Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Personajele simbolice ale Egiptului sunt, cum spuneam, regele și magul. Regele seamănă întrucâtva cu cel din Avatarii faraonului Tlà. El intră în piramidă ca „să vad-acolo tot trecutul”. Află sau reflecția lui îl conduce la concluzia că „Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune –/ În zădar caut-al vieței înțeles nedezlegat”: în aceste două versuri este sintetizat tot poemul Memento mori. Dar este și concluzia Ecclesiastului.

Urmează apoi acele versuri care l-au intrigat atât de mult pe V. Streinu (care, de altfel, considera că întreg Egipetul este neinteligibil pentru o lectură literală): „Iese-n noapte și-a lui umbră lung-întins se desfășoară/ Pe-ale Nilului mari valuri. – Astfel pe-unde de popoară/ Umbra gândurilor régii se aruncă-ntunecat”.

„Gândurile-regi” (legate semantic de „régia gândirii”[1] (Mureșanu)), ca și „gândurile oi-de-aur” aparțin reflecției asupra istoriei. Regelui egiptean „i se rumpe,/ A lui suflet, când privește peste-al vremurilor vad”. Magul dezlănțuie sfârșitul acestei civilizații, ca răsplată împotriva „unei ginți, ce fără viață-ngreuia pământul stors”.

Tabloul Israelului antic este definit de poezie și de…dramă. După poezia stelară a Egiptului, urmează cea a lui David cu „arfa-i sunătoare” și a lui Solomon, „poetul-rege”, cu o „psalmodică gândire”. Acesta „cânta pe împăratul în hlamidă de lumină” (a se vedea psalmul vesperal 103, 2, în care Dumnezeu, Creatorul lumii, este „îmbrăcând lumina ca pe un veșmânt”[2]) și „Soarele [Dumnezeu] stetea pe ceruri ascultând cântarea-i lină”.

Cântarea încetează odată cu pedeapsa pentru păcate („și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare” – o altă prelucrare a unor versete din Ps. 136), templul este dărâmat de cuceritorii romani ai Ierusalimului și „Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă”…

Eminescu n-a trecut însă ușor pe lângă Solomon, cu a sa „psalmodică gândire”, cu atât mai mult cu cât Ecclesiastul era modelul însuși al Panoramei deșertăciunilor. La acesta fac aluzie și versurile Luceafărului: „Cere-mi – cuvântul meu dentâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”, Solomon fiind cel care a cerut de la Dumnezeu înțelepciune, când ar fi putut să ceară orice altceva[3].

În poemul Cărțile, Eminescu declară că are, în poezie, trei maeștri, „trei izvoară/ Din care toată mintea mi-o culeg”: Shakespeare, apoi „un înțelept” și, în fine, „un alt maestru care viu mă ține” și care este iubita. Înțeleptul menționat ar putea fi Solomon, întrucât: „cu-acela iară/ Problema morții lumii o dezleg” – înțelegând că deșertăciunea alergării seculare după umbră și vis are un final (dacă nu, atunci este autorul Apocalipsei).

În Parimiele lui Solomon, Cuvântul Creator al lumii este ipostaziat ca Înțelepciunea: „Domnul m-a zidit pe mine la începutul căilor Lui, întru lucrurile Lui. Mai înainte de veac m-a întemeiat, în[tru] început. Mai înainte să facă pământul și mai înainte să facă abisurile [și] mai înainte să iasă izvoarele apelor. Mai înainte să fie întemeiați munții și mai înainte de toate dealurile, [Dumnezeu] mă naște pe mine. Domnul a făcut țările și [locurile] cele nelocuite și înălțimile locuite, cele de sub cer. [Și] când pregătea cerul, eram împreună cu El. Și când punea la o parte tronul Lui peste vânturi. Când tari îi făcea pe norii cei de sus și ca neclintiri punea izvoarele cele de sub cer și tari făcea temeliile pământului. Eram lângă El unit. Eu eram [cu] care [El] Se bucura în timpul zilei și mă veseleam în fața Lui în toată vremea, când [El] Se veselea sfârșind lumea și Se veselea în[tru] fiii oamenilor” (Par. lui Sal. 8, 22-31)[4].

Se poate ca poetului să-i fi reverberat ecouri din acest pasaj acel imn vedic al creațiunii, fapt care l-ar fi putut îndemna să-l traducă și să-l prelucreze. Înțelepciunea este primordială și de aceea înțelepții (geniile) sunt cei care se apropie, mai mult sau mai puțin, de Dumnezeu.

Cugetarea bizantină consideră că fragmente precum cel de mai sus, din Pilde, întrebuințează o exprimare poetică, care e specifică unora dintre cărțile biblice. Tradiția ortodoxă, spre deosebire de cea gnostică, susține că Înțelepciunea este aici Dumnezeu-Cuvântul (și că naștere înseamnă nașterea Lui din veci, din Tatăl), și nu o creatură, Sofia.

Convingerea mea rămâne că Eminescu nu era preocupat de validarea unei viziuni gnostice, cât mai degrabă de ilustrarea poetică și alegorică a personalității sale antagonice: Hyperion-Luceafărul, prin natura sa, întrupează sfințenia trecutului, respectul și dragostea pentru ordine și armonie, iar prin forța conjuncturii istorice contemporane ilustrează insurgența unui veac al frondei totale, rebeliunea prezentului (sugerând totuși că s-ar putea sprijini/ confunda cu un braț al crucii):

„Ca un demon El veghează,/ Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază /…/ El răscoală în popoare a distrugerii scânteie/ Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele. /…/ El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/ Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe./ El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară/ În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,/ Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,/ Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară” (Înger și demon)[5].

[1] „Cuvântul poetic régia folosit de Eminescu apare la Heliade, fără niciun dubiu cu sensul de regat. În altă parte este folosită sintagma régia fantasmelor”, consideră Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei…, op. cit., p. 149, n. 1.

Suntem însă, mai degrabă, de acord cu Gh. Tohăneanu că régia este un substantiv (cu etimonul în Eneida lui Vergiliu și în Metamorfozele lui Ovidiu) care înseamnă palat și că régia gândirii semnifică: palatul gândirii. A se vedea  G. I. Tohăneanu, Eminesciene…, op. cit., p. 99-105.

Autorul adaugă și faptul că „între regia (citiți: palatul) gândirii și încăperile gândirii [Călin] se așterne, astfel, o punte semantico-stilistică rezistentă”.

Dar încăperile gândirii este o imagine plastică ce are izvor isihast – vom mai vorbi.

[2] Cf. Psalmii liturgici, traducere și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Eminescu combină un verset din Psalmi (103, 2), în care este vorba de Dumnezeu, „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”, și alte două versete din Evanghelia lui Matei (cap. 27, v. 28 și 31), în care Hristos este dezbrăcat de hainele Lui de către ostași și îmbrăcat cu „o hlamidă roșie” (cf. The Byzantine Greek Text [BYZ]). Procedând astfel și numindu-L pe Dumnezeu „împăratul în hlamidă de lumină”, poetul Îl consideră pe Hristos ca fiind Cel desemnat de către psalmist, în psalmul creației 103, ca Cel ce se îmbracă „cu lumina ca și cu o haină”.

Termenul hlamida apare în Scriptură doar de trei ori (II Mac. 12, 35 [cf. Septuaginta] și Mt. 27; 28, 31), între care de două ori la Matei cu referire la mantia purpurie în care a fost îmbrăcat Hristos de către soldații romani. Asocierea cu Ps. 103 e posibil să mai fi fost făcută cândva anterior, dacă ne gândim că, în cântările Triodului, din Săptămâna Mare și mai ales în cele din Joia Mare, se face în permanență referire la Hristos Creatorul lumii care este acum răstignit: „Cel ce a făcut lacurile, izvoarele și mările […], S-a încins cu ștergar și a spălat picioarele ucenicilor…”; „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. […] Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori (Triodul, op. cit., p. 583, 610). Porfira mincinoasă este „hlamida roșie” (Idem, p. 613).

A se vedea și ceea ce am spus în Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 698-700, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[3] „La Ghibeon însă S-a arătat Domnul lui Solomon noaptea în vis și a zis: Cere ce vrei să-ți dau! Și a zis Solomon: […] Dăruiește-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte și să judece pe poporul Tău și să deosebească ce este bine și ce este rău […] Și I-a plăcut Domnului că Solomon a cerut aceasta. Și a zis Dumnezeu: Deoarece tu ai cerut aceasta și n-ai cerut viață lungă, n-ai cerut bogăție, n-ai cerut sufletele dușmanilor tăi, ci ai cerut înțelepciune, ca să știi să judeci, iată eu voi face după cuvântul tău; iată, eu îți dau minte înțeleaptă și pricepută, cum niciunul n-a fost ca tine înaintea ta și cum nici nu se va mai ridica după tine” (III Regi 3, 5-12, Biblia 1988).

[4] Cf. Parimiele lui Salomon, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/29/parimiele-lui-salomon/.

Într-una din strofele/ cântările Sfântului Andrei Criteanul, se precizează: „Cu cuvântul am făcut cerul și pământul, că eram împreună cu Tatăl; și cu cuvântul port toate, ca un Cuvânt și Înțelepciune, putere și chip, împreună-locuitor și întocmai lucrător [cu Tatăl]”, cf. Triodul, op. cit., p. 555.

[5] Lui Gherea i se părea însă că poetul nu a fost destul de revoluționar: „În Byron, de pildă, cu tot decepționismul lui, cu toată neîncrederea într-o viață fericită a omenirii, puterile vii, energia uriașă ce clocotește în vinele lui se dă pe față în creațiunea-i poetică, și în revolta lui auzim strigări cari cheamă la răscoală, strigări cari îndeamnă la luptă, la împotrivire. Revolta lui Eminescu e pasivă, melancolică, o revoltă care mai degrabă ar putea să adoarmă puterile vii ale tinerimii, dacă tinerimea ar cădea cu totul, fără critică, sub înrâurirea lui.

Ne e temă că mulțimea de tineri slabi de fire, cari și așa n-au destulă putere de împotrivire în fața unei vieți în care se cere putere și statornicie bărbătească și ideal înalt, vor fi dezarmați; și mai multă teamă ne este că mulți tineri vor fi și mai dezarmați prin plângerile tânguioase ale poetului, prin retragerea lui din luptă, prin sfaturile ce le dă: «Și de plânge, de se ceartă,/ Tu în colț petreci în tine»” etc., cf. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, op. cit., p. 139.

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Există un perimetru destul de larg, care cuprinde atât vestul cât și răsăritul Europei, în care s-ar putea integra atât interesul lui Eminescu pentru istoria foarte veche a umanității, cât și modalitatea aducerii ei în scenă. Iar filiera literaturii române vechi, într-un cadru ce utiliza deformarea procustiană (Mircea Scarlat), rămâne un traiect încă necercetat în întregime, în amploarea sa deformatoare asupra literaturii moderne (eu am studiat, până în prezent, numai impactul asupra poeziei, în cartea mea, Epilog la lumea veche, în 6 volume: aici), căreia credem că i-a modelat matricea stilistică.

Întorcându-ne la Egiptul din Memento mori, după o expunere mirifică a naturii, descoperim două realități esențiale ale Egiptului, reprezentate de personaje-cheie: regele și magul.

Mai înainte de-a vorbi despre ele însă, avem impresia că Eminescu prevestea teoria morfologilor culturii Spengler și Frobenius, cât și pe cea a „matricii stilistice”[1] și a „orizontului misterului și al revelării”[2], aparținând lui Blaga. Din peisajul Egiptului ne impresionează referințele la „câmpii cuprinși de maur” (noaptea maură egipteană), la „cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur”, la felul cum „ies stelele din strungă” (adevărată „zariște cosmică”[3]), apoi „palmii [palmierii] risipiți în crânguri” și „flamingo cel roșu”.

„Un cosmos special se formează în jurul unei imagini speciale în momentul în care un poet hărăzește imaginii un destin de măreție”[4]. Astfel, faptul că „ies stelele din strungă” (cuvânt românesc foarte vechi – să recunoaștem o autohtonizare a peisajului în stilul lui Dosoftei? –, denumind țarcul oilor sau poarta țarcului, alteori însemnând defileu sau strâmtoare/ trecătoare, dar aici suntem în câmpia Nilului și cred că poetul avea în vedere primul dintre sensuri, chiar dacă strunga e vecină cu piramida) este de natură să-mi sugereze o altă formă de limbaj codificat utilizat de Eminescu.

Nu numai istoria își etalează hieroglifele, dar și relieful și formele naturii nu sunt decât alte rune care așteaptă să fie descifrate, citite de un lector avizat. Undeva mai devreme, în cartea de față, descopeream, în versurile eminesciene, semnificația turmelor de stele care se adună pe cer ca într-un staul. Poetul nu a ales ca această panoramă celestă („cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur” și „ies stelele din strungă”) să fie definitorie pentru Egipt, fără să urmărească semnificații aparte.

Încercând mai devreme să intuiesc o autohtonizare a peisajului, nu mă pot opri să nu remarc imaginile în care se plasticizează timpul istoric: „templul unde secolii se torc”, „roat-a vremei”, „codrii de secoli, „ies stelele din strungă”, „al vremurilor vad”. Universul pare un sat cosmic, cu fusul vremii învârtindu-se, cu izvoarele timpilor căzând pe roată în vad și cu stelele veșniciei arzând peste pădurile timpului.

Nu cunosc nicio altă încercare poetică de a configura un spațiu personalizat al timpului, de a conferi materiei volatile a temporalității o imagine cosmică și în același timp casnică/ domestică. Aici cronologia îmbracă formele creației și nu creația îmbracă formele timpului. E o stratagemă poetică de stagnare a timpului sau o traducere eminesciană (antemergătoare modernismului) a sentimentului că „veșnicia s-a născut la sat” (L. Blaga, Sufletul satului).

Istoria parcă se oprește în loc, acolo unde vrea poetul.

Eminescu judecă lumea în perimetrul orizontului său stilistic și vizionar. Deși peisajele se individualizează geografic, fizionomia temporală e una rustică, de-o rusticitate ancestrală. Iar imaginea poetului ca păstor întregește tabloul patriarhal. Timpul capătă o consistență picturală și etnic-geografică, se reliefează istoric, iar elementul arhaic îi patentează valoarea. Acesta este, putem zice, „timpul” care „devine vecinicie” (Scrisoarea I, Memento mori).

[1] Lucian Blaga, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, op. cit., p. 169 ș. u.

[2] Lucian Blaga, Trilogia culturii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, 1994, p. 38.

[3] Idem, p. 15.

[4] Gaston Bachelard, Poetica reveriei, traducere din limba franceză de Luminița Brăileanu, prefață de Mircea Martin, Ed. Paralela 45, București, 2005, p. 180.