Praedicationes (vol. 9)

Praedicationes (vol. 9)Pagina sursă

item image

Read Online
(18.2 M)PDF
(340.3 K)EPUB
Kindle
Daisy
(882.2 K)Full Text
(8.0 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Cuprins

Predică la adormirea Maicii Domnului [2014] (2-10) § Predică la Sfinții Mucenici Brâncoveni [16 august 2014] (11-20) § Predică la Duminica a 10-a după Rusalii [2014] (12-27) § A doua predică la comentariul hrisostomic la Romani (28-36) § Predică la Duminica a 11-a după Rusalii [2014] (37-43) § Predică la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul [29 august 2014] (44-55) § Predică la Duminica a 12-a după Rusalii [2014] (56-64) § Predică despre postirea în rugăciune. La început de an bisericesc [1 septembrie 2014] (65-73) § Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci [2014] (74-83)

Predică la nașterea Maicii Domnului [8 septembrie 2014] (84-92) § Predică la Înălțarea Sfintei Cruci [2014] (93-101) § Predică la 9 ani de Dumnezeiască Preoție [17 septembrie 2014] (102-109) § Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci [2014] (110-120) § Predică la Duminica a 18-a după Rusalii [2014] (121-127) § Predică la acoperământul Maicii Domnului [1 octombrie 2014] (128-136) § Predică la Duminica a 19-a după Rusalii [2014] (137-147) § Predică la a 100-a carte online [8 octombrie 2014] (148-157) § Predică la Duminica a 21-a după Rusalii [2014] (158-169) § Predică la Sfânta Cuvioasă Parascheva [14 octombrie 2014] (170-179)

Predică la Duminica a 20-a după Rusalii [2014] (180-187) § Predică la Duminica a 23-a după Rusalii [2014] (188-197) § Predică la Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov [27 octombrie 2014] (198-205) § Predică la 37 de ani [31 octombrie 2014] (206-212) §  Predică la Duminica a 22-a după Rusalii [2014] (213-220) § Predică la Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor Puterilor cerești [8 noiembrie 2014] (221-229) § Predică la Duminica a 24-a după Rusalii [2014] (230-236) § Predică la pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur [13 noiembrie 2014] (237-245) § Predică la Duminica a 25-a după Rusalii [2014] (246-252)

A treia predică la comentariul hrisostomic la Romani (253-257) § Predică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului [2014] (258-262) § Predică la Duminica a 26-a după Rusalii [2014] (263-265) § Predică la Duminica a 30-a după Rusalii [2014] (266-275) § Predică la Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Liciei [6 decembrie 2014] (276-286) § Predică la Duminica a 27-a după Rusalii [2014] (287-292) § Predică despre cum ne raportăm la neputințe [2014] (293-299) § Predică la Duminica a 28-a după Rusalii [2014] (300-307)

Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului [2014] (308-316) § Predică la Nașterea Domnului [25 decembrie 2014] (317-325) § Predică la pomenirea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan [27 decembrie 2014] (326-332) § Predică la Duminica după Nașterea Domnului [2014] (333-343) § Predică la Tăierea împrejur cea după trup a Domnului [2015] (344-350) § Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului [2015] (351-358) § Predică la Botezul Domnului [2015] (359-367) § Predică la soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul [2015] (368-375)

Predică la Duminica după Botezul Domnului [2015] (376-382) §  Predică la Duminica a 29-a după Rusalii [2015] (383-392) § Predică la Duminica a 32-a după Rusalii [2015] (393-401) § Predică la pomenirea celor 4 Sfinți Ierarhi ai Bisericii [30 ianuarie 2015] (402-414) § Predică la Duminica a 33-a după Rusalii [2015] (415-421) § Predică la Întâmpinarea Domnului [2015] (422-429) § Predică la Duminica a 34-a după Rusalii [2015] (430-438) § Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2015] (439-448) § Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai [2015] (449-457) § Predică în miercurea primei săptămâni a Postului Mare [24 februarie 2015] (458-464)

Predică la Duminica întâi din Postul Mare [2015] (465-473) §  Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2015] (474-481) § Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2015] (482-492) § Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare [2015] (493-499) § Predică la Bunavestire [25 martie 2015] (500-505) § Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare [2015] (506-515) § Predică la înmormântarea prietenului Domnului [1 aprilie 2015] (516-524) § Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2015] (525-536) § Predică la Învierea Domnului [2015] (537-544)

Predică la Izvorul tămăduirii [17 aprilie 2015] (545-553) § Predică la Duminica a 2-a după Paști [2015] (554-562) § Predică la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe [23 aprilie 2015] (563-570) § Predică la Duminica a 3-a după Paști [2015] (571-579) § Predică la Duminica a 4-a după Paști [2015] (580-594) § Predică la 10 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2015] (595-602) § Predică la Duminica a 5-a după Paști [2015] (603-612) § Predică la Duminica a 6-a după Paști [2015] (613-622) § Predică la Înălțarea Domnului [21 mai 2015] (623-629) § Predică la Duminica a 7-a după Paști [2015] (630-638) § Predică la pogorârea Sfântului Duh [2015] (639-649) § Predică despre Împărăția lui Dumnezeu [29 mai 2015] (650-658) § Predică despre Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru [1 iunie 2015] (659-668)

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1)

Teologia Dogmatica Ortodoxa (vol. 1)Pagina sursă

item image

Read Online
(5.9 M)PDF
(225.9 K)EPUB
Kindle
Daisy
(591.2 K)Full Text
(3.7 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologia Dogmatică
Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

vol. 1

*

Cuprins

Introducere (5-8)

I. Triadologia. Învăţătura despre Prea Sfânta Treime

A. Revelarea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură

1. Prezenţa vie a lui Dumnezeu şi relaţiile Sale cu oamenii în Pentateuhul Sfântului Profet Moisis (11-210)

1. 1. Cartea Facerea (11-63)
1. 2. Cartea Ieşirea (64-144)
1. 3. Cartea Leviticul (145-156)
1. 4. Cartea Numerele (157-184)
1. 5. Cartea Deuteronomul (185-209)

2. Revelarea lui Dumnezeu în cărţile istorice ale Scripturii vechitestamentare (210-395)

2. 1. Cartea lui Iisus [fiul lui Navi] (210-215)
2. 2. Cartea Judecătorilor (216-221)
2. 3. Cartea Rut (222-224)
2. 4. Cărţile I şi II ale lui Samuil (225-272)
2. 5. Cărțile I și II ale Împăraților (273-312)
2. 6. Cărțile I și II ale Cronicilor (313-339)
2. 7. Cartea Esdras (340-342)
2. 8. Cartea lui Neemia (343-348)
2. 9. Cartea Estir (349-352)
2. 10. Cartea Iudit (353-359)
2. 11. Cartea lui Tobit (360-364)
2. 12. Cărțile I-IV ale Maccabeilor (365-386)
2. 13. Cartea I Esdras (387-391)
2. 14. Cartea Susanna (392-393)
2. 15. Cartea Vil (394-395)

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Ființa și credința (vol. 2). Persoana [11]

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

*

„prin unirea aceasta extraordinară a rațiunii divine cu cea umană în persoana lui Iisus Hristos, rațiunea umană a primit pecetea și garanția veridicității, a veracității definitive”, p. 393.

Vol. al 3-lea al cărții de față se va ocupa de tema credinței, p. 394. Iar „rațiunea teologică nu este o negare sau alienare a omului…ci punctul de vedere suprem devenit punct de vedere al omului”, p. 395.

Din p. 397 începe secțiunea II, 6. Rațiune, înțelegere, cunoaștere.

Înțelegerea și cunoașterea sunt capacități personale ale omului, p. 397. Înțelegerea umană este „capacitatea de a califica, de a da notă, de a vedea sensul unei” existențe, p. 397. Înțelegerea se bazează pe rațiune dar e mai mult decât rațiunea, p. 398. Superioară înțelegerii însă e cunoașterea, p. 403.

Autorul are o dispută ideatică onestă cu Constantin Noica și cu „ucenicii” lui. De aceea, împotriva unei afirmații a lui Liiceanu, autorul spune „nu există o Judecată de Apoi a culturii, nici un Dumnezeu al culturii, pentru că Dumnezeu (adică Persoana) este dincolo de orice cultură și cunoaștere”, p. 407.  Căci cine idolatrizează cunoașterea este un impostor, p. 407.

Pentru teologie cunoașterea ține de persoană și nu de natură ca în filosofie, p. 409. Cunoașterea este intuitivă și nu discursivă, p. 410, pentru că este „o judecată a inimii, o cunoaștere cu inima și nu cu mintea, o percepere cu toată ființa dar judecată cu inima”, p. 411. „Cunoașterea este personală, este o lucrare a persoanei”, p. 413.

În aceeași pagină 413, autorul ne spune (și are dreptate) că Sfântul Simeon Noul Teolog a arătat că nu există mistică impersonală. Pentru că mai întâi ai experiența mistică, adică vederea extatică, și din ea se naștere cunoașterea teologică.

Cunoașterea creștină se fundamentează pe întruparea Fiului lui Dumnezeu, p. 415. Iar cunoașterea teologică nu e numai vedere și experiere a sensurilor ci și îndumnezeire, p. 416. În finalul capitolului, în p. 420, autorul afirmă că filosofia este „pandantul teologiei”, căci îi asigură teologiei științificitatea. Nu știu însă în ce măsură filosofia și, mai ales, care filosofie asigură științificitatea teologiei.

Cap. următor: II, 7. Concepția lui M. Heidegger despre rațiune. Începe în p. 421. Nu văd rostul acestui capitol, care e o întoarcere înapoi, atâta timp cât rezolvase distincția dintre ființă și persoană.

De mai multe ori a vorbit despre „evlavia” cuiva față de o anume realitate. O folosire improprie, decontextualizată a termenului. În p. 425 autorul vorbește despre „evlavia” lui Heidegger față de „raportul dintre Ființă și ființare”.

Credința este „saltul peste rațiune”, p. 437. Iar autorul consideră că Heidegger a fost foarte serios atunci când a spus că „în domeniul cugetării despre Dumnezeu trebuie să tăcem”, p. 444-445. Și tot aici, în p. 445, Părintele Remete afirmă că „apofatismul ființei și al cunoașterii…este supremul concepției lui Heidegger despre cunoaștere, pentru că apropie cel mai mult gândirea lui de teologie”.

Din p. 447 începe cap. II, 8. Concepția fenomenologilor post-heideggerieni. Și în acest cap. autorul afirmă că „Ludwig Wittgenstein este o pasăre ciudată și rară în istoria filosofiei, atât prin gândirea cât și prin persoana sa. [Căci]…gândirea lui Wittgenstein e valoroasă tocmai prin forța cu care reușește să spargă și să depășească limitele logicii clasice a filosofiei”, p. 447.

În p. 450, autorul consideră că în problema apofazei „se poate afirma cu certitudine o apropiere între viziunea lui Heidegger și cea a lui Wittgenstein.

P. 451 are un defect de tipar.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile 17-18 la Faptele Apostolilor [39]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a.

***

Există situații în care mânia este folositoare. Dar aceasta este atunci când latră la năimiți.

Ce înseamnă: Oricine este mânios pe fratele său fără motiv (Mt. 5, 22)? Înseamnă: Nu rămâne în gâlceavă, nici nu te răzbuna!

Dacă îl vezi pe altul suferind o nedreptate strigătoare la cer, întinde-ți mâna ca să-l ajuți. Aceasta nu mai este patimă, atunci când ești curat de faptul de a-ți păsa numai de tine însuți.

David l-a avut pe Saul în puterea sa, dar nu a fost mișcat de patimă, nu a înfipt sulița în el, dușmanul pe care îl avea în puterea sa, ci s-a răzbunat pe diavol (I Sam. 26, 7-9).

Moisis, când a văzut un străin făcând ceva rău, chiar l-a omorât (Ieș. 2, 11-12), dar când a fost vorba de unul din poporul său, nu a făcut așa. Cu cei care îi erau frați s-a împăcat, cu ceilalți nu a făcut așa. Acela, „cel mai blând” [om] (Num. 12, 3), Moisis, după cum mărturisește Scriptura despre el, vedeți cum a fost stârnit!

Dar noi nu suntem așa, ci dimpotrivă, când ar trebui să arătăm blândețe, nicio fiară sălbatică nu e mai înverșunată ca noi. Iar când ar trebui să fim stârniți [de mânie, în apărarea dreptății], nimeni nu e atât de încet și de trândav [ca noi].

Niciodată nu ne folosim simțirile cu scopul în care au fost create. Și de aceea viața noastră este cheltuită fără niciun rost. Căci chiar și în cazul uneltelor, dacă cineva le folosește și le încurcă pe una cu alta, a stricat totul.

Dacă cineva își ia sabia și apoi, când ar trebui să o folosească și să taie cu ea, el își folosește mâna, nu face niciun bine. Și iarăși, când ar trebui să-și folosească mâna, luând sabia în mână strică totul.

În același fel și doctorul, dacă, acolo unde ar trebui să taie, el nu taie, iar unde nu ar trebui, el taie, strică totul.

De aceea, vă rog, să folosim lucrul [, pe fiecare] la timpul său.

Timpul potrivit pentru mânie este niciodată, atunci când avem în vedere numai cearta noastră. Dar dacă este de datoria noastră să-i corectăm pe alții, atunci este timpul s-o folosim, ca să-i eliberăm pe alții cu tărie.

Pentru ca deopotrivă să fim asemenea lui Dumnezeu, păstrând întotdeauna un duh eliberat de mânie, și să ajungem la cele bune care vor să vină, prin harul și bunătatea iubitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui și Duhului Sfânt fie slava, stăpânirea și cinstea, acum și pururea și în veacul cel fără de sfârșit. Amin.

*

Omilia XVIII

Și, auzind acestea, s-au rănit la inimă și scrâșneau cu dinții asupra lui (7, 54).

Vedeți, încă o dată, pe făcătorii de rele în tulburare. După cum evreii sunt uluiți, zicând: Ce avem să facem cu acești oameni? (4, 16), la fel și aceștia sunt răniți la inimă [de ură].

Și totuși, el [Sfântul Ștefan] ar fi trebuit să fie mânios, pe dreptate, cel care, nefăcând nimic rău, era tratat ca un nelegiuit și era defăimat cu răutate.

Dar defăimătorilor li s-a întâmplat cel mai mare rău până la urmă. Căci adevărat este acel cuvânt, pe care îl spun mereu: Rău faci, rău pățești.

Și totuși el (în acuzațiile împotriva lor) nu a recurs la nicio calomnie, ci a dovedit (ceea ce a spus).

Atât de siguri suntem noi, când suntem acuzați în mod rușinos, într-o problemă în care avem conștiința curată, încât nu este nimic mai rău decât aceasta.

Dar dacă doreau, zici tu, să-l omoare, cum se face că n-au folosit prilejul, din ceea ce el a spus, ca să-l omoare? Pentru că vroiau să aibă un motiv care să pară drept, ca să-l folosească pentru crima lor. Atunci, jignirea lor nu a fost un motiv bun? Însă nu era vina lui, dacă ei s-au simțit jigniți, căci Profetul îi învinuia pe ei.

Și, de altfel, ei n-au dorit să pară că l-au omorât pe el din cauza a ceea ce el a spus împotriva lor – la fel cum au făcut și în cazul lui Hristos – nu, ci [crima lor să fie ca și cum l-ar fi omorât] pentru hulă. Dar acest cuvânt al lui era o expresie a credinței.

De aceea, pe când încercau nu numai să-l ucidă, ci și să-i distrugă reputația, [atunci] s-au rănit la inimă. Pentru că se temeau ca el să nu devină subiectul unei cinstiri încă și mai mari.

De aceea, așa cum au făcut și în cazul lui Hristos, la fel fac și aici. Căci la fel a fost și aici, ca atunci când El a zis: Veți vedea pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu (Mt. 26, 64), ei, numind aceasta hulă, s-au repezit asupra Lui.

Acolo și-au sfâșiat veșmintele (Mt. 26, 65), aici: și-au astupat urechile (7, 57).

Dar el, fiind plin de Duhul Sfânt, a privit întru cer și a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus șezând la dreapta lui Dumnezeu și a zis:

Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu.

Atunci au strigat cu glas mare și și-au astupat urechile și s-au repezit într-un suflet asupra lui și l-au scos afară din cetate și l-au ucis cu pietre (7, 55-58).

Și totuși, dacă mințea, ei ar fi trebuit să cugete mai presus și să îl lase să plece[1].


[1] Însă ei nu l-au lăsat să plece nu pentru că mințea, ci tocmai pentru că spunea adevărul. Căci dacă Ștefan ar fi mințit, nu s-ar fi străduit atâta ca să-l omoare. Dacă ar fi mințit nu și-ar fi bătut capul cu el. Însă Sfântul Ștefan era periculos pentru că spunea adevărul, nu pentru că mințea.

Predică la Duminica a 9-a după Rusalii [2015]

pe mare

Iubiții mei[1],

viața noastră bisericească e plină de întâlniri și de despărțiri. Ne întâlnim cu toții la Biserică, slujim împreună, ne rugăm împreună, ne bucurăm împreună, ne împărtășim împreună din același Potir al Domnului, pentru ca apoi să ne despărțim și să ne continuăm, fiecare dintre noi, viața și asceza acasă și la locul nostru de muncă. Iar ceea ce noi facem acasă, se vede în venirea noastră la Biserică. Pentru că timpul dintre întâlnirile noastre eclesiale e un timp al curățirii, al luminării, al sfințirii, al umplerii noastre de teologie. Iar venirea noastră la Biserică trebuie să exprime starea noastră interioară, adevărul vieții noastre.

Însă dacă suntem religioși doar aici, la Biserică, și acasă și oriunde mergem trăim în mod indiferent față de credința noastră și de făgăduințele vieții noastre creștine, atunci nu suntem religioși nici aici. Ci doar ne prefacem că avem o bună conduită, o bună viață.

Numai că noi trebuie să avem o viață bună oriunde mergem și orice facem. Trebuie să avem o viață creștină, adică o viață plină de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, porunci ale Lui care sunt viața noastră duhovnicească.

Acasă și la școală, la serviciu sau la piață, în vacanță sau în pelerinaj noi trebuie să arătăm a ortodocși, pentru că suntem, în adâncul nostru, ortodocși. Și trebuie să arătăm a ortodocși și prin îmbrăcăminte și prin vorbă și prin gesturi și prin adâncul cugetării noastre și prin delicatețea noastră și prin respectarea cuvântului dat și prin munca noastră cu conștiință pe care o înfăptuim.

Pentru că toți sunt cu ochii pe noi…Și vor să vadă credința noastră în faptele noastre. Vor să vadă credința noastră vie, adică modul în care ea se exprimă prin toată manifestarea vieții noastre.

Dar nu numai oamenii vor să ne ispitească viața și credința, ci și demonii fac acest lucru. Sau, în primul rând, demonii vor să ne demonstreze că una spunem și alta facem. Că noi, de fapt, credem când ne e „bine” și ne îndoim de Dumnezeu și de purtarea Lui de grijă atunci când ajungem să ne îmbolnăvim, când suntem lipsiți, când nu avem ce ne trebuie.

Demonii se bucură atunci când ne înfricoșează, când ne panichează cu frici inexistente sau reale, când ne fac să păcătuim, când ne umplu de deznădejde, când ne umplu de silă față de viața curată.

Pentru că schimbările interioare ale vieții duhovnicești sunt multe și paradoxale, și, uneori, simțim să-I slujim lui Dumnezeu și să facem voia Lui cu inimă mare, bucuroasă, pe când există momente când slujirea ne plictisește, când rugăciunea nu ne e pe plac, când toate ne doboară, pentru că noi suntem obosiți interior. Și demonii profită imediat de fiecare moment al nostru de slăbiciune, de ezitare, de somnolență, de indiferență, de răutate, de îndoială…pentru ca să ne lupte interior. Ziua și noaptea, când suntem grăbiți sau osteniți, când avem nevoie de liniște, când avem nevoie de prieteni înțelegători, când avem nevoie de oameni buni…demonii ne trimit pe cap lucruri contrare și oameni dușmănoși, rigizi, bădărani, care ne strică liniștea.

Și lupta, după cum știți prea bine, iubiții mei, este continuă, e grea și suntem răniți adesea de moarte. Pentru că demonii se țin de capul nostru ca niște lei înfometați, nemâncați de multe zile…care își pândesc prada. Iar noi, gazelele neputincioase, nu avem decât puterea Crucii Domnului, decât harul Treimii și decât înrădăcinarea noastră în bine ca să luptăm cu leii spirituali, cu demonii.

Căci noi suntem la vedere, suntem expuși…dar demonii sunt nevăzuți pentru noi. Noi doar le simțim răutatea, le-o înțelegem, vedem ce plănuiesc ei pentru noi. Dar ei plănuiesc continuu ceva rău pentru noi…De aceea nu ne putem permite nici să ne înfricoșăm prea mult, nici să deznădăjduim, nici să dezertăm din viața creștină. Pentru că știm că pe cei pe care ei îi robesc îi fac unelte ale răutății, îi fac neoameni.

Și din acest motiv și noi îi pândim pe cei care ne pândesc, pentru ca să trecem peste cursele lor rele în pas biruitor.

…Evanghelia de azi [Mt. 14, 22-34] e continuarea celei de duminica trecută. Pentru că Sfântul Matteos [Ματθαῖος], Evanghelistul, ne vorbește despre ceea ce a făcut Domnul după ce a înmulțit pâinile și peștii. Cele 5 pâini și cei doi pești. Care minune, în profunzimea ei, ne vorbește despre Taina Sfintei Euharistii, unde Domnul înmulțește continuu pentru noi Trupul și Sângele Lui, pentru ca noi să avem viața Lui întru noi. Pe de o parte, El, în mod continuu, transfigurează pâinea și vinul nostru euharistice în Trupul și Sângele Lui, iar, pe de altă parte, El Însuși Se unește cu fiecare dintre noi, prin împărtășirea noastră cu El, și Se face una cu noi.

Fapt pentru care El ne face părtași vieții și nemuririi Sale, El ne transfigurează și pe noi așa după cum transfigurează continuu pâinea și vinul Liturghiei sau așa cum a înmulțit pâinile și peștii în loc pustiu, dând la mii de oameni să mănânce.

Însă când oamenii au fost plini de masa lui Dumnezeu, El Și-a forțat Ucenicii să plece cu corabia [Mt. 14, 22], apoi a eliberat mulțimile de oameni [Mt. 14, 23]. Pentru că toți, după împărtășire, trebuie să mergem în lume și să arătăm tuturor, în pacea și în curăția inimii noastre, care sunt darurile Dumnezeieștii Liturghii. Însă, pentru a arăta ce face Liturghia din noi, trebuie să venim spovediți la ea pentru ca să ne împărtășim cu Domnul, Cel care ne umple pe noi de viața Lui și de marea Sa iubire de oameni.

Pentru că noi trebuie să plecăm ca purtători de Dumnezeu în lume, avându-L pe El în noi, Cel nedespărțit de Tatăl și de Duhul Sfânt, pentru ca, fiind ai Treimii, să vorbim și să lucrăm în lume ca oameni ai lui Dumnezeu și nu ca niște pierde vară.

Ucenicii au plecat pe mare, mulțimile au plecat pe uscat. Și cei bolnavi ai lor, acum vindecați, s-au întors acasă cu bucurie. Pentru că noi, cei care plecăm de la Biserică, după slujbă, trebuie să plecăm în noi cu bucuria Împărăției lui Dumnezeu, cu teologia Lui și cu roadele rugăciunii liturgice, care sunt bucuria noastră veșnică.

…Și Îl vedem pe Domnul, acum, după această minune și după ce i-a concediat pe toți, că face ceva vrednic de urmat: S-a suit în munte, de unul singur, ca să Se roage. Și S-a rugat acolo îndelung [Mt. 14, 23].

Pentru că și noi avem nevoie, după ce ne împărtășim și ne umplem de slava lui Dumnezeu, să ne întoarcem acasă și să ne afundăm în rugăciune, pentru ca să conștientizăm ce taină purtăm noi. Cu cine am plecat noi de la Biserică și ce face El în noi. Iar dacă citim cu multă atenție și cu înțelegere rugăciunile de după împărtășire, vedem cât de minunate sunt consecințele împărtășirii noastre cu Domnul. Pentru că noi ne umplem de slava Lui, ne sfințim, ne transfigurăm, primim arvuna mântuirii noastre. Și de aceea avem nevoie de timp pentru ca să înțelegem, de singurătate pentru ca să adâncim trăirile mistice din noi, o depărtare de lume pentru ca să înțelegem ce ne leagă de lume și câtă responsabilitate e pe umerii noștri atunci când noi suntem sub ochii tuturor.

Pentru că atunci când noi suntem huliți, Dumnezeu e hulit. Pentru că noi, creștinii ortodocși, suntem mădularele mistice ale Bisericii Lui. Și de aceea, din cauza noastră, a josniciei noastre, a indiferenței noastre, viața ortodoxă e minimalizată, Biserica e disprețuită, teologia mântuitoare a Bisericii e bagatelizată. Pentru că, în loc de a fi apostoli ai credinței noi ne desconsiderăm demnitatea noastră sfântă.

Însă Domnul ne învață, prin fiecare gest al Său, că rugăciunea e cea care ne strânge mintea de afară și ne-o sălășluiește înăuntru. Că rugăciunea se face înăuntrul nostru și că în ea coboară slava lui Dumnezeu, cea care ne întărește în toate ale vieții noastre. De aceea, putem să ne rugăm în singurătate, de unii singuri, după ce ne-am rugat în comunitate, cu întreaga Biserică. Pentru că luăm cu noi, în singurătate, bucuria comuniunii și o aprofundăm. Luăm cu noi teologia aflată la slujbe și o aprofundăm. Și această aprofundare a teologiei și a bucuriei în asceza noastră ne unifică interior și ne face să fim supli în relația noastră cu Dumnezeu.

Pentru că mișcările ființei noastre trebuie să fie grațioase, cumpănite, pline de pace și de bucurie și nu mișcări haotice și răutăcioase. Căci ceea ce se revarsă din noi…reprezintă starea noastră interioară.

…Ucenicii Lui erau pe mare, pe marea acestei vieți și vântul le era împotrivă [ἐναντίος] [Mt. 14, 24, BYZ]. Pentru că vântul demonic e întotdeauna împotriva noastră. Iar dacă vântul ne stă împotrivă când noi suntem în Corabia lui Dumnezeu, în Biserică, ce fac demonii cu cei care stau în afara Bisericii? Dacă aici, cu toate armele lui Dumnezeu la îndemână, demonii sunt nebuni de invidie și de răutate pe noi și vor să ne scufunde în valurile disperării și ale necredinței, ce fac ei cu cei care sunt păgâni, sunt eretici, sunt departe de El?

Pentru că Domnul ne-a răscumpărat din robia diavolului prin Botez și ne-a făcut ai Lui.

De aceea noi suntem acum oameni eclesiali, suntem oameni înviați din morți, eliberați din robia demonilor, oameni noi…și demonii luptă cu această noutate duhovnicească a vieții noastre.

Satana nu luptă la întâmplare cu noi, ci tocmai pentru ca să ne robească din nou, după ce Dumnezeu Însuși ne-a scos din ghearele demonilor.

Așa că lupta demonilor cu noi e pentru recucerirea noastră, pentru înnegrirea noastră, pentru caricaturizarea noastră. Ei luptă non-stop cu noi, fără încetare, pentru că au ambiția demonică de a stăpâni ceea ce nu le aparține, de a-și face din robii lui Dumnezeu robii lor.

…Însă Domnul lucrează cu înțelepciune dumnezeiască la mântuirea fiecăruia dintre noi. El ne lasă să cunoaștem răutatea demonilor, planurile lor mortale, pentru ca să ne alipim cu totul de El.

De aceea Apostolii sunt singuri pe mare…i-a lăsat singuri în aparență, pentru ca ei să cunoască cât de grea e viața fără El.

„Dar la a patra strajă a nopții a venit către ei Iisus, umblând pe mare [Τετάρτῃ δὲ φυλακῇ τῆς νυκτὸς ἀπῆλθεν πρὸς αὐτοὺς ὁ Ἰησοῦς, περιπατῶν ἐπὶ τῆς θαλάσσης]” [Mt. 14, 25, BYZ]. Căci El S-a făcut om ca noi, afară de păcat, pentru ca El să umble printre noi și cu noi și astfel să ne învețe cum arată omul adevărat.

Pentru că omul cel adevărat e Iisus Domnul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care, în umanitatea Sa, ne-a arătat cum trebuie să fim noi, cei ai Lui.

De aceea, viața creștină e viață divino-umană, e viață transfigurată și nu orice fel de viață. Viața Bisericii e viață de sfințenie și nu e o conformare a noastră după ideologiile și filosofiile veacurilor. Noi trebuie să cunoaștem însă ce a produs umanitatea la nivel cultural și filosofic pentru a alege ce e bun și folositor pentru noi și nu pentru ca să urmăm orbește, fără discernământ, înțelepciunea acestei lumi. Pentru că noi trăim, în mod fundamental, după înțelepciunea lui Dumnezeu și ea este cea care ne ghidează viața până în cele mai mici amănunte.

…El umbla pe mare, pe deasupra valurilor, pentru ca să le arate lor și nouă că El e Stăpânul creației. Și că noi putem merge pe deasupra valurilor numai dacă ne încredem în El.

Apostolii s-au tulburat și au strigat crezând că e o fantasmă [Φάντασμά], un duh [Mt. 14, 26, BYZ]. Însă Domnul i-a încurajat și le-a spus că este El [Mt. 14, 27]. Și când Sfântul Petros a cerut ca El să-i poruncească să vină la El pe ape [ἐπὶ τὰ ὕδατα] [Mt. 14, 28], Domnul a fost de acord cu Petros și Petros „a mers pe ape, [și] a venit către Iisus [περιεπάτησεν ἐπὶ τὰ ὕδατα, ἐλθεῖν πρὸς τὸν Ἰησοῦν]” [Mt. 14, 29, BYZ].

Însă când mergem către Iisus, privind doar la El, mergem bine. Când se amestecă însă în credința noastră îndoiala, frica, interesele meschine, atunci începem să ne scufundăm

Căci Sfântul Petru a început să se scufunde pentru că a văzut vântul cel tare [τὸν ἄνεμον ἰσχυρὸν] și s-a înfricoșat [Mt. 14, 30]. A început să se scufunde după ce mersese pe ape la porunca Domnului.

Dar când, aidoma lui, și noi începem să ne scufundăm în marea grijilor și a fricilor de tot felul, trebuie să strigăm ca Petru către Domnul: „Κύριε, σῶσόν με [Doamne, mântuiește-mă!]” [Mt. 14, 30, BYZ]. Iar slujbele noastre sunt pline de acest Doamne, miluiește!, pe care unii îl ironizează, dar care reprezintă însăși relația noastră cu Dumnezeu. Căci noi ne raportăm la El ca niște fii ai Lui păcătoși, care cerem mila și iertarea Lui.

Iar de mila Lui ține toată creația. Toți oamenii și toate viețuitoarele rămân în existență datorită milei Lui față de noi toți.

…Și când cerem mila Lui, El ne întinde mâna și ne apucă [Mt. 14, 31] și ne trage afară din afundarea noastră în rele. Căci mâna Lui e puternică și brațul Său e tare. Și mâna Lui ține toată făptura.

Căci făptura întreagă nu e o apariție întâmplătoare, ci un act de creație al lui Dumnezeu. Fiecare lucru creat de Dumnezeu are logică dumnezeiască și, pentru a-l înțelege pe om, pentru a înțelege animalul, floarea, legile puse de El în creație, e nevoie de mult timp și de multă specializare dar, mai ales, de luminarea Lui. Pentru că noi descoperim în creație rațiunile Lui sădite de El în creație. Noi descoperim, pe căile lăsate de El, ce dorește El să cunoaștem. Tocmai de aceea avem nevoie de luminarea Lui, pentru ca să înțelegem ce rost au lucrurile create de El.

Așadar nu putem cunoaște cu forța tainele Lui, ci pe ele le descoperim în smerenie și în ascultare de El. Și tot în ascultare de El și în pocăință înțelegem mila Lui, ajutorul și bunătatea Sa, dar și faptul că afundarea noastră în rele e consecința puținei noastre credințe și a îndoielii [Mt. 14, 31].

Căci ce înseamnă să ai puțină credință? Înseamnă să te îndoiești de ajutorul lui Dumnezeu atunci când ai nevoie de el. Ceea ce înseamnă, dimpotrivă, că multa credință înseamnă a nu ne îndoi niciodată de ajutorul lui Dumnezeu, de ajutorul Celui care le rânduiește pe toate foarte bine.

Pentru că Dumnezeu îngăduie să se petreacă cu noi și lucruri rele, pentru ca noi să ne călim și să ne lămurim în credința noastră. Iar dacă noi contestăm lucrarea Lui cu noi, contestăm în inima noastră voia Lui cu noi. De aceea ne arătăm puțin-credincioși dacă gândim că „știm mai bine decât Dumnezeu ceea ce ne trebuie”.

…Când El S-a urcat în corabie, vântul a încetat [Mt. 14, 32]. Pentru că atunci când facem împreună cu El un lucru, El e odihna noastră. Nu noi oprim ispitele, nu noi biruim împotriva demonilor, ci El îi biruiește în noi pe demoni.

Apostolii Îl mărturisesc Fiul lui Dumnezeu [Mt. 14, 33]. Ceea ce El era și este și va fi. Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care Și-a asumat firea Sa umană din pântecele Preacuratei Stăpâne.

Iar ultimul verset al Evangheliei de azi ni-L prezintă pe Domnul ca ajungând în pământul Ghennisaretului [Γεννησαρέτ] [Mt. 14, 34], acolo unde oamenii se atingeau de marginea veșmântului Lui și se vindecau [Mt. 14, 36].

Pentru că slava Lui se revarsă din dumnezeirea Lui în umanitatea Sa și din aceasta în întreaga creație. Și toți ne împărtășim de slava Lui, câți venim la El cu toată inima, cerând vindecarea noastră. Pentru că El e pacea și vindecarea fiecăruia dintre noi.

Ultima dată am predicat despre ploaie, ne-am rugat cu toții pentru ploaie și ploaia a căzut. Când, cum și unde a vrut Dumnezeu. Însă, în unele părți, ploaia a fost o binecuvântare, pe când, în altele, a fost o pedeapsă.

La Roznov, în județul Neamț, a plouat cu grindină de Sfântul Ilie, pe 20 iulie 2015[2], iar pe 24 iulie 2015, la Petru Vodă, a plouat de asemenea cu grindină[3]. La București, pe 30 iulie 2015, spre ora 23, a plouat ca o binecuvântare, însă pământul însetat de apă a înghițit apa imediat.

Și asta nu înseamnă că moldovenii sunt „mai păcătoși” decât bucureștenii, ci că Dumnezeu dă ploaie cum dorește și cât dorește, binecuvântarea și pedeapsa Lui fiind ambele pedagogice.

Într-un sfert de oră, o grindina mai mare ca oul de porumbel a distrus toate culturile celor din Putna Vrancei[4]. Iar în sudul României, pe 30 iulie 2015, zi de joi, s-a înregistrat cea mai mare temperatură din ultimii 7 ani de zile: 40 de grade la umbră[5].

Între caniculă și grindină, între secetă și distrugere a culturilor noastre trebuie însă să ne întrebăm unde greșim. Pentru că manifestările climatice stau în relație cu viața noastră interioară și, prin ele, Dumnezeu ne educă spre lucruri bune.

Dacă însă vrem să credem că tot ceea ce se petrece cu noi „se petrece de la sine” sau „pur și simplu întâmplător”, înseamnă că nu cunoaștem voia lui Dumnezeu. Căci, dacă am cunoaște-o, am vedea că Dumnezeu a educat umanitatea, încă de la început, prin tot felul de pedepse catastrofice și că ele sunt în folosul nostru, cu toată greutatea noastră de a le înțelege.

Și de ce ne e greu să înțelegem pedeapsa Lui, dacă, atunci când mâncăm din binecuvântările Lui, nu Îi mulțumim pentru ele? Ce am făcut noi pentru a trăi, pentru a veni la existență? Ce plătim noi pentru aer, pentru soare, pentru sănătate, pentru oamenii pe care îi întâlnim și pentru lucrurile pe care le vedem?

Pentru că toate sunt darurile Lui…pe când nemulțumirea noastră este imensă. Și pe cât ne înstrăinăm de Dumnezeu și ne considerăm „autonomi”, pe atât fobia noastră față de voia Lui crește.

Însă voia Lui este atotputernică și suverană. Certurile noastre cu El nu Îl fac să se schimbe. Numai pocăința noastră și durerea noastră pentru păcatele noastre Îl fac să se schimbe în relația Sa față de noi, pe El, Cel neschimbat în bine. Pentru că El dorește rămânerea noastră în bine, în relația cu El.

De aceea, iubiții mei, dacă valurile ni se par prea mari și marea vieții mult prea vastă, noi nu suntem singuri! Cine se simte singur nu crede în Cel care ține toată făptura. Cine se simte singur s-a însingurat de El și de oameni prin păcatele lui.

Singurătatea e interioară, pentru că înseamnă lipsa relației cu El.

Singurătatea ne-o creăm singuri.

Ea nu este „un handicap congenital” ci alegerea noastră.

Dacă Îl alegem pe Dumnezeu, atunci nu mai suntem singuri, chiar dacă trăim de unii singuri. Pentru că Îl avem pe El în noi, pe Domnul și Stăpânul întregii creații. Și Cel care S-a rugat de unul singur pentru mântuirea noastră, ne întărește pe fiecare dintre noi și în singurătatea noastră, dar și în comuniunea noastră cu ceilalți.

Pentru că noi avem nevoie de întărirea Lui și când suntem singuri și ne rugăm și lucrăm și ne curățim de patimi, dar și când suntem împreună cu alții, în Biserică și în comunitate. Mereu avem nevoie de întărirea Lui în viața noastră, pentru că fără El nu putem face nimic bun.

De aceea, iubiții mei, acum, în postul Maicii Domnului, să ne întărim și mai mult în rugăciune și în curăție și în milostenie, pentru că tot binele ne zidește duhovnicește. Pentru ca bucurându-ne împreună cu Maica lui Dumnezeu și cu toți Sfinții și Îngerii Lui, să lăudăm pe Treimea cea deoființă și nedespărțită, pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, acum și în vecii vecilor. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 31 iulie 2015, vreme răcoroasă, prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului.

[2] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=FkBMBn211ws.

[3] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=7lTOU5a4bZI.

[4] Idem: http://videonews.antena3.ro/video/sanatate/zeci-de-hectare-de-culturi-distruse-de-grindina-8Z1KYy0tr9B.html.

[5] Idem: http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/canicula-si-stres-termic-extrem-in-mai-multe-regiuni-joi-prognoza-meteo-pentru-urmatoarele-zile.html.

Viețile Sfinților 1. 8

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

*

Editura Doxologia de la Iași, în 2011, a editat în format de buzunar Acatistul Sfântului Grigorie Teologul[1]. Ediție în care nu se specifică cine e autorul acestui acatist. Însă textul lui este următorul:

Condacul 1

Pe marele Ierarh și apărător al Sfintei Treimi veniți toți cu duhovnicești laude să-l fericim și din izvorul învățăturilor lui luând cuvinte de laudă, să-i cântăm așa: Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Icosul 1

Astăzi darul cel în trei lumini al Preasfintei Treimi să ne lumineze pe noi, vrednice cântări de laudă să aducem la pomenirea slăvitului, îndreptătorului și învățătorului dreptei credințe, zicând:

Bucură-te, tăinuitorul Sfintei Treimi;

Bucură-te slujitorul cerescului Împărat;

Bucură-te, întărirea dreptei credințe;

Bucură-te, steaua Bisericii prealuminată;

Bucură-te, luceafăr ceresc strălucitor;

Bucură-te, împărțitor de mir duhovnicesc;

Bucură-te, luminătorul cel din Treime al Arhiereilor;

Bucură-te, prieten iubit al Marelui Vasile;

Bucură-te, odraslă sfântă, din slăviți părinți născut;

Bucură-te, credincioasă slugă a lui Hristos;

Bucură-te, odor sfânt și preafrumos;

Bucură-te, că Sfânta Treime lăcaș în inima ta a făcut;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 2-lea

Către tine alergând popoarele și din învățăturile tale cunoscând adevărata cale către cer, așază în lumina Sfintei Treimi pe cei ce cu frică și dragoste curată cântă: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Curățenia și înfrânarea iubind, așa cum ai văzut în vedenie că cele două fecioare cinstite s-au numit pe ele, și de la acelea ai învățat viața cea fără de prihană, pentru care noi te cinstim așa:

Bucură-te, păstor al fecioriei;

Bucură-te, iubitor al înfrânării;

Bucură-te, cinstitor al pustniciei;

Bucură-te, îndemnător al milosteniei;

Bucură-te, cel ce cu sabia înfrânării tai patimile;

Bucură-te, că pe oile tale la pășunea cea a faptelor bune le-ai povățuit;

Bucură-te, că din întunericul iadului le-ai mântuit;

Bucură-te, că din izvorul ostenelilor tale turma ta o ai adăpat;

Bucură-te, că pildă te-ai făcut prin lumina faptelor bune;

Bucură-te, că smerenia lui Hristos [o] ai urmat;

Bucură-te, că sarcina cea ușoară a lui Hristos tu întâi ai purtat;

Bucură-te, că apoi altora o ai arătat;

Bucură-te, că prin sudorile și ostenelile tale Biserica lui Hristos ai curățat curățit;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul a 3-lea

Blând fiind la obicei din pruncie, bătrân s-a arătat, depărtându-se de la priveliștile și petrecerile deșertăciunilor lumești, și bunăcuviința de la maica sa învățându-se, în Biserica lui Dumnezeu ziua și noaptea slavoslovea cântând: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Plin fiind de darul Sfântului Duh, ai gonit eresul cel viclean al lui Macedonie, hulitorul Sfântului Duh, și rușinat l-ai depărtat de la Biserică, iar pe cei dreptcredincioși întărindu-i, pe cei rătăciți întorcându-i, i-ai sfințit cu pecetea Duhului Sfânt, iar ei fiind luminați, cântau:

Bucură-te, păstorul cel bun;

Bucură-te, gonitorul eresurilor;

Bucură-te, că ai rușinat pe Macedonie;

Bucură-te, că ai sfărâmat trâmbița eresurilor lui;

Bucură-te, cale [cea] nerătăcită a celor dreptcredincioși;

Bucură-te, luminat propovăduitor al sfintei credințe;

Bucură-te, cu Marele Vasile împreună-lucrător;

Bucură-te, pom înflorit în casa Domnului;

Bucură-te, al eresurilor surpător;

Bucură-te, al darurilor lui Hristos împărțitor;

Bucură-te, al credincioșilor apărător;

Bucură-te, al tuturor cald folositor;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 4-lea

Iubitorul de oameni Iisus, Care a îmbrăcat cu putere de sus pe Apostolii Săi în Ierusalim, ți-a dat ție putere tare asupra duhurilor și [a] eresurilor, ca să le gonești și [pe] Biserica Sa cea sfântă și ca [pe] o mireasă împodobită să [I-]o aduci Lui, cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Vifor mare și străin eres având stârnind Apolinarie, care rău înțelegea întruparea Domnului, pe toți trăgându-i la pieire, l-ai gonit departe de turma ta, și dogma Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu întărind-o, propovăduiai pe Cel născut din Fecioară, iar pe tine cinstindu-te, zicem:

Bucură-te, luminătorul nostru;

Bucură-te, raza mântuirii noastre;

Bucură-te, păzitor al dreptei credințe;

Bucură-te, sfeșnic cu lumină de aur;

Bucură-te, podoaba Arhiereilor;

Bucură-te, a Bisericii bucurie și pace;

Bucură-te, piatră nesfărâmată;

Bucură-te, turn neclintit al Bisericii;

Bucură-te, cetate tare împotriva vrăjmașilor;

Bucură-te, armă asupra patimilor;

Bucură-te, minte cinstită;

Bucură-te, vas curat al darurilor Domnului;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 5-lea

Văzând vicleanul vrăjmaș odihna Bisericii, a izvorât asupra ta ispite, necazuri și izgoniri, iar tu cu darul lui Hristos ai vădit meșteșugirile celui meșter în răutate, și ca un biruitor cântai: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Înțelegând poporul de ducerea ta de la dânșii, a ridicat glasuri de plângeri, zicând: «O! Părinte! Ducându-te de la noi, duci cu tine și Sfânta Treime și va ieși din Cetate binecuvântarea». Și socotindu-se ei sărmani, ziceau așa:

Bucură-te, hrănitorul săracilor;

Bucură-te, slujitorul bolnavilor;

Bucură-te, odihna străinilor;

Bucură-te, mângâierea bătrânilor;

Bucură-te, ajutorul necăjiților;

Bucură-te, izbăvitorul năpăstuiților;

Bucură-te, viteazule biruitor;

Bucură-te, curățitorul eresurilor;

Bucură-te, al plevelor eresuri curățitor;

Bucură-te, arzător cu duhul în slujba lui Dumnezeu;

Bucură-te, scara care ne sui pe toți la ceruri;

Bucură-te, cel ce cu părintească dragoste ai deschis mila arătat milă tuturor celor ce au venit la tine;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

 Condacul al 6-lea

Minunat între Ierarhi te-ai arătat, că gura ta ca o praștie a gonit toate eresurile și toate meșteșugirile viclene le-ai smuls din inimile credincioșilor; pentru aceasta Biserica împreună cu dânșii cântă: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Ritorii cei preaînțelepți n-au putut sta împotriva cuvintelor tale celor arzătoare, când ai arătat în Biserică taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar noi, bucurându-ne, cântăm:

Bucură-te, cap sfințit;

Bucură-te, minte zburătoare în sferele cerești;

Bucură-te, ochi neadormit;

Bucură-te, ostaș nebiruit;

Bucură-te, vorbitorule cu Îngerii;

Bucură-te, petrecătorule cu Apostolii;

Bucură-te, dănțuitorule cu Mucenicii;

Bucură-te, lucrător[ule] cu Mărturisitorii;

Bucură-te, al celor ce se pocăiesc mântuitor;

Bucură-te, al greșiților îndreptător;

Bucură-te, hrănitor[ule] duhovnicesc;

Bucură-te, ostenitor[ule] netrupesc;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 7-lea

Dumnezeiasca vestire a cuvintelor tale a înconjurat pământul ca un fulger, învățând pe toți [ca] Treimii întru unime și unimii întru Treime să ne închinăm, cântând: Aliluia!

 Icosul al 7-lea

Dorind [tu] înțelepciunea cea de sus, Cel Atotputernic ți-a dat [ție] cununa darurilor [dar] și frumusețea cuvintelor ți-a adăugat. Deci noi, luând din cuvintele tale, aducem ție această cântare:

Bucură-te, soare luminos;

Bucură-te, văzător[ule] al tainelor lui Dumnezeu;

Bucură-te, că împreună cu Mucenicii ai mărturisit;

Bucură-te, că împreună cu Cuvioșii pe Hristos [L-]ai mărit;

Bucură-te, că cele șapte Soboare [Ecumenice] cu cuvintele tale s-au întărit;

Bucură-te, sabie de foc care tai eresurile;

Bucură-te, bisturiu care cureți tai rănile nevindecate;

Bucură-te, chezașul păcătoșilor spre mântuire;

Bucură-te, că din raza Sfântului Duh ai luat lumina [cea veșnică];

Bucură-te, că în cetatea Arhiereilor luminezi ca un luceafăr;

Bucură-te, prietenul cel bun al Marelui Vasile;

Bucură-te, că amândoi adânci învățături ați lăsat în lume;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 8-lea

Toată cântarea ce se aduce pomenirii tale nu poate aduce mulțumirea cuvenită pentru cele multe[le] și frumoase[le] osteneli cu care ai împodobit Biserica, iar turmei tale mântuire ai lăsat, pentru care îți cântăm: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Bogat fiind de înțelepciune și frumos grăitor, ai vărsat pe pământ sămânța cea bună a Sfintelor Scripturi, pentru aceasta noi cinstim pomenirea ta, zicând:

Bucură-te, preaînțelepte[ule];

Bucură-te, preafericite;

Bucură-te, Arhiereule cinstite;

Bucură-te, podoaba Bisericii;

Bucură-te, gură cerească;

Bucură-te, minte apostolească[ică];

Bucură-te, odraslă sfântă;

Bucură-te, slugă credincioasă a lui Hristos;

Bucură-te, văzător[ule] al tainelor dumnezeiești;

Bucură-te, teologule preadulce;

Bucură-te, mijlocitor[ule] către Dumnezeu;

Bucură-te, Părintele Bisericii;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 9-lea

Cu totul fiind unit cu raza Duhului [Sfânt], tu, [Preafericite]sfințite Părinte, afară de lume ai viețuit, și acum întru slava Tatălui și Fiului și Sfântului Duh luminat fiind, veselindu-ne, cântare îți aducem: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Sfârșindu-ți călătoria vieții în [cea cu] multe osteneli și necazuri, te-ai mutat către Domnul. Deci, ca un prieten al Sfintei Treimi, fă rugăciune pentru noi, care îți cântăm:

Bucură-te, că mare dogmatist dogmatician ai fost pentru Sfânta Treime al Preasfintei Treimi;

Bucură-te, cel ce ai învățat că Duhul purcede de la Tatăl;

Bucură-te, că împreună cu Tatăl și cu Fiul o singură Treime [atot]stăpânitoare ai arătat;

Bucură-te, lucrător[ule] al tainei Mântuitorului;

Bucură-te, cântător[ule] al slujbei Bisericii;

Bucură-te, frumos[ule] grăitor către popor;

Bucură-te, primitorul[e al harului] Sfântului Duh;

Bucură-te, că ai învățat întocmirea ființei și a firii că ai învățat Treimea persoanelor în unitatea firii dumnezeiești;

Bucură-te, că [prea mare] teolog al Treimii te-ai arătat;

Bucură-te, cel ce prin cuvintele tale, izvor [de viață] și dulceață [dumnezeiască] Bisericii ai rămas;

Bucură-te, cel ce cu osârdie sufletul tău ți-ai pus pentru noi;

Bucură-te, că pe cel rău l-ai surpat;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 10-lea

„Cuvântul lui Dumnezeu, cel slăvit de îngereștile cântări, pentru noi a sărăci bine a voit”, a spus marele Ierarh popoarelor, „și Fiul cel născut din Fecioară ne-a învățat a cânta: Aliluia!”.

Icosul al 10-lea

Săgețile ereticilor cele aprinse în chipul văpăii stinge-le cu sfintele tale rugăciuni, ca mântuiți fiind să te cinstim cu laude ca acestea:

Bucură-te, odor sfânt al Bisericii;

Bucură-te, tăinuitorule de cele cerești;

Bucură-te, că pomenirea ta este plină de veselie;

Bucură-te, că ai fost plin de dumnezeiesc[ul] dar;

Bucură-te, că îndumnezeit te-ai făcut;

Bucură-te, că înfricoșate taine Dumnezeu ți-a descoperit;

Bucură-te, căci Cuvântul Tatălui ți-a descoperit [ție] taina întrupării Sale;

Bucură-te, că te-a învățat teologia prin Îngerul Său;

Bucură-te, că te-ai arătat podoabă [a] Bisericii;

Bucură-te, că ai dobândit acum slava lui Dumnezeu;

Bucură-te, că pământul cel înțelenit purtător de flori l-ai arătat;

Bucură-te, că ai vărsat dar sfințit din buzele tale;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 11-lea

Luminată avându-ți mintea cu [ca o] nemăsurată pustie, curată de toată grija pământească o ai păzit, și străbătând adâncurile Duhului întru veselie, te bucuri acum cântând: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Cu dumnezeiască și mai presus de fire putere ai învățat, [Preafericite] Ierarhe Grigorie, pe toți luminându-ne și învățându-ne a cânta așa:

Bucură-te, Grigorie, podoaba Arhiereilor;

Bucură-te, limpede tâlcuitor a[l] Scripturii celei vechi;

Bucură-te, frumos[ule] grăitor al Testamentului [celui] Nou;

Bucură-te, apărător[ule] al Treimii;

Bucură-te, descoperitor[ule] al dogmelor [celor dumnezeiești];

Bucură-te, învățător[ule] al Dumnezeieștilor Taine;

Bucură-te, tămăduitor[ule] al bolnavilor;

Bucură-te, mângâietor[ule] al celor întristați;

Bucură-te, izbăvitor[ule] al năpăstuiților;

Bucură-te, ajutor[ule] al celor din ispite;

Bucură-te, cercetător[ule] al celor din închisori;

Bucură-te, lesne iertător[ule] al celor greșiți;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 12-lea

Lăudăm înțelepciunea ta, cinstim ostenelile tale, cântăm pomenirea ta, întru care Biserica, cu cântări împodobindu-se, împreună cu poporul cel luminat prin învățăturile tale, cu mulțumire cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cu bucurie cântă Cetele cerești, întâmpinându-te, primindu-te și închinându-te Sfintei Treimi: „Intră întru bucuria Domnului tău!”. Auzi-ne și pe noi, care te rugăm să faci rugăciune pentru toată lumea, ca să se păzească Biserica de nevoi și de eresuri, ca păzite[ă] fiind cu darul lui Dumnezeu, să-ți cântăm ție:

Bucură-te, singur[ule] păzitor al legilor tale;

Bucură-te, zid[ule] de apărare al Bisericii;

Bucură-te, liman[ule] lin al celor învăluiți în necunoștință;

Bucură-te, că tuturor [le-]ai deschis ușa mântuirii;

Bucură-te, că luminos ai arătat calea cea dreaptă;

Bucură-te, că ne duci de mână pe toți spre cer;

Bucură-te, al nostru folositor;

Bucură-te, grabnic[ule] ajutător;

Bucură-te, că tuturor te-ai făcut ascultător, ca pe toate să le dobândești;

Bucură-te, al oilor tale bun păstor;

Bucură-te, al sufletelor noastre mântuitor;

Bucură-te, al trupurilor noastre ajutător;

Bucură-te, Cuvântătorule de Dumnezeu, Grigorie!

Condacul al 13-lea

O, preaînțelepte Ierarhe Grigorie, primește această puțină rugăciune de mulțumire a noastră și o du la tronul Dumnezeirii și cere de acolo pace lumii și unire Bisericii, ca păziți fiind în pace, cu mulțumire, împreună cu tine, lui Dumnezeu să-I cântăm: Aliluia!”[2].

În Viețile Sfinților pe ianuarie[3], în ediția ultimă românească, Viața celui între Sfinți, [a] Părintelui nostru Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, Patriarhul Constantinopolului, se află între p. 515-531 și se specifică faptul că ea este „adunată pe scurt după Grigorie prezbiterul, ucenicul său, și după Rufin”[4].

Rufin este Rufinus de Aquileia, Presbiterul [† 410][5]. Și cred că editorul român s-a referit la Istoria bisericească a lui Rufinus, în două cărți, editată în PL 21, între col. 461-540. În cartea a 2-a a Istoriei sale bisericești, în cap. al 9-lea, Rufinus se referă la Sfântul Grigorie Teologul și la Sfântul Vasile cel Mare[6].

Însă Grigorie Presbiterul este cel care a scris Viața Sfântului Grigorie Teologul ce a fost publicată în PG 35, col. 243-304.

În ediția din 1992 a editurii Herald din București, se spune că Grigorie Presbiterul a trăit în sec. al 8-lea[7]. Dacă a trăit în sec. al 8-lea nu putea să fie „ucenicul” direct al Sfântului Grigorie Teologul, dar poate fi socotit un ucenic duhovnicesc al lui, prin iubirea pentru Sfântul Grigorie.

Numai că în PG 35, în col. 241-242 se specifică faptul că Viața scrisă de Grigorie Presbiterul a fost tradusă în latină, în sec. al 9-lea, de către Anastasius Bibliotecarul și autorul ei, Grigorie Presbiterul, a trăit cel mai târziu în secolul al 8-lea[8].

Din această afirmație, însă, nu putem trage concluzia că el a trăit în sec. al 8-lea. Așa că poate fi foarte bine ucenicul direct al Sfântului Grigorie Teologul sau nu, atâta timp cât el poate fi încadrat între sec. 4-8 d. Hr.

În continuare voi urmări ediția românească din Viețile Sfinților, după care mă voi ocupa de Viața Sfântului Grigorie editată la Herald.

În volumul pe ianuarie al Vieților Sfinților, la ziua de 25 ianuarie, ziua sa de pomenire, Sfântul Grigorie Teologul apare ca fiind născut în Nazianz, de părinții Grigorie și Nona. Tatăl său s-a născut din părinți necredincioși, din tată grec și mamă evreică, fiind în secta ipsistarilor[9]. Mama Sfântului Grigorie era creștină, „născută din părinți creștini, crescută din scutece întru dreapta credință și în frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii”[10].

Și ni se confirmă vedenia pe care a avut-o tatăl său, în care cânta Ps. 121, 1, prin care s-a convertit la dreapta credință[11]. Tatăl Sfântului Grigorie a fost botezat în Nazianzos, de Sfântul Leontie, Episcopul Chesariei Cappadociei, care era în drum spre Sinodul I Ecumenic. Tot aici ni se confirmă și faptul că Sfânta Nonna l-a văzut pe Sfântul Grigorie în vedenia visului, înainte să se nască, cât și numele pe care trebuia să îl poarte[12].

Ni se spune și despre obiceiul local de a boteza copiii la vârsta de 30 de ani[13], fapt pentru care nici Sfântul Grigorie nu era botezat când a plecat la studii. Însă acest obicei nefast pentru oameni „a fost înlăturat de acest Sfânt Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, [de] Vasile cel Mare, de Grigorie al Nyssei și de alți mari Părinți”[14]. Căci, în aparență, pare un obicei evlavios, pentru că se invocă vârsta de 30 de ani la care S-a botezat și Domnul. Numai că, dacă noi trăim nebotezați, trăim păgânește, pentru că nu suntem mădularele mistice ale Bisericii. Și de aceea a fost înlăturat acest obicei de către Sfinții Bisericii: pentru ca să fim creștini din pruncie și să ne umplem continuu de harul lui Dumnezeu, în care e mântuirea și sfințirea noastră.

În copilărie, Sfântul Grigorie era „isteț la minte, deștept și sârguitor în învățături, încât [îi] întrecea pe cei mai vârstnici decât el”[15]. El a urât jucăriile și glumele copilărești și a iubit învățătura, pentru că era „rod al rugăciunii” mamei sale[16]. Și și-a propus să trăiască feciorește toată viața sa, după ce a avut o vedenie în timpul visului, vedenie la care a făcut referire icosul al 2-lea al Acatistului său românesc.

Căci odată, în timpul somnului, a văzut „două fecioare, îmbrăcate în haine albe, amândouă frumoase la vedere și amândouă de vârstă și de ani potrivite…[Și ele] priveau în jos și roșeau…de rușine feciorească. […] Iar el, văzându-le, a simțit mare bucurie în inima sa și socotea că nu sunt dintre pământeni, ci din[tre] cei ce covârșesc firea omenească. Acelea văzându-l că se bucură mult de vederea lor, l-au cuprins cu dragoste. Apoi, întrebându-le el: «Cine sunteți și de unde ați venit?», cea dintâi i-a spus că este Curăția, iar a doua s-a numit Înfrânarea[17]. Și i-au spus că ele „stau „înaintea scaunului Împăratului slavei Hristos și de frumusețile cereștilor fecioare se îndulcesc”[18]. Și cele două fecioare i-au cerut să își unească mintea lui cu ale lor pentru ca să fie și el în lumina Prea Sfintei Treimi[19]. De aceea, datorită acestei vedenii și a sfaturilor mamei sale[20], Sfântul Grigorie Teologul s-a aprins duhovnicește și și-a păstrat fecioria lui și se înfrâna de la „toată hrana [de] dulce, de [la] beții și de [la] îmbuibări”[21].

În ediția românească ni se spune că Sfântul Grigorie e primul copil al Sfinților Grigorie și Nonna și apoi a urmat Chesarie și Gorgonia[22]. Însă din cartea Părintelui McGuckin am aflat că Sfânta Gorgonia s-a născut în 326, Sfântul Grigorie în 329/330, iar Sfântul Chesarios în 331/332 și că ordinea nașterilor este Gorgonia, Grigorie și Chesarie.

Mai departe, ediția românească se ocupă cu studiile Sfântului Grigorie, care, în Palestina, a studiat cu retorul Fespesie. De care nu am auzit până acum.

Furtuna de pe mare, el era catehumen, și ni se confirmă vedenia în care Sfânta Nonna a tras corabia la uscat[23].

Însă tatăl Sfântului Grigorie, în timpul furtunii, a avut o altă vedenie în timpul somnului: „a văzut un diavol pregătind pierzarea [moartea] lui Grigorie pe mare, iar Grigorie l-a apucat cu mâinile și l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatăl mântuirea lui Grigorie de [la] înecare și [I-]a dat lui Dumnezeu mulțumire, dimpreună cu soția sa”[24].

La Atena, Grigorie și Vasile aveau aceeași casă și hrană, aceleași obiceiuri, ca și când ar fi fost frați. Și au fost cinstiți în timpul studiilor făcute aici pentru că și-au întrecut profesorii lor[25].

Sfântul Grigorie a fost botezat la 30 de ani de tatăl său, și, după Botez, a vrut să plece în pustie pentru ca să ne nevoiască. Dar tatăl său l-a păstrat lângă el[26], punându-l astfel în slujirea Bisericii și dându-ni-l ca Învățător adevărat al teologiei dumnezeiești. Iar Sfântul Grigorie „și-a pus rânduială ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deșert, și a păzit aceasta până la sfârșitul vieții sale”[27].

Citea neîncetat cărțile dumnezeiești, petrecea în contemplație dumnezeiască ziua și noaptea și Îl vedea pe Domnul Hristos, adesea, în vedenie[28].

Tatăl său l-a forțat să se facă Preot și apoi Episcop[29], cu Iulian Apostatul s-a împlinit prorocia Sfântului Grigorie, Grigorie face pace între ÎPS Eusebiu și Sfântul Vasile[30], care i-a urmat în scaun lui Eusebiu[31].

Antim de Tiana era eretic și s-a despărțit de Chesaria Cappadociei, considerându-se „mitropolit”. Și pentru ca să aplaneze certurile, Sfântul Vasile cel Mare l-a hirotonit pe Sfântul Grigorie Teologul Episcop la Sasima, care era o cetate mică între Tiana și Chesaria[32]. Însă Antim nu l-a primit pe Sfântul Grigorie la Sasima și de aceea nu a locuit în Sasima[33].

Încă din timpul vieții tatălui său, Sfântul Grigorie a fost pus de tatăl său Episcop de Nazianz. Și ni se confirmă faptul că tatăl Sfântului Grigorie a adormit la 100 de ani și după 45 de ani de episcopat. Dar ni se spune că și Sfânta Nonna a adormit la vârsta de 100 de ani[34]. Și e o mare binecuvântare când soții adorm la aceeași vârstă și la scurt timp unul după altul.

Locuiește lângă Biserica Sfintei Tecla, în Seleucia, apoi Sfântul Vasile îl face administrator peste casele de străini și peste bolnițe[35], situație în care „Sfântul Grigorie [ajunge] hrănitorul săracilor, sprijinitorul bolnavilor și odihnitorul străinilor”[36].

Se extinde erezia pnevmatomahă, aceea care Îl socotea pe Sfântul Duh „o creatură”[37]. Iar Sfântul Grigorie, la sfatul Sfântului Vasile cel Mare și „al altor mulți credincioși și episcopi”, pleacă în Constantinopol pentru a apăra dreapta credință[38].

Apare însă și erezia lui Apollinarie, care socotea că Hristos „n-a avut” suflet și, în loc de sufletul Lui, era dumnezeirea Sa. Iar Sfântul Grigorie a luptat și împotriva pnevmatomahilor cât și a apolinarismului[39].

Apollinarios al Laodiceei, ereticul[40], însă, prin ucenicii lui, îl clevetea pe Sfântul Grigorie, care lupta împotriva lui, și afirma că Grigorie ar fi vorbit despre faptul că „Hristos ar fi despărțit în doi fii”. Fapt pentru care, printr-o astfel de minciună, a pornit poporul „spre mânie și răutate împotriva Sfântului Grigorie”[41].

Și situația dramatică a acelor zile era aceasta: pentru „cei ce nu puteau să priceapă meșteșugul cuvintelor eretice și să înțeleagă adâncul tainelor lui Hristos, lupii și ereticii erau crezuți și cinstiți [de către ei]…[pe când], [pe] păstorul…ce învăța adevărul, [ei îl] socoteau a fi un lup și un eretic[42]. De aceea, mulțimea l-a prins pe Sfântul Grigorie și l-a dus la eparhul cetății spre judecată[43]. Însă eparhul „știindu-i nevinovăția și văzând răutatea omenească [a mulțimii]”, l-a eliberat pe Sfântul Grigorie[44].

Sfântul Grigorie botează pe un anume Maxim, de neam egiptean, care mai pe urmă a dorit să cumpere cu bani scaunul de Patriarh al Constantinopolului[45]. Episcopi egipteni vin și îl hirotonesc în mod ilegal pe Maxim drept „patriarh”, într-o casă a unui om, în timp ce Sfântul Grigorie era bolnav[46].

Sfântul Grigorie recunoaște că nu a știut răutatea ascunsă a lui Maxim, pentru că numai „Dumnezeu…știe tainele omenești cele dinăuntru”[47] omului. Și poporul, văzând nerăutatea lui, „cu mai multă dragoste s-a lipit de Sfântul Grigorie, Cuvântă- torul de Dumnezeu”[48].

Maxim cere Sfântului Împărat Teodosie cel Mare[49] scaunul patriarhal de Constantinopol, însă „dreptcredinciosul împărat, cu mare mânie și îngrozire a izgonit de la dânsul pe Maxim și pe episcopii care veniseră cu dânsul. Și au plecat cu toții în Alexandria, unde Maxim a început a face răutate. Căci cu mult aur umplând mâinile clericilor Bisericii din Alexandria, cu îndrăzneală și fără rușine zicea către patriarhul Petru [al Alexandriei]: «Sau să mijlociți scaunul Constantinopolului sau, de nu, de la al tău nu mă voi depărta»”[50]. Însă Patriarhul Alexandriei l-a „izgonit cu necinste pe Maxim din cetatea Alexandriei”[51] Egiptului.

În ediția românească citată până acum, motivul plecării Sfântului Grigorie din Constantinopol este „o boală trupească”[52]. Însă adevăratul motiv al retragerii sale sunt intrigile episcopale, care aveau loc chiar în timpul Sinodului al II-lea Ecumenic, prin care se urmărea preluarea în mod abuziv a scaunului patriarhal al Constantinopolului, la care Sfântul Grigorie nu a vrut să fie părtaș. El a renunțat la tron de bună voie. Iar ceea ce se spune în icosul al 5-lea al Acatistului, au spus credincioșii de la Constantinopol, atunci când Sfântul Grigorie a plecat: „O, Părinte, plecând de la noi, duci cu tine și Sfânta Treime; căci fără de tine nu va fi întru această cetate dreaptă credință[53]. Atâta timp cât Sfântul Grigorie, într-un timp record, în timpul șederii sale la Constantinopol, a întors o mare parte din locuitorii cetății imperiale la Ortodoxie. Iar plecarea lui a fost socotită, pe drept, ca o plecare a dreptei credințe de la ei. O plecare de la ei a teologiei dumnezeiești, a teologiei curate. Căci atunci când pleacă teologul adevărat al Bisericii, pleacă cu el și adevărata mărturisire a Bisericii.

Arienii au dorit să îl omoare, printr-un tânăr, pe Sfântul Grigorie. Tânărul „îndrăzneț și voinic” trebuia „să-i înfigă sabia în pântece”[54]. Însă planul a eșuat. În ediția românească a Vieții sale se vorbește și de prietenia sa cu Sfântul Împărat Teodosie. Însă Sfântul Grigorie mergea rar la împărat, dar se sârguia să predice, să îi cerceteze pe cei bolnavi și să îi tămăduiască, să-i ajute pe cei năpăstuiți, să îi sprijine pe cei neputincioși și să-i vindece pe cei credincioși de erezii[55]. Pentru că erezia e o boală mortală a sufletului.

Sfântul Grigorie iubea liniștea și se odihnea puțin în bolile sale cele dese.

Deși stăpânea „mari averi bisericești, niciun ban nu și-a oprit sieși și nici nu cerceta pe iconomii bisericești, cât au adunat și cât au cheltuit; pentru că lucrul acela nu-l socotea că este al episcopului, ci al boierilor[56].

Și „pe toți [îi] îndemna să-și păzească conștiința curată pentru Dumnezeu”[57]. Care e cea mai bună virtute.

Pe când încă era în Constantinopol a venit la el tânărul care a vrut să îl omoare. Acesta a venit și și-a cerut iertare. Și Sfântul Grigorie l-a iertat și l-a povățuit să se lepede de erezie[58].

În p. 529 se revine la discuția despre retragerea sa din scaunul patriarhal și Sfântul Grigorie le spune Episcopilor sinodali că el nu și-a dorit patriarhatul dar că Biserica din Constantinopol „a crescut și s-a întărit” prin sudorile sale, prin propovăduirea și slujirea lui[59].

Aflăm apoi că Sfântul Grigorie a părăsit palatul patriarhal și a locuit în Constantinopol într-o casă mică, departe de Biserica patriarhală[60]. Le-a vorbit Episcopilor, care s-au rușinat și s-au umilit de cele spuse de Sfântul Grigorie, iar împăratul, în lacrimi, a fost de acord cu plecarea lui[61].

E ales Nectarie în locul lui, Sfântul Grigorie se întoarce în Arianz, Eulalie e hirotonit Episcop de Nazianz, și Sfântul Grigorie a adormit în ziua de 25 ianuarie, fiind „îngropat cu cinste în cetatea Nazianz”[62]. Și Viața românească a Sfântului Grigorie se încheie cu amănuntul că Sfintele lui Moaște, „după mulți ani”, au fost mutate în Constantinopol, în Biserica Sfinții Apostoli, de către Constantin VII Porfirogenetul, adică în sec. al 10-lea[63].


[1] Acatistul Sfântului Grigorie Teologul, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan [Savu], Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Ed. Doxologia, Iași, 2011, 50 p.

[2] Idem, p. 18-50.

[3] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, retipărite și adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediția din anii 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, Mănăstirea Sihăstria, 1993, 591 p.

[4] Idem, p. 515, n. *.

[5] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Tyrannius_Rufinus.

[6] PL 21, col. 517-521.

[7] Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, trad. din lb. gr. de Pr. Gh. Tilea și Nicolae Barbu, precedate de Viața Sf. Grigorie Teologul, alcătuită de preotul Grigorie (sec. VIII), trad. de N. Donos, Ed. Herald, București, [1992], p. 3.

[8] Lucru precizat și în n.*, p. 5, a ediției citate supra.

[9] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. cit., p. 515.

[10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 516. [13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Ibidem. [16] Idem, p. 517. [17] Ibidem. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 518. [22] Ibidem. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 519. [25] Ibidem. [26] Ibidem. [27] Ibidem. [28] Ibidem. [29] Ibidem.

[30] Idem, p. 520. [31] Idem, p. 521. [32] Ibidem. [33] Ibidem. [34] Idem, p. 552. [35] Ibidem. [36] Ibidem. [37] Ibidem. [38] Idem, p. 523. [39] Idem, p. 523. [40]

A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Apollinaris_of_Laodicea.

[41] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. cit., p. 523.

[42] Idem, p. 524. [43] Ibidem. [44] Ibidem. [45] Idem, p. 524-525. [46] Idem, p. 525. [47] Idem, p. 526. [48] Ibidem.

[49] A se vedea:

http://ro.orthodoxwiki.org/Teodosie_cel_Mare_%28%C3%AEmp%C4%83rat%29.

[50] Viețile Sfinților pe luna ianuarie, ed. cit., p. 526.

[51] Ibidem. [52] Ibidem. [53] Idem, p. 527. [54] Ibidem. [55] Idem, p. 528. [56] Ibidem. [57] Ibidem. [58] Idem, p. 528-529. [59] Idem, p. 529. [60] Ibidem. [61] Idem, p. 530. [62] Idem, p. 531. [63] Ibidem.

Viețile Sfinților 1. 7

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a.

*

Paul Gallay (Doctor în Litere și Profesor la Facultatea Catolică din Lyon), în 1943, la Paris, a publicat o Viață a Sfântului Grigorie de Nazianz[1]. Și în bibliografia de la începutul cărții, el ne spune că editio princeps a Sfântului Grigorie Teologul a purtat titlul: Gregorius Nazianzenus, Opera omnia, graece et latine, Basileae [Basel], 1550, fiind in-folio[2].

În cartea lui Samuel Friedrich Wilhelm Hoffmann, Bibliographisches lexikon der gesammten litteratur der Griechen[3], în vol. al 2-lea, în p. 173, titlul în greacă al ediției de la 1550 e acesta:

ed. 1550

Din aceeași ediție germană, aflăm că a doua ediție a operei Sfântului Grigorie Teologul a fost publicată între 1609-1611, a treia în 1630, a 4-a în 1690, a 5-a în 1753, a 6-a în 1778 (tot din p. 173).

Paul Gallay amintește ediția Predicilor teologice a lui A. J. Mason, pe care acesta a publicat-o la Cambridge, în 1899[4], dar și pe comentatorii Sfântului Grigorie de-a lungul timpului[5]. Primul comentator amintit este Eliae, Mitropolitul Cretei, din sec. al 10-lea, al cărui comentariu e cuprins în PG 36, col. 757-916. Al doilea comentator amintit este Nicetas al Heracleei (sec. 11), al cărui comentariu e cuprins în PG 36, col. 943-984. Al 3-lea: Starețul Nonnos (sec. al 6-lea), al cărui comentariu e cuprins în PG 36, col. 985-1058. Al 4-lea: Vasile cel Mic (sec. 10), care are comentariul tot în PG 36, între col. 1079-1206. Însă în PG 36 avem și un comentator anonim (?) al Sfântului Grigorie Teologul, al cărui comentariu este între col. 1205-1256[6].

În sec. al 8-lea, Cosma Ierusalimiteanul comentează poemele Sfântului Grigorie Teologul. Comentariul său e cuprins în PG 38, col. 341-680. Iar în sec. al 9-lea, un alt comentator al poemelor sale este Nicetas David. Al cărui comentariu e în PG 38, col. 681-846[7].

Prof. Gallay vorbește și despre edițiile biografice ale Sfântului Grigorie Teologul și ne spune că Viața sa e regăsibilă în Acta Sanctorum [AC], vol. 15, p. 366-457[8]. Am verificat în AC, informația este exactă și aici e pomenit în ziua de 9 mai. Pentru că romano-catolicii, între 1500-1969, l-au pomenit pe Sfântul Grigorie pe 9 mai. Acum îl pomenesc pe 2 ianuarie[9].

În PG 35, între col. 147-242, avem Vita Sancti Gregorii Theologi, Episcopi Constantinopolitani, ex ipsius potissimum scriptis adornata, publicată inițial în 1778, a lui Ch. Clémencet[10]. Și tot în PG 35, între col. 243-304, avem Viața scrisă de Presbiterul Grigorios, pe care a editat-o editura Herald.

viata de la Herald

Prof. Gallay, la Paris, în 1933, a publicat cartea Langue et style de Saint Grégoire de Nazianze dans sa Correspondance, pe când M. Pellegrino a publicat la Milano, în același an, La poesia di S. Gregorio Nazianzeno[11].

Cartea lui Paul Gallay pe care o discutăm acum are 6 capitole. În primul discută despre mediul, familia și anii copilăriei Sfântului Grigorie Teologul, în al doilea despre studiile sale[12], în al 3-lea despre anii săi de preoție și de episcopat, în al 4-lea despre Grigorie ca Episcop de Sasima și ca Episcop ajutător al tatălui său la Nazianzos[13], în al 5-lea despre anii petrecuți la Constantinopol[14], iar în al 6-lea despre ultimii ani ai vieții sale[15].

Locul de naștere al Sfântului Grigorie Teologul este Καρβαλη [Carvali][16], dar Gallay, ca și McGuckin, îi spun Karbala[17].

Mama Sfântului Grigorie, Sfânta Nonna, avea o forță sufletească ieșită din comun, un mare curaj în mijlocul adversității la adresa ei, avea o profundă aversiune față de minciună [mensonge], evita să spună lucruri care l-ar fi făcut pe cineva să cadă în slavă deșartă și era foarte milostivă cu cei nefericiți, mai ales cu cei apropiați ei[18].

Tatăl Sfântului Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nazianz, era un om de o cinste desăvârșită, cu obiceiuri simple și a cărui viață este exemplară[19].

Secta ipsistarionilor, în care a fost tatăl Sfântului Grigorie înainte de a fi creștin, adora un singur Dumnezeu, pe Cel Prea înalt (de unde și numele sectei)[20], respingea cultul idolatru și jertfele, dar cinstea focul și lumina. Ipsistarionii nu acceptau tăierea-împrejur, dar țineau sabatul și regulile de mâncare ale evreilor[21]. De aceea, ei nu erau nici evrei și nici păgâni, ci un compromis între cele două[22].

Însă, după ce s-a căsătorit cu Sfânta Nonna, Sfântul Grigorie, tatăl Sfântului Grigorie Teologul, a avut un vis [eut un songe] în care a cântat psalmul 121, 1: „Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: întru casa Domnului voi merge [εὐφράνθην ἐπὶ τοῖς εἰρηκόσιν μοι εἰς οἶκον κυρίου πορευσόμεθα]” [Ps. 121, 1, LXX][23]. Însă tatăl Sfântului Grigorie nu vrusese niciodată până atunci să cânte psalmii, deși soția sa îl rugase. Astfel se convertește la dreapta credință, în anul 325, pe când avea în jur de 45 de ani[24].

După 4 ani de la Botezul său, în 329, tatăl Sfântului Grigorie Teologul e hirotonit Episcop de Nazianzos. Și a fost făcut din mirean Episcop, fiind Preot doar pentru foarte scurt timp. Dar s-a dăruit cu totul episcopatului său[25].

Pentru un timp îndelungat, Sfinții Nonna și Grigorie nu au avut copii. Apoi i-au avut pe cei trei Sfinți copii ai lor: Gorgonia, Grigorios și Chesarios[26].

Sfântul Grigorie Teologul a fost dăruit lui Dumnezeu mai înainte ca să se nască[27] și el a primit de la părinții lui o educație creștină profundă[28]. Împreună cu Carterios, pedagogul său, Sfântul Grigorie a învățat să scrie, să citească, să socotească și începe să citească din Omiros [Ὅμηρος]/ Homer[29].

După care studiază limba și literatura greacă, retorica și filosofia, geometria, astronomia și medicina[30]. După instrucția științifică foarte vastă primită în vila părintească, Sfântul Grigorie Teologul studiază în Chesaria Cappadociei, dimpreună cu fratele său, cu Sfântul Chesarios[31].

Paul Gallay consideră că aici, în Chesaria Cappadociei, l-a întâlnit prima oară Sfântul Grigorie Teologul pe Sfântul Vasile cel Mare[32]. Pentru că atunci când se reîntâlnesc la Atena ei se cunoșteau deja[33]. Iar la Atena cei doi au fost inseparabili, ei având un singur acoperiș și o singură masă, sau, după cuvintele Sfântului Grigorie: ei având un singur suflet[34].

Aici, la Atena, cei doi Sfinți ai Bisericii l-au cunoscut pe viitorul împărat, pe Iulian Apostatul. În 355[35]. Și Sfântul Grigorie și-a dat seama de atunci de starea interioară a lui Iulian[36].

În drum spre Nazianzos, la întoarcerea acasă de la Atena, Sfântul Grigorie a vizitat Constantinopolul. Aici s-a întâlnit cu Sfântul Chesarios, care venea de la Alexandria pentru a-și termina studiile de medicină la Constantinopol[37]. Cei doi se întorc apoi acasă[38], lucru petrecut în 358-359, și Sfântul Grigorie decide să renunțe la lume[39].

Sfântul Chesarios se întoarce la Constantinopol, pe când Sfântul Grigorie rămâne acasă[40], ocupându-se de administrarea domeniului părintesc și ducând o viață ascetică[41]. Pentru că el a fost botezat după ce s-a întors acasă. Nu se știe însă data când a primit Botezul[42].

Autorul consideră că în anii 360-361, Sfântul Grigorie l-a vizitat pe Sfântul Vasile la Mănăstirea sa[43]. Sfântul Grigorie acceptă hirotonia întru Preot, iar contemplația și asceza devin definitorii pentru viața lui[44]. Prima sa predică ca Preot o rostește în ziua de Paști, în anul 362[45].

În 372, înainte de Paști, la Nazianzos, Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Vasile cel Mare l-au hirotonit Episcop de Sasima pe Sfântul Grigorie Teologul. După hirotonia întru Episcop el rostește Predica a 9-a[46].

El fusese Preot timp de 11 ani, adică între anii 361 și 372. Pentru că am aflat de la Părintele McGuckin că a fost hirotonit Preot de către tatăl său, la Nazianzos, în anul 361, de Nașterea Domnului, pe când avea 31 de ani. Și astfel tot la Nazianzos e hirotonit și Episcop la vârsta de 42 de ani.

Însă anul 372, anul hirotoniei sale întru Episcop, a fost plin de calamități: au murit animalele, a fost secetă și o grindină a devastat totul în Nazianz cu puțin timp înainte de a se strânge recoltele[47]. Sfântul Vasile, pe de altă parte, îl acuză pe Sfântul Grigorie că refuză să se ducă la Sasima, în eparhia pentru care îl hirotonise Episcop[48]. Dar în primăvara lui 374 adoarme tatăl Sfântului Grigorie Teologul, la vârsta de aproape 100 de ani, după ce fusese Episcop de Nazianz timp de 45 de ani[49]. Sfântul Vasile a participat la înmormântarea tatălui Sfântului Grigorie Teologul, moment în care Sfântul Grigorie predică despre tatăl său cu multă durere[50].

La Constantinopol, Sfântul Grigorie stă de la începutul anului 379 până la jumătatea lui 381[51]. Adică între 49 și 51 de ani.

Prima sa predică la Constantinopol e cea din 2 mai 379, Predica a 21-a[52]. Pe când Predica a 37-a a rostit-o înainte de 10 ianuarie 381[53].

La Sinodul al II-lea Ecumenic, printre alții, au participat și Sfinții Grigorie al Nyssei, Petru al Sevastiei, Chiril al Ierusalimului, Pelaghie al Laodiceei, Evloghie al Edesei[54].

A treia carte biografică despre Sfântul Grigorie Teologul, pe care o voi discuta în continuare, a fost scrisă de Rosemary Radford Ruether și publicată la Oxford în 1969[55]. Autoarea este teolog romano-catolic și feministă americană, născută pe 2 noiembrie 1936[56]. Și autoarea ne spune, că atunci când Sfântul Grigorie Teologul studia la Atena, sofistica era în ultima ei etapă de înflorire[57]. Iar el a numit Atena casa literelor, orașul unde a locuit și a învățat timp de 10 ani[58]. Profesorii săi de retorică din Atena au fost păgânul Himerios și creștinul Proeresios. Există și tradiția că el a studiat și cu Libanios [Λιβάνιος][59], dar nu avem mărturii despre acest lucru din opera Sfântului Grigorie[60].

Proeresios era armean și a avut mulți studenți din Asia Mică[61].

Iar Sfântul Grigorie i-a studiat îndeosebi pe Platon și pe Aristotel[62], autoarea subliniind faptul că el nu a avut o cunoaștere vie a neoplatonismului[63].

Totodată Ruether spune că el pare să nu cunoască neoplatonismul și, în mod special, pe Plotin[64]. Și aceasta e de părere că Sfântul Grigorie l-a cunoscut pe Sfântul Vasile în Chesaria Cappadociei[65].

Iar Vasile a plecat din Atena cu un an sau cu doi mai înaintea lui Grigorie și și-a început pelerinajul său la Mănăstirile din Palestina și Egipt[66].

Întors acasă, Sfântul Grigorie se botează[67], iar tatăl său îl hirotonește cu forța în 361, de praznicul Nașterii Domnului, Sfântul Grigorie socotind acest lucru un act tiranic[68].

Ultimii 5 ani de viață, Sfântul Grigorie și-i petrece în pace, la Arianzos, pe moșia sa[69].

Limba pe care el a folosit-o în scrierile sale este un amestec de limbă attică clasică, limbă greacă comună, cuvinte poetice și neologisme[70]. El a fost un eclectic în materie de limbă folosită, creându-și astfel o bogată limbă personalizată, având un real simț artistic, care nu agrea banalitățile[71].

În predicile sale, stilul său variază în mod considerabil. Când e vorba de panegirice, apar multiple elemente oratorice: exclamații, hiperbole, metafore. Însă, în predicile sale teologice, stilul e mult mai cumpătat[72].

Sfântul Grigorie a îmbinat în scrisul său referințe literare și abstracțiuni cu modul de a vorbi al Scripturii și cu metafore de diverse tipuri[73]. A pledat adesea în stilul sistemului judiciar, folosindu-se de dialectica întrebărilor și a răspunsurilor. Dialectică pe care o foloseau și stoicii și cinicii din vremea lui[74].

Argumentațiile lui sunt făcute în cadrul unei relații personale cu auditoriul său[75]. Și când venea vorba să combată pozițiile eretice, Sfântul Grigorie expunea argumentele eretice și le combătea punctual[76]. El s-a folosit și de ironie și paradox în scrierile sale[77], a construit metafore și alegorii, s-a folosit de sinecdoce și de antonomaze în explicațiile sale[78]. Sfântul Grigorie a folosit metafore și comparații din medicină[79] dar și din întrecerile sportive[80], din armată și din război[81].

El avea abilitatea de a formula imagini vii ale lumii sale, folosindu-se din plin de tipologii, imagini, întrebări, exclamații, apostrofe și prosopopee[82]. Pentru el, Sfânta Scriptură are înțeles duhovnicesc dincolo de aspectul lingvistic al cărților sale componente[83].

Din apendicele care începe în p. 178, aflăm când și-a scris Sfântul Grigorie opera. Astfel, apologia pentru fuga sa în Pont a scris-o în 362, la scurt timp după Paști. Predica despre Maccabei e din același an. Predicile 4 și 5 împotriva lui Iulian Apostatul sunt de la sfârșitul lui 363 sau din 364. Prima predică despre pace e din 364 iar cea în care tratează despre dragostea pentru cei săraci e din anul 365. Predica la înmormântarea Sfântului Chesarios, fratele său, e de la sfârșitul lui 368 sau de la începutul lui 369, iar cea de la înmormântarea Sfintei Gorgonia, sora sa, e de la scurt timp după cea a fratelui său.

Predica despre sine, când s-a reîntors din fuga sa, din anul 372, e de dinainte de Paști și de dinainte de hirotonia sa întru Episcop[84]. Tot din 372 e și predica despre Sfântul Grigorie al Nyssei. Predica a doua despre pace și a 22-a a sa e prima rostită la Constantinopol. În vara anului 379[85].

Predica despre Sfântul Atanasie cel Mare e din 2 mai 379. Cea despre Cincizecime e din 9 iunie 379. Cea despre venirea egiptenilor e din 2 sau 4 octombrie 379. Despre Teofanie a predicat pe 25 decembrie 379. Predica despre sfintele lumini e din 6 ianuarie 380. Despre Sfântul Botez a predicat pe 7 ianuarie 380. Predica despre sine, din 380, e rostită între 28 februarie și 14 iulie[86].

Cele 5 Predici teologice, adică Predicile 27-31, le-a rostit în vara sau toamna lui 380. Predica a 36-a a fost rostită la scurt timp după 27 noiembrie 380, a 37-a e de la sfârșitul lui 380 sau începutul lui 381, dar înainte de 10 ianuarie 381, pe când a 42-a, cea de rămas bun, e din iunie sau iulie 381, dar înainte de 9 iulie 381.

A 43-a predică, cea rostită întru pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, e din august sau septembrie 381 și a fost rostită în Chesaria Cappadociei, a doua la Paști sau a 45-a e din 9 aprilie 383, iar a 44-a e din 16 aprilie 383[87].

Scrisorile 1 și 2 sunt din 361, a 3-a e din 359, 4-6 sunt din 361, 7 și 8 din 362, a 9-a scrisoare e din 362/363. Scrisoarea a 10-a e din 363, a 11-a e din 362-372, scrisorile 12-19 sunt din 365, a 20-a e de la sfârșitul lui 368, scrisorile 21-24 sunt din 369, 25-27 sunt dintre anii 370-373, 29-30 sunt de la sfârșitul lui 369, 37-39 sunt din 369, a 40-a e din iunie 370.

Scrisorile 41-43 sunt din iunie-septembrie 370, a 44-a e din septembrie 370, 45-46 sunt de la sfârșitul lui septembrie 370, a 47-a e din 371/372, 48-49 sunt de la Paștiul lui 372. A 50-a scrisoare e din 372, 51-55 sunt dintre 384-390, a 57-a e dintre 372-375, 58-60 sunt dintre 372-373, a 61-a e dintre 372-375, a 62-a din 373/374, 63-66 sunt din 374, 67-69 sunt dintre 374-375, 70-71 sunt din 375, 72-74 sunt tot din 375 iar a 75-a din 378.

A 76-a scrisoare a Sfântului Grigorie Teologul e de la începutul lui 379, 77-78 sunt după Paștiul lui 379, a 79-a e din 379, a 80-a e din prima jumătate a lui 380, tot din 380 sunt și scrisorile 81-86[88]. Scrisorile 87-88 sunt de la mijlocul anului 381, 89-90 sunt din a doua parte a anului 381, 91-92 sunt de la sfârșitul anului 382. Scrisorile 93-94 sunt tot din 382, a 95-a e din a doua jumătate a anului 381, a 96-a e din 382, a 98-a e din 381-383, a 100-a e din a doua jumătate a lui 381 iar a 101-a e din vara lui 382.

Scrisorile 103-106 sunt din 382, 107-119 sunt dintre 384-390, a 120-a e de la Paștiul lui 383, 125-126 sunt scrise după ziua de 3 septembrie 383, 131-138 sunt din 382, 139-151 sunt din 383, a 152-a e de la sfârșitul lui 383. Scrisorile 153-157 sunt de la sfârșitul lui 383, 162-163 sunt din 383, 164-167 sunt din 383/384, 168-170 sunt din 383 iar a 171-a e de la sfârșitul lui 382[89].

Scrisoarea a 172-a e de la Paștiul lui 383, a 173-a e de la sfârșitul lui 383, scrisorile 174-180 sunt dintre 384-390, a 181-a e din 383, 182-185 sunt de la sfârșitul lui 383, 186-192 sunt dintre 384-390, 193-194 sunt din 384/385, 195-201 sunt dintre 384-390, a 202-a e din 387, 203-211 sunt dintre 384-390 și la fel sunt și scrisorile 213-223 și 225-226. A 227-a scrisoare e de la sfârșitul lui 382, a 231-a e dintre 384-390, iar scrisorile 233-235 și 239-242 sunt dintre 384-390[90].

Poemul despre viața sa e de la începutul lui 382. Al doilea poem despre sine însuși e dintre 382-390, iar poemele despre alții sunt dintre 384-390[91].


[1] Paul Gallay, Docteur ès Lettres, Professeur aux Facultés Catholiques de Lyon, La vie de Saint Grégoire de Nazianze, Édit. Emmanuel Vitte, Paris, 1943, 258 p.

[2] Idem, p. IX.

[3] Publicată la Leipzig, în 1839.

[4] Paul Gallay, Docteur ès Lettres, Professeur aux Facultés Catholiques de Lyon, La vie de Saint Grégoire de Nazianze, op. cit., p. X.

[5] Idem, p. XI. [6] Ibidem. [7] Ibidem. [8] Idem, p. XIII.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_of_Nazianzus.

[10] Paul Gallay, Docteur ès Lettres, Professeur aux Facultés Catholiques de Lyon, La vie de Saint Grégoire de Nazianze, op. cit., p. XIII.

[11] Idem, p. XVII. [12] Idem, p. XXI. [13] Idem, p. XXII. [14] Idem, p. XXIII. [15] Idem, p. XXIV.

[16] A se vedea: http://www.kappadokes.gr/index.php?option=com_content&view=article&id=21:2011-07-06-11-34-26&catid=2:2011-07-06-11-36-28&Itemid=10.

[17] Paul Gallay, Docteur ès Lettres, Professeur aux Facultés Catholiques de Lyon, La vie de Saint Grégoire de Nazianze, op. cit., p. 17.

[18] Idem, p. 19-20. [19] Idem, p. 20. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 21. [22] Ibidem. [23] Idem, p. 22. [24] Idem, p. 23. [25] Idem, p. 24. [26] Idem, p. 25. [27] Idem, p. 27. [28] Idem, p. 30.

[29] Idem, p. 31. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Homer.

[30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Idem, p. 31-32. [33] Idem, p. 32, n. 1. [34] Idem, p. 57. [35] Idem, p. 60. [36] Ibidem. [37] Idem, p. 63. [38] Ibidem. [39] Idem, p. 65. [40] Idem, p. 66. [41] Ibidem. [42] Idem, p. 67. [43] Idem, p. 70. [44] Idem, p. 72. [45] Idem, p. 73. [46] Idem, p. 113. [47] Idem, p. 122. [48] Idem, p. 123.

[49] Idem, p. 124-125. [50] Idem, p. 125. [51] Idem, p. 136. [52] Idem, p. 149. [53] Idem, p. 195. [54] Idem, p. 197.

[55] Rosemary Radford Ruether, Gregory of Nazianzus: Rhetor and Philosopher, Pub. The Clarendon Press, Oxford, 1969, 184 p.

[56] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Rosemary_Radford_Ruether.

[57] Rosemary Radford Ruether, Gregory of Nazianzus: Rhetor and Philosopher, op. cit., p. 7.

[58] Idem, p. 19.

[59] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Libanius.

[60] Rosemary Radford Ruether, Gregory of Nazianzus: Rhetor and Philosopher, op. cit., 19.

[61] Idem, p. 20. [62] Idem, p. 26. [63] Ibidem. [64] Idem, p. 26-27. [65] Idem, p. 27. [66] Idem, p. 28. [67] Idem, p. 29. [68] Idem, p. 32. [69] Idem, p. 50. [70] Idem, p. 57. [71] Idem, p. 58. [72] Idem, p. 59. [73] Idem, p. 80. [74] Ibidem. [75] Ibidem. [76] Idem, p. 81. [77] Idem, p. 82. [78] Idem, p. 86. [79] Idem, p. 88. [80] Idem, p. 89. [81] Idem, p. 92. [82] Idem, p. 94. [83] Idem, p. 103, 105. [84] Idem, p. 178. [85] Ibidem.

[86] Idem, p. 179. [87] Ibidem. [88] Ibidem. [89] Ibidem. [90] Idem, p. 180. [91] Ibidem.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 17 la Faptele Apostolilor [38]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a.

***

Ce situație credeți voi că are mai multă nevoie de furie? Nu ați considera că războiul și bătălia? Dar chiar și atunci, dacă ceva este făcut cu furie, totul este stricat și nefăcut. Căci toți bărbații, cei care se luptă, trebuie cel mai bine să nu fie înfuriați: dintre toți oamenii, aceștia au avut nevoie cel mai mult să nu fie înfuriați, [aceștia] care doresc să rănească.

Și atunci cum este cu putință să te lupți?, veți întreba. Cu rațiune, cu stăpânire de sine, din moment ce a lupta înseamnă a sta împotrivă.

Nu vedeți că chiar aceste războaie (obișnuite) sunt orânduite după legi bine stabilite și după ordine și după vreme? Căci furia nu este decât un impuls irațional, iar o creatură irațională nu poate făptui ceva rațional.

Spre exemplu, acest om[1] a grăit asemenea cuvinte și a făcut-o fără patimă. Și Iliu a zis: Până când veți șchiopăta de amândoi genunchii? (I Împ. 18, 21), dar a grăit aceasta fără patimă. Și Finees a ucis și a făcut-o fără patimă [cf. Num. 25][2].

Căci patima nu îngăduie unui om să vadă [ce face], ci, ca într-o bătălie pe timp de noapte, îl duce cu ochii legați și cu urechile astupate, unde dorește [ea].

Să ne izbăvim pe noi înșine de acest demon, să îl înăbușim de la apariția lui. Să ne punem semnul Crucii pe piept ca pe o frână[3].

Furia/ urgia este un câine fără rușine, dar să îl facem să învețe să asculte de lege. Dacă ar fi într-o turmă un câine atât de sălbatic încât să nu asculte porunca păstorului, nici să nu-i cunoască vocea, totul ar fi pierdut și năruit. El e ținut la un loc cu oile, dar dacă se înfruptă din oi, atunci e nefolositor și e ucis.

Dacă învață să te asculte, hrănește-ți câinele, căci este folositor atunci când este [spre apărare] împotriva lupilor, împotriva hoților și împotriva căpitanului tâlharilor, la care latră, nu împotriva oilor, nu împotriva prietenilor. Dacă nu ascultă, strică toate. Dacă nu învață să țină cont de tine, distruge toate.

Să nu înghită mânia blândețea din tine, ci să o păzească și să o hrănească. Și o va păzi ca să se hrănească în siguranță dacă [mânia e folosită bine și] omoară răutatea și gândurile rele [din lăuntrul sufletului], dacă izgonește pe diavol din orice parte [a ființei noastre].

Astfel blândețea este păstrată, când lucrările rele nu sunt îngăduite nicăieri, astfel devenim vrednici de respect, când învățăm să nu fim fără de rușine. Căci nimic nu face un om atât de nerușinat ca o conștiință rea.

De ce sunt desfrânatele fără rușine? De ce sunt fecioarele rușinoase? Nu sunt astfel primele din cauza păcatului, iar cele din urmă din cauza castității? Căci nimic nu face pe cineva atât de nerușinat, ca păcatul.

Dar totuși, dimpotrivă, ziceți voi, [păcatul] face de rușine. Da, pe cel care se osândește pe sine însuși. Dar pe cel care a trecut de vremea îmbujorării, [păcatul] îl face și mai nebun. Căci deznădăjduirea [de mila lui Dumnezeu] aduce îndrăzneala. Căci cel rău, zice Scriptura, când a ajuns întru abisurile răutăților, defaimă (Pild. 18, 3)[4].

Dar cel care este fără rușine, va fi și lipsit de minte, iar cel care este lipsit de minte va fi îndrăzneț [spre păcat]. Vedeți [, așadar,] în ce fel este destrămată blândețea, când gândurile rele rod în ea.

De aceea există un astfel de câine care latră din toate puterile. Și noi am lovit cu praștia și cu piatra (înțelegeți ce vreau să spun). Și noi am aruncat sulița și am încercuit și am strâns vitele [prin cuvântul predicării]. Deci să ne păstrăm gândurile nerănite [de diavoli].

Dacă câinele este blând cu oaia, dar sălbatic împotriva celor care nu sunt astfel, și veghează atent, acesta este cel mai bun lucru al unui câine. Și, ca oricât ar fi de înfometat, să nu mănânce oaia, și, oricât ar fi de sătul, să nu cruțe lupii.

În acest fel trebuie să fie și mânia: oricât ar fi de provocată, să nu părăsească blândețea, oricât de liniștită, să fie în alertă împotriva gândurilor rele. Să cunoască prietenul și să nu îl părăsească pentru orice lovitură [primită de la acesta] și să alerge la intrus [ca să-l alunge] în ciuda tuturor mângâierilor [acestuia].

[Căci] diavolul folosește mângâieri foarte adesea: dar câinele [mâniei bune a conștiinței] să cunoască pe dată că este un intrus.

De asemenea, să mângâiem virtutea, deși ne aduce durere, și să ne arătăm aversiunea împotriva păcatului, deși ne dăruie plăcere.

Să nu fim mai răi decât câinii care, chiar și atunci când sunt bătuți și sugrumați, nu-și părăsesc stăpânul. Și care, chiar dacă intrusul îi hrănește, tot îl mușcă.


[1] Sfântul Ștefan.

[2] Sfântul Ioan spune acestea pentru cei care ar fi încercat să se justifice oferind exemple din Scriptură, despre Sfinți care au mustrat cu multă asprime și au ucis pe idolatri și pe cei păcătoși. Însă aceste lucruri s-au petrecut într-un context anume, iar Sfinții respectivi vorbeau cu Dumnezeu și Îl aveau pe El călăuzitor și învățător al lor în toate.

În Creștinism însă, metoda cea mai bună este aceea de a te ruga pentru îndepărtarea celor care fac foarte mult rău Bisericii, dacă nu mai este altă soluție, așa cum s-a rugat Sfântul Alexandru al Alexandriei și Dumnezeu l-a omorât pe Arie, ori așa cum s-a rugat Sfântul Vasile cel Mare și Iulian Apostatul a fost omorât.

Dacă cineva este om drept și purtat de râvnă dumnezeiască și nu de alte patimi, Dumnezeu îi va asculta rugăciunea. Dacă nu, poate să fie, de fapt, doar un ucigaș care își închipuie că face voia Lui, la fel ca ucigașii Sfântului Ștefan.

Căci astfel apar crimele pe considerente religioase, care nu sunt motivate, de fapt, decât de răutatea și de cruzimea făptuitorilor, pe care Scriptura îi numește „bărbații vărsărilor de sânge și ai înșelării” (Ps. 54, 24, LXX).

[3] Însă acum se poartă numai ca o bijuterie și oamenii (femeile în special) nu poartă Sfânta Cruce pentru a se înfrâna de la patimi, ci pentru a-și împodobi gâtul cu aur și argint.

[4] În LXX: „Când a ajuns cel necredincios în adâncul răutăților, defaimă”.

Sfântul Ieronim Mărturisitorul, Comentarii la Isaia Prorocul (fragmente) [8]

Traduceri patristice

vol. 5

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

*

Sfantul Ieronim MarturisitorulSfântul Ieronim Mărturisitorul
(340/342/345-420, † 30 septembrie,
pomenit la 15 iunie în Biserica
Ortodoxă)

 *

„Vers. 21: «În ce fel s-a făcut desfrânată cetatea credincioasă, plină de judecată/ de dreptate? Dreptatea s-a odihnit [requievit] în ea, însă acum ucigașii [locuiesc în ea]». Cuvântul ebraic ialin [יָלִ֥ין], pentru care LXX au transpus: a dormit/ s-a odihnit [dormi- vit]; și s-a odihnit [requievit] și se va odihni [requiescet]: adică arată și timpul trecut și [pe cel] viitor. De unde și Aquila și Teodotion vorbesc ca despre viitor.

Dar este de mirare pentru duhul profetic [prophetico spiritu][1] că cetatea care, odinioară, a fost credincioasă, sau adăpost al celor credincioși, s-a făcut dintr-o dată desfrânată. Ceea ce se poate desigur înțelege [a se fi petrecut] și în timpurile lui Isaia, însă mai desăvârșit se referă la patimile lui Hristos, când toți «s-au abătut [de la Dumnezeu] [și] s-au făcut ca niște netrebnici» (Ps. 13, 3). Și deși în ebraică nu avem Sion, totuși LXX l-au adăugat [Σιων], pentru ca să facă mai evident sensul [profeției]. Dar Sionul este un munte, în care s-a zidit cetatea Ierusalim, care mai apoi a fost luată de David și a fost numită cetatea lui David.

Nu mă îndoiesc că au fost în ea bărbați sfinți, când a avut în ea cortul lui Dumnezeu [tabernaculum Dei], iar apoi s-a zidit templul, când au profețit Natan și Gad, și de asemenea [când] s-au constituit corurile (care în cartea Zilelor sunt descrise mai deplin) Asaf și Iditun și Eman și fiii lui Core (I Paral. 25), încât să treacă religia, puțin câte puțin, de la animalele jertfelor la laudele Domnului [laudes Domini].

Așadar, cetatea credincioșilor, care mai înainte a fost plină de judecată și dreptatea s-a odihnit în ea, acum este plină de ucigași: [de cei] care i-au ucis pe Profeți și pe Însuși Domnul Mântuitorul”[2].

„Vers. 22: «Argintul tău s-a schimbat în zgură». Vorbește către cetatea Sion, în care mai înainte s-a odihnit dreptatea: că argintul aceleia, [adică] în mod evident, învățătura Scripturilor – despre care citim în Psalmi: «Graiurile Domnului, graiuri curate/ cuvioase [casta], argint lămurit în foc, încercat pe pământ, curățit de șapte ori» (Ps. 11, 7) –, s-a schimbat în zgură, care în ebraică se zice sigim [סִיגִ֑ים], [care este,] desigur, rugină a metalelor sau resturi și murdărie, care se fierb în foc. [Și a spus zgură] ca să păstreze metafora, pentru că numise argint [învățătura dumnezeiască]. Dar se poate spune și aceasta, că bărbații drepți și sfinți, care mai înainte au locuit [versati sunt] în cetate, după aceea au fost înlocuiți [versi sint] cu păcătoșii.

«Hangiii tăi amestecă vinul cu apa». Pe care Simmahos a tradus-o: «Vinul tău este amestecat cu apă»[3]. Iar semnificația este: Legea lui Dumnezeu, curată și adevărată [pura atque sincera] și (ca să zicem așa) întemeiată/ înălțată pe adevărul neamestecat [mera veritate subnixa], a fost necinstită/ ultragiată [violata est] de tradițiile fariseilor.

Căci Domnul, În Evanghelie (Mt. 15), învață desăvârșit că ei au lăsat la o parte legea lui Dumnezeu și au urmat poruncile oamenilor. Și orice învățător care schimbă austeritatea/ asprimea/ sobrietatea Scripturilor în bunăvoință, poate prin aceasta să-i îndepărteze pe ascultători [de adevăr]. Și astfel vorbește nu ca să îndrepte [greșelile și păcatele], ci ca să delecteze/ să facă plăcere [delectet] ascultătorilor. [Și astfel] necinstește [violat] vinul Sfintelor Scripturi și le corupe sensul lor[4]. De asemenea, ereticii corup/ strică [corrumpunt] adevărul evanghelic printr-o inteligență vicleană și sunt hangii răi, făcând apă din vin, când, dimpotrivă, Domnul nostru a schimbat apa în vin (In. 2), și încă un astfel de vin, că s-a mirat nunul [miretur architriclinus].

De care[5] și regina din Saba s-a mirat la masa lui Salomon, lăudându-l cu glasul său pe paharnicul lui și pe slujitorul vinului (II Paral. 9). Dar și Ecclesiastul descrie lucrările/ slujirile [ministeria] vinului și ale mesei sale, într-o învățătură mistică [mystico sermone] (Eccl. 2)”[6].


[1] Se referă la Sfântul Isaia.

[2] PL 24, col. 37-38.

[3] „Vinum tuum mistum est aqua”.

În VUL: „vinum tuum mixtum est aqua”.

„Mistum” este adjectiv, iar „mixtum” este participiu verbal, dar ambele înseamnă amestecat.

[4] Pentru că fariseii, la fel cum fac și unii dintre ai noștri astăzi, schimbau asprimea poruncilor lui Dumnezeu privitoare la iubirea aproapelui și faptele bune, înlocuindu-le cu ritualuri peste ritualuri care înlocuiau pocăința inimii.

Adică nu se urmărea ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu și să-L cinstească ascultându-I poruncile, curățindu-se și sfințindu-se lăuntric, ci doar să îndeplinească formal anumite prescrieri, prin care să considere că se sfințesc automat.

[5] E vorba de înțelepciunea dumnezeiască.

[6] PL. 24, col. 38-39.