Epilog la lumea veche I. 2 (ediția a doua)

Epilog la lumea veche, I. 2 editia a douaPagina sursă

item image

Read Online
(6.2 M)PDF
(527.1 K)EPUB
Kindle
Daisy
(1.3 M)Full Text
(8.7 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Cuprins

Preliminarii /4-27/ * Între ars amandi și ars moriendi /28-112/ *  Luceafărul /113-254/ *  Memento mori și nostalgia Paradisului /255-351/ *  Eminescu și Antim Ivireanul. Semnificația metaforelor cosmice /352-460/ *  Cosmogeneza şi eshatologia. Ipoteze de lucru /461-480/ *  Scrisoarea I /481-555/ *  Desemnificarea cosmosului şi începuturile modernităţii ideologice în poezia română /556-624/ *  O altă tradiţie literară: iarna ca anotimp spiritual /625-651/

Eminescu împotriva arianismului manifestat în arta modernă /652-658/* Intertextualizări din vechea literatură, parafraze scripturale şi patristice… /659-742/ * Rugăciunea ascultată /743-794/ *  Demonism în poezia lui Eminescu? /795-827/ * Mortua est! /828-841/ * Dintre sute de catarge… /842-849/ * Dubla ereditate eminesciană /850-870/ * Ultimul romantic al Europei /871-889/ * Bibliografie /890-946/

*

p. 20: „Datorită lui Eminescu, literatura română are o mare figură romantică în panteonul personalităților europene de acest fel”.

p. 29: „Eminescu a luat cunoştinţă de practicile ascetice din literatura mistică isihastă, pe care și le-a însușit, precum și de numeroase texte – religioase sau istorice – care glosau pe marginea aceluiași vanitas, înaintea oricăror altor experienţe fundamentale ale vieţii sale, inclusiv erotice”.

p. 88: „Cuvântul palid în sine nu semnifică întotdeauna paloarea și nici culoarea galben șters. Câteodată, el înseamnă contrariul, și anume luminos”.

p. 96: „Biserica, Mănăstirea sau călugărul sihastru sunt prezenţe extrem de frecvente în lirica eminesciană, după cum este şi dorul după o iubire sfântă, desăvârşită în căsătorie”.

p. 146: „E adevărat că, în literatura noastră veche, Lucifer e numit Luceafăr, însă, cum spuneam, credem că Eminescu a apelat la această onomastică nu pentru a se identifica cu demonul, ci mai degrabă pentru a indica propria experiență a căderii”.

p. 190: „Este evidentă permanenta ierarhizare a lumii în opera lui Eminescu, așezarea ei în trepte valorice. Și tot de la Sfântul Dionisie Areopagitul își putea însuși Eminescu și termenii teologiei apofatice”.

p. 257: „Interpretarea tradiţională, pe care o oferă şi Cantemir, e aceea că lumina lunii simbolizează înţelepciunea acestei lumi (irizarea ei harică), care este acum parţială şi care va deveni ca a soarelui, când oamenii vor vedea pe Soarele-Dumnezeu în faţă”.

p. 283: „Concluzia poate fi derutantă, dar cred că gândul lui Eminescu este, de data aceasta, destul de limpede: nici filosofia, nici arta, nici poezia nu fericeşte pe om”.

p. 328: „Eminescu susţine câteva lucruri absolut esenţial de observat. Mai întâi de toate, afirmă că gnoza care se întemeiază exclusiv pe intelectul uman interogativ şi care raţionează toate pe măsura sa este aceea care modifică urechea omului, auzul interior al conştiinţei sale, îl face surd la armonia cosmică şi la cântecul sferelor”.

p. 340: „Eminescu şi-a însuşit o anumită atmosferă poetică, un anumit limbaj şi o construcţie lirică din poezia preromantică, anterioară, însă, ceea ce este absolut esenţial de precizat, el nu doar îşi impropriază nişte elemente poetice, ci pe cele pe care le împrumută le consideră semnificative”.

p. 349: „Crainic face însă marea eroare să nu-l citească foarte atent pe Eminescu şi să-i atribuie aceste calităţi mai mult lui Coşbuc, şi aici sunt nevoită să mă delimitez de Nichifor Crainic”.

p. 410: „pretutindeni în opera lui Eminescu, peisajul feeric de natură poartă amprente paradisiace mai mult decât evidente. Mai ales acea virtute a purităţii şi prospeţimii naturii cosmice este perpetuu ilustrată în lirica eminesciană de prezenţa stelelor de aur a căror izvorâre pe cer este necontenită, precum şi a apelor care, la fel de neostoit, răsar clare, curate, pe pământ”.

p. 427: „Cosmosul este o icoană şi o reflectare în oglinda făpturii a luminii lui Dumnezeu, chiar dacă lumea este, după cum vedem în poemul Fata-n grădina de aur, numai o umbră a măreţiei dumnezeieşti”.

p. 446: „Eminescu iubea exprimarea eliptică a metaforei și o considera ca reprezentând poezia prin excelență, în timp ce proza era pentru el, ca pentru toată epoca pașoptistă anterioară, o imagine a vieţii şi a lumii pline de corupţie morală şi de dureri”.

p. 534: „Adevărul este că Eminescu nu filosofa detașat de realitate, ci era profund compătimitor cu suferința semenilor și implicat în viața socială și politică, suferind mai mult din cauza nedreptăților impuse altora decât pentru propria nefericire. În același timp, era un adânc cunoscător al filosofiilor lumii, de la cele mai vechi până la cele mai recente, îndeajuns de mult pentru ca lumea să nu-l corupă cu prezenteismul concepțiilor iar viața și purtarea oamenilor să nu-l ia cu totul prin surprindere”.

p. 612: „nu universul în sine este o proză pentru om, ci omul, modificându-şi propriul telos, îl percepe ca o realitate tăcută”.

p. 709: „Eminescu credea, prin urmare, că este din specia oamenilor care au o stea a lor în cer, care au un rol de îndeplinit în această viaţă, născut fiind ca să-şi ridice poporul din ignoranţă şi letargie”.

p. 854: „Oboseala existenţială, generată de o întristare adâncă (ce nu e un sentiment filosofic), este o stare evocată adesea de poet. Motivul ei este răutatea lumii şi micimea de suflet a oamenilor”.

p. 880: „Del Conte este primul exeget care subliniază influența spiritualului cât și a imaginarului literar vechi la formarea poeziei române moderne și pledează pentru o istorie literară românească fără hiat, în care Eminescu a jucat rolul de placă turnantă – o perspectivă critică unică, nefructificată până în prezent”.

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică despre Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru [1 iunie 2015]

Preasfanta Treime

Iubiții mei,

a vorbi despre Dumnezeu e cea mai mare bucurie a omului credincios. Pentru că noi dorim să vorbim despre Dumnezeu după cum El ni S-a revelat nouă, după cum ne-a propovăduit despre Sine prin Profeți, prin Domnul întrupat, prin Sfinții Apostoli și prin toți Sfinții Bisericii.

Căci nu noi am inventat teologia despre Dumnezeu, ci El Însuși ne-a descoperit-o. Și ceea ce El ne-a descoperit despre Sine noi trebuie să mărturisim întru curăția inimii și împlinind poruncile Lui. Căci prin aceasta arătăm că Îl iubim și Îl ascultăm pe Dumnezeu.

Și voi începe să vorbesc despre teologia trinitară pornind de la cele 7 rugăciunii ale Vecerniei acestui praznic. Pentru că în ele chemăm pe Dumnezeul nostru treimic, pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu și din ele aflăm cine este Dumnezeul nostru.

În prima rugăciune, Dumnezeu Tatăl este numit preacurat, neîntinat, fără de început, nevăzut, necuprins, de nepătruns cu mintea, neschimbat, neîntrecut, nemăsurat și fără de răutate, Care singur are nemurirea [ἀθανασίαν] și Care locuiește în lumina neapropiată [φῶς ἀπρόσιτον][1]. Însă lumina neapropiată, adică slava Lui dumnezeiască, nu este o realitate detașată de El ci una care izvorăște din ființa Lui. Pentru că El este Lumina cea întreit-strălucitoare, adică tripersonală, după cum găsim adesea această sin- tagmă în cărțile de cult.

Și aceleași însușiri au și Fiul și Duhul Sfânt, pentru că aceste însușiri sunt de obște în Treime. Sunt comune persoanelor dumnezeiești.

Pentru că însușiri personale sunt numai acestea: Tatăl este nenăscut și nepurces, Fiul este născut din Tatăl și Duhul Sfânt este purces din Tatăl. În afară de aceste însușiri personale netransmisibile, toate celelalte pe care le auzim în Scriptură și la Sfinții Părinți și în cărțile de cult sunt comune celor 3 persoane dumnezeiești.

Dumnezeul treimic a făcut toată creația și l-a făcut și pe om. Și toate poartă amprenta Lui și sunt deschise spre El, pentru că toate se împlinesc în El.

Însă ființele raționale care nu vor să asculte de El, ca demonii și oamenii păcătoși, luptând împotriva Lui, ei luptă în primul rând împotriva propriei lor împliniri ontologice. Pentru că nedorind să se împlinească în iubirea de Dumnezeu, ei nu se împlinesc deloc, ci se schimonosesc interior într-un mod dramatic.

Dumnezeu Tatăl este Stăpân iubitor de oameni și Părintele Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar Fiul Tatălui, pentru noi, oamenii, și pentru mântuirea noastră, S-a pogorât din ceruri și S-a făcut om, întrupându-Se din Preacurata Fecioară Maria[2]. Și trebuie să știm toate aceste detalii și toată viața Domnului și cuvintele Lui din Evanghelii, pentru că prin El și prin învățătura Lui noi ne mântuim.

De aceea avem la fiecare Dumnezeiască Liturghie și la fiecare Sfântă Taină și la fiecare Slujbă de sfințire o Sfântă Evanghelie, adică un pasaj din Evanghelii, pentru ca să fim familiarizați cu viața și învățătura Domnului.

Domnul a răbdat pentru noi Crucea, dar tot pentru noi El a înviat și S-a înălțat de-a dreapta Tatălui. Și tot pentru noi va veni să judece întreaga umanitate, Judecată a Lui pe care noi o actualizăm la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Pentru că o trăim anticipat, o trăim ca și când ea s-ar fi petrecut deja, pentru că ne pregătim pentru ea.

Și de aceea avem nevoie să Îl cunoaștem continuu pe Dumnezeu, atât în ceea ce ne spune Tradiția despre El dar, totodată, și în relația Lui personală cu noi. Pentru că în rugăciunea și în iubirea noastră pentru Dumnezeu, El ne luminează continuu cu privire la El și la raportarea noastră față de El.

În prima rugăciune de care ne ocupăm, persoana lui Dumnezeu Sfântul Duh apare în relație cu Cincizecimea. Cu praznicul de ieri. Și Duhul Sfânt e mărturisit aici ca trimis [κατέπεμψε] de Fiul peste Sfinții Lui Ucenici și Apostoli [ἐπὶ τοὺς ἁγίους αὐτοῦ μαθητὰς καὶ Ἀποστόλους][3]. Însă nu doar Fiul L-a trimis pe Duhul în lume ci și Tatăl, pentru că Tatăl nu face nimic fără Fiul. Dar, în același timp, și Duhul a dorit să vină în lume și să ne umple de slava Treimii, pentru că Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt lucrează toate pentru mântuirea noastră.

Pentru că oriunde citim în Scriptură că Dumnezeu a făcut sau a spus ceva anume trebuie să fim încredințați că prin cuvântul Dumnezeu se indică întreaga Treime. Însă umanitatea a avut nevoie de sute, de mii de ani ca să primească revelația deplină prin Fiul, Care, atunci când S-a întrupat, ne-a vestit tuturor că Dumnezeul nostru este Treime de persoane.

Și de aceea noi nu spunem că în Vechiul Testament era un alt Dumnezeu decât al nostru, ci că în Vechiul Testament Dumnezeul nostru nu a fost cunoscut deplin ca Tată, Fiu și Duh Sfânt. Dar că, în mod tainic, mai mult sau mai puțin explicit, Dumnezeu a arătat încă din Vechiul Testament că El e Dumnezeu treimic.

Dumnezeu ne aude rugăciunea. El strică robia patimilor din noi înșine. El ne iartă păcatele, pentru că ne umple de îndurările Sale[4]. El ne umple de mila Sa, ne cercetează pe noi cu bunătatea Sa, ne curățește pe noi prin lucrarea [τῇ ἐνεργείᾳ] Sfântului Său Duh[5]. Căci nu persoana Sfântului Duh a coborât în Sfinții Apostoli (lucru imposibil) ci slava Sfântului Duh, care e slava întregii Treimi. Adică lucrarea/ energia Lui necreată și veșnică.

În a treia rugăciune, adresată lui Dumnezeu Fiul, ni se vorbește despre faptul că El a dat oamenilor pacea Lui și că El dăruiește pururea darul Preasfântului Duh [τὴν τοῦ παναγίου Πνεύματος δωρεάν] celor credincioși[6]. Însă pacea Lui și darul Preasfântului Duh e unul și același lucru cu harul Lui sau cu slava Lui sau cu lumina Lui cea neapropiată.

Iar persoanele dumnezeiești nu sunt una lângă alta, nu sunt distante una de alta, nu sunt indiferente una de alta, ci una în alta, fără amestecare, pentru că au în comun aceeași ființă dumnezeiască și aceeași slavă și lucrare și putere dumnezeiască.

De aceea vorbim despre Dumnezeu ca despre Iubirea și Comuniunea tripersonală desăvârșită, căci El este din veci și pentru veci Treime de persoane, care Se iubesc și Se îmbrățișează și Se conțin una pe alta în mod desăvârșit.

Există o singură Dumnezeire și Putere și Stăpânire [μιᾷ Θεότητι, καὶ δυνάμει, καὶ ἐξουσίᾳ][7], adică Dumnezeul nostru treimic. Și El ne îndreptează continuu spre ceea ce ne este de folos, ajutându-ne să împlinim voia Lui[8].

De aceea, orice păcat Îl vizează pe El și Lui Îi cerem iertare pentru ele[9].

A cincea rugăciune ne vorbește despre coborârea Domnului la Iad și despre cum El l-a legat pe Satana în tartar [ἐν ταρτάρῳ] și l-a închis în focul cel nestins și în întunericul cel mai din afară [πυρὶ ἀσβέστῳ, καὶ σκότῳ ἐξωτέρῳ][10]. Iar Fiul este Înțelepciunea Tatălui [σοφία τοῦ Πατρός] cea ipostatică, Fiul Său Cel iubit, Lumină veșnică din Lumină veșnică [ἀΐδιον φῶς ἐξ ἀϊδίου φωτός], Soarele dreptății [Ἥλιε δικαιοσύνης], Cel care-i odihnește pe toți credincioșii cei adormiți[11].

Fiul Tatălui măsoară timpul celor vii și rânduiește ceasurile morții [καιροὺς θανάτου], El duce și scoate din Iad sufletele oamenilor, El îi leagă în neputință [ἐν ἀσθενείᾳ] pe oameni și îi dezleagă în putere [ἐν δυναστείᾳ] de păcate și de boli[12].

Și Fiul, în ziua Cincizecimii, ne-a arătat nouă „taina Sfintei, Celei deoființă și pururea veșnice, nedespărțitei și neamestecatei Treimi [τὸ μυστὴριον τῆς ἁγίας, καὶ ὁμοουσίου, καὶ συναϊδίου, καὶ ἀδιαιρέτου, καὶ ἀσυγχύτου Τριάδος]”[13], pentru ca să o vestim pentru mântuirea tuturor.

Și ne rugăm astăzi și pentru cei din Iad, pentru ca Dumnezeu să îi ușureze de păcate și să-i mângâie pe ei, și pentru ca ei să fie duși de Dumnezeu „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă [ἐν τόπῳ φωτεινῷ, ἐν τόπῳ χλοερῷ, ἐν τόπῳ ἀναψύξεως]”[14], adică în Împărăția Lui. Pentru că numai Dumnezeu poate să facă acest lucru: să scoată pe cineva din Iad, pentru rugăciunile Bisericii Sale.

Într-o cântare a praznicului de azi se vorbește despre vărsarea întru tot trupul [εἰς πᾶσαν σάρκα] a Duhului Cel Mângâietor [τὸ Παράκλητον Πνεῦμα][15]. Pe când într-o altă cântare, se vorbește despre izvorul Duhului care împarte râuri purtătoare de foc, care i-a rourat pe Apostoli și i-a luminat[16].

Și aici se vorbește despre harul Duhului și nu despre persoana Duhului Sfânt, care nu se poate împărți.

Căci, după cum spuneam în anii trecuți, la Cincizecime nu persoana Duhului S-a pogorât în oameni, ci harul Sfântului Duh, care coboară în noi de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Iar atunci când auzim pe anumiți Sfinți sau teologi vorbind despre primirea Duhului sau despre faptul că cineva e purtător de Duh, nu trebuie să înțelegeți că a primit persoana Duhului (lucru imposibil pentru orice creatură) ci harul Duhului Sfânt, care e harul întregii Treimi și nu numai al Duhului Sfânt. Dar e numit harul Duhului sau al Tatălui sau al Fiului, pentru că el e al tuturor celor trei persoane dumnezeiești.

În Acatistul Preasfintei Treimi, în rugăciunea către Dumnezeu Duhul Sfânt, El este numit Împărate ceresc, Mângâietor preabun, Duh al adevărului, Care purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul[17].

Și Duhul este Izvor nepărtinitor al darurilor celor dumnezeiești[18], adică dăruiește daruri tuturor celor care se sfințesc de patimi.

Prin harul Duhului noi „ne-am sfințit și ne-am uns în ziua Botezului nostru”[19]. Și el, sălășluindu-se întru noi, ne curățește de păcatele noastre și ne face locașuri ale Prea- sfintei Treimi[20].

Sfântul Ioan Damaschin, vrând să clarifice însușirile personale ale persoanelor dumnezeiești, preciza că nașterea Fiului din Tatăl „este în afară de timp și fără de început”[21]. La fel este și purcederea Duhului Sfânt din Tatăl.

De aceea, nașterea și purcederea nu contravin afirmației că Dumnezeu este „mai înainte de toți vecii”[22]. Pentru că Fiul și Duhul nu au fost aduși de Tatăl „din neexistență la existență” ci întotdeauna Fiul și Duhul au fost împreună cu Tatăl[23], chiar dacă Tatăl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul. „Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl [a fost] și Fiul, Care S-a născut din El”.

Cum nu a fost vreodată Tatăl fără Duhul Sfânt, Care purcede din El, ci din veci și până în veci Tatăl a fost și este și va fi dimpreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt.

Referindu-se la Dumnezeu din perspectiva ființei Sale, Sfântul Ioan Damaschin spune că Dumnezeu este „singurul impasibil, neschimbabil, imuabil și totdeauna la fel”[24]. Iar referindu-se la ce înseamnă naștere și purcedere în Dumnezeu, el ne spune că sunt lucruri de nepătruns de mintea noastră[25]. Pentru că Dumnezeu nu ne-a revelat acest lucru.

Și când Dumnezeu nu ne revelează ceva anume, speculațiile noastre pe acea temă sunt lipsite de evlavie. De aceea, nici noi nu trebuie să presupunem despre Dumnezeu lucruri pe care Tradiția Bisericii nu le mărturisește ca fiind revelate de El.

Așadar, iubiții mei, în această zi a lui Dumnezeu, în care L-am lăudat pe Dumnezeul treimic și am vorbit despre El din cele revelate de El Bisericii, să ne rugăm Lui ca să ne învețe și pe noi să trăim în iubire și în frățietate și în ascultare și în ajutor reciproc.

Să ne învețe să ne iubim unii pe alții, să ne socotim unii pe alții frați, să ascultăm unii de alții și să ne ajutăm unii pe alții.

Căci fără unire și iubire între noi nu putem să săvârșim lucruri mari și frumoase în Biserică și în societatea românească.

Certurile, invidiile, nemilostivirile dintre noi cauzează profund Bisericii și țării și doar noi putem să îndreptăm lucrurile.

De aceea să ne rugăm lui Dumnezeu să ne învețe să fim simpli în cugetarea și în comportamentul nostru, să fim îngăduitori, să fim smeriți, să fim milostivi, să muncim cu drag și să ne împlinim prin ceea ce facem, să ne lumineze întru toate, pentru ca să ne mântuim și noi, nevrednicii.

Căci de la El și întru El e tot darul care ne mântuiește și ne sfințește pe noi, de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfânt, de la Dumnezeul nostru treimic, a Căruia fie slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor. Amin!


[1] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 329/ Penticostar, ed. gr. online, cf. http://glt.xyz/texts/Pen/p82.uni.htm.

[2] Ibidem/ Ibidem. [3] Ibidem/ Ibidem. [4] Ibidem/ Ibidem. [5] Idem, p. 330/ Ibidem. [6] Idem, p. 331/ Ibidem. [7] Ibidem/ Ibidem. [8] Idem, p. 332/ Ibidem. [9] Ibidem/ Ibidem. [10] Idem, p. 333/ Ibidem. [11] Ibidem/ Ibidem. [12] Idem, p. 334/ Ibidem. [13] Ibidem/ Ibidem. [14] Ibidem/ Ibidem. [15] Idem, p. 337/ Ibidem. [16] Idem, p. 343.

[17] Acatistier, editat cu binecuvântarea PS Iustinian al Maramureșului și Sătmarului, fără an și loc de tipărire, p. 57.

[18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Ibidem.

[21] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. a III-a, trad. de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993, p. 24.

[22] Ibidem. [23] Idem, p. 25. [24] Ibidem. [25] Idem, p. 27.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 13 la Faptele Apostolilor [15]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

***

Da, și există o spunere, în acest sens, printre cei care sunt lipsiți: Eram rob, pe nume Epictet, un schilod în trup, în sărăcie un adevărat Irus[1], un prieten al Nemuritorilor.

Căci cum, întreb, ar putea fi altfel, decât ca sufletul celui bogat să facă echipă cu cele rele: prostia, slava deșartă, poftele fără număr, mânia și patima, lăcomia, ne- dreptatea și câte altele?

Așa încât, chiar pentru filosofie/ înțelepciune, cel de dinainte este mai apt, după caracterul său, decât cel din urmă.

Căutați cu dinadinsul să stabiliți care este mai plăcut: căci acesta, după cum văd, este lucrul despre care se discută pretutindeni, dacă unul ca acesta are un mod de viață mai plăcut. Și totuși, chiar în privința acestui lucru, nu trebuie să ne aflăm în îndoială, căci a fi aproape de sănătate înseamnă de asemenea a avea multă desfătare.

Dar care dintre cei doi, aș vrea să întreb, este cel mai bine intenționat în ceea ce privește problema care se pune acum, pe care trebuie să o ducem la bun sfârșit – legea noastră, vreau să spun – omul sărac sau cel bogat? Care dintre ei va fi în stare să jure? Omul care are copii, prin care să fie provo- cat, omul care are legămintele sale cu nenumărate părți, sau omul care este preocupat să facă rost numai de o bucată de pâine sau de un rând de haine?

Acest om nici măcar nu are nevoie de jurăminte, în cazul în care ar vrea, ci întotdeauna trăiește liber de grijile neguțătoriilor. Ba, mai mult, se vede adesea că cel care s-a educat ca să nu jure deloc, disprețuiește și bogățiile. Iar cineva poate vedea, în întreg comportamentul său, cum toate felurile sale [de a fi] se ramifică [crescând] din acest obicei bun[2] și conduc la blândețe, la disprețul bogățiilor, la cuvioșie, la supunerea [patimilor] sufletului, la străpungerea inimii[3].

Deci să nu fim nepăsători, iubiții mei, ci să arătăm din nou mare râvnă: cei care au împlinit, ca să își păstreze împlinirea atinsă, ca să nu fie cu ușurință prinși de talazurile întoarcerii [la cele rele], nici valul care se întoarce să-i tragă din nou înapoi (și pe aceia care totuși sunt în întârziere, pentru ca să fie din nou înălțați și determinați să facă ceea ce este de dorit; iar, între timp, să-i lăsăm pe cei care au împlinit [porunca] să-i ajute pe cei care nu au fost în stare să facă același lucru) și, întinzându-și mâinile, ca și cum ei s-ar lupta cu alți oameni în ape adânci, să-i primim pe ei în cerul fără-jurăminte.

Căci, într-adevăr, a nu jura deloc este un cer al siguranței, [înseamnă,] orice furtuni ar izbucni peste noi, a nu fi în niciun pericol de înec: fie mânie, fie insultă, fie patimă, fie orice ar putea fi, sufletul este în siguranță.

Da, chiar dacă cineva a vânturat un cuvânt la întâmplare sau altul pe care nu ar fi trebuit și ar fi fost mai bine să nu fi fost rostit, să fie [să se considere] totuși că s-a pus pe sine sub nicio trebuință, sub nicio lege.

Vedeți ce a făcut Irod de dragul jurământului său: a tăiat capul Înaintemergătorului. „Dar din cauza jurămintelor sale”, zice, „și pentru cei care ședeau la masă cu el” (Mc. 6, 26), i-a tăiat capul Profetului.

Gândiți-vă ce au avut de suferit semințiile [lui Israel] pentru jurămintele lor în privința seminției lui Veniamin (Jud. 21, 5-10), [sau] ce a avut Saul de suferit pentru jurământul său (I Sam. 24-45).

Căci Saul cu adevărat s-a jurat strâmb, dar Irod a făcut ceva mai rău decât jurământul strâmb, a făcut ucidere.

Iisus [al lui Navi] iarăși – știți cum le-a mers cu el, din cauza jurământul său, în privința gavaoniților (Iis. Nav. cap. 9).

Căci acest jurământ este cu adevărat o cursă a Satanei. Să rupem legăturile! Să ne aducem pe noi înșine într-o împrejurare în care să ne fie ușor (să nu jurăm)! Să ne eliberăm din această înlănțuire și din cursa Satanei!

Să ne temem de porunca lui Dumnezeu! Să ne așezăm pe noi înșine în cele mai bune dintre obiceiuri, pentru ca, înaintând [duhovnicește] și împlinind aceasta și pe celelalte porunci, să primim acele bunătăți care sunt făgăduite celor care Îl iubesc pe El, prin harul și bunătatea iubitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui și Duhului Sfânt fie slava, puterea și cinstea, acum și pururea și în veacul fără de sfârșit. Amin.


[1] Irus, cerșetor din casa lui Ulise, cf. http://dexonline.ro/definitie/irus.

[2] Sfântul Ioan precizează mereu că virtuțile cresc unele din altele, la fel cum și patimile se dezvoltă unele din altele. Este o precizare cu caracter isihast.

[3] Păzirea unei porunci atrage alte virtuți și acest lucru duce la umilință, la smerirea sufletului și la aducerea lui în starea de a fi pregătit pentru pocăință și pentru străpungerea inimii.

Păzirea poruncilor liniștește sufletul și de aceea se apropie de el harul pocăinței, prin care se simte străpuns la inimă pentru păcatele sale.

Ființa și credința (vol. 2). Persoana [1]

Pr. Prof. Dr. George Remete, Fiinta si credinta, vol. 2, Persoana

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Despre teza sa doctorală am scris aici. Iar despre primul volum al cărții de față am scris aici, și am scris cu bucurie. Pentru că a fost o reală și bucuroasă surpriză.

De ce? Pentru că pe Părintele Profesor Remete l-am cunoscut în timpul Doctoratului și nu mi-a lăsat o impresie bună. L-am cunoscut atunci când i-am dat un exemplar din Lumea postmodernă și depersonalizarea omului ca să o citească, carte care a fost primul meu „referat” la Doctorat. După ce a citit-o, nu mi-a spus nimic. Dar la susținerea tezei în catedră mi-a reproșat excesul de neologisme; lucru care mie îmi repugnă, pentru că eu nu caut să momesc cititorul cu un limbaj pretențios (asta fac alții în România, care nu au prea multe de spus), ci la mine neologismele fac parte din vorbirea mea firească, ele apărând acolo unde le e locul și nu în mod obstinat. Făcând referire, bineînțeles, la cartea pe care i-o dădusem și despre care nu mi-a spus nimic, și nu la teză, pe care nu o citise.

Tăcerea sa suspectă m-a indispus, cât și aversiunea ce i se vedea în priviri. Și îmi formasem o perspectivă sumbră asupra persoanei sale.

Însă când am găsit primul volum al cărții de față la bibliotecă (nu știam că îl publicase) și am început să-l citesc…mi-am dat seama că am în mână prima carte serioasă de teologie interdisciplinară de după Stăniloae. Și cartea m-a făcut entuziast pentru persoana autorului, deși persoana autorului nu știuse sau nu dorise să mă atragă la sine.

Mai pe scurt: cartea mi-a dezvăluit adevărata dimensiune a persoanei, cea pe care prezența fizică a persoanei nu mi-a dat să o văd. Și mă bucur că m-am înșelat în ceea ce îl privește pe Părintele George Remete și că el e o personalitate teologică pe care mă bucur să o descopăr.

Din alocuțiunea de aici, de la lansarea cărții, am aflat că nu vor mai fi 4 ci 3 volume.  Astfel, acest volum e mijlocul cărții și îl vom discuta pe îndelete.

*

Volumul al 2-lea al trilogiei remeteiene are trei părți:

I. Ființă, spirit, libertate, adevăr și timp;

II. Ființă, rațiune, înțelegere, cunoaștere și viață;

III. Persoană, natură, ipostas, lume, moarte și imago Dei.

*

Prima secțiune începe în p. 7, cu prima problematică a cărții: Ființă și spirit. Și autorul ne mărturisește că s-a ocupat în primul volum cu problematica ființei, dar pe el nu îl interesează ființa, ci „ne interesează [în mod] esențial omul, în raportul lui cu existența (cu Dumnezeu), și mai ales omul ca persoană”, p. 7.

Primul cuvânt specializat al autorului (apropo de neologisme): ființare donată, p. 7. Cu sensul de dăruită de Dumnezeu. De la lat. dono, donare, donavi, donatus.

Iar persoana este „însăși ființa ca libertate, conștiință, sens și eternitate, adică ființa ca realitate”, p. 8. Noțiunile de ființă, spirit, libertate, adevăr, persoană sunt apodictice,  indiscutabile și indefinibile, p. 8-9.

Primul citat al cărții e din Aristotel, al doilea din Avicenna, p. 9, n. 1 și 2. Și tot în p. 9, Remete îl consideră pe Berdiaev „apologetul cel mai strălucit al spiritului în filosofia secolului XX”. „cunoașterea nu poate fi afirmată decât ca spirit”, p. 11.

Însă, în p. 12, nu sunt de acord cu afirmația autorului că „materia nu este decât spirit diluat, iar spiritul nu este decât materie concentrată”. Prin asta confundăm spiritul cu materia și ele nu mai sunt distincte, de sine stătătoare și nici la polul opus ca realitate. Pentru că spiritul/ sufletul nu e de categorie materială.

După cum nu sunt de acord nici cu afirmația: „modurile umane ale cunoașterii sunt autonome”, p. 12, pentru că în modul cum cunoaștem lumea se interferează și Dumnezeu și Îngerii și Sfinții și demonii și alți oameni și o mie de alte condiții creaționale. Iar autonomia noastră este o iluzie cu care ne place să jonglăm, atâta timp cât demonii și patimile ne deformează percepțiile și înțelegerile despre lume și noi înșine.

cviditatea [de la quidditas, -is] = esența, natura, p. 12, 15, 16. Iar „persoana nu este contrazicerea ființei ci deschiderea sau autodepășirea ei”, p. 13. În vol. 1 al cărții a dovedit că „gândirea filosofică este substanțialistă iar filosofia antică a fost exemplară în acest sens”, p. 15. Adică e materialistă.

Nu înțeleg de ce Părintele Remete a transliterat cuvintele grecești. Nu înțelegi nimic din acest demers.

Părintele George Remete identifică o inconsecvență la Heidegger, și anume pe aceea că „la el, transcendența este de fapt imanentă, adică improprie”, p. 17.

„deosebirea radicală, absolută și insurmontabilă în existență: [este] cea dintre creat și necreat”, p. 17, adică dintre Dumnezeu și om. Și consideră că „distincția spirit-materie este una secundară” în comparație cu diferența dintre Dumnezeu și om. E adevărat, e secundară, dar diferența dintre spirit/ suflet și materie e tot radicală și insurmontabilă. Niciodată materia nu devine suflet și nici sufletul materie, chiar dacă materia se înduhovnicește, se transfigurează datorită harului dumnezeiesc.

În p. 17, ultimul rând, a vorbit despre specificarea în loc de specificitatea omului. Astfel, „specificitatea [caracteristica] omului față de lume și față de sine însuși…probează și impune distincția dintre spirit și materie”, p. 17-18.

Teologia evită extremele dualismului și panteismului existente în filosofie, p. 18. Mă bucur că Părintele George folosește pe filosofie și nu pe filozofie, p. 18, respectând astfel grafia limbii grecești.

Disprețul față de materie este specific gândirii păgâne și el nu apare în teologia noutestamentară, p. 19. La Heidegger ideea de spirit este ambiguă pentru că „nu e afirmată ca persoană sau Absolut personal”, p. 25. De aceea, în afara chipului lui Dumnezeu din om, „omul este nonsensul care cugetă absurdul, neființa care contemplă neființa și nimicul care adulmecă neantul. Tertium non datur”, p. 30. Ultima frază a p. 30, cu care se încheie prima secțiune.

A doua: Ființă și conștiință, începe în p. 31. „Conștiința este spiritul ca persoană”, p. 31, este „esența spiritului”, p. 31. Alexandru Dragomir „respinge afirmarea conștiinței ca luare de [la] cunoștință asupra lumii”, p. 32. Iar Remete îl consideră pe Constantin Noica, cel născut la Vitănești, în jud. Teleorman, la 12 iulie 1909, „comentatorul cel mai autorizat al lui Heidegger”, p. 32.

„dacă conștiința nu e certitudinea și perenitatea ființei, atunci însăși existența, ființa și cunoașterea sunt convenționale, imposibile și absurde”, p. 33. În p. 34, autorul vorbește pentru prima dată de energiile dumnezeiești ale Treimii. „Conștiința este o Lichtung, o ieșire-din-sine ca știre-de-sine. Ea este o lumină proprie a omului sau o întrebare de sine, dar e posibilă numai ca reflex din Lumina absolută și Răspunsul suprem”, p. 35.

Prima notă în care e citat Stăniloae e n. 124, p. 36. Cu un citat din p. 55 din Chipul nemuritor al lui Dumnezeu.

Autorul citează mult și divers. De la filosofi la teologi, de la oameni de știință la literați. Citatele nu par ca nuca în perete ci se includ, într-un mod firesc, în discursul său. Și prin deschiderea sa enormă față de filosofie, știință și literatură, Părintele George ne arată că teologia sa nu e complexată de niciuna dintre științele umaniste.

Luând în calcul și judecata, autorul dă o nouă definiție a conștiinței în p. 38: „conștiința…este…capacitatea de a judeca ființa, de a o aprecia critic, de a da notă ființei”.

Sartre l-a admirat și invidiat deopotrivă pe Heidegger, p. 39, dar nu i-a legat nimic pe unul de altul, p. 41.

Predică despre Împărăția lui Dumnezeu [29 mai 2015]

 Iubiții mei,

când Domnul a început să propovăduiască a cerut de la noi pocăință și ne-a vestit faptul că „s-a apropiat Împărăția cerurilor [ἤγγικεν ἡ βασιλεία τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 4, 17, BYZ]. Iar în rugăciunea domnească ne-a spus că vine spre noi Împărăția Lui [Mt. 6, 10]. Pentru că Împărăția Lui este acolo unde este El, iar El este „în ceruri [ἐν τοῖς οὐρανοῖς]” [Mt. 6, 9].

Pe când la In. 14, 2, Domnul ne-a spus că în Casa Tatălui Său sunt „multe locașuri [μοναὶ πολλαι]”, numind Casă Împărăția Lui.

Însă în Împărăția Lui locuiesc Îngerii și Sfinții Lui. Tocmai de aceea sunt multe locașuri în Împărăție: pentru că sunt mulți locuitorii sfinți ai Împărăției Sale.

Sfântul Profet Isaias, în vedenie, L-a văzut pe Domnul „stând pe scaun înalt și ridicat și [era] plină casa de slava Lui [καθήμενον ἐπὶ θρόνου ὑψηλοῦ καὶ ἐπηρμένου καὶ πλήρης ὁ οἶκος τῆς δόξης αὐτοῦ]” [Is. 6, 1, LXX]. Pentru că Domnul a vorbit despre Împărăție ca despre Casa Lui pentru că o arătase, în vedenie, anterior, ca pe o Casă. Și în Casa Lui, Sfântul Isaias a văzut cum „Serafimii stăteau împrejurul Lui [Σεραφιν εἱστήκεισαν κύκλῳ αὐτοῦ]”[Is. 6, 2].

Sfântul Iezechiil a văzut în vedenie patru ființe cu înfățișare de om [Iez. 1, 5]. Care, ca și Serafimii, locuiesc în Împărăția lui Dumnezeu. Dar în Împărăția lui Dumnezeu locuiesc și Heruvimii și Tronurile și Domniile și Puterile și Stăpâniile și Începătoriile și Arhanghelii și Îngeri, lucru despre care ne-a dat mărturie Sfântul Dionisie Areopagitul încă din secolul întâi al Bisericii.

Toți Îngerii Lui sunt în Împărăția Lui. Numai îngerii căzuți, care au devenit demoni, sunt în Iad.

Însă în Împărăția Lui sunt și toți Sfinții Lui, din toate veacurile.

Domnul i-a promis Tâlharului celui bun, răstignit lângă El, că „astăzi vei fi cu Mine în Paradis [σήμερον μετ᾽ ἐμοῦ ἔσῃ ἐν τῷ παραδείσῳ]” [Lc. 23, 43, BYZ]. Paradisul sau Raiul sunt corelative ale Casei sau ale Împărăției Lui. Iar într-o Icoană a Tâlharului celui bun, îl vedem pe el în Rai.

Sfantul Talhar

Și în Raiul lui Dumnezeu sau în Împărăția Lui vedem că sunt copaci, că există iarbă și că există păsări. Pentru că Icoana aceasta ne vorbește despre alte vedenii ale unor oameni Sfinți, care au văzut cum este acolo, în Împărăția lui Dumnezeu.

Sfânta Muceniță Doroteia e pomenită pe 6 februarie. Și înainte de martirizarea ei, Teofil, un om necredincios pe atunci, i-a cerut în batjocură să îi trimită mere și flori de trandafiri din Rai[1]. Domnul i-a ascultat rugăciunea Sfintei Doroteia și i-a trimis lui Teofil un Înger „în chip de prunc mic, foarte frumos, aducând într-o basma curată trei mere preafrumoase și trei flori de trandafir roșii”[2] din Rai. Când le-a văzut și a conștientizat de unde sunt, Sfântul Teofil a crezut în Domnul și a primit să fie martirizat pentru El[3].

Pe 11 septembrie este pomenit Sfântul Eufrosin Bucătarul[4]. Iar Sfântul Eufrosin a fost văzut în vedenie, pe când încă era în viață, de un preot din Mănăstirea lui, că sălășluiește în Rai. Și acela i-a dat preotului, în vedenie, trei mere din Rai. Dar când vedenia s-a terminat, preotul care îl văzuse în Rai pe Eufrosin (care era viu și nu murise), a găsit merele în chilia lui.

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos e pomenit pe 2 octombrie.

Și el a văzut, în vedenie, un Înger care avea în mâini trei cununi: „una era împodobită cu aur curat şi pietre scumpe, a doua cu mărgăritar mare şi scump, strălucind, iar a treia era mai mare decât amândouă, din toate florile roşii şi albe şi din ramurile dumnezeiescului Rai împletită şi neveștejită niciodată”[5].

Dumnezeiescul Ilie văzătorul de Dumnezeu mi-a dat detalii extinse despre cum a intrat și a trăit zile întregi în Împărăția lui Dumnezeu, în mod extatic, datorită rugăciunii și curăției lui [6]. De aceea, întreaga sa operă poetică și experiențială e plină de confesiuni extatice. Și el îmi vorbea despre vegetația duhovnicească a Împărăției lui Dumnezeu[7], aceea despre care cântăm la Înmormântare: „în loc luminat, în loc de verdeață, în loc de odihnă”[8]. Pentru că locul luminat, plin de verdeață și de odihnă e Împărăția lui Dumnezeu și nu cimitirul, așa cum cred unii, înțelegând literalist această rugăciune.

Sfântul Stefanos [Στέφανος], Arhidiaconul, fiind „plin de Duhul Sfânt [πλήρης πνεύματος ἁγίου]” [F. Ap. 7, 55, BYZ], „a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu [εἶδεν δόξαν θεοῦ, καὶ Ἰησοῦν ἑστῶτα ἐκ δεξιῶν τοῦ θεου [F. Ap. 7, 55]. Și prin aceasta ne-a confirmat tuturor că El este de-a dreapta Tatălui cu umanitatea Sa transfigurată. Pe când Sfântul Apostol Pavlos „a fost răpit întru Paradis și a auzit cuvinte negrăite [ἡρπάγη εἰς τὸν παράδεισον, καὶ ἤκουσεν ἄρρητα ῥήματα]” [II Cor. 12, 4, BYZ].

Dacă Sfântul Profet Daniil L-a văzut în vedenie pe Cel vechi de zile [παλαιὸς ἡμερῶν] [Dan. 7, 9, LXX] și că „mii de mii Îi slujeau Lui [χίλιαι χιλιάδες ἐθεράπευον αὐτὸν] și zeci de mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui [καὶ μύριαι μυριάδες παρειστήκεισαν αὐτῷ] [Dan. 7, 10], Sfântul Ioannis, în Apocalipsis [Ἀποκάλυψις], a văzut în vedenie „râul curat al apei vieții [ποταμὸν καθαρὸν ὕδατος ζωῆς], luminat ca cristalul [λαμπρὸν ὡς κρύσταλλον], ieșind din tronul lui Dumnezeu și al Mielului [ἐκπορευόμενον ἐκ τοῦ θρόνου τοῦ θεοῦ καὶ τοῦ ἀρνίου]” [Apoc. 22, 1]. Mielul fiind Hristos Domnul, Cel răstignit și înviat.

Și tot acolo a văzut pomul vieții [ξύλον ζωῆς] [Apoc. 22, 2] și a aflat că „robii Lui Îi vor sluji Lui [οἱ δοῦλοι αὐτοῦ λατρεύσουσιν αὐτω]” [Apoc. 22, 3].

Adică e indescriptibilă atmosfera din Împărăția lui Dumnezeu și cum arată, de fapt, Împărăția Lui. Pentru că Sfinții au văzut în parte bogăția dumnezeiască incomensurabilă a Împărăției Lui.

Căci acolo Sfinții „vor vedea fața Lui [ὄψονται τὸ πρόσωπον αὐτοῦ]” [Apoc. 22, 4] iar lumina lor va fi Domnul Dumnezeu [Apoc. 22, 5]. Pentru că cu toți Sfinții și cu fiecare în parte Dumnezeu are o relație personală. Dar și între ei Sfinții se iubesc și se pun în evidență unul pe altul, pentru că se iubesc curat, așa cum și pe Dumnezeu Îl iubesc în mod deplin.

Sfânta Irina Hrisovalantou e pomenită pe 28 iulie. Și ea a primit trei mere din Rai, care au răspândit o mireasmă nespusă[9].

Într-o altă vedenie a sa, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, a văzut cum „s-a deschis cerul ca o poartă și au ieșit o mulțime de rândunele frumoase care se îndreptau spre sfânt şi între dânsele era un porumbel mare, alb ca zăpada şi care avea în gură frunze de aur și de măslin și, vorbind omeneşte, a zis către dânsul: „Primeşte frunzele acestea, pe care Domnul Atotțiitorul ți le-a trimis ție din Rai, spre semnul darului Său, căci eşti milostiv şi iubitor de oameni, precum singur El este milostiv şi te va binecuvânta şi va mări mila Sa asupra ta, căci pe cei ce te bat îi ierți şi îi miluieşti şi te rogi pentru dânşii, ca să nu aibă pentru aceasta păcat”. Acestea grăindu-le, porumbelul s-a aşezat pe capul Sfântului”[10].

Un Părinte a vrut să experimenteze ce înseamnă o mie de ani înaintea lui Dumnezeu. Și i s-a arătat o pasăre minunată din Rai, după care a alergat, până într-o pădure. Și acolo a început să cânte un cântec dumnezeiesc, care a durat 300 de ani…iar cel care a avut această vedenie a crezut că a durat o oră[11].

Sfântul Savva Vatopedinul, cel nebun pentru Hristos, Îl vede pe Domnul în vedenie, împreună cu Îngerii Lui[12].

Sfinții 40 de Mucenici din Armenia, pomeniți pe 9 martie, au primit cununi din cer[13].

Sfânta Cuvioasă Teodora, după ce trece vămile cele cumplite ale văzduhului, se odihnește în Împărăția lui Dumnezeu, având „multe feluri de răsaduri cu frunze de aur şi cu multe roduri şi toată veselia duhovnicească”[14]. Pe când un credincios din Constantinopol are o vedenie despre Sfântul Cuvios Vasile cel Nou: „deschizând porţile acelea, se vedeau înăuntru palate preafrumoase şi minunate, a căror frumuseţe covârșește toată mintea omenească, și Cuviosul Vasile ședea pe scaun împărătesc în mare slavă, înconjurat de mulţi bărbaţi şi tineri minunaţi şi luminoşi. Apoi se vedeau acolo şi răsaduri preafrumoase şi toate cele văzute erau pline de bucurie și de veselie”[15].

Așadar, iubiții mei, Împărăția lui Dumnezeu e o realitate duhovnicească profundă și preaminunată, pentru că e locul în care Dumnezeu locuiește împreună cu Sfinții și Îngerii Lui.

Odată cu transfigurarea întregii creații, toată creația și cerul vor fi locuința duhovnicească a Sfinților și a Îngerilor Lui, pentru că Dumnezeu va fi lumina și frumusețea întregii creații.

Iar la această frumusețe fără seamăn, fără comparație, suntem chemați cu toții! Pentru că în Împărăția lui Dumnezeu e loc pentru tot cel care se sfințește pe el însuși.

Și am ținut să predic despre Împărăția lui Dumnezeu între Cincizecime și lunea Dumnezeului treimic pentru ca să subliniez nădejdea credinței noastre. Pentru că noi suntem chemați la această făgăduință dumnezeiască, la primirea în Împărăția Lui. Și de aceea ni se cere să ne umplem de har și de fapte bune și să trăim cuvios în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Fie dar ca toți să ne bucurăm întru Împărăția Lui, pe măsura noastră, acum și în vecii vecilor. Amin!


[1] Viețile Sfinților pe februarie, ed. BOR 1992, p. 64. [2] Ibidem. [3] Idem, p. 65-67.

[4] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vssep/09-11-cv_eufrosin.html.

[5] Idem:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-02-sf_andrei_cel_nebun_pentru_hristos.html.

[6] Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere, vol. 1, p. 32, cf.

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/03/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-1/.

[7] Idem, p. 289.

[8] Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 204.

[9] A se vedea: http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfanta-irina-hrisovalantou-care-primit-mere-din-rai.

[10] Idem:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsoct/10-02-sf_andrei_cel_nebun_pentru_hristos.html.

[11] Idem:

https://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com/2013/11/15/pasarea-din-gradina-raiului/. Nu mai știu sursa acestei minuni, însă cel care a reprodus-o aici, a reprodus-o identic.

[12] Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (vol. 2), p. 181, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/25/studii-de-teologie-dogmatica-ortodoxa-vol-2/.

[13] A se vedea:

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-09-sf_40_mucenici_din_sevastia.html.

[14] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-26-cv_vasile_cel_nou.html.

[15] Ibidem.

Studiile de teologie liturgică ale ÎPS Laurențiu Streza [8]

† Laurențiu, Mitropolitul Ardealului, Plinitu-s-a, Hristoase, taina rânduielii Tale. Studii de teologie Liturgică, Ed. Andreiana, Sibiu, 2012, 509 p.

*

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

*

Între p. 257-277: Slujba Botezului în ritul liturgic ortodox și în cel catolic. Studiu comparativ. E primul studiu de acest fel cuprins în cartea de față. El a fost publicat inițial în rev. Studii Teologice, XXV (1973), nr. 9-10, p. 685-697.

În Biserica Romano-Catolică, mirungerea și împărtășirea credincioșilor a fost amânată pentru vârsta de 7-12 ani, începând cu sec. 12-13, p. 257.  Adică erau botezați de prunci, dar nu mai erau mirunși și împărtășiți.

Din p. 258, ÎPS Laurențiu Streza citează rânduiala veche a botezului la romano-catolici după Rituale Romanum, ed. 1928, cf. n. 3, p. 258. Aici avem, în engleză, ediția 1962.

Catolicii îi introduceau pe oameni în catehumenat în miercurea săptămânii a 3-a din Postul Mare, prin aceea că îi însemnau cu Sfânta Cruce, le dădeau sare binecuvântată și rosteau asupra lor un exorcism, p. 258. În miercurea săptămânii a 4-a din Postul Mare îi introduceau în Evanghelii, îi învățau Crezul și Tatăl nostru, p. 258. În Sâmbăta Mare pe catehumeni îi catehiza episcopul, rosteau Crezul, lepădarea de Satana, erau unși cu uleiul catehumenilor, p. 258-259.

Însă romano-catolicii aveau un ritual de botez pentru adulți și altul pentru copii, p. 259.

Înainte de Conciliul II Vatican, botezul romano-catolic avea 4 părți: catehumenatul, luminarea, Botezul și slujba postbaptismală, p. 259. Și la catolici tot afară din biserică se începea ritualul catehumenatului, p. 259. Nașii erau întrebați pentru ce au venit și se răspundea: pentru credință. Credință care dă viața veșnică și li se recomanda împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, p. 259.

Se sufla de trei ori peste fața catehumenului și se cerea ieșirea duhului necurat din el, pentru ca să vină Sfântul Duh, p. 260. I se făcea semnul crucii, apoi o rugăciune, preotul îi punea mâna pe cap, cerând harul dumnezeiesc. I se dădea sarea binecuvântată, p. 260. O rugăciune, p. 261.

După care începea ritualul luminării, format din exorcisme, mult mai puține decât la noi, p. 261. Preotul îl introducea pe cel luminat în biserică, în fața baptisteriului se rosteau Crezul apostolic și Tatăl nostru, ultimul exorcism, după care preotul își lua „salivă cu degetul și atingea mai întâi urechile copilului, zicând: Effeta, ce este de deschis, p.  261-262. Și ritualul deschiderii simțurilor a fost „descris și explicat…de Sfântul Ambrozie al Milanului în cartea sa De Mysteriis sub numele de „Misterul deschiderii”, iar scopul săvârșirii lui este de a dărui har celui care se botează, pentru a pricepe și a răspunde corect la întrebările de lepădare și [de] credință care îi urmează”, p. 262.

Urma pasul al 3-lea: botezul, precedat de lepădarea de Satana, ungerea cu ulei și mărturisirea credinței, p. 262.

În p. 262, după ce anterior îl numise Sfântul Dionisie Areopagitul, acum este numit „pseudo” dar e citat ca autoritate teologică.

Ungerea prebaptismală, preotul romano-catolic o face cu degetul, în chipul crucii, la piept și la umeri: „Te ung cu untdelemnul mântuirii în Iisus Hristos Domnul nostru, ca să ai viață veșnică”, p. 263. Ungerea e ștearsă de preot cu bumbac, urmează mărturisirea credinței, cel luminat e chemat spre botez, însă nu există nicio mențiune despre vreo sfințire a apei botezului, p. 263. De ce? Pentru că „romano-catolicii…sfințeau apa botezului o singură dată pe an [la Paști] și ea se păstra în biserică, în baptisteriu”, p. 263.

Cf. Rituale Romanum, vechiul botez romano-catolic se făcea „prin întreită turnare” dar exista și întreita scufundare în anumite locuri, p. 264. Odată cu sec. al 13-lea, romano-catolicii au început să boteze prin stropire/ turnare, p. 264.

Iar botezul romano-catolic e următorul: „preotul toarnă de trei ori peste pruncul ținut de nași apa baptismală, zicând formula: „Eu te botez în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh””, p. 264.

Ritualul postbaptismal e format din ungerea cu mir, îmbrăcarea în veșmântul alb, aprinderea lumânării, p. 264.

Din p. 266 autorul vorbește despre botezul romano-catolic al adulților de dinainte de II Vatican. Celor care veneau dintre politeiști, la oferirea sării, li se citea o rugăciune specială, p. 267.

Însă odată cu Vatican II s-au revizuit cele două slujbe ale botezului, p. 267-268. S-a alcătuit o nouă rânduială pentru botezul copiilor, p. 268, în care părinții pruncului participă activ la slujba botezului iar nașii au trecut pe locul doi, p. 269. Însă s-a trecut și la sfințirea apei botezului în acest nou ritual baptismal, p. 272 și la întreita scufundare, p. 373.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 13 la Faptele Apostolilor [14]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

Dar ce [putem spune] în ceea ce privește siguranța? Și cine, întreb, dacă a fost vreodată atât de bogat, a putut să scape de atât de multe primejdii, umblând printre atâtea neamuri diferite, cu singurul scop de a aduce o înnoire în felul lor de a trăi? Căci a fost ca și cum prin împuternicire împărătească, pe care au dus-o la îndeplinire în fața lor. Ba, mai mult, căci niciodată o împuternicire nu ar fi putut să fie atât de eficace, așa cum au fost cuvintele lor. Căci hotărârea împărătească silește cu necesitate, dar aceștia au condus oamenii de bună voie și nesiliți, da, și cu inimi peste măsură de mulțumitoare.

Ce poruncă împărătească, întreb, ar fi convins vreodată oamenii să se despartă cu totul de proprietățile lor și de viețile lor[1], să își disprețuiască casa, țara, rudele, da, chiar păstrarea de slujitori/ robi?

Și cu toate acestea, glasurile pescarilor și ale făcătorilor de corturi au slujit pentru aceasta. Așa încât au fost deopotrivă fericiți și mai puternici și mai tari decât toți ceilalți.

Da, zici tu, aceia au fost, desigur, pentru că au lucrat minuni. Dar, întreb, ce minuni au făcut aceia care au crezut, cei trei mii și cei cinci mii? Și totuși aceștia, citim, și-au petrecut timpul în fericire. Și pe bună dreptate, căci ceea ce este temelia tuturor tulburărilor, deținerea de bogății, a fost eliminată. Căci aceea, aceea zic, a fost întotdeauna deopotrivă cauza războaielor și a luptelor, a suferinței și a neliniștii și a tuturor relelor. Ceea ce face viața să fie plină de chin și de tulburări aceasta este. Și cu adevărat se va afla că mai mult bogații decât săracii au motive să fie triști. Dacă cineva crede că acesta nu este [un lucru] adevărat, cunoașterea lui nu provine din natura lucrurilor, ci din propria sa închipuire.

Și dacă cei bogați se bucură de un anume fel de plăcere, aceasta nu este de mirare, căci chiar și cei care sunt plini de râie au parte de multă plăcere. Căci bogații sunt exact ca aceștia, iar mintea lor, afectată în același fel, este simplă din cauza acestei împrejurări. Grijile lor îi zăpăcesc pe ei și aleg să fie acaparați de ele de dragul plăcerii momentane. În vreme ce aceia care sunt liberi de aceste patimi sunt sănătoși și netulburați.

Care [mod de viețuire] este mai plăcut, întreb, care dintre cele două este mai sigur? Să trebuiască să te frămânți doar pentru o bucată de pâine și pentru un rând de haine, sau pentru o familie foarte mare, [cuprinzând] atât robi cât și oameni liberi[2], neavând grijă [, așadar,] (doar) de tine însuți? Căci așa cum acest om[3] se teme [numai] pentru sine însuși, așa [te temi] tu[4] pentru cei care depind de tine.

De ce, te rog [să-mi spui], sărăcia pare un lucru de ocolit? La fel cum sunt și alte lucruri de disprețuit, după judecata multora. Da, zici tu, dar acele lucruri bune nu sunt obiecte de dispreț, ci sunt greu de realizat. Ei bine, la fel este și sărăcia, nu e un lucru de disprețuit, ci greu de realizat. Astfel încât, dacă cineva ar putea să o poarte, nu ar mai exista motiv să o disprețuiască. Căci cum se face că Apostolii nu au disprețuit-o? Cum se face că mulți chiar o aleg și, departe de a o disprețui, chiar aleargă la ea?

Căci ceea ce este cu adevărat un lucru de disprețuit nu poate constitui obiectul alegerii decât pentru nebuni. Dar dacă ar exista oamenii minților filosofice/ iubitoare de înțelepciune și înalte, care ar merge ei înșiși la aceasta, ca spre un adăpost sigur și sănătos, nu ar fi de mirare dacă [și] celorlalți li s-ar părea altfel.

Căci, cu adevărat, omul bogat mi se pare a fi ca o cetate fără zid [de apărare], așezată în câmpie[5], invitându-i pe asediatori din toate părțile. Dar sărăcia [mi se pare] o fortăreață sigură, tare așa cum fierul o poate face, iar calea către ea grea.

Și totuși, zici tu, lucrurile stau exact pe dos, fiindcă aceștia [săracii] sunt cei adesea trași în judecăți, aceștia sunt cei care sunt copleșiți [de griji] și oprimați. Nu, nu cei săraci, ca săraci, ci cei care, fiind săraci, vor să fie bogați. Dar eu nu vorbesc despre ei, ci despre cei care fac din a trăi în sărăcie preocuparea/ grija lor. Căci spune, cum se întâmplă că nimeni, niciodată, nu îi aduce în curțile de judecată pe frații de pe dealuri[6]?

Și totuși, dacă a fi sărac reprezintă un semn al oprimării, aceștia ar fi trebuit mai mult decât toți să fie trași acolo, din moment ce sunt mai săraci decât toți ceilalți. Cum se face că nimeni nu îi aduce pe cerșetorii de rând în curțile de judecată? Pentru că au ajuns la limita sărăciei. Cum se face că nimeni nu îi agresează, nimeni nu răspândește informații injurioase împotriva lor? Pentru că rămân într-o fortăreață prea sigură pentru aceasta.

Cât de mulți o consideră o situație greu de luptat cu ea, sărăcia, vreau să spun, și cerșind! Deci atunci, întreb, este un lucru bun să cerșești? E bun, dacă ar fi alinare, zici tu, dacă ar fi cineva care să dea, [căci] este o viață atât de lipsită de tulburări și nenorociri, așa cum toată lumea știe.

Dar eu nu spun că poruncesc aceasta, Doamne ferește! Ce sfătuiesc este neațintirea la bogății.

Căci spune, pe cine ai numi binecuvântat mai degrabă? Pe cei care stau acasă [și trăiesc] în virtute, sau pe cei care stau departe? Desigur, pe cei care sunt aproape. Spune atunci, care dintre cei doi este omul care să învețe orice este folositor și să strălucească în adevărata înțelepciune? Cel de dinainte sau cel din urmă? Primul, [după cum] trebuie să vadă toți.

Dacă te îndoiești, mulțumește-te cu aceasta: adu de la piață pe oricare dintre sărmanii nenorociți de acolo. Să fie ciung, [ori] olog, [ori] schilod. Și apoi adu pe altcineva, plăcut la înfățișare, puternic la trup, plin de viață și de tărie întru toate, înecat în bogății. Să fie de neam bun și să aibă multă putere[7]. Și apoi să îi aducem pe aceștia doi în școala de filosofie/ înțelepciune: care dintre ei, întreb, e mai propice să primească lucrurile învățate?

Prima învățătură, de la bun început, Fii smerit și cumpătat (căci aceasta este porunca lui Hristos): care dintre ei va fi mai apt să o împlinească, acesta sau celălalt?

Fericiți sunt cei care jelesc (Mt. 5, 4): cine va primi mai mult această spunere?

Fericiți sunt cei umili/ smeriți: cine va asculta mai mult de aceasta?

Fericiți sunt cei curați cu inima. Fericiți sunt cei ce flămânzesc și însetoșează după dreptate. Fericiți sunt cei care sunt prigoniți de dragul dreptății (Mt. 5, 8, 6, 10). Cine va primi acestea spuse cu ușurință?

Și, dacă vreți, haideți să aplicăm tuturor aceste porunci și să vedem cum se vor potrivi.

Nu este unul aprins [de patimi] și umflat peste tot [de slava deșartă], în timp ce celălalt este întotdeauna cu mintea smerită și ascultător în toată purtarea sa? E destul de clar [că așa este].


[1] În sensul de a părăsi grijile vieții de până atunci.

[2] Sfântul Ioan se referea la realitatea vremii sale. Acum nu mai vorbim de sclavi, ci de slujitori/ angajați, iar bogații au aceleași probleme ca întotdeauna.

[3] Săracul care a servit drept exemplu.

[4] Cel care ești bogat.

[5] Cetățile erau construite pe dealuri înalte sau pe vârf de munte, înconjurate de ape, pentru a putea fi greu de asediat și pentru a putea vedea de departe apropierea inamicilor și a se pregăti de luptă.

[6] „Brethren of the hills”: se referă la cei care caută sărăcia, care se retrag ca să trăiască ascetic în păduri, pe dealuri și în munți.

[7] În sensul: influență în societate.