Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Praedicationes (vol. 12)

Praedicationes (vol. 12)

Pagina sursă a cărții.

*

„Începutul e bucurie, dacă ne bucurăm de Cel care ne dă viață, de Dumnezeu Însuși. Și e bucurie, dacă înțelegem că e un timp al înfrumusețării interioare noul început, că anul bisericesc e un timp al slujirii lui Dumnezeu și al oamenilor, că e un timp al îndumnezeirii noastre. Iar Evanghelia zilei [Lc. 4, 16-22] ne vorbește despre un început dumnezeiesc de care toți avem nevoie, despre un început al înțelegerii Dumnezeieștii Scripturi, adică despre momentul când Domnul a început să tâlcuiască profețiile care se refereau la Sine” (p. 6).

„Domnul, deși era Fiul lui Dumnezeu întrupat, El S-a nevoit și cu cititul cărților, după cum S-a nevoit și cu rugăciunea îndelungă în singurătate. Iar locul de aici [Lc. 4, 17, BYZ] e o mărturie neîndoielnică asupra acestui lucru. Pentru că El știa să citească și citea cărți. Iar dacă știi să citești, știi și să scrii. Pentru că Domnul a muncit, a scris, a citit, S-a rugat, a postit, a călătorit mult, a propovăduit mult, a răbdat toate pentru noi, S-a luptat cu tot păcatul și cu toată ispita, pentru ca să ne învețe pe noi toată virtutea întru umanitatea Sa. Pentru ca noi să vedem în El exemplul absolut de viață creștină, de viață ortodoxă” (p. 8).

„Sfântul Lucas nu a citat textul ebraic, ci Septuaginta. Lucru evident din traducerea pe care am oferit-o. Pentru că toți Evangheliștii au făcut la fel: au citat din LXX când a fost să citeze din Vechiul Testament. Și de aceea LXXul e Scriptura vechitestamentară a Bisericii, adică Septuaginta” (p. 10).

Read More

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Pagina sursă a cărții.

*

Volumul de față cuprinde selecții din trei cărți de poezie ale mele:

Carte de poezie pentru nebuni conștienți și inimi bolnave [vol. 19 de poezie/ 1997]

Cum trăiesc oamenii în timpul unui cutremur de soare [vol. 20 de poezie/ 1998]

În catedrala celor o mie de războaie pierdute [vol. 21 de poezie/ 1998]

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

The poetry is not for fools

The greatest genius of Romanian poetry is Mihail Eminescu.  A poetic genius more recent is Nichita Stănescu. And in my poetic life both Romanian poets of genius are fundamental. But when it comes to poetry, if you’re not a poet of genius, you cannot understand that the poets are integral. They cannot be influenced, but only helped to develop some latencies.

My wife is writing now at his second book about Nichita Stănescu, after what her postdoctoral thesis was about Eminescu. And in the discussions on which we have about her book, we have arrived in this point: that Nichita/ Nikita is unitary from end to end of his work. That he was not influenced by anyone in his deep, although Eminescu and the old Romanian writers and many poets have liked to him.

And my wife, and she poet, understood this thing commenting poems in their entirety. For that just so you understand that Nichita thought and at 20 and at 50 years the same things fundamentally. The analysis on text makes us see the man and the fact that Nichita was not than a profound genius.

My literary pseudonym was Dorin Streinu, ie strange longing. The literary pseudonym of my wife was Nika Dora, ie the longing defeats. And I, recently, I published the 9th volume from the collection Elected Works, from my works and I have not yet published any books from the adolescence literary of my wife.

And for that I know what means the poetry, just therefore I know that the poetry needs of real exegetes, of people who see things profoundly.

Thus, for my poetry, there is no one more qualified than my wife, which to do the literary exegesis at my work. Recently even she told me that she thinks to do that. Only that, now, she has others literary projects to which she is working, and I encourage her to work at what she does now.

The article title has, and it, its story. In my adolescence, those who dealt with poetry, with the art, with the reading, were considered „fools”.  By whom? By those for whom the dance and the sex were „their great science”.

Today, when someone analyzes my poetry from then, sees that I was not just a young…but a universe. That I was and I am a world. And that my poetry, from then, was very mature, and that, in definitive, I had the same interior maturity as today. Will find that I had principles, I had a way of seeing the world that exists in me and today. So that, the poetry is a complex science…and is not for nescient people. For someone to decipher my poetry, he needs of  much knowledge and experience, of much theology and philosophy.

Therefore, Eminescu needs not only of well-intentioned people, but of scholars able to see the deep of his life and of his work.

Idei care n-au de-a face cu teologia Bisericii

Unii părinți consideră că proprii lor copii sunt „îngerași”, adică ființe „curate” și „nevinovate”, și le spun ca atare. Însă dacă vrei să știi cum arată Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu, atunci trebuie să citești Despre ierarhia cerească a Sfântului Dionisios Areopagitul, pe care eu am lecturat-o și comentat-o aici. Pentru că copiii sunt copii și nu sunt fără de păcat, la fel ca noi, cei adulți, iar Sfinții Îngeri sunt plini de slava lui Dumnezeu și fără de păcat. Bineînțeles că copiii nu fac câte facem noi, cei mari. Însă, la vârsta lor, fiecare face păcate după cum îl duce capul, pentru că păcatele se fac cu voie și fără de voie, din știință și din neștiință.

Unii creștini ortodocși consideră că, dacă postesc din când în când, și dacă mai dau milostenie câteodată și dacă se mai roagă când au probleme…sunt oameni „credincioși”. Însă adevărații credincioși, adevărații ortodocși, fac aceste lucruri pe fiecare zi și multe alte fapte bune, pentru că trăiesc în ritmul vieții Bisericii. Pentru că nu putem fi creștini…decât în fiecare zi. Nu pe sărite! Nu din când în când!

Mulți cred în strigoi, în vampiri, în extratereștri, în vorbiri cu morții…dar Biserica le spune draci. Care pot lua orice chip vor…pentru ca să ne înșele.

Mulți își așteaptă „sortitul” sau „sortita” de la Dumnezeu, adică soțul sau soția…dar nu se roagă deloc lui Dumnezeu ca să îi facă proprii căsătoriei. Vor soț sau soție…dar nu se pregătesc deloc pentru asta. Iar Biserica, dimpotrivă, pune accentul pe pregătirea pentru căsătorie.

Împătimiții de sexualitate „worshipează”/ „venerează” organele genitale. Biserica consideră că rolul lor, al organelor noastre genitale, nu sunt pentru plăcere, ci pentru procreare.

„Să moară dușmanii mei” nu are nimic de-a face cu „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”. Pentru că Biserica ne cere iubire și iertare și nu răzbunare.

Când „te faci frate cu dracu” nu mai ești cel de dinainte…ci începi să semeni cu el, cu cel cu care te-ai „înfrățit”. Orice pact cu diavolul e o cădere din relația cu Dumnezeu.

Pentru unii, banii sunt „mai importanți” decât viața…și asta pentru că nu știu cât de grea e mântuirea. Cât de mult efort trebuie să depunem ca să ne despătimim, adică să ne curățim de patimile/ viciile noastre.

Unii cred că oamenii cu diverse handicapuri, moștenite sau dobândite, sunt niște „rebuturi”. Însă păcatele ne fac cu adevărat rebuturi, adică sub-oameni.

Adevărata avere a omului nu sunt banii din conturi, terenurile și bijuteriile…ci curăția sufletului. Și fără să fii în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, nu poți să trăiești curăția și sfințenia lui Dumnezeu.

Cei mai deștepți oameni ai lumii sunt Sfinții lui Dumnezeu. Vom vedea acest lucru și acum, dacă dorim, dar, mai ales, la Judecata Lui. Pentru că cunoașterea lor e dumnezeiască. Mulți sunt de altă părere…

Lucas 3, 18-22, cf. BYZ

18. Așadar, și [cu] multe altele mângâindu-i, [Ioannis] bine-vestea poporului.

19. Iar Irodis, tetrarhul, mustrat [fiind] de către el pentru Irodias, femeia fratelui său, și pentru toate relele pe care le-a făcut Irodis,

20. a adăugat și aceasta peste toate [celelalte] și l-a închis pe Ioannis în temniță.

21. Și a fost când s-a botezat tot poporul, și Iisus botezându-Se și rugându-Se, să se deschidă cerul [ἀνεῳχθῆναι τὸν οὐρανόν]

22. și să Se coboare Duhul Sfânt trupește [καὶ καταβῆναι τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον σωματικῷ], [în] chip ca de porumbiță în El [εἴδει ὡσεὶ περιστερὰν ἐπ᾽ Αὐτόν], și glas din cer să fie, zicând: „Tu ești Fiul Meu cel iubit, în[tru] Tine am binevoit”.

Reîntoarcere la Nichita [74]

Și nu întâmplător, acum, când dezbate despre calitatea scrisului său poetic, se întoarce Nichita la a ne mărturisi despre poezia cosmică, despre vorbirea lui Dumnezeu impregnată în tot universul:

Scriere este totul.
Peștele e literă
în alfabetul mării.
O frază sunt păsările-n zbor.

Totul e scriere.
Totul este de citit.
Piatra poate fi citită, –
Iar norii ne spun o poveste.

Triste, muncite alfabete,
înșiruind istorii vaste.
Chiar mâna mea ascunde-n sine
Uitata scriere a unui imn.

Stau singur și în gânduri, Doamne,
iar gândurile litere îmi sunt.
Încerc să recompun o frază
Dar timpul meu preschimbă scrisul.

O, de-aș putea să te citesc,
o, de-aș putea să deslușesc
aceste stranii alfabete…

(Lecția de citire)

Am discutat deja despre acest poem undeva mai sus, când am comentat A cincea elegie[1]. Atunci am făcut și apropierea de Dosoftei, precum și precizarea că acest subiect străbate toată poezia românească, premodernă și modernă[2].

„O, de-aș putea să te citesc” pe Tine, Doamne, pentru Care „stau singur și în gânduri”, ca Psalmistul de odinioară, în poetizarea Sfântului Dosoftei. „O, de-aș putea să deslușesc/ aceste stranii alfabete” cosmice, care disertează despre Tine, care poezesc despre Tine!

Peștii, păsările, pietrele, norii: toate formează alfabetul/ literele lui Dumnezeu. Și mai mult decât literele, frazele/ comunicările lui Dumnezeu către noi.

„Totul e scriere./ Totul este de citit” în această lume. Totul este de citit și de înțeles, de interpretat cu înțelepciune, cu înțelepciune dumnezeiască.

„O, de-aș putea să te citesc” pe Tine, Doamne, din Biblia lumii, din cartea universului (exclamă poetul) – după cum citesc despre Tine și în Biblie –, și să Te înțeleg cu mult mai mult decât pot cunoaște acum!

O, dacă ar ști oamenii că Tu ești sursa poeziei mele:

Ah, n-o să știe nimeni
gingașa pricină a leandrului
profunda pricină a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o să știe nimeni
zburata pricină a păsărilor
împietrita pricină a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o să știe nimeni
neagra pricină a pământului
curgătoarea pricină a râurilor
cauza sufletului meu.

(Starea de a fi)

„N-o să știe nimeni” mângâierile și insuflările Tale din sufletul meu, simțirile și înțelegerile harice pe care mi le-ai dăruit, pe care le-am cules cu ochii, inima și sufletul meu, și care s-au făcut pricină a poeziei mele.

„N-o să știe nimeni” insuflările dumnezeiești ale Celui despre care și Eminescu mărturisise că „inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții  duiosu-I viers” (Rugăciunea unui dac).

Arghezi, într-un moment de neputință, dorea să nu se mai vadă Dumnezeu din poezia lui: să nu se știe că mă dezmierdai / Și că-n mine însuți Tu vei fi trăit” (Psalm).

Însă Nichita deplânge faptul că nu poate să mărturisească deschis acest lucru, fie din cauza epocii comuniste, fie din cauză că nu putea explica plenar ceea ce e foarte greu sau chiar imposibil de explicat.

De aceea și spune poetul: „Putem să credem că am scris/ ceea ce poate fi citit/ pe aripa unei păsări din vis/ nemărturisit” (Desen pe o aripă).

Adică: vor înțelege cititorii ceea ce am scris când vor învăța să citească ce scrie „pe aripa unei păsări din vis/ nemărturisit”.

Numai că cititorii, în marea lor majoritate, nu sunt dispuși să citească vise nemărturisite. Pentru că ei nu sunt dispuși, adesea, nici să îi creadă și nici să îi iubească pe poeții geniali (de Sfinți ce să mai vorbim): „Nimeni nu ne crede dacă sărutăm/ pasărea în zbor, iarba înverzind. /…/ Nimeni nu ne spune: bea flămândule!/ Nimeni nu ne spune: însetatule” (Cireșar).

Nichita se plânge, în aceste versuri, de faptul că nimeni nu credea în autenticitatea sensibilității sale. Gesturile și cuvintele sale păreau multora teatrale sau ipocrite. Și, de asemenea, de faptul că nimeni nu îl compătimea, pe nimeni nu interesa nevoile sau suferințele lui ca om, deși toți „se îndestulau” cu poezia lui.


[1] Comentariul meu la A cincea elegie se poate vedea și aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/13/reintoarcere-la-nichita-18/.

[2] A se vedea, din nou, cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I. Dosoftei, op. cit., p. 156-161, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

Dar și: Epilog la lumea veche, vol. I. 5 (Emil Botta), op. cit, p. 27, 76-78, 89-90, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/21/epilog-la-lumea-veche-vol-i-5-emil-botta/.

Mon regret

S’il aurait que je parle de regrets, je crois que je regrette le fait que je n’ai pas encore plus histoires belles et réelles de ma vie, à raconter.

Parce que les belles histoires sont celles réelles. Elles sont celles qui se sont déjà passées. Et qui sont avec des gens réels.

Et je crois qu’on ne doit pas aller jusqu’au but du monde pour les histoires réelles, vraies, mais il faut les chercher dans l’environ, dans les hommes. Les hommes tiennent leurs histoires dans le cœur. Il faut seulement entrer à leur cœur pour qu’ils les disent à toi. C’est-à-dire il faut faire des amitiés avec eux, pour entendre des récits de vie.

Critica și receptarea perversă a criticii

Când vreau să privesc critic o carte mă interesează bunele și relele cărții. Cum e și normal. Pentru că o evaluare critică trebuie să vorbească despre ambele lucruri.

Însă, ca să critici o carte sau ca să evaluezi o carte trebuie ca acea carte să fie o carte și nu o bătaie de joc, adică un plagiat în formă continuată sau o rescriere a istoriei sau o scriere la normă sau o sinteză a ideilor altora.

De aceea, uneori, m-am pronunțat nu doar despre cărți…ci și despre așa-zise „cărți”, care nu aveau de-a face cu onestitatea, cu munca, cu cercetarea, cu un program literar, cu o vocație.

Pentru că astăzi mulți pot scrie o carte, două, nouă…și, cu toate astea, să nu aibă vocația cărții. Mai ales dacă ești profesor, cercetător, vizezi academia…începi să scrii, furi ca să scrii, plătești ca să ți se scrie, furi de la morți, vii și răniți…și îți faci „operă”.

…și acum îmi pare rău că am scris și despre non-cărți. Pentru că prin asta am coborât critica de la principii și încurajări ale autorului pentru ca să scrie…la băgări în seamă a tot felul de neaveniți.

Iar neaveniții în ale scrisului sau ale traducerii nu au de-a face cu scriitorii și cu traducătorii, cu comentatorii și cu criticii literari autentici. Scriitorii au nevoie de critică, adică de un ochi din afară, care să le spună ce e bine și ce e rău în cărțile lor, pentru că critica reală, uneori, te poate duce și mai înainte, îți poate deschide orizonturi și te scapă de multe blocaje în domeniul creației.

Și scriitorii adevărați le mulțumesc celor care îi critică în mod constructiv, pentru că îi receptează ca pe niște prieteni reali. Ca pe unii care îi ajută în mod efectiv.

Însă neaveniții vin, se uită, se uită în neștire la ce ai scris despre ei, nu scot nicio vorbă, îți poartă pică, te dușmănesc…pentru că la ei critica înseamnă „să îi vorbești numai de bine”. Dacă „nu îi vorbești de bine” nu ai făcut nimic cu neaveniții, cu impostorii. Pentru că ei vor laude nemeritate, laude gongorice, supraevaluări ale cărților lor și nu o opinie sănătoasă, cinstită, delicată, prietenească.

Așa că am reevaluat ideea de critică de întâmpinare sau de note la o carte, pentru că am băgat în seamă foarte mulți oameni „elevați” în bădărănia lor, care au considerat că „i-am lăudat” când le-am spus că sunt…

Aceasta e consecința perversă a criticii: neaveniții se laudă că i-am băgat în seamă oricum, indiferent de ce le-am zis. De aceea se minunează și ei că am putut scrie despre ei, fapt pentru care vin adesea să vadă dacă articolul…„mai e online”.

Asta nu înseamnă că nu voi mai citi, ca și până acum, cărți proaste, bloguri proaste, articole proaste, cărți și articole mediocre, plagiate de tot felul, miștocăreli și nesimțiri, cărți și articole și bloguri extremiste, revanșarde, pisăloage etc. Le voi citi, voi lua atitudine în cuvinte…mai puține, fără prea multă expunere a lor…pentru că oamenii se bucură „să apară” la tine, chiar dacă tu îi negi, îi respingi, îi socotești de neînghițit prin ceea ce spun și fac.

În treacăt…voi mai vorbi și despre astfel de persoane, însă ne vom concentra asupra Tradiției Bisericii, a Scripturii, a cultului, a marii literaturi a lumii și asupra teologiei Bisericii, care sunt mai importante decât orice modă și capriciu. Astea rămân, iar celelalte trec. Și noi ne vom ocupa, cu precădere, de cele neapărate pentru creștinii ortodocși și pentru toți cei care caută adevărul în Biserica lui Dumnezeu.

Comuniștii și democrații. Plus comunistoizii

De 27 de ani România încearcă să fie democrată, să construiască oameni democrați, adică oameni care au opțiuni și știu să aleagă și care înțeleg diversitatea și nevoia diversității într-o societate, însă există o parte din populația României care e încă comunistă. Adică iubește comunismul, s-a simțit bine în comunism, practică parvenitismul și diletantismul din comunism și are oroare față de valori, față de diversitatea personală și de alegere. Și pe cât democrații vor „schimbare”, pe atât comuniștii vor „să nu se schimbe nimic”.

Comunismul e și el o alegere. Căci dacă ești democrat și nu înțelegi nevoia altora de extremism și de utopie, atunci nu ești democrat adevărat. Însă eu cred că între comuniști și democrați, între trecut și prezent, există o mare parte dintre români care sunt comunistoizi, ca să nu le spun comunisto-democrați.

Adică nu le mai place, cu totul, comunismul, deși s-au simțit bine în comunism și și-au făcut un nume pe atunci, dar nici nu le place cu totul democrația, pentru că nu sunt în stare să accepte pe cei care gândesc și aleg altfel decât ei.

Și eu când văd că, pe undeva, se mai dorește discuția comunism vs democrație, am un zâmbet trist, pentru că e nevoie de oameni noi, care n-au de-a face cu comunismul, pentru ca să se întrebe acest lucru, și nu trebuie aduși comunistoizii, care nu sunt nici cal, nici măgar, ci catâr, ca să discute chestiunea.

Pentru că cei în vârstă, cu rare excepții, n-au chef pentru democrație, dacă toată viața au trăit într-o lume fără șanse, ci pentru ei democrația e o pierdere, pentru că și-au pierdut traiul bun de odinioară, iar celor foarte tineri, care sunt democrați pentru că se nasc în democrație, democrația le oferă prea puține șanse, dacă nu au pile și relații.

De ce? Pentru că vremea de față e a comunistoizilor. E a acelora care se prefac că sunt democrați, deși ei sunt comuniști până în unghii. Și comunistoizii nu sunt doar la țară sau doar la oraș, ei nu sunt doar cu puțină carte sau cu multă, ci comunistoizii sunt de sus și până în josul societății. Pentru că cei de 50, 60, 70, 80, 90 de ani în clipa de față au trăit în plin comunism și știu cum a fost. Și ei au, mai degrabă, reflexe comuniste decât democrate. Pentru că nu suportă dialogul, nu-l acceptă pe cel care nu e ca ei, nu vor o lume decât după regulile lor.

Însă democrația e lumea majorității și nu a minorităților.

În democrație oamenii aleg, respectă legile, muncesc, procreează, se plimbă, studiază, fac toate acestea în mod liber.

Iar eu îi înțeleg foarte bine pe toți. Înțeleg toate cele 3 categorii de români. Îi înțeleg și pe comuniști și pe comunistoizi (pe descurcăreții care profită de democrație), cât și pe cei care sunt nevoiți să fie democrați, pentru că se nasc și trăiesc în democrație. Pentru că nimeni nu și-a ales când să se nască. Fiecare ne-am născut când a vrut Dumnezeu și părinții noștri.

Ce vină au unii că s-au născut în 1923 și alții în 2002? Însă problema nu constă în data în care te-ai născut și nici dacă ai avut sau ai vreun rol politic în lumea ta. Ci problema e dacă politica statului te-a schimbat sau nu interior.

Pentru că unii sunt comuniști în gândire și simțiri nu pentru că au avut de-a face cu partidul comunist, ci pentru că și-au însușit modul de-a fi al vremii lor. Au crezut în ideologiile vremii lor. Tot la fel, în democrație, poți să ai implicare politică sau să nu ai niciuna. Dar dacă ai una, în democrație, și nu poți să îl accepți pe cel care gândește diferit de tine, atunci ești comunistoid. Adică nici comunist și nici democrat. Îți plac schimbările postrevoluționare, îți place că te poți plimba, că poți face bani. Îți plac schimbările doar care te avantajează. Dar democrația înseamnă și să accepți ceea ce te dezavantajează. Democrația înseamnă să accepți vocea majorității, vocea care s-a exprimat legal, vocea care alege și să nu vii, la spartul târgului, cu pretenții de schimbare a votului.

Eu n-am fost îmbâcsit deloc de lumea comunistă, tocmai de aceea la vârsta de 12 ani revoluția m-a scăpat de ideologizare. În democrație însă, eu am judecat partidele politice după eficiența lor pentru România, după cât fac pentru România, și nu le-am crezut niciodată „salvatoarele” noastre de toate problemele. Pentru că partidele politice, la guvernare, ne creează doar cadrul instituțional și legal în care să funcționăm…dar nu trebuie să învețe, să muncească, să aleagă, să trăiască în locul nostru.

Statul democratic îți oferă un mod de a fi în democrație și nu te obligă să fii cineva. Ca să fii cineva trebuie ca tu să alegi și să muncești mult, zilnic, pentru acest lucru. Iar asta înseamnă să trăiești în democrație și să respecți valorile democratice.

Page 1 of 2010

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén