Teologie pentru azi

Rugăciunea sa[1] de după cumpărarea câmpului lui Anameil [Αναμεηλ][Ier. 39, 7-12]. În WTT, numele său este חֲנַמְאֵ֥ל [Hanameel] [Ier. 23, 9, WTT] și înseamnă „căruia Dumnezeu i-a dat [ajutorul Său] cu milă” (Smith’s Bible Dictionary) sau „harul care vine de la Dumnezeu” (Hitchcock’s Names Dictionary)[2]. Pentru că Dumnezeu i-a dat mila Lui celui care și-a vândut câmpul Profetului Său.

Rugăciunea Sfântului Ieremias e plină de intimitatea sa cu Dumnezeu. E un suspin înaintea Lui. O descărcare a sufletului înaintea Sa, atâta timp cât el își începe rugăciunea cu „O [ὦ], Doamne [Κύριε]!” [Ier. 39, 17]. Și Cine este Domnul? E Cel care a făcut cerul și pământul întru tăria Sa cea mare, făcând toate prin Fiul Său, prin brațul Său cel înalt și ridicat [v. 17], întru Duhul Sfânt. Pentru că întreaga creație e lucrarea dumnezeiască a Dumnezeului nostru treimic. Și El știe toate câte există, pentru că nimic nu e ascuns de la ochii Săi [v. 17]. De atotvederea lui Dumnezeu ține întreaga noastră viață.

El face milă spre mii [v. 18], spre milioane și miliarde de oameni care Îi cer ajutorul, pentru că e atotmilostiv. Însă, Cel plin de milă, răsplătește păcatele părinților întru sânu- rile copiilor lor [v. 18]. Când? Atunci când copiii le urmează părinților lor în viața lor cea rea. Când copiii sunt o oglindă a răutății părinților lor. Pentru că Dumnezeu îi pedepsește doar pe cei care păcătuiesc fără se pocăiască.

El este „Dumnezeul cel mare și cel tare” [v. 18]. Și e mare, pentru că face lucruri pe care nimeni altul nu le poate face și e tare, pentru că minunile Sale sunt de neoprit și ating profund sufletele noastre. Sfatul cel mare al Treimii apare în v. 19, în sintagma: „Domnul sfatului celui mare [Κύριος μεγάλης βουλῆς]”. Și în sfatul cel veșnic al Treimii s-a hotărât iconomia mântuirii noastre prin Fiul. Tocmai de aceea, El, Fiul întrupat, e Domnul care duce la îndeplinire sfatul cel mare al Dumnezeului nostru treimic. Căci Iisus Hristos, Domnul nostru, e Domnul sfatului celui mare al Treimii.

Domnul e puternic întru lucruri [v. 19], întru lucrurile Sale, adică în faptele Sale. Pentru că ἔργον înseamnă lucru, dar și faptă. Și când vorbim despre lucrurile lui Dumnezeu, vorbim despre ceea ce El a creat, a făptuit, a zidit. Dumnezeul cel mare este Cel care ține toate în palma Sa. E Domnul cel cu nume mare, cu nume mai presus de orice nume [v. 19]. Și Atotțiitorul are ochii Săi îndreptăți spre căile oamenilor, pentru ca să răsplătească fiecăruia după calea sa [v. 19], după viața sa. Atotvederea lui Dumnezeu e în relație cu faptul că El este Judecătorul cel drept al tuturor oamenilor. Căci Cel care ne vede și ne știe cu adevărat este Cel care ne judecă cu adevărat. Tocmai de aceea, judecata Sa e dreaptă și cuvântul judecății Sale e adevărul. Pentru că verdictul judecății Sale e adevărul vieții noastre.

Fiecare om are calea sa, are viața lui, are modul lui de-a fi. Și Dumnezeu dă fiecăruia „după calea sa [κατὰ τὴν ὁδὸν αὐτοῦ]”, după adevărul profund al vieții sale.

Domnul a făcut semne și minuni în pământul Egiptosului, atunci când l-a scos pe Israil din robie [v. 20]. Tot la fel, când ne-a scos pe noi din robia demonilor, Domnul a făcut minuni nenumărate, pentru ca mai apoi să moară pentru noi și să coboare în Iad și să scoată de acolo pe Sfinții Lui. Dumnezeu face mereu semne și minuni spre mântuirea noastră. Tocmai de aceea, în fiecare dintre noi, El Își face nume mare [v. 20] prin mila Sa și prin ajutorul Său cel grabnic față de noi. Căci așa cum l-a scos pe Israil din robie, așa ne scoate și pe noi din multe dureri și necazuri ale vieții noastre. Ieșirea lui Israil din Egiptos a făcut-o Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt [v. 21]. A făcut-o prin multe semne și minuni, pentru că oamenii lui Dumnezeu au văzut vederi mari, mari vedenii dumnezeiești [v. 21].

Substantivul ὅραμα înseamnă vedere. Dar vedere ca un echivalent al vedeniei. Sintagma „ὁράμασιν μεγάλοις [vederile cele mari]” înseamnă vedeniile cele mari ale lui Dumnezeu. Și vederile Lui cele preasfinte se văd prin slava Lui cea dumnezeiască.

Dumnezeu i-a dat lui Israil pământul său, potrivit jurământului făcut de El părinților săi celor sfinți [v. 22]. Și pământul făgăduit e pământul în care curge lapte și miere [v. 22]. Sfântul Chirillos, Patriarhul Alexandriei, a spus că acest pământ făgăduit, în care curge lapte și miere, e o vorbire tainică despre Dumnezeul nostru treimic. Pentru că din Tatăl Se naște Fiul și purcede Duhul Sfânt, Fiul fiind laptele care ne hrănește pe noi și Duhul Sfânt fiind mierea care ne îndulcește pe noi. Căci pământul i s-a dat spre ascultare de Dumnezeu. Însă ei „au intrat [în pământul făgăduit] și l-au luat pe el [în posesie], dar nu au ascultat glasul Tău și în poruncile Tale nu au umblat” [v. 23].

Dumnezeu Și-a împlinit făgăduința Sa, dar nu și oamenii! Și când ei nu au ascultat, Dumnezeu a adus asupra lor pe cele rele [τὰ κακὰ] [Ier. 39, 23, LXX]. Cele rele sunt pedepsele lui Dumnezeu. Pentru că oamenii le simt ca „rele” în viața lor, când ele, de fapt, sunt medicamentele pentru vindecarea de păcatele lor.

Mulțimea [ὄχλος] demonilor vine spre cetatea aceasta, spre noi înșine, vrând să ne ia din nou pe noi în stăpânirea lor [v. 24]. Mâinile haldeilor sunt mâinile demonilor. Căci ei sunt cei care se războiesc cu noi continuu. Și noi vedem, Doamne, că tot ce ai zis, aia ai și făcut cu noi și faci și vei face [v. 24]! Fără Tine cădem în mâinile lor [v. 25], ale celor care ne robesc pe noi și ne vor răul, răul pentru veșnicie[3].

[1] Textul rugăciunii, în traducerea mea, e acesta:

„17. „O, Doamne, Tu ai făcut cerul și pământul [cu] tăria Ta cea mare și [cu] brațul Tău cel înalt și ridicat! Nimic nu are să se ascundă de Tine.

18. Făcând milă spre mii [ποιῶν ἔλεος εἰς χιλιάδας] și răsplătind păcatele părinților întru sânurile copiilor lor [cei] după ei [καὶ ἀποδιδοὺς ἁμαρτίας πατέρων εἰς κόλπους τέκνων αὐτῶν μετ᾽ αὐ- τούς]. [Tu ești] Dumnezeul cel mare și cel tare,

19. Domnul sfatului celui mare și Cel puternic [întru] lucruri. [Tu ești] Dumnezeul cel mare, Atotțiitorul, și Domnul cel cu nume mare [μεγαλώνυμος]. Ochii Tăi [sunt] întru căile fiilor oamenilor [οἱ ὀφθαλμοί Σου εἰς τὰς ὁδοὺς τῶν υἱῶν τῶν ἀνθρώπων], [ca] să dai fiecăruia după calea sa [δοῦναι ἑκάστῳ κατὰ τὴν ὁδὸν αὐτοῦ].

20. Care ai făcut semne și minuni în pământul Egiptosului [și], până [în] ziua aceasta, și în Israil, și în[tre] cei muritori. Și Ți-ai făcut Ție nume ca [în] ziua aceea

21. și l-ai scos pe poporul Tău, pe Israil, din pământul Egiptosului, cu semne și cu minuni și în[tru] brațul cel înalt și cu vederile cele mari [καὶ ἐν ὁράμασιν μεγάλοις].

22. Și le-ai dat lor pământul acesta, pe care l-ai jurat părinților lor, pământul curgând lapte și miere [γῆν ῥέουσαν γάλα καὶ μέλι].

23. Și au intrat și l-au luat pe el, dar nu au ascultat glasul Tău și în poruncile Tale nu au umblat. Toate câte le-ai poruncit lor nu le-au făcut, iar [Tu] ai făcut să le vină lor împreună toate relele acestea.

24. Iată, mulțimea vine spre cetatea aceasta [ca] să o ia pe ea! Și cetatea a fost dată întru mâinile haldeilor, a celor care se războiesc [cu] ea de la fața sabiei și a foametei. [Iar] cum ai zis, așa s-a făcut.

25. Și Tu zici către mine: «Câștigă-ți ție câmp pe argint!». Și am scris carte și am pecetluit-o și am adeverit [cu] martori, dar cetatea a fost dată întru mâinile haldeilor…”.

[2] Cf. http://www.kingjamesbibledictionary.com/Dictionary/Hanameel.

[3] Terminat la ora 20.00, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.

Cine se semețește, cine crede lucruri mari și neadevărate despre el însuși, acela gândește cele deșarte [Ps. 2, 1, LXX]. Cugetarea deșartă e cugetarea păcătoasă. Visarea păcătoasă. Și cugetarea cea deșartă e la polul opus al dreptei cugetări, al cugetării la Dumnezeu ziua și noaptea. Cine se împotrivește Tatălui și Unsului Său, adică Fiului Său [Ps. 2, 2, LXX], și Duhului Sfânt, se împotrivește lui Dumnezeu. Fiul întrupat este Hristosul sau Unsul Tatălui, pentru că El a primit ungerea cea dumnezeiască pentru noi. Și ungerea Lui cea dumnezeiască este umplerea umanității Sale de slava Sa, pe care a îndumnezeit-o deplin. Pentru ca să ne dăruie și nouă, tuturor celor credincioși, din slava Lui, prin care să ne sfințim și noi viața noastră.

Ce vor toată ziua cei păcătoși? Să rupă legăturile poruncilor, cele prin care noi ne legăm duhovnicește de Dumnezeu, și să lepede jugul cel bun al credinței [Ps. 2, 3, LXX]! Tocmai de aceea, Dumnezeu, Cel care locuiește în ceruri [ὁ κατοικῶν ἐν οὐρανοῖς], râde de ei și îi batjocorește pe ei [Ps. 2, 4, LXX]. Pentru că nu poți să ajungi în cer prin păcate, ci numai prin legăturile poruncilor și prin jugul cel bun al credinței, al ascezei dumnezeiești.

Dumnezeu va râde de cei păcătoși, îi va batjocori și „va vorbi către ei în urgia Lui [ἐν ὀργῇ Αὐτοῦ] și în mânia Lui [ἐν τῷ θυμῷ Αὐτου]” [Ps. 2, 5] la Judecata Sa cea dreaptă. Și aceasta „îi va tulbura pe ei [ταράξει αὐτούς]” [Ps. 2, 5, LXX] veșnic, pentru că pedeapsa lor va fi veșnică.

Însă cel Sfânt al lui Dumnezeu e pus de El împărat peste Sion, peste muntele cel sfânt al Lui [Ps. 2, 6]. Sfântul lui Dumnezeu e primit în Împărăția lui Dumnezeu. Și Împărăția Lui cea veșnică este ca un munte înalt și sfânt, pentru că e câștigată prin sfințenie și prin multă osteneală, iar nu prin lene și prin destrăbălare.

Muntele Sion [Σιων] este în ebraică Har Țiiion [הַר צִיּוֹן‎] și are 765 de metri[1]. Și în Sion e mormântul Sfântului Profet David, dar și locul Cinei celei de Taină[2]. Pentru că trebuie să fii Sfânt ca să le înțelegi pe cele sfinte ale lui Dumnezeu.

Însă Împăratul [Βασιλεὺς] de la Ps. 2, 6, LXX, este Hristos Domnul, Cel care ne-a vestit nouă porunca Domnului [Ps. 2, 7, LXX]. Și Tatăl ne vorbește în mod explicit despre Fiul Său, Cel născut din El din veșnicie [Ps. 2, 7, LXX], și El este Cel care stăpânește tot pământul [Ps. 2, 8]. Și Hristos este Păstorul Bisericii, Cel care păstorește cu toiag de fier, pentru că îi zdrobește pe cei păcătoși [Ps. 2, 9].

Ca să fii împărat peste tine însuți trebuie să înțelegi voia lui Dumnezeu. Pentru că nu putem judeca în mod drept, dacă nu învățăm voia lui Dumnezeu [Ps. 2, 10]. Iar viața cea duhovnicească e aceasta: în care Îi slujim lui Dumnezeu cu frică și ne bucurăm de El cu cutremurare dumnezeiască [Ps. 2, 11, LXX]. Frica de Dumnezeu ne umple de cutremurare dumnezeiască. Frica Lui e plină de bucuria Lui. Iar cei care au o viață evlavioasă, în mod paradoxal, trăiesc frica de El împreunată cu bucuria față de El.

Dacă nu luăm învățătura Lui și nu ne sfințim viața în comuniune cu Dumnezeu, de aceea trăim urgia Lui [Ps. 2, 12]. Urgia și mânia Lui se manifestă în viața noastră. Mânia Lui se aprinde degrabă [Ps. 2, 12, LXX], pentru că Îl mânie păcatele noastre pentru care nu ne pocăim. Și păcatele noastre ne pot omorî, pentru că, datorită lor, Dumnezeu ne nimicește din calea cea dreaptă [Ps. 2, 12, LXX], adică nu ne mai dă timp de pocăință și de mântuire. Dar cei care nădăjduiesc în Dumnezeu sunt fericiți [Ps. 2, 12, LXX], pentru că nădejdea lor e plină de pace și de bucurie. Ei nădăjduiesc în răsplata cea veșnică a lui Dumnezeu, pentru că deja sunt cu El și se bucură împreună cu El[3].

[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mount_Zion. [2] Ibidem.

[3] Terminat la 14. 43, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.

Psaltirea Bisericii îl fericește pe omul lui Dumnezeu, pe cel Sfânt al Lui. Pe omul care trăiește cu Dumnezeu tot timpul. Pentru că este fericit omul [ἀνήρ] care nu merge în sfatul celor neevlavioși și nu stă în calea păcătoșilor și nu șade pe scaunul celor ciumați [λοιμῶν] [Ps. 1, 1, LXX], al celor bolnavi de patimi grele. Cel care trăiește „în sfatul neevlavioșilor [ἐν βουλῇ ἀσεβῶν]” [Ps. 1, 1, LXX], după sfaturile lor cele rele, are prieteni răi. Pentru că ei îl învață la rele, la cele potrivnice voii lui Dumnezeu. Și când faci cele rele, atunci stai „în calea păcătoșilor [ἐν ὁδῷ ἁμαρτωλῶν]” [Ps. 1, 1, LXX], pentru că trăiești ca un păcătos notoriu.

Și dacă este o cale a păcătoșilor, atunci, cu siguranță, este și o cale a Sfinților. Sau ieșirea de pe calea Sfinților e tocmai calea păcătoșilor. Pentru că păcatul este ieșirea noastră din bine, din relația cea sfântă, interioară, cu Dumnezeu.

„Pe scaunul ciumaților [ἐπὶ καθέδραν λοιμῶν]” [Ps. 1, 1, LXX] stau cei care rămân în păcatele lor. Care nu se pocăiesc pentru ele, care nu se leapădă de ele. „Ciuma sau pesta (lat. pestis = epidemie) este o boală infecțioasă deosebit de contagioasă, produsă de bacteria Yersinia pestis”[1]. Puricele de șobolan transmite forma bubonică a ciumei de la șobolan la om. Incubația durează de la câteva ore până la 7 zile[2]. Și când se manifestă, boala produce „febră, dureri de cap și articulații, stare de abatere, slăbiciune până la pierderea conștiinței”[3]. Pentru că păcatul, prima oară, ne pare ceva „bun”, dar urmările lui rele apar în timp. El rămâne în noi prin răul său, dacă nu ne lepădăm de el prin mărturisire sacramentală.

Omul care nu păcătuiește e un om fericit. Inima lui e plină de slava lui Dumnezeu. Pentru că „în legea Domnului [este] voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea” [Ps. 1, 2, LXX]. Voia lui urmează voii lui Dumnezeu. Fericirea noastră este starea interioară de curăție și de sfințenie. A asculta de voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi cuvios, a trăi plin de rugăciune și de cugetare teologică. Verbul μελετάω înseamnă a gândi atent la ceva, a cugeta ceva anume. Aici avem viitorul: „μελετήσει ἡμέρας καὶ νυκτός [va cugeta ziua și noaptea]” [Ps. 1, 2, LXX]. Pentru că întreaga noastră viață creștină e o cugetare teologică, o continuă dorință de a-L înțelege pe Dumnezeu și de a înțelege voia lui Dumnezeu cu noi.

Nu avem nicio clipă pentru noi! Pentru că orice clipă a vieții noastre trebuie dăruită lui Dumnezeu. Și dacă Îi slujești Lui tot timpul, atunci nu ești o buruiană, ci „un pom sădit lângă ieșirile apelor [τὰς διεξόδους τῶν ὑδάτων]” [Ps. 1, 3, LXX]. Apele harului ne hrănesc. Suntem pomii cei verzi și plini de roade ai lui Dumnezeu, pentru că El ne sporește pe noi. El ne dă viață din belșug.

Dăm rodul nostru „la timpul său [ἐν καιρῷ αὐτοῦ]” [Ps. 1, 3, LXX], dacă ne nevoim duhovnicește. Virtuțile noastre cresc, înfloresc și rodesc duhovnicește, dacă noi le lucrăm tot timpul. Și rodul [τὸν καρπὸν] [Ps. 1, 3, LXX] nostru e duhovnicesc, pentru că noi conlucrăm cu Dumnezeu tot timpul la mântuirea și sfințirea noastră.

Neevlavioșii sunt ca praful [Ps. 1, 4, LXX], pentru că n-au rădăcini duhovnicești. La Judecata lui Dumnezeu, cei neevlavioși nu se vor ridica, nu vor avea îndrăzneală către Domnul, pentru că nu vor fi în sfatul Drepților, în ceata lor [Ps. 1, 5, LXX]. „Calea Drepților [ὁδὸν Δικαίων]” e cea cunoscută de Dumnezeu, e calea sfințeniei, pentru că împreună cu Dumnezeu ne sfințim noi. Însă va pieri calea neevlavioșilor [Ps. 1, 6, LXX], adică păcatul, pentru că în Iad nu vom mai putea păcătui. Căci Iadul va fi chinul veșnic pentru păcatele noastre nepocăite, pentru păcatele nespovedite ale vieții noastre[4].

[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pestă.

[2] Ibidem. [3] Ibidem.

[4] Terminat la 12. 55, în zi de vineri, pe 19 februarie 2021.