Epistola catolică a Sfântului Apostol Iacovos, fratele Domnului

Epistola  Sfantului Apostol IacovosPagina sursă

item imageRead Online

(884.9 K)PDF
(15.3 K)EPUB
Kindle
Daisy
(27.3 K)Full Text
(226.4 K)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

p. 3: „dacă cineva dintre voi [este] lipsit de înțelepciune, [atunci] să o ceară de la Dumnezeu, Cel care dă tuturor în mod simplu și fără reproș, și i se va da lui!”.

p. 5: „urgia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”.

p. 6: „Dacă cuiva i se pare a fi credincios neînfrânându-și limba lui ci înșelându-și  inima lui, zadarnică [este] credința acestuia”.

p. 8: „dacă faceți părtinire, păcat lucrați, osândiți [fiind] de lege ca călcători-de-lege”.

p. 8: „judecata [este] nemiloasă [cu] cel care nu a făcut milă! [Și] mila biruiește [în fața] judecății”.

p. 9: „Căci precum trupul fără duh este mort, în același fel și credința este moartă fără fapte”.

p. 10: „Și limba [este] foc! [Căci] limba este o lume a nedreptății. [Limba este] pusă în[tre] mădularele noastre [dar] spurcă întreg trupul și dă foc drumului vieții și [îi] dă foc de la gheenna”.

p. 14: „[Însă] unul este Dătătorul-legii și Judecătorul: Cel care poate a mântui și a pierde! Dar tu cine ești, cel care judeci pe aproapele?”.

p. 15: „Fraților, nu vă plângeți unii împotriva altora, ca să nu fiți judecați! Iată, Judecătorul a stat [deja] înaintea ușilor!”.

p. 16-17: „Este bolnav cineva în[tre] voi? Să cheme presbiterii Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l [pe el] cu ulei în numele Domnului!”.

p. 17: „De aceea, mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pentru alții ca să vă vindecați! [Căci] mult poate rugăciunea lucrătoare a Dreptului”.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian

99. Sfantul Simeon Noul Teolog (in engleza)The source page  of the book.

item image

Read Online
(5.9 M)PDF
(224.5 K)EPUB
Kindle
Daisy
(634.5 K)Full Text
(4.3 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Informations about it here.

*

Content

Introduction (4-9)

1. The Biblical and Patristic Premises of the Deification of the Man and of the Sight of God in the Orthodox Theology (10-45)

| 1. 1. The Person of the Divine Logos and His Relation with the Creation and with the Man (12-25) | 1. 2. The Rational and Ghostual Foundation of the Seen World and its Interior Relation with the Salvation of Man and the Transfiguration of Creation (26-35) | 1. 3. The Uncreated Divine Energies and Their Presence in the Synergistic Acts of the Deification and of the Sight of God (36-45)

2. The Sight of God at Saint Symeon the New Theologian and its Implications in the Personal Salvation (46-419)

The Ecstatic Terminology

2. 1. The Symeonian Ecstatic Terminology (46-76)

Triadology

2. 2. The Most Holy Trinity in the Personal Ghostual Experience (77-107) | 2. 2. 1. The Apologetic Dimension (78-92) | 2. 2. 2. The Personalistic Dimension (93-107)

Christology

2. 3. The Sight of the Christ’s Glory and the Path of Deification (108-133) | 2. 3. 1. The Birth of Christ in the Personal Experience (110-119) | 2. 3. 2. The Death and the Resurrection of Christ in the Personal Experience (120-128) | 2. 3. 3. The Ascension of Christ in the Personal Experience (129-133)

Pnevmatology

2. 4. The Holy Ghost and the Sight of the Divine Glory (134-194) | 2. 4. 1. The Holy Ghost, the True Faith and the Experience of the Grace (135-144) | 2. 4. 2. The Personal Ecstatic Testimonies and Their Validation (145-172) | 2. 4. 2. 1. The First Ecstasy of Saint Symeon (147-156) | 2. 4. 2. 2. The Ecstasy During His Noviciate (157-162) | 2. 4. 2. 3. The Ecstatic Confession and the Validator Comment (163-172) | 2. 4. 3. The Symeonian Ecstasies from the Life Written by Saint Niketas (173-194)

Soteriology

2. 5. The Path of Deification and the Sight of God (195-279) | 2. 5. 1. The Emergence of Light in Those Who are Cleansed of Passions (196-205) | 2. 5. 2. The Unpassion and the Divine Light (206-220) | 2. 5. 3. The Light and the Salvation as Holiness (221-238) | 2. 5. 4. The Union with God and the Communional Images (239-264) | 2. 5. 5. The Divine Light and the Ghostual Father (265-279)

Sacramentology

2. 6. The Holy Mysteries of the Church and the Feeling of the Divine Grace (280-380) | 2. 6. 1. The Holy Baptism and the Sight of God (281-301) | 2. 6. 2. The Holy Communion, the Feeling of Grace and the Ecstasy (302-332) | 2. 6. 3. The Holy Confession and the Interior Experience of Grace (333-364) | 2. 6. 4. The Holy Matrimony and the Holy Priesthood as Sacramental Paradigms of Union with God (365-380)

Ecclesiology

2. 7. The Saints as Living Members of the Church (381-399)

Eschatology

2. 8. The Sight of Light and the Eschatology (400-419)

3. The Receptation of the Theology of Glory in the Orthodox Space and the Importance of its Assuming in the Postmodern World (420-455)

| 3. 1. The Sight of God in the Theology of Father Professor Dumitru Stăniloae (420-431) | 3. 2. The Mystical Theology and its Receptation by the Orthodox Professor Vladimir Lossky (432-441) | 3. 3. The Interior Dissolution of the Man in Postmodernity and the Consequences of Personal Assuming of the Theology of Glory (442-455)

Final Conclusions (456-469) | Index of Abbreviations (470-477) | General Bibliography (478-492)

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică la Duminica a 33-a după Rusalii [2015]

indreptarea vamesuluiIubiții mei[1],

În Sfânta Frescă de deasupra, care a iconizat Evanghelia zilei [Lc. 18, 10-14], îl vedem pe vameș cu aureolă de Sfânt. Și aceasta nu este o exagerare picturală!

Pentru că pocăința e începutul mântuirii noastre. Și cine rămâne în pocăință până la sfârșitul vieții sale rămâne în sfințenia lui Dumnezeu.

indreptatIar a fi îndreptat înseamnă a fi umplut de Dumnezeu cu har și luminat spre ceea ce e bine. Umplere de har pe care a primit-o în pocăința și în rugăciunea lui smerită făcută în templu, înaintea lui Dumnezeu, în fața Căruia și-a recunoscut păcătoșenia sa.

Adică îndreptarea noastră e sinergică! Ea nu este actul unilateral al lui Dumnezeu! Nu este o întoarcere la Dumnezeu pe care El o forțează! Ci ne îndreptăm din păcate, ne întoarcem la simțirea harului lui Dumnezeu în noi, când ne recunoaștem toate păcatele noastre, când ne recunoaștem adevărata stare interioară înaintea Lui și vrem ca El să ne conducă de aici încolo.

Îndreptarea începe când noi vrem să nu mai fim păcătoși, când nu mai vrem să fim străini de Dumnezeu ci robii Lui ascultători și iubitori.

Pentru că Triodul, care astăzi a început, e perioada bisericească și liturgică în care ne pregătim, prin pocăință și recunoaștere de sine, prin mărturisirea păcătoșeniei personale, de primirea Învierii Domnului. Înviere a Lui pentru care trebuie să ne curățim simțirile ca să Îl simțim duhovnicește pe El înviind în noi.

Căci Domnul înviază în noi de fiecare dată când noi ne ridicăm din păcate pentru El, pentru comuniunea cu El.

El înviază, El răsare, El Se descoperă pe Sine, El Își arată slava Lui în noi pe măsură ce noi ne golim de rele și ne umplem de cele bineplăcute Lui.

Și din acest motiv, vameșul plin de păcate iese din rugăciunea pocăinței ca un om Sfânt, pe când fariseul plin de fapte bune iese fără simțirea slavei lui Dumnezeu în el. Pentru că fariseul n-a dorit să se pocăiască în fața lui Dumnezeu și să simtă mila Lui ci El a dorit să își etaleze realizările personale.

Cu alte cuvinte, buna părere de sine, plăcerea de sine, iubirea de sine, lucrurile pe care le facem zi de zi ne fac să ne simțim autosuficienți, realizați, împăcați cu ceea ce suntem și să ajungem la concluzia că le-am făcut de unii singuri. Că ele ne aparțin.

Când, adevărata noastră raportare la ceea ce facem și suntem, ar trebui să fie aceasta: să uităm toate lucrurile bune pe care le-am făcut, să nu stăm cu mintea la ele mereu ci să ne concentrăm asupra redusei noastre puteri de a face fapte bune la timpul prezent. Concentrarea asupra a ceea ce facem acum, în această clipă și pe starea pe care o avem acum e adevărata pregătire interioară cu care trebuie să venim la slujbele Bisericii.

Pentru că nu ne ajută deloc că ieri ne-am rugat, am postit, am avut simțiri și vederi dumnezeiești, am scris, am citit, am făcut multe fapte bune dacă azi suntem departe de aceste bunătăți duhovnicești și de simțirea slavei lui Dumnezeu în noi înșine.

Ci azi, acum, când mântuirea noastră se lucrează, când putem să câștigăm totul sau să pierdem totul, contează ce trăim, ce simțim, cine suntem.

Așadar, buna părere despre noi înșine e un trecut care nu are prezent.

Mândria noastră e raportarea noastră la ce am făcut bine cândva, dar pe care bine nu-l mai facem și azi, în această clipă.

Mândria ne baricadează în trecut, pe când pocăința ne scapă de acest trecut în prezent. Pentru că pocăința e începutul împăcării noastre cu Dumnezeu, la care trebuie să adăugăm zilnic binele împlinirii voii Lui.

Pocăința ne face dreaptă calea noastră. Ne ridică mintea de la patimi la simțirea și la vederea slavei Treimii. Și această ridicare din păcat, din ghemuirea și cocoșarea pe care o aduce păcatul, e îndreptare a vieții noastre.

erau convinsi ca sunt dreptiIar fariseul din parabolă e tocmai ilustrarea acestei convingeri de sine. Pentru că el, fariseul, a rămas în neîndreptarea lui nu pentru că nu se putea pocăi ci pentru că avea falsa „certitudine” că el este „om drept”.

Și nu numai el a avut această falsă „certitudine” a „dreptății” personale, ci și mulți dintre noi au avut-o sau încă o mai au. Fapt pentru care ne place să ne tămâiem trecutul, să ni-l venerăm, să ne socotim erudiția sau experiența eclesială un bun în sine, când tot ceea ce am făcut și facem sunt moduri de trecere spre comuniunea cu Dumnezeu și nu lucruri la care să rămânem blocați.

inauntru 2Pentru că nu trebuie să alergăm la Biserică, în mod neapărat, pentru ca să facem binele și să ne rugăm și să fim credincioși, ci oriunde suntem noi putem să facem binele care ne ține în slava lui Dumnezeu.

Așa trebuie să înțelegem marea înțelepciune a vieții isihaste, a vieții de liniștire a ortodocșilor, prin care ne mântuim cu toții: că rugăciunea e fapta bună continuă care se lucrează în lăuntrul nostru. Ea e cea care ne curățește, ne luminează, ne sfințește interior, fără ca mulți să vadă sau să înțeleagă această mare taină a mântuirii noastre.

Căci de aici, din rugăciunea care se pocăiește, care cere, care făgăduiește, care laudă pe Dumnezeu, care dorește tot binele întregii creații, izvorăște viața noastră duhovnicească. Și cât stăm în rugăciune, cât stăm în recunoașterea de sine, cât stăm în pace, cât stăm în bucurie duhovnicească, stăm în mântuirea lui Dumnezeu.

Dar când uităm cine suntem, că suntem oameni păcătoși și netrebnici, și ne închipuim că am ajuns să fim și să facem lucruri care nu ne caracterizează, atunci preferăm înșelarea noastră decât mântuirea lui Dumnezeu.

Și părăsim slava lui Dumnezeu, care e mântuirea noastră, pentru evanescenta și falsa părere de sine. Preferăm iluzia în locul realității. Iar realitatea e îndreptarea continuă, zilnică pe care trebuie să o trăim cu toții. Realitatea e prezența slavei lui Dumnezeu în noi înșine, care ne umple de toată înțelepciunea, curăția și fapta cea bună.

Însă, pentru cine nu a trăit niciodată îndreptarea lui Dumnezeu în sine însuși cuvintele mele sunt simple metafore. Dar pentru cei care trăiesc clipă de clipă îndreptarea lui Dumnezeu, ceea ce spun acum e bucurie a experienței duhovnicești. Pentru că se regăsesc în lucrurile pe care le mărturisesc.

De aceea, iubiții mei, dacă am început din nou urcușul spre muntele Învierii Domnului, care e plin de post, de rugăciune, de curățire interioară, de priveghere și de slujbe, pentru ca să urcăm ca pasărea și nu gâfâind de povara părerii de sine, trebuie să lăsăm în urmă încântarea de sine care ne caracterizează!

Să nu ne mai vedem „frumoși, nepătați, integri, sfinți” ci să ne mărturisim păcatele noastre Domnului cu simplitate și durere.

Să facem și azi binele pe care l-am făcut ieri! Să fim și azi veseli dacă ieri am fost veseli când ne-am spovedit și ne-am împărtășit și am luminat casa sufletului prin milostenie și iertarea aproapelui!

Pentru că viața duhovnicească e un continuu prezent și nu o amintire ștearsă. Pentru ca ea să se înrădăcineze și mai mult în noi, pentru ca ea să fie realitatea prea-frumoasă a vieții noastre, trebuie să fim vii întru harul Prea Sfintei Treimi clipă de clipă.

Și Dumnezeu, Care locuiește în fiecare fiu al Lui prin slava Sa, ne va ajuta pe fiecare în parte să ne bucurăm de îndreptările Lui cele prea-sfinte. Pentru că fiecare lucru pe care ni-L predă Dumnezeu zilnic e o îndreptare a noastră.

Și după cum milele Lui sunt multe, la fel sunt și îndreptările Lui. Căci orice îndreptare/ luminare a Lui e o revărsare a milei Lui în viața noastră.

Vă doresc multă sănătate și pace și discernământ pentru perioada care azi începe! Iar schimbările interioare vor fi nu numai bucuria noastră ci și a celor care sunt dimpreună cu noi. Amin!


[1] Am preluat Sfânta Frescă de aici:

http://www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/imagine_600_width/articol/2014/02/vamesul_si_fariseul11.jpg.

Predică la pomenirea celor 4 Sfinți Ierarhi ai Bisericii [30 ianuarie 2015]

Sfintii Ierarhi Vasilios, Grigorios si Ioannis
Sfantul Ierarh IppolitusIubiții mei[1],

cei 4Și chiar dacă noi, în România, îi cinstim cu precădere pe cei 3 ierarhi, toți patru au fost teologi de marcă ai Bisericii. Și toți au scris în limba greacă, deși Sfântul Ippolitos a fost Episcopul Romei.

Și cred că e nevoie, din ce în ce mai mult, să ne asumăm pe toți Sfinții Părinți ai Bisericii, din Răsărit și din Apus, de pretutindeni și să nu îi mai minimalizăm pe niciunul! Pentru că fiecare dintre ei e un unicat pentru teologia și viața Bisericii și de la fiecare trebuie să învățăm cu evlavie și cu bucurie dumnezeiască.

Și când spun să ni-i asumăm, spun, de fapt: să îi iubim și să îi cinstim deopotrivă, fără să trăim cu impresia arogantă că cei din Apus, Sfinții Bisericii una, de dinainte de 1054, sunt „mai neînsemnați” în comparație cu cei din Răsărit. Pentru că spunem asta din neștiință, căci nu le cunoaștem opera și viața.

Peste tot în lume, Dumnezeu a avut, are și va avea Sfinți enormi, plini de harisme și de teologie și noi trebuie să îi punem pe toți aceștia la un loc, în conștiința și în inima noastră, făcând din ei o unime.

Dar pentru a-i cunoaște trebuie să le căutăm viețile și faptele și scrierile teologice!

Fapt pentru care trebuie să traducem tot mai mult din greacă și din latină, din siriacă și din georgiană, din sârbă și din rusă, din engleză și din franceză pe Sfinții Bisericii, pentru că teologiile și viețile lor ne vor schimba cu totul perspectiva despre ce înseamnă teologie, nevoință și viață a Bisericii.

Pentru că trebuie să ucenicim la Sfinți dacă vrem să cunoaștem teologia Bisericii. Și trebuie să o cunoaștem în amănunțime și nu frunzărind cărțile.

Căci vorbesc despre cunoaștere nu în sensul de a o arhiva în mintea noastră, de a o învăța pe de rost, ci de a o transpune în viața noastră. De a o sădi în noi și de a trăi în ritmurile ei.

În 2014[4] am vorbit despre imensa operă teologică a Sfinților Vasile, Grigorie și Ioan. Opera lor, care încă nu e tradusă cu totul în limba română.

Avem traduceri diverse făcute din scrierile lor dar nu avem o ediție unitară a operelor lor deși toate facultățile de teologie din România își cinstesc azi patronii duhovnicești.

La fel de impresionantă este și opera Sfântului Ipolit, care, din păcate, a ajuns în mod fragmentar până la noi.

În TLG[5] găsim că Sfântul Ipolit a scris împotriva ereticului Noetius, că are un tratat despre Antihrist, că a comentat Facerea, Rut, Psalmii, Proverbele, Ecclesiastul, Isaia, Iezechiel, Evanghelia după Matei, Daniel, Cântarea Cântărilor, a scris o carte despre cosmos, alta despre tradiția apostolică, alta despre canonul pascal și imensa lui carte împotriva ereziilor, din care am început și eu să traduc.

Și Sfântul Ipolit a trăit în secolul al III-lea d. Hr. fiind cel mai important teolog al Romei și ucenicul Sfântului Irineu al Lyonului, care, la rândul său, a fost ucenicul Sfântului Policarp al Smirnei[6].

Așa că nu putem să minimalizăm un Sfânt Teolog al unui secol al Bisericii fără să pierdem amănunte extrem de prețioase despre teologia și viața Bisericii.

Nu putem să minimalizăm niciun Sfânt al Bisericii, fie că a scris sau nu a scris ceva, pentru că el este un reper de viață și de evlavie pentru noi.

Ci trebuie să învățăm de la toți, deopotrivă, cum să Îl iubim și să Îl ascultăm pe Dumnezeu și cum să îi cinstim și să îi privim profund pe oameni.

Pentru că acești patru ierarhi pomeniți azi au privit profund relația lor cu Dumnezeu și cu oamenii.

Sfântul Ipolit s-a născut în anul 170 la Roma și a fost martirizat în anul 235 în Sardinia[7]. El a fost martirizat dimpreună cu alți Sfinți Mucenici, pentru că l-a mustrat pe guvernatorul provinciei că este inuman cu cei pe care îi tortura[8]. Și pentru că a venit în apărarea Sfinților Mucenici, el însuși a fost chinuit cumplit, după care i-au legat mâinile și picioarele și l-au aruncat în mare. Sfintele sale Moaște au fost recuperate și au fost puse în Biserica Sfinților Mucenici Laurentius și Papă Damasus din Roma[9].

Potrivit sursei de aici[10], Sfintele Moaște ale Sfântului Ipolit se găsesc astăzi în basilica romano-catolică San Lorenzo in Damaso din centrul Romei[11].

Sfântul Ioan Gură de Aur, în ziua de „16 aprilie 404, în sâmbăta Sfintelor Paști, a fost scos cu sila din biserica arhiepiscopală a Constantinopolului de ostașii împărătesei Eudoxia și închis în reședința arhiepiscopiei, sub formă de arest la domiciliu, până după sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, când, la 20 iunie 404, cu aprobarea împăratului Arcadius, a fost exilat, într-o localitate din Asia Mică (Turcia de astăzi), anume Cucuz[12].

El adoarme în 14 septembrie 407, la Comane, în Pont, și după 31 de ani[13], „la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al [Sfântului] Patriarh Proclu”[14], mută Sfintele sale Moaște de la Comane la Constantinopol[15], pomenire a aducerii lor pe care am făcut-o pe 27 ianuarie.

Însă Sfântul Ioan a fost exilat din invidie și nu pentru că a greșit cu ceva!

Împăratul Teodosie al II-lea a recunoscut greșeala părinților lui, împăratul Arcadius și împărăteasa Eudoxia, în fața Sfintelor Moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, și și-a cerut iertare de la marele Patriarh al Bisericii[16].

Sfintele Moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur sunt spre închinare în multe părți ale lumii, un fragment din ele fiind în Paraclisul Catedralei mântuirii neamului[17].

Sfintele Moaste ale Sfantului Ioan Gura de Aur de la BucurestiIar din 2012, mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur păzește platforma noastră și îi binecuvintează pe cei care vin ca să citească spre folosul și spre întărirea lor în dreapta-credință a Bisericii[18].

Pentru că Sfântul Ioan e teologul predicării, teologul care a înțeles în mod foarte profund că viața reală a Bisericii constă în cunoașterea lui Dumnezeu și în trăirea poruncilor Sale. Iar ca să-i urmăm exemplul trebuie să ne nevoim și noi să aprofundăm și să prezentăm cu evlavie teologia și viața Bisericii. Pentru ca tot ceea ce prezentăm spre citire și auzire să fie spre luminarea noastră, a tuturor.

Sfântul Grigorie Teologul e teologul Treimii. Cel care a subliniat în mod constant faptul că fundamentul creației, al Bisericii și al mântuirii noastre este harul Prea Sfintei Treimi. Și că nimeni nu poate fi ortodox dacă nu cinstește pe Dumnezeul Cel în treime slăvit și închinat, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu și dacă nu împlinește poruncile Sale.

Teologia triadologică a Sfântului Grigorie de Nazianz cred că trebuie foarte bine analizată și pusă în centrul elaborărilor noastre dogmatice. Pentru că ea este fundamentul plenar al triadologiei Bisericii.

În Mănăstirea Slatina din județul Suceava se află spre închinare o parte din capul Sfântului Grigorie Teologul[19].

Capul Sfantului Grigorie Teologul de la Manastirea Slatina

O altă parte dintre Sfintele Moaște ale Sfântului Grigorie sunt la Constantinopol[20].

Sfinte Moaste ale Sfantului Grigorie Teologul la ConstantinopolPe Sfântul Vasile cel Mare credincioșii noștri îl cunosc datorită Sfintei sale Liturghii, dar, mai ales, datorită rugăciunilor sale de exorcizare, care sunt pline de teologie și de experiență duhovnicească. Însă Sfântul Vasile a fost și un mare teolog, deși, adesea, ne place să îl prezentăm doar ca pe un bun și inovator administrator bisericesc. Iar opera sa filantropică de anvergură s-a născut din profunda sa reflecție și trăire teologică. Pentru că a înțeles că nu putem fi creștini cu adevărat dacă nu ne pasă de cei aflați în nevoie și în suferință.

Sfântul Vasile cel Mare adoarme în ziua de 1 ianuarie 379 în Cezareea Cappadociei, suferind de o boală la ficat[21]. Capul său se păstrează spre închinare în Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte Athos[22]. Dar, ca și în cazul celorlalți Sfinți Ierarhi, Sfintele sale Moaște sunt în diverse locuri ale lumii.

Și prin această împărțire a Sfintelor lor Moaște în diverse locuri, Sfinții lui Dumnezeu au dorit să îi binecuvinteze pe cât mai mulți oameni și să arate, în același timp, că darul lor e unitar, e același pretutindeni.

De aceea, iubiții mei, când îl pomenim pe unul dintre Sfinți trebuie să îl pomenim cu conștiința că el e împreună cu toți ceilalți Sfinți ai lui Dumnezeu. Că, rugându-ne lui, ne rugăm unuia care e în comuniune cu toți Sfinții lui Dumnezeu și că apropierea de un Sfânt trebuie să se continue cu apropierea noastră de cât mai mulți Sfinți, de toți Sfinții Lui.

Pentru că Sfinții Bisericii Ortodoxe, Sfinții lui Dumnezeu, sunt de diverse etnii, bărbați și femei, și au trăit și s-au sfințit în diverse secole. Iar pentru a-i cunoaște trebuie să le cunoaștem viețile, Sfintele lor slujbe, Sfintele lor Icoane și Moaște, sfintele lor cărți, Sfintele lor Biserici.

Fiindcă toate la un loc ne ajută să ne apropiem tot mai mult de ei în rugăciune. Căci rugăciunea e modul prin care noi inițiem și întreținem relația noastră cu Sfinții și ei ni se fac cunoscuți în diverse moduri.

Căci în comparație cu ceilalți muritori, Sfinții lui Dumnezeu ne vin în ajutor, ni se arată într-un fel anume, ne ajută și ne vindecă de patimile noastre și ei sunt prezențe care ne luminează mintea și viața.

Sfinții lui Dumnezeu, alături de Sfinții Îngeri, sunt prietenii și apărătorii noștri de la Dumnezeu în lupta noastră continuă și tracasantă cu demonii. De aceea, mulțumindu-le lor pentru tot ajutorul pe care ni-l dăruie, Îi mulțumim lui Dumnezeu mai înainte de toate, căci de la El vine toată darea cea bună, tot harul și toată harisma.

Studenții teologi și universitarii Bisericii sunt astăzi în bucuria hramului Sfinților Trei Ierarhi. Pentru că „în 1936, la Atena, la Primul Congres al Profesorilor de Teologie Ortodoxă, s-a hotărât ca Sfinții Trei Ierarhi să fie patronii Facultăților de Teologie Ortodoxă”[23].

Și prezența lor, a Sfinților Trei Ierarhi, în viața studenților teologi ar trebui să fie o prezență mobilizatoare, atât în ceea ce privește munca de cercetare teologică dar și munca de popularizare a teologiei și a vieții Bisericii.

Căci platforme ca Basilica[24] sau Doxologia[25] sunt platforme de informare și de popularizare ale vieții și ale credinței Bisericii, bune pentru cei care sunt începători în ale vieții ortodoxe. Însă, în același timp, e nevoie și de platforme teologice și culturale mature, în care munca de cercetare teologică și experiența Bisericii să fie prezentate la un nivel academic.

Și pentru o astfel de specializare sunt chemați masteranzii, doctoranzii, doctorii în teologie și autodidacții duhovnicești ai Bisericii noastre, care trebuie să scrie, să traducă și să comenteze tezaurul de credință al Bisericii.

Fiindcă Sfinții Părinți ai Bisericii ne-au lăsat comoara lor nouă…dar noi o ținem îngropată!

Căci a nu vorbi despre Sfinți, a nu-i traduce, a nu-i comenta, a nu-i populariza cu evlavie și cu bucurie dumnezeiască înseamnă a rămâne indiferenți față de darurile lui Dumnezeu rodite în Sfinți.

Să ne învrednicim așadar, iubiții mei, ca fiecare, după puterile noastre, să-i ajutăm, cu efortul și cu banii noștri, pe Sfinți ca să ne învețe ce e bine și ce e rău!

Și a ajuta cu bani pentru ca să se facă o traducere patristică sau o muncă de cercetare asupra vieții și a teologiei unui Sfânt înseamnă a-i ajuta pe Sfinți să fie vii și printre noi prin cuvintele lor.

Dar, deopotrivă, a citi și a trăi cele citite, din cele pe care teologii le traduc din Sfinți, înseamnă a-i cinsti pe Sfinți și a le urma exemplul vieții lor.

Să-i urmăm pe Sfinții noștri prin a le da copiilor noștri, la Botez, nume de Sfinți!

Să-i urmăm pe Sfinți în dragostea lor pentru Biserică, pentru oameni, pentru pacea lumii, pentru dreptate și echitate socială!

Să-i urmăm pe Sfinți în atenția și delicatețea lor față de oameni, animale și plante, pentru ca să respectăm întreaga creație a lui Dumnezeu cu mărime de suflet!

Să-i urmăm pe Sfinți trăind, gândind și acționând ca și ei!

Pentru că astfel dovedim că suntem fiii lor duhovnicești și ei sunt Părinții noștri de la Dumnezeu.

Doamne, Pacea noastră, pentru rugăciunile celor 4 Sfinți Ierarhi astăzi pomeniți, Ipolit, Vasile, Grigorie și Ioan, ai milă de noi, nevrednicii robii Tăi, în toate zilele vieții noastre și dă-ne să Îți slujim Ție cu dragoste și cu simplitate a inimii! Învață-ne să ne nevoim și să ne curățim casa sufletului nostru, pentru ca Tu, Dumnezeul mântuirii noastre, să împărățești și în noi după cum împărățești în întreaga Ta zidire. Că Ție se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 29 ianuarie 2015. Zi înnorată, cu mici ieșiri ale soarelui.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx.

[3] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1949/sxsaintinfo.aspx.

[4] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/29/predica-la-sfintii-trei-ierarhi-30-ianuarie-2014/.

[5] Idem: http://www.tlg.uci.edu/authors/cd-romd.php.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Hippolytus_of_Rome. [7] Ibidem.

[8] A se vedea: http://oca.org/saints/lives/2015/01/30/100351-hieromartyr-hippolytus-the-pope-of-rome. [9] Ibidem.

[10] A se vedea: https://holymarymotherofgod.wordpress.com/tag/julius-caesar/.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/San_Lorenzo_in_Damaso.

[12] Idem: http://basilica.ro/aducerea-la-constantinopol-a-moastelor-sfantului-ioan-gura-de-aur-103745.html. [13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Ibidem.

[17] A se vedea: http://ziarullumina.ro/documentar/istoria-moastelor-sfantului-ioan-gura-de-aur-de-la-paraclisul-catedralei-mantuirii. Imaginea raclei e din acest articol.

[18] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/wp-content/uploads/2012/11/mana-dreapta-a-Sfantului-Patriarh-Ioan-Gura-de-Aur.jpg.

[19] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Slatina. Imaginea raclei e preluată din acest articol:

http://ziarullumina.ro/reportaj/slatina-sihastria-zidita-din-radacina-unui-paltin.

[20] Fotografia e preluată de aici: http://www.doxologia.ro/imagine/patriarhul-bartolomeu-cinsteste-moastele-sfantului-grigorie-teologul-catedrala-sfantul.

[21] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Basil_of_Caesarea. [22] Ibidem.

[23] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/01/09/dogma-si-propovaduire/.

[24] Idem: http://basilica.ro/.

[25] Idem: http://www.doxologia.ro/.

Scrisoarea I [4]

Portretul bătrânului dascăl prezintă, așadar, două trăsături esențiale: dezinteresul față de cele materiale și preocuparea de a dezlega tainele lumii prin operații matematice complexe:

 Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.

Obsesia numărului ne determină să considerăm că ar putea fi un filosof pitagoreic sau platonician.

În tabloul Greciei antice din Memento mori există un pasaj, descriindu-l pe filosoful sceptic elin, în legătură cu care am putea interpreta și fragmentul nostru din Scrisoarea I:

Dar în camera îngustă lângă lampa cea cu oliu[1]
Palid stă cugetătorul, căci gândirea-i e în doliu:
În zădar el grămădește lumea într-un singur semn;
Acel semn ce îl propagă el în taină nu îl crede,
Adâncit vorbește noaptea cu-a lui umbră din părete ­
Umbra-și râde, noaptea tace, mută-i masa cea de lemn.

Acest filosof, care „grămădește lumea într-un singur semn” seamănă cu dascălul care „sprijină lumea și vecia într-un număr”, fără a exista, bineînțeles, o identitate între cei doi.

Având în vedere că dascălul acesta asumă, cum spuneam, trăsăturile unor personaje configurate anterior, precum „jidovul” sau Kant, perspectiva pe care el o „încheagă” privitor la începutul și sfârșitul universului este una sincretistă. Ea conține, după cu am arătat și altădată, multe elemente care aparțin cugetării creștine, dar și concepții străine de creștinism, între care inechivocă este cea a întoarcerii lumii „în noaptea neființii”.

Dascălul gândește asistat de razele „lunii”, care îi insuflă puterea cugetării:

Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

De-atunci negura eternă se desface în fășii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.

Faptul – binecunoscut – că Eminescu s-a inspirat, cu acest prilej, și dintr-un imn vedic (Rig-Veda, X, 129: Imnul creațiunii), nu înseamnă că în versurile de mai sus avem expusă o perspectivă indiană asupra genezei lumii. Din păcate, au existat comentatori ai textului eminescian care au insistat irațional de mult asupra acestui aspect.

Credem că, dacă poetul ar fi dorit cu adevărat să reproducă, în versurile sale, concepția cosmogonică vedică, atunci nu ar fi fost de nimic împiedicat să-l identifice pe dascăl cu un înțelept indian. Ceea ce Eminescu nu a făcut în niciuna dintre variantele poemului.

Suntem de acord cu G. Călinescu, că „Eminescu a găsit în acest imn al creației [vedic] o sugestie mai puternică, însă atâta tot, căci versurile lui cuprind imagini atât de adânc personale”…[2].

Dascălul este, însă, un personaj care încearcă să rezume/ să chintesențieze, întrucâtva, întreaga înțelepciune a lumii. Gândirea lui apelează la textele mai multor sisteme religioase și filosofice – așa cum va face Mircea Eliade mai târziu. Ba putem spune că, în mare măsură, optica lui nu este indiană (nici brahmană și nici budistă), ci poate fi subsumată gândirii creștine.

Faptul însuși de a începe relatarea cosmogenezei prin cuvintele: „la-nceput”, denotă impregnarea de perspectiva biblică. Iar situația primordială evocată: „la-nceput /…/ ființă nu era, nici neființă” nu contrazice dogma ortodoxă.

Conceptele de ființă și neființă se pot referi la cele create. Și, întrucât ele nu erau, se poate spune că „ființă nu era, nici neființă”.

Sau se pot referi la Dumnezeu, Creatorul lumii. Însă, întrucât acesta este deasupra conceptelor, iarăși se poate spune că „ființă nu era, nici neființă”.

Motivul pentru care Eminescu a preluat idei din imnul vedic este acela că, acolo, relatarea în termeni poetici începe mai înainte de a veni întru ființă lumea. Sfânta Scriptură începe de la momentul creării pământului, de către Dumnezeu – ca centru al universului. Însă nu spune nimic despre starea de dinaintea aducerii acestuia la existență, ci doar se poate deduce despre Creator că este Atotputernic și Atotbun.

Revelația lui Dumnezeu este treptată în Sfânta Scriptură[3]. Din Vechiul Testament aflăm, pe rând, numeroase atribute și numiri ale lui Dumnezeu – între care și aceea că este „Dumnezău tare, biruitoriu, Domnul păcii” (Is. 9, 5, Biblia 1688) – , cât și faptul că El a făcut lumea din nimic/ din neființă (Înț. lui Sol. 11, 17: „a toată putearnica Ta mână, care și lumea au zidit den lucru fără de chip [din ceea ce nu există][4]”; II Macab. 7, 28: „Rogu-te, fiiule, căutând la ceriu și la pământ și ceale dentru eale toate văzându-le, să cunoști că, de unde n-au fost le-au făcut pre eale Dumnezău” – cf. Biblia 1688).

Abia în Noul Testament ni se revelează faptul că:

„De-nceput [la-nceput] era Cuvântul și Cuvântul era cătră Dumnezău și Dumnezău era Cuvântul. […] Toate pren El s-au făcut; și fără de El [nu] s-au făcut niceuna [din cele] carea s-au făcut” (In. 1, 1-3, Biblia 1688).

Iar Cuvântul lui Dumnezeu a făcut lumea la-nceput și El este Domnul păcii care apoi S-a născut Prunc în iesle (cf. Is. 9, 5).

De asemenea, conform definițiilor apofatice ale Sfinților Părinți ai Bisericii, despre Dumnezeu, în mod corect și concret, nu se poate spune că este nici ființă, nici neființă, nici că este, nici că nu este[5]. Definiții pe care Eminescu le-a cunoscut.

Astfel încât afirmația că „la-nceput /…/ ființă nu era, nici neființă” poate fi acceptată ca ortodoxă, acest la-nceput putând fi înțeles și în manieră ioaneică, ca indicând nu începutul timpului și al lumii, ca în geneza vechi-testamentară, ci, de fapt, pe Cel care era mai înainte de început, de începutul lumii.

Atunci era doar „cel nepătruns”, „eterna pace”, iar cele ce încă nu erau în-ființate nu au putut fi martore la ceea ce era atunci sau la aducerea lor întru ființă: „N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă /…/ nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază”.

Atunci „nu s-ascundea nimic” – pentru că nu era decât Dumnezeu și nu avea, încă, pentru care dintre creaturi să fie cunoscut sau necunoscut –, „deși tot era ascuns”: universul în întregime era ascuns în Dumnezeu, în planul Său de a crea lumea sau El era ascuns față de cele ce aveau să fie.

„Cel nepătruns” – pe care niciun ochi îngeresc sau omenesc nu-L poate cunoaște în esența Sa – era „pătruns de sine însuși” și „eterna pace” era „în sine împăcată”. Sau, așa cum precizează dogmaticile creștine: Dumnezeu Își era suficient Sieși, fiind Absolutul absolut desăvârșit.

Verbele asociate acestor definiții sunt, de asemenea, întru totul ortodoxe: „odihnea” și „stăpânea” („pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns /…/ în sine împăcată stăpânea eterna pace”).

Despre odihna lui Dumnezeu ni se vorbește în Scriptură: „și odihni Dumnezău a șaptea zi de toate faptele Lui care au făcut” (Fac. 2, 2, Biblia 1688).

Se poate spune, însă, și că cel nepătruns, care odihnea, reprezintă o exprimare alegorică pentru a denumi repaosul sau neființa de care, la un moment dat, i se făcuse sete și Luceafărului („Mi-e sete de repaos”), pentru că, într-un poem publicat postum, Ca o făclie, aflăm aceste versuri pline de dramatism (și care readuc în actualitate jelania lui Iov, cap. 3, având legătură cu tema deșertăciunilor):

„Ferice de aceia ce n-au mai fost să fie,/ Din leagănul cărora nu s’a durat sicrie /…/ De-a pururi pe atâția câți fură cu putință:/ Numele lor e nimeni, nimic a lor ființă./ Ei dorm cum doarme-un chaos pătruns de sine însuși,/ Ca cel ce’ n visu-i plânge, dar nu-și aude plânsu-și”[6].

Însă nici această interpretare nu neagă viziunea creștină, cu care nu vine în contradicție afirmația că, înainte de a fi aduse întru ființă cele ce sunt, era o „lipsă de viață și voință” care nu poate fi precizată conceptual prea bine, neputând fi numită nici „ființă”, dar nici „neființă”, ca și cum ar fi existat ceva care s-ar fi numit neființa.

Pe de altă parte, nu este neapărat ca semnificația haosului pătruns de sine însuși, care se regăsește în poemul La o făclie, să fi fost reprodusă întocmai în varianta finală a Scrisorii I. Astfel de alternanțe ale semnificațiilor nu sunt neobișnuite pentru opera lui Eminescu.

E posibil ca formularea metaforică „pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns” să denumească altă realitate decât: „în sine împăcată stăpânea eterna pace”. Sau, dimpotrivă, se poate să aibă aceeași semnificație.

Călinescu remarca și el contradicția semnificațiilor aceluiași concept în variante, considerând că:

„Poetul era atent numai la dezvoltarea sentimentului de nimic în imagini și nicidecum la organizarea unui concept, cum dovedește contradicția variantelor în care «cel nepătruns», interminabil, este aci Demiurgos:

«Căci unul erau toate și totul era una,/ De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și…»

 aci antiteza lui, Chaosul:

 «Pe atunci domnea doar unul când tot era repaos,/ O umbră a neființii căreia îi zicem Chaos»[7].

Chiar Negoițescu, care admira cele două versuri din poemul Ca o făclie rămas în manuscris („Ei dorm cum doarme-un chaos pătruns de sine însuși,/ Ca cel ce’n visu-i plânge, dar nu-și aude plânsu-și”), în detrimentul expresiei finale din Scrisoarea I, aprecia că versul „«Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns» e mai abstract, mai gândit, mai concentrat teoretic”[8], față de variantele în ciornă.

El nu considera aceasta a fi un beneficiu pentru poezie, însă afirmația sa[9] se întâlnește întrucâtva cu opinia noastră, aceea că formularea din Scrisoarea I se poate să fi căpătat o altă semnificație, în funcție de context – care e sensibil diferit decât cel al poemului Ca o făclie, chiar dacă au un izvor comun.

Stăpânirea Păcii eterne seamănă, însă, cu cea a lunii, „stăpân-a mării” lumești: „deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții”.

Această „eternă pace” ar putea fi un corespondent al „eternei mile” Care S-a născut în iesle, din poemul Dumnezeu și om: „adevărul” născut „în tavernă” și „în umilință”.

Dosoftei: „A Tale sânt ceriurile și al Tău iaste pământul, lumea și plinul ei […]. Mila și Adevara vor nainte mearge înnaintea feații Tale” (Ps. 88. 12,15, Psaltirea de-nțăles).

Despre această „eternă milă”, în Rugăciunea unui dac se spune: „El este moartea morții și învierea vieții!/ Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei”.

Ne întrebăm, deci, dacă nu cumva „eterna milă” este și „eterna pace”. Și tindem să credem că da. Căci tot El este și „Domnul păcii” (Is. 9, 5, Biblia 1688).

Am citat altădată observația lui Mihai Rădulescu, aceea că neființa însăși este un termen care aparține lui Antim Ivireanul și limbii bisericești. Adăugăm aici și opinia lui Ion Rotaru – în contextul discuției despre textul genezei în Palia de la Orăștie și Biblia de la București –, că „realizarea fiorului cosmogonic, în Scrisoarea I” nu s-a putut face

„decât prin apelul la sonoritățile atât de specifice, ample și solemn evocatoare la modul profetic, ale textului biblic, la cuvintele vechi, cuprinzătoare de abstracțiuni poetice care impun emoții înalte: început, ființă, neființă, duh, ape, cer, întuneric, lumină, viață, voință, mare, pământ ș. a. m. d.”[10].

Am arătat și noi, în repetate ocazii, faptul că versul „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?” nu reprezintă decât o interogație retorică, „prăpastie” și „genune” având, aici, semnificația din psalmii lui Dosoftei, aceea de abis de ape sau „noian de apă”:

Domnul adună „ca-n foale apele mării, puind în vistearele prăpăștii” (Ps. 32, 7, Psaltirea de-nțăles);

„Vădzură-Te apele, Dumnedzău[le], vădzură-Te apele și să-mfricoșară, spăimântară-să prăpăștile, cu mulțime de sunete de ape” (Ps. 76, 15-16, Psaltirea de-nțăles);

„Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune” (Ps. 103, 109-110, Psaltirea în versuri).

Dosoftei a găsit, pentru psalmii versificați, atât prăpastia, cât mai ales un corespondent genial, genunea, pentru a denumi adâncul/ abisul mării, care altfel, în româna veche, era tradus printr-o sintagmă care nu suna deloc bine: fără-fundul[11].

Astfel, el însuși a realizat această conversie terminologică, trecând de la simpla traducere a Psaltirii la versificarea ei: „Toate câte vru Domnul feace în ceriu și pre pământ, în mări și prin toate fărăfundurile” (Ps. 134, 6, Psaltirea de-nțăles)[12] a devenit „Toate ce vru Domnul a le face,/ Pre pământ și-n cer, le-au fapt cu pace/ În mări și pre ape la toată genunea”… (Ps. 134, 9-13, Psaltirea în versuri).

Deși era familiar cu opera lui Dosoftei, Galdi oferă următoarea interpretare:

«Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apăcorespunde perfect celor trei principale teorii cosmogonice ale grecilor antici: la Anaximandru apare infinitul, numit apeiron (cf. prăpastia); la Anaxagoras găsim genunea, adică materia eternă și inertă, animată doar de intervenția spiritului, iar Thales considera apa ca materia cosmosului”[13].

Cu toate că nu se poate nega faptul că Eminescu ar fi putut cunoaște teoriile amintite mai sus, credem că prăpastia și genunea denumesc și la Eminescu ceea ce înseamnă la Dosoftei, iar nu apeironul sau „materia eternă și inertă”.

De altfel, e important să ne oprim puțin aici, pentru că materia eternă de care amintește Galdi este o concepție proprie brahmanismului sau religiei eline, însă tocmai această concepție nu apare în versurile lui Eminescu, unde se spune inechivoc că, la-nceput, nu a existat nimic, nici ființă, nici neființă, deci nu a existat o materie care să fie co-eternă cu Dumnezeu, din care Acesta să creeze lumea, ca în religiile păgâne.

Răspunsul la întrebarea dacă, la-nceput, a existat cumva prăpastie/ genune/ noian de apă este: „N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă”.

Aici nu e vorba de mintea lui Dumnezeu, ci de minte din lume care să vadă creația. Lume care nu era încă adusă întru ființă.

Așa încât interogația retorică are în sine mai degrabă un răspuns negativ: n-a existat o materie co-eternă cu Dumnezeu. Cei care susțin aceasta n-au fost de față la crearea lumii ca să poată spune cum s-a petrecut, așa încât nu sunt credibili.

Astfel încât putem concepe ideea că dascălul, cu rațiunea sa, respinge mitologiile care propuneau existența unui abis de apă din veșnicie.

Scriptura vorbește despre acest abis de apă, dar nu ca materie eternă, ci ca fiind oceanul care acoperea pământul primordial, creat de Dumnezeu din neființă.

Despre această creație a pământului „deodată”, fără să fi existat altceva mai înainte, vorbesc și versurile lui Eminescu: „Dar deodat-un punct se mișcă…cel întâi și singur.

Vom arăta imediat de ce considerăm că acest punct este pământul.

Am încercat de mai multă vreme să ne explicăm această enigmă din versurile poemului. Inițial, am crezut că această viziune, a punctului care se naște în cosmos și devine Tatăl, contravine concepției creștine. Ulterior, am expus această ipoteză:

punctul de mișcare ce se naște primul în univers, mult mai slab ca boaba spumii, nu este altceva decât pământul observat de la distanța demiurgică (utilizez un termen iubit de critică), dacă ne amintim că: Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage/ Căci lumi de departe în puncte se schimb (În vremi de mult trecute).

Centralitatea (și prioritatea) terestră în univers reprezintă o concepție biblic-ancestrală – primul capitol al Genezei se concentrează asupra lui și inclusiv crearea luminătorilor/ aștrilor cerești (concepuți în ziua a patra, spre deosebire de pământ care este creat în ziua întâi) se face pentru a-l lumina pe el.

Acest punct /…/ mult mai slab ca boaba spumii este stăpânul fără margini peste marginile lumii, pentru că Eminescu îl proiectează ca pe un germene al universului, din care va încolți viața.

Versul Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl, interpretat mereu din prisma unei analize moderniste a poeziei, reprezintă, credem, o ipostaziere alegorică a genezei omului.

El, omul, are mumă haosul, fiind creat din nimic (ex nihilo), precum întreg universul (II Mac. 7, 28: «la cer și la pământ căutând și văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoști că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu și pe neamul omenesc așijderea l-a făcut»[14]) și are drept Tată pământul, pentru că este zidit din pământ sau țărână (Fac. 2, 7: «luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om»; 3, 19: «pământ ești și în pământ te vei întoarce»[15]) – faptul că e scris cu majusculă reprezintă o reverberare hiperbolic-retorică a lui omnia vanitas, în care consistă tema Scrisorii I: omul alcătuit din nimic și din țărână, din pulbere și din haos – sau majuscula subliniază o concepție particulară a dascălului, pentru care Tatăl e pământul.

Sunt aserțiuni scripturale binecunoscute (mă refer la crearea omului din nimic și, respectiv, din lut), pe care Eminescu le-a citit sub zeci și sute de forme în cărțile și manuscrisele vechi românești (și, poate, nu numai acolo, dar în primul rând acolo)”[16].

Altădată, având în vedere că acest punct este numit Tatăl, cu majusculă („Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl”), am presupus chiar o interferență cu perspectiva teologică a lui Dante împrumutată din teologia lui Toma d’Aquino[17]. Ceea ce nu ar fi deloc lipsit de sens.

Credem însă că am avut mai multă dreptate în explicația de mai devreme, pentru că am găsit o referință în acest sens într-o carte pe care Eminescu o avea și o citise și care e Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin:

„Unii spun că pământul este sferic, iar alții că este conic. El este cu mult mai mic decât cerul, ca un punct spânzurat în mijlocul acestuia. El va trece și se va schimba”[18].

Iar chaosul poate fi socotit sinonim cu nimicul (deși în cosmogoniile eline era o materie amorfă primordială și eternă, nu era neființă), tocmai pentru că Eminescu îl utilizează și altădată cu acest sens, și anume când Luceafărul cere dezlegarea de nemurire: „Din chaos, Doamne,-am apărut/ Și m-aș întoarce-n chaos…/ Și din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos”.

Așa încât „din chaos face mumă, iară el devine Tatăl” se poate interpreta foarte bine așa cum am făcut-o în cartea amintită.


[1] Lampă cu ulei.

[2] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, Ed. Hyperion, Chișinău, 1993, p. 98.

[3] Mulțumesc soțului meu, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș pentru explicațiile pe care ni le-a oferit în acest sens.

[4] LXX: ex amorfu/ din amorf. VUL: ex materia invisa/ din materie nevăzută [invizibilă] (Înț. lui Sol. 11, 18). Poate de aceea Părintele Sofronie de la Essex a spus că nimicul este materia/ materialul din care creează Dumnezeu.

[5] Sfântul Maxim Mărturisitorul (exegetul operei Sfântului Dionisie Areopagitul), afirmă: „Cel ce vrea să cunoască pe Dumnezeu în mod afirmativ din afirmări face Cuvântul trup, neputând să cunoască pe Dumnezeu drept cauză din altă parte decât din cele văzute și pipăite. Iar cel ce vrea să-L cunoască în mod negativ prin negații face Cuvântul duh, cunoscând cum se cuvinte pe Cel supranecunoscut, ca pe Cel ce era la început Dumnezeu și era la Dumnezeu, dar nu din ceva din cele ce pot fi cunoscute”, cf. Filocalia, vol. II, op. cit., p. 181.

[6] M. Eminescu, Opere, IV, ed. Perpessicius, p. 387. Fragmentul interferează ideatic foarte mult cu o variantă a Scrisorii I.

[7] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, op. cit., p. 100-101.

[8] Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, ediția a IV-a revăzută, Ed. Eminescu, București, 1994, p. 25.

[9] De altfel, considerăm că Negoițescu ajunge cu speculația mult prea departe, asociind versuri disparate din bucăți poetice manuscrise care nu reprezintă decât avântări lirice și ideatice ale poetului, fără a fi închegate într-o structură compactă/ finală. Negoițescu cade în extaz în fața unor versuri rupte cu totul din context, nedesăvârșite ca perspectivă poetică, pe care le singularizează într-un mod nepermis pentru o exegeză obiectivă, și din care el deduce întregul proces vizionar eminescian.

Astfel, de la versul Ca cel ce’n visu-i plânge, dar nu-și aude plânsu-și”, din poemul postum Ca o făclie, asociat cu „De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și”, dintr-o variantă manuscrisă a Scrisorii I, Negoițescu sare la concluzia că „plânsul intern al cosmosului poate fi socotit un fel de fenomen originar al poeziei lui Eminescu” (p. 24), ceea ce reprezintă o extrapolare de nesusținut prin semnificația și importanța versurilor în ansamblul poeziei eminesciene, dar care devine o idee căreia criticul îi conferă o amploare cu totul exagerată în eseul său, ajungând să fie pivotul întregii sale perspective asupra liricii lui Eminescu: „Un cosmos, ce ascunde în sine plânsul demiurgului care l-a creat, nu poate fi el însuși decât plângere și de aceea îngerii-stele plutesc în propriul lor plâns [?!], în undele de lacrimi amare de lacrimi ale azurului, sau descind, oglindindu-se și pătrunzând adânc în marea de amar a naturii terestre”…etc., încât „poezia se naște din viziunea acestui somn înecat de plâns” (p. 110).

Considerăm că poziția lui Călinescu este mai echilibrată în acest punct, acesta observând tatonările poetice ale lui Eminescu din caietele sale și neputând – așa cum este logic – să-i acorde vreuneia dintre ele valoare de imagine dominantă în opera eminesciană.

Impresia noastră generală este că Negoițescu a încercat să suprapună, în mod forțat, sentimentul negativ al poeziei germane, al ereziilor gnostice și al „misticii” oculte peste fiorul poetic eminescian, care are alți germeni și alte resurse. Credem că patosul tristeții din poezia germană l-a pătruns mai mult pe Negoițescu decât pe Eminescu și la fel teoriile cosmogonice sau cosmice ale ereticilor valentinieni și ale lui Paracelsus l-au influențat mai degrabă pe el decât pe poet.

[10] Ion Rotaru, O istorie a literaturii române. Vol. I. De la origini până la Epoca Luminilor, ediția a II-a revăzută și adăugită, Ed. Porto-Franco, Galați, 1994, p. 115.

[11] Spre exemplu, la Coresi, Cuvântul Domnului „adună ca foalele apele măriei, puni în ascuns fără-fundure” (Ps. 32, 7), cf. Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1588, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, 1976, p. 143.

Dosoftei a schimbat pe fără-fundure cu prăpăștii, pentru că încă din Psaltirea de-nțăles avea această tendință, de a elimina locuțiunile limbii române brudii prin termeni care să precizeze riguros conceptele.

[12] Dosoftei traduce aici ca și Coresi: „Toate câte vru Domnul feace în ceriu și în pământ, în mări și în toate fără-fundurele” (Ps. 134, 6), cf. Coresi, op. cit. supra, p. 553-554.

Numai că Dosoftei, conform tendinței sale, a transformat locuțiunea fără-fundurele în substantiv: fărăfundurile. Ulterior, în Psaltirea în versuri, l-a înlocuit cu totul prin genune.

[13] L. Galdi, op. cit., p. 305.

[14] Și în Viața Sfinților Varlaam și Ioasaf, manuscris cumpărat de Eminescu, citim că Dumnezeu este „Cela ce au lucrat lucrarea aceasta den ce n-au fost (s. n.)”, vezi ms. rom B. A. R. 2769, f. 137v.

[15] Eminescu le reproduce, spre exemplu, în poemul Despărțire: Și când se va întoarce pământul în pământ /…/ Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerși-vor pentru mine repaosul de veci; /…/ Răsar-o vijelie din margini de pământ,/ Dând pulberea-mi țărânii

[16] Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu și literatura română veche, op. cit., p. 285-286.

[17] A se vedea articolul nostru de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/10/17/din-nou-despre-scrisoarea-i/.

[18] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, ediția a III-a, traducere de Pr. D. Fecioru, București, 1993, p. 66.

Istorie 5. 14

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a.

***

65. Superstițiile la gabori

Cea mai mare dintre ele este „teama de ghinion”[1]. Romii gabori „pleacă din casă doar atunci când ştiu că nu sunt semne rele: nu au uitat să închidă uşa, au scuipat în toate direcţiile să scape de neşansă, îşi pun pălăria cu care au avut noroc nu demult”[2].

Ei cred că există anumite „ceasuri cu noroc” și altele cu nenoroc[3]. „Pentru ei, în aer, pe pământ, pe ape sunt întregi armate de spirite bune şi rele care ajută sau strică norocul. Spiritele morţilor trăiesc în întuneric, de aceea aproape toate familiile ard lumânări noaptea, ca să le apere de spiritele rele.

Reprezentantul Bunului este Devla iar al răului este Benga [Drac]. Dracul dacă se bagă în om provoacă suferinţă. De aceea, când depun jurăminte, chiar cu dracu şi în legătură cu el, se împroşcă cu blesteme.

Blesteme despre care se zice că îi vor afecta şi pe urmaşii lor. După aceea, se roagă lui Dumnezeu să îi ajute, să-i scape pe copii de blesteme. Şi în prezent ei încearcă să-şi vindece bolnavii cu lumânări aprinse, cu rugăciuni şi cu post. Când vor să ajungă să-şi realizeze ceva, postesc foarte sever. Când vor să vindece un bolnav de deochi şi când îşi pun un gând rău pentru duşmani, femeile poartă poalele pe dos şi spun descântece”[4].

*

66. Desenul din 1845

Un desen din 1845, făcut la Iași, care îl reprezintă pe Sfântul Ștefan cel Mare[5].

desenul din 1845Cel care a făcut desenul a fost Anton Kaufmann și l-a făcut după un desen al lui Gheorghe Asachi. Cel care a litografiat desenul a fost J. Rey și el are dimensiunile 17,7 x 12 cm[6].

*

67. Muzeul Național al Agriculturii

Nu e la București ci în orașul Slobozia din județul Ialomița. A fost deschis oficial în ziua de 25 martie 1996[7] și cel care l-a înființat a fost Răzvan Ciucă, cel care l-a și condus între 1990 și 2001[8].

Muzeul are suprafața de „3.866 mp (suprafaţă desfăşurată) şi teren aferent 8.420 mp” și este finanțat de Consiliului Judeţean Ialomiţa. În patrimoniul său găsim, printre altele, o Biserică ortodoxă din lemn, din anul 1737, funcțională, ferma Perieți, case, hambare, pietre de moară, cruci, mașini, unelte, o bibliotecă cu peste 13.000 de cărți și o grădină cu peste 55 de specii de copaci[9].

Razvan CiucaRăzvan Ciucă (cel din fotografie) a dat un interviu pentru revista Helis din localitate.

Și în acest interviu a mărturisit că a fondat această instituție pentru că iubește mult satul românesc[10]. Și își dorește ca muzeul să „să nu fie înăbușit de internet și televizor. Biserica, expozițiile și parcul, adică cele 3 componente din complex, să rămână de-a pururi în liturghie”[11].

Primul exponat adus în muzeu a fost atelierul de filat din Turnu Roșu, din Sibiu. Iar la baza muzeului stau gesturile de conștiință ale celor 580 de donatori[12]. Fotografii din interiorul muzeului[13]:

din Muzeul Agriculturii de la Slobozia*

68. Relația lor cu moartea

Lui Vasile Pârvan îi murea soția pe 26 august 1917. A murit în timp ce i-a născut o fiică, care nu va supraviețui nici ea[14]. Se căsătorise cu soția lui, Silvia, născută Cristescu, în anul 1913[15]. Și Pârvan se ducea la mormântul Silviei ca să o vadă cum doarme și pentru ca el să o vegheze[16].

Hasdeu va fi zdrobit de moartea fiicei sale, Iulia, eveniment care s-a petrecut în 1888[17]. De aceea, după 1889, înclină spre spiritism[18]. Soția lui moare în 1902[19]. În 1907, la 69 de ani, Hasdeu suferea de arterioscleroză generalizată şi comoţie cerebrală. Era imobilizat la pat și îngrijit de menajeră, care nu îi dădea prea multă atenție[20].

Pe 1 august 1907 e vizitat de doctorul C. I. Istrati care ne spune că a avut și un abces de perineu.

Pe 24 august 1907, Hasdeu își începe agonia și moare a doua zi, pe la prânz, fiind însoțit doar de menajera sa, Anica Manolescu[21].

La două zile de la moartea sa, pe 27 august 1907, trupul lui Hasdeu, prin grija prietenului său C.I. Istrati[22], „a fost adus de la Câmpina la Bucureşti şi depus direct la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei, alături de cele două Iulii (fiică şi soţie), în prezenţa a doar 9-10 persoane, un singur reporter de la o revistă, iar dintre „personalităţi” fiind doar Take Protopopescu”[23].

Dimitrie Onciul a rostit atunci un cuvânt…toți cei prezenți la înmormântarea sa fiind în număr de 42[24].

Garabet Ibrăileanu, deși se declara adesea ateu, se raporta la Dumnezeu. A cerut preot la înmormântarea sa[25].

În ianuarie 1926, „Al. Philippide a avut un atac de congestie cerebrală, cu paralizia unei jumătăţi de corp, fapt ce a afectat vremelnic şi vorbirea filologului. Iar boala s-a datorat pe de o parte muncii enorme pe care o depunea, precum şi faptului că profesorul era un sedentar incurabil[26].

După această problemă de sănătate, Philippide a mai trăit 7 ani de zile, ținând regim alimentar, murind la 74 de ani, în ziua de 12 august 1933. Înaintea lui, în același an, a murit și soția lui, Lucreția[27].

Garabet Ibrăileanu a fost internat în Casa Diaconeselor, un sanatoriu din București, la începutul lui 1936. Din cauza unei afecțiuni renale. A fost adus, pe targă, cu trenul, tocmai de la Iași. Era obsedat de microbi, fapt pentru care se dezinfecta cu alcool după ce da mâna cu cineva. Nu suporta insectele din același motiv[28]. „Clanţele casei sale erau învelite în vată şi îmbibate cu spirt, chiar capetele ţigărilor erau supuse unui proces de sterilizare înainte de a fi fumate, prin ardere cu chibritul”[29]. Când a fost pus în fața celei de a doua operații chirurgicale și-a făcut testamentul[30].

Și a cerut ca „după moarte să fie învelit în multe cearceafuri şi să fie închis în sicriu, pentru ca nimeni să nu-l vadă”[31]. A stat în agonie aproape două săptămâni[32]. „Era hrănit artificial, delira, nu mai suporta lumina, iar dacă de obicei vorbea arareori, cu vreo două zile înaintea sfârşitului a conversat aproape fără încetare. Într-un final, în noaptea de 10 spre 11 martie, dincolo de miezul nopţii, a trecut în veşnicie la numai 65 de ani, în urma unei stări generale uremice. Momentul a fost anunţat laconic celor prezenţi, pe la 1.30”[33].

Ovid Densusianu moare de septicemie pe 8 iunie 1938, la 62 de ani. După o operație chirurgicală în urma căreia a fost și a predat la facultate[34]. De la D. Caracostea știm că Densusianu a murit „în urma unei operaţii de calculi la vezică”, care reușise[35]. A fost înmormântat pe 10 iunie 1938, zi în care el programase un examen studenților săi[36].

Eugen Lovinescu avea probleme la ficat. În mai 1943 boala i s-a agravat. A fost spitalizat 9 zile la Spitalul Colentina, la Prof. N. Lupu și a primit diagnosticul: icter mecanic şi angiocolită. A fost externat și a murit la o lună după aceea. Acasă, pe 15 iulie 1943[37].

Lucian Blaga, în copilărie, a suferit de tuberculoză[38]. Adesea avea „dureri de cap, insomnii, junghiuri, palpitaţii”[39]. Spre vârsta de 65 de ani avea accese violente de tuse. Pe 6 noiembrie 1960, la București, a fost secerat de durere în baie. E consultat de Dr. Al. Ciplea și i-a spus că e vorba de sciatică. Ajunge acasă, la Cluj, și se temea să nu aibă cancer[40].

Acad. Aurel Moga, în urma unei radiografii, depistează că e vorba de „o leziune a unei vertebre, fie pe fondul unei osteoporoze, fie în cadrul unui proces tumoral malign, motiv pentru care i s-a aplicat un aparat ghipsat”[41].

Din martie 1961 lui Blaga începe să i se administreze morfină. Însă „în noaptea de 5 spre 6 mai [1961, Lucian Blaga] s-a trezit pe la ora trei şi jumătate, cu o aparentă luciditate, mărturisindu-i soţiei, care îi era alături, că peste o oră va muri. Întocmai aşa a fost”[42].

În septembrie 1960, Tudor Vianu a suferit un infarct miocardic. Pe 28 aprilie 1964 el a avut, „într-o singură zi, […] trei crize de anghină pectorală, urmate de o alta a doua zi, motiv pentru care se internează la Spitalul nr. 12 din Bucureşti, nu fără premoniţia apropiatului sfârşit. Puseurile se repetă, iar diagnosticul este îngrijorător: miocardită, arterioscleroză coronariană cu infarct, anghină pectorală”[43]. E îngrijit de fiul său în spital, unde, datorită durerilor atroce, primește morfină. Moare în noaptea de 20 spre 21 mai 1964, la ora trei dimineaţa, după o scurtă agonie[44].

George Călinescu suferea de ciroză hepatică[45]. Este internat pe 24 noiembrie 1964 în sanatoriul Otopeni din Bucureşti, la vârsta de 65 de ani, din cauza acestei boli. Moare în noaptea de 11 spre 12 martie 1965, după un somn agitat.

S-a trezit pe la două noaptea, și-a aranjat ținuta și a chemat pe doctor spunându-i că va muri în curând. S-a așezat pe pat, a intrat în comă, fiind asistat de medic și a murit la ora trei și jumătate[46].

Nicolae Cartojan, ca și Orest Tafrali, moare la 61 de ani[47].

„Iuliu Valaori avea 69 ani atunci când a încetat din viaţă pe neaşteptate, la 15 octombrie 1936, pe când era subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiunii de numai o lună şi jumătate”[48].

„Demostene Russo [moare] la 5 octombrie 1938, în somn, de atac de cord, în timpul odihnei de după amiază”[49].

Nae Ionescu a murit to din cauza unui atac de cord, neavând nici 50 de ani[50]. „Aflat la Martha Bibescu la masă, în timp ce fuma o ţigară de foi, i s-a făcut rău şi a fost dus imediat acasă, aflându-se sub supravegherea medicului său curant, Tatinel Iliescu. Vreme de trei zile a fost asistat de Cella Delavrancea şi de fiul lui Răzvan, proaspăt student la medicină, fără ca starea bolnavului să se amelioreze, Nae Ionescu aflându-şi sfârşitul pe 15 martie 1940”[51].

Titu Maiorescu suferea de inimă și împlinise 77 de ani în 1917. În dimineața zilei de 18 iunie/1 iulie 1917 a avut o criză de angină pectorală și moare în brațele secretarei sale personale, Olga Neumann [52]. Ioan Bianu moare în ziua de 13 februarie 1935, o zi de miercuri, la 79 de ani. Din cauza uremiei[53].

D. Caracostea moare la 85 de ani[54]. „La 2 iunie 1964, în vreme ce se afla la masa de lucru, în locuinţa sa de la Bucureşti, discutând de fapt cu un fost student – cu Ion Dumitrescu – asupra tezei de doctorat pe care acesta o pregătea, la un moment dat îl avertizează pe interlocutor că nu se simte bine. Au fost chemaţi soţia şi fiul, însă nu s-a mai putut face nimic: o hemoragie internă curmându-i viaţa după numai o jumătate de oră”[55].

C.C.Giurescu moare în zorii unei zile de duminică, pe 13 noiembrie 1977. Datorită unui accident vascular cerebral, produs în 12 noiembrie 1977, pe la ora 18, pe când se afla în biroul său de lucru[56].

Alexandru Odobescu a vrut să se sinucidă din cauza amantei sale, Hortensia Racoviță (tânără, văduvă, profesoară de Geografie), el fiind trecut de 70 de ani[57].

A luat 70 grame de laudanum, doză care, după mărturia Dr. Măldărescu, ar fi putut să omoare zece cai, dar a vomitat-o la cererea soției sale.

Însă tot s-a sinucis până la urmă, în timp ce și-a trimis soția la Curtea de Argeș[58]. „În ziua de 10 noiembrie 1895, ca urmare a faptului că în noaptea de 8 spre 9 noiembrie a luat o doză masivă de morfină[59].

Nicolae Iorga, la 69 de ani, „pe când se afla în vila sa de la Sinaia, a fost ridicat în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940 de o „echipă a morţii”, special constituită pentru el, şi dus în marginea pădurii de la Strejnic, […] [unde a fost] răpus de mai multe focuri de armă”[60].

„Vasile Pârvan îşi scrie testamentul la 25 mai 1927, în Baden-Baden, şi-l încredinţează prietenului său Marin Simionescu-Râmniceanu. Documentul prevedea ca banii şi activele lui Pârvan de la două bănci să constituie sursa pentru instituirea unor premii ale Academiei Române, destinate arheologilor. Totodată, Pârvan s-a îngrijit să asigure surorii lui, Eugenia, o pensie lunară, să se achiziţioneze un loc de veci în Cimitirul Bellu, unde să fie aduse şi rămăşiţele mamei lui de la Bârlad. În schimb, toate documentele lui personale (acte, manuscrise, note de lectură, corespondenţă privată) să fie încredinţate lui Simionescu-Râmniceanu, „care va arde tot cu cea mai mare grijă”, iar acelaşi lucru să-l facă cu toate amintirile legate de soţia sa defunctă, aflate în biroul său de la Muzeul Naţional de Antichităţi. În acest context, roagă pe toţi cei care au de la el scrisori sau manuscrise să nu le publice după decesul său, ci la fel, să le ardă”[61].

În urma morții sale, după propria-i dorință, s-a donat din biblioteca lui I. Bianu, Academiei Române, circa 1400 de cărți. Însă biblioteca lui Simion Mehedinți, deși donată Academiei, nu a ajuns niciodată acolo ci a fost arsă în curtea casei sale[62].

Pe 8 februarie 1965, George Călinescu și-a autentificat testamentul, în care a lăsat soției sale toate bunurile și drepturile de autor iar, după moartea ei, a stipulat ca totul să fie donat Institutului de istorie şi teorie literară[63].

A. D. Xenopol a fost înmormântat pe 29 februarie 1920, la Bellu, iar Iorga a luat cuvântul din partea Academiei[64].

Ioan Bianu a murit într-o zi de miercuri, spre miezul nopții, în ziua de 13 februarie 1935. Avea 79 de ani. A fost înmormântat pe 17 februarie 1935, într-o zi de duminică[65].

La înmormântarea lui Nae Ionescu, petrecută în ziua de 17 martie 1940, la Bellu, într-o zi de duminică, au participat circa 2.000 de oameni.

Printre cei prezenți s-au numărat și Mircea Vulcănescu, Octav Onicescu, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Dragoş Protopopescu, Vasile Băncilă, C. Noica[66].

Titu Maiorescu a cerut o înmormântare simplă și fără discursuri.

Murind în ziua de 18 iunie/ 1 iulie 1917[67], trupul lui „a fost lăsat în pat de dimineaţa până pe la orele 18, după care a fost îmbrăcat şi transportat la capela Cimitirului Bellu.

Ceremonia de înmormântare a avut loc a doua zi, într-o capitală aflată sub ocupaţie germană, totul derulându-se într-o mare sobrietate (deşi nu cu mult timp în urmă Maiorescu ocupase funcţia de şef al guvernului) şi în prezenţa unui public impresionant, după care a fost coborât în cavoul familiei, unde se aflau şi părinţii săi”[68].

Iar Olga Neumann ne spune că la coborârea [sa] în groapă a cântat o privighetoare[69].

Vasile Pârvan moare pe 26 iunie 1927[70]. A murit pe la ora 21[71]. „Trupul neînsufleţit a fost depus la Biserica Sfântu Nicolae Tabacu din capitală, unde pe 29 iunie 1927 s-a oficiat serviciul divin de către Arhim. Simedrea (vicarul Patriarhiei) şi s-a format cortegiul funerar, ce se va pune în mişcare la ora 15. S-a trecut pe la Academia Română, în faţa căreia au rostit discursuri de adio ministrul Instrucţiunii, C. Angelescu, apoi Emil Racoviţă, Ion Bianu, Emil Panaitescu, Teofil Sauciuc-Săveanu şi Ion Andrieşescu, aici prezentându-se şi onorul militar din partea Regimentului 9 Vânători, pentru ca apoi cortegiul să treacă prin faţa Universităţii. Aici au rostit alocuţiuni P. Nicorescu şi Aurel Sacerdoţeanu, pentru ca la Cimitirul Bellu să se ajungă pe la ora 19, fiind înmormântat în prezenţa unei impresionante asistenţe”[72].

Garabet Ibrăileanu a dorit să fie închis în sicriu și incinerat. Același lucru dorise și prietenul său, Paul Zarifopol, cu doi ani mai înainte. Lui Ibrăileanu i s-a respectat dorința. La 24 de ore de la deces, trupul lui a fost incinerat la crematoriul Cenușa din București. Ceremonia a durat între 15 și 15.30. S-a audiat un fragment din Simfonia pastorală a lui Beethoven și a fost incinerat pe marşul funebru al lui Chopin.

Nu s-a rostit niciun discurs sau cuvânt de adio[73], deși au fost de față Mihai Ralea, Petre Andrei, Ion Botez, Emil Diaconescu, Petre Bogdan, Gr. Trancu-Iaşi, C. Kiriţescu, Al. Rosetti, H. Sanielevici, N. Lupu, M. Simionescu-Râmniceanu, D. D. Pătrăşcanu, N. D. Cocea, H. Yvonne, I. Al. Brătrescu-Voineşti, Cezar Petrescu, G. Lesnea[74]. „Urna [lui] cu cenuşă a fost adusă la Iaşi, fiind depusă într-un cavou al mătuşii sale, Tasia Trancu, la Cimitirul Eternitatea[75].

„Incinerat a fost şi Eugen Lovinescu, decedat la 15 iulie 1943, în urma unei ciroze, la numai 62 ani, fiind aproape imediat ars, în ziua următoare, în acordurile muzicii lui Beethoven. Tot la crematoriu a ajuns Al. Rosetti (încetat din viaţă pe 27 februarie 1990), care şi-a manifestat această dorinţă cu aproape patru decenii mai devreme, procesiunea fiind sobră, cu multe alocuţiuni din partea Academiei, Universităţii şi a celor apropiaţi (deşi nu şi-ar fi dorit acest soi de discursuri), cenuşa fiindu-i apoi aruncată în apele unui râu de munte, aşa cum şi-a dorit, pentru că fusese un mare iubitor de drumeţii montane. Aceeaşi alegere a făcut-o şi Ion Zamfirescu, care a încetat din viaţă încoace, spre zilele noastre, la 31 decembrie 2001, după ce a ştiut să se facă util şi regimului comunist. A fost incinerat cinci zile mai târziu, într-o vineri, 4 ianuarie 2002, la ora 13, la Crematoriul Cenuşa din capitală”[76].


[1] Tradiții ale rromilor din spațiul românesc, București, 2004, p. 51, cf.

http://www.isjilfov.ro/files/fisiere/Traditii_ale_rromilor_din_spatiul_romanesc.pdf.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 51-52.

[5] Radu Gabriel Dumitrescu, Considerații asupra câtorva portrete din colecția de stambe a Arhivelor Naționale Istorice Centrale, în Anuarul Muzeului Literaturii Române, anul III, 2010, Ed. Junimea, Iași, 2010, p. 168.

[6] Idem, p. 162.

[7] A se vedea: http://muzeulagriculturii.ro/.

[8] Idem: http://muzeulagriculturii.ro/node/1. [9] Ibidem.

[10] Monica Anghel și Costin Costea, Dialog cu Răzvan Ciucă, directorul Muzeului Național Agriculturii, „În viață să nu faceți nimic în silă” în rev. Helis, anul VIII, nr. 12 (92), decembrie 2010, Slobozia, p. 16.

[11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Toate cele 3 fotografii sunt din articolul ultim citat, p. 16.

[14] Lucian Năstasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor „literari” (1864-1948), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, p. 420.

[15] Prof. Dr. Constantin Dobrescu, Vasile Pârvan: un magistru al istoriei, 27 iulie 2013, http://slova-crestina.ro/prof-dr-constantin-dobrescuvasile-parvanun-magistru-al-istoriei_2013_07_27/.

[16] Lucian Năstasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor „literari” (1864-1948), op. cit., p. 420.

[17] Idem, p. 424. [18] Idem, p. 421. [19] Idem, p. 424. [20] Idem, p. 425. [21] Ibidem. [22] Idem, p. 458. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 459. [25] Idem, p. 422. [26] Idem, p. 427. [27] Ibidem. [28] Idem, p. 428. [29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Ibidem. [33] Idem, p. 429. [34] Ibidem.

[35] Ibidem. [36] Idem, p. 430. [37] Ibidem. [38] Idem, p. 431. [39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Ibidem. [42] Ibidem. [43] Idem, p. 432. [44] Ibidem. [45] Ibidem. [46] Idem, p. 433. [47] Idem, p. 434. [48] Ibidem. [49] Ibidem. [50] Idem, p. 436. [51] Ibidem. [52] Idem, p. 436-437. [53] Idem, p. 437. [54] Ibidem. [55] Ibidem. [56] Idem, p. 439.

[57] Idem, p. 442. [58] Idem, p. 443. [59] Idem, p. 444. [60] Idem, p. 447. [61] Idem, p. 450. [62] Idem, p. 451. [63] Ibidem. [64] Idem, p. 457. [65] Ibidem. [66] Idem, p. 459. [67] Ibidem. [68] Ibidem. [69] Idem, p. 460. [70] Ibidem. [71] Idem, p. 461. [72] Ibidem. [73] Idem, p. 475. [74] Idem, p. 476. [75] Ibidem. [76] Ibidem.

Istorie 5. 13

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

54. Interviul cu Părintele Stăniloae

A fost publicat în Vestitorul Ortodoxiei, în nr. 21-22 din noiembrie 1990[1]. Și Părintele Constantin Coman a deschis cu el[2] cartea sa Ortodoxia sub presiunea istoriei. Interviu pe care i l-a luat Părintelui Dumitru pe când acesta împlinea 87 de ani și el se datorează lui Costion Nicolescu, care a intermediat discuția[3].

În acest interviu, Părintele Stăniloae vorbește despre constituția sa fragilă și despre minunea lui Dumnezeu că i-a dat să trăiască o asemenea vârstă[4]. Și subliniază că „nicio Biserică n-a suferit atât de mult ca Biserica Ortodoxă, [căci] ea a dat cele mai mari jertfe, preoții ei…[fiind] întemnițați în numărul cel mai mare”[5] în timpul regimului comunist.

Nu a dorit să vorbească despre cei care l-au făcut să sufere[6] și accentuează că nu trebuie să ne lipsească „spiritul de jertfă”[7].

Era conștient de existența oamenilor Bisericii care „nu-și fac datoria cum trebuie”[8] și, printre relele Occidentului, enumeră ateismul și materialismul[9].

Părintele Dumitru îi invită pe intelectuali „să intre în Biserică [și] să caute să înțeleagă, pe măsura capacității lor, profunzimea…nemăsurată, bogăția credinței ortodoxe”[10].

Iar preoților le cere „o bună pregătire intelectuală”[11] și să fie „exemple vii”[12] pentru toți. Căci „credința nu este antiștiințifică, dar ea respinge ideea că știința e totul[13].

Referindu-se la viitor, Părintele Dumitru afirmă că el nu crede „că lumea va cădea într-un haos al totalei necredințe. Nu vor fi toți oamenii credincioși nici în viitor, cum n-au fost niciodată. Pe de altă parte, cred că nu ne apropiem încă de Apocalipsă”[14].

Iar referindu-se la comunitatea eclesială, el spune că „în parohie trebuie să domnească un duh de dragoste și de întrajutorare”[15].

În ceea ce privește intrarea în Europa, el spune că ea are rostul de a da și noi ceva Europei[16]. Căci „America ne aduce sectele, [iar] Roma ne aduce catolicismul”[17], dar noi trebuie să îi dăm Europei „identitatea noastră”[18] ortodoxă. Pentru că ne putem păstra identitatea numai dacă rămânem „un popor ortodox. Numai Biserica mai poate face ceva pentru acest popor”[19].

*

55. Liturghia armeană

Arhim. Zareh Baronian este un român de naționalitate armeană[20] și Doctor în Teologie, din 1971, al Facultății de Teologie Ortodoxă din București[21]. În cartea citată, între p. 103-178, ca al 3-lea capitol al cărții, autorul ne traduce Liturghia armeană aflată în uz, pe care o voi discuta aici.

Numele ei întreg: Rânduiala Liturghiei Sfintei Biserici Apostolice a Armeniei. Și Liturghia armeană are proscomidie[22]. Preotul trebuie să slujească spovedit și împăcat cu toți[23], și el își începe îmbrăcarea veșmintelor liturgice rostind Ps. 121[24].

Primul veșmânt liturgic îmbrăcat de către preot e mitra. Apoi îmbracă stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuțele (dreapta și apoi stânga, ca și la noi), gulerașul și felonul. La fiecare spunând câte o rugăciune specială[25].

După îmbrăcarea veșmintelor rostește o altă rugăciune[26] iar spălarea mâinilor o face pe solee, în fața credincioșilor, rostind, dimpreună cu diaconul coslujitor, Ps. 25[27].

După mai multe rugăciuni scurte se tămâiază biserica[28], alte rugăciuni scurte și, în fața mesei altarului, se rostesc două rugăciuni către Sfântul Duh, prima fiind „Rugăciunea Sfântului Grigore de Nareg” iar a doua fiind fără autor[29].

În prima rugăciune, se spune că prin Sfântul Duh „ni s-a descoperit întreita Personalitate a Dumnezeirii celei Uneia”[30]. Însă lucrurile stau tocmai invers: Fiul lui Dumnezeu ne-a revelat nouă Treimea, începând de la Botezul Său.

Iar în a doua rugăciune se vorbește despre „lumina harului” Duhului Sfânt[31].

La proscomidie se folosește azimă[32], „care are forma unei turte mici, plate și pe una din fețe are imprimată o cruce sau Mielul lui Dumnezeu”[33].

Azima se pune direct pe disc iar vinul se toarnă în potir în chipul crucii[34], după care se toarnă și apă în potir[35]. Există rugăciunea punerii-înainte, cea a Sfântului Ioan Gură de Aur[36] dar nu și miride.

Darurile se acoperă[37], există aceeași rugăciune a binecuvântării tămâiei ca la noi, numai că se termină în ecfonis, se cădește și apoi se începe Liturghia cu binecuvântarea mare[38] ca la noi.

Rugăciunile în taină ale preotului, până la Sfinte Dumnezeule inclusiv, sunt cele de la Liturghia Sfântului Ioan[39]. Însă Sfinte Dumnezeule e hristologic și nu triadologic, având următoarea formă: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, Cela ce ai înviat din morți, miluiește-ne pe noi!”[40]. Textul subliniat se schimbă în funcție de praznic[41].

O ectenie mare[42], după care diaconul citește psalmul zilei, pasaje din Vechiul Testament, Apostolul zilei și Evanghelia zilei[43]. Un diacon sau un ipodiacon tămâiază la începutul și la sfârșitul citirii din Sfânta Evanghelie iar doi anagnoști țin câte o făclie în mână[44].

Imediat după citirea Sfintei Evanghelii începe Liturghia credincioșilor, fără niciun preambul, cu Simbolul credinței[45].

Însă Crezul niceo-constantinopolitan, în slujirea armeană, are numeroase omisiuni și adaosuri, ultimele fiind aldinate de către traducător:

„Credem într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al [tuturor[46]] celor văzute și nevăzute.

Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-născut, Care din Tatăl S-a născut, adică din aceeași ființă a Tatălui[47], mai înainte de toți vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel deoființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute.

Care, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat cu adevărat și S-a făcut om, S-a născut în chip desăvârșit[48] de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, de la care a luat trup, suflet și gând și tot ce este în om, cu adevărat, iar nu după închipuire[49].

A pătimit, S-a răstignit, S-a îngropat și a înviat a treia zi și S-a suit la ceruri, cu același trup și s-a așezat de-a dreapta Tatălui.

Și iarăși va să vină cu același trup și cu slava Tatălui, să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Credem și în Duhul Sfânt, fără de început și desăvârșit, Care a grăit prin Lege, prin Proroci și prin Evanghelie; Care S-a pogorât în Iordan, a propovăduit prin Apostoli și S-a sălășluit în Sfinți.

Credem și într-una, sfântă, catolică [sobornicească[50]] și apostolică Biserică; într-un Botez, în pocăință, spre lăsarea și iertarea păcatelor, în învierea morților; în judecata de apoi a sufletelor și a trupurilor, în Împărăția cerurilor și în viața cea veșnică[51].

Ectenie, rugăciunea preotului de la Heruvic e a Sfântului Ioan Gură de Aur[52], cădire mare, vohodul mare fără pomeniri[53], preotul se spală pe mâini după vohod[54], ectenie, sărutarea frățească[55] și începe, ca și la noi, anaforaua liturgică.

La rugăciunile de instituire ale Sfintei Euharistii, preotul armean ține azima între degete[56].

Liturghia armeană, în comparație cu cea romano-catolică, are epicleză[57].

Și ea este următoarea: „Înaintea Ta cădem, pe Tine Te rugăm, pe Tine Te chemăm, Dumnezeule, Binefăcător[ule]: trimite Duhul Tău Cel sfânt, Cel împreună-veșnic și de aceeași ființă, peste noi și peste aceste Daruri, care sunt puse înainte”[58].

Care, ca și la noi, e o rugăciune către Tatăl pentru a trimite pe Duhul Sfânt.

Rugăciunile de „sfințire” ale darurilor: 1. „Pentru ca, binecuvântând pâinea aceasta, să o faci, cu adevărat, Trupul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

2. „Și binecuvântând potirul acesta, să-l faci, cu adevărat, Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

3. „Și binecuvântând pâinea aceasta și vinul, să le faci, cu adevărat, Trupul și Sângele Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

4. „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”[59].

Rugăciuni, ectenie, Tatăl nostru, diaconul își așează orarul în cruciș ca și la noi, Unul Sfânt…, „binecuvintează” cu vasele liturgice pe credincioși, împarte azima în patru și o pune în potir[60]. Preotul se împărtășește din azimă și din potir, împărtășește și pe diacon, și pe credincioși îi împărtășește luând cu degetele din potir, pentru că nu se folosește lingurița în cultul armean[61].

Preotul introduce părticica luată din potir în gura credincioșilor, zicând la fiecare: „Să fie aceasta spre lăsarea și iertarea păcatelor tale!” și credincioșii își șterg buzele de acoperământul potirului[62].

Preotul consumă conținutul potirului în timpul liturghiei, rugăciunile de mulțumire, rugăciunea amvonului, Fie numele Domnului binecuvântat…și avem, în mod surprinzător, la finalul liturghiei, o altă Evanghelie. Care nu e alta decât Evanghelia noastră din noaptea de Paști, adică In. 1, 1-14[63]. Se cântă Ps. 33, preotul dă spre sărutare Sfânta Evanghelie tuturor credincioșilor, care primesc după aceasta anafură[64].

Liturghia armeană nu are apolis, preotul dezbrăcându-se de veșminte și ducându-se la ale sale[65].

În concluzie, pe mine unul m-a uimit liturghia armeană, care e mult mai aproape de Liturghia Bisericii decât cea romano-catolică. Multe rugăciuni ale ei sunt comune cu ale noastre, are proscomidie, ectenii, cădiri, rugăciuni în taină, epicleză și rugăciuni de „sfințire” ale darurilor iar veșmintele preoțești sunt asemănătoare. Astfel, armenii pot face pași mult mai repezi spre Liturghia Bisericii pentru că au păstrat o mare parte din Tradiția ei.

*

56. Sfârșitul lui Silviu Brucan

Din introducerea lui Teșu Solomovici la memoriile lui Brucan[66], aflăm că Saul Bruckner (adevăratul său nume, pentru că era evreu), născut în 18 ianuarie 1916 la București, a murit într-o zi de joi, pe 14 septembrie 2006. La vârsta de 90 de ani.

A murit în urma unui stop cardio-vascular, după ce pe 3 septembrie 2006 fusese operat, fiind diagnosticat cu „un anevrism al aortei abdominale infra-renale”. După operație a fost conștient câteva zile și în una dintre aceste zile a spus că România, după ce va intra în Uniunea Europeană, „va intra într-o perioadă și mai grea”. Lucru care s-a petrecut…

Trupul lui a fost incinerat la Crematoriul Vitan Bârzești, în prezența apropiaților săi, fără vreo slujbă religioasă[67].

*

57. Familia Ceaușescu la conducerea României

Înainte de introducerea lui Brucan la memoriile sale există un desen sugestiv, sub forma unei caracatițe, care reprezintă familia Nicolae și Elena Ceaușescu la conducerea României[68].

Capul caracatiței e format din cuplul Ceaușescu iar tentaculele ei îi reprezintă pe cei din familiile lor care au avut funcții de conducere în statul comunist român.

Fiul lor, Nicu Ceaușescu, a fost Ministrul Tineretului și Secretar la Sibiu. Fratele Elenei Ceaușescu, Nicolae Petrescu, a fost vicepreședinte la Sindicate. „Nicolae Ceaușescu a avut 6 frați (unul a murit copil) și 3 surori. Elena Ceaușescu a avut un singur frate”[69], cel la care m-am referit deja, adică Nicolae Petrescu.

Și 5 frați și două surori ale lui Nicolae Ceaușescu au fost în puncte de conducere. Și anume, cei 5 frați ai lui aflați în puncte cheie sunt: Nicolae Andruță Ceaușescu a fost General de Securitate, Ilie Ceaușescu a fost General și Ministru adjunct MAN [Ministerul Apărării Naționale], Ioan Ceaușescu a fost Vicepreședinte la Planificare, Florea Ceaușescu a fost Redactor la ziarul Scânteia, Marin Ceaușescu a fost Șef de Agenție Economică la Viena. Surorile lui: Maria Ceaușescu a fost Vicepreședinte la Crucea roșie iar Elena Ceaușescu a fost soția lui Vasile Bărbulescu, secretar C.C. [Comitetul Central al Partidului Comunist Român][70].

*

58. Cu cine a început Revoluția de la București

Silviu Brucan dedică primul capitol din memoriile sale Revoluției Române. Și el spune că a investigat problema „cine a început huiduielile și fluierăturile”[71] din 21 decembrie 1989, din fața Comitetului Central, și a ajuns la următorul răspuns: „doi tineri ucenici de la o școală profesională – unul de 14, celălalt de 16 ani. Era un act atât de riscant, încât o persoană matură, educată și modelată timp de patru decenii în spiritul conformismului și supunerii, cu greu ar fi putut să îl întreprindă fără oarecare pregătire și chiar mandat. Da, [a fost] spontaneitate sută la sută!”[72].

Masa de oameni a reacționat la gestul celor doi tineri. S-a strigat: Timișoara!, apoi: Jos asasinii!, după care s-a cântat: Deșteaptă-te, române!. S-a strigat și: Jos cu Ceaușescu! și: Jos cu asasinul![73].

*

59. Cine a creat ziarul Scânteia

Ziarul Scânteia debutează în mod legal în 21 septembrie 1944[74]. Redactorul-șef al ziarului era Miron Constantinescu, care era filosof[75].

Pavel Chirtoacă era specialist în agricultură. Demenyi Iosif Ardeleanu era ungur, Stela Moghioroș era rusoaică. Matei Socor avea cunoștințe muzicale, iar Silviu Brucan era secretar general de redacție.

Și cel care le-a încredințat redactarea ziarului a fost Chișinevschi, secretarul cu propaganda[76].

Iar Brucan i-a adus în redacția ziarului pe Nestor Ignat, Ioan Călugăru și Traian Șelmaru[77].

*

60. Stalin a decis

Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a povestit lui Silviu Brucan ce s-a întâmplat când a fost în biroul lui Stalin. Primul lucru care l-a izbit pe Dej a fost „statura scundă a lui Stalin. Dictatorul evita în mod deliberat să fie fotografiat în picioare, ca să nu se vadă cât de scund este, complex pe care-l vom întâlni și la Ceaușescu”[78]. Și în biroul lui Stalin, Dej face cunoștință cu Viaceslav Mihailovici Molotov. Molotov o susținea pe Ana Pauker[79].

Însă Stalin a fost de altă părere: „Dragă Viaceslav Mihailovici, Ana e o tovarășă bună, de încredere, dar, vezi tu, ea este evreică; și de origine burgheză, iar partidul din România are nevoie de un conducător din rândurile clasei muncitoare, un adevărat român[80].

După care s-a îndreptat spre Dej, i-a întins mâna, și i-a spus: „Am decis. Îți urez succes, tovarășe secretar general”[81]. Și așa a ajuns Dej la putere în România!

*

61. Ceaușescu și mașina

„Nicolae Ceaușescu era convins că este un geniu economic. […] [Iar] visul lui era să transforme România într-o mare țară exportatoare de mașini[82]. Pentru acest plan al său a început investițiile industriale, alocând 34, 1% din venitul național pentru construirea de mașini.

Deși nu aveam mine de fier, iar de la ruși primeam doar o anume cotă, Ceaușescu a importat minereu de fier din Brazilia, India și Australia, egalând producția de mașini, în anii 80, a Germaniei occidentale[83].

„El nu s-a declarat satisfăcut cu un singur automobil construit în România – Dacia (bazat pe model Renault), ci a aranjat cu Citroên fabricarea celui de-al doilea automobil – Oltcit, apoi a pornit-o și spre al treilea, la Timișoara. Industria de mașini-unelte a atins un punct în care era mai diversificată decât cea a Franței. Și, toate acestea, cu prima generație de muncitori industriali abia veniți de la sate”[84].

Însă calitatea mașinilor românești „nu era prea competitivă pe piețele mondiale”[85].

*

62. Componența Frontului Salvării Naționale

FSN a avut un Comitet executiv format din 11 membri și un Comitet de lucru format tot din 11 membri, aceiași membri fiind și într-o parte și într-alta cu trei excepții[86].

Comitetul executiv era format din Ion Iliescu (președinte), Dumitru Mazilu (prim-vicepreședinte), Cazimir Ionescu și Károl Király (vicepreședinți), Dan Marțian (secretar) și, ca membri: Bogdan Teodoriu, Vasile Neacșa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru și Nicolae Radu[87].

Comitetul de lucru era format din Dumitru Mazilu (Constituțional, Legal și Drepturile omului), Silviu Brucan (Afaceri externe), Bogdan Teodoriu (Reconstrucția economică), Gheorghe Manole (Învățământ și Știință), Károl Király (Minorități naționale), Nicolae Radu (Organizații administrative), Vasile Neacșa (Tineretul), Cazimir Ionescu (Mediul înconjurător), Ion Caramitru (Cultura), Mihai Montanu (Probleme organizatorice) și Dan Rădulescu (Relații cu publicul și cu presa)[88].

Iar Consiliul Frontului Salvării Naționale s-a transformat în Frontul Salvării Naționale și s-a înregistrat ca partid politic pe 6 februarie 1990, ca partid de stânga, având culoarea albastru[89].

*

63. Brucan despre Ion Iliescu

În subcapitolul Războiul de guerilă urbană, Silviu Brucan își spune părerea sa despre Ion Iliescu:

„Ion Iliescu a fost totdeauna considerat de noi, adversarii lui Ceaușescu, ca omul cel mai bun pentru a-l înlocui pe acesta la conducerea partidului comunist. Inteligent și cultivat, având o viziune modernă a [asupra] societății contemporane, deschis la toate noutățile aduse de revoluția științifico-tehnică, el îmi apărea [părea] ca un om echilibrat pentru o poziție de putere. Eram perfect conștient de limitele sale, care-l determinaseră să acționeze politic numai în cadrul sistemului, respectând cu strictețe regulile de partid. Chiar și opoziția sa față de politica lui Ceaușescu o susținuse totdeauna numai în cadru[l] organizat – cum spuneam noi – al partidului, niciodată în afara lui. Și bineînțeles că din acest punct de vedere concepția mea era diferită, deoarece în ultimii ani eu activasem în afara regulilor partidului”[90].

*

64. Cine a pierdut și cine a câștigat

În urma Revoluției Române din 1989 cei care au pierdut au fost muncitorii. Ei sunt „marii perdanți ai revoluției, [cărora] li se cere să muncească mai repede și mai bine, ceea ce nu le place, pentru că nu sunt obișnuiți cu așa ceva.

Ei sunt confruntați cu spectrul șomajului, pe care nu l-au experimentat niciodată și acesta îi sperie și îi irită. S-au dus siguranța locului de muncă și oportunitățile speciale de educație și carieră politică de care s-au bucurat în trecut.

Pe deasupra, ei văd că adevărații beneficiari ai revoluției sunt noii oameni de afaceri și antreprenori, care câștigă repede averi și beneficiază de toate bunătățile și privilegiile societății.

Nu e de mirare că toate acestea îi fac pe muncitori să organizeze greve nu numai pentru revendicări economice, ci și pentru scopuri politice[91].


[1] Preot Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei. Interviuri, Ed. Bizantină, București, 1995, p. 20. [2] Idem, p. 11-20. [3] Idem, p. 12. [4] Idem, p. 13. [5] Ibidem. [6] Idem, p. 14. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 15. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 16. [11] Ibidem. [12] Ibidem. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 17. [15] Idem, p. 19. [16] Ibidem. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Idem, p. 20.

[20] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zareh_Baronian.

[21] Arhim. Zareh Baronian, Cuvânt despre Liturghia Bisericii armene și Liturghiile răsăritene, cu pref. de Pr. Prof. Ene Braniște, ed. îngrijită de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p. 11. [22] Idem, p. 103. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 104. [25] Idem, p. 107-108. [26] Idem, p. 109. [27] Idem, p. 110. [28] Idem, p. 111-113. [29] Idem, p. 113-118. [30] Idem, p. 116. [31] Idem, p. 117. [32] Idem, p. 118, n. 3. [33] Idem, p. 119, n. 3. [34] Idem, p. 119. [35] Idem, p. 119, n. 2. [36] Idem, p. 120. [37] Idem, p. 120-121. [38] Idem, p. 122-123. [39] Idem, p. 124-127. [40] Idem, p. 126. [41] Idem, p. 126, n. 2.

[42] Idem, p. 128-129. [43] Idem, p. 129-130. [44] Idem, p. 130. [45] Ibidem.

[46] În n. 1, p. 131, autorul ne spune că acest cuvânt „lipsește din cele mai multe ediții și traduceri ale liturghiei armene”.

[47] Aparține Simbolului niceean, cf. n. 2, p. 131. [48] Adaos împotriva apolinariștilor, cf. n. 1, p. 132. [49] Adaos împotriva gnosticilor, cf. n. 2, p. 132. [50] Cred că e adaosul traducătorului, după moda ortodoxă românească, pentru că în textul original e catolică și nu sobornicească.

[51] Arhim. Zareh Baronian, Cuvânt despre Liturghia Bisericii armene și Liturghiile răsăritene, op. cit., p. 131-132. [52] Idem, p. 133-137. [53] Idem, p. 138. [54] Idem, p. 139. [55] Idem, p. 139-141. [56] Idem, p. 147. [57] Idem, p. 150. [58] Ibidem. [59] Idem, p. 150-151. [60] Idem, p. 151-165. [61] Idem, p. 166-170. [62] Idem, p. 170.

[63] Idem, p. 171-175. [64] Idem, p. 176-177. [65] Idem, p. 178.

[66] Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, cu pref. de Teșu Solomovici, Ed. Teșu, București, 2007, 271 p. [67] Idem, p. 5. [68] Idem, p. 8. [69] Ibidem. [70] Ibidem. [71] Idem, p. 15. [72] Ibidem. [73] Idem, p. 16.

[74] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sc%C3%AEnteia.

[75] Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, op. cit., p. 54.

[76] Idem, p. 54. [77] Ibidem. [78] Idem, p. 63. [79] Ibidem. [80] Idem, p. 64. [81] Ibidem. [82] Idem, p. 157. [83] Ibidem. [84] Ibidem. [85] Idem, p. 157-158. [86] Idem, p. 228-229. [87] Idem, p. 228. [88] Idem, p. 228-229.

[89] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Frontul_Salv%C4%83rii_Na%C8%9Bionale.

[90] Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, op. cit., p. 229-230. [91] Idem, p. 266.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [32]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Scena tulburării mesei împărătești de către insectele care invadează ospățul animalelor și păsărilor este savuroasă și poate figura oricând alături de fragmente din Arap-Alb (de altfel, întregul capitol are mai multe pasaje care suportă o comparație atentă și aplicată cu stilul marelui povestitor Ioan Creangă):

După împărăteasca poruncă
toate să gătară,
fel de feliuri de mâncări,
în divuri,
în chipuri
de băuturi, pre mese să aședzară.

Fietecarile după cinstea și stepăna sa
la deosăbite mese,
cineși după neamul său și feliul să orânduiră
(că chipul întâi a trufiii
în procathedriia mesii să zugrăvește
și toată mândria
în scaunul cel mai de sus să săvârșește). /…/

Ei într-acesta chip la veseliia
ospățului aședzindu-să
și în tot feliul de dezmierdări desfătându-să
și acmu păharăle pre masă ades primblându-să,
cineși pre monarhul său
cu nespuse laude și colachii în ceriuri înălța

(că vinul, în stomah intrând,
aburul la cap trimite
și aburul vinului, în cap învăluindu-să,
gândurile acoperite
și cuvintele negândite
la ivală scoate).

Și acmu la cele mai dinluntru
a voroavelor pozvolenii întrând,
cine de viteaz,
cine de credincios,
cine de vârtos
să lăuda.

Așijderea,
cine credința și priința sa,
cine vicleșugul și vrăjmășiia altuia,
cu desfrătate
și cu vinul împiedicate
voroave arăta.

Acestea încă ei bolbăind
și stropii vinului
din gura unuia în obrazul altuia sărind,
iată, de năprasnă și fără veste,
toate turmele
și neamurile
a tuturor muștelor[1] la masă nechemate
și la ospăț neîmbiiate
a vini și fără nici o sială
a să ospăta vădzură[2].

Ospățul e, fără îndoială, după tipicul celor la care prințul Cantemir a luat parte de multe ori. El însuși va face la Iași, pentru țarul Petru cel Mare, „masă frumoasă în curțile domnești”[3].

Cantemir povestește cu umorul lui Neculce și al lui Creangă și, cum spuneam și undeva mai sus, poate fi socotit primul alcătuitor de basme în versuri, înaintea lui Eminescu, Coșbuc sau Iosif (deși, ca structură psihologică, se apropie enorm de mult de Creangă):

Neamul dară muștelor, precum s-au dzis,
tot într-un suflet
și într-o inimă sculându-să
și mai mult cu focul inimii
decât cu aripile zburând
și ducându-să,
pre toate zburătoarele
și mărgătoarele
la pomenitul ospăț aflară.

Carile, mai mult de mânie
decât de foame,
în bucatele streine
și în agonisita altora ca focul în paie
și ca scânteia în iarba pucioasă

intrară.

Aceasta toți sfetnicii și senatorii
din îmbe părțile vădzind,
în mierare și ciudesă ca aceasta sta
și ce poate fi aceasta,
din cap, din umere și din ochi
semne făcându-și,
muțește întreba.

Toți de toți întreba
și cel ce să răspundză
nu era.

Albinele, viespile, muștile și alalte gloate
nicicum ceva uitându-să,
ca la bucatele și mesele sale,
fără nici o grijă, mânca,
împrăștiia
și de pre masă gios,
la furnici arunca. /…/

Iară Vulturul și Leul, de mânie,
ca beșica de vânt să împlură,
unul piui,
altul răcni,
și fietecarile cetelor
și bulucurilor sale
de războiu și de bătaie
să să gătească cu urgie porunciră.

Și „nici unul din tâlharii
în samă nebăgători să nu scape!” striga:
„Cine sint aceștea
carii de strașnice chipurile împărătești
a să s[f]ii n-au învățat?
Carii sint aceștea
ce de frica groazniciii noastre nu s-au cutremurat?

Au ieste cineva supt soare
a căruia neștiutorii a să rușina ochii
de străluminarea slăvii noastre
să nu să tâmpască?
Au ieste din fața pământului
până în țârcălamul lunii
duh ca acela carile
gând împotrivnic spre nebiruita noastră putere
să puie?

Cum mai curând dară
în unghi să-i fărâmați,
în colți să-i zdrumicați,
în labe să-i spinticați
și cu lutul și țărna să-i amestecați
și ca pravul și pulberea în vânt să-i aruncați”.

După a împăraților poruncă, cu toții îndată
de masă și veselie să lăsară
și de arme și de războiu să apucară

(că precum după răscoale
lineștea cu veseliile,
așe după veselii armele și gâlcevile
adese urmadză),

toată jiganiia cumplită colții își tociia
și toată pasirea rumpătoare
pintenii își ascuțiia.

Cucoarăle cu buciunele buciuma,
lebedele cântecul cel de pre urmă a morții cânta,
păunii, de răutatea ce videa,
în gura mare și cu jele să văieta,
șoimii ca hatmanii,
uleii ca sărdarii,
coruii ca căpitanii
pe dinaintea gloatelor și a bulucurilor să primbla,
pupădza ca ceaușii la alaiu îi aședza,
căile din fluiere șuiera,
brehnăcile înalt
pentru paza străjilor să înălța
. /…/

îndată sunete,
buhnete,
trăsnete,
plesnete,
vâjiituri
și duduituri
preste tot locul să răzsunară.

Că iuți aripile vulturilor,
brehnăcilor,
rarăilor,
șoimilor,
uleilor
și a coruilor
cu mare vâjiituri aerul despica,
leii,
urșii, pardoșii, dulăii,
ogarii și coteii,
cu unghile țărna aruncând
pulberea în ceriu spulbăra
și cu neguri de prav
luminoasă radzele soarelui astupa
.

Mânie ca aceasta vărsară,
vrăjmășie ca aceasta arătară,
gătire ca aceasta făcură,
tunară,
detunară,
trăsniră,
plesniră,
răcniră,
piuiră
și din toate părțile cu mare urgie
marile acestea jigănii
asupra micșoarelor musculițe să repedziră[4].

Dacă lucrarea aceasta ar fi fost în engleză, fără nicio îndoială că ar fi produs o operă de animație clasică.

Cantemir are o imaginație fabuloasă cu care descrie năvălirea insectelor, surprinderea, uluirea și apoi izbucnirea de mânie inenarabilă a ființelor mari, provocate prin ignorarea măreției lor, de către cele mici și aparent insignifiante; fantezie care, într-adevăr, se poate să se fi adăpat din poveștile și basmele Orientului.

Narațiunea nu primează nici acum, pentru că tabloul este alcătuit mai mult din ocheade liric-psihologice ale autorului asupra evenimentelor (insectele năvălesc „mai mult cu focul inimii/ decât cu aripile zburând” și se reped la ospățul împărătesc „ca focul în paie/ și ca scânteia în iarba pucioasă”), din gesturi care interpretează acțiunea („din cap, din umere și din ochi/ semne făcându-și,/ muțește întreba” etc.) și – mai ales – din sunete care alcătuiesc fondul sonor al scenelor ca în filmele moderne.

Un întreg concert de sunete, unele enumerate verbal („Cucoarăle cu buciunele buciuma,/ lebedele cântecul cel de pre urmă a morții cânta,/ păunii, de răutatea ce videa,/ în gura mare și cu jele să văieta,/…/ căile din fluiere șuiera; „tunară,/ detunară,/ trăsniră,/ plesniră,/ răcniră,/ piuiră”) sau interjecțional-substantival („sunete,/ buhnete,/ trăsnete,/ plesnete,/ vâjiituri/ și duduituri”), iar altele sugerate prin aliterații, creează impresia unei mari agitații.

E o operă dramatică orchestrată sonor.

Reprezentările auditive sunt mai bogate decât cele vizuale. Nu există decât o singură imagine vizuală mai semnificativă în pregătirea de bătălie: animalele scurmă cu ghiarele pământul de mânie, încât „cu neguri de prav/ luminoasă radzele soarelui astupa”.

În schimb, rezonanța faptelor dublează sonor evenimentele, sporind cu mult efectul…poetic.

Mișcările par ordonate și echilibrate, ambele tabere fiind animate de o neîndoită vehemență. În realitate, cel puțin în interiorul uneia dintre taberele combatante, este mai mult enervare, buimăceală și haos decât organizare rațională și ordonată a unui răspuns tactic.

Astfel încât buciumele, fluierele care șuiera și cântecele de lebădă alcătuiesc împreună o…simfonie de Wagner.

Și nu ne-ar mira ca un poet ca Ștefan Petică – în epoca în care romanticii simboliști (sau simboliștii încă pe jumătate romantici) ai noștri îl admirau pe Wagner – să fi lecturat opera lui Cantemir și să fi decriptat în cheie muzical-simbolistă fragmentul amintit[5].

Lupta e inegală, dar nu în defavoarea insectelor, ci a animalelor și păsărilor care nu se pot război cu ființe atât de mici și de agile, care le umilesc mândria:

În aer așijderea toate pasirile rumpătoare
(căci alalte numai privitoare
era)
cu grele trupurile ce purta
și cu mari aripile ce le otcârmuia,
în gios slobodzindu-să
și în sus râdicându-să,
repede răpegiunea ce făcea,
muștele cu puțină clătire
și într-o parte din cale ferire,
în deșert a lovi
și în zădar a ieși
o [le] făcea.

Încă de multe ori, pentru mai mare batgiocura,
pre spate le încăleca
și pintre unghi și pe supt aripi
slobode și fără primejdie zbura.

Iară când vreuna
dintr-însele în brânca a vreunii pasiri sau jigănii
a cădea să tâmpla,
cum să o strângă
și cum să o fărâme nu avea. /…/

Iară supțirele și otrăvit acul albinelor,
viespilor și a gărgăunilor
cu carile iele în locul suliții
și a sigeții să într-arma,
cât de pre lesne în palma pasirii
sau în talpa jigănii
îl înfigea,
al căruia cumplită durere
nu numai cât trupul le beșica,
ce încă până la inimă pătrundzind,
la ficați le străbătea.

Și așe muștile, după ce în aer
pre cât vrea
pre pasiri obosiia,
trântorii buciumul de înturnat cânta
și cu toatele de iznoavă
la ospăț și la masă să aședza,
nicicum a leilor
sau a altor jigănii călcături
și stropșituri
în samă băgând. /…/

Deci când jigăniile pre pământ
mai mare navală le da,
atuncea muștele, prin nări,
prin urechi, printre vine
și pre supt susiori întrându-le, să aciua.

De care lucru, nepriietinii,
nu pre atâta luptători,
pre cât scut, cetate și apărători
le era /…/.

Iară când muștele de bunăvoie le părăsiia
și mai înalt în aer să suia,
jiganiilor altă,
fără numai urletul în vânt
și trântitul cu curul la pământ nu le rămânea.

Căci muștele, de urlete a să spăriia
neînvățate
și din labele lor în văzduh depărtate
fiind, în toată nefrica și negrijea să afla,
și pre spinarea zburătoarelor
ca în carâte împărătești legănându-să
să primbla
[6].

Morala autorului: mândria celor puternici, care cred că nimic nu îi poate înfrânge, este umilită de Dumnezeu prin cele slabe ale lumii:

Pedeapsă și ocară ca aceasta
le zămisli nebuna mândrie
și dosadă ca aceasta le născu
mândra nebunie.

(Că de multe ori părerea înaltă
și tocma peste nuâri ridicată
[7],
în fundul beznii necunoștinții pohârnindu-să,
cade,
și cu cât mai cu mărime să slăvește,
cu atâta mai în prăpaste,
prăvălindu-să, să ocărește.

Asijderea, adese s-au vădzut
că lucrurile prea putincioasă
și prea vârtoasă
pre lesne a să zdrumica
și a să fărâma
încă de la cel prea slab și moale
,
precum diamantul cu plumb să lucreadză
și, cu pravul său și cu sirma fierului tăindu-să,
să despică, să rujdește
și să julește.

Moartea și peirea filului [elefantului]
șoarecele ieste,
picătura ploii
piatra găurește
și funea de teiu
cu vreme marmurile despică
.

Că lucru așe de putincios
și de vârtos
supt soare nu ieste
căruia biruință
și înfrângere să nu să dea,
încă de unde nici gândește,
nici nedejduiește).

Aședară, falnicile și trufașele dihanii,
duhurile cele înalte
și înfipte ce purta
și sprâncenele cele peste frunte ridicate
ce înălța,
cu ocara a toată lumea,
de tot gios le lăsară
și gândul într-altă socoteală
își mutară[8].

Brehnacea cea înțeleaptă extrage învățămintele acestor evenimente: nu există nimic întâmplător în lume, nimic nu se petrece fără ca Dumnezeu să îngăduie, răsplătind, prin aceasta, faptele fiecăruia.


[1] Insectelor.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 186-187.

[3] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită și glosar de Iorgu Iordan, Ed. Minerva, București, 1980, p. 201.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 187-189.

[5] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Trei poeți și-un început de secol, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 119-125, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/13/trei-poeti-si-un-inceput-de-secol/.

Sau: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/05/07/poezia-lui-stefan-petica-20/.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 189-190.

[7] Aluzie la Lucifer.

[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 190-191.