Teologie pentru azi

Iubiții mei[1],

parabola de azi [Mt. 21, 33-44] a fost prefațată de sublinierea tăioasă a Domnului, „că vameșii și curvele [ὅτι οἱ τελῶναι καὶ αἱ πόρναι] intră înaintea voastră întru Împărăția lui Dumnezeu [προάγουσιν ὑμᾶς εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεου]” [Mt. 21, 31, BYZ].

– Care voi?

– Cei care, ieri și azi, nu ne-am crezut și nu ne  credem păcătoși notorii. Cei care nu ne simțim că am fi de râsul lumii. Pentru că mulți dintre noi admitem ca „păcătoși” doar pe cei cu păcatele la vedere, precum cei care iau mită sau cei care se culcă cu alții pentru bani, și minimalizăm păcatele ascunse, păcatele cu adevărat mari și grele, pe care nu ne temem să le înmulțim. Și nu ne temem să le înmulțim, pentru că nu știe nimeni că le facem. Căci dacă ne-ar ști și am ajunge de râsul lumii, ne-am teme să le facem.

Tocmai de aceea, cei cu păcatele la vedere, fiind judecați și minimalizați de mulți oameni, se întorc mai degrabă la pocăință și intră întru Împărăția lui Dumnezeu, în comparație cu cei care păcătuiesc în ascuns și nu se pocăiesc pentru păcatele lor.

Căci acesta e sensul cuvintelor Domnului: în Împărăția Mea intră cei minimalizați de către mulți, dar care se întorc la Mine cu multă pocăință. Pentru că oprobriul public poate fi mântuitor, atunci când înțelegem că oamenii disprețuiesc păcatele noastre. Pentru că disprețul lor poate naște în noi conștiința că Dumnezeu cu atât mai mult disprețuiește păcatele noastre, dacă oamenii pot produce atâta suferință prin disprețul lor la adresa vieții noastre păcătoase.

Și continuă Domnul: „Căci a venit către voi Ioannis [Ἦλθεν γὰρ πρὸς ὑμᾶς Ἰωάννης][Botezătorul], în[tru] calea dreptății [ἐν ὁδῷ δικαιοσύνης] și nu ați crezut lui [καὶ οὐκ ἐπιστεύσατε αὐτῷ], dar vameșii și curvele au crezut lui [οἱ δὲ τελῶναι καὶ αἱ πόρναι ἐπίστευσαν αὐτῷ]” [Mt. 21, 32, BYZ]. A venit Sfântul Ioannis către cei credincioși, ca să le vorbească despre dreptatea lui Dumnezeu, despre viața sfântă, dar credincioșii nu l-au primit, pentru că trăiau în suficiența lor. Considerau că credința nu are nevoie de pocăință și de o continuă schimbare a vieții. Dar l-au primit cei care au simțit că au nevoie să se pocăiască, adică cei disprețuiți de către mulți, ca vameșii și curvele.

Fapt pentru care, Domnul continuă și spune: „iar voi, văzându-i [pe cei care se pocăiau], nu v-ați pocăit după aceea, [ca] să credeți lui” [Ibidem], Sfântului Ioannis. Nu v-ați pocăit nici la predica Sfântului Ioannis Botezătorul, nici când i-ați văzut pocăindu-se pe cei păcătoși. Pentru că voi vă credeți „Drepți”, voi vă credeți „ai lui Dumnezeu”, dar nu împliniți voia lui Dumnezeu.

Și pentru ca să le vorbească despre ei înșiși, pentru ca să pună în oglindă chipul lor real, păcătoșenia lor cea plină de orgoliu, Domnul spune parabola păzitorilor de vie celor criminali.

– Adică ce face Domnul acum?

– Îi întărâtă, îi enervează la culme, pentru că le vorbește în mod explicit despre istoria crimelor lui Israil împotriva Sfinților Lui și despre ei, cei din fața Sa! Și cei atinși de parabola Lui s-au manifestat ca atare: „Și auzind arhiereii și fariseii parabolele Sale [Καὶ ἀκούσαντες οἱ ἀρχιερεῖς καὶ οἱ Φαρισαῖοι τὰς παραβολὰς Αὐτοῦ], au cunoscut că despre ei zice [ἔγνωσαν ὅτι περὶ αὐτῶν λέγει]” [Mt. 21, 45, BYZ]. Că despre ei zice adevărul. Că ei sunt aceia din parabolă.

Și pentru că lor le plăcea să ascundă murdăria neamului lui Israil sub preș și nu să se pocăiască pentru ea, căutau să Îl omoare pe Domnul. Căci, în mod pueril, ca și părinții lor, considerau că dacă îi omoară pe Sfinți, atunci scapă cu adevărat de ei. Fapt pentru care ei asta făceau: „și căutând să-L prindă pe El, se temeau de mulțimi, deoarece ca Profet Îl aveau pe El” [Mt. 21, 45, BYZ].

Adică mulțimile Îl considerau că e Profet, că e Profetul lui Israil din vremea lor, iar vameșii și curvele se pocăiau la predica Lui, dar nu se pocăiau și oamenii religioși, cei care credeau că Îl cunosc pe Dumnezeu și Îi slujesc Lui. Căci religioșii lui Israil stăteau față în față cu Dumnezeu întrupat și prezența Lui nu îi smerea, ci îi sataniza.

Însă acesta e Dumnezeul nostru! Dumnezeu este întotdeauna incomod pentru cei păcătoși. Dumnezeu îi indispune pe cei păcătoși, îi enervează la culme, îi scoate din sărite, pentru că El Se ia la ceartă cu criminalii religioși. Nu îi menajează.

– Și de ce ar fi fost arhiereii și fariseii lui Israil niște criminali religioși? Pentru că erau urmașii celor care îi omorâseră pe Sfinți sau pentru că plănuiau, la rândul lor, moartea Lui?

– Pentru că repetau în ei înșiși istoria infamă a lui Israil împotriva Sfinților Lui. Pentru că, la fel ca părinții lor, și ei știau cine este Cel din fața lor, pe Care ei căutau să-L omoare. Părinții lor știuseră că ei îi chinuie și îi omoară pe Profeții lui Dumnezeu dar, cu toate acestea, au mers până la capăt.

Și Domnul, în parabola Sa, le profețește faptul că și ei vor merge până la capăt, ca și părinții lor. Pentru că „«Acesta este Moștenitorul [Οὗτός ἐστιν ὁ Κληρονόμος]! Veniți [δεῦτε], să-L omorâm pe El [ἀποκτείνωμεν Αὐτόν] și să ținem [noi] moștenirea Lui [καὶ κατάσχωμεν τὴν κληρονομίαν Αὐτοῦ]!». Și [Καὶ], luându-L pe El [λαβόντες Αὐτὸν], L-au scos afară din vie [ἐξέβαλον ἔξω τοῦ ἀμπελῶνος] și L-au omorât [καὶ ἀπέκτειναν]” [Mt. 21, 38-39, BYZ].  L-au scos afară din cetate, din Ierusalim, și L-au răstignit…

Pentru că Via [ἀμπελῶνα] lui Dumnezeu, adică Biserica Lui din Vechiul Testament, zidită de El în Israil [Mt. 21, 33], deși națională, nu avea un scop naționalist, ci planetar. Ea, Biserica Lui, nu trebuia să se închidă în sine, ci să se deschidă spre toți cu multă înțelegere. De aceea, evreii Vechiului Testament înțeleseseră că e nevoie de prozeliți, de convertiți dintre neamuri la credința lui Israil și încurajau prozelitismul, dar nu acceptau ideea că Biserica lui Israil e pentru toate neamurile, că ea trebuie să aibă o dimensiune mondială.

Însă când Domnul vorbește despre roadele [τοὺς καρποὺς] viței [Mt. 21, 34], ale Bisericii Sale, El ne spune că ele sunt incompatibile cu fanatismul religios și cu crima religioasă. Pentru că omul religios este omul smereniei, e omul pocăinței, e omul ascultării, e omul echilibrului și nu un răzvrătit, nu un asocial, nu un criminal cu motivații religioase. Căci atunci când le amintește adevărul istoric că părinții lor i-au bătut și omorât pe robii [τοὺς δούλους] lui Dumnezeu [Mt. 21, 35], trimiși la ei de către El, Domnul subliniază râvna falsă a acestora.

Și vorbește despre râvna lor falsă, dar și despre râvna noastră falsă pentru Dumnezeu, a celor de peste veacuri, dacă considerăm că a sluji lui Dumnezeu înseamnă a ne război continuu cu cei care cred sau nu cred în Dumnezeu. Pentru că interiorul credinței e format din evlavia față de Dumnezeu și nu din riposta continuă față de afirmațiile celorlalți. Căci riposta continuă se transformă într-o încrâncenare personală cu ceilalți, care produce multe derapaje.

Da, e nevoie de apologie ortodoxă în vremea noastră! Există oameni în Biserică, luminați de Dumnezeu, care pot răspunde în cunoștință de cauză la problemele de tot felul ale Bisericii și lumii noastre. Dar nu oricine poate face asta. Nu oricine își arogă militantismul pentru Biserică, face și bine Bisericii și lumii în general.

Căci, în mintea lor, poate că cei care i-au omorât pe Sfinții Profeți în Vechiul Testament, apoi pe Domnul și pe Sfinții Lui, au crezut că „fac bine” Bisericii și națiunii evreiești. Poate au crezut că, scăpând de ei, de Sfinții Lui, toată lumea „o va duce bine”. Poate au crezut că nu mai e nevoie de robii lui Dumnezeu, de trimișii Lui la noi, ci de o înțelegere teologică care face abstracție de luminarea lui Dumnezeu, de voia Lui, și de mult ritualism.

Și azi, în Biserica Dumnezeului Celui viu, avem aceeași problemă! Pentru că pe mulți ne enervează Sfinții, ne enervează cei luminați de Dumnezeu, ne enervează cei care ne cer să ne schimbăm interior.

Cuvintele vii, cuvintele de la El, ne enervează teribil!

Coloana lor vertebrală ne indispune enorm de mult și, mai ales, nevoințele, faptele, operele lor, ale Sfinților Lui! Fapt pentru care căutăm cu tot dinadinsul să le minimalizăm, să le punem la îndoială sau să nu vorbim despre ele. Căci dacă nu vorbim, ni se pare că ele nu există…

În schimb, ne plac cei care ne vorbesc în mod rece despre Dumnezeu, cerebral, calculat, cei care slujesc fără implicare și nici nouă nu ne cer să ne implicăm în mod total, cei care edulcorează lucrurile la nesfârșit. Ne plac farsorii, pentru că seamănă cu noi. Farsorii predică despre moarte indiferent care le e tema predicatorială, iar nouă ne place gustul morții, gustul morții din predici, pentru că îl avem în tot sufletul și în tot trupul nostru.

Celebrăm, adică, moartea. Dar imediat ce sesizăm pe undeva viață, viață duhovnicească în cineva, imediat tratăm orice cuvânt al lui ca pe ceva subversiv. Și așa stau, de fapt, lucrurile! Pentru că orice lucru adevărat e un lucru subversiv. Orice lucru de la Dumnezeu periclitează, subminează imperiul minciunii predicatoriale. Pentru că în cuvântul de la Dumnezeu, în cuvântul luminat de Dumnezeu, există ordinea Lui profundă, adâncimile Lui, paradoxurile Sale dumnezeiești și multă viață dumnezeiască, care hrănesc oamenii avizi de viața lui Dumnezeu.

Cuvântul de la El ne face să scuipăm moartea din noi, pentru că vedem că viața are gustul care ne potolește setea. Viața Lui, care ne potolește setea și foamea, ne face bine și ne învață să ne lepădăm de minciună. Și minciuna din noi e orice păcat, orice patimă, orice înțelegere ideologică.

De aceea, iubiții mei, a fi om religios nu înseamnă a prăznui toată ziua moartea în noi înșine, ci a trăi la modul bucuros, exuberant, împlinitor viața cu Dumnezeu! A fi om religios nu înseamnă a fi, în primul rând, în conflict cu alții, ci în evlavie nesfârșită față de Dumnezeu. Pentru că religiozitatea este trăsătura de caracter a celor care sunt absorbiți cu totul de relația lor cu Dumnezeu. Și, din aceasta, din religiozitatea noastră interioară, din relația noastră vie cu Dumnezeu, țâșnesc spre toți bucuria, înțelegerea, frățietatea, întrajutorarea.

Însă religiozitatea autentică nu are nimic de-a face cu ideologizarea. Omul credincios cu adevărat nu este partizanul fanatic al unui partid, al unei mișcări, al unei organizații. Pentru că ideologizările antagonice fragmentează societatea, pe când adevărata evlavie îi unește pe oameni. Adevărata evlavie zidește familia, zidește societatea, zidește viitorul.

Căci oamenii credincioși nu încearcă să îi elimine pe cei potrivnici lor, ci și-i asumă în rugăciunea și în iubirea lor. Oamenii credincioși vor schimbarea autentică a oamenilor, vor mântuirea oamenilor. De aceea vor o Biserică pentru toți și o lume pentru toți. O lume în care fiecare să își găsească împlinirea și mântuirea.

Însă, după cum cred că ați observat, Domnul nu lasă lucrurile nespuse până la capăt. El îi enervează pe escroci, după cum îi umple de multă evlavie pe cei credincioși. El nu dorește ca cineva să fie credincios de formă, de ochii lumii, ci El cere atașament total față de El, față de Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, dacă vrem să fim ai Lui, dacă vrem să facem parte din Via Lui și să arătăm strugurii evlaviei în noi înșine, trebuie să acceptăm că tot cuvântul Lui este adevărul și că tot ceea ce El ne cere sunt lucruri neapărate pentru noi. Că nimic nu trebuie luat selectiv din poruncile Lui, căci astfel nu mai ajungem să Îi slujim Lui cu adevărat. Ci, pentru a-I sluji Lui, trebuie să împlinim în mod paradoxal toate poruncile Sale, care ne fac să Îl vedem pe El în noi așa cum El este. Amin!

[1] Începută la 9. 10, în zi de luni, pe 20 august 2018. Soare și răcoare, 24 de grade.

Iubiții mei[1],

experimentul Rosenhan a dovedit faptul că ne putem preface la infinit, fără să se prindă prea mulți oameni. Că vor fi foarte puțini cei care își vor da seama că nu suntem nebuni, dacă noi ne prefacem că suntem nebuni, dacă noi jucăm teatrul că avem probleme psihice grave[2]. Pentru că, dacă te prefaci că ești nebun, poți trece aproape în ochii tuturor drept nebun. Căci nouă ne place să-i catalogăm imediat, fără prea mult discernământ, pe oamenii cu probleme, să îi considerăm într-un anume fel și să ne separăm interior și faptic de ei. Tocmai de aceea, cei nebuni cu adevărat, dacă știu să se prefacă, trăiesc printre noi fără griji și fac tot felul de fărădelegi și nedreptăți, dar sunt considerați oameni „buni” până la proba contrarie, pe când, dacă ai ajuns să fii crezut nebun sau dacă te prefaci că ești nebun la nivel social, aproape toți te vor crede nebun, pentru că e confortabil să nu ai de-a face cu nebunii. Ne spunem nouă înșine: „Nebunii sunt cu cei ca ei, la ospiciu, pe când noi, aici, suntem cu cei sănătoși!” și am terminat în mintea noastră problema. Pentru că nouă ne plac aceste simplificări care nu au nimic de-a face cu realitatea. Ne place să credem că îi cunoaștem pe cei din jurul nostru, că ne cunoaștem familia, că ne știm foarte bine pe noi înșine. Și ne mințim în mod continuu cu presupusa noastră cunoaștere a altora datorită lenii de a gândi despre noi și despre alții.

– Și de ce nu ne dăm seama că cineva are o boală psihică gravă și că are nevoie de ajutorul nostru?

– Pentru că privim superficial oamenii, îi tratăm de la distanță, nu avem de-a face cu ei în mod real sau, chiar dacă am vrea să îi înțelegem, nu avem puterea să vedem cine sunt cu adevărat cei din fața noastră. Și cum i-am putea vedea pe alții, dacă pe noi înșine nu ne înțelegem? Sau cum am putea să înțelegem oamenii la modul profund, fără ajutorul slavei lui Dumnezeu? Căci Cel care ne luminează mintea ca să ne înțelegem și să îi înțelegem și pe alții e Dumnezeu. Dar dacă noi stăm tot timpul în întunericul patimilor noastre, cum am putea să vedem în sufletele oamenilor, fiind cu totul orbi duhovnicește?

De aceea, întâlnesc adesea oameni cu mari probleme psihice, de care nu se ocupă nimeni. Dar și cameleoni care pozează în oameni profunzi, raționali, chiar „duhovnicești”, ei fiind până în gât în patimi și în obsesii grosiere. Dar pentru că mai nimeni nu are puterea de a le înțelege cameleonismul și problemele lor sufletești, ei trec, din păcate, drept „garanții” normalității noastre…

Tot la fel, cei care se prefac că sunt bucuroși, că sunt împliniți în viața lor, că familia lor e ok din toate punctele de vedere, că banii le aduc toată fericirea de care au ei nevoie, îi mint aproape pe toți cu bucuria lor aparentă, falsă, afișată.

Pentru că un om, atunci când vrea să mintă, începe să dea detalii tot mai realiste. Și dacă are nevoie să inventeze povești nesfârșite despre sine, atunci nu se simte deloc bine. Deși, de la un moment dat încolo, specialiștii în minciună sunt cei mai expliciți, pentru că nu mai au simțul realității. Nu mai știu până unde pot minți…

– Și de ce nu-l mai au?

– Pentru că trăiesc de prea mult timp în minciună. Și-au construit în mod meticulos o biografie paralelă cu realitatea, muncesc continuu la rescrierea ei și vor ca toți să le creadă plastografia. Dar, dacă îi cunoști de ceva vreme pe experții în minciună, îți dai seama că ei nu au nicio direcție, că nu merg spre nicăieri, că nu au niciun ideal, că nu fac nimic toată ziua, tocmai pentru că nu au niciun scrupul. Modul lor de a fi e penibil, pentru că ei nu fac nimic ziditor, nimic fundamental în viața lor, dar sunt experți în a-și ecraniza viața.

Când ți-o povestesc, viața lor pare un film de Oscar, numai că ea nu are însușirea cea mai importantă: nu are realitate. Viața lor e o mascaradă de vorbe. Căci în spatele vorbelor nu stă nimic, în afară de niște oameni goi, singuri și plictisiți de ei înșiși…

…La prima vedere, cel care a venit și a zis: „Învățătorule cel bun [Διδάσκαλε ἀγαθέ], ce bine să fac [τί ἀγαθὸν ποιήσω], ca să am viață veșnică [ἵνα ἔχω ζωὴν αἰώνιον]?” [Mt. 19, 16, BYZ], pare un om bine intenționat. Pare să fi venit pentru lucruri mari, sfinte. Pare să fie un om de viitor…

Numai că atunci când Domnul îi spune că intrarea în viață, în viața duhovnicească, în viața cu Dumnezeu, se face prin păzirea poruncilor Lui [Mt. 19, 17] și, la cererea lui, Domnul îi spune care sunt poruncile [Mt. 19, 18-19] care te fac viu, tânărul Îi răspunde cu multă suficiență: „Pe toate acestea le-am păzit din tinerețea mea [Πάντα ταῦτα ἐφυλαξάμην ἐκ νεότητός μου]! Ce încă îmi lipsește [τί ἔτι ὑστερῶ]?” [Mt. 19, 20, BYZ].

Poate că tânărul le-a păzit, cum credem mulți dintre noi că păzim poruncile lui Dumnezeu…dar le-a păzit după mintea lui, fără consecințele reale ale înduhovnicirii personale. Le-a păzit după cum le-a înțeles el, în mod literalist și exterior sieși, adică nu le-a păzit deloc. Tocmai de aceea el era un om suficient sieși, un om care credea că le știe pe acestea, că are experiența lor, că e un om religios…

Pentru că tânărul nostru nu avea 80 de ani, ci să fi avut acolo vreo 20, dar se credea de 80 de ani la înțelepciune și experiență! Avea o părere hiperbolizată despre sine. El nu știa cu adevărat ce aduc în om poruncile lui Dumnezeu, ce sfințenie aduc ele, dacă le împlinești cu adevărat, și cum acestea ne împlinesc cu totul, și de aceea el era absorbit de ideea de performanță.

El se compara cu Domnul în mod nesimțit și credea că, dacă mai află de la El câteva lucruri, o să fie și el „un om desăvârșit”. Pentru că așa fac tinerii mândri, când vin la oameni duhovnicești în vizită: vor să afle lucruri care să îi facă în câteva zile …„desăvârșiți”!

Nu le place să le spui că poruncile lui Dumnezeu sunt singurele care ne curățesc de patimi, ne luminează și ne desăvârșesc și că acelea stau mereu în fața lor și nu le împlinesc deloc!

Nu le place să le spui patimile lor și neștiințele lor inadmisibile de la o anumită vârstă!

Nu le place să le spui că nevoința zilnică înseamnă împlinirea noastră!

Pentru că ei cred, în înfumurarea lor, că tu, omul duhovnicesc, știi „o șmecherie” pe care ei nu o știu și, dacă le-o spui și lor, devin și ei „duhovnicești” și „nevoitori” ca tine. Devin și ei „celebri”.

Căci dacă tânărul ar fi împlinit cu adevărat poruncile lui Dumnezeu, el s-ar fi simțit cu totul împlinit în viața lui, pentru că ar fi fost cu Dumnezeu. Nu ar mai fi cerut „mai mult” sau nu ar fi dorit „o desăvârșire rapidă”, pentru că ar fi știut că în viața duhovnicească toate vin la timpul lor.

Pentru că cei care sunt plini de slava lui Dumnezeu sunt cu Dumnezeu și ei nu vor „mai mult” de-atât, ci vor doar să se împlinească voia lui Dumnezeu întru ei în mod zilnic, în mod continuu. Așa cum vedem că trăiau Sfinții Simeon și Anna, care așteptau pe „Mângâierea lui Israil [Παράκλησιν τοῦ Ἰσραήλ]” [Lc. 2, 25, BYZ], adică pe Domnul.

Căci cel care împlinește poruncile lui Dumnezeu, acela Îl așteaptă în mod continuu pe Domnul. Așteaptă ca El să Se reveleze pe Sine în viața lui, să îi reveleze voia Lui cu el. Căci conținutul poruncilor Sale constă tocmai în cunoașterea directă, personală a lui Dumnezeu. Dacă le împlinești cu adevărat, dacă împlinești poruncile Lui cu adevărat, atunci El Se revelează pe Sine cu adevărat în mod conștient, în mod simțit duhovnicește în viața ta.

Dar dacă poruncile Lui nu Îl aduc pe El în viața ta, dacă ele nu te intimizează cu Sine, dacă ele nu te introduc în slava lui Dumnezeu, în care El să Se reveleze ție, nu împlinești deloc poruncile Lui. Ci doar crezi că le împlinești…așa cum făcea și tânărul din Evanghelie, care credea că „a terminat” poruncile și că are nevoie de „ceva mai mult” decât acelea care te introduc în intimitatea cu Dumnezeu.

Însă noi nu avem nevoie decât de poruncile Lui, ca să Îl cunoaștem pe El! Noi avem nevoie să intrăm în porunci, adică în viața cu Dumnezeu și, în comuniune cu El, să fim învățați de El cele ale Sale. Pentru că poruncile Lui sunt ușa spre El. Ușa duhovnicească ce ne introduce în intimitatea lui Dumnezeu.

De aceea, când Domnul a vrut să îl scoată pe tânăr din mințirea de sine, din biografia romanțată creată în mod mincinos de mintea lui, El l-a pus față în față cu viața lui. Și i-a spus: „Dacă voiești a fi desăvârșit [Εἰ θέλεις τέλειος εἶναι], du-te [ὕπαγε], vinde averile tale [πώλησόν σου τὰ ὑπάρχοντα] și dă celor săraci [καὶ δὸς πτωχοῖς] și vei avea comoară în cer [καὶ ἕξεις θησαυρὸν ἐν οὐρανῷ] și vino, urmează-Mi Mie [καὶ δεῦρο, ἀκολούθει Μοι]!” [Mt. 19, 21, BYZ].

Iar Domnul, iubiții mei, i-a cerut cel mai ușor lucru tânărului! Pentru că un tânăr nu ajunge foarte bogat din munca sa, ci din averea primită de la părinții lui. Și de lucrurile pentru care nu ai trudit, te poți despărți foarte ușor. De aceea, a te despărți de averi și a-I urma lui Hristos atunci când ești tânăr e foarte ușor. Pentru că nu ai o viață a ta, o familie a ta și, dacă ai primit averi, ele nu ți-au pus capac, nu te-au făcut să fii un împătimit pentru ele.

Dar când Sfântul Matteos ne spune: „Și tânărul auzind cuvântul a plecat întristat [Ἀκούσας δὲ ὁ νεανίσκος τὸν λόγον ἀπῆλθεν λυπούμενος], căci era având averi multe [ἦν γὰρ ἔχων κτήματα πολλά]” [Mt. 19, 22, BYZ], ne vorbește despre ce grea patimă e alipirea de lucruri, de bunuri, de averile tale. Despre cât de nocivă e patima aceasta, care distruge și tânăr și bătrân.

Căci dacă te gândești la cel bătrân, care a strâns și a strâns și a furat și a făcut fărădelegi pentru averea lui și de aceea ține cu dinții de ea, îl crezi că patima e înrădăcinată adânc în el și îi e greu să se lepede de ea. Dar tânărul, care primește averi multe, când se împătimește așa de repede de ele? Te poți împătimi de averi la 10, la 15, la 20 de ani, când încă nu cunoști prea bine ce să faci cu ele sau le risipești pe toate mofturile?

Însă Domnul a scos în evidență alipirea de averi a tânărului, pentru ca să ne arate că tânărul nu avea nimic de-a face cu poruncile Sale. Căci primul lucru pe care îl învățăm atunci când împlinim poruncile lui Dumnezeu, când împlinim voia Lui, e că El este mai important decât orice altceva. Și, prin aceasta, începem să ne dezlipim de lucruri și de iubiri pătimașe. Dacă nu ne simțim tot mai liberi de lumea aceasta împlinind voia lui Dumnezeu, atunci suntem niște farsori. Așa cum era tânărul acesta, care pretindea că face voia lui Dumnezeu și că este un om religios!

Căci dacă ar fi făcut voia lui Dumnezeu, atunci nu ar fi fost alipit de averile sale. Și dacă ar fi dorit viața cu Dumnezeu, atunci el L-ar fi urmat numaidecât pe Domnul, ca toți ceilalți Apostoli ai Lui. Căci omul tânăr și credincios e un om entuziast, un om care dorește lucruri mari, desăvârșite. Și pe el e nevoie doar să îl chemi la voia lui Dumnezeu, că el imediat vine.

Dar când nu mai vine, atunci e semn că s-a prins în vreo patimă nenorocită. Și fie că e vorba de desfrânare sau de beție sau de droguri sau de delincvență sau de toate la un loc, tânărul rămâne în ele, în aceste patimi, dacă nimeni nu îl ajută să se vindece…

– Ce a făcut Domnul cu acest tânăr?

– I-a dat masca jos de pe față! L-a arătat așa cum era: un lăudăros și un împătimit pentru traiul bun. Se lăuda că împlinește poruncile lui Dumnezeu, dar nu le cunoștea interior, nu cunoștea consecințele lor dumnezeiești în viața omului și, când a fost chemat la viața evanghelică, la viața cu Dumnezeu, el a preferat averile sale. Și ori de câte ori preferăm altceva decât pe Dumnezeu, preferăm patimile noastre. Ne preferăm pe noi în locul Lui.

Și tocmai de aceea, pentru că ne preferăm patimile, „cu greu va intra cel bogat întru Împărăția cerurilor [δυσκόλως πλούσιος εἰσελεύσεται εἰς τὴν Βασιλείαν τῶν οὐρανῶν]” [Mt. 19, 23, BYZ]. Cel bogat în patimi cu greu va intra în Împărăție, pentru că nu-l interesează Împărăția, nu face eforturi pentru Împărăție. Căci eforturile pentru Împărăție înseamnă tocmai să te curățești de patimi. Și dacă te curățești de patimi, atunci ți-e foarte ușor să renunți la averi, la obiceiuri păcătoase, la cinstiri false, la prietenii pătimașe.

Așa că Domnul nu a cerut un lucru greu tânărului, atunci când i-a cerut să renunțe la averile sale primite de la părinți. Dacă tânărul ar fi fost un tânăr, adică un om nepervertit, ar fi făcut asta imediat. Așa după cum, dacă copilul e copil, lui îi e foarte ușor să te creadă când îi spui ceva, pentru că el crede orice îi spui. Și dacă îl iei de mână și îi spui că îl duci să îi dai o înghețată, el merge imediat cu tine, pentru că nu cunoaște teama. Cunoaște teama doar cel care a avut de-a face cu răufăcători, doar cine a cunoscut faptul că oamenii pot face rele incalificabile. Tot la fel, cunoaște „valoarea” averilor pentru plăcere, doar cel care a început să înțeleagă câte plăceri se pot cumpăra cu bani.

De aceea, tânărul nostru nu era un om religios, ci un petrecăreț în inima lui. Pentru că el începuse să știe din plin câte plăceri se pot cumpăra cu bani…Și de aceea a zis să rămână cu plăcerile decât cu desăvârșirea duhovnicească.

Numai că, aidoma lui, face majoritatea oamenilor de azi!…Pentru că ei se gândesc la „binele” grosier, la „binele” de acum, și nu la viața cea duhovnicească. Și cei mai mulți oameni „se păstrează” pentru patimile lor și nu pentru Dumnezeu. Cei mai frumoși oameni fac bani din frumusețea lor exterioară, trecătoare, cât ține ea (și nu ține mult!), pe măsură ce se urâțesc interior din cale afară.

Așa după cum o tânără, pe Facebook, dedesubtul iconului ei, a scris: „Mai bine o diavoliță sexy decât o prefăcută bisericoasă”. Și da, tânăra arăta bine…dar numai pe afară! Pentru că și tânărul părea religios la nivel de limbaj, dar nu și la nivel de viață. Iar dacă nu vrei să fii o prefăcută, atunci poți să fii o Sfântă a lui Dumnezeu. Căci Sfinții sunt cu adevărat frumoși, atât pe afară, dar, cu precădere, pe dinăuntru. Pentru că frumusețea lor e slava lui Dumnezeu.

…În istorie, Sfinții nebuni pentru Hristos, cei care au mimat nebunia pentru ca să-I slujească în mod aspru lui Dumnezeu, au fost înțeleși foarte puțin. Doar câțiva din jurul lor i-au înțeles. Ceilalți i-au tratat ca pe niște nebuni veritabili.

Astăzi însă oricine poate fi considerat „nebun”, dacă interesele unora o cer. Decredibilizarea ta se poate face constant, dacă stai ca un nod în gât cuiva. Pentru că despre oricine se poate spune orice, adică se poate inventa orice acuză la adresa noastră.

Însă percepția publică asupra ta nu are nimic de-a face cu modul în care te vede Dumnezeu. Pentru că El ne vede așa după cum suntem noi și nu după cum spune unul sau altul că am fi. El ne vede cu totul adevărat, în mod deplin, în tot adevărul nostru, în comparație cu noi înșine, care ne putem vedea în mod deformat viața interioară. De aceea, dacă dorim să ne vedem așa cum suntem și să îi înțelegem și pe alții, trebuie să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze. Să ne lumineze întunericul interior al patimilor noastre, pentru ca să ne vedem așa cum suntem. Căci mântuirea noastră este cu putință numai cu Dumnezeu [Mt. 19, 25-26]. Amin!

[1] Predică începută la ora 9. 56, în zi de marți, pe 14 august 2018. Soare, 24 de grade.

[2] A se vedea: https://incredibilia.ro/experimentul-rosenhan-pacienti-psihiatri/ și https://en.wikipedia.org/wiki/Rosenhan_experiment.