Praedicationes (vol. 16)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Toți Sfinții, iubiții mei, revarsă în noi harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, adică trecut prin ființa lor. Și, dându-ne nouă harul lui Dumnezeu, pe care îl au de la El, ei ne dăruie și modul în care îl simt ei, Sfinții Lui. Cu atât mai mult Maica lui Dumnezeu ne dăruie nouă harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, trecut prin ființa ei, ca să simțim, în revărsarea de har dăruită nouă, și iubirea ei și curăția ei și sfințenia ei și grija ei față de noi (p. 8).

Așadar, iubiții mei, avem un rugător în cer pentru noi, care este dintre noi, din neamul nostru românesc, și el ne dorește tot binele! Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, alături de toți Sfinții români știuți și neștiuți de către noi, se roagă pentru luminarea și mântuirea noastră! Iar evlavia noastră față de ei este spre folosul nostru veșnic, pentru că ei ne ajută prin rugăciunile lor cele pline de iubire față de noi (p. 17).

Și mă uit mereu la tineri și la tinere, la acești oameni frumoși, care arată bine, și care sunt ca niște flori înflorite, care se cred netrecătoare pe acest pământ. Se uită mereu în oglindă, se aranjează, sunt conștienți de tinerețea și de frumusețea lor, dar fac abstracție de ziua de mâine. Însă tinerețea care se crede nemuritoare, care face abstracție de ziua de mâine, e o tinerețe mahmură. E o tinerețe care nu s-a trezit, care nu și-a dat încă seama de cât de evanescentă e viața noastră. Pentru că viața noastră e pentru a ne împodobi duhovnicește, pentru a ne curăți interior și nu pentru a salva aparențele. Tinerii trebuie să fie bătrâni la minte, să fie înțelepți! Iar bătrânii trebuie să fie supli la minte, cu entuziasm tineresc! Căci tinerețea trebuie să trăiască cu Dumnezeu, iar bătrânețea să se împlinească numai în El (p. 74-75).

Și dacă cunoști, din tine însuți, prezența și lucrarea Duhului Sfânt, adică a slavei Dumnezeului nostru treimic, care coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt în viața celor credincioși, atunci o poți vedea și în viața și în cuvintele altora. Pentru că Duhul Sfânt ne luminează spre a înțelege lucrarea Sa din noi și din confrații noștri întru credință, după cum ne luminează cu privire la falsa spiritualitate a celorlalți. Pentru că de la El știm să deosebim experiențele bune de cele rele, înșelătoare (p. 79).

Tot în a 3-a rugăciune a Vecerniei, vorbindu-se despre relația Fiului cu Duhul Sfânt, ni se spune că Duhul Cel bun este al Fiului. Și aceasta, pentru că Duhul Sfânt, „Care din Tatăl purcede” [In. 15, 26, BYZ], Se odihnește în Fiul și conlucrează cu Fiul și cu Tatăl întru toate (p. 85).

Căci, la Cincizecime, limbile Sfinților Apostoli „au fost înțelepțite pentru slava cunoașterii de Dumnezeu”. Dar și la Cincizecimea personală, la Botez, noi am fost luminați de slava Lui și umpluți de har, pentru ca să fim propovăduitorii voii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu acest lucru cere de la noi: ca să fim învățători ai bunei credințe și ai evlaviei celei dumnezeiești pentru toți cei care doresc să Îl cunoască pe Dumnezeu și să Îi slujească Lui împreună cu noi (p. 88).

Fiecare Sfânt are povestea lui de viață, are traseul său unic, are propriul său drum cu Dumnezeu prin care s-a mântuit. Cine l-a ajutat, cine l-a format, cine l-a ispitit, cine l-a cinstit, ce a citit, cum s-a rugat, cum a trăit și a adormit: sunt detalii pe care le vom afla citind viețile lor. Iar eu, pe fiecare zi, aflu noi și noi detalii din viețile Sfinților și viața mea se îmbogățește enorm. Fără ei, fără Îngerii, Sfinții, geniile și marii oameni ai istoriei, viața mea ar fi fost foarte săracă în idei, sentimente și înțelegeri existențiale (p. 93).

Continuă să citești Praedicationes (vol. 16)

Istoria literaturii române (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

Cuprins

Țiganiada: introducere (4-37) / Asemănări între Budai-Deleanu și Heliade (38-63)/ Țiganiada: tradiție și inovație (64-126)/ Fragii ca sugestie erotică la Budai-Deleanu și Ion Barbu (127-132)/ Există în Țiganiada germenii romanului românesc? (133-137)/ Așteptând romantismul. Între Divanul și Memento mori: Reporta din vis (138-204).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andreas, Apostolul României [30 noiembrie 2020]

Iubiții mei[1],

Apostolul României, Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας], e Ucenicul direct al Domnului. E Cel întâi chemat [ὁ Πρωτόκλητος][2] la apostolat. Tocmai de aceea, Biserica României e Biserică apostolică, e Biserică din primul secol al creștinătății, iar poporul român s-a născut și a dăinuit în istorie ca unul eminamente creștin. Și pentru că poporul acesta s-a născut și a trăit aici două milenii, arheologia românească ne prezintă foarte multe amănunte surpriză despre viața și credința strămoșilor noștri și, cu siguranță, o să ne bucure și prin alte descoperiri de excepție.

Bisericile, Crucile, lucrurile bisericești de tot felul din vechime, pe care le folosim în cult, se găsesc peste tot în România și în muzeele românești, încât putem să le vedem în toată autenticitatea lor. Iar migala, specializarea cu care au fost făcute, ne vorbesc despre iubirea strămoșilor noștri pentru Dumnezeu, dar și despre măiestria lor meșteșugărească.

În vara asta, când am revizitat Muzeul de Istorie și Arheologie din Constanța, m-am minunat la tot pasul de obiectele din lut și din sticlă și din fier și din argint și din aur pe care le vedeam expuse. Toate păreau de parcă ar fi fost făcute ieri, nu acum 1.800-2.000 de ani în urmă. Mi-ar plăcea ca să fie reactualizate și introduse în comerț diverse lucruri din vechime, ca spre exemplu Cruci, opaițe, vase de lut, vase de lemn, sarcofage de piatră din primele veacuri ale erei noastre. Pentru că astfel am vedea că ele pot sta alături de cele ale noastre, de azi, cu foarte multă naturalețe. Fiindcă ieri, ca și azi, servesc la aceleași nevoi reale ale oamenilor și nu sunt lucruri în plus.

Iar arheologia românească ne arată stratul păgân al secolelor anterioare erei creștine, cu zeitățile lor, dar și identitatea profund creștină a poporului român odată cu evanghelizarea sa de către Sfântul Andreas și urmașii lui de aici. Căci de la peștera Sfântului Andreas, aflată lângă localitatea Ion Corvin, din județul Constanța, unde a trăit și a propovăduit el[3], s-a revărsat viața creștină pe pământul românesc. Pentru că Sfântul Andreas a întemeiat Biserica românească odată pentru totdeauna și prezența Bisericii lui Dumnezeu aici o găsim la tot pasul.

Cetatea Tomis [Tόμις] din vechime, Constanța de azi[4], a fost locul unde trăia Episcopul Dobrogei. Din secolul al 4-lea d. Hr., Tomis devine reședința Mitropoliei Scitiei[5] și orașul se numește Constantiana, în cinstea Sfântului Împărat Constantinus cel Mare[6].

Pe gema de la Potaissa (astăzi orașul Turda, din jud. Cluj) stă scris: „᾽Ι(ησοῦς) Χ(ριστὸς) Θ(εοῦ) Υ(ἱὸς) Σ(ωτήρ) [Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul]”[7]. Și Mântuitorul nostru este prezentat aici ca Păstorul cel bun, care are pe umărul Său pe oaia cea pierdută și aflată, pe oaia cea mântuită[8]. Adică firea noastră cea omenească, pe care Și-a asumat-o întrupându-Se din Preacurata Fecioară Maria.

(fotografie)

Donariul de la Biertan, din jud. Sibiu, din secolul al 4-lea, conține monograma XP, grecească, adică Hr, prescurtarea numelui Hristos[9].

Și mă bucur mult că monograma XP – integrată în cerc și însoțită de literele Α și Ω –, a fost reactualizată și se află pe Crucea Sfântului Dumitru Stăniloae, dar și pe Crucea Părintelui Ion Bria din Cimitirul Mănăstirii Cernica[10].

(două fotografii)

La Sucidava (în cartierul Celei din Corabia, jud. Olt), în 1965, s-au descoperit inscripții și monograme creștine, executate cu vopsea, pe amfore bizantine[11]. Iar inscripțiile găsite sunt acestea: „Maria L-a născut pe Hristos”, „Hristos Dumnezeu”, „Alfa și Omega”, „Dumnezeu ajută”, „Dumnezeul Cel preastrălucitor”[12], fiecare inscripție fiind o mărturisire de credință sau o exprimare teologică. Pentru că strămoșii noștri, ca și noi, își asumau teologia Bisericii și o exprimau în viața lor de zi cu zi.

Biserica Ortodoxă Rusă consideră anul 988 ca an al convertirii poporului rus la dreapta credință[13]. În anul 870, Biserica Ortodoxă Bulgară fusese considerată ca Biserică autonomă sub conducerea Patriarhiei de Constantinopol[14]. Iar Sfântul István cel Mare, Întemeietorul Regatului Ungariei și primul Rege creștin al maghiarilor a adormit pe 15 august 1038 la Alba Regia, în Ungaria[15]. Pentru că atât rușii, cât și bulgarii, cât și ungurii s-au creștinat la sfârșitul mileniului întâi și începutul mileniului al doilea, nefiind creștini de la început, din primul secol al Bisericii, ca poporul român. Și asta ne face să fim foarte recunoscători lui Dumnezeu! Pentru că noi am mers în ritmul Bisericii de la început, învățând în fiecare secol ascultarea de Dumnezeu și preaslăvind facerile Lui de bine în viața noastră.

Nu, Biserica nu ar fi dăinuit peste veacuri, dacă oamenii ar fi fost delăsători! Dacă strămoșii noștri n-ar fi fost oameni ascultători și muncitori și mult milostivi față de Biserică, nu am fi avut astăzi Biserică pe pământ românesc. Dar tocmai pentru că ei au fost foarte credincioși și ascultători de Dumnezeu, noi ne bucurăm astăzi de consecințele virtuților lor și de răbdarea lor cea prea mare. Pentru că au apărat Biserica lui Dumnezeu și au trăit în ritmul ei, aducând-o până azi, în vremea noastră.

Martin Luther, spre exemplu, e considerat de urmașii lui ca „un mare reformator al Bisericii”. Ca unul care a dus-o „pe calea cea bună”. Dar el, în fapt, este un eretic al ereticilor romano-catolici. Biserica Romano Catolică, cea căzută de la dreapta credință în 1054, l-a considerat un eretic al ei pe Luther în 1521[16]. Iar Luther nu s-a sinchisit de lepădarea lui din romano-catolicism, pentru că și-a format propria lui „biserică” și a spus că aceasta e „Biserica lui Dumnezeu”. Și el și-a format „biserica” după propria lui teologie eretică, la fel cum a făcut și Calvin mai apoi și toți ceilalți creatori de „biserici”. Pentru că infatuarea lor demonică a contat mai mult decât orice iubire față de Dumnezeu și față de Biserica Sa.

Însă în spațiul românesc, cu harul lui Dumnezeu, noi nu am avut astfel de sataniști travestiți în „mari teologi”. Ci poporul român a rămas în Biserica lui Dumnezeu, în Biserica Cincizecimii, până au venit în spațiul românesc eretici din alte părți ale lumii. Și aceștia i-au dislocat, prin ereziile lor, pe frații noștri și i-au făcut să își piardă mântuirea lor.

De aceea, astăzi, noi suntem puși în fața pluralismului confesional și religios în România. Îl vedem la tot pasul, nu ne luptăm cu cei de alte credințe, nu le facem rău, dar nici nu consimțim interior cu ereziile lor, cu modul lor non-eclesial de existență. Pentru că noi ne hrănim din viața dumnezeiască și din teologia cea preasfântă a Bisericii lui Dumnezeu și nu dorim să le amestecăm cu murdăria necredinței.

Noi vrem să trăim și să murim ca și părinții noștri: în Biserica lui Dumnezeu, ca creștini ortodocși, care iubim această țară și muncim pentru ea, pentru viitorul ei creștin.

Pentru că Apostolul nostru, al românilor, ne-a învățat să trăim, dar să și murim pentru credința noastră. Căci după ce a evanghelizat România, Ucraina, Rusia, el a predicat în Tracia, a întemeiat Biserica în Bizantium, în viitorul Constantinopol, și a fost martirizat la Patra [Πάτρα], în Grecia, pe o Cruce în formă de X, în anul 60[17]. Sfântă Cruce care a ajuns până astăzi în mod fragmentar, care este din lemn de măslin și care se păstrează acolo unde el a fost martirizat[18].

(fotografie)

Și tot ceea ce noi avem de la Sfinții noștri Părinți sunt izvoare de har și de luminare pentru noi. Fiindcă ei lucrează –  prin lucrurile lor și prin cărțile lor și prin Sfintele lor Moaște și prin Viețile lor și prin rugăciunea lor neîncetată pentru noi – foarte profund în viețile noastre.

Și noi simțim din plin acest lucru! Simțim rugăciunile lor și ajutorul lor neîncetat în viața noastră. Căci ei ne ajută în fiecare zi să ne mântuim și să ne sfințim viața noastră.

Ziua Bisericească a României e ziua de astăzi: ziua de pomenire a Sfântului Apostol Andreas, Luminătorul României.

Ziua de mâine e Ziua Națională a României, când sărbătorim unitatea noastră națională, a românilor de aici, din țară, și de pretutindeni.

Și pe aceste două zile sfinte trebuie să le împreunăm în viața noastră și să le iubim mult, pentru că suntem ortodocși și români în același timp. Adevăratul românism e cel care s-a plămădit în 2.000 de ani de viață eclesială. Nu poți fi român cu adevărat, dacă nu ești și creștin cu adevărat. Pentru că românul e creștin și viața creștină e viața românilor.

De aceea, pe aceste două zile trebuie să le trăim în Biserică, să le trăim bisericește, și să ne bucurăm înaintea lui Dumnezeu cu cuviință. Pentru că El e Cel care ne întărește pe noi să rămânem statornici în viața și în mărturisirea Bisericii Sale, lăudându-L în veci pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Dumnezeul mântuirii noastre. Amin!


[1] Începută la 12. 35, în zi de marți, pe 24 noiembrie 2020. Soare, 11 grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Peștera_Sfântului_Andrei.

[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Constanța.

[5] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhiepiscopia_Tomisului.

[6] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_creștinismului_în_România.

[7] Cf. https://www.dervent.ro/s/i/index-Inscr.POTAISSA.html.

[8] A se vedea: https://www.europeana.eu/ro/item/22/_2215. Unde avem redată gema: (fotografie).

[9] Datele și fotografia sunt din această pagină: https://ro.wikipedia.org/wiki/Donariul_de_la_Biertan.

[10] Preluate din articolul de aici: https://ortodoxiatinerilor.ro/fotografii/fotografii-manastiri/18886-plimbare-cimitir-cernica.

[11] Dumitru Tudor, Exspectatus Bujor, Ana Matrosenco, Sucidava V. A noua (1956), a zecea (1957) și a unsprezecea (1958) campanie de săpături arheologice la cetatea de la Celei (r. Corabia, reg. Craiova), în rev. Materiale și cercetări arheologice, vol. 7, Ed. Academiei RPR, București, 1961, p. 480, cf. https://www.persee.fr/doc/mcarh_0076-5147_1961_num_7_1_1658.

[12] Redate în limba greacă în Simona Lazăr, Cătălin Sîrbu, Descoperiri arheologice privind răspândirea Creștinismului în Oltenia, p. 3, 4, 5 în format Word, cf. https://www.academia.edu/41997204/Descoperiri_arheologice_privind_răspândirea_creştinismului_în_Oltenia.

[13] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Creștinarea_Rusiei_Kievene.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Primul_Țarat_Bulgar#Creștinarea.

[15] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Ungariei#Începutul_creștinării și https://ro.wikipedia.org/wiki/Ștefan_I_al_Ungariei.

[16] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Andrew_the_Apostle și https://en.wikipedia.org/wiki/Patras.

[18] Cf. https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/crucea-sfantului-apostol-andrei, de unde am preluat și fotografia.

Predică la Duminica a XXX-a după Cincizecime [2020]

Iubiții mei[1],

„poruncile lui Dumnezeu sunt medicamentele care tămăduiesc bolile”[2] noastre sufletești și trupești. Sunt medicamentele care ne vindecă și disciplinările vieții noastre care ne îndreaptă viața. Pentru că „cel ce ține poruncile [lui Dumnezeu]…este păzit de acelea”[3], de poruncile Lui. Căci cel ce ține poruncile Lui învață cum să trăiască după voia Lui, învață cum să fie cu Dumnezeu tot timpul și e păzit de El tot timpul.

Căci poruncile Lui ne umplu de slava Lui, de prezența Lui în viața noastră. Poruncile Lui ne duc la El, la relația veșnică cu El și ne fac robii Lui ascultători pentru veșnicie. Dar dacă poruncile sunt înțelese ca fiind rupte de El și ca neducând la El, atunci ele nu au nicio finalitate reală. Iar cine nu ascultă de El pentru a fi cu El pentru veșnicie, nu împlinește de fapt nicio poruncă a Lui. Căci poruncile Lui sunt căi sfinte și mântuitoare care duc la El și care ne unesc cu El pentru veșnicie.

De aceea, Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], care a pus problema păzirii poruncilor dumnezeiești, nu ne-a vorbit despre o morală în sine, fără finalitate teologică, ci despre teologia mântuirii noastre. Căci poruncile lui Dumnezeu sunt o teologie practică, prin care noi ne facem creștini, prin care noi Îi urmăm lui Hristos Dumnezeu întru toate, prin care noi ne facem oameni duhovnicești.

De aceea, „să nu preacurvești, să nu omori, să nu furi, să nu mărturisești mincinos, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” [Lc. 18, 20, BYZ], să ierți aproapelui tău întotdeauna, să iubești pe vrăjmașii tăi, să faci bine oricui îți cere, să fiți Sfinți întru toate ale vieții voastre și toate celelalte porunci ale lui Dumnezeu au de-a face cu mântuirea noastră. Pentru că ele ne schimbă pe noi interior și ne fac să fim proprii Lui.

Dacă ne curățim mereu de gândurile desfrânate, de lăcomie și de răutate, dacă nu dorim răul nimănui, dacă nu punem piedici vieții nimănui, dacă îi cinstim și îi respectăm pe oameni, dacă îi iubim și îi ajutăm continuu, atunci lăsăm slava lui Dumnezeu să coboare în noi și să rămână în noi. Pentru că poruncile Lui sunt cele care ne umanizează continuu și ne țin în relația vie cu Dumnezeu. Așa cum și noi comunicăm mereu cu cei din familie și cu prietenii noștri și ceea ce ne spunem unii altora reprezintă iubirea și prietenia dintre noi.

Pentru că poruncile Lui nu sunt doar cuvintele Lui pentru noi, ci sunt un mod de-a fi. Un mod divino-uman de viețuire, care ne împlinește în mod deplin. Pentru că, împlinind poruncile Lui, noi ne îndumnezeim continuu prin ele, devenim duhovnicești datorită lor, adică proprii relației reale cu Dumnezeu.

Știm ce Îi place și ce nu Îi place datorită lor. Știm, datorită poruncilor Lui, cât de sensibilă și de profundă trebuie să fie viața noastră, cât de atentă și de curată, cât de sfântă trebuie să fie. Pentru că toate poruncile Lui ne fac oameni buni și profunzi, dar, în același timp, foarte iubitori și atenți cu semenii noștri.

Căci „chemarea omului [e aceea] de a-i cuprinde în sine pe toți oamenii și întreaga existență divino-umană”[4], adică întreaga viețuire duhovnicească.

– Și cum putem să îi cuprindem pe toți oamenii în viața noastră duhovnicească?

– Prin aceea că îi iubim pe toți și ne rugăm pentru mântuirea tuturor oamenilor. Iar iubirea și rugăciunea și ajutorarea oamenilor nu ne strică starea noastră duhovnicească, ci ne-o intensifică, pentru că facerea de bine e o adâncire continuă a noastră în viața cu Dumnezeu. Binele pe care îl facem altora ne umple de dorința de a face și mai mult bine, căci ne umple de și mai mult har, de și mai multă înțelepciune dumnezeiască. Pentru că binele nu ne sleiește de putere, ci ne umple de putere dumnezeiască. Binele ne întărește, ne fortifică interior, ne curățește, ne luminează, ne sfințește continuu, ne smerește continuu. Căci cine crește în sfințenie, crește deopotrivă și în smerenie și în atenție și în delicatețea față de toți oamenii.

Și „atunci când omul se smerește pe sine și redobândește fireasca sa raportare la Dumnezeu, [aceea cu care el a fost creat de Dumnezeu], atunci este înlăturată opoziția [dintre suflet și trup] care există înăuntrul său [odată cu căderea omului în păcat], se împacă cu sine și trăiește viața în virtutea cea potrivită cu firea”[5] umană. Pentru că poruncile Lui sunt toată virtutea noastră și ele sunt cu totul compatibile cu firea noastră, cea zidită de Dumnezeu, care a fost zidită cu totul bună. Poruncile Lui sunt pentru a ne sfinți continuu firea noastră, cea creată bună de către El și care se împlinește numai prin bine.

De aceea, dacă resimțim poruncile Lui ca pe o corvoadă, ca pe o greutate neplăcută sau ca pe ceva nenecesar pentru noi, greșim profund. „Căci jugul Meu [este] bun [Ὁ γὰρ ζυγός Μου χρηστός] și povara Mea este ușoară [καὶ τὸ φορτίον Μου ἐλαφρόν ἐστιν]” [¨Mt. 11, 30, BYZ].

Domnul nu neagă asceza noastră, asceza mântuirii noastre, pentru că asceza este jugul [ζυγός] sau povara [φορτίον] Lui! Dar El ne spune aici că noi nu ducem jugul sau povara Lui de unii singuri, nu ne nevoim ca și când am fi singuri, ci ne nevoim împreună cu El. Pentru că El, prin slava Lui cea prea bună, ne umple de bunătate dumnezeiască viața noastră și ne face asceza să pară ușoară, să pară lipsită de greutate prin mângâierile Sale cele dumnezeiești. Căci El trăiește, El suferă, El poartă toată greutatea vieții noastre dimpreună cu noi, ușurându-ne povara, greutatea ascezei la tot pasul.

Tocmai de aceea, asceza noastră e paradoxală: cu cât este mai plină de greutăți, de osteneli și de chinuri, cu atât mai mult este plină de minuni, de simțiri, de luminări și de vederi dumnezeiești. Pentru că El, Dumnezeul mântuirii noastre, Se arată prea minunat în fiecare clipă a vieții noastre, răsplătind înmiit orice suferință și durere pe care noi le suportăm cu credința în El.

De aceea, experimentând pe viu, zi de zi, poruncile Lui, înțelegem că nu putem fi nepăsători față de niciuna dintre ele. Iar viața și slujirea Bisericii e plină de poruncile Lui. Fapt pentru care, dacă încercăm să fim tot mai mult nevoitori ortodocși și tot mai mult slujitori zilnici ai lui Dumnezeu, înțelegem că trăirea și actualizarea continuă a poruncilor Lui e însăși viața creștină. Căci viața creștină e voia Lui, pe care, asumând-o, devine viața noastră. Viața noastră de zi cu zi, în care ne bucurăm să fim cu Dumnezeu și să facem voia Lui.

Pentru că, trăind poruncile Lui zilnic, înțelegem că avem o tot mai mare libertate duhovnicească interioară și o tot mai mare cuprindere a întregii creații în inima noastră. Dar trăim toate acestea, pentru că El, Dumnezeul mântuirii noastre, devine taina vieții noastre, ca Unul care a devenit totul pentru noi. El e cu noi și în noi prin slava Lui și asta ne face să fim atât de largi, atât de cuprinzători în viața noastră interioară, în viața noastră duhovnicească. Căci le înțelegem și le trăim pe toate în iubirea și în pacea Sa, care ne unesc pe unii cu alții și pe toți la un loc.

De aceea, când Domnul îi cere arhonului [Lc. 18, 18, BYZ], stăpânitorului din Evanghelia de azi, să renunțe la toate pentru El și să Îi urmeze Lui [Lc. 18, 22, BYZ], nu i-a cerut ceva în plus față de poruncile Lui. Pentru că urmarea Lui pentru veșnicie este scopul poruncilor Sale. De aceea și Domnul îi spune că aceasta e desăvârșirea creștină: punerea întregii sale vieți în slujirea și în urmarea lui Hristos Dumnezeu. Și dacă ar fi îndeplinit poruncile Lui cu adevărat, dacă ele l-ar fi personalizat cu adevărat, atunci ar fi înțeles că împlinirea reală a poruncilor Sale era urmarea Lui.

Numai că acela le împlinise fără finalitate teologică! Fără ca ele să îl schimbe interior, ontologic. Fără ca ele să îl înduhovnicească. El le împlinise în sine, legalist, ca pe niște porunci umane, fără să caute prin ele o relație reală cu Dumnezeu. Tocmai de aceea a căzut la examenul poruncilor lui Dumnezeu. Pentru că ele te fac asemenea Lui, ele te fac plin de iubire pentru El, adică plin de iubirea care e mai presus de orice iubire.

– Și de ce a căzut arhonul la examenul iubirii?

– Pentru că a pus bogăția mai presus de iubirea lui Dumnezeu! Și asta când nimic și nimeni nu pot fi mai importanți în inima noastră decât Dumnezeu. Căci „el, auzind acestea, s-a făcut foarte întristat [περίλυπος ἐγένετο], căci era foarte bogat [ἦν γὰρ πλούσιος σφόδρα]” [Lc. 18, 23, BYZ].

Era foarte bogat în cele lumești, dar nu și în Dumnezeu! Nu se îmbogățise în Dumnezeu prin păzirea poruncilor Sale, pentru că era alipit de cele lumești. Tocmai de aceea a considerat că e prea grea urmarea Lui: pentru că ea presupunea mai întâi de toate renunțarea la lume, la posesia materială, la viața telurică.

Așadar, iubiții mei, greutatea lui era patima iubirii de stăpânire. Iar patima e o greutate numai când ea te stăpânește. Când nu te stăpânește, atunci râzi de ea și de cei care sunt robiți de ea.

El dorea să aibă lucruri personale în lumea asta, dorea să trăiască în mijlocul lor și să se bucure pătimaș de ele. Nu se aștepta la moarte. Nu se gândea serios la viața de după moarte. Tocmai de aceea considera că aceste lucruri moștenite și strânse și de el îi vor asigura bucuria și împlinirea. Însă când Domnul vine în viața lui și îi spune că poruncile dumnezeiești sunt iubire și urmare a lui Hristos Dumnezeu, el își dă seama că nu Îl iubește pe Dumnezeu cu adevărat, pentru că nu poate să-L urmeze. Și nu poate, pentru că nu vrea să Îl urmeze cu adevărat. Pentru că planurile lui de viață erau doar pentru aici și nu pentru o reală și veșnică împlinire duhovnicească.

De aceea, văd la tot pasul oameni cu o perspectivă pur telurică, cu o viață numai pentru aici, și doar foarte puțini oameni care se pregătesc serios, zilnic, pentru viața veșnică cu Dumnezeu, pentru că trăiesc împreună cu El de acum. Cei ai lui Dumnezeu trăiesc în ritmul Bisericii, în ritmul Slujbelor și al posturilor și al praznicelor Bisericii, pe când ceilalți își trăiesc viața după propriile lor mofturi. De ambele părți e vorba de alegere, de asumare. Numai că singura viața care te împlinește cu adevărat e viața plină de poruncile lui Dumnezeu, e viața Bisericii. Iar autonomismul, viața după propriile tale capricii, n-are orizont, n-are finalitate veșnică, n-are împlinire. Pentru că poruncile lui Dumnezeu ne duc la El și ne fac proprii Lui, pe când viața la întâmplare ne desfigurează interior continuu.

Post cu pace pe mai departe și inimă bună și largă față de toți oamenii! Pentru că împlinirea noastră e binele lui Dumnezeu, e binele care ne îmbogățește veșnic în Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la 13. 49, în zi de luni, pe 23 noiembrie 2020. Soare, 11 grade, vânt de 10 km/ h.

[2] Georgios I. Mantzaridis (de fapt: Gheorghios I. Manțaridis [Γεώργιος Ι. Μαντζαρίδης]), Instituție și harismă, trad. din neogr. de Nicușor Deciu, o ed. îngrij. de Arhim. Nathanael Neacșu, Ed. Doxologia, Iași, 2020, p. 113.

[3] Ibidem. [4] Idem, p. 132. [5] Idem, p. 137.

Psalmul al 77-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 101-144]

Când îi ucidea, să-i nimicească,
căutau pe Dumnezeu să-L găsească
și se-ntorceau alergând spre Domnul,
către rugă, părăsindu-și somnul,

amintindu-și că Domnul le-ajută,
dându-le mila Sa cea multă.
Dar numai din gură-L îndrăgiră
și cu limbile lor Îl mințiră.

Inima de El le era departe
și-n legământ nu aveau dreptate.
Dar Domnul e spre ei cu-ndurare,
ștergând păcatele și dăruind iertare,

potolindu-Și urgia să nu-i ardă
și mânia oprind-o, să nu-i piardă,
văzând Domnul că sunt carne și sânge
și, ca de vânt, prea lesne s-or stinge.

Cât L-au mâniat în pustie
și L-au îngânat prin apă vie,
întorcându-se și ispitind pe Domnul
și cutezând spre Dumnezeu omul,

a-L mânia și a nu ține minte
ziua în care i-a scos, mai-nainte,
cu mâna Sa din greutate,
eliberându-i și ținându-le parte,

ca și în Egipt cu semne trimise
și cu minuni ce Domnul făcuse,
întru egipteni făcând arătare
și-n Taneos, în câmpul cel mare!

Apele stăteau cu sânge-nchegate
și fântânile toate însângerate.
Le-a prefăcut izvoarele-n sânge,
să n-aibă-a bea-n setea ce-i va strânge.

Muște câinești le-a trimis să-i piște
și în așternut broaște să le miște.
Cu gândacii i-a lipsit de poame,
cu lăcusta a adus peste ei foame

și cu grindina i-a lovit, să-i certe,
și viile lor le-a întors în sete.
Murii[1] lor i-a bătut cu brumă
și din vitele lor n-a rămas urmă,

căci le-au ucis grindina și focul
și le-au pierit averile cu totul,
pogorând asupra lor urgie,
cu îngeri cumpliți și cu mânie,

de Și-a făcut urgiei Sale cărare
și a trimis peste ei pierzare,
că le venea-n tot ceasul moartea-n grabă,
cu animalele lor, cu totul, să-i soarbă,

de n-a scăpat frunte de prăsilă,
ci le-a pierdut feții fără milă[2],
din Egipt și din toată țara,
de le-a rămas în istorie ocara,
a țării lui Hamos, să simtă-a Lui mânie,
când le-a stârpit sămânța-n urgie.


[1] Mur (rubus fruticosus) = arbust ghimpos, care face mure. Alternativă găsită de Sfântul Dosoftei pentru sicomor, cuvânt care nu ar fi fost înțeles de oamenii simpli.

[2] Întâii-născuți ai egiptenilor.

Psalmul al 77-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 29-100]

Fiii lui Efrem, care trag cu arcul,
în zi de război s-au întors ca racul,
căci n-au ținut cu Domnul jurământul,
nici nu I-au păzit legea și cuvântul.

Bunătatea Domnului uitară
și minunile ce le-a făcut în țară,
în Egipt, pe care le-a făcut Domnul,
minuni mari, ce le-a văzut tot omul,

în Taneos, în loc de câmpie,
când le scotea străbunii din robie,
de-a desfăcut marea ca să-i treacă,
să le dea moșie, să le placă.

Când a strâns marea ca-ntr-un burduf,
de i-a trecut peste nisip ca prin puf,
și ziua le-a pus nor spre călăuzire
și prin pustie au mers fără poticnire,
iar noaptea le-a ținut lumină
cu stâlpul de foc, ca-ntr-o zi senină.

A despicat marea în pustie,
de i-a adăpat cu apă vie,
că a destupat izvoare din stâncă
și pâraie cu apă adâncă.

Dar ei, după bine,-Îi greșiră,
și la loc de secetă cârtiră,
ispitind pe Dumnezeu prin gânduri
și cerând bucate, cu rânduri.

Și pe Dumnezeu Îl clevetiră,
de grăiră asupră-I cu pâră:
„Dară poate Domnul să ne prepare
mese-n pustii spre ospătare?”.

Pentru că a lovit cu toiagul în stâncă
de a curs din ea apă adâncă
și pâraiele s-au umplut de apă
de-au băut toți din piatră seacă.

„Dar ne va putea da și pâine,
să ne facă masă și pentru mâine?”
Pentru-aceasta S-a mânia Domnul,
cu urgie mare spre tot omul,

și Și-a întins spre ei focul,
prin israelime, prin tot locul,
pentru că n-au crezut fără-ndoire
că le va da Dumnezeu mântuire.

Și a-nnorat cerul ca de ploaie,
de l-a deschis și-a vărsat puhoaie,
căci le-a plouat să mănânce mană,
pâine din cer, îngerească hrană.

Și le-a trimis de sațiu, după vrere,
făină de grâu cu unt și cu miere.
Mânca omul pâine îngerească,
cu care-i hrănea Domnul, să-i întărească.

A ridicat dinspre austru vânturi,
de le-a adus cârstei în cârduri,
căci, cu puterea Sa, vifor a stârnit,
vântul ce e greu de oprit,
și le-a plouat carne destulă,
să le fie inima sătulă.

Ca nisipul mării stăteau, de multe,
păsări împrejurul taberei căzute,
de mâncară și se săturară,
dar lăcomia nu-și uitară.

Și nu căutau că le e gura plină,
ci pofteau pepeni și slănină.
Și le-a trimis Domnul urgie,
de mureau mulți, ca să nu mai fie.

Și din cei ce erau aleși, de frunte,
au căzut mulți, ca de război iute.
Și cu nimic nu se folosiră
dintr-atâta pedeapsă, ci iarăși greșiră.

Că nu vrură să stea cu credință,
din minunile Lui să-nvețe umilință.
Zilele-și petrecură fără treabă
și anii li se duseră cu grabă.

Psalmul al 77-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată [v. 1-28]

Oamenii Mei, să luați aminte
la legea ce v-am dat și la cuvinte!
Să vă plecați, ce-am zis să înțelegeți,
cuvintele din gura-Mi să culegeți!

Căci din gura Mea voi scoate pilde
și cimilituri, ce-o voi deschide,
din bătrâni luând începătură,
precum ați înțeles din Scriptură!

Și părinții voștri cu poveste
v-au spus, de ați prins toți de veste.
N-au putut fiii lor să ascundă
de alte neamuri, ca să n-audă,

slava Domnului să o grăiască,
minunile și puterea să-I vădească.
Și a pus lui Iacov mărturie,
să-I stea legea-n Israil cu tărie,

ce ne-a dat părinților credință,
să-și învețe fiii cu silință
și să ia-nvățătură nepoții,
fiii fiilor să știe cu toții!

În Dumnezeu nădejdea să-și pună
și faptele Domnului să le spună
și poruncile Lui să le aibă în gând
să nu fie ca părinții care i-au făcut,

neam ce-L mânie și se-mpietrește,
neam cu inimă strâmbă ce se smintește,
care nu stă cu Domnul în credință
și în suflet nu vrea s-aibă cuviință.

Psalmul al 76-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Am strigat cu glasul meu, Dumnezeu[le] Sfinte,
și mă rog să îmi asculți la rugăminte!
Către Tine-n zi de grijă strig și în dureri,
cu mâini întinse-n vremea nopții, prin greșeli,

și prin spaimă, să nu-mi vină-nșelăciune,
să mă mângâi, mă rog, Doamne,-n slăbiciune!
Că la Tine sărmanul meu suflet gândește
și de Tine pomenind se veselește.

Nevoit-am și mi-a slăbit bietul suflet,
lăsând somnul și odihna, stând în cuget.
De mâhnire n-am putut grăi cuvinte.
Cugetat-am și la zile dinainte,

dintru veci, de mi-am luat învățătură,
iar noaptea mă-nvățam Sfânta Scriptură.
Se zbuciumă bietul suflet și scâncește
pentru Domnul: de ce mulți veci zăbovește.

De ce, Doamne, ne-ai lepădat așa departe
și nu te-ntorci la întâia-Ți bunătate?
De ce, Doamne, îți lași mila Ta-ncuiată
iară dreapta Ți-ai închis-o, cea-ndurată?

Îți vei împlini în tot neamul făgăduința.
Ci-Ți întoarce către noi bunăvoința!
Și să nu uiți de-a Ta milostivire multă,
spre blândețe să-Ți întorci mânia sfântă!

Căci eu, cele ce-am zis iarăși voi spune:
că dreapta Ta le schimbă cu minune.
Și lucrurile Tale eu le țin minte,
Minunile dintr-nceput, Dumnezeu[le] Sfinte!

Și prin lucrurile Tale m-oi deprinde[1],
din cele de-nceput ale Tale luând pilde.
Dumnezeu[le], din sfântul Tău sălaș faci cale,
când ridici către război oștile Tale.

Cine-Ți este, Doamne Sfinte, deopotrivă,
în mărire și în fire milostivă?
Tu ești Cel ce din început faci minuni cu veste,
de Te-arăți în oastea Ta cu semne dese.

Căci Tu, Doamne, Ți-ai luat oastea Ta în brațe,
când i-ai scos dintru robie și din lanțuri
pe toți fiii lui Iacov din Egipet,
c-ai auzit de munca lor și al lor țipăt.

Când Te-ai pogorât la ei în acea țară,
toate apele cu sânge se-nchegară
și cu urlete ploaie mare vărsa tare,
de fierbeau undele-n adânc, ca apa-n căldare.

Și din nori mergeau săgeți cu fremătare,
să fie-ngroziți egiptenii, în pedepse-amare.
Glasul tunetului Tău trăsnea în roată,
de-ți luminau fulgerele lumea toată.

S-a strămutat de cutremur tot pământul,
când ai tăiat cale-n mare cu cuvântul,
de-ai uscat într-însa vaduri în vânt mare,
căci Tu, Doamne, ai făcut cărări prin mare.

Și nu lași să se cunoască a Ta urmă,
când Îți treci prin fundul mării a Ta turmă,
cu Moisis și-Aaron, pe care i-ai pus povață,
să o poarte spre pășune cu dulceață.


[1] Cugetând la lucrurile Tale mă voi înțelepți.

Ieremias, cap. 29, cf. LXX

1. Împotriva celor străini.

2. Acestea zice Domnul: „Iată, apele urcă de la miazănoapte și va fi [vor fi] întru puhoi, înecând! Și va îneca [vor îneca] pământul și plinătatea cetății sale și pe cei care locuiesc în el. Iar oamenii vor striga și îi vor jeli [pe ei] toți cei care locuiesc pe pământ.

3. De la glasul curgerii sale, de la copitele picioarelor sale și de la cutremurul carelor sale, al glasului roților sale, nu s-au întors părinții la copiii lor din cauza slăbiciunii mâinilor lor.

4. În ziua [aceea], venind, [voi veni] să nimicesc pe toți cei străini. Și voi nimici pe Tiros și pe Sidon și pe toți cei rămași ajutorul lor, că[ci] Domnul îi va nimici cu totul pe cei rămași ai insulelor.

5. Vine pleșuvia [φαλάκρωμα[1]] asupra Gazei, a fost aruncat Ascalonul. Iar [pe] cei rămași, enachimii [pe enachimi] [ενακιμ], până când îi vei bate?

6. Sabia Domnului până când nu o vei odihni [ἡ μάχαιρα τοῦ Κυρίου ἕως τίνος οὐχ ἡσυχάσεις]? Înapoiază-o în teaca ta! Odihnește-te și [apoi] ridică-te!

7. Cum [altfel] Se va odihni?”. Și Domnul i-a poruncit lui împotriva Ascalonului și împotriva celor de lângă mare [și] împotriva celor rămași să se trezească.


[1] Sensul prim e acela de pleșuvie, pe când cel secund e de sărăcie. Iar pleșuvia, aici, vorbește despre sărăcirea cetății Gaza.