Praedicationes (vol. 22)

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Praedicationes (vol. 22)

Este a 270-a carte pe care am publicat-o online.

It is the 270th book I have published online.

*

Fragmente din carte

Fiul urcă umanitatea noastră în Treime, pentru ca să coboare duhovnicește, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în noi înșine. El urcă cu umanitatea Sa în Treime pentru ca să nu mai fie nicio depărtare între Dumnezeu și om (p. 18).

Dar când Domnul S-a înălțat la cer, doi Sfinți Îngeri au venit și ne-au revelat asemănarea dintre Înălțarea Lui și a doua Sa venire întru slavă. Și asemănarea este umanitatea Lui. Pentru că ei le-au spus Sfinților Apostoli: „Bărbaților galileieni, de ce ați stat privind spre cer? Acesta, Iisus, Cel care a fost ridicat de la voi întru cer, așa va [și] veni [οὕτως ἐλεύσεται], în ce fel l-ați văzut pe El mergând întru cer” [F. Ap. 1, 11, BYZ]. Și marea taină pe care am aflat-o acum e aceea că umanitatea Sa, deși transfigurată în mod deplin prin urcarea ei în Treime, nu va fi desființată niciodată, pentru că Domnul va fi văzut la a doua Sa venire în trup ca Dumnezeu și om. De aceea El este Arhiereul nostru cel veșnic, Care „poate [și] celor care sunt ispitiți să le ajute [δύναται τοῖς πειραζομένοις βοηθῆσαι]” [Evr. 2, 18, BYZ] (p. 22).

Read more

A călători înseamnă a vedea în mod brutal diferențele [2]

Interviul cu Inginerul Gheorghe Cotoi, din 5 august 2026, o zi de miercuri călduroasă. Prima parte.

– Dar, spre exemplu, în Spania se simțea că au regalitate? Că au ceva aparte decât noi, ceilalți, care avem Președinți. Căci ați fost în State unde aveau Președinți

– și Regi și Emiri…

– Și ceilalți păreau altcumva decât Președinții noștri? Starea de spirit, în țările lor, era alta?

– Oamenii erau foarte mulțumiți de conducerea lor. Mai ales ghizii. Aveam ghizi locali, dar și români.

– Și ați plecat de aici cu care agenție de turism?

– Cu mai multe! Am fost cu Paralela 45, cu mai multe agenții…

– Și dumneavoastră ați fost mereu într-un grup de români, care a călătorit într-un anume loc.

– Și acel grup era format din 30, maxim 35 de persoane.

– Da, era un grup mare!

– Da, un grup mare, și eram cazați două-trei zile într-un oraș, după care plecam în alt oraș…

– Era un traseu…

– Era itinerarul deja făcut…Și cel mai impresionant a fost când am mers în Franța, pe Champs-Élysées[1] fiind super. Era forfotă la Cabaret, la Turnul Eiffel unde am urcat până la primul restaurant. Și acolo, în turn, am oprit pentru o cafea. Și de acolo am privit orașul de sus. Acolo, la Moulin Rouge[2], era forfota de pe lume. Ce se întâmpla acolo? Pe Champs-Élysées există un loc unde toți stăteau jos, cu berea, cu ce aveau în mână, fel de fel de nații, și discutau. Și acolo m-am întâlnit cu unul, al cărui tată lucrase la schelă la Videle.

– Ca să vezi ce întâlnire!…

–  Da!…Penultima mea călătorie a fost în Norvegia.

– Da, mie mi-ați vorbit despre ea. Și am ținut minte că v-au ținut cu aer condiționat toată noaptea. La Hotel…

– Da, da!…Și acolo am trăit nopțile boreale[3], unde, din 24 de ore, 20 de ore era zi. Și aici am trecut prin cel mai lung tunel rutier din lume, prin Tunelul Lærdal, de 24, 5 km[4].

– În Norvegia?

– Da, în Norvegia! Făcut pe sub munte. Era cu două benzi pentru dus și două pentru întors. Iar la jumătatea distanței este un sens giratoriu și o cameră, ca să zic așa, pentru odihna șoferilor. A șoferilor de autocar.

– În mijlocul tunelului!

– Da! Și era un loc de odihnă. A fost foarte frumos și aici! Iar anul acesta am fost în China, unde am trăit o experiență extraordinară. China, un stat comunist, dar care e în fața multor state occidentale. Din punctul de vedere al culturii, nu mai vorbesc, din punctul de vedere al disciplinei cetățenilor. Probabil că fac lucrurile și din frică, nu știu asta, dar au o disciplină de fier. Și mă refer la curățenia pe care o au pe stradă, sunt foarte disciplinați, iar turiștii devin disciplinați văzând comportamentul lor.

– Da!

– Cei de la salubrizare erau pe stradă și cu făraș. Strângeau țigările, resturile de țigară. Și munca de curățenie era o forfotă. Era o mulțime de oameni angajată în munca de curățenie. Și primul oraș pe care l-am vizitat a fost Beijingul[5]. Care are peste 21 de milioane de locuitori. Și aici am vizitat Piața Tiananmen[6]. Care e o Piață enormă, și aici e Mausoleul lui Mao[7], cât și Monumentul eroilor poporului chinez[8]. Și acolo e un steag, care, dimineața, la 7, se arborează. Steagul Chinei. Iar seara, la ora 19, se dă jos. Și lumea privește cum se ridică și se dă jos steagul. Care, a doua zi, e schimbat, e altul, e unul nou. Nu stă ăla acolo până se înnegrește…

– Și, probabil, se intonează și imnul național…

– Da, imnul lor. Și steagul e chiar în fața Mausoleului lui Mao.

– Deci ei rămân comuniști, dar sunt foarte capitaliști în esență…

– Au libertatea să facă…

– Dar comunismul lor e asemănător ăstuia rusesc, cu toate că și cel rusesc s-a dezvoltat foarte mult spre capitalism?

– Nu, e mult mai dezvoltat! China e superioară din toate punctele de vedere Rusiei, dar și Americii. Căci cele mai mici construcții în China au câte 30 de etaje. Noi am stat la etajul al 35-lea al unui Hotel, unde era o curățenie exemplară. Apoi am vizitat Marele Zid Chinezesc[9]. Care era zidul lor de apărare.

– Și cât ați putut să mergeți pe jos?

– Mai întâi am urcat pe el! Până la al doilea post de observare. Era foarte greu de urcat.

– Deci, nu era nimic cu liftul!

– Nu, nu exista! Trebuia să mergi cu picioarele.

– Am înțeles!…


[1] A se vedea: https://parisjetaime.com/eng/article/all-you-need-to-know-about-the-champs-elysees-a708.

[2] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Moulin_Rouge.

[3] Idem: https://www.nordic.ro/noutati/top-5-locuri-de-unde-puteti-admira-aurora-boreala.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Tunelul_Laerdal.

[5] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Beijing.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Piața_Tiananmen.

[7] Idem: https://www.directbooking.ro/obiectiv-mausoleul-lui-mao-zedong-865.aspx.

[8] Idem:https://ro.wikipedia.org/wiki/Monumentul_eroilor_poporului_chinez.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Marele_Zid_Chinezesc.

A învăța înseamnă toată ziua

Că tot e mâine începutul Școlii, cu tot ceea ce înseamnă ea pentru Profesori și elevi.  Și îmi permit aici o confesiune, un mare adevăr al vieții mele, pe care și eu l-am înțeles mai apoi. Cu mult după ce am terminat anii mei de studii. Că eu, de fapt, am început Școala din primul an de viață. Am început să învăț serios din prima, să învăț orice și de la oricine. Stăteam și priveam oamenii cum muncesc, cum vorbesc, cum erau îmbrăcați, cum arătau tristețile și bucuriile lor. Încât, până am ajuns la Grădiniță, iar mai apoi la Școală, eram tobă de carte. De carte citită în viețile oamenilor. Că oamenii sunt cărți ambulante și noi, scriitorii, le citim toată viața noastră. Știam să citesc și să scriu mai înainte de clasa întâi, am fost autodidact, de aceea Școala a fost și este mereu pentru mine ceva foarte serios. Căci eu am avut dintotdeauna conștiința că la Școală predau oameni mai deștepți și mai experimentați decât mine. Că Școala e o mare oportunitate și nu o pierdere de timp, pentru că oamenii pierd timpul pentru mine. Ca să mă instruiască și să mă educe. Și cu toate că nu am mărturisit nimănui marele meu respect pentru Profesor, pentru omul care pierde timpul cu mine, eu am trăit și trăiesc cu marea admirație față de Profesori. Și acum, după cei 23 de ani ai mei de studii, viața mea în casă cu o Profesoară înseamnă o Școală continuă, pentru că îmi place să învăț de la soția mea tot timpul. Și dacă cineva dorește să mă învețe ceva anume, eu mă pun imediat în situația studentului care își ia notițe și pune întrebări, a omului care învață de la cel cu experiență. Pentru că Școala e o introducere continuă în știința plurală a lumii și cine învață, mereu ucenicește la cei care și-au spus experiența lor.

Școala e încă gratuită în România, poți să iei bursă de studii, poți învăța tot ce vrei, numai să vrei. Și când văd copii și tineri și maturi lipsiți de poftă de viață, e semn că n-au poftă de cunoaștere. Pentru că te ține treaz cunoașterea. Orice știință și tehnologie ai învăța, cunoașterea te ține viu. Și la cap și la inimă, cu atât mai mult la suflet, dacă teologia și viața cu Dumnezeu sunt fundamentele vieții tale.

M-am dus la Școală cu bucurie, am învățat multe lucruri pe care le-am uitat, dar când uiți ceva, știi, în fapt, valoarea celor uitate. Le-ai uitat, dar nu pentru că nu erau valoroase, ci pentru că ai lăsat mintea să se odihnească mereu în alte cunoștințe. Le-am uitat, dar ele m-au schimbat continuu. Pentru că am parcurs lucrurile pe cât am putut, pe cât le-am înțeles la timpul lor. Am uitat zeci de autori ca și când nu i-aș fi citit niciodată. Dacă nu aș avea notițe din ele sau însemnările mele din Jurnal sau înseși cărțile în diverse formate, aș putea să jur că nu le-am văzut niciodată. Adesea îi spun Doamnei Preotese că nu știu nimic despre un autor sau altul, iar ea îmi amintește pe la ce vârstă le citeam sau pe unde sunt. Le-am uitat și nu-mi pare rău! Pentru că uitarea aceasta e productivă. D-aia avem biblioteci fizice și online: ca ele să fie acolo. Nu trebuie să știu tot, ci trebuie să știu unde să găsesc datele. Pentru că astfel îmi aduc aminte că le-am citit, că le-am tradus, că le știu. Învăț cuvinte din multe limbi, le țin minte, le uit, îmi revin în minte cine știe când. Școala nu e pentru memorie, ci pentru personalitate. Înveți ca să fii un om creator, un om cu personalitate, cu experiență. Dacă mergi mâine la Școală, nu trebuie să uiți cine ești. Și dacă știi că ești un om avid de cunoaștere, orice ai învăța e pentru ca să fii. Să te bucuri. Să ai încredere în tot ceea ce faci. Examenele se duc, tinerețea ta se duce, vei scăpa de Școală, dar vei rămâne cu cine ești. Vei rămâne cel care are dorința continuă de a înțelege.

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [190] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

7. Îți mulțumim Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, pentru mila Ta, de nespus și de nedescris, care ne-a răscumpărat pe noi și ne-a îndepărtat de orice însoțire, prietenie, unire sau iubire a șarpelui, răul clevetitor. Căci Tu ești Dumnezeu, „Cel care singur face minuni” mari[1]. În iubirea Ta pentru Mireasa Ta, Biserica, ai pus vrăjmășie între vrăjmaș și noi, astfel ca să nu îi mai slujim lui, ci numai Ție, viul și adevăratul Dumnezeu. Tu i-ai zis lui, care a uneltit împotriva ei, Prietena Ta, Mireasa Ta, Soția Ta: „vrăjmășie voi pune între tine și între femeie”[2].

„Și vrăjmășie voi pune”: o acțiune viitoare, o vrăjmășie care urma să fie pusă. „Voi pune” este indicarea Cuiva care arată înainte, a Cuiva care zice:

La sfârșitul timpului, voi pune vrăjmășie între tine și Biserică. Căci acum, femeia s-a făcut prietenă a ta; acum este soția ta; acum ai robit-o; acum te slujește; ea zace supusă ție[3]; îți slujește ție și își jertfește fiii și fiicele ție și demonilor tăi[4].

Dar nu te bucura, nici nu te înălța! Nu te lăuda cu acestea, pentru că vine ceasul și acum este, aici, când voi veni să o cercetez pe ea, când ziua e pe înserate. Și o voi răzbuna pe ea. Voi pune ură, înfricoșătoare și neclătinată, între tine și femeie, Biserica. Nu voi veni atunci să aduc pace între tine și ea, ci sabia evanghelică, pentru a te despărți[5] și a te tăia, ca pe un bărbat rău și idolatru, [ca pe] un șarpe, de femeia Mea. Tu ai răpit-o de la Mine. Deci, așa cum ai fost iubit de ea mai mult decât de toate celelalte femei – adunarea persanilor, a indienilor, a arabilor, a ismailitenilor – așa ea va ajunge să te urască mai mult decât toate. Dar toate te vor urî pe tine. Căci nu sunt numai Dumnezeul evreilor, nu? Nu sunt Eu și Dumnezeul neamurilor? Ba da, și al neamurilor. Înarmată împotriva ta și împotrivindu-se ție noaptea și ziua, te va distruge pe tine[6].

8. Cu adevărat, dacă nu acesta era înțelesul, ar fi trebuit ca Dumnezeu să-i zică șarpelui: Iată, să fie vrăjmășie de acum înainte între tine și femeie. De vreme ce se petrecuse deja căderea ei, de ce era nevoie de aici înainte să-l îndepărteze pe șarpele care deja provocase căderea?

Dar iudeul care este atent numai la literă[7] nu este convins de aceste argumente. Așadar, îl întreb:

Spune-mi, nu vezi ura înfricoșătoare pe care Soția lui Hristos[8], Biserica, o are împotriva șarpelui[9]? Nu vezi antagonismul? Nu vezi lupta, cu atât mai mult cu cât tu ești primul care ai învățat acestea prin experiență? O, dar ce nu născocești? Ce fel de luptă nu încerci să stârnești? Ce braț nu înarmezi, pentru ca să dărâmi această Biserică la pământ?

Și totuși, Biserica stă așezată mai tare. Și când ea se mișcă împotriva săbiilor, ea nu Îl neagă pe Hristos. „Dar în[tru] acestea toate biruim și mai mult”[10], după cum zice Pavlos. Nu vezi săbiile cele ascuțite și „săgețile Celui puternic”[11], ale Dumnezeului nostru, cu care Biserica stă înarmată împotriva șarpelui pe linia frontului și în atac?

E întărită cu armură întreagă: coiful nădejdii, platoșa credinței și scutul Botezului[12]. E încinsă cu sabia Duhului. Nu vezi aceste arme, de necucerit și de neînfrânt, cu care ea distruge și taie capul șarpelui?  Zic despre Cruce, despre Trupul și Sângele lui Iisus, despre făgăduințe, rugăciuni, privegheri și alte arme care luptă împotriva șarpelui[13]. Sunt întinse împotriva lui, pentru ca ea să nu mai trebuiască să-i slujească.

De aceea, ea îl urăște pe șarpe și s-a întors la Bărbatul ei, care este Hristos, iar cohortele șarpelui o atacă în fiecare zi: e urmărită, lovită, întrebată și i se taie gâtul. De vreme ce nu se împacă cu șarpele, nici nu mai este prietenă cu el, este legată, apoi rănită prin înfometare, pustiire, robire și însetare. I se iau copiii și este tăiată în bucăți. Cu toate acestea, dacă ar fi trebuit să îndure zeci de mii de morți, ea și-ar fi predat cu curaj membrele și pe copiii ei focului și sabiei și torturii, mai degrabă decât să cadă la înțelegere și să facă făgăduințe de dragoste șarpelui[14].


[1] Cf. Ps. 71, 18; 76, 15.

[2] Fac. 3, 15.

[3] Cf. Ier. 3, 20; Iez. 16, 32; Os. 3, 1.

[4] Cf. Lev. 18, 21; 20, 2-5; II Împ. 2, 10; Ier. 32-35; Iez. 16, 20-21; Iez. 23, 37.

[5] Cf. Mt. 10, 34; Lc. 12, 51; Ef. 6, 17.

[6] Cf. Ef. 6, 11-18.

[7] Cf. Rom. 2, 29; 7, 6; II Cor. 3, 6.

[8] Cf. II Cor. 11, 2; 11, 3; Ef. 5, 22-33; Apoc. 19: 7, 9; 21: 2, 9; 22, 17.

[9] Cf. Mt. 13, 39; Lc. 1, 74; 10, 19; Fapt. Ap. 13, 10; Rom. 12, 28.

[10] Rom. 8, 37.

[11] Ps. 119, 4.

[12] Cf. Ef. 6, 14, 17; I Tes. 5, 8.

[13] Cf. Mc. 9, 29; Ef. 6, 18; I Tim. 5, 5.

[14] Cf. II Macc. 7, 1-42.

Sermon at the Exaltation of the Holy Cross [September 14, 2026]

My beloveds[1],

 

today’s celebration, historically, began when the Holy Cross of the Lord was raised in the Church by the Patriarch of Jerusalem, so that people could see and worship it[2]. And this happened in the 4th century. But from then until today, we worship and love with great longing the Holy, Honest and life-Giving Cross of the Lord[3], because it fills us with the eternal life of God. Just as it filled that sleeping woman with life, who, once touched by it, came to life. And through this it was discovered which, of the 3 Crosses found by the Holy Empress Helena, was the Cross of the Lord[4]. For His Cross is the one that works countless miracles, because His glory works all these through it[5].

The Church of the Resurrection of the Lord in Jerusalem is the work of the Holy Emperor Constantinus the Great and his mother, Saint Helena[6]. But until the 4th century, His Holy Cross was hidden by the jews under an idolatrous shrine. Iudas, who later became the Holy Patriarch Chiriacos, revealed to Saint Helena the location of His Cross[7]. The Holy Hieromartyr Chiriacos [Κυριακὸς] is commemorated on october 28 and was martyred in the year 361[8]. And so the Cross was brought to light after three centuries of its concealment. But why would you hide His Cross so diligently, if it has no power? But when His Cross came to light, it showed all its power in the life of the whole world. Because it constantly pours out the glory of God in our life[9].

The christians are represented iconically by the Cross, because we worship the Lord incessantly by making the sign of the Holy Cross on our body and soul. Since we wake up from sleep, we are always in worship. We always make the sign of the Cross. And we make the Cross, because we feel the power of the Cross within ourselves. And we always need the power of God within ourselves, which works through His Cross, to deliver us from all the evil work of demons. For our weapon against the devils is His Cross. The Cross is the weapon of christians. And it is the weapon of love, of the love with which God loves us[10].

In churchly representations, His Cross is never empty, but He is present on it, suffering on it out of boundless love for us. On Great Thursday, we take His Cross out into the middle of the Church, we place Him in the middle of the Church, so that on Great Friday we can also serve The Lamentations service for Him there, also in the middle of the Church. Because the middle of the Church is the center of the world. And He is in the center of the world, He is the One who holds everything, because everything is His. And He is the center of every- thing, because He loves us all and keeps us in existence for the relationship with Him and with our fellow men. And that is why He is the center of unity, He is the center of love, because He draws us towards Himself incessantly[11].

The Divine Cross, therefore, does not divide us, but unites us internally. It unites our soul with our body, making them one church of God, because He dwells in us. And when we hear that God is wonderful in His Saints, by this we are told that God shows Himself full of love, of holy power in us, by the fact that He dwells in us through His glory. And He dwells in His Saints, through His glory, both now and forever, because no one can separate us from God. Only we, through our sins, separate ourselves from Him. But our repentance is union with God, it is our continuous union with Him[12].

People thought they were humiliating the Lord by crucifying Him on the Cross, but He transformed the Cross from an object of torture into a sign of our salvation. People thought they were getting rid of Him, eliminating Him from the history of the world, but He is in the middle of the world unceasingly, as the One who embraces us all through His unparalleled love. Because one thing is what people believe and see, and another is what God wants. And God’s will is the last word in history, because everything happens according to His will. And whoever fights with God, loses forever. Because His will is perfectly fulfilled in history and in eternity[13].

But the Cross of the Lord is our life[14], because through it we learn perfect obedience to God and endless humility. The Son shows Himself obedient to His Father until death and humbles Himself in His boundless love for us. To teach us that we, all of us, must also be obedient to God until death and humble ourselves in everything we do. For in everything we must draw near to God and to people and not to singularize ourselves out arrogantly. In all our affairs we must seek communion with God and with people, the communion of love. And His Cross teaches us comprehensive love, the love of all with peace and holy joy[15].

The testimony of our life must be the testimony of ascesis, of the loving, total assumption of the Cross of the Lord. For whoever has assumed His Cross can show its power in his life. And the power of the Cross of the Lord in our life is shown in our deeds of love and in our temptations. Because we overcome all things through the Cross of the Lord, through the power of His love for us. Amin[16]!


[1] Started at 6.09, in day of monday, on 7 september 2026. Clear sky, 16 degrees, wind of 8 km/h.

[2] Viețile Sfinților pe luna septembrie [The Lives of the Saints for the month of september], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 207.

[3] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/642/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ibidem.

[5] Iubiții mei, prăznuirea de azi, din punct de vedere istoric, a început atunci când Sfânta Cruce a Domnului a fost înălțată în Biserică de către Patriarhul Ierusalimului, pentru ca oamenii să o vadă și să i se închine ei. Și acest lucru s-a petrecut în secolul al IV-lea. Dar de atunci până azi, noi ne închinăm și iubim cu mult dor Sfânta, Cinstita și de viață Făcătoarea Cruce a Domnului, pentru că ea ne umple de viața veșnică a lui Dumnezeu. Așa cum a umplut-o de viață pe femeia aceea adormită, care, odată ce s-a atins de ea, a înviat. Și prin aceasta s-a descoperit care, din cele 3 Cruci găsite de Sfânta Împărăteasă Helena, era Crucea Domnului. Căci Crucea Lui e cea care face minuni nenumărate, pentru că slava Lui lucrează prin ea toate acestea.

[6] Eusebiu de Cezareea, Scrieri [Writings], partea a doua, Viața lui Constantin cel Mare [The life of Constantine the Great], cu studiu introd. de Prof. Dr. Emilian Popescu, trad. și note de Radu Alexandrescu, în col. PSB, vol. 14, Ed. IBMBOR, București, 1991, p. 140-142.

[7] Viețile Sfinților pe luna septembrie [The Lives of the Saints for the month of september], ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 206-207.

[8] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1013/sxsaintinfo.aspx.

[9] Biserica Învierii Domnului de la Ierusalim e opera Sfântului Împărat Constantinus cel Mare și a mamei sale, a Sfintei Helena. Însă până în secolul al 4-lea, Sfânta Lui Cruce a fost ascunsă de evrei sub o capiște idolească. Iudas, cel care mai apoi a devenit Sfântul Patriarh Chiriacos, a dezvăluit Sfintei Helena unde e Crucea Lui. Sfântul Sfințit Mucenic Chiriacos e pomenit pe 28 octombrie și a fost martirizat în anul 361. Și astfel Crucea a fost scoasă la lumină după trei secole de ascundere a ei. Dar de ce ai ascunde Crucea Lui atât de asiduu, dacă n-are nicio putere? Însă, când Crucea Lui a ieșit la lumină, ea și-a arătat toată puterea în viața întregii lumi. Pentru că revarsă necontenit slava lui Dumnezeu în viața noastră.

[10] Creștinii sunt reprezentați iconic prin Cruce, pentru că noi ne închinăm neîncetat Domnului făcându-ne semnul Sfintei Cruci pe trupul și sufletul nostru. De când ne trezim din somn, noi suntem mereu în închinare. Mereu ne facem semnul Crucii. Și ne facem Cruce, pentru că simțim puterea Crucii în noi înșine. Și avem mereu nevoie de puterea lui Dumnezeu în noi înșine, care lucrează prin Crucea Lui, ca să ne izbăvim de toată lucrarea cea rea a demonilor. Căci arma noastră împotriva diavolilor e Crucea Lui. Crucea e arma creștinilor. Și e arma iubirii, a iubirii cu care ne iubește Dumnezeu pe noi.

[11] În reprezentările bisericești, niciodată Crucea Lui nu e goală, ci El e prezent pe ea, suferind pe ea din iubire nemărginită pentru noi. În Joia Mare, scoatem Crucea Lui în mijlocul Bisericii, Îl punem pe El în mijlocul Bisericii, pentru ca în Vinerea Mare să Îl prohodim pe El tot acolo, tot în mijlocul Bisericii. Pentru că mijlocul Bisericii e centrul lumii. Și El e în centrul lumii, El e Cel care ține toate, pentru că ale Lui sunt toate. Și El e mijlocul a toate, pentru că ne iubește pe noi toți și ne ține în existență pentru relația cu El și cu semenii noștri. Și de aceea El e centrul unității, El e centrul iubirii, pentru că ne trage pe noi spre Sine în mod neîncetat.

[12] Dumnezeiasca Cruce, așadar, nu ne scindează, ci ne unește interior. Ea unește sufletul cu trupul nostru, făcându-le o singură biserică a lui Dumnezeu, pentru că El locuiește întru noi. Și când auzim că Dumnezeu este minunat întru Sfinții Lui, prin aceasta ni se spune că Dumnezeu Se arată plin de iubire, de putere sfântă în noi, prin aceea că El locuiește în noi prin slava Lui. Și El locuiește în Sfinții Lui, prin slava Sa, și acum și în veșnicie, pentru că nimeni nu ne poate despărți de Dumnezeu. Numai noi, prin păcatele noastre, ne despărțim de El. Dar pocăința noastră e unire cu Dumnezeu, e continua unire a noastră cu El.

[13] Oamenii au considerat că Îl umilesc pe Domnul răstignindu-L pe Cruce, dar El a transformat Crucea din obiect de tortură în semn al mântuirii noastre. Oamenii au considerat că astfel scapă de El, că Îl elimină din istoria lumii, dar El e în mijlocul lumii neîncetat, ca Cel care ne îmbrățișează pe toți prin iubirea Lui fără egal. Pentru că una e ce cred și văd oamenii și alta e ce vrea Dumnezeu. Și voia lui Dumnezeu e ultimul cuvânt în istorie, pentru că toate se petrec după voia Sa. Și cine se luptă cu Dumnezeu, pierde pentru totdeauna. Pentru că voia Lui se împlinește în mod desăvârșit în istorie și în veșnicie.

[14] Cf. https://manastireasuruceni.md/articole/crucea-de-viata-datatoare-predica-inaltarea-sfintei-cruci.html.

[15] Însă Crucea Domnului e viața noastră, pentru că prin ea învățăm ascultarea desăvârșită față de Dumnezeu și smerenia cea fără final. Fiul Se arată ascultător Tatălui Său până la moarte și Se smerește pe Sine în iubirea Lui cea fără de margini pentru noi. Ca să ne învețe că și noi, cu toții, trebuie să fim ascultători până la moarte față de Dumnezeu și să ne smerim pe noi înșine în tot ceea ce facem. Căci în toate trebuie să ne apropiem de Dumnezeu și de oameni și nu să ne singularizăm în mod trufaș. În toate ale noastre trebuie să căutăm comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii, comuniunea iubirii. Iar Crucea Lui ne învață iubirea cuprinzătoare, iubirea tuturor cu pace și cu bucurie sfântă.

[16] Mărturia vieții noastre trebuie să fie mărturia ascezei, a asumării iubitoare, totale, a Crucii Domnului. Căci cine și-a asumat Crucea Lui poate să arate puterea ei în viața lui. Și puterea Crucii Domnului în viața noastră se arată în faptele noastre de iubire și în ispitele noastre. Pentru că biruim toate prin Crucea Domnului, prin puterea iubirii Sale pentru noi. Amin!

Sermon on the Sunday before the Exaltation of the Holy Cross [2026]

My beloveds[1],

 

the crucifixion of the Lord is called His ascension in Ioannis 3, 14, cf. BYZ. Because His humanity, crucified on the Cross, is the fundamental ascension of human nature. For He ascended on the Cross through His perfect love for us, overcoming, through His humanity, all sin, all passion, all Hell and our death. Because no one could stand against His love for us. For He came loving us perfectly, loving us forever, because He wants us to be His for eternity[2].

In Ioannis 3, 16, BYZ, the Father gives His Son for us and for our salvation. He gives Him to die for us and for our salvation. But at the basis of this immense gift is God’s love for the world. For the Father gave His Son for the world, for the salvation of the world, „that whoever believes in Him should not perish [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται], but have eternal life [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [Ioannis 3, 16, BYZ]. Because the salvation is an inner relationship with God, in which He fills us with His eternal life, with the glory of His mercy[3].

The worldly man is scandalized when he is slandered, when he is minimalized, when he is unjustly insulted. And he responds violently to the accusations. Many of those who saw Him on the Cross slandered Him, minimalized the Lord. But He, in His humanity, perfectly overcame sin, Hell and death there, on the Cross. In order to give us also divine strength to overcome sin, Hell and death in ourselves. And therefore, the ghostual man does not respond violently to insults, to injustices, to persecutions, because he knows that everything is permitted and seen by God. And that the One who permits these evils upon us is the One who helps us to overcome everything in ourselves[4].

And that is why the Cross is victory for us and not disappointment, not defeat. His Cross conquers perfectly in us continuously, because His power is shown in our helplessness, in our weakness. And we always cry out to the Lord in our temptations, in our difficulties, in our illnesses, because He is our consolation, He is our joy in the midst of all kinds of misfortunes. For the joy of the Church is the ascesis, it is the assumption of His Cross, it is the assumption of His will. The world, without His Cross, experiences pain in an overwhelming way. But for us, the Cross is our consolation, it is the consolation of our pains, because it fills us with His strength, His peace, His eternal health[5].

And the purpose of His coming to us, of His incarnation, is the salvation of the world [Ioannis 3, 17, BYZ]. He came to save us, that is, to help us know Him and live together with Him and with the Father and with the Holy Ghost. Because the salvation is the living relationship with our triune God. It is life together with Him, it is our continuous purification, enlightenment and sanctification together with Him. Because the christian life is not distant from God, but it springs from the living relationship with Him, from everything that God teaches us every moment. And His enlightenments are His corrections. For He wants us to be His humble servants, who trust in Him in everything and not in ourselves[6].

And in Ioannis 3, 18, BYZ we are told that the faith is necessary for every man. For he who does not believe in the Son, implicitly in the Father and in the Holy Ghost, „has already been judged [ἤδη κέκριται]” [Ibidem]. And he was judged as an unbeliever, as a man who did not know God. And today, in our postmodernity full of exaggerations, contestations, and unbelief, the ostentatious display of unbelief is a way of being. Because people nonchalantly declare themselves atheists, without religious affiliation, without roots, when they have christian parents, grandparents, ancestors. But because they love their passions, they forget where they come from and who they are, believing that this is „life”. But they have already been judged as unbelievers, as people without life in themselves[7].

And why does the unbelieving man not have life in himself? Because the life of God is the true life of man. You must have His glory in yourself in order to be truly alive. Because the faith in God and the real relationship with Him fills us with His eternal life. And the Father gave His Son for our salvation, because salvation is our healing from passions, our enlightenment and sanctification. It was not the Son who needed His incarnation, but we. Because, by assuming His humanity, He healed our nature and gave us all the power to believe in Him and to live with Him now and forever. And His incarnation was needed, in order to heal us from within, to heal us completely. Because, through His glory, we can sanctify ourselves endlessly in our relationship with God[8].

Therefore, my beloveds, the Divine Cross is the power of God that heals us, enlightens us, and sanctifies us unceasingly. And His power is the power of His Cross. And when we assume our life with Him, we assume all the suffering of faith, all this saving suffering. Because, with His power, we overcome everything in our life. Amin[9]!


[1] Started at 9.53, in day of thursday, on 3 september 2026. Sun, 23 degrees, wind of 13 km/h.

[2] Iubiții mei, răstignirea Domnului este numită înălțare a Lui la Ioannis 3, 14, cf. BYZ. Pentru că umanitatea Sa, răstignită pe Cruce, e înălțarea fundamentală a firii umane. Căci El S-a înălțat pe Cruce prin iubirea Sa cea desăvârșită pentru noi, biruind, prin umanitatea Sa, tot păcatul, toată patima, tot Iadul și moartea noastră. Pentru că nimeni n-a putut să stea împotriva iubirii Sale pentru noi. Căci El a venit iubindu-ne desăvârșit, iubindu-ne pentru totdeauna, pentru că ne dorește ai Lui pentru veșnicie.

[3] În Ioannis 3, 16, BYZ, Tatăl Îl dă pe Fiul Său pentru noi și pentru mântuirea noastră. Îl dă spre moarte pentru noi și pentru mântuirea noastră. Însă la baza acestui dar imens stă iubirea lui Dumnezeu pentru lume. Căci Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru lume, pentru mântuirea lumii, „ca tot cel care crede întru El să nu piară [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται], ci să aibă viață veșnică [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [Ioannis 3, 16, BYZ]. Pentru că mântuirea este relație interioară cu Dumnezeu, în care El ne umple pe noi de viața Sa cea veșnică, de slava milei Sale.

[4] Omul lumesc e scandalizat când e ponegrit, când e minimalizat, când e insultat pe nedrept. Și el răspunde violent acuzațiilor. Mulți din cei care L-au văzut pe Cruce L-au ponegrit, L-au minimalizat pe Domnul. Dar El, în umanitatea Sa, biruia desăvârșit păcatul, Iadul și moartea acolo, pe Cruce. Pentru ca să ne dea și nouă tărie dumnezeiască ca să învingem păcatul, Iadul și moartea în noi înșine. Și de aceea, omul duhovnicesc nu răspunde violent la insulte, la nedreptăți, la persecuții, pentru că el știe că toate sunt îngăduite și văzute de Dumnezeu. Și că Cel care îngăduie aceste rele asupra noastră este Cel care ne ajută să le biruim pe toate în noi înșine.

[5] Și de aceea, Crucea e biruință pentru noi și nu dezamăgire, nu înfrângere. Crucea Lui biruie desăvârșit în noi în mod continuu, pentru că puterea Lui se arată în neputința noastră, în slăbiciunea noastră. Și noi strigăm mereu către Domnul în ispitele, în greutățile, în bolile noastre, pentru că El e alinarea noastră, El e bucuria noastră din mijlocul nefericirilor de tot felul. Căci bucuria Bisericii e asceza, e asumarea Crucii Sale, e asumarea voii Sale. Lumea, fără Crucea Lui, trăiește durerea la modul copleșitor. Pentru noi însă, Crucea e alinarea noastră, e alinarea durerilor noastre, pentru că ne umple de tăria Lui, de pacea Lui, de sănătatea Lui cea veșnică.

[6] Și scopul venirii Sale la noi, al întrupării Sale, e mântuirea lumii [Ioannis 3, 17, BYZ]. El a venit să ne mântuie, adică să ne ajute să Îl cunoaștem pe El și să trăim împreună cu El și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că mântuirea e relația vie cu Dumnezeul nostru treimic. E viața dimpreună cu El, e continua curățire, luminare și sfințire a noastră împreună cu El. Pentru că viața creștină nu e distantă față de Dumnezeu, ci ea izvorăște din relația vie cu El, din tot ceea ce ne învață Dumnezeu în fiecare clipă. Și luminările Lui sunt îndreptările Sale. Căci El voiește ca noi să fim smeriți slujitori ai Lui, care ne încredem în El întru toate și nu în noi înșine.

[7] Iar în Ioannis 3, 18, BYZ ni se spune că credința e necesară fiecărui om. Căci cel care nu crede în Fiul, implicit în Tatăl și în Duhul Sfânt, „deja a fost judecat [ἤδη κέκριται]” [Ibidem]. Și a fost judecat ca om necredincios, ca om care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Și azi, în postmodernitatea noastră cea plină de exagerări, de contestări, de necredință, afișarea cu ostentație a necredinței e un mod de-a fi. Pentru că oamenii se declară cu nonșalanță atei, fără apartenență religioasă, fără rădăcini, când ei au părinți, bunici, strămoși creștini. Dar pentru că își iubesc patimile lor, ei uită de unde vin și cine sunt, crezând că asta e „viață”. Însă ei au fost judecați deja ca necredincioși, ca oameni fără viață în ei înșiși.

[8] Și de ce nu are omul necredincios viață în el însuși? Pentru că viața lui Dumnezeu e adevărata viață a omului. Trebuie să ai slava Lui în tine însuți pentru ca să fii viu cu adevărat. Pentru că credința în Dumnezeu și relația reală cu El ne umple de viața Lui cea veșnică. Și Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru mântuirea noastră, pentru că mântuirea este vindecarea noastră de patimi, luminarea și sfințirea noastră. Nu Fiul avea nevoie de întruparea Sa, ci noi. Pentru că, prin asumarea umanității Sale, El a vindecat firea noastră și ne-a dat tuturor puterea de a crede în El și de a trăi cu El acum și veșnic. Și a fost nevoie de întruparea Sa, pentru ca să ne vindece pe noi din interior, să ne vindece deplin. Pentru că, prin slava Lui, putem să ne sfințim la nesfârșit în relația noastră cu Dumnezeu.

[9] Așadar, iubiții mei, Dumnezeiasca Cruce e puterea lui Dumnezeu care ne vindecă, ne luminează și ne sfințește neîncetat. Și puterea Lui e puterea Crucii Sale. Și când ne asumăm viața cu El, ne asumăm toată suferința credinței, toată această suferință mântuitoare. Pentru că, cu puterea Sa, le biruim pe toate în viața noastră. Amin!

Sfântul Anastasios Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, Exaimeron [189] (partea a doua)

Traduceri patristice
vol. 7

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Prof. Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfântul Anastasios Sinaitul, Ieromonah la Sfântul Munte Sina și Patriarhul Antiohiei
(sec. VII-VIII, pomenit pe 20 aprilie în Biserica Ortodoxă)

De aceea, Adam nu a spus deloc, în vorbirea sa cu Dumnezeu, că el nu a fost neascultător, că el nu a fost atacat de șarpe și că nici măcar nu s-a apropiat de el. Și, în înfricoșătorul blestem îndreptat împotriva șarpelui, nici Hristos, nici Dumnezeu nu au părut că îl acuză cu referire la bărbat: nu i-au zis lui nimic de Adam. Ci, de la început până la sfârșit, Dumnezeu a osândit șarpele din cauza femeii, și apoi l-a alungat[1]. I-a provocat o cădere din care nu se mai putea ridica. L-a blestemat cu o osândă veșnică, pentru că a înșelat-o doar pe femeie, Biserica[2], dar nu pe Adam, Hristos. Căci Hristos a zis: „căci vine arhonul/ stăpânitorul lumii [acesteia] și [el] în Mine nu are nimic”[3].

5. Dumnezeu a primit scuza nevinovatului Adam, de vreme ce el era o preînchipuire a nevinovatului Hristos[4], atunci când a zis: „Femeia, pe care mi-ai dat-o împreună cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mâncat”[5]. Dumnezeu nu l-a mai întrebat altceva. Ci îndată S-a îndreptat către ea. Moisis zice: „Și i-a zis Domnul Dumnezeu femeii: «De ce ai făcut aceasta?». Și I-a zis femeia: «Șarpele m-a înșelat pe mine și am mâncat»”[6].

De ce, când Dumnezeu a întrebat-o pe ea despre Adam, ea nu a vorbit în apărarea lui, ci numai pentru sine? Cu adevărat, era clar că ea arăta nevinovăția lui Adam, ca și când ar fi zis: Adam nu are nicio vină. Eu singură nu am ascultat de Tine, Dumnezeul meu. Am încălcat credincioșia înțelegerii cu Tine. Am rătăcit ca o oaie pierdută[7]. Am ajuns o închinătoare rătăcită, apropiindu-mă dezgolită de munți și dealuri[8], unde m-am întinat pe mine cu sângele necurat al jertfelor mele[9]. Șarpele, născocitorul tulburării, m-a înșelat pe mine. Am fost o tânără fără minte. M-a împiedicat pe mine și m-a dus pe căi greșite.

6. Femeia aproape că a mărturisit bine acestea, atunci când a răspuns lui Dumnezeu: „Șarpele m-a înșelat pe mine”[10]. Apoi, ca și când ar fi arătat pocăință, iar mărturisirea ei ar fi fost primită, Dumnezeu S-a întors către șarpele cel rău, șarpele cel apostat. I-a zis lui: De ce ai făcut aceasta? Dar „că[ci] [deoarece] ai făcut aceasta” și ai îndrăznit să înșeli lucrarea dintâi a mâinilor Mele[11], plăsmuită „după chipul și după asemănarea” Mea[12], tu, „între toate dobitoacele și între toate fiarele pământului”, ești blestemat[13]. Tu și numai tu singur ești blestemat, și nu Adam. Tu singur, iar nu femeia. Tu, dintre toate creaturile Mele de pe pământ ești blestemat. Tu nu ești unul dintre cei din cer[14]. Îngerii Mei, cei de acolo, sunt binecuvântați, pentru că, atunci când sunt trimiși să slujească, ei Mă binecuvântă pe Mine. Dar tu ai așteptat, îndată ce oamenii au păcătuit, să devii stăpân peste pământ, în locul lor[15]. Ai zis: „voi fi asemenea Celui Preaînalt”[16]. Dar ai fost dezamăgit în așteptarea ta. Căci le-am dat lor întreaga putere de a călca pe șerpi și pe scorpii și pe gâtul tău[17].

Când Dumnezeu a zis acestea, Dumnezeu a făcut o profeție. Nu a fost o poruncă, ci o profeție descoperind hotărârea nepocăită a șarpelui spre rău. Dumnezeu a zis: Nepocăit „pe pieptul tău și [pe] pântecele tău vei merge” – cu patima și cu pofta ta, adică – „și pământ vei mânca [în] toate zilele vieții tale”[18]. Căzând din înțelepciunea cerească și din cunoștința cea dumnezeiască, ai făcut planuri pământești și trupești. De aceea, te vei târî ca un vierme în jurul acestor cugete și te vei înfășura în ele. „Și vrăjmășie voi pune între tine și între femeie”[19], Biserica Mea, pe care ai înșelat-o.


[1] Cf. Fac. 3, 14.

[2] Cf. Apoc. 20: 2-3, 10.

[3] In. 14, 30.

[4] Cf. Rom. 5; I Cor. 15, 45-47.

[5] Fac. 3, 12.

[6] Fac. 3, 13.

[7] Cf. Ier. 27, 6; Mt. 10, 6; 15, 24; Lc. 15, 4-6; I Petr. 2, 25.

[8] Cf. Ier. 3, 23; Os. 4, 13.

[9] Cf. Iez. 16, 22.

[10] Fac. 3, 13.

[11] Cf. Fac. 2, 7; Iov 10, 8-9; Ps. 118, 73.

[12] Cf. Fac. 1, 26-27.

[13] Cf. Fac. 3, 14

[14] Cf. Evr. 1, 14.

[15] Cf. Fac. 1, 28; 9, 1-2.

[16] Is. 14, 14.

[17] Cf. Lc. 10, 18-19.

[18] Fac. 3, 14.

[19] Fac. 3, 15.

Eugen Barbu, Nuvele [2]

Eugen Barbu, Nuvele, cu prefață și tabel cronologic de Al.[exandru] Piru, Ed. Tineretului, București, 1969, 343 p.

 

Cinematograful Model, p. 73; „Umbla sacaua primăriei și uda Grivița. Copiii desculți alergau în urma tulumbei să facă baie pe gratis, urlând de plăcere”, p. 73; „mătur trotalul [trotuarul] cu tine”, p. 74; cinematograful Lia, care era „în fața podului Basarab”, p. 74; „Țiganii aveau părul uns cu grăsime. Hamalii se fereau de ei să nu le ia păduchii”, p. 75; limonada era 2 lei, p. 76; lumânările pentru pomeniri erau „niște bastoane de un metru, cât cârjele de mitropolit”, p. 76; „vagabonzii mâncau semințe, scuipând cojile pe trotuar”, p. 77.

Gică, cel care vindea ziare, zis și Împăratul, p. 78; „Grivița se umplea de ceferiști. Veneau cu tramvaiele sau pe jos, bălăbănindu-și sufertașele goale. Slabi, înalți, negri, montatorii se opreau la vreo bodegă să-și ia țuica lor[,] în fața căreia întârziau un sfert de ceas. Cei mai mulți, dacă era zi de leafă, erau însoțiți de copii și de femei. Intrau în magazine să-și cumpere sandale sau cămăși și[,] după ce târguiau, beau câte o bere, în față, la Dreptate, unde țapul [de bere] costa mai ieftin”, p. 78-79; apare și aici Cuțarida, p. 79, cea din romanul Groapa; „Peste drum, la Dorul vinului[,] se dădea cep unui butoi cu bere. Acidul scotea un zgomot mare, ai fi zis că sare Grivița în aer”, p. 80.

Cinematograful Marconi, p. 80; Hotelul Dinicu, p. 80; „Gică, cu drojdia în cap, trecea piața gării cam pe două cărări”, p. 82; Drăgulănescu era portarul Hotelului Tranzit, p. 82; „fetele lui madam Ana”, prostituatele, îi dădeau bacșiș portarului de la Hotel, care portar, unul citit, ținea cuvântări la Înmormântări, p. 83; Însă, ce să vezi, madam Ana era stăpâna Hotelului, și ea îi vorbea cu respect portarului ei, p. 83-84; codanele tinere așteptau câte 10 sau 12 în salonul Hotelului, dar, când îmbătrâneau, deveneau prostituate de șosea, p. 84; însă „Gică era mort după ele. Le privea rochiile despicate la genunchi, sânii lăsați, osteniți, și mijlocul încins cu curele ieftine, de meșină[1]. În picioare, fetele purtau papuci roșii, cu ciucuri și pampon, să ia ochii clienților, pe care Gică îi auzea urcând gâfâind scările putrede de lemn”, p. 84.

Cine erau clienții prostituatelor, p. 84-85; Madam Ana era „o femeie grasă și nesuferită. Era îmbrăcat întotdeauna într-un halat înflorat, curat, cu guler lucios de mătase, purtând vara și iarna ciorapi de mătase pe care-i lăsa să se vadă, întinși pe coapse, la câte o mișcare”, p. 85; și codoașa oferea bărbaților Griviței „o plăcere ieftină și la îndemână”, p. 85; veneau și adolescenți timizi și cu bani puțini, p. 85; Madam Ana strângea toți banii, era lacomă și își bătea fetele până la sânge, p. 85, aidoma unui bărbat. Și, totodată, îi mituia pe toți, pentru ca să nu aibă probleme, p. 85-86; Gică era pus să insulte ca să primească o sută de lei, p. 86-87; duduia Carmen Popescu vindea la Loteria, p. 88; Agenția de pariuri era a lui Dilă, p. 88, Dilă fiind porecla unui vânzător comercial de la Scrioaștea, din timpul copilăriei mele.

Nevasta lui Pozmagiu creștea pisici, pe care mai apoi le sugruma, p. 89. Un satanism aparte; pe când vindea alune la cornet, 5 lei cornetul, Gică se declara „împăratu’ vagabonzilor”, p. 89; Și Gică dormea pe treptele Gării de Nord dimpreună cu alți vagabonzi, p. 90. Pentru că nu era nimeni să-l vadă și să-l ajute. Așa cum dorm până azi în mai toate capitalele lumii; dar când Gică se întorcea printre negustori, toți se bucurau ca la întoarcerea unei rude, p. 92; Marin Bălună făcea pălării, p. 93; Loteria era încălzită cu godinul, p. 93; și Gică n-avea haine de iarnă pentru că își băuse toți banii, p. 93; unde dormise Gică câțiva ani de zile: „în podul unei case, dărâmate în cele din urmă de Primărie”, p. 94; când n-a mai putut să doarmă pe la Gară, Gica s-a dus „la Pensiunea Camelia, ținută de madam Matilda, o muiere dată dracului, mai mult bărbat decât femeie, spaima găzarilor și a oltenilor pe care-i găzduia. Pensiunea era adăpostită într-o casă dărăpănată, cu un singur etaj, mâncată de igrasie, gata-gata să se prăbușească, o casă-vagon, cum se numește în termeni cunoscuți, formată din 5 sau 6 odăi, dând una într-alta prin niște uși putrede”, p. 94. Căci, ca și azi, chiria ieftină la București e adesea sordidă.


[1] Piele de oaie sau de capră tăbăcită, cf. https://dexonline.ro/definitie/meșină.

1 2 3 2.543