Teologie pentru azi

12. Carhidonii [Καρχηδόνιοι][1]/ cartaginezii, negustorii tăi, din mulțimea a toată tăria ta, argint și aur și fier și cositor și plumb au adus pe piața [τὴν ἀγοράν] ta.

13. Ellasul [ἡ Ἑλλὰς]/ Grecia și cea întreagă [ἡ σύμπασα] și cele care sunt întinse [τὰ παρατείνοντα], acestea îți negustoreau ție, [iar cu] sufletele oamenilor și [cu] vasele cele de aramă au dat comerțul [τὴν ἐμπορίαν] tău.

14. Din casa lui Tergama [ἐξ οἴκου Θεργαμα], cai și călăreți au dat [pentru] piața ta.

15. Fiii rodiilor[2]/ rodionilor[3], negustorii tăi din insule, au înmulțit comerțul tău [cu] dinții cei de fildeși [ὀδόντας ἐλεφαντίνους] și celor care le aduc [le aduceau] le dădeai plățile tale,

16. [iar] oamenii comerțului tău, din mulțimea cea amestecată a ta, mir și broderii din Tarsis și [din] Ramot și [din] Horhor [στακτὴν καὶ ποικίλματα ἐκ Θαρσις καὶ Ραμωθ καὶ Χορχορ] au dat [pentru] piața ta.

17. Iudasul și fiii lui Israil, aceștia [sunt] negustorii tăi, [ocupându-se] cu vânzarea de grâu și de miruri și de casia și de mierea cea dintâi și de ulei și de rășină, [pe care] le-au dat spre cel amestecat al tău [ἔδωκαν εἰς τὸν σύμμικτόν σου].

18. Damascosul [Δαμασκὸς]/ Damascul[4] [este] negustorul tău din mulțimea a toată puterea ta. [El ți-a adus] vinul de Helvon [οἶνος ἐκ Χελβων] și lânurile de Militos[5] [καὶ ἔρια ἐκ Μιλήτου]/ de Milet[6].

19. Iar vin întru piața ta ți-au adus din Asil [Ασηλ]. Fierul lucrat și roțile este [sunt] în[tru] cel amestecat al tău.

20. Dedan [Δαιδαν] [este unul dintre] negustorii tăi [și] cu dobitoacele cele alese [vine] spre carele [tale].

21. Arabia și toți stăpânitorii Chidarului [ἡ Ἀραβία καὶ πάντες οἱ ἄρχοντες Κηδαρ]: [și] aceștia [sunt] negustorii tăi, [iar de la ei], prin mâna ta, [vin] cămile și berbeci și miei, cu care negustoresc [pentru] tine.

22. Negustorii [din] Sava și [din] Ragma [Σαβα καὶ Ραγμα], [și] aceștia [sunt] negustorii tăi: cu mirodeniile cele dintâi și [cu] pietrele cele bune și [cu] aur au dat [pentru] piața ta.

23. Harranul și Hannaul [Χαρραν καὶ Χαννα], [și] aceștia [sunt] negustorii tăi, [dar și] Assurul și Harmanul [Ασσουρ καὶ Χαρμαν] [sunt] negustorii tăi,

24. făcând comerț [cu] hiacint și [cu] odoarele cele alese, [care sunt] legate [cu] funii și [cu] cele de chiparos.

25. [Vin] corăbiile, [iar] în ele [sunt] carhidonii/ cartaginezii, negustorii tăi, [venind] cu mulțime în cel amestecat al tău. Și ai fost săturat și ai fost îngreuiat foarte în inima mării [καὶ ἐνεπλήσθης καὶ ἐβαρύνθης σφόδρα ἐν καρδίᾳ θαλάσσης].

[1] De la cetatea Καρχηδόνα din Tunisia de azi, adică Cartagina, cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Καρχηδόνα și https://en.wikipedia.org/wiki/Carthage.

[2] De la N. pl. Ῥόδιοι.

[3] De la G. pl. Ῥοδίων.

[4] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Damascus.

[5] De la Μίλητος.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Miletus.

Iubiții mei[1],

ați auzit cu siguranță expresia că cineva „are draci pe el”, de aceea nu stă locului, nu stă cuminte. Se spune acest lucru cu precădere despre copii, căci ei sunt cei mai neastâmpărați. Însă sintagma este una reală și nu fantezistă! Pentru că demonii se lipesc de sufletul și de trupul nostru la propriu, în mod spiritual, atâta timp cât ei sunt duhuri, și ne influențează comportamentul în mod rău.

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele meu duhovnicesc, pe calea ascezei sale celei sfinte, a îndumnezeirii sale, a ajuns să îi vadă pe Sfinții și pe Îngerii lui Dumnezeu în Împărăția Sa, dar și pe demoni. Și despre unele din aceste vederi demonice, el a scris următoarele: „La un moment dat am început să văd pe fruntea mea, stând într-un mod obsedant, doi demoni, unul sub forma unui corb, altul sub forma unui șobolan. Pe ei îi vedeam în timp ce mă rugam, ca existând în paralel cu lumina [dumnezeiască] și pacea [duhovnicească] din sufletul meu, dar prezența lor era sâcâitoare, enervantă.

Mai apoi, în locul celor două prezențe demonice, a apărut un diavol chircit, pe care nu puteam să îl înlătur de pe fruntea mea [prin rugăciune]. Și acesta îmi inducea vorbe urâte și injurioase la adresa Sfintei Fecioare [Maria] sau la adresa celor sfinte…și asta mă tortura interior. După luni de rugăciune cu aceste prezențe obsedante la fruntea mea, au început să dispară imaginile demonice, mai întâi din dreapta capului meu, apoi din stânga frunții mele și, în cele din urmă, a plecat și demonul care trona pe fruntea mea. În locul demonilor, am fost inundat de lumina dumnezeiască și vedeam în inima mea crucea luminoasă. Plecarea demonilor de la mine am înțeles că se constituie în finalul bătăliei mele pentru purificarea de păcatele mele din trecut. Însă vedeam în inima mea lumina, dar mintea nu mi se curățise încă.

Când și mintea [mi] s-a purificat, lumina mi-a cuprins și capul și apoi, cu timpul, lumina dumnezeiască a învins și a cuprins ultimele zone întunecate ale trupului meu, văzându-mă cu totul în lumina Sa. Eram în lumină și eu însumi eram lumină. Din când în când însă, datorită unui gând sau a unei simțiri necurate, a mânierii sau a unui cuvânt nelalocul lui, care mă tulburau, lumina dispărea din mine. După câteva ore sau zile de rugăciune, depinzând de gravitatea vinei sau a greșelii mele și după căința mea, lumina reapărea și mai puternică în persoana mea și mai revelatoare de lucruri și fenomene dumnezeiești, atât de multe și mari, pe care nici nu le mai țin minte”[2].

Pentru că demonii ni se împotrivesc la propriu, în chip și fel, și alipirea lor de noi înseamnă influențarea noastră la nivelul gândurilor, al sentimentelor, al voinței noastre, al faptelor noastre. De aceea, nevoitorii ortodocși se roagă tot timpul Domnului și au mare atenție la gândurile și simțirile pe care le au, pentru că știu că demonii le pot strecura oricând în mintea lor gândurile lor, adică influențele lor demonice. Iar când ucenicii duhovnicești se duc la Părinții lor înduhovniciți ca să își mărturisească gândurile pe care le au, se duc pentru ca aceia, luminați de Dumnezeu, să le spună care sunt bune și care sunt rele. Pentru ca ei, ucenicii lor, să nu considere gând bun un gând venit de la demoni și să ajungă la o mare înșelare demonică în viața lor.

Tocmai de aceea, în viața ortodoxă toți avem nevoie de sfat și de îndrumare duhovnicească și, în același timp, nimeni nu poate trăi duhovnicește fără multă nevoință și fără o viață bisericească continuă. Ne nevoim acasă, ne nevoim la locul de muncă, ne nevoim pretutindeni și, în mod comunitar, la Biserică, slujind împreună cu confrații noștri în credință, pentru că viața duhovnicească este una mereu dinamică și mult ostenitoare.

Sfântul Lucas ne spune că omul din Evanghelia de azi [Lc. 8, 26-39] „avea demoni de multe vremuri [εἶχεν δαιμόνια ἐκ χρόνων ἱκανῶν]” [Lc. 8, 27, BYZ] în el însuși. De mulți ani omul acesta trăia cu demonii în el și aceia îl chinuiau în chip și fel. Și îl făceau să fie asocial, pentru că omul demonizat „[cu] veșmânt nu se îmbrăca și în casă nu rămânea, ci în morminte [ἀλλ᾽ ἐν τοῖς μνήμασιν]” [Ibidem].

Demonii îl făceau să pară că e „nebun”, dar el nu era „nebun”, ci demonizat! Și demonizarea nu e o boală, ci o conlocuire în tine cu demonii. Și când ajungi să ai în tine demoni și ei să te învețe la rele, atunci viața ta se strică continuu. Iar pentru că nimeni nu e ferit de atacurile demonilor și de intrările lor în noi, trebuie să trăim duhovnicește tot timpul. Adică spovedindu-ne și împărtășindu-ne în mod regulat, rugându-ne continuu, postind, citind cărți sfinte, dând milostenie, iertând celor care ne greșesc, ajutându-i pe toți după puterile noastre, slujind Domnului cu bucurie și cu pace. Pentru că împotriva demonilor se poate lupta numai duhovnicește. Și pe măsura la cât ne smerim în fața Domnului și la cât le lăsăm pe toate ale noastre în seama Lui, pe atât suntem plini de slava lui Dumnezeu și feriți de atacurile cele mârșave ale demonilor.

Îi auzim pe mulți că sunt îndurerați din cauza oamenilor. Ba ne-au trădat încrederea, ba ne-au escrocat, ba au fost infideli, ba au fost răi și răzbunători cu noi…Și durerea oamenilor e reală, pentru că reală e și răutatea lor. Dar dacă am cunoaște cât de puțin răutatea demonilor, adică a acelora care îi învață pe oameni la rele, am înțelege ce luptă duc demonii cu noi ca să ne învețe să facem răul în viața altora. Și, mai ales, am înțelege că esența răutății oamenilor este formată din gânduri ale demonilor, din gânduri primite de oameni de la demoni, și pe care oamenii le trăiesc, din neștiință, ca și când ar fi ale lor.

Oamenii preiau în inima lor gândurile demonilor, pentru că nu au luminare de la Dumnezeu ca să vadă că acelea sunt gândurile demonilor și nu ale lor. Fiind indiferenți față de gândurile care îi străbat, fiind oameni necredincioși și neștiutori ai luptei duhovnicești cu demonii, oamenii se demonizează continuu, pe măsură ce fac fapte sub influența demonilor. Drăcuie, blestemă, înjură, mint, fură, curvesc, înșală, hulesc, omoară, cred în tot felul de erezii, trăiesc indiferent față de voia lui Dumnezeu și asta e starea de demonizare interioară a oamenilor! Pentru că fac toate aceste păcate și nu se pocăiesc pentru ele. Și nu se pocăiesc, pentru că ei consideră că „asta e viața lor”, că „așa e viața omului”!

Dar viața omului nu are nimic de-a face cu păcatul! Viața omului e cu totul duhovnicească, e cu totul sfântă, pentru că omul e chemat de Dumnezeu la sfințenie, adică la viața împreună cu El, și nu la coabitarea cea rea cu demonii. De aceea, tot păcatul și toată patima trebuie spovedite. Pentru ele trebuie să ne pocăim continuu. Pentru ca să scăpăm de patimile noastre trebuie să ne nevoim zilnic. Pentru că Dumnezeu ne ajută în fiecare clipă, prin slava Lui, să scăpăm de păcat și de moarte și de demoni, pentru ca să trăim dumnezeiește pe pământ.

În persoana divino-umană a Domnului nostru Iisus Hristos, noi avem viața duhovnicească, adevărata viață a omului, iar în persoana celui demonizat din Evanghelia de azi avem viața omului care trăiește la întâmplare, care trăiește aiurea, care trăiește după capul lui, fără să Îl asculte pe Dumnezeu.

Demonii țipau din cel demonizat, pentru că se știau vrednici de chinurile cele veșnice [Lc. 8, 28]. Când ajungem să ne pocăim pentru toate păcatele noastre, ajungem și noi la conștiința Iadului în care suntem. Și zdrobirea interioară pe care o trăim atunci e începutul pocăinței noastre. Căci, luminați de Dumnezeu, începem să ne vedem adâncul fărădelegilor noastre, adâncul greșelilor noastre, și să cerem mila și iertarea și ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru că, fără pocăință, iubiții mei, nu este niciun început de mântuire! Trebuie să renunți la tot păcatul, trebuie să te doară tot păcatul pe care l-ai săvârșit, trebuie să urăști tot păcatul pe care îl faci. Trebuie să nu consideri niciun păcat ca fiind „un lucru bun” sau „folositor” ție însuți, pentru că el e moarte și chin veșnic. Și nu ne putem bucura de ceea ce ne omoară și ne separă veșnic de Dumnezeu.

O legiune [λεγεών] [Lc. 8, 30, BYZ] de demoni locuia în acest om! O legiune romană avea circa 6.000 de soldați pedeștri, 120 de soldați călări, plus oameni de ajutor, trupe auxiliare[3]. Și toată această mulțime de ființe spirituale rele, invidioase, răzbunătoare, hulitoare, locuia într-un singur om!…E cu totul și cu totul înspăimântător, nu?!…Însă, de fiecare dată când am de-a face cu un demonizat, când ajung să văd un demonizat care se manifestă haotic la Slujbe, eu văd mai întâi de toate marea milă și multa bunătate a lui Dumnezeu cu el. Pentru că, în ciuda tuturor acestor ființe parazitare și rele, care îl împing la toate relele, bărbatul, femeia sau copilul în cauză e încă viu și rabdă toată această neorânduială enormă din ființa lui. Pe măsura demonilor din el și Dumnezeu îl ajută să rabde și să fie viu. Fiindcă Dumnezeu dorește ca cel în cauză, demonizatul, să se pocăiască de relele pe care le-a făcut și pentru care a ajuns în starea aceasta de posesie demonică și să fie viu și să se mântuie.

Căci Dumnezeu îngăduie demonilor să intre în om, dar nu pentru a-l omorî pe om, ci pentru a-l smeri! Toate durerile și necazurile pe care le trăim, le trăim spre smerirea noastră, spre educarea noastră, spre venirea noastră în fire, spre mântuirea noastră. Școala durerii e școala mântuirii. Dacă nu vrei de bună voie să asculți de Dumnezeu, El te pedepsește cu iubire spre îndreptarea ta. Și El te pedepsește pe măsura încrâncenării tale față de El, pe măsura luptei tale prostești cu El. Dar când vede că inima ta se înmoaie, când vede că lepezi relele de la tine, că îți pare rău pentru ce ai făcut, tot El ți-o ia înainte și te cheamă la a primi iertarea Lui. Pentru că slăbește mânia Lui față de tine și te iartă pentru păcatele tale.

Așa că nicio zi a vieții noastre nu o trăim fără raportarea noastră la Dumnezeu. Chiar dacă credem sau chiar dacă nu credem în El, tot ceea ce facem în viața noastră de zi cu zi facem în relație cu Dumnezeu. Pentru că, prin tot ceea ce facem, noi Îl iubim sau Îl hulim pe El.

– Și de ce toate ale vieții noastre sunt în relație cu Dumnezeu?

– Pentru că El ne-a creat pentru relația veșnică cu Sine! Împlinirea noastră veșnică ține de relația noastră cu El.

– Atunci cum suntem noi liberi să alegem binele sau răul, dacă împlinirea noastră e numai în relația cu El?

– Deși împlinirea noastră reală e viața cu Dumnezeu, noi suntem creați de El liberi. Liberi să alegem viața cu El sau să ne împotrivim Lui. Și din păcatele pe care le facem și pentru care ne pocăim cu multă amărăciune interioară, vedem ce înseamnă să ne împotrivim voii Lui. Suntem liberi să alegem între bine și rău, dar răul ne omoară, pe când binele ne zidește veșnic. Și pentru că putem alege răul și nu îl alegem, ci alegem să Îi slujim Dumnezeului nostru treimic, Părintelui și Făcătorului nostru, noi ne întărim în bine în mod voit. Pentru că Îl alegem pe El în fiecare clipă. Și dacă Îl alegem pe El mereu și creștem veșnic în relația cu Sine, arătăm că răul ar fi fost cea mai mare tragere în jos a noastră, cea mai mare neîmplinire.

Și ce altceva e Iadul, decât cea mai proastă alegere a oamenilor? Ce e Iadul, cu chinurile lui cele veșnice, decât neîmplinirea veșnică a oamenilor? Pentru că ei au ales păcatul, au ales să stea departe de Dumnezeu, și și-au agonisit un Iad veșnic prin multiplele lor alegeri rele. Dar de ce să alegi răul la nesfârșit, când pocăința retează răul de la rădăcină? De ce să vrei un Iad veșnic, o neîmplinire veșnică, o suferință veșnică, în locul Împărăției lui Dumnezeu, care e împlinirea omului cea mai presus de orice așteptare?

Căci noi, azi, în clipa de față, vrem să vedem lucruri nemaivăzute, să trăim clipe unice, să fim nemuritori, să avem o cunoaște abisală a lucrurilor, să iubim și să fim iubiți de mulți oameni. Însă Împărăția lui Dumnezeu e toate acestea! Pentru că El ni le va dărui pe toate acestea și multe altele întru Împărăția Sa.

După multă nevoință și curățire dumnezeiască, Sfinții lui Dumnezeu încep să aibă luminări și vedenii dumnezeiești. Însă vedenia dumnezeiască e o vedere de scurtă durată a ceea ce e în Împărăția lui Dumnezeu. Cu voia lui Dumnezeu, suntem ridicați extatic ca să vedem dumnezeiește, întru slava Lui, cele dintru Împărăția Sa. Luminarea dumnezeiască este o umplere a noastră de înțelegere sfântă, prin slava lui Dumnezeu, ca să cunoaștem deodată, fără efort de înțelegere, un anume lucru teologic și duhovnicesc. Dar ceea ce trăiesc aici Sfinții lui Dumnezeu în materie de vedere și de înțelegere dumnezeiască, pentru anumite minute sau ore sau zile, când ajung în Împărăția lui Dumnezeu văd și simt și trăiesc veșnic. Pentru că în Împărăția Lui vom fi veșnic văzători ai tainelor lui Dumnezeu. Acolo nu va mai fi pentru puțin timp, ca aici, pe pământ, ci continuu și veșnic. Pentru că toată viața și bucuria și împlinirea și cunoașterea noastră cele veșnice vor fi Dumnezeu. El ne va umple veșnic de slava Lui și ne va arăta lucruri atât de sfinte și de minunate în Împărăția Sa, pe care nu ni le-am fi putut imagina vreodată pe pământ, chiar dacă am fi trăit sute sau mii de ani. Așa că nu poți să te arunci în Iad ca nebunul, când oferta lui Dumnezeu e atât de împlinitoare. Pentru că, împreună cu El, în mod desăvârșit, noi trăim acum și veșnic lucrurile care ne împlinesc pe noi cu totul.

Când demonizatul a fost vindecat, el s-a „îmbrăcat și, fiind întreg la minte [σωφρονοῦντα], [ședea] lângă picioarele lui Iisus” [Lc. 8, 35, BYZ]. Ședea, Îl asculta, era în toate mințile. Pentru că și noi trebuie să ne îmbrăcăm în fiecare clipă în ascultarea de Dumnezeu, pentru ca să fim întregi la minte. Mintea întreagă e mintea luminată de slava lui Dumnezeu. Și mintea care e plină de slava Lui, aceea stă la picioarele Sale, adică sub conducerea Lui continuă. Pentru că numai El ne poate călăuzi spre viața cea adevărată, spre adevărata viață a omului, atâta timp cât El știe cum e viața pentru care ne-a zidit. Și El ne călăuzește mereu spre a face voia Sa, dacă noi ne smerim continuu înaintea Lui și cerem ajutorul Său continuu.

Fiecare face ce vrea cu viața lui, dar contează unde ajungem fiecare. Dacă credem că știm ceea ce facem și ajungem în Iad, n-am știut nimic pe pământ. Dar dacă considerăm că fără El nu putem face nimic și Îi cerem să ne ajute tot timpul și, cu ajutorul Lui, ajungem să moștenim Împărăția lui Dumnezeu, atunci viața cu El a fost alegerea cea mai înțeleaptă. Pentru că ea nu ne-a dus la chinurile cele veșnice, ci la împlinirea noastră cea veșnică. Amin!

[1] Începută la 10. 34, zi de joi, 21 octombrie 2021. Soare, 14 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 263-264.

[3] Cf. Friberg Greek Lexicon, 17. 116, apud BW 10.