοῦν περιθήσει αὐτῷ] și va fi dată lui puterea [asupra] celei de a treia părți a împărăției [καὶ δοθήσεται αὐτῷ ἐξουσία τοῦ τρίτου μέρους τῆς βασιλείας][mele]”.

8. Și intrau descântătorii și fermecătorii și gazarinii și nu puteau niciunul să vestească judecata scrierii.

9. Atunci împăratul a chemat-o pe împărăteasă pentru [acest] semn și i-a arătat ei cât de mare este[2] și că tot omul nu poate să-i vestească împăratului judecata scrierii.

10. Atunci împărăteasa și-a amintit către el[3] de Daniil, care era din robia Iudeii,

11. și i-a zis împăratului: „Om înțelegător era și înțelept și covârșindu-i pe toți înțelepții Babilonului [ὁ ἄνθρωπος ἐπιστήμων ἦν καὶ σοφὸς καὶ ὑπερέχων πάντας τοὺς σοφοὺς Βαβυλῶνος],

12. iar Duhul Cel Sfânt în[tru] el este [καὶ Πνεῦμα Ἅγιον ἐν αὐτῷ ἐστι], și în zilele tatălui tău [καὶ ἐν ταῖς ἡμέραις τοῦ πατρός σου], judecățile cele trufașe ale împăratului le-a arătat lui Nabuhodonosor, tatălui tău [τοῦ βασιλέως συγκρίματα ὑπέρογκα ὑπέδειξε Ναβουχοδονοσορ, τῷ πατρί σου]”.

13. Atunci Daniil a fost dus către împărat, iar împăratul, răspunzându-i, i-a zis lui:

14.

15.

16. „O, Daniile, [dacă] poți mie să-mi arăți judecata scrierii, și [atunci] te voi îmbrăca pe tine [în] porfiră și colier de aur voi pune împrejurul [gâtului] tău și vei avea puterea [asupra] celei de a treia părți a împărăției mele [καὶ ἕξεις ἐξουσίαν τοῦ τρίτου μέρους τῆς βασιλείας μου]!”.

17. Atunci Daniil a stat înaintea scrierii și a citit-o și așa a fost răspunzându-i împăratului: „Aceasta [este] scrierea: «A fost numărat [și] a fost socotit [și] a fost înlăturat și [judecata aceasta] a stat [ἠρίθμηται κατελογίσθη ἐξῆρται καὶ ἔστη]». [Aceasta este] ceea ce a scris mâna și aceasta [este] tâlcuirea lor.

18.

19.

20.

21.

22.

23. [Căci] tu, împăratule, ai făcut petrecere prietenilor tăi și [ei] beau vin, iar vasele casei Dumnezeului Celui viu ți-a[u] fost adus[e] ție. Și beați din ele tu și oamenii cei mari ai tăi. Și i-ați lăudat pe toți idolii, pe cei făcuți de mâna oamenilor, și Dumnezeului Celui viu [pe Dumnezeul Cel viu] nu L-ați binecuvântat. Dar duhul tău [este] în mâna Sa [καὶ τὸ πνεῦμά σου ἐν τῇ χειρὶ Αὐτοῦ] și palatul tău cel împărătesc El ți l-a dat ție și [tu] nu L-ai binecuvântat pe El și nici [nu] I-ai adus Lui laudă.

24.

25.

26. [Și] aceasta [este] judecata scrierii: «A fost numărat timpul împărăției tale [și] încetează împărăția ta, [căci] a fost scurtată și se va sfârși, [pentru că] a fost dată împărăția ta mezilor și perșilor»”.

27.

28.

29. Atunci, Baltasar, împăratul, l-a îmbrăcat pe Daniil [cu] porfiră și colier de aur a pus împrejurul [gâtului] său și i-a dat lui putere [asupra] celei de a treia părți a împărăției sale.

30. Și judecata a venit asupra împăratului Baltasar, iar palatul împărătesc a fost îndepărtat de la haldei și a fost dat mezilor și perșilor.


[1] Înaintea luminii aprinse în casă.

[2] Semnul acesta, adică această scriere minunată de pe perete.

[3] Către împărat.