Praedicationes (vol. 22)

Cartea poate fi downloadată de aici
în format PDF:

Praedicationes (vol. 22)

Este a 270-a carte pe care am publicat-o online.

It is the 270th book I have published online.

*

Fragmente din carte

Fiul urcă umanitatea noastră în Treime, pentru ca să coboare duhovnicește, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în noi înșine. El urcă cu umanitatea Sa în Treime pentru ca să nu mai fie nicio depărtare între Dumnezeu și om (p. 18).

Dar când Domnul S-a înălțat la cer, doi Sfinți Îngeri au venit și ne-au revelat asemănarea dintre Înălțarea Lui și a doua Sa venire întru slavă. Și asemănarea este umanitatea Lui. Pentru că ei le-au spus Sfinților Apostoli: „Bărbaților galileieni, de ce ați stat privind spre cer? Acesta, Iisus, Cel care a fost ridicat de la voi întru cer, așa va [și] veni [οὕτως ἐλεύσεται], în ce fel l-ați văzut pe El mergând întru cer” [F. Ap. 1, 11, BYZ]. Și marea taină pe care am aflat-o acum e aceea că umanitatea Sa, deși transfigurată în mod deplin prin urcarea ei în Treime, nu va fi desființată niciodată, pentru că Domnul va fi văzut la a doua Sa venire în trup ca Dumnezeu și om. De aceea El este Arhiereul nostru cel veșnic, Care „poate [și] celor care sunt ispitiți să le ajute [δύναται τοῖς πειραζομένοις βοηθῆσαι]” [Evr. 2, 18, BYZ] (p. 22).

Read more

Mario Vargas Llosa: Opera jurnalistică [3]

Mario Vargas Llosa, Focul imaginației. Opera Jurnalistică I. Cărți, scene, impresii, muzee, traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Antonescu, Ed. Humanitas Fiction, 2025.

 

„Minciunile din romane nu sunt gratuite: ele umplu lacunele vieții. De aceea, când viața pare împlinită și absolută și, grație unei credințe ce justifică și absoarbe totul, oamenii se conformează destinului lor, romanele nu sunt de niciun folos. Culturile religioase produc poezie, teatru, nu romane. Ficțiunea este o artă a societăților în care credința experimentează o criză, unde e nevoie să crezi în ceva, unde viziunea unitară, naivă și absolută a fost înlocuită de o viziune neclară și incertă cu privire la lumea în care se trăiește și în cea de dincolo. Pe lângă amoralitate, în sânul romanelor se cuibărește un anume scepticism. Când cultura religioasă intră în criză, viața pare că se scurge din schemele, dogmele, preceptele care o țin și devine haos: acesta e momentul privilegiat pentru ficțiune. Ordinea sa artificial oferă refugiu, siguranță, și în ea se înglobează nestingherit acele dorințe și temeri pe care viața reală le stârnește și nu reușește să le satisfacă sau să le alunge. […] Revenirea la realitate este întotdeauna o sărăcire brutală: conștientizarea că suntem mai puțin decât visam. […] A ieși din tine însuți, a fi altcineva, chiar dacă iluzoriu, este un mod de a fi mai puțin sclav și de a experimenta riscurile libertății”, p. 63-64.

„Ficțiunea este viața care n-a fost, cea pe care am fi dorit-o să fie”, p. 68.

Llosa pleacă de la preconcepții precum: omul credincios e împlinit doar în aparență, oamenii credincioși sunt conformiști și își acceptă fatalist destinul etc. De unde știe, dacă nu a trăit ca un credincios? Romanele sunt de folos și pentru oamenii religioși, dar nu în sensul de a-i împlini prin iluzionare.

Dacă ai pierdut credința în Absolut, o poți înlocui prin credința în ceva despre care știi cu siguranță că e o ficțiune și o iluzie? De ce viziunea religioasă e „naivă” iar credința în iluzii nu e naivă?

Însă poate fi mulțumitoare vreodată, pentru oricine, o minciună sau o înșelăciune care nu transformă viața nimănui, ci doar îl hrănește cu iluzii? Llosa e un adversar al religiei, considerând că ficțiunile ameliorează greutatea vieții pe pământ, fiind deci benefice. Însă ele au caracter relativ și temporar. Minciuna mare pe care o livrează Llosa și alții care cred ca el constă în faptul că nimeni, dacă se află într-o mare primejdie sau într-un impas grav, nu apelează la ficțiune, ci caută o soluție concretă pentru a se salva. Niciun om care, spre exemplu, se îmbolnăvește sau se accidentează, nu începe să viseze că e sănătos și se simte perfect, ci caută imediat ajutor și scăpare. La fel, de vreme ce omul știe că urmează să moară, nu contează cât de târziu, dacă e întreg la minte, va căuta să afle cum să se mântuie, nu să viseze că trăiește experiențe străine sau viața pe care nu o are, adică o viață mai bună în care are mai mulți bani, lux și plăceri, că e mai frumos, mai deștept și mai bogat decât este. Reveriile acestea îi pot umple imaginația, dar îi mutilează sufletul, atâta timp cât sunt false și îl fac tot mai nemulțumit și mai egoist și mai cinic.

Omul care zice că se mulțumește cu ficțiuni pentru a rezolva problema morții și a eternității nu face decât să considere că nu va veni niciodată clipa în care va părăsi această lume sau că aceasta e undeva departe. Dar nicio ficțiune nu îl va salva atunci.

Nu înțeleg cum poți să devii mai puțin sclav dacă visezi că ești mai puțin sclav…

Paradoxul e că toate utopiile acestea despre superioritatea ficțiunii nu se potrivesc deloc cu doctrina socialistă sau comunistă, în care Llosa credea la momentul respectiv.

„Ficțiunea este omul «complet», cu adevărul său și cu minciuna sa contopite”, p. 65. Omul făurit din adevăr și minciună nu este un om „complet”, este un om descompletat, lipsit de har. Condiția umană adevărată este cea paradisiacă, nu cea a unui om muritor și nefericit, care își acoperă nimicnicia cu iluzii.

„Curios, cu toate că este atât de evidentă natura lor înșelătoare, aptitudinea lor frauduloasă, întotdeauna au fost (și vor fi mereu) oameni care să susțină că teatrul – ficțiunea în general – trebuie să exprime și să răspândească adevărul religios, adevărul ideologic, adevărul istoric, adevărul moral. Nu, misiunea teatrului – a ficțiunii în general – este să făurească iluzii, să ademenească”, p. 69. Aici, autorul încurcă lucrurile intenționat. Orice operă literară e ficțiune, dar nu orice operă literară se preocupă să vrăjească, să exalte patimile și viciile umane, să corupă prin imoralitate, erezii, imaginație luxuriantă care incită pasiuni și instincte care dezumanizează, nu înalță. Autorul se preface că nu știe sau că uită aceste aspecte elementare ale culturii literare. Inclusiv în romanele menite „să ademenească”, există o mare doză de adevăr și de realism, care ține, de fapt, cititorii atenți, pentru că simpla fantezie despre cai verzi pe pereți nu satură interior pe nimeni.

Literatura nu are voie să transmită adevărul religios, istoric, moral, pe motiv că acestea sunt ideologii, zice Llosa. Dar literatura care „ademenește” nu ascunde o ideologie în spate, ba chiar foarte multă ideologie?! Sub paravanul ficțiunii pure este ascunsă ideologia celor care resping religia și morala tradiționale și adevărul istoric și vor să construiască o lume din ficțiunile lor – care nu sunt numai sau neapărat literare, ci sunt religioase, politice și sociale – pe care ceilalți să o accepte. Pentru cei care îi cercetează biografia, Llosa nu este nici pe departe un om al ficțiunii, care să fi trăit, adică, în imaginațiile lui, ci un om de acțiune, implicat adânc nu doar în viața literară, ci și în cea socială și politică. Asta nu e o „aptitudine frauduloasă”, să promovezi ficțiunea ruptă de orice adevăr și să trăiești în realitatea cea mai concretă?

Mario Vargas Llosa: Opera jurnalistică [2]

Mario Vargas Llosa, Focul imaginației. Opera Jurnalistică I. Cărți, scene, impresii, muzee, traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Antonescu, Ed. Humanitas Fiction, 2025.

 

„Timp de trei secole, romanul a fost un gen damnat în America Latină”, fiind interzis de Inchiziția spaniolă, p. 34. „Inchizitorii spanioli […] au interzis publicarea sau importul de romane în coloniile hispano-americane, cu argumentul că aceste cărți aiurite și absurde – adică mincinoase – pot fi periculoase pentru sănătatea spirituală a indienilor. Din acest motiv, hispano-americanii au citit numai ficțiuni de contrabandă vreme de trei sute de ani”, pentru că p. 57.

Iar Llosa susține „caracterul esențialmente laic al romanului, natura sa potrivnică sacralității (nu există roman mistic memorabil), înclinația sa de a da preferință subiectelor omenești și nu celor divine, și de a trata aceste subiecte în mod subversiv”, p. 34. În opinia lui, „culturile religioase produc poezie, teatru, nu romane”, p. 63. Iarăși o concluzie exagerată, prin prisma propriei istorii și mentalități, care tinde să excludă  realități și experiențe la care el nu a avut acces.

Primul roman latino-american a apărut în Mexic, în 1816. „Romanul latino-american a fost, până la sfârșitul secolului [XIX], un gen reflexiv, și apoi, până de curând, un gen primitiv” (ibidem).

„Frontiera dintre romanul reflexiv și romanul din prima perioadă a fost feminină și folclorică. O matroană din Cuzco, Clorinda Matto de Turner, a scris la sfârșitul secolului al XIX-lea un foileton îndrăzneț: Păsări fără cuib (1889). Sacrilegiile, adulterele, incestul, relațiile sexuale cu minori și alte grozăvii ale cărții nu erau originale; în schimb, cu adevărat original era faptul că descria condiția mizeră a indianului din Anzi și zugrăvea cu lirism […] peisajul munților peruani. Astfel s-a născut în literatura latino-americană acest curent care […] avea să inunde continentul până în zilele noastre” [„curent care exaltă tot ce este creol (descendent din europeni, născut în America)” – n. tr.], p. 35.

Acest curent „a însemnat, de asemenea, deșteptarea politică a scriitorilor după abuzurile oligarhiilor creole și după jaful imperialist săvârșit de Statele Unite. Însă, pe plan literar, a constat dintr-o confuzie între artă și artizanat, dintre literatură și folclor, dintre informație și creație”, p. 36.

În secolul XX, „autorii latino-americani au renunțat să-i copieze pe autorii europeni, și acum, mai ambițioși, mai candizi, copiază realitatea”, p. 36.

„abisul care există încă în spaniolă între limba vorbită și cea scrisă”, p. 44.

„Realismul magic” al lui Carpentier, p. 46, și faptul că „realitatea poetică suprarealistă, produs în Europa al imaginației și al subconștientului, ar fi în America Latină realitate obiectivă”, p. 47.

Pentru Llosa, demonii sunt „ființe strict omenești: un anumit tip de obsesii negative […] care stârnesc dușmănie între om și realitatea în care trăiește”, p. 50.

Sartre a declarat: „scriitorii, toți nebuni de legat”, p. 51.

Îl consideră „deicid” pe García Márquez pentru „ambiția rebelă” și pentru „aspirația naratorului de a reface realitatea”, p. 52. Dar se declară „profan” în materie de teologie, ibidem.

„Avangarda intelectuală de stânga din Europa […] analizează acum literatura printr-o prismă construită cu matematici superioare, cu formalismul rus din anii 1920, cu teoriile lingvistice ale Cercului de la Praga, cu Cărticica roșie a lui Mao și cu un strop de orientalism budist”; „tezele gânditorilor neomarxiști pe care Europa occidentală îi aduce la modă”, p. 56 (scria în 1972). Nihil novus…

„Romanele mint – nu pot face altceva”, p. 57. „Oamenii nu sunt mulțumiți de soarta lor, și aproape toți – bogați sau săraci, geniali sau mediocri, celebri sau necunoscuți – și-ar dori o viață diferită de cea pe care o duc. Pentru a potoli – în chip înșelător – acest apetit s-au născut ficțiunile”, p. 58.

Llosa prezintă poetic necesitatea ficțiunilor: „Când citim romane, nu mai suntem omul care suntem, ci și ființele vrăjite printre care ne transpune romancierul. Transpunerea este o metamorfoză: reduta sufocantă care e viața noastră reală se deschide și ieșim preschimbați în alții, ca să trăim în locul acestora experiențe străine, pe care ficțiunea le face să fie ale noastre. Vis lucid, fantezie întrupată, ficțiunea ne întregește pe noi, ființe mutilate cărora le-a fost impusă dicotomia cumplită de a avea o singură viață și facultatea de a dori mii de vieți”, p. 62-63.

De ce suntem „ființe mutilate”? Cine ne-a mutilat?! Cine „ne-a impus” să avem o singură viață și cine ne-a dăruit „facultatea de a dori mii de vieți”? A apărut dorința de a trăi veșnic în urma evoluției naturale a speciilor? Autorul aruncă pe hârtie cuvinte frumoase despre roman și ficțiune care au în spate, de fapt, o întreagă ideologie și multe concepte pe care nu se dorește să le lămurească în amănunt, cu aceeași patimă cu care își apără filosofia de viață.

„În miezul tuturor ficțiunilor licărește un protest. Cine le-a plăsmuit a făcut-o pentru că nu a putut să le trăiască, și cine le citește (și le crede) găsește în fantasmele lor chipurile și aventurile de care are nevoie pentru a-și îmbogăți viața. Acesta e adevărul exprimat de minciunile ficțiunilor: minciunile care suntem, care ne consolează și ne despovărează de nostalgiile și frustrările noastre”, p. 63. Lumea romanelor, a prozei, a ficțiunilor, în general, ne poate îmbogăți, e adevărat, dându-ne posibilitatea să cunoaștem experiențe străine, la care altfel nu am avea acces. Dar nu orice fantezie sau aventură ficțională ne poate elibera de ceea ce ne apasă. Dimpotrivă, sunt oameni care, neputând deosebi prea bine realitatea de ficțiune, ajung să creadă în ceea ce nu există și să facă lucruri rele, abjecte sau chiar abominabile, fiindcă ceea ce își imaginează ei în mintea lor devine mai important decât adevărul. Sau chiar dacă nu se pune problema deviațiilor psihice sau duhovnicești, simpla imaginare a unei realități mai bune (așa cum și-o dorește sau închipuie omul) nu-i poate aduce niciunui cititor fericirea, decât pe termen scurt, lăsându-l și mai frustrat pe mai departe. Pierderea la nesfârșit în visare nu face viața nimănui mai bună, chiar dacă rețeta lui Llosa sună foarte apetisant.

„Ce încredere putem acorda, prin urmare, mărturiei romanelor despre societatea care le-a produs? Erau astfel oamenii aceia? Erau, în sensul că așa voiau să fie, așa se vedeau iubind, suferind și desfătându-se. Aceste minciuni nu sunt măturii ale vieților lor, ci demonii care le-au scornit, visurile cu care se amăgeau pentru ca viața pe care o trăiau să fie mai suportabilă”, p. 63. Dacă prin „demoni” înțelege „ființe strict omenești: un anumit tip de obsesii negative”, p. 50, de ce totuși folosește termenul „demoni”? Eu asta n-am înțeles niciodată la cei care s-au declarat cu obstinație atei: de ce sunt atât de obsedați de cuvinte și realități din sfera religioasă?

Liviu Rebreanu, Gorila [1]

Liviu Rebreanu, Gorila (roman), Ed. Minerva, București, 1985, 364 p., 16, 50 de lei.

 

Politica ne-a stricat până în măduva oaselor, p. 7; „lăsând în urma lor o dâră de voie bună”, p. 11; „suntem lucizi şi expeditivi”, p. 13; „fardată şi pudrată ca o mască”, p. 14; „plină de bijuterii ca o vitrină de prost gust”, p. 14; Gafina, p. 17; minimalizarea Preotului, p. 21; „Toată lumea vorbea, glumea, râdea. Singur Teofil asculta cuvintele preotului cu o smerenie care-i îmbujora fața. Era singurul adevărat credincios din toată lumea care se îmbulzea gălăgioasă în jurul lor…”, p. 23.

„Noi suntem mai grăbiți şi sinceri până la brutalitate, fiindcă brutal a fost şi timpul care ne-a crescut”, p. 26; iar noi, cei de după Primul Război Mondial, căutăm „esența, esența e deviza noastră şi oroarea de minciuni”, p. 27; „Căsătoria însemna pentru Toma Pahonțu o fixare”, p. 34, în societate, în lume; „spectrul ratării”, p. 36; scindarea interioară, care ne arată că nu știm cu adevărat cine suntem, p. 36.

„La mine politica e pâinea sufletului”, p. 37; Prof. Cumpănașu, p. 38; „când râdea sau zâmbea figura i se înfrumuseța de bunătate și [de] naivitate”, p. 39; iar Cumpănașu era „mai lacom de politică decât de mâncare”, p. 40; „ne-am obișnuit să trăim numai pentru burtă, fără niciun ideal, într-o lașitate scârnavă și cultivând lichelismul cel mai abject”, p. 43. Însă Cumpănașu consideră că „România noastră mândră, ca să fie deplin fericită, n-are lipsă de răsturnări, ci numai de bună rânduială”, p. 44. Cumpănașu le cumpănește, le grăiește așezat.

Dolinescu, p. 45; „sunt un om care nu-mi văd capul de muncă”, p. 48; „cu capul plin de fraze”, p. 48; „politica e arta vieții”, p. 50; chelnerul era belaliu, p. 51, dificil, capricios[1]; „N-a cerut niciodată nimic, dar nici nu i s-a oferit. Prietenul lui bun, șeful partidului, nu i-a făcut niciodată nicio propunere”, p. 51; Mircea Tolontan, p. 51; „politica e teatrul vieții, marele teatru”, p. 58; „oameni care reușeau să trăiască din loteria politică”, p. 60; „numai talentul scrie viitorul și timpul”, p. 61;  „gura ei era înflorită de tremurul unui surâs de fericire”, p. 64.


[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/belaliu/definitii.

Sermon on the 10th Sunday after Pentecost [2026]

My beloveds[1],

 

when man is full of zeal for God, the demons tempt him with the blaseness, with the boredom, with the lack of joy for the service of God. Because they want us to do everything with disgust, with indifference. And when the demons bring us this state of boredom for holy things, they want us to collapse, to fall into despair. A Priest who serves without holy joy, without peace, without divine enthusiasm, is a Priest who has no wings to fly. And when I am tired or cold, when I am exhausted, the demons approach me with this state of Hell, with their coldness, so that I do not have the joy of serving. And you must not fear this state, do not consider it yours, descend into prayer, descend into your relationship with God, so that you may serve Him in peace. Because the disgust for the sacred things is the thought of demons and not ours[2].

„For he often falls into fire [πολλάκις γὰρ πίπτει εἰς τὸ πῦρ] and often into water [καὶ πολλάκις εἰς τὸ ὕδωρ]” [Matteos 17, 15, BYZ]. The demons were throwing that man’s son into the fire and into the water. And the fire is the lustful desire, the pleasure, the unbridled desire to possess, while the water is the coldness, the malice, the revenge, the hatred. We are always in state of siege! The demons fight with us within ourselves. And so that you do not fall into lust or wickedness, you must do God’s will with a good heart. Because we seek the peace of God in all things, we seek for His glory to remain in us, so that we may rest into the Lord. And every good deed is a ghostual rest[3].

Often you know that you are wronged, that you should receive more than you receive. But if you seek the peace of God, you allow yourself to be wronged in order to have His peace in you. For if people want to wrong you, they will not stop until they do it. That is why you anticipate their hatred, their envy, you leave things from you, so that you may be in peace. For it is right to fight for your things, for what belongs to you. But if you seek the peace of God, then you understand that it is not the one who wrongs you who wins, but you, the one who chooses His will, who chooses to live with Him, rather than to have gain of cause. Because you are not fighting for a selfish idea, but for your life with God, for His presence within yourself[4].

The father came to the Lord for his son and recognized that his son was demonized [Matteos 17, 15, BYZ]. And he asked His mercy for him. And the Lord rebuked the demon that was in the child and the demon came out of him [καὶ ἐξῆλθεν ἀπ᾽ αὐτοῦ τὸ δαιμόνιον][Matteos 17, 18, BYZ]. With other words, you don’t get rid of demons if you take pills, but the demons come out of you when they feel the power of God, when they feel His glory. And in the Church the demons feel His glory and tremble and flee from us, because they see that we humble ourselves, that we repent, that we correct ourselves. The role of demons is to keep us in place, to keep us indifferent. But when they see that we are coming out of our state of desolation and want to do His will, then they tremble, because they do not like dynamism, good, ghostual change[5].

His mercy is His forgiveness. We constantly ask for the Lord’s forgiveness. The hesychast tranquility is achieved through His peace. And we always ask for His mercy, the Lord’s mercy in us, so that we may be filled with His peace. And the sign that His peace is in us, that His forgiveness is in us, shows us that we have received His mercy, that we have received what we asked for. And we have received His mercy, because we want to serve Him unceasingly, our Lord. And why do we want to serve Him? Because His will is our true fulfillment. We ask for His mercy in order to do His will. And His will is our holy and true fulfillment, it is our salvation. Because His will is eternal[6].

A demonized man is a man with evil spiritual beings within him. He is a man possessed, led by demons. They push him to evil, to sins. But the demons can also influence us by sticking to us, by influencing us from the outside, so that we do their will. And if we did their will, if we sinned, they achieved their goal. Because their goal is to destroy us, to kill us spiritually and physically, to bring us down to Hell. For the child’s father emphasized: „and he suffers badly [καὶ κακῶς πάσχει]” [Matteos 17, 15, BYZ]. Because the demon was tormenting him. And if the demons torment us now, do you realize what the eternal torment of Hell means, when they too will be tormented, but they will torment us too?[7]

The Lord brought him out of Hell, from the suffering caused to him by the demon. But He also takes us out of Hell at every Confession, because He frees us from our sins, takes us out of Hell. And when we are forgiven of our sins, then we understand that His mercy is His forgiveness. And His forgiveness takes us out of Hell, out of torments. And we must always put His forgiveness in the face of despair, in the face of desolation, so that we can see that His mercy is our life[8].

Sometimes the demons approached me while I was serving and made me feel nothing. And I knew that those feelings were false, demonic. I wasn’t fighting them, I was just aware of their existence. But when I approached communion with the Lord and communed with the Lord of glory, all false indifference disappeared, because He filled me with His glory, with His divine joy, with His holiness. For the demons want to throw you into despair, to blaspheme, to be indifferent. But if you do not take into account their devilish efforts, the Lord calms you, delivers you from them, because you commune with Him and are filled with His glory[9].

The faith casts out demons from us. Humble faith, full of trust in God [Matteos 17, 20, BYZ]. Together with prayer and with fasting [Matteos 17, 21, BYZ]. Because the faith is ascetic, it is full of divine dynamism, it is full of humility. Whoever imagines that faith is only knowledge, that it is a distant knowledge, he finds out from this that the faith is first and foremost a filling with the glory of God, with His power. Because the real faith is the one that moves the mountains of passions from ourselves [Matteos 17, 20, BYZ]. Which casts out the fornication from us, which casts out the hatred from us, which casts out every passion from us, through His glory, because God strengthens us in our ascesis[10].

When I descend into humble thoughts, I feel how the demons detach themselves from me. A real detachment from my soul and body. That is precisely why every prayer of the Church descends us into humility and frees us from demons. And the joy of being free, of being with the Lord, of being full of His glory, is the joy of faith, it is the ghostual joy, it is the joy of salvation. Because this is the ghostual freedom that the Lord gives us: that He frees us from demons[11].

And our ascesis is painful, but saving, because it is a following of the Lord. For „the Son of man must be delivered into the hands of men, and they will kill Him, and [on] the third day He will be raised [καὶ τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ ἐγερθήσεται]” [Matteos 17, 22-23, BYZ]. And whenever we lay hands on others with malice, we fight against the Lord. But when we do good to our neighbor, then we build him up. And if we believe in His death and resurrection, then we also await the general resurrection, where we will all be transfigured, so that we may receive His right judgment. But to be His joy, we must clothe ourselves in His glory and in all His virtues, so that we may have the Wedding vestment of His Emperordom[12].

But, my beloveds, we are the unbelieving and perverted generation [Matteos 17, 17, BYZ] of whom the Lord speaks! The Lord is long-suffering with us [Ibidem]. And He is patient with us because He desires our salvation. Therefore let us always pray to the Lord for our salvation. So that we may inherit, together with His Saints and Angels, the Emperordom of God. Amin[13]!


[1] Started at 12. 26, in day of saturday, on 1 august 2026. Sun, 31 degrees, wind of 13 km/h.

[2] Iubiții mei, când omul este plin de râvnă pentru Dumnezeu, demonii îl ispitesc cu blazarea, cu plictiseala, cu lipa de bucurie pentru slujirea lui Dumnezeu. Pentru că ei vor să le facem pe toate cu lehamite, cu indiferență. Și când demonii ne aduc această stare de plictiseală pentru cele sfinte, ei vor să clacăm, să cădem în deznădejde. Un Preot care slujește fără bucurie sfântă, fără pace, fără entuziasm dumnezeiesc, este un Preot care nu are aripi să zboare. Și când sunt obosit sau răcit, când sunt extenuat, demonii se apropie de mine cu această stare de Iad, cu răceala lor, pentru ca să nu am bucuria de a sluji. Și trebuie să nu te temi de această stare, să nu o consideri a ta, să cobori în rugăciune, să cobori în relația ta cu Dumnezeu, pentru ca să-I slujești Lui în pace. Pentru că lehamitea pentru cele sfinte e gândul demonilor și nu al nostru.

[3] „Căci adesea cade întru foc [πολλάκις γὰρ πίπτει εἰς τὸ πῦρ] și adesea întru apă [καὶ πολλάκις εἰς τὸ ὕδωρ]” [Matteos 17, 15, BYZ]. Demonii îl aruncau ba în foc, ba în apă pe fiul omului aceluia. Și focul este pofta desfrânată, plăcerea, dorința nestăpânită de a poseda, pe când apa e răceala, răutatea, răzbunarea, ura. Noi suntem mereu în stare de asediu! Demonii se luptă cu noi în noi înșine. Și ca să nu cazi nici în poftă și nici în răutate, trebuie să faci voia lui Dumnezeu cu inimă bună. Pentru că noi căutăm în toate pacea lui Dumnezeu, căutăm să rămână slava Lui în noi, pentru ca să ne odihnim întru Domnul. Și orice faptă bună e o odihnă duhovnicească.

[4] Adesea știi că ești nedreptățit, că trebuie să primești mai mult decât primești. Dar dacă cauți pacea lui Dumnezeu, te lași nedreptățit pentru ca să ai pacea Lui în tine. Căci dacă oamenii vor să te nedreptățească, nu se vor opri până nu o vor face. De aceea preîntâmpini ura lor, invidia lor, lași de la tine, pentru ca să fii în pace. Căci e drept să lupți pentru lucrurile tale, pentru ce îți aparține. Dar dacă cauți pacea lui Dumnezeu, atunci înțelegi că nu cel care te nedreptățește câștigă, ci tu, cel care alegi voia Lui, care alegi să trăiești cu El, decât să ai câștig de cauză. Pentru că tu nu lupți pentru o idee egoistă, ci pentru viața ta cu Dumnezeu, pentru prezența Lui în tine însuți.

[5] Tatăl a venit la Domnul pentru fiul său și a recunoscut că fiul său e demonizat [Matteos 17, 15, BYZ]. Și a cerut mila Lui pentru el. Și Domnul l-a certat pe demonul care era în copil și demonul a ieșit din el [καὶ ἐξῆλθεν ἀπ᾽ αὐτοῦ τὸ δαιμόνιον][Matteos 17, 18, BYZ]. Cu alte cuvinte, nu scapi de demoni dacă iei pastile, ci demonii ies din tine când simt puterea lui Dumnezeu, când simt slava Lui. Și în Biserică demonii simt slava Lui și se cutremură și fug din noi, pentru că văd că ne smerim, că ne pocăim, că ne îndreptăm. Rolul demonilor e să ne țină pe loc, să ne țină în nepăsare. Dar când văd că noi ieșim din starea de dezolare și vrem să facem voia Lui, atunci ei se cutremură, pentru că nu le place dinamismul, schimbarea bună, duhovnicească.

[6] Mila Lui este iertarea Lui. Noi cerem neîncetat iertarea Domnului. Liniștirea isihastă se face prin pacea Lui. Și noi cerem mereu mila Lui, mila Domnului în noi, pentru ca să ne umplem de pacea Lui. Și semnul că pacea Lui e în noi, că iertarea Lui e în noi, ne arată că am primit mila Lui, că am primit ceea ce am cerut. Și am primit mila Lui, pentru că dorim să Îi slujim Lui neîncetat, Domnului nostru. Și de ce vrem să Îi slujim Lui? Pentru că voia Lui este adevărata noastră împlinire. Cerem mila Lui pentru ca să facem voia Lui. Și voia Lui e sfânta și adevărata noastră împlinire, e mântuirea noastră. Pentru că voia Lui e veșnică.

[7] Un om demonizat e un om cu ființe spirituale rele în el însuși. E un om stăpânit, condus de demoni. Aceia îl împing la rele, la păcate. Dar demonii ne pot influența și prin lipirea lor de noi, prin influențarea noastră din afară, pentru ca să facem voia lor. Și dacă am făcut voia lor, dacă am păcătuit, ei și-au atins scopul. Pentru că scopul lor e să ne distrugă, să ne omoare sufletește și trupește, să ne coboare în Iad. Căci tatăl copilului a subliniat: „şi pătimește rău [καὶ κακῶς πάσχει]” [Matteos 17, 15, BYZ]. Pentru că demonul îl chinuia. Și dacă demonii ne chinuie acum, vă dați seama ce înseamnă chinul veșnic al Iadului, când și ei vor fi chinuiți, dar ne vor chinui și pe noi?…

[8] Domnul l-a scos pe acela din Iad, din suferința produsă lui de demon. Dar El ne scoate și pe noi din Iad la fiecare Spovedanie, pentru că El ne eliberează de păcatele noastre, ne scoate din Iad. Și când suntem iertați de păcatele noastre, atunci înțelegem că mila Lui este iertarea Lui. Și iertarea Lui ne scoate pe noi din Iad, din chinuri. Și trebuie să punem mereu iertarea Lui în fața deznădejdii, în fața dezolării, pentru ca să vedem că mila Lui e viața noastră.

[9] Uneori demonii s-au apropiat de mine pe când slujeam și m-au făcut să nu simt nimic. Și știam că acele sentimente sunt false, demonice. Nu mă luptam cu ele, ci doar le conștientizam existența. Dar când mă apropiam de împărtășirea cu Domnul și mă împărtășeam cu Domnul slavei, toată falsa indiferență dispărea, pentru că El mă umplea de slava Lui, de bucuria Sa cea dumnezeiască, de sfințenia Lui. Căci demonii vor să te arunce în deznădejde, să hulești, să fii indiferent. Dar dacă nu iei în seamă străduințele lor drăcești, Domnul te liniștește, te scapă de ele, pentru că te împărtășești cu El și te umpli de slava Lui.

[10] Credința îi scoate pe demoni din noi. Credința smerită, plină de încredere în Dumnezeu [Matteos 17, 20, BYZ]. Dimpreună cu rugăciunea și cu postul [Matteos 17, 21, BYZ]. Pentru că credința este ascetică, e plină de dinamism dumnezeiesc, e plină de smerenie. Cine își închipuie că credința e doar cunoaștere, că e o cunoaștere distantă, află de aici că credința e în primul rând umplere de slava lui Dumnezeu, de puterea Lui. Pentru că credința reală e cea care mută munții patimilor din noi înșine [Matteos 17, 20, BYZ]. Care scoate curvia din noi, care scoate ura din noi, care scoate orice patimă din noi, prin slava Lui, pentru că Dumnezeu ne întărește în asceza noastră.

[11] Când cobor în gânduri smerite, simt cum demonii se dezlipesc de mine. O dezlipire reală de sufletul și de trupul meu. Tocmai de aceea orice rugăciune a Bisericii ne coboară în smerenie și ne eliberează de demoni. Și bucuria de a fi liber, de a fi cu Domnul, de a fi plin de slava Lui, e bucuria credinței, e bucuria cea duhovnicească, e bucuria mântuirii. Pentru că aceasta este libertatea duhovnicească pe care ne-o dăruie Domnul: aceea că ne eliberează de demoni.

[12] Și asceza noastră e dureroasă, dar mântuitoare, pentru că e o urmare a Domnului. Căci „Fiul omului trebuie a fi dat întru mâinile oamenilor, și Îl vor omorî pe El, și [în] a treia zi va fi înviat [καὶ τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ ἐγερθήσεται]” [Matteos 17, 22-23, BYZ]. Și oricând punem mâinile pe alții cu răutate, luptăm împotriva Domnului. Dar când facem binele aproapelui nostru, atunci îl zidim pe el. Și dacă credem în moartea și învierea Lui, atunci așteptăm și învierea de obște, unde cu toții vom fi transfigurați, pentru ca să primim dreapta Lui judecată. Dar ca să fim bucuria Lui, trebuie să ne îmbrăcăm în slava Lui și în toate virtuțile Sale, pentru ca să avem veșmântul de Nuntă al Împărăției Sale.

[13] Însă, iubiții mei, noi suntem generația necredincioasă și pervertită [Matteos 17, 17, BYZ] de care vorbește Domnul! Pe noi ne rabdă îndelung [Ibidem]. Și ne rabdă pentru că dorește mântuirea noastră. De aceea să ne rugăm Domnului mereu pentru mântuirea noastră. Pentru ca să moștenim, împreună cu Sfinții și Îngerii Lui, Împărăția lui Dumnezeu. Amin!

Mario Vargas Llosa: Opera jurnalistică [1]

Mario Vargas Llosa, Focul imaginației. Opera Jurnalistică I. Cărți, scene, impresii, muzee, traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Antonescu, Ed. Humanitas Fiction, 2025.

 

Cartea conține articole și eseuri ale autorului, în care acesta a comunicat perspectiva sa asupra altor scriitori celebri, precum și viziunea sa literară.

„Vocația literară se naște din dezacordul unui om cu lumea, din intuirea deficiențelor, a hăului și a zgurii din jurul său”; „socialismul să ne elibereze de anacronismul nostru”; „Vocația noastră a făcut din noi, scriitorii, profesioniștii nemulțumirii, cei care tulbură societatea, conștient sau inconștient, rebelii care au o cauză, răzvrătiții iredentiști ai lumii, insuportabilii avocați ai diavolului” p. 10. (Scria acestea în 1967.)

„Puțini oameni sunt atât de comunicativi și vorbăreți ca spaniolii […] Cum e cu putință ca unul dintre popoarele cel mai puțin rezervate de pe pământ să fie lipsit de literatură confidențială? Dar poate și mai curios este faptul că aceasta înflorește atât de curent în Franța, țară cu oameni discreți până la exasperare”, p. 15.

„literatura este unica formă de sănătate posibilă, substitutul masochismului sau al sinuciderii”, p. 19 – cel puțin în cazul unor scriitori care apelează la scris pentru a se elibera cumva, în urma unor experiențe de viață traumatizante.

„The Naked Lunch”, de William Burroughs, este prima carte scrisă sub influența drogurilor, cf. p. 20. „The Naked Lunch este o ficțiune concepută de o conștiință bolnavă, ce transmite o viziune bolnavă asupra lumii și asupra propriei sale boli”, p. 21.

„Literatura nu are nimic de-a face cu pedagogia, fiind o reflectare a realității, iar limitele ei sunt cele ale realității”, consideră Llosa, p. 22. Dar, dacă este o reflectare a oricărei realități, de ce trebuie să fie „o formă de insurecție permanentă” (p. 10) și de ce era satisfăcut că „există un important curent de literatură blasfematoare și antireligioasă chiar în Spania” (p. 16)? „Când Genet afirmă că virtuțile lui cele mai elevate sunt «trădarea, homosexualitatea și furtul», spune, de fapt, prin această formulă violentă, «nu mă asemăn și nici nu vreau să mă asemăn cu voi»” (ibidem). Cu care „voi”, cititorii, lumea? De ce doar literatura care exprimă confesiuni ale abuzurilor, violenței, homosexualității etc. este o „reflectare a realității”?  Altfel nu faci parte din realitate?

„Ideile lui [Louis-Ferdinand Céline] erau simple și agresive. «Singurul adevăr al acestei lumi este moartea, afirma, și, întrucât nu avem de ales să fim ceea ce suntem, cel puțin să ne acceptăm așa cum suntem: perverși, ipocriți, egoiști, mincinoși și, mai ales, lași până-n măduva oaselor». Pentru el, lumea era o cușcă de câini în care trebuia să supraviețuiești cu orice preț, luptându-te cu purecii, scărpinându-te de râie, mușcând”, p. 23. Céline a fost antisemit, rasist, misogin, colaborator cu naziștii. Dar „Roland Barthes afirmă că Céline este părintele literar al lui Sartre și al lui Raymond Queneau” (ibidem).

„Noi, scriitorii care credem în socialism și ne considerăm prieteni ai URSS trebuie să fim primii în a protesta, cu cuvintele cele mai energice, pentru judecarea și condamnarea lui Andrei Siniavski și Iuri Daniel” (p. 26). „În socialismul pe care ni-l dorim, nu numai că va fi desființată exploatarea omului; vor fi desființate și ultimele obstacole pentru ca scriitorul să poată scrie liber ce-i trece prin cap” (p. 29) – scria în 1966. La vremea respectivă, lagărul socialist făcuse deja zeci de milioane de victime în estul Europei și URSS. Cât despre critică liberă și opoziție, erau suprimate complet în sistemul comunist. Să nu fi aflat nimic Llosa? Doar doi oameni fuseseră condamnați și închiși pe nedrept în URSS?!

„Scriu mai bine în exil”, p. 30. Sunt „cărți care descriu, frumos și cu exactitate, chipul și sufletul Peruului, scrise de oameni care trăiau de ani buni în exil. Treizeci, în cazul Comentariilor regale de Inca Garcilaso; cel puțin doisprezece în cel al Poemelor umane de Vallejo. Distanța, în spațiu și timp, nu a șters și nici nu a deformat în aceste cazuri – poate cele mai admirabile din literatura peruană – viziunea unei realități concrete, care apare transpusă în această cronică și în aceste poeme în mod esențial”, p. 31.

Dincolo de nisipuri [8]

Fănuș Neagu, Dincolo de nisipuri. Povestiri, Ed. Semne, București, 2002, 388 p.

*

 

Stuful făcea „un zgomot mărunt, fără trup”, p. 194; de la p. 199 începe Zeul ploii; „Bărbatul s-a trezit mușcat de nechezatul unui cal”, p. 199; „auzea în scoică marea vuind”, p. 199, cum făceam și eu când eram mic, ascultând un melc de mare; norul văzut în zare n-avea catarg, p. 200. Nu părea a fi un nor de ploaie; o altă hulă la adresa lui Dumnezeu, pentru că nu le dădea ploaie, p. 200; cum pleacă pe apă: „Dezlegă lotca, potrivi lopețile în măselele lor de lemn și intră în furia curentului, cu botul în susul fluviului”, p. 201; vrea la munte cu hăitușca[1].

Până la 60 de ani a trăit „încolțit de nevoi”, p. 201; o chema Tulpina, p. 202; „mi-a vândut un lipovean mreană pe rachiu de pere”, p. 203; „părul Tulpinei mirosea a vulpe”, p. 203; „pâinea împrumută chipul suferinței”, p. 207; din p. 207 începe Beția trandafirului; Sultana era „grea de somn, cu cărnurile pietroase”, p. 207; „bătrânețea e un măgar îmbrăcat în piatră, când ești bătrân doar viscolul se mai holbează la trupul tău”, p. 209; „pe un fund de lemn” se afla „o scrumbie tăiat-n felii subțiri, amestecate cu ceapă tocată, și patru coltuce de pâine pufoasă, muiate-n ulei de măsline”, p. 209.

Băutura Alexander I: „Pahar înalt, cu buzele unse cu scorțișoară, iar înăuntru whisky și lapte, două degete”, p. 210; femeia s-a frecat pe sâni cu cimbru ca să-l „amețească” pe bărbatul ei, p. 211; „la Ploiești se fuduleau sănii trase de cai”, p. 212; Luxița Aurora Motoraș, p. 213; „Cățea bătrână era câmpia aia de deasupra Călmățuiului”, p. 214; și era o zare care nu chema pe nimeni, p. 214; „un nor de tăcere viorie”, p. 214; surorile ei și-au schimbat între ele bărbații, p. 214; însă câmpia de deasupra Călmățuiului, în luna lui august, „devine îmbătătoare”, p. 215.

La începutul toamnei în Profesor „scânteiază singurătatea”, p. 217. Și se simte singur pentru că devine melancolic: „Fără să vreau, cobor în copilărie, asemeni vinului întors din fermentație”, p. 217; în septembrie se odihnește marea, p. 218; „Câmpia are darul ăsta de-a te goli de gânduri”, p. 219; amanta Iordana, p. 222; „fiecare muiere are cheia ei cu care dă drumul la izvoare neașteptate”, p. 223; „buruiana dragostei”, p. 223; și femeii i se pare că „Dumnezeu n-are simțul măsurii”, pentru că „amestecă [în dragoste] un prost cu o deșteaptă”, p. 223. Însă iubirea reală e o școală continuă și niciodată un handicap.


[1] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/hăitușcă/definitii.

Sermon on the Transfiguration of the Lord [August 6, 2026]

My beloveds[1],

 

today I have completed 36 years of life in faith. Because in 1990, on august 6, I began my assumed churchly life, I started going to Church, being a man of faith, a man converted to faith by the miracle of the Romanian Revolution of December 1989. Because my faith was born when people started shouting Liberty on the streets of Bucharest. My faith began then, in that martyred december, but my ecclesial clarification lasted until august 1990, when I chose the Church of God, the Church in which I had been baptized as a baby. And all my churchly fulfillment is 36 years old, because this is my service and my life with God[2].

For the life with God requires conversion, a radical change. And the transfiguration of the Lord before His Holy Apostles, which means the filling of His humanity with His divine light, is a radical change, because it calls us to a life lived in the glory of God. That is, not only as a believer, but also as one who has the unceasing experience of God’s glory in his life. Because when the Lord enlightens us to believe in Him, when He calls us to Him, the Lord calls us to eternal life with Him. And the eternal life with Him is as a completely transfigured person, completely full of His glory, in His Emperordom. Therefore, when we convert to life with God, we do not choose just a life in faith, but the eternal life with God. Because He calls us to eternal deification, to endless life with Him, with our triune God[3].

The Lord „brings them into a high mountain [ἀναφέρει αὐτοὺς εἰς ὄρος ὑψηλὸν], apart [κατ᾽ ἰδίαν]” [Matteos 17, 1, BYZ]. He leads them up Tabor. But our ascent is an inner one. Because our transfiguration is a continuous inner purification, a continuous ghostual enlightenment, a continuous personal deification. Our ascesis is our Tabor. Our ascesis is the continuous ascent to God. But it is interior, it is mystical, it is invisible to human eyes, because it is our interior life with God. And precisely because we live with God all the time, our service is continuous, because our prayer, our life with God, is continuous. And we, at Church or at home, on the road or at work, are with our God, we serve Him, because we live with Him unceasingly[4].

The Tabor is the emblem of hesychasm. Unceasing prayer is the unceasing ascent of Tabor. For we unceasingly prepare ourselves through prayer for the sight of God, for the mystical encounter with Him. Prayer is the space of encounter with God and with people. We pray in order to encounter God, but we also pray unceasingly so that we may be able to understand people, our fellow men. Because the prayer opens the door to God and to people. The prayer is our continuous self-purification, it is our remaining in purity and holiness, it is our continuous growth in holiness. Because the prayer opens us completely to God and to people, it makes us able to speak with Him and with our fellow men, it makes us be ourselves[5].

And when we have divine lights and visions, they are above prayer, because they are the cessation of all prayer. And then you see what God wants you to see. Then you enter eternity, into the Emperordom of God, in order to see His eternal things. And when you partake of the things of God, then you are the knower of the mysteries, you are the seer of God, because you have seen Him in His glory. And the Lord, on Tabor, appeared to the 3 Holy Apostles in His glory, showed them His glory as much as they were able, so that they might be convinced that He is God and man. That He is the Son of God incarnate, Who came to redeem the human race from the slavery of demons. And the revelation of Tabor was their total conviction that He is the Son of God incarnate. Because they saw His glory, His eternal glory[6].

My conversion was a divine enlightenment. Because I understood, by God’s will, that they, those who cried out for Liberty, were full of divine enthusiasm. And recently, when I was in Timișoara to pray for those who ignited the longing for liberty in our hearts, I saw where they began to be martyred. And that place is next to a Park and on a Bridge, then I saw the road between the Opera House and the Metropolitan Cathedral. And in the silence of now, in the liberty of now, I felt my ghostual liberty everywhere. Because I can pray in peace, precisely because they, the Martyrs and Heroes of our liberty, asked for Liberty. A real inner liberty[7].

The liberty of the romanians was earned with blood. If you have the conscience of the responsibility of your life, you live your life in relationship with God and not as a libertinage. Because many believe that the freedom means doing what you want, but the freedom means doing the will of God. Because the will of God means doing what fulfills you for eternity. Mixing good with evil does not mean being free, but enslaving yourself again to demons. Because good should never be mixed with evil. Therefore, being free means doing the will of God. And the true choice of man is to do what God enlightens him to do[8].

„And [the Lord] was transfigured before them [Καὶ μετεμορφώθη ἔμπροσθεν αὐτῶν], and His face shone like the sun [καὶ ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος], and His vestments became white as the light [τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Matteos 17, 2, BYZ]. The verb is expressed through His light, through what His light did. Because the transfiguration of the Lord means the filling of His humanity with His eternal light. The Holy Relics are transfigured bodies, they are bodies filled with His eternal light. Because the Saints lived their lives in His light, being filled with His eternal light. And the Lord filled His entire humanity with His light in order to fill us all with His eternal and uncreated light. Because His light, at the general resurrection, will transfigure the bodies of all people and in these transfigured bodies people will be judged by Him. Because man, in his entirety, as a transfigured person, will live in Paradise or in Hell[9].

We eat fish today, on a feast day, we are in the fast of the Theotokos, but we are called to complete ascesis, to the total ghostualization of our person. Because our fasting is what constantly cleanses us internally, it is what makes us suitable for prayer and life with God. Thank you for the beautiful way in which you welcomed us into your homes on august 3 and 4 and for the gifts we received! Much growth in everything and much fulfillment! Amin[10]!


[1] Started at 8.37, in day of wednesday, on 29 july 2026. Sun, 22 degrees, wind of 8 km/h.

[2] Iubiții mei, am împlinit azi 36 de ani de viață în credință. Pentru că în 1990, pe 6 august, mi-am început viața bisericească asumată, am început să merg la Biserică, fiind un om credincios, un om convertit la credință de minunea Revoluției Române din decembrie 1989. Pentru că credința mea s-a născut atunci când oamenii au început să strige Libertate pe străzile Bucureștiului. Credința mea a început atunci, în acel decembrie martiric, dar lămurirea mea eclesială a durat până în august 1990, când am ales Biserica lui Dumnezeu, Biserica în care fusesem botezat de prunc. Și toată împlinirea mea bisericească are 36 de ani, pentru că aceasta e slujirea mea și viața mea cu Dumnezeu.

[3] Căci pentru viața cu Dumnezeu trebuie convertire, trebuie o schimbare radicală. Iar transfigurarea Domnului înaintea Sfinților Săi Apostoli, care înseamnă umplerea umanității Sale de lumina Lui dumnezeiască, e o schimbare radicală, pentru că ne cheamă la o viață trăită în slava lui Dumnezeu. Adică nu numai ca om credincios, ci și ca cel are experiența neîncetată a slavei lui Dumnezeu în viața sa. Pentru că atunci când Domnul ne luminează ca să credem în El, când ne cheamă la El, Domnul ne cheamă la viața veșnică cu El. Și viața veșnică cu El e ca persoană cu totul transfigurată, cu totul plină de slava Lui, în Împărăția Sa. De aceea, când ne convertim la viața cu Dumnezeu, noi nu alegem doar o viață în credință, ci viața veșnică cu Dumnezeu. Pentru că El ne cheamă la îndumnezeire veșnică, la viața nesfârșită cu El, cu Dumnezeul nostru treimic.

[4] Domnul „îi duce pe ei într-un munte înalt, deoparte” [Matteos 17, 1, BYZ]. El îi urcă pe ei pe Tabor. Dar urcarea noastră este una interioară. Pentru că transfigurarea noastră este o continuă curățire interioară, o continuă luminare duhovnicească, o continuă îndumnezeire personală. Asceza noastră e Taborul nostru. Asceza noastră este continua urcare spre Dumnezeu. Dar ea este interioară, e mistică, e nevăzută de ochii oamenilor, pentru că e viața noastră interioară cu Dumnezeu. Și tocmai pentru că noi trăim cu Dumnezeu tot timpul, slujirea noastră e continuă, pentru că e continuă rugăciunea noastră, viața noastră cu Dumnezeu. Iar noi, la Biserică sau acasă, pe drum sau la locul de muncă, suntem cu Dumnezeul nostru, Îi slujim Lui, pentru că trăim cu El neîncetat.

[5] Taborul este emblema isihasmului. Rugăciunea neîncetată e urcarea neîncetată pe Tabor. Căci noi ne pregătim neîncetat prin rugăciune pentru vederea lui Dumnezeu, pentru întâlnirea mistică cu El. Rugăciunea e spațiul întâlnirii cu Dumnezeu și cu oamenii. Ne rugăm pentru ca să ne întâlnim cu Dumnezeu, dar ne rugăm neîncetat și pentru ca să fim în stare să îi înțelegem pe oameni, pe semenii noștri. Pentru că rugăciunea ne deschide ușa spre Dumnezeu și spre oameni. Rugăciunea e continua noastră curățire de sine, e rămânerea noastră în curăție și sfințenie, e continua creștere a noastră în sfințenie. Pentru că rugăciunea ne deschide cu totul spre Dumnezeu și spre oameni, ne face apți să vorbim cu El și cu semenii noștri, ne face să fim noi înșine.

[6] Și când avem luminări și vederi dumnezeiești ele sunt mai presus de rugăciune, pentru că sunt încetarea oricărei rugăciuni. Iar atunci vezi ceea ce Dumnezeu voiește să vezi. Atunci intri în veșnicie, în Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca să le vezi pe cele veșnice ale Sale. Și când te împărtășești de cele ale lui Dumnezeu, atunci ești cunoscătorul celor de taină, ești văzător de Dumnezeu, pentru că L-ai văzut pe El în slava Lui. Și Domnul, pe Tabor, S-a arătat celor 3 Sfinți Apostoli în slava Lui, le-a arătat slava Lui pe cât aceia au fost în stare, pentru ca să fie încredințați că El este Dumnezeu și om. Că El e Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a venit să răscumpere neamul omenesc din robia demonilor. Și revelația Taborului a fost totala încredințare a lor că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pentru că ei au văzut slava Lui, slava Lui cea veșnică.

[7] Convertirea mea a fost o luminare dumnezeiască. Pentru că am înțeles, din voia lui Dumnezeu, că ei, cei care strigau Libertate, erau plini de entuziasm dumnezeiesc. Și de curând, când am fost la Timișoara ca să mă rog pentru cei care au aprins în inima noastră dorul după libertate, am văzut de unde au început să fie martirizați. Și locul acela e lângă un Parc și pe un Pod, apoi am văzut drumul dintre Operă și Catedrala Mitropolitană. Și în tăcerea de acum, în libertatea de acum, am simțit libertatea mea duhovnicească peste tot. Pentru că mă pot ruga în pace, tocmai pentru că ei, Mucenicii și Eroii libertății noastre, au cerut Libertate. O reală libertate interioară.

[8] Libertatea românilor s-a câștigat cu sânge. Dacă ai conștiința responsabilității vieții tale, îți trăiești viața în relație cu Dumnezeu și nu ca pe un libertinaj. Căci mulți cred că libertatea înseamnă să faci ce vrei, dar libertatea înseamnă să faci voia lui Dumnezeu. Pentru că voia lui Dumnezeu înseamnă să faci ceea ce te împlinește pentru veșnicie. A amesteca binele cu răul nu înseamnă a fi liber, ci a te înrobi din nou demonilor. Pentru că binele nu trebuie amestecat niciodată cu răul. De aceea, a fi liber înseamnă a face voia lui Dumnezeu. Iar adevărata alegere a omului e să facă ceea ce Dumnezeu îl luminează să facă.

[9] „Și [Domnul] a fost transfigurându-Se înaintea lor [Καὶ μετεμορφώθη ἔμπροσθεν αὐτῶν], și a strălucit fața Sa ca soarele [καὶ ἔλαμψεν τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ὡς ὁ ἥλιος], iar veșmintele Sale s-au făcut albe ca lumina [τὰ δὲ ἱμάτια Αὐτοῦ ἐγένοντο λευκὰ ὡς τὸ φῶς]” [Matteos 17, 2, BYZ]. Verbul este exprimat prin lumina Lui, prin ce a făcut lumina Lui. Pentru că transfigurarea Domnului înseamnă umplerea umanității Sale de lumina Lui cea veșnică. Sfintele Moaște sunt trupuri transfigurate, sunt trupuri umplute de lumina Lui cea veșnică. Pentru că Sfinții și-au trăit viața lor în lumina Lui, fiind plini de lumina Lui cea veșnică. Și Domnul a umplut întreaga Sa umanitate de lumina Lui pentru ca să ne umple pe toți de lumina Lui cea veșnică și necreată. Pentru că lumina Lui, la învierea cea de obște, va transfigura trupurile tuturor oamenilor și în aceste trupuri transfigurate oamenii vor fi judecați de către El. Pentru că omul, în integralitatea lui, ca persoană transfigurată, va trăi în Paradis sau în Iad.

[10] Mâncăm pește azi, de praznic, suntem în postul Născătoarei de Dumnezeu, dar suntem chemați la asceză deplină, la înduhovnicirea totală a persoanei noastre. Pentru că postul nostru e cel care ne curățește neîncetat interior, e cel care ne face proprii rugăciunii și vieții cu Dumnezeu. Vă mulțumesc pentru modul frumos în care ne-ați primit în casele dumneavoastră pe 3 și 4 august și pentru darurile primite! Mult spor în toate și multă împlinire! Amin!

1 2 3 2.538