The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian

99. Sfantul Simeon Noul Teolog (in engleza)The source page  of the book.

item image

Read Online
(5.9 M)PDF
(224.5 K)EPUB
Kindle
Daisy
(634.5 K)Full Text
(4.3 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Informations about it here.

*

Content

Introduction (4-9)

1. The Biblical and Patristic Premises of the Deification of the Man and of the Sight of God in the Orthodox Theology (10-45)

| 1. 1. The Person of the Divine Logos and His Relation with the Creation and with the Man (12-25) | 1. 2. The Rational and Ghostual Foundation of the Seen World and its Interior Relation with the Salvation of Man and the Transfiguration of Creation (26-35) | 1. 3. The Uncreated Divine Energies and Their Presence in the Synergistic Acts of the Deification and of the Sight of God (36-45)

2. The Sight of God at Saint Symeon the New Theologian and its Implications in the Personal Salvation (46-419)

The Ecstatic Terminology

2. 1. The Symeonian Ecstatic Terminology (46-76)

Triadology

2. 2. The Most Holy Trinity in the Personal Ghostual Experience (77-107) | 2. 2. 1. The Apologetic Dimension (78-92) | 2. 2. 2. The Personalistic Dimension (93-107)

Christology

2. 3. The Sight of the Christ’s Glory and the Path of Deification (108-133) | 2. 3. 1. The Birth of Christ in the Personal Experience (110-119) | 2. 3. 2. The Death and the Resurrection of Christ in the Personal Experience (120-128) | 2. 3. 3. The Ascension of Christ in the Personal Experience (129-133)

Pnevmatology

2. 4. The Holy Ghost and the Sight of the Divine Glory (134-194) | 2. 4. 1. The Holy Ghost, the True Faith and the Experience of the Grace (135-144) | 2. 4. 2. The Personal Ecstatic Testimonies and Their Validation (145-172) | 2. 4. 2. 1. The First Ecstasy of Saint Symeon (147-156) | 2. 4. 2. 2. The Ecstasy During His Noviciate (157-162) | 2. 4. 2. 3. The Ecstatic Confession and the Validator Comment (163-172) | 2. 4. 3. The Symeonian Ecstasies from the Life Written by Saint Niketas (173-194)

Soteriology

2. 5. The Path of Deification and the Sight of God (195-279) | 2. 5. 1. The Emergence of Light in Those Who are Cleansed of Passions (196-205) | 2. 5. 2. The Unpassion and the Divine Light (206-220) | 2. 5. 3. The Light and the Salvation as Holiness (221-238) | 2. 5. 4. The Union with God and the Communional Images (239-264) | 2. 5. 5. The Divine Light and the Ghostual Father (265-279)

Sacramentology

2. 6. The Holy Mysteries of the Church and the Feeling of the Divine Grace (280-380) | 2. 6. 1. The Holy Baptism and the Sight of God (281-301) | 2. 6. 2. The Holy Communion, the Feeling of Grace and the Ecstasy (302-332) | 2. 6. 3. The Holy Confession and the Interior Experience of Grace (333-364) | 2. 6. 4. The Holy Matrimony and the Holy Priesthood as Sacramental Paradigms of Union with God (365-380)

Ecclesiology

2. 7. The Saints as Living Members of the Church (381-399)

Eschatology

2. 8. The Sight of Light and the Eschatology (400-419)

3. The Receptation of the Theology of Glory in the Orthodox Space and the Importance of its Assuming in the Postmodern World (420-455)

| 3. 1. The Sight of God in the Theology of Father Professor Dumitru Stăniloae (420-431) | 3. 2. The Mystical Theology and its Receptation by the Orthodox Professor Vladimir Lossky (432-441) | 3. 3. The Interior Dissolution of the Man in Postmodernity and the Consequences of Personal Assuming of the Theology of Glory (442-455)

Final Conclusions (456-469) | Index of Abbreviations (470-477) | General Bibliography (478-492)

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

The Theology of the Sight of God [1]

Rev. D.Th. Dorin Octavian Picioruş

*

The Theology of the Sight of God 

Studies and translations

 ***

1. The Sight of God in the Holy Scripture and the Intimity of the Man with God

1. 1. Terminological and Contextual Introduction

The paradox of our theme consists in that, that the ecstatic terminology of Scripture does not reveal the profound reality of the sight of God, but just it indicates us in large lines or it insinuates us at a high ghostual level and not peripheral.

The fund of discussion is not reached at terminological level. But the terms in which are described the ecstatic relatings[1] have their overwhelming importance in the specification of the exponential details, of prime order, of the reality of the divine sights.

Therefore we considered, that cannot start at road in the treating of our theme, without a minimum analysis of terminology and of the contexts, which describe us ecstatic experiences.

*

1. 1. 1. In the Old Testament
vedere 1

The verb to see in the Septuagint is not attributed, in preferential mode, only the men, but and for God is used the same anthropomorphic expression.

The complexity of meanings reunited under the cupola of this verb is, however, impressive.

vedere 2Therefore, when God sees His creation, He finds, supervises, rebukes or He manifests

vedere 3The mode in which sees us God and the entire terminology, which indicates the divine oikonomia towards us, do not enter, however, in our calculation, then when we speak about the sight of God.

The ecstatic terminology expresses what it sees the man from the ones of God, with His permission.

vedere 4The sorcerer Balaam sees on the Angel of the Lord only after what the Lord opens his eyes, ie then when He reveals Himself.

vedere 5vedere 6se, explains nothing from the reality of the sight, but only the subsequent description of what was seen in vision, puts us at current with the revelation on which had it the man of God.

vedere 7In the context from I King. 19, 11-12, Saint Prophet Elijah sees on God in different hypostasis, as and Saint Moses at Exod. 18, 23.

vedere 8vedere 9Is observed thus, that the ecstatic relatings of Scripture can be indicated or not of verbal formulas, which to attest the ecstatic sight, without as this thing to depreciate the reality of the divine sights on which have had the Saints of the Scripture.

vedere 10The cryptic level of the ecstatic revelations is the most „illogical” for an unghostual man.

The terminological decontextualized introductions (at which we do not rally, just from cause that they are unsuitable to Scripture) do not take in calculus the fact, that every vision is an absolute uniqueness.

vedere 11from ecstatic point of view, with Ezek. 1, 4-28 or with Dan. 7, 2-27.

Daniel’s night vision from Dan. 7, 13, in which this sees on the Son of man is irrepeatable in its content, even if it can be assimilated, at the semantic level, with another vision.

The words of the Scripture, in the moment when are taken out of context, no longer express an absolutely ecstatic event but they enter in the zone of repetition, on which does not know the ghostual life.

The trust in the word of Scripture, we believe, is authentic as long as each vision is believed as real and unrepeatable.

vedere 12The traductorial differences of Scripture are the historical consequences of perpe- tuation of the holy texts, but the ecstatic evidences demonstrate, that the Holy man saw the glory of God and that God has never been far from those of His (conf. A. Ap. 17, 27).

*

1. 1. 2. In the New Testament

The experience of the sight of God in the New Testament we report it, with precedence, at the person of the Son of God incarnate, Which shows His eternal glory, the identical glory with of the Father (Jn. 1, 14) and, on Which, the Holy Apostles saw Him with the body transfigured, full of divine light, after His resurrection from the dead.

vedere 13The glory of God shines before of the shepherds and they frighten enormous of much (Lk. 2, 9). His glory is an overwhelming presence for them, as and at Mt. 17, 2, 6 or A. Ap. 9, 4.

vedere 14His change at face, before of His Disciples, is occur all alike of spontaneous.

The Disciples see His face shining as the sun (Mt. 17, 2). Their presence here is oikonomic one. Christ had chosen them for this revelation of His glory. The putting of the divine glory in antithesis with the sun is not than a qualification, in anthropomorphic key, of the ecstatic reality.

vedere 15This white color is an ecstatic evidence and not a symbolic element.

Although, through „glory”, we denominate many things, as, for example, the praise brought of God by all creation, but and the self-praise or a dignity and a thriving social position, in the case of our theme, the glory of God is His eternal irradiation and not a flashing presence, occasional.

vedere 16Conf. Jn. 17, 22, the glory of God is given by Christ those who believe in Him, as to unite them some with others. The glory of God, the divine light or the grace of God are identical notions in the orthodox thinking. But then when we talk about the sight of God we refer at the ecstatic discovery of His glory, at the personal energetics experiencing of divine light and not at the feeling of grace, as interior current evidence.

vedere 17obtained behind of a disorder of the mind, assimilable of the delirium and of the hallucination or of the different „visual” aspects of clinical death.

vedere 18The divine sights are gifts from part of God for His Saints and they impress in their being with power, fact for which, can and to recount them ulterior.

The ecstatic details of Scripture are veridical remembrances but succinct of the ecstasies, on which had them their authors. Just therefore they are not relatings in action, instantaneous mediatisations of the ecstasies, but post-ecstatic relatings, made at a certain time, after what they have had the ecstasies.

Saint Paul uses at A. Ap. 26, 19 the notion of „heavenly sight” for the unexpected light from 9, 3.

vedere 19valences, but it refers, every time, at divine visions.

In the New Testament, both the ecstatic vocabulary, but and the ecstatic evidences, are more trenchant expressed than in the Old Testament.

But the transformations at personal level, as divine results of the ecstasies, are covered, from more humbleness, by the authors of Scripture.

Are described the ecstasies, with more or less details, but without reaching, than rarely, in the intimacy center of the narrator. The ecstatic scriptural descriptions are, instead, expositive, than confessive.

If do not talk about the post-ecstatic transformations from their life, the authors of Scripture talk, with lux of details, about the ecclesial implications of the personal ecstasies.

Saint Peter realizes, that his ecstasy from A. Ap. 11, 5-10, urges him at the receiving of the pagans in Church.

vedere 20The ecstatic variety of Scripture is a clear dominant for the deep readers of it. God reveals His believers those of His, as a foretaste of everlastingness or, better said, as an accommodation of ours with the everlasting life.

vedere 21The Resurrection of the Lord and the reality of His body full of glory will be confirmed experiential in everlastingness, beginning with the coming of the Righteous Judge on the clouds of divine glory of heaven, when we will „look at that One, on Which they have pierced” (Jn. 19, 37/ Ps. 21, 18-19; Zec. 12, 10; Rev. 1, 7).

The pnevmatization of the resurrected body of the Lord represents the foundation of theology of the sight of God, for that we see the glory of God, which comes out from His human body, conf. A. Ap. 9, 3-5.

Jesus Christ, The risen, speaks to Paul (A. Ap. 9, 5) and that blinding light was coming out from His person, from the person of with which was speaking Paul.

On Tabor, the Lord shows His glory, for as the Apostles to know the fact, that it was not received by Him after Resurrection, as a gift came from outside, but it has always been of His, only that then it flooded, in full mode, His human body.

vedere 22The eternal glory is of God, but it fills on the ones who clean of passions. The clean heart of passions and of representations of the created world is the one that sees, and here, and in the eternal life, on God, conf. Mt. 5, 8.

vedere 23The sight of God begins of now, from the earthly life, and continues in eternity. The happy eternity, the dwelling together with God, permanentizes and eternalizes the sight of God. The most important thing is as this sight of God to produce yet from this life.


[1] Rev. Prof. John A. McGuckin, for example, in The Biblical and Theological Paradigms of the Sight of Divine Light at Saint Symeon the New Theologian, in Saint Symeon the New Theologian, The Life and the Opera, Writings IV, with introduction and translation by Deac. Ioan I. Ică jr., Pub. Deisis, Sibiu, 2006, p. 406, opts for the formula: epiphanic relatings into a constant mode.

In what concerns us, we do not use, in restrictive mode, some explicative formulas, but fold us on the situation on which we have it to explain. Therefore the divine sight will be emphasized, from case at case, in various theological formulas.

[2] Variant taken by ed. BOR 2001.

[3] Variant taken by ed. BOR 1988.

In the notes 2 and 3 it’s about two editions scriptural orthodox, synodal, published in romanian.

[4]

vedere 24

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [20]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Caracterul ortodox al filosofiei lui Cantemir este evident. Precizările sale respectă dogma și morala ortodoxă întocmai, chiar dacă sunt exprimate într-un mod mai neobișnuit.

Putem spune nu numai că Istoria ieroglifică este o poveste de viață transformată în parabolă sau fabulă, dar și că este Divanul obiectivat literar-artistic.

Opera aceasta este prima și cea mai mare și mai grăitoare dovadă a faptului – pe care eu l-am afirmat de mult, dar mi s-a atras atenția că aș greși fundamental și aproape mi s-a interzis să-l mai afirm – că metamorfoza literară și adaptarea scriiturii la stilul/ stilurile epocii nu indică deloc, în mod automat, o reconfigurare interioară substanțială a scriitorilor români și o părăsire a tradiției literare și de gândire. Adevăr valabil și pentru epocile următoare celei în care a scris Cantemir, după cum am demonstrat în cărțile noastre.

Dimpotrivă, mulți dintre scriitorii români se gândesc nu cum să o rupă cu tradiția, ci cum să prelucreze datele tradiției într-o formă stilistică nouă, fără să-i altereze conținutul/ esența.

Istoria ieroglifică e paradigmatică pentru literatura română, din acest punct de vedere, e un adevărat etalon care poate fi studiat intens și minuțios pe această latură interpretativă.

Într-un anumit sens, pionieratul le aparține lui Dosoftei (în primul rând) și Miron Costin, care au creat, să zicem așa, poezia modernă românească – o numim astfel în raport cu tiparul bizantin imnografic, care, de asemenea, a constituit o alternativă imnico-poetică până târziu. Reamintim că ucenicul Sfântului Antim, Gheorghe Radovici, opunea cântecelor de lume pe cele bisericești (în prefața Catavasierului din 1713).

Atașamentul lui Cantemir pentru tradiția ortodoxă, literară și teologică a țării sale este indubitabil. În această direcție, reținem și noi aprecierile marelui dogmatist ortodox al secolului trecut, Dumitru Stăniloae:

„Tocmai datorită acestei existențe de sine a țărilor române și unei dezvoltări a vieții mănăstirești, pe care au putut-o menține ele, și copierii bogate de manuscrise de spiritualitate ortodoxă, iar mai târziu tipăririi de cărți cu acest conținut, din care unele puteau fi trimise și la celelalte popoare ortodoxe, s-a putut menține neîncetat spiritualitatea Sfinților Părinți în acest monahism.

Aceasta, la rândul ei, a făcut ca și în creația teologică românească să se mențină linia veche patristică printr-un Neagoe Basarab, prin Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, în vreme ce teologia greacă sau rusă au oscilat între influența catolică și cea protestantă (de exemplu, […] la ruși, între tendința catolicizantă a Școlii de la Kiev, până la Petru cel Mare, prin Teofan Procopovici, până ce, prin Dimitrie Cantemir, începe să se descopere linia ortodoxă în spiritualitate, întărită apoi prin Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi, trăitori în Moldova, unde au venit probabil după ce au aflat de monahismul acesteia prin Dimitrie Cantemir (s. n.)”[1].

Părintele Dumitru Stăniloae se referă la lucrarea lui Cantemir, Loca obscura in Catechisi[2], scrisă în Rusia pentru a-i corecta devierile lui Teofan Procopovici.

Însă e important de reținut afirmația sa, aceea că Dimitrie Cantemir a constituit avangarda renașterii isihaste petrecută în secolul al XVIII-lea pe pământ românesc[3].

Familiaritatea lui Cantemir – și nu numai familiaritatea, ci intimitatea lui – cu Scriptura și cu textele patristice, cu izvoarele hagiografice și isihaste, este inechivocă nu numai în Divan, dar și în Istoria ieroglifică, după cum am văzut și vom mai avea destule prilejuri să remarcăm. În ceea ce privește ortodoxia Metafizicii, aceasta a fost apărată de Lucian Blaga[4].

Acestea fiind zise, ne întoarcem la problema noastră, și anume la modul în care Dimitrie Cantemir compune o narațiune în versuri (am putea zice), considerată drept prima operă beletristică sau primul roman în limba română, și care este în același timp înțesată de pilde teologice și morale, de divagații care consună cu învățătura tradițională.

Aici nu e vorba numai de intertextualitate, ci și de ingenioasa combinare programatică a unui conținut arhaic cognitiv cu o formulă stilistică și literară înnoitoare.

Și insist asupra acestor aspecte pentru un motiv foarte bine determinat, acela că, în istoria și critica noastră literară, modernitatea formală a constituit argumentul „irefutabil” al schimbării de mentalitate și al diversificării opțiunilor filosofice ale scriitorilor.

De aceea, mi s-a spus să nu mai vorbesc despre legătura organică între literatura română veche și cea modernă, sub cuvânt că istoria literaturii este istoria evoluției formelor literare, în mod exclusiv, în indiferență față de substratul lor cognitiv.

Nu se ia în considerare faptul că, în condițiile unei evoluții istorice aparte, fluidul interior de simțire și gândire poate curge în forme modificate, dacă adaptarea la condițiile istorice o cere.

Iar scriitorii noștri, nu o dată, au pus vinul vechi în amfore noi, printr-o strategie intuită, părut simplă și totuși dificil de pus în practică.

Noi vrem să avem nu numai o literatură sincronă cu cea occidentală, dar și o istorie literară sincronă – care să spună aceeași poveste critică, în condițiile în care istoria noastră e alta.

Sorin Alexandrescu remarcă acest aspect, pe care majoritatea istoriilor noastre literare îl ignoră:

„De la Eminescu la Blaga și Ion Alexandru, de la Creangă la Sadoveanu și Marin Preda, numeroși scriitori români au îmbinat inovațiile estetice cu un tradiționalism ideologic.

Față de alte culturi, precum cea franceză, de exemplu, în care marile nume aparțin mai ales scriitorilor care au provocat rupturile cele mai spectaculoase cu trecutul, situația culturii române poate părea neobișnuită[5].

Mai mult, la noi, marii creatori sunt cei care au făcut eforul copleșitor de a crea un veșmânt stilistic cât mai desăvârșit, în acord cu exigențele epocii, dar care au un fond sufletesc și mental eminamente tradiționalist, conservator. Motiv pentru care critica noastră literară a preferat, nu de puține ori, să lucreze mai mult cu programele și teoriile literare (mult mai sincroniste) decât cu textele literare în sine.

Reafirm ceea ce spuneam și altădată: spiritele cele mai tradiționaliste sunt și cele mai creatoare și mai profund gânditoare și vizionare, ajungând cele mai moderniste ca expresie și reușind nu o dată să se așeze, prin forța ideilor, în avangarda evoluției ulterioare a lucrurilor.

E cazul și al lui Dimitrie Cantemir, despre ale cărui intuiții literare anticipative am mai vorbit și vom mai vorbi.

Revenind în sfârșit la text, după acest ocol teoretic mai lung, dar nu inutil, observăm că intriga struțocămilească se complică foarte mult.

Nu numai că Struțucămila e un hibrid nefiresc, nu numai că acest hibrid este travestit, adăugându-i-se „coarne buorești”, dar mai face și nunta cu Helge, alcătuind un cuplu demn de Frumoasa și bestia[6]:

și precum câteodată frica vulturului
pre iepure după broască mărită,
așe voia norocului
pre Helge după Cămilă au măritat. /…/

O, dreptate sfântă,
pune-ți îndreptariul
și vedzi strâmbe
și cârjobe
lucrurile norocului,

ghibul, gâtul,
flocos pieptul,
botioase genunchele,
cătălige picioarele,
dințoasă fălcile,
ciute urechile,
puchinoși ochii,
suciți mușchii,
întinse vinele,
lăboase copitele
Cămilei,
cu suleget trupul,
cu albă pielița,
cu negri și mângâioși ochii,
cu supțiri degețelele,
cu roșioare unghișoarele,
cu molcelușe vinișoarele,
cu iscusit mijlocelul
și cu rătungior grămăgiorul
Helgii,
ce potrivire, ce asămănare
și ce alăturare
are?

O, noroc orb și surd,
o, tiran nemilostiv
și păgân fără lege,
o, giudeț strâmb și fățarnic,
pravilă strâmbă și fără canoane!

Ascultați, morților
și priviți, viilor:
Cămila cu Helge să împreună,
filul și șoarecele să cunună
și dealul cu valea să iau de mână.

Ce ureche au audzit,
ce ochiu au vădzut
sau ce gură din veci lucru ca acesta au povestit?

(Tacă, dară, pripitorile
unde cântă ursitorile,
că nici neam cu neam,
nici chip cu chip,
nici feliu cu feliu a potrivi
caută,
ce numai ce va face
și lucreadză ce-i place)[7].

Situația acestor jelanii ieroglifice, dacă au un model popular românesc, sau, dimpotrivă, un model cult bizantin, trebuie privită cu atenție. Dreptate are și Dragoș Moldovanu, care vede doar modele culte pentru aceste plângeri. Nu este însă cu totul de ignorat nici interferența (chiar și fragmentară sau numai de tonalitate) cu bocetul popular.


[1] Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, Ed. Scripta, București, 1992, p. 6 apud Adriana Babeți, Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir. Strategii de lectură, Ed. Amarcord, Timișoara, 1998, p. 72.

[2] A se vedea: http://cantemir.asm.md/lucrari17.

[3] Iar Sfântul Paisie Velicicovski „nu numai că este de origine română, ci, mai mult, se înrudește cu familia Anei Bantăș, mama lui Dimitrie Cantemir”, cf. Adriana Babeți, op. cit. supra, p. 72.

[4] Cf. Idem, p. 67-68.

[5] Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Ed. Univers, București, 1998, p. 36.

[6] A se vedea:

http://en.wikipedia.org/wiki/Beauty_and_the_Beast.

[7] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 108-109.

Da, scriem pentru România eternă

Am început ieri să citesc studiul lui Petru Caraman, Vechiul cântec popular ucrainian despre Ștefan Voievod, ediție de Ion H. Ciubotaru, Ed. Univ. Al. Ioan Cuza din Iași, 2005.

Și, în cuvântul introductiv al cărții, se amintește că, în anii negri ai comunismului, când era marginalizat, a lăsat pe un manuscris următoarele cuvinte:

„Eu nu mai scriu ca să public, precum am făcut cândva. Nu mai scriu pentru actualitate, ci pentru o vreme viitoare, când oamenii se vor trezi, în sfârșit, din nebunia furibundă, distrugătoare de valori, care-i bântuie de atâția ani de zile. Eu scriu pentru România eternă!” (p. 10).

Sunt cuvintele omului care crede în scris, care nu scrie pentru sau când s-a ivit o oportunitate ca să fie promovat.

Am sentimentul, citind aceste cuvinte, că am scris întotdeauna numai pentru România eternă. Am scris…și Părintele Dorin și eu…cu gândul la viitorime și cu sentimentul că vor veni cei care vor înțelege ceea ce am scris, în profunzimea lor.

De aceea nu mi-a plăcut niciodată să-mi prezint cărțile pe larg, să vorbesc despre ele, să-mi enumăr minuțios meritele, deși sunt foarte conștientă de ele. Însă, a le spune cuiva care nu le-a zărit, mi se pare a vorbi la pereți.

Aș fi preferat dialogul: să fiu întrebată de ce am considerat una și alta, de ce am scris într-un fel sau altul. Asta ar arăta înțelegere din partea celor ce au citit.

Și, deși nu mai trăim vremea cumplită a comunismului, degringolada morală și spirituală și amestecul valorilor cu non-valorile – desigur, din alte motive – mi se par la fel de oribile.

Parvenitismul se vede la tot pasul. Orgoliul orb și mitocan.

Dorința de a-și asuma merite infinit mai mari decât au cu adevărat, îi devoră pe mulți, mai bătrâni sau mai tineri.

Când vremurile sunt instabile, iar spiritualitatea și cultura ocupă locul 14 sau 37 al interesului public și de stat, nu e ceva de foarte mare mirare că mișună indivizii care vor să-și clădească notorietate instant sau vor să-și cimenteze una mai mică.

Însă mirarea și durerea sunt două lucruri diferite: nu ne miră foarte mult ce se întâmplă…pentru că, întrucâtva, ne așteptam…dar ne doare imens.

Și nu ne doare, în primul rând, pentru că nu suntem noi băgați în seamă – cum ni se amintește foarte des, ca argument forte, de către toți cei cu care avem dispute. Pentru că niciodată nu am cerut să fim răsplătiți direct proporțional cu cât am făcut…ci doar un minim decent al recompensei.

Ne-am dori un public concret (Părintele Dorin și cu mine), dar în lipsa lui perpetuă (perpetuată în toți acești ani, de când ne publicăm cărțile la nivel online), avem pururea în minte publicul pe care ni-l dă nădejdea în Dumnezeu. Care va fi mai devreme sau mai târziu, oricât de târziu.

De aceea am publicat (amândoi) atâtea cărți la nivel online fără a avea teama de a fi furați, devalizați de averea noastră intelectuală, pentru că am cugetat că nicio minte întreagă nu poate să judece lucrurile altfel decât s-au petrecut și nu poate să nu cunoască adevărul.

În vremuri mai vechi sau mai recente, mulți au fost minimalizați, marginalizați, batjocoriți, din cauza invidiei și a intereselor celor din apropiere.

Însă nu știu cum se face că, întotdeauna, cei care au vrut să-și afirme capacități, determinare și erudiție pe care nu le aveau, și-au găsit sau își găsesc treptat locul cuvenit în istorie. Iar cei care au fost băgați cu forța sub obroc, au ieșit până la urmă la lumină.

Cei care cred că istoria le stă le picioare…n-au citit-o deloc. Sau dacă au citit, n-au fost deloc atenți la ce-au citit.

Până în prezent am publicat o singură carte în foaie – despre Eminescu și tradiția sa literară și spirituală, românească și ortodoxă: Eminescu și literatura română veche… – și am făcut acest lucru gândindu-mă să ajungă mai repede la cei care trebuie să învețe o istorie a literaturii lor defalsificată.

Nu a ajuns, așa cum mi-am dorit eu, pentru că sunt alte interese la mijloc. Alții vor să-și aroge un rol mult mai mare decât li se cuvine în apariția acestei cărți și vor să-i denatureze sensul cu care am scris-o eu. Sens pe care nici nu l-au înțeles și nici nu îi interesează să-l înțeleagă, în intenția pe care am urmărit-o și o urmăresc eu.

Unii vor doar să-și lege numele de Eminescu…de Antim Ivireanul…de altcineva…crezând că nu o să le sesizeze nimeni niciodată ipocrizia sau limitarea gândirii.

Pentru că, nu știu cum, au înțeles de la Dante sau de la cel care l-a inspirat pe Dante (și care nu e Dumnezeu) că există notorietate și în Iad. Deși toată Scriptura cea veche și cea nouă trâmbițează că nici nume nu mai are cel care se mută la întuneric.

Eu n-am scris niciodată ca să-mi leg numele de o mare personalitate literară. Am scris pentru că – așa cum am spus-o și altă dată – am descoperit o discrepanță enormă între ce am fost învățată (în ani mulți de studii) să gândesc despre operele literare și ce cred eu despre ele sau ce gândesc și simt atunci când le citesc.

Pentru aceea am vrut să mă adâncesc în cunoașterea de sine și în cunoașterea trecutului literar.

Mă interesează întreaga istorie literară…atâta cât pot cuprinde…pentru că dacă te interesează numai o figură, oricât de mare, din istorie, și nu viața istoriei în sine, nu înțelegi resorturile interioare ale unei dezvoltări istorice, care lămuresc mult mai bine profilul unei mari personalități.

Da, am plecat de la studiul personalităților literare spre istorie…dar tocmai acest studiu acrivic al operelor te îndrumă spre a vedea mai bine istoria în toată amplitudinea ei, în lumina căreia, apoi, se conturează, cât mai aproape de evidență, figurile impunătoare.

Și da, oricât ar părea de absurd sau de inoportun, scriu și scriem…împreună cu Părintele Dorin…pentru România eternă.

Am absoluta convingere că nici nu ar mai fi fost nevoie să scriu aceste rânduri…pentru că știe Dumnezeu toate și ce face cu fiecare dintre noi.

Dreptatea o face Dumnezeu, fie că vrem, fie că nu vrem noi. Așa că nu semnalele trase de mine îmi aduc sau ne aduc dreptatea dorită.

Știu asta și nu mă aștept la altceva…

Pot să stau și să nu semnalez nimic, pentru că stau (și stăm) cu conștiința împăcată.

Pot să mă fac că nu văd că unii (tot mai mulți) ar dori să dispară platforma noastră și cărțile noastre, pentru ca cei fără inspirație și fără idei să se poate repezi (netulburați de rușine și de lege neamenințați) și să smulgă fiecare cât poate din scrierile noastre, precum sfâșie câinii prada.

Idei și scrieri care acum nu sunt bune…dat fiind faptul că autorii lor sunt „nebuni” și „proști”, „obsedați”, „mândri” și „răi”…dar dacă ar fi în lucrările altora, ar fi absolut geniale. Iar autorii niște somități, indiferent de vârstă.

Sfântul Antim Ivireanul, Cuvânt de învățătură la Duminica lăsatului sec de brânză

Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul

Didahiile

*

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Ediția diortosită: [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. crit. și studiu introd. de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.

*

Astăzi n-am altceva de spus înaintea dragostei voastre, prin care să vă ospătez sufletește, fără numai câteva cuvinte de învățătură. Pe care vă rog să le ascultați cu toții cu dragoste.

[Să le ascultați] neuitându-vă la neputința și neștiința învățăturilor mele, ci la pofta și dragostea pe care le am, întotdeauna, pentru înțelepțirea voastră.

Și, deși nu e cu putință să aveți un folos din ele, cu ajutorul lui Dumnezeu însă [cred] că nu veți rămâne nicidecum fără de folos.

[Și, iată,] vedem în Sfânta Scriptură, la capitolul al 2-lea din Facerea, cum Dumnezeu i-a poruncit lui Adam ca din tot pomul [lemnul] care este în grădină să mănânce însă din pomul [lemnul] care dă cunoașterea binelui și a răului să nu mănânce, căci în ziua în care va mânca, cu moarte va muri [Fac. 2, 16-17].

Înțelesul [tâlcul] acestor cuvinte este mare și adânc. Și numai învățătorilor [dascălilor] [în cele ale teologiei] le este dat să-l tâlcuiască așa cum se cuvine. Însă eu, după puterea mea, voi zice [aici], foarte pe scurt, despre cele care cred că sunt drepte.

[Astfel, despre] cuvintele care spun: „din tot pomul care este în grădină spre mâncare să mănânci” [Fac. 2, 16] – cred că nu voi greși dacă voi zice – [se referă la învățătură]. Căci din toată învățătura cea dreaptă și din toate cuvintele lui Dumnezeu, care sunt în gră- dina Sfintei Biserici a Răsăritului, aidoma unei hrane sufletești, trebuie să mănânce tot creștinul cu bucurie și cu dulceață.

Și ne putem încredința [de acest înțeles] și prin cuvintele lui Hristos de la Matei, din cap. 4, 4: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci [și] cu tot cuvântul care este din gura lui Dumnezeu”.

[Iar despre cuvintele]: „iar din pomul care dă cunoașterea binelui și a răului să nu mâncați, căci în ziua în care veți mânca cu moarte veți muri” [Fac. 2, 17], pot spune [că se referă la păcat]. Căci de păcatul, care se face cu înțelegere [pricepere], fiecare trebuie să se ferească. Pentru că în orice zi îl vei face cu moarte vei muri. Căci mai rea moarte decât aceasta nu există, ca cineva [neștine] să fie despărțit de Dumnezeu prin păcat. Căci și I Ioan, în cap. 3, 8, spune că: „cel ce face păcatul de la diavolul este, căci dintru început diavolul păcătuiește”.

Însă putem zice și altfel: că în toate zilele care sunt în grădina anului, cele care sunt rânduite spre hrana trupului, cu înțelepciune [cu socoteală] și fără vicleșug, fiecare trebuie să le mănânce. Iar postul cel hotărât pentru folosul cel sufletesc, care, după înțelegerea noastră, îl putem face spre bine sau spre rău, nimeni nu trebuie să îl strice. Căci în ce zi îl va strica cu moarte va muri. Pentru că, [dacă va strica postul], prin aceasta va încălca porunca lui Dumnezeu. Iar mai rea moarte nu există decât a încălca cineva porunca lui Dumnezeu. Căci prin aceasta va fi izgonit de Dumnezeu din grădina Bisericii ca și Adam din Rai.

Și din aceste puține cuvinte pe care le-am spus până acum se poate înțelege faptul că în tăria [voiniciia] mâncării pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Adam se adeverește legea postului. Sau, mai bine zis, [Adam, prin post] se încredința de porunca lui Dumnezeu. Pentru că astfel Adam a cunoscut că are pe Cineva mai mare peste el și că nu este liber [volnic] să calce porunca [Lui]. Pentru că în orice zi o va călca cu moarte va muri.

De aceea, Însuși Făcătorul [lumii], Cel care poruncit lui Adam [să postească], în zilele cele de pe urmă S-a arătat pe pământ și cu oamenii împreună a viețuit, pentru ca să ne arate nouă că e bine și e drept să ne supunem poruncii lui Dumnezeu și că este de folos să postim. Pentru că El Însuși a postit 40 de zile și 40 de nopți, precum se vede din Lc. 4, 2.

Și El a pus postul acesta înaintea ochilor noștri pentru ca să privim în el ca într-o oglindă în toată viața noastră și să ne aducem aminte de necazul [pacostea] ce i s-a întâmplat lui Adam datorită călcării poruncii și prin mâncare.

Pentru aceea trebuie ca și noi – de vreme ce Dumnezeu ne-a învrednicit și am ajuns să intrăm de mâine în călătoria sfântului post – cu poftă și cu dragoste să primim porunca Stăpânului și, după puterea noastră, să facem cele poruncite de El. Și pentru că vom merge la război[1] împotriva vrăjmașului[2] sufletelor noastre, [de aceea] trebuie să ne pregătim ca niște ostași viteji ai lui Hristos, încingându-ne mijloacele noastre cu adevărul, după cum spune Fericitul Pavel, și să ne încălțăm picioarele cu vestirea [gătirea] Evangheliei păcii și să ne îmbrăcăm cu platoșa [zaoa] dreptății și să punem coiful mântuirii pe capetele noastre și să luăm pavăza credinței în mâinile noastre, cu care vom putea stinge toate săgețile vicleanului cele arzătoare și sabia Duhului, care este cuvântul [graiul] lui Dumnezeu [Efes. 6, 14-17]. Pentru că lupta noastră nu este împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva domniilor, împotriva puterilor, împotriva stăpânitorilor [țiitorii] lumii întunericului veacului acestuia, împotriva vicleșugului duhurilor celor de sub cer [Efes. 6, 12].

Vrând noi, așadar, să facem această călătorie împotriva vrăjmașului sufletelor noastre, precum am spus anterior, trebuie să luăm împreună cu noi 5 lucruri. Ca acestea să ne fie ca niște provizii [merinde] la vreme de primejdie. Și cele 5 lucruri sunt acestea: Spovedania, rugăciunea, postul, milostenia și dragostea.

Căci, prin Spovedanie, noi ne spălăm păcatele. Ne mărturisim înaintea duhovnicilor noștri, cu frică și cu inimă înfrântă, ca înaintea lui Dumnezeu, învinuindu-ne [pârându-ne] pe noi înșine. Pentru că nu trebuie să dăm vina [pricina] pe alții sau să spunem că de nevoie am făcut un anumit lucru sau din neputință, căci asta nu ne va folosi la nimic.

Pentru că nici lui Adam nu i-a folosit. Căci Dumnezeu a vrut, [atunci când el a păcătuit], să-l aducă la pocăință. [Însă Adam], în loc să-și recunoască greșeala și să-și mărturisească păcatul, el l-a făcut vinovat pe Dumnezeu, pentru că i-a dat soție [Fac. 3, 12] iar soția a dat vina pe șarpe [Fac. 3, 13].

[De aceea], spovedania noastră [trebuie să o facem] cu nădejde bună, [cu încrederea] că Dumnezeu ne va ierta și nu cu deznădăjduire. Așa precum a făcut Cain, când a zis: „Este mai mare vina mea decât a mi se ierta mie” [Fac. 4, 13]. Sau Iuda. Care, chiar dacă s-a mărturisit înaintea arhiereilor cum că a greșit și a vândut sânge nevinovat [Mt. 27, 3-4], nu i-a folosit cu nimic spovedania lui pentru că era cu deznădăjduire.

Căci spovedania trebuie să o facem cu gândul de a nu mai greși de azi înainte. Pentru că faraon, deși s-a mărturisit și a spus: „Am greșit Domnului” [Ieș. 10, 16], nu i-a folosit la nimic. Pentru că nu se gândea să părăsească răutatea și de aceea a și pierit.

Și nu trebuie să fie spovedania noastră cu deznădăjduire, ca cea a Iudei. Căci el, deși s-a mărturisit înaintea arhiereilor că a vândut sânge nevinovat, nu i-a folosit cu nimic acea spovedanie, pentru că ea a fost cu deznădăjduire. Ci trebuie să avem nădejde bună [în Dumnezeu], [gândind] că de ne vom spovedi [ispovedui] cu inimă curată și cu gândul de a nu mai greși, Dumnezeu ne

Antim 1Cu rugăciunea [trebuie] să cerem de la Dumnezeu mântuirea sufletelor noastre. Și El ne-o va da, după cum Însuși Hristos a spus: „cereți și vi se va da vouă” [Mt. 7, 7].

Căci rugăciunea făcută cu căldură, din inimă, pătrunde cerurile și intră în urechile lui Dumnezeu.

Căci și Sfântul Ioan Gură de Aur spune că acolo unde se face rugăciune cu mulțumire, acolo vine darul Duhului Sfânt și dracii sunt alungați și toată puterea potrivnicului[3] se îndepărtează și fuge. Și iarăși, în alt loc, același spune că rugăciunea este cea care păzește curăția, este pecetea fecioriei, e cea care oprește mânia, ține [pe loc] mândria, curățește invidia, e pierzătoare a urgiei și temelia păcii. Fiindcă, pe scurt: cel care face rugăciune vorbește cu Dumnezeu.

Cu postul să ne ușurăm trupul, să ne limpezim mintea și să ne bucurăm sufletul. Pentru ca să vină darul lui Dumnezeu asupra noastră. Însă postul trebuie să îl amestecăm cu rugăciunile noastre. Căci precum nu sunt dulci bucatele fără sare tot așa nici postul fără rugăciuni.

În a doua carte, la începerea postului, Sfântul Grigorie[4] spune că postul este pace de obște a sufletului și a trupului, trai fără tulburare, petrecere [petrecanie] cu bună rânduială [întocmire], viață care veselește pe Dumnezeu și întristează pe vrăjmașul. Căci după cum cei care postesc sunt păziți de Sfinții Îngerii, tot la fel, cei care nu postesc, sunt păziți de draci, care îi îndeamnă la multe păcate.

De aceea trebuie să ne ostenim ca să nu avem părtășie cu diavolul. Căci nu s-a făcut nimeni ucenic al bunătăților[5] dintre cei care s-au îndestulat cu mâncăruri după pofta lor, nici nu s-a făcut nimeni Sfânt dintre cei care au iubit răsfățurile, nici nu s-a făcut părtaș Împărăției cerului dintre cei care au viețuit trupește.

[Dar] știu bine [faptul] că nu ne va lăsa obiceiul și năravul cel rău ca să postim de bucate. Ci măcar [încailea] să postim de răutăți. Căci, spre mâncare – nu pot să spun altfel – ne îndeamnă blestematul acesta de pântece. Însă, pentru a face rău, nu avem pe nimeni ca să ne îndemne.

Pentru că trupului îi trebuie mâncare, însă sufletului nu îi trebuie răutăți. Iar din mâncare simți – aidoma focului – o anume dulceață, însă din răutate nu câștigi altceva fără numai vătămare de suflet și călcare de lege.

[De aceea], să Îl îmblânzim pe Dumnezeu cu milostenia! Să dăm milă cu dragoste din ceea ce noi agonisim în mod drept. [Să dăm milă] celor lipsiți, săracilor, străinilor, bolnavilor și celor ce sunt în închisori.

Și atunci vom fi și noi miluiți de Dumnezeu [Mt. 5, 7, GNT], după cum ne-a spus El în cele 10 fericiri. Iar de vom da milă din jafurile pe care le facem, [atunci] mai multă osândă vom câștiga.

Iar dacă va aluneca cineva cu firea și va zice în mintea lui că eu nu știu ce grăiesc [acum], atunci să se lase în nădejdea cuvântului [Domnului de la] Luca[6], care spune:

Antim 2Iar cel care va [dori să] gândească acest lucru trebuie să meargă mai întâi și să îi întrebe pe cei care știu să tâlcuiască Sfânta Scriptură fără de vicleșug. Să vadă cu ce gând s-a spus la Luca[7] acel cuvânt, apoi să gândească rău asupra mea.

Căci gândul [Domnului consemnat] de Luca[8] acest lucru [spune în esență]: faceți și voi milostenie din mamonul nedreptății.

În ce fel? Cu lacrimi, cu inimă înfrântă și cu gândul de a nu mai face nimănui vreo nedreptate [strâmbătate]. Nici să nu mai jefuiți apoi și astfel milostenia va fi primită [de Dumnezeu].

Căci despre acest lucru ne putem încredința de la Zaheu, care a zis: „Iată, jumătate din avuția mea o dau săracilor și de am năpăstuit pe cineva cu ceva îi întorc împătrit” [Lc. 19, 8]. Și acest lucru a spus Zaheu, despre care Hristos a spus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam” [Lc. 19, 9].

Adică [Zaheu] a făcut acea milostenie cu gândul și cu inima lui Avraam iar nu ca unii dintre noi, care fac jafuri și cele mai mari rele de pe pământ, apoi se duc și dau vreunui preot [popă] să le facă sărindar ca să li se ierte păcatul, dar ei rămân cu totul în tina răutății. Nu așa [trebuie să facem], ticăloșii de noi, nu așa! Căci Dumnezeu nu poate fi înșelat.

[Dar avem nevoie și de] dragoste [în postirea noastră], pentru ca să ne încredințăm [de faptul] că de vom iubi pe vecinii[9] noștri – după porunca lui Dumnezeu: ca pe noi înșine [Mt. 19, 19] –, și de le vom face bine, vom fi și noi dumnezei și fiii Celui de sus [Ps. 81, 6, LXX], după cum zice David.

Căci singur Dumnezeu e dragoste și cel ce rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu întru el [I In. 4, 16]. Căci la Matei[10] se spune: „Și de vom ierta greșelile tuturor celor ce ne-au greșit nouă, ne va ierta și Dumnezeu greșelile

Antim 3Căci ce folos are trupul dacă e flămând [deșărt] de bucate, dacă sufletul se umple de păcate?

Ce folos avem dacă suntem galbeni și ofiliți de post, dacă suntem aprinși de invidie și de ură?

Ce folos avem dacă nu bem vin dar suntem beți de veninul mâniei?

Ce folos avem dacă nu mâncăm carne dar cu hulele noastre rupem carnea fraților noștri?

Ce folos avem dacă ne vom opri [conteni] de la cele ce suntem uneori liberi să le facem și le facem pe cele pe care niciodată, în niciun chip, nu trebuie să le facem?

Căci Dumnezeu pe aceia îi iubește și îi cinstește: pe cei care se feresc [să le facă] pe cele oprite.

[Și cred că] din aceste puține cuvinte [ale mele], pe care le-am rostit, ați înțeles cu cine ducem luptă și ce fel de arme [avem la îndemână] și ce fel de provizii [merinde] ne trebuie ca să mergem asupra lui și cu ce mijloace să îl biruim.

Drept aceea, fiecare [dintre noi], după puterea [sa], [trebuie] să nu se lenevească a se nevoi. Pentru că nu va greși [făcând aceasta].

[Și] am înțeles că este obiceiul ca diseară să vă adunați în Divan și să faceți câteva urări înaintea Domnului [țării] și după aceea să vă cereți iertare [de la el și între voi]. Și chiar dacă nu mi-a fost dat până azi să văd cu ochii mei [acest lucru], îmi place foarte mult și fericesc acest obicei. Pentru că este lucru cuvios a cere iertare de la stăpânii și de la mai-marii noștri. [Însă] nu numai în această zi, când intrăm în zilele marelui post [trebuie să ne cerem iertare], ci spun că acest lucru se cuvine să facem în toate zilele [noastre]. Căci precum greșim înaintea lui Dumnezeu în tot ceasul, așa greșim de-a pururea și înaintea mai-marilor noștri, cu cuvântul și cu fapta, cu voie și fără de voie, din știință și din neștiință, pe față și într-ascuns.

Însă luând seama la finalitatea acestui obicei [al iertării față de Domn] mă întristez foarte mult. Căci obiceiul e frumos în esența lui dar se face rău [în lăuntrul oamenilor, pentru că nu se face din inimă].

Pentru că iertarea pe care o cereți de la stăpâni nu este curată, nici cea pe care o cereți unul de la altul, ci e plină de invidie și de gelozie. E plină de răutate [pentru] că nu e [făcută] cu gând curat.

De aceea vă rog, iubiții mei, pentru preascumpul sânge al lui Hristos, pe care l-a vărsat pentru noi, păcătoșii, să vă curățiți de acelea, căci altfel veți cădea în osândă! Iar de această osândă, eu, nevrednicul și mult-păcătosul, Îl rog pe milostivul și iubitorul de oameni Dumnezeu să ne mântuiască pe toți și să ne învrednicească să petrecem sfântul post cu pace, cu sănătate, cu viață curată și cu pocăință [spăsenie] sufletească, ca să putem vedea și luminata Lui înviere [înviiare]. Amin!


[1] Postul e timpul războiului duhovnicesc.

[2] Satana.

[3] A Satanei.

[4] Nu știu la care Sfânt Grigorie face referire.

[5] Om cuvios.

[6] În ediția Ștrempel era: Ioann.

[7] Același lucru: Ioann.

[8] Idem.

[9] Vecin e folosit aici cu sensul de aproapele și nu de vecin propriu-zis.

[10] În original: Ioann.

Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci [2014]

inaltarea Sfintei Cruci, 2

Iubiții mei,

Astăzi, la odovania/ finalul praznicului Înălțării Sfintei Cruci, Evanghelia [Mc. 8, 34-38; 9, 1] ne cheamă la urmarea interioară a Domnului, la asumarea nevoinței ascetice.

cruce 1Pentru că viața cu Dumnezeu, viața ascetică, viața plină de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu ține de alegerea noastră.

Căci nu poți fi creștin-ortodox autentic dacă nu ești convins cu totul că Biserica Ortodoxă e Biserica lui Hristos iar adevărul ei este adevărul mântuitor. Pentru că de aici, din această convingere fermă, vine asumarea deplină a nevoinței ortodoxe.

Ca să vrei să Îi urmezi Lui trebuie să fii convins că El e Fiul lui Dumnezeu întrupat și că Biserica Lui e aceasta: cea în care suntem noi.

Pentru că Domnul ne cheamă la Sine prin împlinirea poruncilor Sale. Urmarea Lui e interioară. Și a-I urma Lui înseamnă a asculta de El în toate zilele tale.

Însă Domnul nu ne cere doar să vrem să Îi urmăm. Nu ne cere o voință încrezătoare în sine, care crede că e de ajuns numai entuziasmul pentru a fi ortodox. Ci El ne cere o credință și o voință și o iubire care să dovedească, în mod zilnic, că Îl vor și Îl ascultă pe Dumnezeu.

Căci Domnul ne spune că a-I urma Lui înseamnă a ne nega pe noi înșine/ a ne lepăda de noi înșine [Mc. 8, 34].

Și de ce ne-am nega dorințele, faptele, atitudinile, viziunea noastră despre viață față în față cu voia Domnului? Pentru că înțelegem pas cu pas, aprofundând voia lui Dumnezeu, ceea ce El ne-a revelat pentru mântuirea noastră, că voia Lui e altfel decât voia noastră libertină, care nu alege conform sfințeniei.

De aceea, când creștem în credință, ajungem să înțelegem că a face voia lui Dumnezeu înseamnă a ne schimba radical în tot ceea ce facem. Pentru că modul cum gândim, cum alegem, ce dorim, ce ne propunem să facem trebuie să fie conform adevărului Său, conform sfințeniei Sale.

De ce? Pentru că viața ortodoxă e viața sfântă cu Dumnezeu și nimic din ceea ce facem nu facem la întâmplare sau fără cunoaștere teologică.

Din acest motiv am spus că a vrea nu înseamnă doar a fi entuziast ci a vrea înseamnă a fi ascetic. Iar a fi ascetic înseamnă a te lupta tot timpul cu patimile din tine prin aceea că preferi virtutea și nu păcatul iar, pe de altă parte, urmarea Lui înseamnă tocmai măsura în care te învingi, cu harul Său, și te dăruiești ca jertfă bine plăcută Domnului.

Adică a voi are conținut ascetic îndumnezeitor.

Pentru că Îl vrei pe Hristos nu doar la nivel declarativ sau sentimental ci la nivel ontologic.

Vrei să te faci curat pentru El și te curățești de patimi dimpreună cu El. Vrei să te sfințești și te sfințești dimpreună cu El, pentru că înveți de la El tot ceea ce a făcut El pentru a Își îndumnezei umanitatea Sa: adică a luptat cu tot păcatul și l-a biruit și a lăsat slava Lui să inunde umanitatea Sa.

Pentru că atunci când vorbim despre luarea crucii [Mc. 8, 34], vorbim despre trăirea despătimirii și de umplerea noastră de slava Lui.

Căci El nu ne cheamă la un ascetism fără finalitate. Nu ne cheamă doar să facem rugăciuni, să postim, să priveghem, să facem fapte bune care nu au nicio altă finalitate în afară de faptul că le facem ci El ne cheamă la întreaga asceză a curățirii de patimi pentru ca să ne facem văzători de Dumnezeu, trăitori ai slavei Sale.

Pentru că Domnul ne cheamă la sfințenie, adică la simțirea și vederea slavei Lui, la sfințenia care se lucrează ascetic, adică prin asumarea crucii, a nevoinței și a suferinței continue pentru viața virtuoasă.

Și vedem acest lucru peste tot în Viețile Sfinților. Pentru că viețile lor sunt aspre, sunt pline de suferințe și de privațiuni, dar, în același timp, sunt pline de slava lui Dumnezeu și de minuni nenumărate. Pe măsura curățirii lor e și umplerea lor de har. Iar a fi în harul, în slava lui Dumnezeu, înseamnă a fi în contact direct și continuu cu Dumnezeu, în această relație vie cu El petrecându-se toate minunile pe care le fac Sfinții sau Dumnezeu prin Sfinții Lui.

De aceea, Mc. 8, 34 ne cheamă la asumarea întregii asceze ortodoxe pentru a fi un urmaș veridic al Domnului. Iar cei care Îl urmează cu adevărat pe Domnul, Îl urmează prin toată sfințenia și prin tot adevărul și prin toată cuviința dumnezeiască. Îl urmează ca niște îndumnezeiți. Îl urmează ca niște oameni cerești care trăiesc încă pe pământ. Îl urmează ca niște preafrumoși și preasfinți ai Lui de care lumea nu e vrednică.

Acesta e motivul pentru care noi, ortodocșii, nu îi credităm drept niște teologi autentici pe cei care au doar noțiuni teologice dar nu și vieți dumnezeiești. Ci îi credităm ca Părinți ai Bisericii pe cei care, deopotrivă, sunt teologi creativi, trăitori profunzi ai credinței și oameni plini de harisme și de virtuți dumnezeiești.

De ce? Pentru că asumarea crucii înseamnă asumarea îndumnezeirii.

Durerile, nevoile, ispitele, greutățile, întreaga asceză sculptează în noi pe omul cel nou. Pe omul duhovnicesc. Care ia chip în noi prin multă trudă dar și prin luminări și străluciri dumnezeiești ale slavei Sale. Pentru că eforturile noastre cuvioase se întâlnesc cu coborârea slavei lui Dumnezeu în noi, care face, în definitiv, toată frumusețea îndumnezeirii noastre.

Noi punem doar începutul, începutul bun. Îl punem cu Dumnezeu și prin harul Său. Ne arătăm toată râvna în munca despătimirii iar El face greul nostru ușor sau înmulțește puținul nostru, coborând în noi măreția slavei Sale, în care creștem continuu în sfințenie.

De aceea, a ne pierde sufletele noastre pentru Hristos și pentru Evanghelia Sa înseamnă a ne mântui sufletele [Mc. 8, 35, GNT]. Pentru că a pierde de aici are același sens cu a ne lepăda de noi înșine din versetul anterior.

Și nu ne putem pierde relele din suflet, adică patimile, dacă nu renunțăm la falsa noastră autonomie.

Dacă nu ne decidem să facem din gândurile și din voința și din iubirea și din faptele lui Hristos faptele noastre de viață, dacă nu renunțăm la faptul de a fi autonomi, nu putem muri pentru noi ca să înviem pentru El. Nu ajungem să trăiască El în noi…și El să fie adevărata noastră viață.

Dar când Evanghelia lui Hristos e viața noastră, când poruncile Lui devin conținutul interior al vieții noastre, când noi iubim, iertăm, muncim, ne rugăm, postim, credem, nădăjduim, iubim așa cum vrea Hristos Dumnezeu, atunci noi suntem dependenți de El tot timpul, ca ramura de copac, și nu mai trăim o viață îngustă, limitată, ci o viață plină de o deschidere infinită și veșnică, pentru că viața Lui devine viața noastră.

Și asta e mântuirea – adică trecerea de la autonomie la dependența veșnică de Dumnezeu – : bucuria de a fi plin de viața lui Dumnezeu, de a fi cu El pentru veșnicie, de a avea în El toată împlinirea și veselia!

Mc. 8, 36-37, în care Domnul accentuează importanța capitală a mântuirii sufletului nu trebuie să ne ducă la ideea nefastă că mântuirea înseamnă doar mântuirea sufletului. Pentru că mântuirea, sfințenia, îndumnezeirea omului nu este doar a sufletului ci a întregului om. Omul în integralitatea sa va fi transfigurat la învierea cea de obște și nu vom moșteni Împărăția lui Dumnezeu ca suflete dezîntrupate.

Însă aici Domnul a accentuat importanța curățirii de patimi a sufletului pentru ca să arate că începutul sfințeniei se face în sufletul nostru. Sau că sufletul nostru lucrează întreaga sfințire a omului.

De aceea, a ne pierde sufletul de la v. 36 înseamnă a trăi o viață păcătoasă, indiferentă, autonomă, autosuficientă.

Însă când ne pierdem sufletul ne pierdem și trupul, ne pierdem cu totul…

Și vedem în Sfintele Moaște ale Sfinților ce înseamnă a-ți fi mântuit sufletul: înseamnă a-ți fi mântuit și trupul. Pentru că de aceea sunt neputrezite trupurile Sfinților, sunt pline de har, sunt făcătoare de minuni: pentru că ei și-au mântuit și trupul și sufletul. Pentru că ei sunt, în mod deplin, vase ale slavei lui Dumnezeu. Sunt biserici ale slavei Sale.

Da, nu există niciun lucru material care să poată fi dat la schimb pentru sufletul nostru (v. 37)!

Unicitatea fiecărui suflet și a fiecărui om este darul iubirii lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne clădește pe fiecare om în parte ca pe o unicitate preafrumoasă a Lui și El dorește să aibă cu fiecare dintre noi o relație personală, plină de intimitate dumnezeiască. El dorește să ne învețe pe fiecare cum să ne trăim, în mod dumnezeiește, unicitatea primită de la El. Cum să ne nevoim și să lucrăm și să creăm din perspectiva datului nostru ontologic.

Căci dacă nu ajungem să ne trăim, în mod real, viața, nu putem fi niciodată împliniți. Fiindcă împlinirea noastră trebuie să ne-o descopere Dumnezeu, în relație cu El.

cruce 2Rușinare care înseamnă a nu te comporta ortodox pentru că contextul…„nu o permite”.

Rușinare care înseamnă a renunța la greul ascezei ortodoxe pentru a nu fi „etichetat” într-un mod „defavorabil”.

Rușinare care înseamnă a mărturisi altceva decât mărturisește Biserica…pentru ca să nu cazi „de prost” într-o anume discuție, într-un anumit context.

Rușinarea de El și de cuvintele Lui ascunde identitatea noastră.

Și mai mult sau mai puțin fiecare dintre noi am lăsat la o parte cele ale credinței când interesele noastre exclusiviste au contat.

L-am uitat…L-am trădat…L-am minimalizat pe Dumnezeu…i-am nesocotit cuvin- tele…atunci când am ales păcatul în locul adevărului, când am ales confortul în locul dreptății, când am închis ochii la răul comis altora, când ne-am dat acordul la o nedreptate, când am generalizat în loc să ne acuzăm doar pe noi înșine, când ne-a plăcut să ne credem „mai buni” decât alții, când am considerat că El nu cere de la noi „mare lucru” pentru a ne mântui.

Iar rușinarea păcătoasă de care vorbește Domnul – deși contextul social e format de

cruce 3da vina pe societate, pe moravurile zilei – deși acestea sunt decadente – pentru că rușinarea de Hristos și de cuvintele Lui e o cădere din dragostea pentru El.

Rușinarea e o ieșire din relație. Sau o bagatelizare a relației cu El. Pentru că relația serioasă nu acceptă o minimalizare interioară a Celui iubit, a Dumnezeului mântuirii noastre.

cruce 49, 1 vorbește tot despre slava lui Dumnezeu însă sub forma venirii întru putere a Împărăției lui Dumnezeu și a vederii ei. Căci ceea ce se spune aici are de-a face cu vederea extatică de pe Tabor a Sfinților Apostoli, când s-au umplut de vederea slavei Lui.

De aceea am subliniat anterior, că asumarea crucii/ asceza nu e lipsită de finalitate mistică. Ci asceza e tocmai o introducere în mistică, adică în experiența vederii și a simțirii slavei lui Dumnezeu în noi înșine.

Pentru că crucea pentru cruce duce la dolorism, la căutarea durerilor pentru ele însele. Însă crucea în asceza ortodoxă duce la transfigurare. La umplerea noastră de slava lui Dumnezeu, la îndumnezeirea noastră.

Noi căutăm să ne curățim de patimi pentru ca să le înlocuim cu virtuți divino-umane. În care, împreună cu Dumnezeu, ne înfrumusețăm interior, duhovnicește.

Căci curăția, blândețea, cuvioșia, trezvia, dragostea, facerea de bine, iertarea, simplitatea, evlavia, omenia și toate celelalte virtuți cerești sunt conlucrare cu Dumnezeu.

Ele cresc în noi dacă ne umplem de slava lui Dumnezeu și dacă le cultivăm continuu.

Așadar, iubiții mei, și la noi poate veni Împărăția lui Dumnezeu întru putere, întru putere dumnezeiască, dacă ne facem ramuri ale pomului Treimii, pentru ca să avem viață întru noi!

Pentru că viața Lui trebuie să curgă în viața noastră, adică slava Lui, pentru ca noi să trăim duhovnicește, să trăim dumnezeiește, să trăim sfânt.

Și dacă trăim sfânt, atunci comoara lui Dumnezeu e în lăuntrul nostru, mărgăritarul cel ceresc e în țarina ființei noastre, pentru că Împărăția Lui e în noi și e bucuria și mântuirea noastră.

Să ne bucurăm ascetic, iubiții mei!

Să ne bucurăm în harul lui Dumnezeu.

Să ne bucurăm trăind cu trezvie toate cele care se petrec în noi și în jurul nostru și cu încredere nețărmurită în Dumnezeu, crezând că toate au un sens.

Chiar dacă noi nu înțelegem acum de ce trăim una sau alta, de ce sunt astfel lucrurile, trebuie să avem nădejdea în Dumnezeu că toate sunt spre binele nostru.

Pentru că astfel creștem în iubirea Lui, fără să ne mai rușinăm de ce spun oamenii sau de ispitele venite de la demoni, pentru că vedem că bucuria Lui crește în noi. Și ea este împlinitoarea vieții noastre. Amin!

Sfântul Varlaam al Moldovei, Învățătură la Duminica Tomii

Sfântul Varlaam al Moldovei

Carte românească
de
învățătură

Diortosire și note de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Diortosim ediția:

[Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte romănească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, 448 p.

*

Învățătură la Duminica Tomii. Care se cheamă [și] Duminică nouă.

Nimeni să nu se îndoiască de modul în care Domnul Iisus Hristos a intrat cu trupul, prin ușile încuiate, la Ucenicii Săi! Căci, după învierea Sa, [după] ce a înviat din morți, trupul Măriei Sale a stat neputrezit și slăvit.

Nu Îl mai putea opri nici zidul, nici ușile încuiate. Căci deși era trup lumesc, nu mai era pământesc, ci din altă lume, cerească și dumnezeiască.

Pentru aceasta, nu mai petrecea mereu, întotdeauna, cu Ucenicii Săi ca mai înainte. Ci [numai] acolo unde [El] li Se arăta era îndată văzut, apoi Se făcea nevăzut. Și despre aceasta, Sfânta Evanghelie scrie în multe locuri. [Pentru ca] să cunoaștem că există altă viață după moarte, altă lume, neștiută [de noi], împărății, curți, cetăți.

De aceea și trupurile noastre, după cum spune Sfântul Apostol [Pavel], se seamănă în pământ ca grăuntele de grâu, care, dacă putrezește primăvara, cu puterea lui Dumnezeu, răsare și înflorește după învierea [sa] din morți mai frumos decât toate florile câmpului [I Cor. 15, 37-38]. Cu atât mai mult [s-a arătat frumos, îndumnezeit,] trupul Domnului nostru Iisus Hristos [după învierea Sa din morți].

Fapt pentru care, pentru [ca ei să aibă] mai multă credință, El l-a dat să-l pipăie, pentru ca să vadă că nu e altul, ci este acela care a fost răstignit pe Cruce, după cum auzim în Evanghelia de astăzi.

*

(In. 20, 19-31)

„În acea vreme, fiind către seară, în întâia a sâmbetei[1], unde Ucenicii Lui erau adunați de frica jidovilor, a venit Iisus și a stat în mijlocul lor și le-a grăit lor: „Pace vouă!”.

Și dacă zise aceasta, le arătă lor mâinile [mânule] și coastele Sale. [Și] s-au bucurat Ucenicii dacă Îl văzură pe Domnul.

Și le zise lor iarăși: „Pace vouă! Cum M-a trimis [pe Mine] Părintele și Eu vă trimit pe voi”. Și dacă zise aceasta, suflă [asupra lor] și le grăi lor: „Luați Duhul Sfânt! Și cui veți ierta păcatele, se va ierta lor, și cui le veți ține, le vor fi ținute”.

Iar Toma, [unul] dintre cei doisprezece, care se cheamă Geamănul, nu era atunci cu ei când a venit Iisus. Și i-au spus lui: „Noi L-am văzut pe Domnul!”. Iar el le-a spus lor: „De nu voi vedea în mâinile Lui semnele cuielor [găvoazdelor] și de nu-mi voi pune degetul meu în rănile cuielor și de nu-mi voi pune mâna mea în coastele Lui, nu voi crede!”.

Și după opt zile iarăși erau Ucenicii Lui înăuntru și Toma cu ei. Și a venit Iisus, fiind ușile încuiate, și a stat în mijlocul lor și le-a zis lor: „Pace vouă!”. După aceea îi spuse lui Toma: „Adu-ți degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu-ți mâna ta și o pune în coastele Mele, și nu fii necredincios, ci credincios!”. Și răspunse Toma și zise: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Și îi spuse lui Iisus: „Pentru că Mă văzuși, crezuși. Însă ferice de aceia care nu Mă vor vedea și vor crede”.

Deci și alte semne multe făcu Iisus înaintea Ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în aceste cărți. Iar acestea sunt scrise ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu și ca cei ce vor crede să aibă viață întru numele Lui”.

*

Învățătură pentru ce se cheamă Duminică nouă și despre credința lui Toma, Apostolul

Lucrurile pe care Sfânta noastră Biserică ni le-a dat să le prăznuim azi sunt acestea: înnoirea învierii Domnului nostru Iisus Hristos și credința Apostolului Toma.

*

Prăznuim astăzi înnoirea învierii [Lui], pentru că această duminică e prima de la Învierea lui Hristos. Și dintr-această duminică începem a prăznui Învierea Domnului nostru în toate duminicile de peste an, pentru ca să nu se uite binele și mila Sfinției Sale pe care le-a arătat față de noi.

Deci această duminică se cheamă și prima și a opta duminică. Este prima: pentru că de la Paști este întâia duminică și începătoarea duminicilor [anului liturgic] și este a opta: pentru că au trecut 8 zile de la Paști. Și această duminică închipuie veacul ce va să fie începând cu ziua Judecății [Domnului]. Veac care se cheamă veacul al 8-lea, veac netrecător și nesfârșit, care va urma după cele 7 veacuri ale lumii acesteia trecătoare.

De aceea, împreună cu învierea Domnului nostru Iisus Hristos, ea ne aduce aminte și de învierea a toată lumea, când vom învia întru viața cea netrecătoare și neschimbată.

Și când vremea ne cheamă, după 7 zile de lucru de peste săptămână, să serbăm și să prăznuim înnoirea învierii Domnului nostru Iisus Hristos, atunci Sfânta Biserică ne arată, în mod tainic, și înnoirea sufletelor noastre. Căci trebuie să le înnoim cu fapte bune și să le curățim de bătrânețile păcatelor.

*

Iar tocmeala lui Toma Apostolul a fost aceasta: Domnul Hristos, în ziua în care a înviat din morți, duminică seara, în ziua de Paști, li S-a arătat Ucenicilor, acolo unde ei erau adunați cu toții și stăteau închiși [în casă] de frica jidovilor. Numai Toma însă nu s-a întâmplat să fie atunci cu ei, căci și el era unul dintre cei 12 Apostoli. De aceea, atunci când a venit și a aflat despre venirea lui Hristos, despre cum a venit și li S-a arătat, el nu a crezut pe ceilalți Ucenici care Îl văzuseră pe Hristos, nici nu dorea să creadă, în niciun fel, că Hristos a înviat din morți.

Însă lui Dumnezeu, în marea Sa înțelepciune, i-a fost milă nu numai de unul ci de întreaga lume. De aceea, El lucră [meșterșiugui] ca învierea Sfinției Sale să fie mai știută și mai adeverită pentru toți. Pentru ca să se vestească și să se arate în toată lumea adevărul și credința învierii.

Pentru aceasta, când fu a 8 zi după învierea Sfinției Sale, care se împlinește azi, pentru că azi este a 8-a zi după Paști, Domnul Hristos li S-a arătat din nou Ucenicilor Săi, fiind și Toma împreună cu ei.

Și acolo, unde erau cu toții adunați și închiși de frica jidovilor, ca și mai înainte, li S-a arătat lor Hristos. Și după ce spuse pace către toți, îi lăsă pe ceilalți și îi grăi lui Toma:

„Vino, Tomo, și-ți adu degetele tale și caută de vezi palmele Mele pătrunse de cuie! Și-ți adu mâna ta și o pune în coastele Mele și pipăie rana Mea, împunsătura suliței cu care M-au împuns, atunci când eram răstignit pe Cruce!”.

Iar Toma cu de-amănuntul cercetă și pipăi.

Și dacă Îl văzu pe Hristos, că este om adevărat, cu trup văzut și Dumnezeu adevărat, cu putere nevăzută, strigă și zise: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Domnul Hristos [însă] grăi către el: „Mă văzuși, Tomo, și crezuși. Însă ferice de aceia care nu Mă vor vedea și vor crede”.

De aceea, noi, deși nu L-am văzut pe Domnul trupește, umblând prin lume și nu am privit nici minunile [ciudesele] Lui cu ochii noștri, cu toate acestea noi credem că Sfinția Sa, Domnul nostru Iisus Hristos, este Fiul lui Dumnezeu. Și pentru că este Fiul lui Dumnezeu pentru aceea este și Dumnezeu, Ziditor a toate lucrurile și Făcător a toată lumea.

El este Dumnezeu și om. Și este Dumnezeu, pentru că ne-a făcut pe noi din ce n-am fost în ce suntem, dar este și om, căci S-a născut mai apoi om ca și noi.

Este Dumnezeu pentru minunile pe care le-a făcut, care nu stau în puterea omenească să fie făcute. Pentru că El a înviat morții, a făcut ochi orbilor, pe cei căzuți [în păcate] i-a curățit, pe bolnavi i-a tămăduit, ologilor le-a făcut picioare, ciunților le-a făcut mâini, i-a izbăvit pe cei îndrăciți și alte minuni nenumărate a făcut. Și toate aceste lucruri nu le-ar fi putut face dacă nu era Dumnezeu adevărat.

Însă a fost și om, pentru că S-a născut cu trup ca noi. Dar Maica Sfinției Sale a fost Fecioară curată și înainte de nașterea Lui și după ce L-a născut.

Și El le-a avut pe toate ale noastre, însă nu și păcatele. Căci a flămânzit, a însetat, S-a dezbrăcat în Iordan, a fost bătut cu palma peste obraz, a fost răstignit, apoi a murit, ca un om adevărat.

De aceea noi mărturisim că este Dumnezeu și om desăvârșit și credem că Acesta este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu deplin și adevărat, și nădăjduim să avem viață [veșnică] pentru numele Lui.

Așadar, cercetează-ți faptele tale și te teme! Căci, în ziua Judecății, Îngerii vor aduce faptele tale și cuvintele scrise înaintea înfricoșatei judecăți. Unde și Îngerii vor sta cu frică și toată lumea va fi în cutremur [interior] și în spaimă mare.

Atunci vei auzi cuvântul cel de durere, pe care îl va grăi Dreptul Judecător către aceia care vor fi la stânga Lui și cărora le va zice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul de veci, care-i pregătit diavolului și slugilor lui!” [Mt. 25, 41].

Atunci vei suspina și vei plânge cu lacrimi și la nimic nu-ți va folosi.

Atunci ai vrea să îți blestemi lenea, modul în care te-ai lenevit în această lume față de cele ale lui Dumnezeu.

Atunci ai vrea să îți blestemi [să proclețești] avuția ta, strânsura ta cea nedreaptă, avuția ta, bunătatea cea stricăcioasă [putredă].

Atunci ai vrea să îi vezi pe cei pe care i-ai năpăstuit, pe cei pe care i-ai asuprit, pe cei pe care i-ai prădat și i-ai întristat [dosădit], cât și pe cei care ți-au lucrat și tu nu le-ai plătit.

Însă pe aceștia toți îi vei vedea stând și pârându-te, fiecare arătând nevoia și strâmbătatea pe care tu i-ai făcut-o.

Din toate părțile te va cuprinde nevoie și greutate. Pentru că îți va fi frică de Dumnezeu, pârâșii tăi te vor îngrozi, te vei rușina de cei care te-au cunoscut, muncile îți vor aduce usturime și durere.

Unde va fi acolo lăcomia? Unde va fi nesațiul? Unde va fi dezmierdarea și dulceața lumii? Unde va fi aurul și argintul? Unde va fi acolo trufia lumii? Unde vor fi bijuteriile [sculele] și veșmintele?

Toate acestea vor trece ca o umbră și ca un fum vor pieri și se vor risipi [să vor rășchira].

Însă ferice de cei ce vor fi aflați nevinovați și pocăiți în acel ceas. Căci cinstea și mărirea și binele acelora niciun ochi de om nu le-a văzut, nici ureche nu le-a auzit, nici la inima omului nu a intrat binele acela, pe care Dumnezeu l-a pregătit celor ce-L iubesc pe Dânsul [I Cor. 2, 9].

De aceea, să ne nevoim! Până avem vreme și până ne îngăduie Dumnezeu. Până la moartea noastră.

Să ne împăcăm cu Dumnezeu, cu Cel pe Care L-am amărât și L-am mâniat cu faptele noastre cele rele, îmblânzindu-L cu pocăința noastră!

Pentru ca astfel, El să ne izbăvească de muncile cele veșnice și să ne dăruiască Împărăția Sa.

Pe care Împărăție noi cu toții să o dobândim, pentru mila și pentru darul Sfinției Sale, Căruia I se cuvine cinstea și închinăciunea de la toți oamenii, acum și pururea și întru vecii nesfârșiți. Amin!


[1] În prima zi după sâmbătă, adică duminica.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [46]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a patra]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a.

***

Între acest fel de oameni, în familia Hristosului Tău, Doamne Dumnezeul meu, dacă între săracii tăi tânjesc [gemo], dă-mi [și] mie din pâinea Ta, ca să răspund oamenilor care nu sunt înfometați și nu însetează de dreptate (Mt. 5, 6), ci sunt sătui și bogați.

I-a săturat deci pe aceia fantasma [phantasma] [minții] lor, nu adevărul Tău, pe care, refuzându-l, îl renegă [resiliunt] și în „adevărul” lor cad [cadunt].

Eu simt, fără îndoială, că inima omenească poartă multe iluzii/ neadevăruri [figmenta]. Și ce este inima mea, decât o inimă omenească?

Dar aceasta rog pe Dumnezeul inimii mele, ca să nu vărs nimic din aceste neadevăruri, în aceste cărți, drept adevăr întemeiat. Ci să vină de aici [din inimă] în ele orice poate veni prin mine [de la Dumnezeu].

De unde mie, deși lepădat de la fața ochilor Săi (cf. Ps. 30, 23), și încercând a mă întoarce de departe, [să-mi fie] să fiu inspirat de suflarea [aura] adevărului Său, pe calea pe care a arătat-o dumnezeirea umanității Unuia-născutului Său.

Pe care [insuflare dumnezeiască] o sorb [haurio] pe atât cât este îngăduit celor schimbători [mutabilis], cu cât mai mult cu cât în aceasta [în firea dumnezeiască] nu văd nimic schimbător, nici [nimic care să aparțină] locurilor sau vremilor, precum trupurile/ lucrurile materiale [corpora]. Nici numai vremilor și întrucâtva locurilor, precum gândurile sufletelor noastre. Nici numai timpurilor și fără nicio imagine a locurilor, precum anumite raționamente ale minților noastre.

Căci întreaga fire/ ființă a lui Dumnezeu [Dei essentia], adică, nu are nimic schimbabil/ mutabil, nici în veșnicie, nici în adevăr, nici în voință. Pentru că acolo [în Dumnezeu] veșnic este adevărul, veșnică iubirea. Și adevărată este acolo iubirea, adevărată veșnicia. Și iubită este acolo veșnicia, iubit este adevărul.

*

 Capitolul I

2. Dar pentru că ne-am înstrăinat de la neschimbata bucurie [ab incommutabili gaudio], dar totuși nu suntem tăiați sau îndepărtați de aici, ca să nu căutăm veșnicia, adevărul și fericirea în acestea care sunt mutabile și vremelnice (căci nu dorim nici să murim, nici să greșim, nici să ne tulburăm), sunt trimise nouă vederile dumnezeiești [divinitus visa], în conformitate cu rătăcirile noastre, prin care suntem avertizați că nu este aceasta [lumea materială] ceea ce căutăm, ci la aceea [care va urma] după aceasta să ne întoarcem. De unde [înțelegem că], aici nu o găsim, decât dacă atârnăm [penderemus] [de Împărăția veșnică].

Și primul lucru a fost pentru noi să fim convinși cât de mult ne iubește Dumnezeu, ca nu cumva, prin deznădejde, să nu îndrăznim să ne înălțăm întru El.

Dar a fost nevoie să ni se arate ce fel [de oameni] a iubit, ca nu cumva mândrindu-ne ca pentru meritele noastre, să nu ne îndepărtăm și mai mult de El și să pierdem și mai mult din puterea noastră [de a ne apropia de El].

Și prin aceasta Dumnezeu a făcut pentru noi, ca mai degrabă să ne desăvârșim prin puterea Lui și, astfel, în neputința smereniei să se desăvârșească puterea iubirii.

Aceasta înseamnă în psalm, unde a zis:

„Împărțind ploaie de bunăvoie, Dumnezeule, moștenirii Tale. Și [ea] este neputincioasă [infirmata est], [iar] Tu cu adevărat o desăvârșești [perfecisti] pe ea” (Ps. 67, 10).

Desigur, prin ploaia de bunăvoie [El] a vrut să înțelegem nimic altceva decât harul, care nu este trimis pentru merite, ci dat gratis [gratis datam] și de aceea și este numit har [gratia].

L-a dat așadar pe el nu pentru că eram vrednici, ci pentru că [El] a vrut. Aceasta cunoscând, să nu fim încrezători în noi înșine. Și aceasta [mândria] este pentru a slăbi [în noi harul].

El, cu adevărat, ne desăvârșește pe noi, ceea ce chiar Apostolul Pavel zice: „Îți e de ajuns ție harul Meu, căci puterea [Mea] în slăbiciune se desăvârșește” (II Cor. 12, 9).

Oamenii trebuiau așadar convinși cât de mult ne-a iubit pe noi Dumnezeu și în ce fel ne-a iubit: cât, ca să nu deznădăjduim; [și] în ce fel, ca să nu ne mândrim.

Apostolul explică astfel acest loc, în mod foarte necesar: „Deci își arată”, zice, „Dumnezeu iubirea Sa în noi, pentru că, pe când noi eram păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Cu mult mai mult, îndreptați acum în sângele Acestuia, vom fi mântuiți de mânie [mânia lui Dumnezeu, în ziua Judecății], prin El. Dacă deci, când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult, împăcați [fiind], vom fi mântuiți în viața Acestuia” (Rom. 5, 8-10).

Și la fel în alt loc: „Așadar”, zice, „ce răspundem la aceasta? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine [este] împotriva noastră? Cel care nu și-a cruțat propriul Fiu, ci L-a dat pe El pentru noi toți, cum nu ne va da nouă toate, împreună cu El?” (Rom. 8, 31-32).

Dar ceea ce s-a vestit nouă, aceste lucruri viitoare s-au arătat și Drepților din vechime, și chiar prin aceeași credință cei smeriți au slăbit, iar cei slabi s-au desăvârșit.

3. Așadar, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu unul, prin Care toate s-au făcut, Care este Adevărul neschimbător, prin urmare toate acolo [întru El] sunt în mod simultan originale și fără schimbare [principaliter atque incommutabiliter], nu numai cele care acum sunt în această întreagă făptură, ci chiar și cele care au fost și [cele] care vor fi. Căci acolo, [la Dumnezeu,] nici nu vor fi, nici nu au fost, ci numai sunt.

Și toate sunt viață, și toate sunt una. Și mai degrabă este una [unum est], [pentru că] și o [singură] Viață este.

Astfel, deci, toate prin El s-au făcut, pentru ca orice s-a făcut în El, să fie în acea Viață, care nu este făcută: pentru că la început Cuvântul nu a fost făcut, ci Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul, și toate prin El s-au făcut.

Nu s-ar fi făcut toate prin El, dacă El nu ar fi fost înaintea tuturora. Iar [El] nu este făcut.

Iar în acelea care prin El s-au făcut, însuși trupul, care nu este viață, nu s-ar fi făcut prin El, decât dacă în El era viața, înainte ca să fie făcut [trupul].

Căci ceea ce s-a făcut, acum, [s-a făcut pentru că] în El era viața, și nu orice fel de viață. Căci și sufletul este viață a trupului, dar și acesta este făcut și prin urmare mutabil/ schimbător. Și de către cine a fost făcut, dacă nu de Cuvântul lui Dumnezeu Cel neschimbător [incommutabile]?

Deci toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut.

Așadar, ceea ce s-a făcut, [s-a făcut pentru că] în El era viața, și nu orice fel de viață, ci viața era lumina oamenilor: desigur, lumina minților raționale, prin care oamenii se deosebesc de turme[le de animale] și de aceea sunt oameni.

Așadar, nu [era] lumină materială, care este lumină a trupului, sau care strălucește din cer, sau care se aprinde în focuri pământești, nici nu este numai [lumina] trupurilor omenești, ci și a tuturor animalelor și până la cei mai mici dintre viermi. Căci acestea toate văd această lumină: în această Viață era lumina oamenilor.

Nici nu a fost așezată departe de fiecare dintre noi: căci în aceasta trăim și ne mișcăm și suntem (cf. F. Ap. 17, 27-28).