Pagina sursă a cărții.
Cartea în format PDF.
De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***
Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:
dorinfather@yahoo.com
sau făcând donații în contul:
Picioruş Gianina Maria Cristina
BCR
RO31RNCB0080079049010001
***
Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.
***
Vă mulţumim frumos tuturor!
† Teofan [Savu][1], Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Divino-umanitatea lui Hristos și îndumnezeirea omului în gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul[2], Ed. Doxologia, Iași, 2019, 367 p.
*
E vorba de teza sa doctorală. Cartea începe cu Cuprinsul și are 5 capitole. Urmează Abrevieri, iar Introducerea cărții e între p. 11-16. Teza a fost susținută la Institutul Sfântul Serghie, la Paris, p. 11. Îndrumătorii săi: Părintele Boris Bobrinskoy[3] și Olivier Clément[4], p. 15. Prima parte a Introducerii a fost scrisă în 1990, la Paris, cea mai mare parte a paginii a 16-a a fost scrisă în 2019, la Iași. Autorul și-a tradus în mod personal teza în română din franceză și a reactualizat unele note de subsol, p. 16.
Cap. 1 începe în p. 17 și are titlul: Hristos, Dumnezeu-Omul, în teologia scripturistică și patristică anterioară Sfântului Maxim Mărturisitorul. Iar cap. 1 al cărții e între p. 17-63.
Autorul scrie „om”, „taină”, „persoană”, „ipostas” cu referire la persoana Domnului cu majuscule. Însă prin aceasta nu subliniază nimic, pentru că toată lumea înțelege despre cine e vorba.
ÎPS Teofan îl consideră pe Orighenis un „precursor al monofizitismului”, p. 27.
„Specificitatea formulei de la Calcedon constă în faptul de a căuta unitatea lui Hristos nu în raport cu firile înseși, ci cu unicul Ipostas”, p. 52, al Domnului. Iar Ipostas trebuia scris cu minusculă, așa cum a scris și „firile”, pentru că se referă la o realitate generală și nu la o persoană.
Cap. al 2-lea: Perihoreza firilor în Hristos, p. 65-111.
„Sfântul Maxim Mărturisitorul pare să fi folosit pentru prima oară în hristologie termenul de «perihoreză» (περιχώρησις)”, p. 66. Cf. G. L. Prestige, God in Patristic Thought[5] și a Lexiconului lui Lampe (p. 66, n. 196).
„Sfântul Maxim insistă mai mult asupra termenului de περιχώρησις decât asupra celui de ἀντίδοσις”, p. 67. Iar ἀντίδοσις înseamnă comunicare, p. 67.
„Mântuirea lumii a fost voită și lucrată de Hristos atât ca Dumnezeu, cât și ca Om”, p. 79-80. „Om” trebuia scris fără majusculă. Pentru că se referă la umanitatea Lui, la firea Sa umană, și nu la o persoană numită „Om”.
„Așa cum în chenoza extremă [a Fiului întrupat], caracterul neschimbător al firii dumnezeiești nu este alterat, în același fel, în procesul îndumnezeirii celei mai desăvârșite, firea umană a lui Hristos nu-și pierde realitatea sa cea mai profundă, nu iese din definiția sa”, p. 87.
Am remarcat cu bucurie faptul că autorul a folosit în mod constant expresia „Unul din Treime” pentru Fiul. Asta în comparație cu mulți teologi români de astăzi care numără în mod subordinațianist, eretic, persoanele Treimii.
Cap. 3. Perihoreza celor două lucrări în Hristos, p. 113-177.
Origenismul și monofizitismul „se întâlnesc în negarea caracterului pozitiv al lumii create, precum și a realității Întrupării Fiului lui Dumnezeu”, p. 128. „Întruparea” trebuia scrisă fără majusculă.
Pentru Sfântul Maximos, „Dumnezeu este izvorul lumii materiale și al mișcării creației”, p. 130.
„Pentru Sfântul Maxim natura este o realitate vie, [este] plenitudine de viață, manifestată prin energia și voința sa proprie”, p. 137.
„Argumentația Sfântului Maxim este foarte clară: deoarece în Sfânta Treime lucrarea este una singură rezultă că aceasta depinde de natură, nu de ipostas. Transpunând această realitate trinitară în context hristologic, Sfântul Maxim conclude că, în conformitate cu cele două naturi al căror ipostas este, Hristos are două energii (lucrări)”, p. 140-141.
Cap. 4. Perihoreza celor două voințe ale lui Hristos, p. 179-245.
„Marele Mărturisitor a realizat faptul că monotelismul nu este, în cele din urmă, decât un monoenergism ascuns”, p. 189.
„Fiind din două firi desăvârșite, fără micșorare, Hristos are și două voințe, corespunzăto[a]r[e] celor două firi ale Sale. Aceasta este condiția indispensabilă a realității Sale dumnezeiești și omenești”, p. 194, a realității Sale divino-umane.
„Între cele două voințe ale lui Hristos nu poate exista opoziție sau dezacord, pentru că voința gnomică (în care Sfântul Maxim, după cum vom remarca mai departe, descoperă izvorul oricărei contrarietăți și posibilități de păcat) nu există în Hristos”, p. 201.
„calea irațională a autodistrugerii”, p. 206.
„Teama în fața morții nu este rea în sine. […] [Căci] firea omenească, adusă din neființa la ființă, posedă, prin însăși creația sa[,] o putere înnăscută de a se atașa existenței și, în niciun caz[,] non-existenței”, p. 218.
„Făcând experiența fricii în fața morții, Hristos a arătat deplinătatea omenității Sale, liberă de orice «aparență» (φαντασία) dochetă”, p. 220.
„Prin biruința asupra morții, Hristos a parcurs, în sens invers, aceeași cale. Din «starea cea mai de jos» (τὸ ἔσχατον) a firii noastre, unde a coborât din iubire de oameni, Fiul lui Dumnezeu a întărit din interior umanitatea căzută. A făcut-o printr-o asiduă lucrare asupra ei, redându-i capacitatea de a accepta ea însăși, omenește, moartea, pentru ca, în cele din urmă, umanitatea să fie încoronată, prin înviere, de aureola nestricăciunii și a veșniciei”, p. 225.
„firea omenească a lui Hristos nu a fost eliberată de «pătimirea» sa firească printr-o acțiune dumnezeiască, atotputernică, venită din exterior [în umanitatea Sa]. Totul s-a împlinit printr-o biruință dobândită omenește în interiorul firii [Sale omenești]. [Căci] omenitatea lui Hristos nu a fost un instrument pasiv lipsit de libertate reală. Ea nu a fost o «marionetă» ale cărei mișcări să fie conduse necondiționat de către divinitate, ci o realitate vie, înzestrată cu lucrare și voință proprii”, p. 233-234.
Cap. 5. Unirea nedespărțită și neamestecată a omului cu Dumnezeu, p. 247-319.
„Prin extazul iubirii”, p. 272, o sintagmă a Sfântului Maximos. Prin vedere dumnezeiască vezi pe cele dumnezeiești. De aceea, „fericirea veșnică de a fi în Dumnezeu [prin vedere extatică] nu se arată numai în unirea nedespărțită prin iubire, ci și în unirea neamestecată care prețuiește libertatea umană”, p. 275.
„Omul conștientizează faptul că ceea ce el contemplă nu este propria sa minte, ci prezența tainică a lui Dumnezeu, realitatea dumnezeiască absolută și atotputernică la care este unit și participă prin har, nu prin fire”, p. 302.
Concluzii. Taina teandrică a mântuirii, p. 321-325.
La Sfântul Maximos, dumnezeirea și umanitatea lui Hristos „lucrează împreună în mod dinamic și contribuie liber la mântuirea lumii”, p. 324.
Indicele scriptural, p. 327-329, Indicele lucrărilor Sfântului Maximos, p. 330-338, Indicele onomastic, p. 339-342, Bibliografia cărții, p. 343-367.
E o teză bună de dogmatică, care se ocupă în mod punctual de temă. M-am bucurat să o citesc și să recitesc prin intermediul ei teologia Sfântului Maximos Mărturisitorul, a cărui Viață extinsă o voi edita în Viețile Sfinților (vol. 2). Primul volum e aici. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.
[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teofan_Savu.
[2] Cartea e aici: https://edituradoxologia.ro/divino-umanitatea-lui-hristos-si-indumnezeirea-omului-gandirea-sfantului-maxim-marturisitorul.
[3] A se vedea: https://orthodoxwiki.org/Boris_Bobrinskoy.
[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Olivier_Clément.
[5] Idem: http://gen.lib.rus.ec/book/index.php?md5=602E1D9351F52A792ACF29839F9F75B0.
1. Deschide, Libanos[ule], ușile tale și să mănânce focul cedrii tăi!
2. Vaietă-te, pinul[e], pentru că a căzut cedrul, că[ci] foarte s-au întristat cei măriți! Văietați-vă, stejari[lor] ai Vasanitisului, că[ci] a fost smulsă dumbrava cea împreună-sădită [cu voi]!
3. Glasul plângând al păstorilor, că[ci] a fost întristată măreția lor. Glasul răcnind al leilor, că[ci] a fost întristată fremătarea Iordanisului.
4. Acestea zice Domnul Atotțiitorul: „Păstoriți oile înjunghierii [ποιμαίνετε τὰ πρόβατα τῆς σφαγῆς]!”.
5. Pe care cei care le-au câștigat le înjunghiau și nu se căiau, iar cei care le vând pe ele, ziceau: „Binecuvântat [este] Domnul” și „Ne-am îmbogățit”. Iar păstorii lor nu pătimeau nimic din cauza lor.
6. „Pentru aceasta, nu voi mai cruța pe cei care locuiesc pământul, zice Domnul. Și, iată, Eu îi dau pe oameni, pe fiecare întru mâinile aproapelui său și întru mâinile împăratului său! Și vor tăia pământul și nu am să-l scot din mâna lor.
7. Și voi păstori oile înjunghierii întru Hanaanitis [Χαναανῖτις] și Îmi voi lua Mie două toiege [δύο ῥάβδους]. Pe unul[1] l-am numit: «Frumusețe» și pe celălalt l-am numit: «Măsurat cu funia». Și voi păstori oile.
8. Și îi voi ridica pe cei trei păstori într-o lună și va fi îngreuiat sufletul Meu împotriva lor, căci și sufletele lor răcneau împotriva Mea.
9. Și am zis: Nu vă voi păstori pe voi. Cel ce moare, să moară! Și cel care se sfârșește, să se sfârșească! Iar cei care rămân, să mănânce fiecare cărnurile aproapelui său [κατεσθιέτωσαν ἕκαστος τὰς σάρκας τοῦ πλησίον αὐτοῦ]!
10. Și voi lua toiagul Meu cel frumos și îl voi arunca pe el [ca] să risipească făgăduința Mea, pe care am pus-o către toate popoarele,
11. și se va risipi în ziua aceea. Și vor cunoaște hananeii oile pe care le păzesc, pentru că cuvântul Domnului este.
12. Și voi zice către ei: Dacă este [lucru] bun înaintea voastră, dați să stea plata Mea sau v-ați lepădat!”. Și au rânduit plata Mea 30 de arginți [καὶ ἔστησαν τὸν μισθόν Μου τριάκοντα ἀργυροῦς][2].
13. Și a zis Domnul către mine: „Pune-i pe ei în cuptorul de topit și socotește, dacă lămurit este [în] ce chip am fost ispitit pentru ei!”. Și am luat cei 30 de arginți și i-am aruncat pe ei întru casa Domnului [καὶ ἐνέβαλον αὐτοὺς εἰς τὸν οἶκον Κυρίου][3], întru cuptorul de topit.
14. „Și am lepădat toiagul al doilea, [cel numit] «Măsurat cu funia», [ca] să risipesc stăpânirea în mijlocul lui Iudas și în mijlocul lui Israil”.
15. Și a zis Domnul către mine: „Încă ia-ți ție vasele cele păstorești, ale păstorului celui nepriceput!
16. Pentru că, iată, Eu voi ridica păstor pe pământ [Ἐγὼ ἐξεγείρω ποιμένα ἐπὶ τὴν γῆν][4]! Pe cea sfârșită nu are să o cerceteze și pe cea risipită nu are să o caute și pe cea zdrobită nu are să o vindece și pe cea întreagă nu are să o îndrepte și cărnurile cele alese va mânca, iar încheieturile lor le va strica.
17. O, cei care păstoresc pe cele deșarte și care au lăsat oile! Sabie peste brațele lui și peste ochiul cel drept al lui. Brațul lui, uscându-se, va fi uscat și ochiul cel drept al lui, orbindu-se, va fi orbit”.
[1] Dintre toiege.
[2] Cu cât a fost vândut de Iudas Iscariotis.
[3] Așa cum a făcut Iudas, după care s-a dus și s-a spânzurat.
[4] Profeție despre Păstorul cel bun, despre Domnul.
1. Cereți ploaie de la Domnul la vreme, [ploaie] timpurie și târzie! Domnul a făcut arătări [φαντασίας] și ploaie de iarnă le va da lor, fiecăruia iarbă în câmp.
2. Pentru că cei care vorbesc au grăit trude și prezicătorii [au văzut] vedenii mincinoase și visele [lor] minciuni grăiau [și] cele deșarte se rugau. Pentru aceasta, [ei] s-au uscat ca oile și au fost chinuiți, pentru că nu era vindecare [pentru ei].
3. Asupra păstorilor a fost întărâtată mânia Mea [ἐπὶ τοὺς ποιμένας παρωξύνθη ὁ θυμός Μου] și peste miei voi cerceta [καὶ ἐπὶ τοὺς ἀμνοὺς ἐπισκέψομαι]. Și va cerceta Domnul Dumnezeu Atotțiitorul turma Sa, pe casa lui Iudas, și îi va rândui pe ei ca [pe] un cal binecuviincios al Său la război [καὶ τάξει αὐτοὺς ὡς ἵππον εὐπρεπῆ Αὐτοῦ ἐν πολέμῳ].
4. Și din el a privit și din el a rânduit. Și din el [este] arcul cu mânie [și] din el va ieși tot cel care alungă în acesta.
5. Și vor fi ca luptătorii călcând tina în căile din [timpul] războiului. Și se vor rândui [să lupte], pentru că Domnul [va fi] cu ei și vor fi rușinați călăreții cailor.
6. Și voi întări casa lui Iudas și casa lui Iosif o voi mântui și îi voi locui pe ei, că[ci] i-am iubit pe ei. Și vor fi ca [în] felul [în care] nu i-am întors pe ei [nu i-aș fi întors pe ei][1], pentru că Eu [sunt] Domnul Dumnezeul lor și le voi asculta lor[2].
7. Și vor fi ca luptătorii lui Efrem și va fi bucurată inima lor ca de vin. Și copiii lor vor vedea și se vor veseli și se va bucura inima lor în[tru] Domnul.
8. Le voi însemna lor[3] și îi voi primi pe ei, pentru că îi voi răscumpăra pe ei și se vor înmulți precum erau mulți [odinioară].
9. Și îi voi semăna pe ei în[tru] popoare și cei departe își vor aduce aminte de Mine [și] îi vor hrăni pe copiii lor și se vor întoarce.
10. Și îi voi întoarce pe ei din pământul Egiptosului/ Egiptului și de la assirieni îi voi primi pe ei, iar întru Galaaditis și întru Libanos/ Liban îi voi duce pe ei și nu are să rămână din ei niciunul.
11. Și vor trece prin marea cea îngustă și vor lovi în mare valurile și va fi uscat [se vor usca] toate adâncimile râurilor și va fi luată toată semeția assirienilor și sceptrul Egiptosului va fi luat.
12. Și îi voi întări pe ei în Domnul Dumnezeul lor și în[tru] numele Lui se vor lăuda, zice Domnul.
[1] Vor fi ca și când nu ar fi păcătuit și nu i-aș fi întors la Mine.
[2] Le voi asculta rugăciunile lor.
[3] Le voi arăta lor.
Iubiții mei[1],
Evanghelia zilei [Mt. 17, 14-23] a început cu o cădere în genunchi și s-a sfârșit cu o întristare foarte mare. Iar dacă Dumnezeu nu ar fi întărirea și puterea noastră, dacă El nu ar fi odihna și bucuria noastră, viața noastră ar fi una îngenuncheată de durere, de tristețe, de singurătate. Pentru că viața fără Dumnezeu e o mare, o imensă singurătate, o nesfârșită neîmplinire interioară. Căci atunci când știi că nu te ajută nimeni, că nu te vrea nimeni, că o să mori neiubit și neînțeles, iar tot ce ești tu se uită, se șterge, nu mai contează, viața e deja o trăire a morții. Pentru că nu are nicio bucurie.
Ce înseamnă la mulți ani pentru cineva care nu are perspectiva veșniciei? Înseamnă câțiva ani…Câțiva ani chinuiți. Însă, pentru cineva credincios, urarea la mulți ani înseamnă o viață binecuvântată de Dumnezeu, o viață cu Dumnezeu, în care ne bucurăm în fiecare clipă și suntem împliniți în viața cu El.
Căci necredinciosul este fugărit de viață, este chinuit în tot ceea ce face, pe când cel credincios se bucură de viață, pentru că este în el cu Viața lumii. Necredinciosul își numără zilele cu părere de rău, gelozindu-i pe cei care rămân după el. Care rămân în urma lui. De aceea, el își caută bucurii pământești cât mai durabile și nu vrea să le lase din brațe nici pe patul morții. Pentru că ar mai bea ceva, ar mai curvi puțin, ar mai strânge ceva în cont, ar mai flecări cu cineva…Și se împătimește de toate cele lumești cu putere, considerând că astfel „trăiește la maximum”.
Dar când ne împătimim nu trăim, ci murim tot mai mult! Murim în mod constant, în mod fundamental. Pe când, dacă ne despătimim, ne umplem de o tot mai multă viață, de viața cu Dumnezeu, care este veșnică, curată și plină de sfințenie.
Patimile nu sunt veșnice! Veșnice sunt doar virtuțile, cele care ne fac dumnezeiești. Dar consecințele patimilor din noi sunt veșnice, pentru că ne aruncă pentru veșnicie în Iad. Și Iadul este chinuirea și nefericirea cea mai mare, pe care acum nici nu ne-o putem măcar închipui. Pentru că Iadul înseamnă neputința de a primi în noi iubirea lui Dumnezeu, atâta timp cât toată viața noastră nu ne-am deschis spre El și nici spre semenii noștri.
De aceea, la polul opus, Paradisul sau Raiul Sfinților este al celor care au înveșnicit relația lor de iubire cu Dumnezeu și cu semenii lor. Fiindcă Sfinții sunt iubiri vii, veșnice pentru Dumnezeu și pentru oameni. Căci s-au deschis mereu spre comuniune, spre dialog și nu s-au închis, nu s-au baricadat în ei înșiși, precum o fac cei păcătoși.
Căci păcătosul real, cel plin de moarte spirituală, e cel care nu și-a cerut iertare niciodată lui Dumnezeu. Niciodată în viața lui! E cel care a murit în păcatele lui. Pentru că demonii ne aruncă pe toți ba în foc, ba în apă [Mt. 17, 15]. Ba în focul desfrânării, ba în apa mâniei. Păcătuim mai mult sau mai puțin conștient în viața noastră. Însă cel care se pocăiește, păcătosul care se pocăiește de păcatele lui, acela primește mila și iertarea lui Dumnezeu, care îl deschid către El și către oameni.
Și Biserica, Maica noastră duhovnicească, în mod continuu îi cheamă pe cei păcătoși, adică pe toți oamenii, tocmai la această recunoaștere de sine, la pocăință, pentru ca oamenii să aibă viață veșnică în ei înșiși. Căci Biserica nu dorește ca noi să murim în păcatele noastre, ci să trăim veșnic în slava lui Dumnezeu. Pentru că viața cu El e viața în slava Lui, în Împărăția Sa. Și pentru ca să trăim duhovnicește, trebuie să ne spovedim Lui și să primim iertarea păcatelor noastre de la Domnul, iar mai apoi să ne împărtășim cu El, cu Viața lumii, a întregii lumi.
Căci mai înainte ca tatăl copilului să cadă în genunchi și să ceară ajutorul Său, Domnul a venit către mulțime, către oameni [Mt. 17, 14]. Și tatăl s-a desprins din mulțime și s-a apropiat de El [Ibidem]. Pentru că El ne cheamă mai întâi la Sine! El, prin marea Lui iubire față de noi, ne cheamă la împăcarea cu Sine! Și dacă auzim glasul Lui, trebuie să ieșim din mulțime, din mulțimea indiferentă la voia Lui, și să venim către El.
Iar căderea noastră în genunchi în fața Lui e o expresie a pocăinței noastre interioare, a nevoii noastre de vindecare, de însănătoșire. Pentru că noi, în fața Celui Preasfânt, ne simțim umili și plini de necurăție. Ne simțim niște robi netrebnici în fața Lui.
Tatăl a căzut în genunchi înaintea Domnului [Mt. 17, 14]. Și astfel I s-a rugat Lui! Și I-a spus: „Doamne [Κύριε], miluiește pe fiul meu [ἐλέησόν μου τὸν υἱόν], că[ci este] lunatic și pătimește rău [ὅτι σεληνιάζεται καὶ κακῶς πάσχει]! Căci de multe ori cade întru foc și de multe ori întru apă [πολλάκις γὰρ πίπτει εἰς τὸ πῦρ, καὶ πολλάκις εἰς τὸ ὕδωρ]” [Mt. 17, 15, BYZ]. Și tatăl a cerut mila lui Dumnezeu. A cerut ceea ce nu cere cel păcătos. Pentru că cel păcătos nu se roagă, nu se pocăiește, nu postește, nu dă milostenie. Le ține pe toate doar pentru el. Și dacă le ții numai pentru tine, atunci te dezumanizezi. Și cel care se dezumanizează, cel care se face din om neom nu mai are milă, atenție, grijă, timp pentru altcineva.
Fiul acestuia însă era posedat de demoni. Și demonii îl aruncau în foc și în apă la anumite schimbări ale lunii, făcându-i pe oameni să creadă, în mod naiv, că luna de pe cer e „de vină”. Cum cred mulți și azi că pisica e „de vină”, că cucuveaua e „de vină”, că găleata goală e „de vină”, că zodia e „de vină”…pentru nefericirea lor. Dar când „demonul a ieșit din el [ἐξῆλθεν ἀπ᾽ αὐτοῦ τὸ δαιμόνιον]”, din copil, „copilul s-a vindecat din ceasul acela [ἐθεραπεύθη ὁ παῖς ἀπὸ τῆς ὥρας ἐκείνης]” [Mt. 17, 18, BYZ].
Nu a început să se vindece, ci s-a vindecat! S-a vindecat în mod deplin de demonizare. De ce? Pentru că demonul a ieșit din el, din copil. Și cum a ieșit demonul din copil? Din cauza Domnului. Pentru că El l-a mustrat [ἐπετίμησεν] pe demon [Mt. 17, 18, BYZ], pe demonul ascuns în copil, și, ieșind demonul din el, copilul s-a vindecat. Căci demonul era cauza bolii sufletești și trupești a copilului.
De aceea, când Domnul ne ceartă, El ne spune să ne depărtăm de demoni, de conviețuirea cu demonii, și să ne unim cu El, Care e viața noastră. Certarea Lui e spre îndreptarea noastră.
Iar la baza îndreptării noastre stă credința. Credința plină de faptele mântuirii. Pentru că rugăciunea și postul [Mt. 17, 21] nu sunt toate faptele vieții creștine, ci numai două dintre ele. Și, la acestea două, trebuie să adăugăm multe altele: slujirea, citirea, privegherea, curăția interioară, mărturisirea păcatelor, împărtășirea cu Domnul, milostenia, iertarea, smerenia, îngăduința, pocăința etc. Pentru că toate virtuțile ne fac asemenea cu Dumnezeu.
Și cine se ostenește pentru Dumnezeu, acela se ostenește pentru împlinirea poruncilor Lui. Dar cine își face voia lui toată ziua, acela se închide în sine și moare pe fiecare zi tot mai mult.
De aceea, iubiții mei, pentru a fi vii trebuie să fim oameni ai credinței. Și în fiecare zi slujindu-I lui Dumnezeu, să răscumpărăm vremea vieții noastre prin faptele bune ale credinței noastre. Pentru că acestea ne țin în viață și ne fac proprii vieții celei veșnice cu Dumnezeu.
Iar aceasta e ultima duminică din anul bisericesc 2018-2019. Putem să ne spunem, încă de pe acum, la mulți ani pentru anul bisericesc 2019-2020. Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun, în tot lucrul cel plăcut Lui! Pentru că acela e și mântuitor. Amin!
[1] Începută la 11. 16, în zi de marți, pe 20 august 2019. Soare, 28 de grade, vânt de 5 km/ h.
E vorba de cartea lui Bogdan Crețu: Inorogul la porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. (Studiu comparativ), vol. I și II, Ed. Institutul European, Iași, 2013.
Cartea e interesantă prin subiect, modul de abordare și bibliografia bogată. E o cercetare amplă și riguroasă, dar nu neapărat dificilă (nu impresionează prin subtilitatea observațiilor sau complexitatea analizelor) și de multe ori injustă prin felul în care autorul trage concluziile, pentru a nu ieși din linia dogmatismului critic actual și pentru a nu leza sensibilitatea unora.
Iau aici exemplul unei singure teze care mă intrigă prin lipsa de logică. Crețu susține că Dimitrie Cantemir este, prin opera lui, un ortodox fundamentalist extremist, pentru că nu acceptă nici alte religii în afară de cea ortodoxă și nici filosofiile antice păgâne. Prin toată opera lui, cu excepția Istoriei ieroglifice, zice Crețu, în care Cantemir ar fi făcut rabat de la crezurile sale și ar fi rupt-o cu tradiția.
Și care sunt argumentele lui? Anume că tradiția ortodoxă a păstrat un anumit simbolism, fie pozitiv, fie negativ, pentru diferite animale, iar Cantemir nu respectă acest simbolism, ci atribuie animalelor din fabula sa simboluri contrare tradiției.
Însă, analizând istoria acestei probleme, el însuși recunoaște că, chiar în Sfânta Scriptură, nu există un simbolism „standard” pentru vietăți. Astfel, după cum a remarcat, din cele ce a studiat (și a remarcat bine, zic eu), spre exemplu, leul e o dată simbol al lui Hristos (când e profețită învierea Lui, că se va scula ca un pui de leu), altă dată al satanei (când se spune că satana umblă ca un leu răcnind…). La fel și șarpele și multe alte vietăți…
Adică simbolismul Sfintei Scripturi nu e unul static, zic eu. Nu e un cifru prin care să dezlegi enigmele matematic: ai aflat care e simbolul unui lucru într-un loc și îl folosești întotdeauna pentru a înțelege sensul. Uneori e valabil același simbol, dar nu e deloc o regulă.
Pentru că e nevoie de iluminare de la Dumnezeu ca să înțelegi Sfânta Scriptură, nu de cunoaștere mecanică sau matematică a unor informații sau a unui cifru, așa cum cred protestanții și neoprotestanții, credință care pe ei îi face să învețe pasaje întregi pe dinafară (ei crezând că asta înseamnă „cunoașterea Bibliei”) și din care s-au născut (și se nasc mai departe) zeci de filme despre așa-zisul „cifru al Bibliei”…
Și cu toate că a sesizat absența unei rigidități în modul de simbolizare specific Scripturii, Crețu se bazează pe ideea de tradiție într-o anumită direcție (unică) în a acorda anumite semnificații simbolice unui animal, ori pozitive, ori negative. Iar demonstrația curge în sensul de a arăta că Istoria ieroglifică ar fi ieșind din tiparele gândirii ortodoxe în această privință. Deci tradiția este încălcată. Deci nu există tradiție literară la noi. Deci nu există organicitate a literaturii române…
Mi se pare aberant. Pentru că simbolurile animaliere nu sunt sfinte dogme ca să fie respectate cu strictețe. Și dacă, din diferite motive, Cantemir a atribuit alt simbolism în fabula sa animalelor, decât cel cunoscut sau utilizat îndeobște, asta nu înseamnă că a negat sau a încălcat grosolan și voit tradiția, așa cum afirmă Crețu răspicat.
Asta ar fi culmea acum, ca cineva să ajungă să fie considerat eretic din cauză că atribuie un simbol sau altul unui animal! Adică Crețu, care îl judecă aspru pe Cantemir pentru ortodoxia lui, pe de altă parte, pretinde de la el un „dogmatism” ieșit din comun, cu adevărat fanatic!
Însă aceste pretenții aberante sunt numai și numai pentru a nega ideea de tradiție literară românească, de tradiție în literatura veche și între literatura veche și cea modernă.
Când am făcut, în 2014, comentariul la Istoria ieroglifică (a se vedea aici și aici), încă nu îi cunoșteam cartea. Și, fără să vreau, l-am contrazis și cred că am demonstrat acolo pe deplin înscrierea în tradiție și a acestei opere…
Am putea spune că trei motive cu impact zdrobitor în vechime rețin în mod deosebit atenția poetului, anume trecerea ireparabilă a timpului, deșertăciunea lucrurilor trecătoare și moartea atotprezentă:
„Ne putem lăuda/ Că avem fiecare/ Un apartament cu două lumi/ (Mobilate în stiluri diferite)/ Cu soare comun până una alta/ Și cu intrare separată/ În pământ” (Glaswand);
„Pisicile au mirosul atât de fin,/ Încât, după moartea stăpânilor,/ Se țin un an după sufletele lor,/ Pe care le adulmecă prin aer,/ Îndepărtându-se, îndepărtându-se” (Ipoteticile stele);
„Noi, făcătorii din mână/ La trenurile materiei plecând zilnic din noi/ Încărcate cu de toate,/ Sare, lumină, apă și cer… // Le petrecem și le facem semne,/ Ca la niște rude care Dumnezeu știe/ Când se vor mai întoarce. // Și chiar de vor reveni, Dumnezeu știe/ De ne vor mai găsi tot aici pe noi,/ Care le facem acum semne nostalgice/ Cu mâna (***).
Reflexivitatea poetului e tot timpul dramatică. Nimic comic nu răzbate din cuvintele sale, în ciuda părutului aspect arlechinesc al poeziei. Însă totul e infuzat de un dramatism dureros.
Repetițiile ciclice îi creează același sentiment de disconfort, de vanitate generală, ca și lui Eminescu, în poemul Întrebare.
La Sorescu, genurile literare nu mai sunt strict delimitate. Poezia și teatrul converg uneori până la a ajunge să se confunde. Încât cred că aș putea spune că Sorescu a scris cea mai scurtă piesă de teatru din lume, intitulată Pantomimă:
Un bărbat ca la treizeci de roluri.
Lângă el, un suflet.
(Poate să fie și de femeie)
Bărbatul se uită la suflet.
Ca și când ar vedea ceva
Pe fruntea lui apare un rid (din dreapta)
Femeia se uită la bărbat
În părul ei apare o agrafă (din lună).
Intră un nor. Intră o vază, o floarea soarelui.
Intră un glonț.
Bărbatul și femeia stau pe-o piatră
Și așteaptă ca lucrurile să aibă
Vreo legătură.
Ți-ai găsit!
El își aranjează ținuta
Se-ntinde jos și moare.
În scenă
Nu se află niciun cuvânt.
Numai o frunză, legată ingenios de-o sfoară
Se lasă și se ridică,
Se lasă și se ridică.
E de remarcat faptul că Sorescu e mai poetic (ca expresivitate) în teatru decât în poezie…
Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Pseudo-Ciprian, Scrieri despre moarte și înviere (I), trad. din gr. veche și lat., introd. și note de Corneliu Clop, col. Credința ortodoxă, Ed. IBMO, București, 2018, 232 p.
*
E vorba de Sfântul Augustinus de Hippo și de Sfântul Cyprianus de Carthaginensis. Și dacă pui „pseudo” în fața unor scrieri patristice, atunci le desconsideri, le anulezi.
Sfântul Ambrosius al Mediolanumului ne cere să trecem „de la întunericul păcatelor la lumina virtuților”, p. 6.
Exorcismele Sfântului Cyprianus de Carthaginensis (a folosit CSEL 3), p. 35-44.
Sfântul Augustinus de Hippo: „noi nu afirmăm că în Hristos a murit firea dumnezeiască, ci firea omenească”, p. 51.
Hristos „a luat asupra Sa doar pedeapsa și ne-a izbăvit și de păcat și de pedeapsă”, p. 71.
„nimic nu este mai rău decât moartea veșnică”, p. 80, decât Iadul.
Sfântul Ioannis Hrisostomos: „înmormântarea s-a transformat în lucrare sfântă”, p. 87.
Sfântul Augustinus de Hippo: „Maica Biserică se bucură pentru oamenii înviați zilnic în suflet”, p. 94, în sufletul lor. Pentru cei care se pocăiesc și primesc iertarea păcatelor lor de la Domnul.
Antiquarius = scribul care știa să scrie frumos, p. 96, n. 138.
Piatra de pe mormânt = puterea obiceiului celui păcătos, p. 101. „Piatra obișnuinței”, p. 103, păcătoase.
Sfântul Ioannis Hrisostomos: „Dumnezeu caută să fii bogat în gânduri bune”, p. 126-127.
„din momentul în care Domnul a distrus moartea noastră cu moartea Lui și a înviat a treia zi din mormânt, moartea nu mai este îngrozitoare pentru cei credincioși”, p. 150.
„cu adevărat viața noastră este o călătorie; suntem niște călători în lumea aceasta”, p. 153.
„Aceasta este culmea credinței creștine: să așteptăm viața adevărată după moarte”, p. 154.
„De fapt, ce este moartea, dacă nu despărțirea trupului de suflet? În momentul în care pleacă sufletul, care trăiește veșnic, care nu cunoaște moartea…doar trupul moare”, p. 155-156.
„pântecele pământului”, p. 157.
Avem nevoie de „acea tristețe care este spre pocăință”, p. 170.
Sfântul Augustinus de Hippo: „oriunde ar fi înmormântat sau chiar dacă nu ar fi înmormântat trupul celui mort, trebuie dobândită odihna sufletului”, p. 194, său, a celui adormit.
„Martirii se preocupă de treburile celor vii prin puterea dumnezeiască, fiindcă cei morți, prin propria lor fire, nu pot lua parte la treburile celor vii”, p. 219.
