Ieșirea LXX (ediția liturgică)
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 246-a carte pe care am publicat-o online.
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 246-a carte pe care am publicat-o online.
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Este a 245-a carte pe care am publicat-o online.
Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:
Intrebari si raspunsuri teologice (vol. 2)
Este a 244-a carte pe care am publicat-o online.
1. Și vă fac cunoscută vouă, fraților, Evanghelia pe care v-am binevestit-o vouă [τὸ Εὐαγγέλιον ὃ εὐηγγελισάμην ὑμῖν], pe care ați și primit-o, în[tru] care ați și stat,
2. prin care și sunteți mântuiți [δι᾽ οὗ καὶ σῴζεσθε]; [cu] ce cuvânt v-am binevestit-o vouă, dacă o țineți, afară [numai] dacă nu ați crezut în zadar.
3. Căci v-am dat vouă în cele mai dintâi [pe cele] pe care și eu le-am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi;
4. și că a fost îngropat; și că a fost înviat [în] a 3-a zi după Scripturi;
5. și că a fost arătându-i-Se lui Chifas, apoi celor 12;
6. apoi a fost arătându-Se [la] mai mult de 500 de frați deodată [ἔπειτα ὤφθη ἐπάνω πεντακοσίοις ἀδελφοῖς ἐφάπαξ], dintre care cei mai mulți trăiesc până acum [ἐξ ὧν οἱ πλείους μένουσιν ἕως ἄρτι], iar unii au și fost adormind [au și adormit];
7. apoi a fost arătându-i-Se lui Iacovos, apoi tuturor Apostolilor.
8. iar celui mai din urmă [dintre] toți [ἔσχατον δὲ πάντων], ca celui născut înainte de vreme [ὡσπερεὶ τῷ ἐκτρώματι], a fost arătându-Se și mie [ὤφθη κἀμοί].
9. Căci eu sunt cel mai mic [dintre] Apostoli [Ἐγὼ γάρ εἰμι ὁ ἐλάχιστος τῶν Ἀποστόλων], care nu sunt vrednic a fi numit Apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu [διότι ἐδίωξα τὴν Ἐκκλησίαν τοῦ Θεοῦ].
10. Dar [cu] harul lui Dumnezeu sunt cel care sunt [Χάριτι δὲ Θεοῦ εἰμι ὅ εἰμι] și harul Său, cel [care este] întru mine, nu deșert a fost făcut, ci mai mult [decât] ei toți m-am ostenit, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu cel [care este] împreună cu mine [ἀλλ᾽ ἡ χάρις τοῦ Θεοῦ ἡ σὺν ἐμοί].
11. Așadar, fie eu, fie aceia, așa propovăduim și așa ați crezut.
12. Iar dacă Hristos este propovăduit că a fost înviat din morți, cum zic unii din[tre] voi că nu este învierea morților?
13. Iar dacă nu este învierea morților, nici Hristos [nu] a fost înviat.
14. Iar dacă Hristos nu a fost înviat [εἰ δὲ Χριστὸς οὐκ ἐγήγερται], atunci deșartă [este] propovăduirea noastră [κενὸν ἄρα τὸ κήρυγμα ἡμῶν] și deșartă [este] și credința voastră [κενὴ δὲ καὶ ἡ πίστις ὑμῶν].
15. Dar suntem aflați și martorii cei mincinoși ai lui Dumnezeu, că am mărturisit despre Dumnezeu că L-a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, așadar, dacă, într-adevăr, morții nu sunt înviați.
16. Căci dacă morții nu sunt înviați, nici Hristos [nu] a fost înviat.
17. Iar dacă Hristos nu a fost înviat, deșartă [este] credința voastră; încă sunteți în păcatele voastre [ἔτι ἐστὲ ἐν ταῖς ἁμαρτίαις ὑμῶν].
18. Atunci și cei care au fost adormiți în Hristos au pierit.
19. Dacă suntem cei care am nădăjduit în Hristos numai în viața aceasta, suntem mai de plâns [decât] toți oamenii.
20. Dar acum Hristos a fost înviat din morți [și] pârga celor care au fost adormiți S-a făcut [ἀπαρχὴ τῶν κεκοιμημένων ἐγένετο].
21. Căci, întrucât printr-un om [a venit] moartea, de asemenea printr-un om [și] învierea morților.
22. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor fi înviați [οὕτως καὶ ἐν τῷ Χριστῷ πάντες ζῳοποιηθήσονται].
23. Dar fiecare în tagma sa [ἐν τῷ ἰδίῳ τάγματι]: pârga Hristos, apoi cei ai lui Hristos la venirea Sa [ἔπειτα οἱ τοῦ Χριστοῦ ἐν τῇ παρουσίᾳ Αὐτοῦ].
24. Apoi sfârșitul [Εἶτα τὸ τέλος], când are să dea Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui [ὅταν παραδῷ τὴν Βασιλείαν τῷ Θεῷ καὶ Πατρί], când are să desființeze toată începătoria și toată stăpânirea și puterea [ὅταν καταργήσῃ πᾶσαν ἀρχὴν καὶ πᾶσαν ἐξουσίαν καὶ δύναμιν].
25. Căci trebuie [ca] El a împărăți [să împărățească], până ce are să pună pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale [ἄχρι οὗ ἂν θῇ πάντας τοὺς ἐχθροὺς ὑπὸ τοὺς πόδας Αὐτοῦ].
26. Vrăjmașul cel din urmă [Ἔσχατος ἐχθρὸς], [care] este desființat, [este] moartea.
27. „Căci pe toate le-a supus sub picioarele Sale”. Și când are să zică [zice], că „Toate [I-]a[u] fost supus[e]”, învederat că [toate], afară de Cel care I-a supus Lui toate.
28. Și când or să I se supună Lui toate, atunci și Însuși Fiul va fi supunându-I-Se Celui care I-a supus Lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie toate în[tru] toate [ἵνα ᾖ ὁ Θεὸς τὰ πάντα ἐν πᾶσιν].
29. Altminteri, ce vor face cei care sunt botezați pentru cei morți? Dacă cei morți nu sunt înviați deloc, de ce [mai] sunt botezați și pentru cei morți?
30. De ce [mai] suntem în primejdie și noi [în] tot ceasul?
31. În fiecare zi mor [Καθ᾽ ἡμέραν ἀποθνῄσκω], spre lauda voastră, pe care o am în Hristos Iisus, [în] Domnul nostru.
32. Dacă, după om, m-am luptat cu fiarele în Efesos, ce folos îmi [este] mie, dacă morții nu sunt înviați? Să mâncăm și să bem, căci mâine murim.
33. Nu vă lăsați înșelați! Tovărășiile cele rele strică obiceiurile cele bune [Φθείρουσιν ἤθη χρηστὰ ὁμιλίαι κακαί].
34. Veniți-vă în fire așa cum ar trebui și nu păcătuiți [Ἐκνήψατε δικαίως καὶ μὴ ἁμαρτάνετε]! Căci unii au necunoașterea [ἀγνωσίαν] lui Dumnezeu. Spre rușinea voastră o zic [πρὸς ἐντροπὴν ὑμῖν λέγω].
35. Dar cineva va zice: „Cum sunt înviați cei morți? Și cu ce trup vin?”.
36. Nebunule, tu, cel care semeni, nu este înviat [ce semeni], dacă nu are să moară;
37. și cel care semeni, dacă s-ar întâmpla, nu semeni trupul care va fi, ci grăunte gol, grâu sau altceva [din] celelalte.
38. Iar Dumnezeu îi dă lui trup precum a voit și fiecăreia [dintre] semințe [îi dă] trupul ei.
39. Nu tot trupul [este] același trup; ci unul al oamenilor și altul [este] trupul dobitoacelor și altul al peștilor și altul al păsărilor.
40. [Sunt] și trupuri cerești și trupuri pământești; dar alta [este] slava celor cerești și alta a celor pământești.
41. Alta [este] slava soarelui și alta slava lunii și alta slava stelelor; căci stea de stea se deosebește în slavă [ἀστὴρ γὰρ ἀστέρος διαφέρει ἐν δόξῃ].
42. Așa [este] și învierea morților: este semănat în stricăciune, este înviat în nestricăciune [ἐν ἀφθαρσίᾳ];
43. este semănat în necinste, este înviat în slavă [ἐν δόξῃ]; este semănat în slăbiciune, este înviat în putere [ἐν δυνάμει];
44. este semănat trup sufletesc [σπείρεται σῶμα ψυχικόν], este înviat trup duhovnicesc [ἐγείρεται σῶμα πνευματικόν]. Este trup sufletesc și este [și] trup duhovnicesc.
45. Astfel a fost și scris: „A fost omul cel mai dintâi, Adam, întru suflet viu, iar cel mai de pe urmă Adam întru Duh făcător de viață [εἰς Πνεῦμα ζῳοποιοῦν]”.
46. Dar nu [este] cel dintâi cel duhovnicesc, ci cel sufletesc, apoi cel duhovnicesc.
47. Omul cel mai dintâi [este] din pământ, pământesc, omul cel de-al doilea [este] Domnul din cer.
48. În ce fel [este] cel pământesc, astfel [sunt] și cei pământești, și în ce fel [este] cel ceresc, astfel [sunt] și cei cerești;
49. și precum am purtat chipul celui pământesc [καὶ καθὼς ἐφορέσαμεν τὴν εἰκόνα τοῦ χοϊκοῦ], să purtăm și chipul celui ceresc [φορέσωμεν καὶ τὴν εἰκόνα τοῦ ἐπουρανίου].
50. Și aceasta vă zic, fraților, că carnea și sângele nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu [σὰρξ καὶ αἷμα Βασιλείαν Θεοῦ κληρονομῆσαι οὐ δύνανται], nici stricăciunea [nu] moștenește nestricăciunea [οὐδὲ ἡ φθορὰ τὴν ἀφθαρσίαν κληρονομεῖ].
51. Iată, taină [μυστήριον] vă zic vouă: nu toți vom fi murind, dar toți vom fi schimbați [πάντες δὲ ἀλλαγησόμεθα],
52. în[tr-o] clipă [ἐν ἀτόμῳ], în[tr-o] clipire a ochiului [ἐν ῥιπῇ ὀφθαλμοῦ], la cea mai de pe urmă trâmbiță; căci va trâmbița și cei morți vor fi înviați nestricăcioși, iar noi vom fi schimbați.
53. Căci trebuie [ca] acesta stricăcios să se îmbrace [în] nestricăciune și acesta muritor să se îmbrace [în] nemurire.
54. Iar când acesta stricăcios are să se îmbrace [în] nestricăciune și acesta muritor are să se îmbrace [în] nemurire, atunci va fi cuvântul cel care a fost scris: „A fost înghițită moartea întru biruință.
55. Unde [este] acul tău, moarte? Unde [este] biruința ta, Iadule?”.
56. Acul morții [este] păcatul [Τὸ δὲ κέντρον τοῦ θανάτου ἡ ἁμαρτία]; iar puterea păcatului [este] legea;
57. iar al lui Dumnezeu [este] harul, al Celui care ne dă nouă biruință prin Domnul nostru Iisus Hristos.
58. Astfel încât, frații mei cei iubiți, fiți tari, neclintiți, prisosind în[tru] lucrul Domnului totdeauna, că[ci] ați cunoscut [că] osteneala voastră nu este deșartă în[tru] Domnul [ὁ κόπος ὑμῶν οὐκ ἔστιν κενὸς ἐν Κυρίῳ]!
Ioan Alexandru introduce detalii și în alte poeme, dar o mărturie mult mai concretă o aflăm în Imnul luminii:
Cum să slăvesc, cum să te laud,
Cum să povestesc, în ce grai, în ce
Strai să îmbrac acum bucuria
Ce mi-a fost dat s-o privesc!
Căci am văzut lumina, căci
Iată sunt pe veci atins și
Bolnav [tânjind după ea]. Acest trup, ochiul
Acesta slăbănog, în acest vas
Mi-a fost dat să zăresc, să gust
Să contemplu toată slava ei
Fără chip. Acest om muritor,
Acest nume și cu această limbă
Am simțit, am vorbit, am încremenit
Într-o noapte și-o zi, de mai
Multe ori, am auzit și-am văzut,
Am fost ridicat, am fost scufundat
Umilit și slăvit să văd cu ochii
Mei, cu sufletul meu, cu mâinile
Mele s-ating nevăzutul slăvit
Pe cel ce este veșnic viață,
Să văd și să-nțeleg lumina.
Apoi a pierit, s-a retras
Ca o mare fără seamăn, ca
Un ocean supt de reflux.
S-a retras de pe zările mele
Și acum sunt aici năucit.
Știu că era adevărul întreg,
Că era cel după care-am
Vegheat și râvnit să-l
Presimt din aproape.
Venea încet și s-așeza deasupra mea
Ca la o mare depărtare; sta un fel
De roată uriașă plină și galbenă
De-un alb bolnav aș zice,
Aur străvechi lucind ascuns dogorâtor.
Din toate câte știu nimic nu semăna:
Nici soarele, nici altui semn
Ceresc și nici imaginației.
Apoi venea aproape și înfășura.
Ca un cântec mut, ca o putere
Dinamică și rotitoare, cuprinse
Întregul loc unde eram întins și apăsa
Pe ochi și pe ființă ca o povară
De nepurtat. Știam că-i ea Lumina
Și fără seamăn lăsam să o privesc
Cântând fără cuvânt și fără grai. Un
Imn ce-ncerc să mi-l aduc aminte
De slavă imn și nesfârșit.
Apoi se retrăgea în depărtare iarăși
Și se făcea lumină pământească
Și plecam cu cartea iar pe
Câmp pe banca din pădure și
Încercam să înțeleg din scris
Ce se-ntâmplase.
De când văzut-am nu mai am vedere,
Și toate-n jurul meu s-au ofilit
Caut cu deznădejde adesea și-n mare
Bucurie nu mai am stare, umblu
Și-am umblat prin toate graiurile după
Slava aceea ce mă cotropi atunci.
Adesea vine-n zori când după veghe
Deșteaptă-mă cântând, o simt că
s-a lăsat în trupul meu și cântă
cu sângele năvală slăvind iubitul
răsărit de zi.
A devenit ființa mea întreagă
O pândă de hapsân, sunt ca un hoț,
Sunt încordat ca arcul de războinic
Să-i văd slăvitul pas când va lovi
Din nou umila-mi așezare.
Să mi se smulgă limba de pe gât
Cu cleștele fierului de nu-i
Voi descoperi tăria și bătaia
Și prea sfânta miere
Din toate darurile ce mi se trimit.
Nicio dulceață nu-i în ea, căci
Mai presus de toate câte mi-s date aici
Spre bucurii; /…/
Dar ea Lumina nu e nicăieri
Nu o cunoaște graiul și focul
De-l întrebi n-au auzit de ea
Nici vulturul în rotocoale de-i spui
Să dea vestire, n-a priceput,
Nici roua raiului de primăvară
[a frumuseții pământului primăvara]
Nici slava crinului nu o cunosc.
De-ntrebi câmpia năvălită-n floare
Dă semn cântând că n-a trecut pe-aici. /…/
Pământul n-o cunoaște /…/
Și nici poetul n-o cunoaște. /…/
Nici gânditorul nu mai are harul
Acoperiș, vegherii lui.
Un semn slăvit cunoaște Văzătorul,
Necunoscutul nimănui,
Fără de neam și vatră pribeagul
Și umilul; evlavie se cheamă,
Pe-un tărâm trecându-și drumul
Nevăzut Nebunul. /…/
Ei nu sunt oameni ci gunoiul lumii
Ajunși batjocoră de râs … [etc.].
Remarc faptul că limbajul imnic, aici, se apropie de cel al Sfântului Simeon Noul Teolog. Nu mă îndoiesc că Ioan Alexandru citise Filocalia tradusă de Sfântul Dumitru Stăniloae (am văzut că, în volumul anterior, primul poem îi era dedicat) și foarte probabil și alte cărți duhovnicești, în română și în alte limbi. Sfântul Ilie Văzătorul de Dumnezeu nu a folosit acest tip de prozodie sau de limbaj poetic, pentru că el a citit Filocaliile mult mai târziu, după ce a ieșit din închisoare, acolo unde a scris cea mai mare parte din poeme, apelând la această manieră pentru a putea reține mai ușor ceea ce a văzut în lumina dumnezeiască și folosind, din punct de vedere stilistic, modele romantic-simbolist-moderniste, asimilate anterior întemnițării sale.
Pe mine, acest poem mă face să mă gândesc că Ioan Alexandru poate citise imnele Sfântului Simeon Noul Teolog sau alte imne (în alte limbi, pentru că în română nu erau încă publicate). Sau poate a fost inspirat să scrie în felul acesta, care seamănă oarecum cu vechea prozodie. Poetul a mai apelat și altădată la această grafică poetică.
Deși lumina dumnezeiască se revelează în mod particular fiecărui văzător al ei, există câteva semnalmente pe care le consemnează toți cei care au trăit această revelație minunată: este uimitoare, copleșitoare, se pogoară pe neașteptate, umple sufletul de bucurie negrăită dar și de smerenie, e ca un ocean de lumină, strălucește nemărginit. Trăitorul extazului dumnezeiesc vede culori și diferite forme, simte miresme negrăite și aude cântări, imne (adică e implicat cu toate simțurile), se simte îmbrăcat în lumină. Ea e mai presus de tot ce a văzut și a cunoscut vreodată pe pământ. Iar după ce se retrage lasă sufletul îmbătat de bucurie, dar și foarte doritor să o vadă din nou, să o caute cu râvnă. Este ceea ce spune și Ioan Alexandru în poemul acesta.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune, în Capetele teologice și practice din Filocalia 6, tradusă de Sfântul Dumitru Stăniloae, că trebuie să ajungem la cunoștința dumnezeiască prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și lucrarea virtuților creștine. Există foarte multe trepte ale înduhovnicirii și sfințirii. Fără cunoștința dumnezeiască nu se poate ajunge la lumina dumnezeiască și fără lumina dumnezeiască nu avem adevărata cunoștință. Harul Duhului Sfânt este arvuna mântuirii, fără de care suntem în întuneric și în nesiguranță cu privire la mântuirea noastră. Coborârea în smerenie adâncă este cea care sălășluiește harul în sufletele noastre. Lacrimile de pocăință curățesc mintea și inima. Cel ce vede pe Dumnezeu în lumina dumnezeiască, „oceanul nesfârșit al slavei lui Dumnezeu”[1], înțelege toate lucrurile. Înaintarea în cunoștința dumnezeiască te face însă, paradoxal, mai necunoscător, pentru că vezi ceea ce nu are limite. „Și mărimea luminii Lui e o nevedere desăvârșită”[2]…
Cum spuneam, detalii ale experienței sau experiențelor extatice ale lui Ioan Alexandru întâlnim și în alte poeme:
Cunosc un înger nevăzut
Ce stă acolo în lumină,
Și cântă singur bucuros
Un imn ce nu se mai termină.
Cântă atât de tare că n-auzim nimic,
Doar înghețăm pe drum de bucurie.
Cad scorburi mari de aur peste noi
Și bolovani greoi de nebunie.
Cântă un înger și-i de-ajuns
Pentru întreaga stinsă omenire
Din șase aripi zguduind
Planeta asta șubredă-n neștire.
Trisaghion Trisaghion Trisaghion
Podeaua cerurilor crapă
Și năvălesc corăbii din Ether
Pe-ntunecimea vămilor de apă.
Cântă un înger singur nevăzut
Fără de trup e, numai străvezime
Popoare mari de lacrimi în el s-au ghemuit
Venind puhoi din pustiime.
Nu spune răspicat nimic,
Doar cântă miriade dintr-o dată
În jurul unui tron de foc
Pe care arde Mirele în Tată.
Valuri oceane se repet
Să-nghită Îngerul lumină,
Dar nimbul unui prunc în zori
Aleargă după fluturi pe colină. /…/
O, dimineață, liniște în veac
E atâta bucurie-n mine
Că am orbit nainte de a fi
Și cu orbirea intru în lumine.
Ce văd e demn de nevăzut
Căci nevăzutu-n mine guvernează
Icoana unui șarpe mort
Cade din soare la amiază.
(Trisaghion)
*
Tu ești văpaie fără grai
De dincolo de matca mumii.
Ceea ce îngerii stârnesc
Când se lovesc de marginile lumii.
O, dă-mi putere să rămân
De-a pururi în această zare
Pe unde negre trec pierind
Zădărnicii pustiitoare.
Nu-i veac, nu-i ochi să poată ști
Cât de adânc – și de departe
Un fluture de foc m-a dus
În cuibul meu de după moarte.
(Logos)
Alt poem vorbește de o altă răpire în duh:
Treptat luminile s-au stins
Și noaptea răsări fierbinte
Și-am fost din nou răpit și dus
Pe aripi tinere și sfinte.
Unde-am ajuns nu cunoșteam.
Trecurăm dincolo de ape
Și-am pogorât într-un târziu
Pe țărmul marilor garoafe.
Fluturi de aur străbăteau
Plăpânda mea alcătuire
Și iar am început să plâng
Lovit de milă și iubire.
Ochi blânzi veneau în jurul meu
Cu candele de mir ușoare
Și-ncet se închega un Imn
Țesut din lacrimi și-ndurare.
Cuvânt nu mai era – șopteau
Doar adâncimi fără de nume
Cu roua umbrei luminând
Curat de dincolo de lume.
(Zborul curat)
„Cuvânt nu mai era – șopteau/ Doar adâncimi fără de nume” – pentru că ceea ce vedea era dincolo de rațiunea omenească și de posibilitatea de a cuvânta, de a povesti. Dar și pentru că această contemplație dumnezeiască e mai presus de rugăciune și de înțelegerea discursivă.
Vedenia aceasta are particularitățile ei, pe care, de asemenea, noi nu le putem explica rațional. Nu știu dacă este exact ce a văzut poetul în extaz sau a apelat la simboluri și realități cât de cât similare pentru a descrie întrucâtva ceea ce a văzut.
Ioan Alexandru consideră că nu are voie să tacă despre aceste revelații, ci trebuie să mărturisească. Se produce, evident, și o schimbare a crezului său poetic: „Din milă sunt ceea ce sunt/ Iată cum cele noi cer nouă limbă/ Intrăm în zorii altui grai/ Pământ și cer și noapte se preschimbă. /…/ Ceea ce știm și am văzut/ Sunt strâns de gât de nu voi spune/ Și mărturia mea va fi/ Că cel ce este veșnic va rămâne. /…/ Grai nou și nouă altă limbă/ Nu omenesc, duhovnicească!/ În vasele acestea de pământ/ Să-nceapă focul să cunoască” (Cântare) – să cunoască prin focul harului, în vasele de pământ ale trupului. „Cel ce este” este Dumnezeu, așa cum El S-a revelat Sfântului Profet Moisis. Însă poetul nu folosește adesea majuscule, pentru a nu-i stârni pe cerberii cenzurii comuniste. Care, evident, n-au înțeles mare lucru din aceste versuri…
[1] Filocalia, volumul VI, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 1997, p. 52.
[2] Idem, p. 49.
Asemenea, în celelalte două poezii menționate, încearcă să exprime poetic starea de bucurie copleșitoare, nepământească, care l-a cuprins atunci când a trăit această ieșire din sine, în lumina dumnezeiască:
Că mă iubești iubita mea iubire,
Că te iubesc eu nu mai știu.
Iubirea mă numește Mire
Înger târziu și străveziu.
În timpul extazului duhovnicesc e doar plin de iubire și contemplativ, absorbit de ceea ce vede și simte, nu stă să raționeze: „Că mă iubești iubita mea iubire,/ Că te iubesc eu nu mai știu”. Ceea ce simte este esențial, anume că „Iubirea [Dumnezeu] mă numește Mire/ Înger târziu și străveziu”. Se vede chemat la nunta cu Iubirea însăși, mire al Iubirii, transfigurat în „înger târziu” – nu dintre Îngerii dintâi, nematerialnici, ci preschimbat în istorie (la peste 7000 de ani după crearea Îngerilor), prin har, astfel încât să fie asemenea lor – „și străveziu”: a cărui ființă devine limpede, curată, transparentă pentru a fi străbătută de har, de lumina dumnezeiască.
Aprins-am candelă în crini
Crinii albaștri în lumină
Și-am început să cânt încet
În noaptea limpede și lină.
Metafore poetice care descriu starea lui duhovnicească. Posibil să fie și parte din vedenie.
Cântă pământul nou și el
Văzduhul cântă și se lasă
Pe trupul meu înveșmântat
În straie roșii de mireasă.
Prin har simte înnoirea creației. Sau, ieșit din sine, vede „pământul nou”, o altă creație, duhovnicească, în Duhul Sfânt, lumea spirituală, aude cântări și cunoaște un alt văzduh și se vede pe sine sub o anumită formă duhovnicească, „înveșmântat/ În straie roșii de mireasă” a Mirelui ceresc.
Pieri-voi înecat în crini
În urne mari de sărbătoare
Un roi de fluturi palizi vor purta
Sicriul meu de lacrimi lângă mare.
Lacrimile de pocăință nasc lacrimi de iubire pentru Dumnezeu. În „sicriul” acestor lacrimi ar vrea să fie purtat lângă marea de lacrimi a altor Sfinți sau lângă marea de har dumnezeiesc.
(Iubire)
*
Mă umplu de miresme și de har
Privindu-te iubita mea minune
Sunt răstignit în mine în extaz
Pătruns de-un Imn fără de nume.
Să cânt nu pot, mi-e graiul plin
De crini curați și miruire,
Să tac nu-i vreme de tăcut
Când toate cântă pentru Mire.
Cântă abisu-ntinerit
Cântă pădurile cu toate
Mările cântă în furtuni
Prin nopțile transfigurate,
Popoare mari de Imne glăsuiesc
Cu valuri uriașe în neștire
Fructele lor împrăștie-n Ether
Văzduhuri grele de iubire.
(Extaz)
Și înțelegem de aici de ce a scris, de acum înainte, numai imne: pentru că a avut revelația imnificării cosmice a lui Dumnezeu, a felului în care întreg universul, spiritual și material, Îi cântă neîncetat lui Dumnezeu, Creatorului, Preasfintei Treimi: „Popoare mari de Imne glăsuiesc”… De aceea a renunțat la orice alt fel de poezie și a continuat să compună numai imne.
În extazul duhovnicesc, care a determinat preschimbarea sa lirică, s-a umplut „de miresme și de har”, dar mai ales a auzit, cu auzul duhului său, mai presus de simțurile pământești, cântecul întregii firi de slăvire a lui Dumnezeu.
După Sfântul Ilie Văzătorul de Dumnezeu, care și-a transpus în poezie o parte din vederile dumnezeiești, Ioan Alexandru este a doua personalitate poetică care creează poeme în urma unor descoperiri extatice.
Dacă deschidem o paranteză și încercăm să ne amintim câte astfel de exemple avem în lirica noastră, vom vedea că primul a fost Eminescu, care a mărturisit vederea Maicii Domnului și a unui Înger în vise extatice, în copilărie (după cum am arătat în comentariile mele anterioare[1]: „Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze,/ Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,/ Încins cu o haină de umbră și raze,/ C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins” (Înger de pază); „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară /…/ Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința/ Și reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (Răsai asupra mea…)).
Apoi Vasile Voiculescu, în poezia Luminătorul, relatează o experiență care îmi pare mistic-extatică: „Ieșeam cu ciubărele minții goale, afară,/ În lumină și pară,/ Și când mi se părea că sunt pline,/ Intram, răsturnându-le-n mine./ Așa ani de-a rândul/ M-am canonit să car lumina cu gândul…/ Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate/ Izvorul luminii adevărate/ El a luat în mâini securea durerii/ Și-a izbit năprasnic, fără milă, pereții/ Au curs cărămizi și moloz puzderii,/ s-a zguduit din temelii clădirea vieții,/ au curs lacrimi multe și suspine,/ dar prin spărtura făcută-n mine,/ ca printr-un ochi de geam în zidul greu,/ soarele a năvălit înlăuntrul meu”: soarele harului dumnezeiesc. Nu se înțelege însă foarte bine dacă este vorba de un extaz, de vederea luminii dumnezeiești, sau doar de o bucurie harică aparte, ca o luminare sufletească pe care o numește „soare”[2]. Din păcate, Voiculescu nu a perseverat pe calea aceasta a umilinței și ascezei, iar lirica lui s-a îndreptat tot mai mult spre manierism, sfârșind într-o întrecere neduhovnicească cu Shakespeare.
Arghezi a avut multe experiențe duhovnicești, dar nu ne-a lăsat vreo mărturie a ieșirii sale în extaz, ci mai degrabă a tânjirii sale dureroase după această vedere a luminii dumnezeiești: „Săgeata nopții [a rugăciunii intense din timpul privegherilor de noapte] zilnic vârfu-și rupe/ Și zilnic se-ntregește cu metal[ul râvnei și mai puternice]./ Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,/ Așteaptă o ivire din cristal,/ Pe un ștergar cu brâie de lumină” (Psalm)[3].
În schimb, la Sfântul Ilie Văzătorul de Dumnezeu avem multe poezii scrise aproape în întregime după vederile extatice ale autorului, din timpul detenției de 12 ani și jumătate în temnițele comuniste (în ultimii ani, mai precis) – despre care a scris și Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș[4] și eu[5]. După el, Ioan Alexandru confesează, iată, o ieșire din sine extatică care i-a schimbat în mod evident parcursul poetic și nu numai, făcând din el un om profund credincios și devotat menirii de a face cunoscut oamenilor mesajul Evangheliei. Pentru care a înfruntat pericole în timpul comunismului, ținând cursuri la Universitate despre Sfânta Scriptură. Ar fi de menționat și Nichita Stănescu, care de asemenea amintește, voalat, de unele experiențe duhovnicești, fără a fi vorba de extaz duhovnicesc[6].
[1] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 344-345, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.
Și: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 6, Teologie pentru azi, București, 2021, p. 866-868, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/.
[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 9, Teologie pentru azi, București, 2023, p. 20, 79-82, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2023/02/06/istoria-literaturii-romane-vol-9/.
[3] A se vedea: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 8, Teologie pentru azi, București, 2023, p. 584-586, cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2023/01/17/istoria-literaturii-romane-vol-8/.
[4] A se vedea aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.
[5] A se vedea: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 10, Teologie pentru azi, București, 2024, p. 334-507, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2024/02/01/istoria-literaturii-romane-vol-10/.
[6] A se vedea: Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș, Istoria literaturii române (O perspectivă critică ortodoxă), vol. 11, Teologie pentru azi, București, 2024, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2024/03/13/istoria-literaturii-romane-vol-11/.
My beloveds[1],
Η Εκκλησία που γεννήθηκε την Πεντηκοστή είναι η Εκκλησία όλων των Αγίων του Θεού. Γιατί οι Άγιοι γεννιούνται εδώ, στην Εκκλησία του Θεού. Και οι Άγιοι είναι μια υπέροχη συμπαραγωγή μεταξύ του θελήματός τους και του θελήματος του Θεού, επειδή η αγιότητα είναι μια συνεχής συνειδητή πρόοδος στη ζωή με τον Θεό. And we are talking about the awareness of personal holiness, because the holiness is the presence of the glory of God in us, and it continues to work together with the glory of God descended by Him in us, just like in His Apostles, but at our Baptism from infancy. For then, in a wonderful and mysterious way, we made ourselves the rational dwellings of God, because He came to dwell in us[2].
Αν βλέπαμε την Εκκλησία του Θεού πνευματικά και όχι σαρκικά, θα την βλέπαμε γεμάτη από τη δόξα του Θεού. Κάθε Θείο Μυστήριο και Ακολουθία της Εκκλησίας είναι γεμάτο από τη δόξα Του. Οι χριστιανοί της Εκκλησίας έχουν μέσα τους τη δόξα Του, που είναι το φως του κόσμου, αλλά αυτό το φως του κόσμου πρέπει να ενισχυθεί μέσα τους σε πολύ προσωπικά επίπεδα. Διότι αγιότητα σημαίνει ότι η δόξα του Θεού λάμπει μέσα μας, επειδή έχουμε ενωθεί μέσα μας με τον Θεό της σωτηρίας μας. Και το να είσαι ενωμένος με τον Θεό σημαίνει να έχεις μια σοβαρή σχέση μαζί Του κάθε στιγμή[3].
The theatrical relationship with God, in which on the outside we appear to be christians, is like a marriage in which we pretend to be happy. But the inner inconsistency of our lives betrays us! Because the happiness is not a minor thing, it is not something that can be hidden, but it is a river that bursts out of you. It is what always springs from you. And the ghostual happiness is the sign that you have the life with God in you, that you have His glory in you, because it attests that the holiness is the reality of your life and not just a theological theme[4].
The postmodernity is the world of personal rights. You can choose what you want to look like and how you want to be considered. But the rights don’t give you inner consistency, but only a social status. You, the real you, are beyond the social labels, the names you or others give you. Because our real fulfillment lies in the life with God and with people. If you feel the love of God and the love of people within you, then you are fulfilled. Until then, you are miming the happiness[5].
And what is evident about God’s Saints is that they did not seek to conform to the world’s standards, but to God’s way of being. Pulchritudo Sanctorum interior est. Pulchritudo eorum est puritas vitae eorum, est simplicitas vitae eorum, est sanctitas eorum. Si signa externa pulchritudinis quaeris, cor tuum gratia vacuum est, quia pulchritudo gloria Dei est. And anyone who looks outside of themselves for happiness, looks outside of real relationship. Because the relationship is of interiority, it is of the fullness of personal life[6].
אלוהי לבך הוא אהבתך. Tanrı sizin için bir hikaye değil, bir gerçekliktir. E la realtà del tuo amore è questa: che Lui è in te attraverso la Sua gloria, perché è con te in ogni momento. E non hai bisogno di spiegare cos’è l’amore, perché l’amore è la tua realizzazione. Sancti non pacem interiorem suam explicare quaerunt, sed suam cum aliis pacem communicant, quae est pax trini Dei. And when we too live the love and peace of the Saints, we no longer need explanations, because living them means having them[7].
The right to personal happiness is an aspiration, but the reality of happiness is a heart which gives out. Other people’s love stories are their stories, your love story is the fulfillment of your life. Our relationship with God is the foundation on which we build every relationship with others. Because the source of our fulfillment is God’s love, the one that fills us with love for the entire world[8].
At Pentecost, His Holy Apostles received the charism of speaking in tongues, so that every nation of the world could enter the Church. Therefore, the Saint Apostle Pavlos called speaking in tongues a sign for unbelievers [I Cor. 14, 22, BYZ]. And this, so that the unbeliever can hear the word of God, believe it and receive to live life with God. With other words, the real meaning of philology is to bring everyone closer to God. For, if you believe in His words, you receive the One who has true words, because He Himself is the Truth. God’s revelation is not the dispute of people, but their faith. Because God asks you to believe in Him, so that you may live with Him and, being enlightened by Him, to understand His things[9].
Textus revelationis est amplexus Dei. He cannot be read as if he were torn from God. Because the text leads us to God and it is not empty philology. And the man of faith is a lover of God, he is a man who is full of His glory, and he receives the words of God as His love towards himself. So how, a lover from the present day, he reads his girlfriend’s phone messages as on his quietness[10].
Gott hat für jeden menschen worte. Die worte Gottes sind für jeden menschen lebendig. Therefore, we do not have the problem of words, but the problem of faith in the One who told us all the words of love. And He fully confessed His love to us, because He loved us before He brought us at existence. Fact for which, His revelation is not just confidence in His existence, but it is perfect love for us, because He shows us His love for us through deeds[11].
Therefore, my beloveds, the Saints overcame the world because they overcame themselves, and they overcame themselves because they were filled with God’s love. Their love for Him was their fulfillment and victory. And for this they are full of the fragrance of life and not of death, making us also alive through their holy prayers. Amin[12]!
[1] Starting at 16.17, in day of saturday, on 7 june 2025. Sun, 31 degrees, wind of 7 km/h.
[2] Iubiții mei, Biserica ce s-a născut la Cincizecime este Biserica tuturor Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că Sfinții se nasc aici, în Biserica lui Dumnezeu. Și Sfinții sunt o coproducție minunată între voia lor și voia lui Dumnezeu, pentru că sfințenia este o continuă înaintare conștientă în viața cu Dumnezeu. Și vorbim despre conștientizarea sfințeniei personale, pentru că sfințenia este prezența slavei lui Dumnezeu în noi și continua împreună lucrare cu slava lui Dumnezeu coborâtă de El în noi, la fel ca în Apostolii Lui, dar la Botezul nostru din pruncie. Căci atunci, în mod minunat și tainic, ne-am făcut locașurile cele raționale ale lui Dumnezeu, pentru că El a venit să locuiască în noi.
[3] Dacă am vedea duhovnicește și nu trupește Biserica lui Dumnezeu, am vedea-o plină de slava lui Dumnezeu. Fiecare Dumnezeiască Taină și Slujbă a Bisericii e plină de slava Lui. Creștinii Bisericii au în ei slava Lui, care e lumina lumii, dar această lumină a lumii trebuie să fie întărită în ei la cote foarte personale. Căci sfințenia înseamnă că slava lui Dumnezeu strălucește în noi, pentru că am fost uniți în noi înșine cu Dumnezeul mântuirii noastre. Iar a fi unit cu Dumnezeu înseamnă a avea o relație serioasă cu El în fiecare clipă.
[4] Relația teatrală cu Dumnezeu, în care pe dinafară părem a fi creștini, este ca o căsătorie în care ne prefacem fericiți. Dar inconsistența interioară a vieții noastre ne trădează! Căci fericirea nu e un lucru minor, nu e ceva ce poate fi ascuns, ci ea este un fluviu care izbucnește din tine. E ceea ce izvorăște mereu din tine. Și fericirea duhovnicească e semnul că ai în tine viața cu Dumnezeu, că ai în tine slava Lui, pentru că ea atestă că sfințenia e realitatea vieții tale și nu doar o temă teologică.
[5] Postmodernitatea e lumea drepturilor personale. Poți să alegi cum vrei să arăți și cum vrei să fii luat în considerare. Dar drepturile nu îți dau consistență interioară, ci doar un statut social. Tu, cel real, ești dincolo de etichetele sociale, de numele pe care ți le dai tu sau alții. Pentru că împlinirea noastră reală stă în viața cu Dumnezeu și cu oamenii. Dacă simți iubirea lui Dumnezeu și iubirea oamenilor în tine, atunci ești împlinit. Până atunci, mimezi fericirea.
[6] Și ceea ce este evident la Sfinții lui Dumnezeu este că ei nu au căutat să se alinieze la standardele lumii, ci la modul de a fi al lui Dumnezeu. Frumusețea Sfinților este interioară. Frumusețea lor este curăția vieții lor, este simplitatea vieții lor, este sfințenia lor. Dacă cauți semne exterioare ale frumuseții, inima ta este goală de har, pentru că frumusețea este slava lui Dumnezeu. Și oricine caută în afară de sine fericirea, o caută în afara relației reale. Pentru că relația este a interiorității, este a plinătății vieții personale.
[7] Dumnezeul inimii tale este iubirea ta. Dumnezeu nu e o poveste pentru tine, este o realitate. Și realitatea iubirii tale e aceasta: că El e în tine prin slava Lui, pentru că este cu tine în fiecare clipă. Și nu ai nevoie să explici ce este iubirea, pentru că iubirea este împlinirea ta. Sfinții nu caută să-și explice pacea interioară, ci își împărtășesc propria pace cu ceilalți, care e pacea Dumnezeului treimic. Și când trăim și noi iubirea și pacea Sfinților nu mai avem nevoie de explicații, pentru că a le trăi înseamnă a le avea.
[8] Dreptul la fericire personală e o aspirație, dar realitatea fericirii e o inimă care dă pe-afară. Poveștile altora de dragoste sunt poveștile lor, povestea ta de dragoste e împlinirea vieții tale. Relația noastră cu Dumnezeu este fundamentul pe care zidim orice relație cu alții. Pentru că izvorul împlinirii noastre este iubirea lui Dumnezeu, cea care ne umple de iubirea pentru întreaga lume.
[9] La Cincizecime, Sfinții Lui Apostoli au primit harisma vorbirii în limbi, pentru ca orice neam al lumii să poată intra în Biserică. De aceea, Sfântul Apostol Pavlos numea vorbirea în limbi un semn pentru necredincioși [I Cor. 14, 22, BYZ]. Și aceasta, pentru ca cel necredincios să audă cuvântul lui Dumnezeu, să-l creadă și să primească a trăi viața cu Dumnezeu. Cu alte cuvine, sensul real al filologiei este să-i apropie pe toți de Dumnezeu. Căci, dacă crezi în cuvintele Lui, Îl primești pe Cel care are cuvinte adevărate, pentru că El Însuși este Adevărul. Revelarea lui Dumnezeu nu e disputa oamenilor, ci e credința lor. Pentru că Dumnezeu îți cere să crezi în El, pentru ca să trăiești cu El și, luminat fiind de El, să înțelegi cele ale Sale.
[10] Textul revelației este îmbrățișarea lui Dumnezeu. El nu poate fi citit ca și când ar fi rupt de Dumnezeu. Pentru că textul ne duce la Dumnezeu și nu e filologie goală. Și omul credinței e un iubitor de Dumnezeu, e un om care e plin de slava Lui, și el receptează cuvintele lui Dumnezeu ca pe iubirea Lui față de sine însuși. Așa cum, un îndrăgostit din ziua de azi, citește mesajele telefonice ale iubitei sale ca pe liniștea lui.
[11] Dumnezeu are cuvinte pentru orice om. Cuvintele lui Dumnezeu sunt vii pentru fiecare om. De aceea, nu avem problema cuvintelor, ci problema credinței în Cel care ne-a spus toate cuvintele de dragoste. Și ne-a mărturisit dragostea Lui în mod deplin, pentru că ne-a iubit mai înainte de a ne aduce la existență. Fapt pentru care, revelația Lui nu e doar încredințare față de existența Lui, ci e iubire desăvârșită față de noi, pentru că ne arată prin fapte iubirea Lui față de noi.
[12] De aceea, iubiții mei, Sfinții au biruit lumea prin aceea că s-au biruit pe ei înșiși și s-au biruit pe ei înșiși pentru că erau plini de dragostea lui Dumnezeu. Iubirea lor pentru El a fost împlinirea și biruința lor. Și pentru aceasta sunt plini de mirosul vieții și nu de cel al morții, făcându-ne și pe noi vii prin sfintele lor rugăciuni. Amin!
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mărturii ortodoxe contemporane
(vol. 2)
*
ÎPS Atanasios de Lemesos l-a cunoscut pe Fericitul Enoh Românul. „Gheronda Enoh era un om simplu, foarte simplu, și, din pricină că viețuia singur, mi-am luat sarcina de a-l însoți la Spital, când a fost nevoie să meargă de două ori, deoarece avea probleme de sănătate, mai exact la stomac. L-am întâlnit în portul Dafni, prilej cu care mi-a spus: «Sufletul meu și Dumnezeu m-a condus la tine, ca să mă ajuți să merg la Tesalonic». Întrucât în acea vreme eram student la Teologie, l-am însoțit în Tesalonic, l-am găzduit la Mănăstirea Sfânta Teodora, de unde l-am dus la Spital. Când am mers pentru prima dată la Spital, nu a vrut să-și scoată dulama ca medicul să-l consulte. S-a întins îmbrăcat pe patul de Spital, motiv pentru care medicul nu a putut să-l examineze. Nu a vrut să-și dea jos dulama! Prin urmare, am plecat fără să rezolvăm ceva. Ne-am întors în Sfântul Munte, însă Duhovnicul său i-a spus: «Ceea ce ai făcut tu la Spital se numește mândrie, deoarece toți Părinții merg la Spital și se lasă consultați. Mai mult, Însuși Hristos, pe Cruce fiind, nu S-a rușinat să fie dezbrăcat pentru mântuirea lumii, iar tu crezi că ai făcut o mare ispravă, că ai mers la Doctor fără să-i permiți să te consulte?!». A doua oară când l-a durut stomacul foarte tare, am mers iarăși la Tesalonic, ne-am dus la Spital, iar când a zis medicul să-și scoată dulama pentru a-l consulta, imediat a dat-o jos, fără să se mai gândească. În acea noapte am rămas la Spitalul AHEPA din Tesalonic, și, la un moment dat, când se potolise agitația din Spital, iar Medicul plecase, mi-a spus: «Părinte Diacon», eram Diacon în acea vreme, «te rog să-mi aduci un ziar!». Eu m-am mirat și nu înțelegeam ce vrea să facă cu ziarul, având în vedere că nu știa limba greacă.
Am coborât, așadar, i-am luat un ziar, i l-am adus, după care mi-a zis să-l las pe pat. L-am lăsat unde mi-a spus, apoi m-am dus mai încolo să văd ce va face. De îndată ce s-a asigurat că nu-l vede nimeni, el nu știa că eu îl urmăream de afară, a sărit din pat, a întins ziarul pe podea și a început să facă metanii! Atunci eu i-am spus: «Gheronda, ce faci acolo?». «Cum ce fac? Canonul!», mi-a răspuns. «Dar Doctorul a zis să nu te miști din pat?», i-am zis eu. «Doctorul nu este Monah! El nu știe că Monahii trebuie să-și facă canonul!».
În cele din urmă l-am așezat din nou în pat, iar ziua următoare i-au dat niște medicamente, i-au prescris un tratament anume, apoi am plecat la Mănăstirea Sfânta Teodora din Tesalonic, locul în care eram găzduiți. După aproximativ trei zile, în jurul datei de 11 iunie 1978, a avut loc, în Tesalonic, un cutremur foarte mare, de 7, 3 pe scara Richter. A fost cu adevărat foarte înfricoșător. Mai mult, clădirea în care ne aflam noi era foarte șubredă și se clătina ca o coajă de nucă. Eu am sărit din pat, era în jurul orei 23.00, și am vrut să plec, să ieșim din clădire, dar mi-am adus aminte că îl aveam și pe Gheronda Enoh. Trebuia să îl iau și pe el cu mine.
Când am deschis ușa camerei lui, l-am găsit pe pat, având în mână șiragul de metanii. «Gheronda», i-am spus eu, «trebuie să plecăm!». «Unde trebuie să mergem?», m-a întrebat. «Va fi cutremur mare, vom muri!». «Eu nu merg nicăieri». «Cum așa, Gheronda, vom muri aici?!», i-am zis eu. «Dacă vrea Dumnezeu, moare Enoh. Dacă nu vrea Dumnezeu, nu moare Enoh».
Era cu adevărat neagonisitor, nu avea niciun ban. Într-o zi, pe când ne aflam în Tesalonic, aproape de noi era un mic magazin, unde două surori după trup vindeau plăcintă cu brânză, lapte, ouă, brânză și așa mai departe. A venit Gheronda Enoh și stătea în fața vitrinei, uitându-se la plăcintele cu brânză. Atunci surorile l-au întrebat: «Părinte, vrei ceva?». «Cât costă această plăcintă?». După ce i-au spus cât costă, el le-a zis: «Eu sunt sărac, ascet neagonisitor, nu am bani! Dacă îmi dai o plăcintă, mă voi ruga pentru tine». «Părinte, îți voi da o plăcintă, nu e nicio problemă». I-a dat, așadar, o plăcintă, dar Părintele nu a mâncat-o, ci a început să facă rugăciune cu metanierul pentru acele tinere. După ce a terminat rugăciunea, și-a mâncat plăcinta primită.
Părintele venea în fiecare zi, iar ele îi dădeau o plăcintă. Ambele surori erau necăsătorite, motiv pentru care i-au spus să se roage pentru ele să se căsătorească. În câteva luni, amândouă s-au căsătorit”[1].
Dar l-a cunoscut și pe Fericitul Ioachim Ieromonahul, Românul. „Am cunoscut, de asemenea, în Sfântul Munte, pe un Ieromonah, pe nume Ioachim, care era un Bătrân straniu, având niște neputințe din fire. Cu toate acestea, a avut moarte cuvioasă, deoarece, când era pe moarte, și-a cunoscut sfârșitul cu câteva zile înainte. Chiar ne-a zis: «Vineri, după Vecernie, voi muri!». Într-adevăr, în acea vineri, s-a spovedit, s-a împărtășit, l-a chemat pe un frate cu care se cunoștea, și-au cerut iertare unul altuia, după care, i-a spus fratelui: «Vei muri și tu în aceeași zi, la aceeași oră!». Au adormit amândoi întru Domnul, unul la Mănăstirea Cutlumuș, iar altul la Careia, în aceeași zi și la aceeași oră, aflându-se la o distanță destul de mare unul față de celălalt. Cu câteva clipe înainte de a muri, și-a ridicat mâinile spre cer și a zis: «Priviți, Maica Domnului!». A văzut-o pe Maica Domnului, apoi s-a mutat la cele veșnice”[2].
I-a cunoscut, însă, și pe Fericiții Pustnici Trifon și Fanurie Românii. „Odată, Sfântul Paisios m-a luat cu el, în timpul în care cerceta regiunea Capsala [Καψάλα[3]], în scopul redactării cărții Părinți Aghioriți – Flori din Grădina Maicii Domnului. L-am însoțit în acea călătorie o zi întreagă, prilej cu care am mers la doi Părinți români. Unul dintre ei se numea Trifon. Eu nu-l cunoșteam, dar pe drum, Sfântul Paisios mi-a spus despre el că este un Monah foarte bun, ascet, un om cu virtuți. Când am ajuns acolo, a vorbit cu Sfântul Paisios [Aghioritul], și chiar dacă Părintele Trifon vorbea foarte puțin limba greacă, se înțelegeau bine. După aceea am mers la Coliba Sfântul Teofilos, Izvorâtorul de mir, acolo unde viețuia Părintele Fanurie, un alt ascet român, care, vreme de 40 de ani, a renunțat la ulei. Toate mâncărurile lui erau fără ulei. Era un mare ascet, avea o paloare a chipului din pricina nevoinței. Viețuia singur în acel loc, iar Sfântul Paisios l-a întrebat: «Gheronda, cum reușești să trăiești în această chilie?». Chilia nu avea nici uși, nici ferestre. «Aici este bine, este foarte bine, Părinte Paisios!», i-a răspuns. «Cum să fie bine?! Aici picură apa, plouă, ninge înăuntru!». Părintele Fanurie stătea într-un colț. «Aici unde stau eu, nu picură apa!». Când restul chiliei lui aproape că era luat pe sus de vânt.
Părintele Fanurie era un Monah foarte bun, l-am cunoscut bine deoarece am fost vecini, pe vremea când obștea noastră viețuia la Chilia Bunavestire din Capsala. La fel și Bătrânul Trifon era un om împodobit cu virtuți. M-a impresionat multa lui blândețe. Răspândea blândețe și o anumită dulceață. Era un om foarte plăcut. Vorbea simplu, dar frumos, plăcut.
Din păcate, nu-mi amintesc exact ceea ce a vorbit cu Sfântul Paisios, deoarece dânsul vorbea cu el, dar mi-a rămas în minte chipul lui și blândețea pe care o răspândea”[4].
*
Arhim. Ghennadios Papadimitriu [Γεννάδιος Παπαδημητρίου]: Părinților români nevoitori în Athos le plac mai mult ascultarea și isihia[5].
*
ÎPS Atanasios de Lemesos: „În vremea în care viețuiam la Capsala cu Starețul nostru, [Sfântul Iosif Vatopedinul], la fel și la Mănăstirea Cutlumuș, care era aproape de Careia, am cunoscut foarte mulți Monahi români îmbunătățiți. Unul dintre aceștia venea la Mănăstirea Cutlumuș, cărând lucruri în fiecare zi, chiar dacă suferea cu picioarele. Deși îl dureau picioarele, acest Bătrân avea dragoste și, în fiecare zi, căra lucruri pentru vecinii lui Monahi. Când a adormit în Domnul și i-au scos încălțările, picioarele lui erau pline de răni, din pricina marii asceze și a mersului pe jos zilnic. Era un Bătrân foarte sărac, al cărui nume, dacă nu greșesc, era Serghie. [Și era român]. M-a impresionat, deoarece venea adesea la Mănăstirea Cutlumuș, iar eu aveam ascultarea de arhondar, drept care, îl îngrijeam și îl găzduiam la Mănăstire”[6].
*
Același l-a cunoscut și pe Fericitul Irodion Capsaliotul, Românul. „Un alt Monah român îmbunătățit, care viețuia în Capsala, a fost Gheronda Irodion. Nu cunosc date din viața lui de Mirean, dar era din România, și după cum se poate să știți deja, el și-a asumat condiția de Nebun pentru Hristos. Altfel spus, se prefăcea că este nebun, recurgând la diverse nebunii, pentru a evita slava și laudele oamenilor. Am mers în Capsala de câteva ori și l-am întâlnit, viețuia într-un loc plin de gunoaie, mica lui chilie era cu desăvârșire pustie și nelocuibilă, iar el trăia acolo ca o pasăre a cerului. Gheronda era un uriaș al Duhului, care locuia singur, fără niciun fel de mângâiere pământească”[7].
[1] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=mNJkGGgs-xY, min. 1-5.
[2] Idem, min. 5-6.
[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Kapsala,_Mount_Athos.
[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=mNJkGGgs-xY, min. 6-8.
[5] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=kqqgKLqgWkI,min. 1-2.
[6] Idem, min. 2.
[7] Idem, min. 2-3.
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Mărturii ortodoxe contemporane
(vol. 2)
*
Patriarhul Daniel Ciobotea: „El, Hristos Domnul, cunoștea bine îndelunga suferința a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, dar și multa lui răbdare și multa lui pocăință pentru păcate, multa lui răbdare fără răzvrătire și multa lui speranță fără descurajare”[1].
*
Fericitul Părinte Nicodim Bujor, Protosinghelul, vorbind la vârsta de 92 de ani[2]. Era cu 3 ani înainte de adormirea sa, pentru că a adormit în ziua de 30 ianuarie 2011, la vârsta de 95 de ani, și a fost înmormântat în Cimitirul Mănăstirii Cernica[3]. O înregistrare cu el, vorbind îmbrăcat în veșmintele sale preoțești: „Cred că noi, românii, n-o să pierim! Se preconizează un Al 3-lea Război Mondial. Dar România n-are să intre…O să fie foc din toate părțile, dar România n-are să intre…Căci îi Grădina Maicii Domnului! [și se închină, rugându-se tainic]”[4].
*
Același: „Vin niște mosafiri[5] cerești…Trec prin pereți și se tot duc!…Și vorbesc între ei…E Sfântul Ioan Botezătorul, cu Maica Domnului, cu Maica Ecaterina, Varvara, Parascheva, Filofteea, și vorbesc între ei!…Și ce vorbesc?! Pun degetul și spun: «Și acesta este dintr-un neam cu noi!»….Atunci, am băgat-o pe mânică[6]!”[7]. Vorbind acestea despre sine însuși, despre vedenia pe care a avut-o.
*
Același: „Cu Maica Domnului rezolvăm toate problemele de algebră duhovnicească! Să ne ajute Maica Domnului!…(și se închină). Să avem 10 la purtare!”[8].
*
Același: „Capitala României ar trebui aici să fie, la Techirghiol! Cartea de vizită a României e Techirghiolul. Există Alba Iulia, alte capitale, cu cele ale politicii, dar aici e capitala duhovnicească a Sfintei Românii. Căci nu se cheamă România, ci Sfânta Românie!”[9].
*
O altă convorbire cu Fericitul Nicodim Bujor. În care a mărturisit că a fost ajutat și de Sfântul Dumitru Stăniloae să scrie Acatistul Sfântului Calinic de la Cernica[10]. Pe când era în chilie și sta în genunchi, Sfântul Ierarh Calinic a venit la el și a pus icosul întâi al Acatistului la urmă și pe cel din urmă l-a adus întâi. Iar Securitatea avea ordin secret să împiedice descoperirea Sfântului Calinic, a Sfintelor sale Moaște[11]. Iar gestul Sfântului Patriarh Justinian Marina, de a-i invita pe Patriarhii Bisericilor la canonizarea Sfântului Calinic, a fost o mare palmă dată regimului comunist[12].
„I-a plimbat Justinian pe toți [Patriarhii] prin Oltenia, prin Moldova…ca să le arate frumusețile noastre…Încât, atunci când s-a făcut canonizarea, Chiril înființează Patriarhia de Rila, Patriarhia Bulgariei! Îl fac Patriarh pe Chiril care era la Plovdiv [Пловдив][13]. Și, la București, Chiril ține o cuvântare în limba română și a arătat în ea frumusețea României. A vorbit în primul rând despre Mănăstirile noastre” [14].
„Și pe vremea aceea eram stenograf. Stenografiam și trimiteam repede la Glasul Bisericii și apăreau pagini, pagini întregi…”[15]. Pentru că trebuie să facă cineva și munca aceasta nobilă de tezaurizare a istoriei. Ce nu se scrie, se uită! Și trebuie să scriem lucrurile Bisericii la cald, în mod adevărat, cu smerenie. Trebuie să scriem ce se petrece în Biserică, pentru ca cele scrie să fie adevărul celor de după noi.
„Începutul Acatistului mi l-a făcut Sfântul Grigorie de Nazianz! [Se referă la Acatistul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica]. Și el o zis așa către mine, căci pe timpul acela stăteam de vorbă nas în nas cu Sfinții. Era Gură de Aur, care m-a învățat cum să predic. Era Grigorie de Nazianz…și el mi-a spus: «Scrie așa! <Bucură-te, alesule al lui Dumnezeu, plăcutul tuturor Sfinților, lauda Arhanghelilor și bucuria Îngerilor! Bucură-te, veselia pruncilor și mireasma chipului călugăresc! Bucură-te, scutul și acoperământul Cernicăi, odrasla și ocrotitorul Bucureștilor, păzirea Frăsineiului și lauda Râmnicului Noului-Severin!>». Mirosea a naționalism nemaipomenit!…”[16].
Sfântul Dumitru Teologul i-a dat Fericitului Nicodim Bujor să transcrie traducerea sa la Sfântul Antonios cel Mare, pentru că îi dăduseră bun de tipar[17]. Textul din Filocalie. „Și, la [Mănăstirea] Sâmbăta de sus, pe când scriam, [pe când transcria traducerea Sfântului Dumitru], a venit Necuratul! Era spre ziuă și doream să mă odihnesc puțin. Și s-a așezat Necuratul pe picioarele mele!…Și mi-am zis să nu fac nimic, ca să văd ce-are el de gând. Pentru că la urmă am să-mi fac Cruce și am să-l biruiesc…Însă el s-a așezat pe mâna mea!…Și, poftim, nu mai puteam să mai fac nimica!…Pe urmă m-am gândit să fac semnul Sfintei Cruci cu limba și astfel să-l biruiesc. Dar, deodată, el s-a așezat pe pieptul meu!…Și, când mi s-a așezat pe piept, n-am mai putut să respir. Și atunci gândul meu, salvarea mea, a fost la Maica Domnului!…Și am văzut-o atunci venind pe Maica Domnului, cu un bulgăr, și i-a tras una în cap și el s-a făcut un câine…Un cățel la ușă…Și eram atunci la Sâmbăta de Sus, iar luna trecuse dealul Făgărașului și înclina spre ora 3 dimineața…”[18].
A mai scris, dar numai pentru sine, și un Acatist al Buneivestiri[19]. Fericitul Nicodim a scris și Slujba Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica[20]. Și avem nevoie de multe Vieți de Sfinți rescrise, îmbogățite, care să fie spre folosul nostru. De multe Slujbe ale Sfinților. Pentru că și cei din vechime și cei recenți au nevoie de Slujbele lor bisericești.
[1] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-paralizatul-de-la-scaldatoarea-vitezda-ne-invata-rabdarea-fara-razvratire-speranta-fara-descurajare/.
[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=UDsILjtH96E, min. 1.
[3] Andrei Ursulean, Se împlinesc 13 ani de la adormirea protos. Nicodim Bujor, autorul acatistului primului sfânt român canonizat, 30 ianuarie 2024, cf. https://basilica.ro/se-implinesc-13-ani-de-la-adormirea-protos-nicodim-bujor-autorul-acatistului-primului-sfant-roman-canonizat/.
[4] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=UDsILjtH96E, min. 3.
[7] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=UDsILjtH96E, min. 12.
[8] Idem, min. 12-13.
[9] Idem, min. 13.
[10] În primele secunde ale filei video de aici: https://www.youtube.com/watch?v=4RrowjfaqCo.
[11] Idem, min. 1.
[12] Idem, min. 2.
[13] Era Mitropolit de Plovdiv, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Cyril_of_Bulgaria, numele primului Patriarh al Bulgariei fiind Кирил Марков Константинов [Chiril Markov Konstantinov], cf. Ibidem.
[14] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=4RrowjfaqCo, min. 2-3.
[15] Idem, min. 3.
[16] Idem, min. 4.
[17] Idem, min. 5.
[18] Idem, min. 6-7.
[19] Idem, min. 7.
[20] Idem, min. 8.
În 1973 începe seria de volume intitulate imne – prin care poetul caută să se introducă în tradiția ortodoxă, bizantină și românească a imnelor liturgice și teologice, a marilor Sfinți poeți imnografi din literatura ortodoxă. Ca în cărțile liturgice de cântări, multe imne ale lui Ioan Alexandru sunt dedicate oamenilor sfinți sau eroi martiri care au marcat istoria noastră (canonizați sau nu). Sau altor figuri trăind în umbra Sfintelor Icoane sau care merită aprecierea urmașilor. Stilistic, poetul nu imită prozodia bizantină, ci pe cea modernă, adaptându-se vremii (adaptare pe care a inițiat-o Sfântul Dosoftei în literatura noastră) – deși adesea renunță la prozodie, apropiindu-se, paradoxal, de forma imnografică a traducerilor liturgice în românește.
Primul volum al convertirii definitive a lui Ioan Alexandru în poet creștin poartă titlul Imnele bucuriei (1973)[1]. Seria va continua cu Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele Țării Românești (1981), Pământ transfigurat (1982), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureșului (1988). Apar și antologii între ele sau după. Dar important este că poetul a schimbat radical direcția liricii sale, convertind-o în poezie sacră creștină, esențialmente ortodoxă. Până la sfârșitul vieții a rămas fidel acestui ideal și nu a mai scris altfel de poezie, această lirică devenindu-i identitară.
Este primul mare poet din literatura română a cărui convertire lăuntrică (pentru că, altfel, a fost creștin-ortodox de la Botez până la moarte), tradusă inclusiv pe plan liric, este categorică și definitivă. Îl vor urma și alții, tot mai mulți, iar unii vor alege chiar calea Mănăstirii, devenind Monahi. Un fenomen pe care critica literară oficială încearcă să îl minimalizeze sau să îl oculteze cu o aversiune greu de definit, într-o lume pretins liberă. De fapt, critica literară românească a manifestat dintotdeauna, cu puțin excepții, o ură grea (ca să-l parafrazez pe Cioran) la adresa Bisericii (Ortodoxe în mod deosebit) și tradiției sale și a Sfinților ei, în mod vădit sau viclean…
Revenind la Ioan Alexandru și la primul său volum de imne, Imnele bucuriei, observăm că titlul este justificat de câteva mărturisiri lirice ale poetului, el destăinuind înălțarea sa la experiențe duhovnicești mai presus de trăirile religioase obișnuite. În poezii precum: Foc ceresc, Iubire, Extaz etc. Reproducem primul poem, care este evocator:
Sunt numai râuri de iubire.
Sunt numai cel care va fi.
Cum aș putea opri această bucurie,
Această slavă și această zi.
„Sunt numai cel care va fi”: Dumnezeu i-a dat să simtă puțin din cum va arăta și cum se va simți când se va preschimba din om trecător în netrecător, cum va fi în veșnicie. Bucuria este a pogorârii harului lui Dumnezeu asupra sa.
N-a mai rămas nimic din mine.
S-au răsucit cu toate și mutat,
Iubire-ntreg am devenit, iubire
În fluviile ei sunt îngropat.
A simțit și el, ca și toți cei care au trăit revelația slavei lui Dumnezeu, că făptura sa de pământ aproape că s-a șters, din cauza harului revărsat.
Ruga mea zilnică-i să pier
Să încetez, să se oprească
Suflarea sufletului meu
Din țara asta omenească.
Cunoscând puțin, prin experiență, bucuria vieții veșnice, ar fi vrut să iasă cu totul din trup și să trăiască doar acea stare de fericire și iubire fără seamăn în „țara omenească”, adică pe acest pământ.
Cei patru îngeri sunt veniți
Și m-au cuprins cu totul și în toate
Nu mai încap de ei; nimic,
Duh pretutindeni peste ape.
Din nou despre pogorârea harului: „Duh pretutindeni peste ape”. Nu știu la ce se referă vorbind despre „cei patru îngeri”, dacă i-au apărut în vedenie duhovnicească sau a făcut o corelație cu Scriptura.
Nici crinul nu mai are loc
Nici viitor și amintire.
Acum, acum sunt preaslăvit
Iubirea m-a lovit, iubire.
„Nici crinul nu mai are loc/ Nici viitor și amintire”: nimic din frumusețea sau bucuria pământească, care pălește cu totul în fața celei duhovnicești.
Nu mă lăsa, nu te întoarce
Rămâi în veci fără cuvânt
Rămâi acolo-n nevedere
De-a pururi îngere preasfânt.
Ar fi vrut să nu se termine niciodată clipele de bucurie harică.
Căci nu-i nimic, căci nu-i decât
Iluminare orbitoare.
Focul ceresc m-a fost cuprins
Într-un amurg de sărbătoare.
E o încercare de a vorbi despre extazul trăit, de a-l descrie. Însă cuvintele omenești nu pot cuprinde decât paradoxuri: „iluminare orbitoare”.
(Foc ceresc)
Este prima poezie de acest fel din repertoriul lui Ioan Alexandru. Și nu avem motive să ne îndoim de sinceritatea lui.
[1] Ne vom referi la el utilizând o antologie intitulată Imne, Ed. Eminescu, București, 1975.