Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Înțelepciunea lui Salomon

Intelepciunea lui Salomon

Pagina sursă

Maturizarea poeziei

maturizarea poeziei

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

*

Dragostea este rugăciune și poezie (p. 3).

Cred că aveam nevoie să tac pentru ca să înțeleg prețul cuvintelor (ibidem).

Și ochii blânzi sunt ferestre deschise spre frumusețe (p. 4).

Orice exces devine o patimă (p. 6).

Și înțeleg pe fiecare zi că numai iubirea îți dă aripi și te face larg, imens (p. 7).

Îmi displace inflația de poeți care nu cred în adevăruri (p. 9).

Nimeni nu ne mai dă înapoi bogăția neprinsă a clipei (ibidem).

Lasă-l pe cel care are nevoie de sens…să Îl întâlnească pe Dumnezeu în tine însuți!
În ospitalitatea inimii tale, ca vaporul ce acostează la țărm (p. 10).

Mă tem de tot mai multe lucruri pe cât uit tot mai multe lucruri. Văd tot mai multe lucruri, ca o avalanșă, și le uit…pentru că, se pare, că nu mai sunt interesat de foarte multe lucruri. Însă, în același timp, nu pot trăi fără aceste multe lucruri, de care mă preocup, pe care aș dori să le scriu, să le scriu la cote mari, excelente (p. 14).

O, Doamne, am nevoie de bucurii care să mă facă să fiu și mai spânzurat de mila Ta! Sau poate că tristețile de acum sunt tocmai bucuriile pe care le naște răbdarea…(ibidem).

Sunt vinovat pentru că mă rog mai puțin decât aș vrea. Sunt vinovat, alături de mulți vinovați, de iubirea pe care n-o hrănesc cu lacrima mea (p. 15).

Oboseala mi-a fost toiagul de-o viață (p. 18).

Perverșii sunt oameni care se sinucid în timp ce își beau cafeaua (p. 20).

Poemele sunt niște bucurii care au gură. Și niște lacrimi care au ochi. Și ele se văd în oglindă, cum ciugulesc oglinda și se zbat, cu penele lor, să treacă dincolo. Dar oglinda doar reflectă! În noi sunt poemele și ele ies spre oameni și spre Dumnezeu. Iar poemele care ies sunt poemele pe care inima mea le cuvântă (p. 22).

Port în mine grija multora, a întregii lumi. Ea este piatra de hotar a zilei mele și aripile nopților. Grija aceasta mă ascetizează. Mă face să am o față pentru tine, o lacrimă pentru toți, o inimă pentru îmbrățișare.
Mă culc și mă trezesc slujindu-Ți Ție, Dumnezeule, și nu obosesc să iubesc acest lucru! (p. 26).

Nu am luat timpul nimănui. Nu am luat timpul florilor, nu am luat timpul indiferenței, nu am luat timpul mâncării de linte. Eu mi-am luat propriul meu timp, propria mea alergare și am făcut-o operă. Și singurul care o poate judeca e Dumnezeu. Cu care am și făcut-o (p. 29).

Într-o lume normală lucrurile anormale sunt o rușine. Într-o lume anormală lucrurile normale sunt un râs. Important e ca într-o lume normală sau anormală
să nu pactizăm cu
ceea ce nu ne reprezintă (p. 32).

Oboseala este o măreție de frig și de transpirație, peste care se așterne mulțumirea în fața lui Dumnezeu ca o zăpadă curată (p. 37).

Tăcerea dintre mine și tine este o rugăciune care te binecuvintează (p. 38).

Mintea mea e coborâtă în inimă și de aceea inima mă doare, două degete de la mâna stângă îmi sunt amputate, ochiul drept mi se zbate.
Scriu acestea pentru cei care cred că rugăciunea inimii înseamnă doar fericire, doar vederi extatice, doar bucurie.
Nu, rugăciunea e și concentrare, e și oboseală, e și durere, e și rezistență, e și încredere nețărmurită în Dumnezeu, cât și discernere a lucrurilor!
Până când Dumnezeu ne umple cu slava Lui e multă muncă, mult efort, multă durere. Și când ne umple cu slava Lui e iarăși muncă, e iarăși efort, e iarăși durere (p. 41).

Aș vrea să scriu o poezie pentru fiecare om, o poezie ca toți oamenii. Îmi doresc să-i pun pe toți oamenii în aceeași poezie, în poezia eclesială a voii lui Dumnezeu. Pentru că toți trebuie să fie una. Pentru că toți au nevoie să fie împreună. Pentru că nu putem fără Dumnezeu să fim împreună (p. 43).

La urma urmei,
poezia nu moare nici în strofe,
nici în versuri libere, nici în
aglomerări urbane,
nici în pajiști înverzite,
pentru că oamenii trăiesc
poezia acestei lumi.
Ea este frumusețea lui
Dumnezeu picurată în
tot ce există și fără de care
n-am putea să trăim frumos (p. 67).

El nu știe că poezia
se naște tocmai pentru că
există catastrofe
la tot pasul.
El nu știe că inima mea
scrie tocmai când oamenii mor,
când oamenii nu mai speră,
când oamenii nu mai recurg la statul în genunchi în fața lui Dumnezeu.
Pentru că poezia e glasul
simplu și direct al adevărului.
Poezia e ceea ce eu trăiesc
când oamenii mor
fără lumânare,
fără spovedanie și
fără împărtășire.
Când mor fără
nicio
lacrimă (p. 73).

Am nevoie de scris ca de neuitare. Și știu că altcineva va veni, după mine, și le va citi cu evlavie. Le va citi ca pe nevoia de-a iubi (p. 79).

Poezia mea e în sufletul meu care nu are moarte (p. 105).

*

Dacă vreți mai mult, cartea vă așteaptă să o citiți…

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 19, cf. LXX

1. Iar mânia cea nemilostivă [ἀνελεήμων θυμὸς][1] până la sfârșit a stat deasupra celor neevlavioși, căci [El] a știut mai înainte [pe cele] ale lor și pe cele viitoare.

2. Că[ci] ei, îngăduindu-i [pentru] a pleca[2] și cu grabă trimițându-i departe pe ei, [mai apoi] părându-le rău, îi vor prigoni.

3. Căci încă în mâini având plânsurile [ἔτι γὰρ ἐν χερσὶν ἔχοντες τὰ πένθη] și plângându-și [ei] mormintele celor morți, alt gând nebunesc au tras și, pe [cei pe] care i-au scos [din țară] rugându-i, pe aceștia ca [pe niște] fugari îi prigoneau [acum].

4. Căci îi trăgea pe ei nevoia cea vrednică spre acest sfârșit. Și [El] uitare le-a aruncat celor care au venit împreună, ca să împlinească pedeapsa cea care lipsește [lipsea] chinurilor [lor].

5. Și poporul Tău călătoria cea minunată să încerce, iar aceia moartea cea străină să afle.

6. Căci toată zidirea, în felul ei, iarăși de sus se zidea desăvârșit, slujind poruncilor Tale, ca fiii Tăi să se păzească nevătămați:

7. norul umbrind tabăra. Iar din retragerea apei, care a fost mai înainte, [și] din furtuna cea tare, s-a văzut pământul cel uscat din Marea Roșie, calea cea neîmpiedicată și câmpul cel cu verdeață.

8. Prin care au trecut cu tot neamul [δι᾽ οὗ πανεθνεὶ διῆλθον], cei [care cu] a Ta mână sunt acoperiți [οἱ τῇ Σῇ σκεπαζόμενοι χειρὶ], văzând minunile cele minunate [θεωρήσαντες θαυμαστὰ τέρατα][ale Tale].

9. Căci, ca [și] caii au fost păscuți și ca mieii au săltat, lăudându-Te pe Tine, Doamne, pe Cel care i-ai izbăvit pe ei!

10. Căci și-au adus aminte încă [și] de cele [trăite] în pribegia lor, cum, în loc de nașterea vitelor, pământul a scos mușițe, iar, în loc de [peștii] cei din ape, râul a vărsat mulțime de broaște.

11. Și, în ultimul rând, au văzut și nașterea cea nouă de păsări, când, [cu] pofta mergând mai înainte, au cerut mâncăruri de desfătare.

12. Căci [γὰρ], întru mângâiere [εἰς παραμυθίαν], cârsteiul li s-a suit lor din mare [ἐκ θαλάσσης ἀνέβη αὐτοῖς ὀρτυγομήτρα].

13. Dar au venit [și] pedepsele celor păcătoși, nu fără dovezile [cu] forța ale trăsnetelor, cele care au fost făcute mai înainte, căci cu dreptate pătimeau [cu] propriile lor răutăți. Căci [de o] și mai grea ură de străini [μισοξενίαν] s-au îngrijit.

14. Căci pe cei pe care nu îi știu [știau], fiind [ei] de față, nu îi primeau, iar pe aceștia, pe făcătorii de bine cei străini, îi înrobeau.

15. Și nu numai [asta făceau], ci mai degrabă [stabileau] ce cercetare va fi lor, când cu ură îi primeau pe cei străini.

16. Iar pe cei care au primit cu sărbători pe cei care deja au fost părtași celor drepte ale lor, cu cumplite dureri i-au chinuit.

17. Și au fost loviți și [cu] orbirea, precum aceia la ușile celui Drept[3], când [cu] întunericul cel mare îmbrăcându-se, fiecare căuta ieșirea ușilor sale.

18. Căci prin [ele] însele stihiile [τὰ στοιχεῖα] armonizându-se [μεθαρμοζόμενα], precum în glasurile psaltirionului se împacă numele ritmului [ὥσπερ ἐν ψαλτηρίῳ φθόγγοι τοῦ ῥυθμοῦ τὸ ὄνομα διαλλάσσουσιν], [el] rămând mereu [cu] sunet, care este [tocmai pentru ca] să închipuie cu grijă din vederea celor care s-au făcut.

19. Căci cele ale uscatului întru cele ale apei se întorcea[u] și cele care înotau murea[u] pe pământ.

20. Focul putea [să stea] în apă [peste] puterea sa și apa uita firea [ei] cea stingătoare.

21. Flăcările, dimpotrivă, trupurile vitelor cele stricăcioase, umblând [care umblau] împreună, nu le-a omorât, nici [nu le-a] topit ca gheața cea ușor de topit felul mâncării celei dumnezeiești [γένος ἀμβροσίας τροφῆς].

22. Căci în[tru] toate, Doamne, l-ai mărit pe poporul Tău și l-ai slăvit și nu l-ai trecut cu vederea, în toată vremea și [în] tot locul stând de față!


[1] A lui Dumnezeu.

[2] Se referă tot la plecarea lui Israil din Egipt.

[3] La ușile Sfântului Lot.

Predică la Duminica a 28-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei,

ospitalitatea românească a fost și este eminamente ortodoxă, pentru că Biserica vede în fiecare om pe aproapele nostru. Și noi primim cu pâine și cu sare pe omul venit de departe sau pe cel străin de neamul nostru, îl primim cu mâncarea fundamentală a omului de pretutindeni, apoi îl punem la masă și îl omenim, vorbind cu el prietenește. Pentru că vedem în el pe un semen al nostru, pe un egal al nostru, și în același timp Îl vedem în el pe Hristos, pe Domnul nostru. Îl vedem pe Cel care ne-a spus: „Aceasta este porunca mea [Αὕτη ἐστὶν ἡ ἐντολὴ ἡ Ἐμή], ca să vă iubiți unul pe altul [ἵνα ἀγαπᾶτε ἀλλήλους], precum [Eu] v-am iubit pe voi [καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς]” [In. 15, 12, BYZ].

Însă iubirea cu care El ne iubește pe noi, El, Domnul nostru, e o iubire pe care o trăim clipă de clipă. De aceea, porunca Lui de a ne iubi unii pe alții nu are nevoie să fie amintită iar și iar pentru a fi trăită de noi, pentru că, dacă trăim iubirea Lui față de noi și Îl iubim pe Cel ce ne iubește din veci pe noi, atunci iubirea față de semenii noștri este o realitate cotidiană, directă, existențială, pentru că așa trăim noi, creștinii, iubindu-i pe oameni și dorindu-le tot binele mântuirii lor.

Pentru că nu așteptăm să fim rugați să facem binele cuiva, nu așteptăm să fim rugați să iubim pe cineva, ci binele pe care îl facem față de cineva este iubirea noastră față de el, pentru că noi suntem oameni ai iubirii și ai păcii. Și când facem bine cuiva, îl facem în mod firesc, ca pe un lucru de la sine înțeles, ca pe un lucru normal între oameni, nefiind nevoie să inițiem „programe de caritate” cu nume pompoase, pentru ca să ajutăm un om sau un grup de oameni. Ci când omul are nevoie de apă, îi dăm apă, când trebuie să îl ajutăm să își taie porcul, îl ajutăm și gata, fără multă vorbă, sau când are nevoie de ajutor la Înmormântare sau la Nuntă sau la vreun incendiu sau la orice altceva, îl ajutăm pentru că e consăteanul nostru, că e vecinul nostru, că e semenul nostru și gata. Nu ne trebuie mai multe detalii.

Și îl ajutăm mai întâi de toate, pentru că nu avem o mentalitate utilitaristă, ci una creștină. Îl ajutăm, pentru că omul are nevoie, are o anume nevoie și în această nevoie a sa, el are nevoie de sprijinul unui om sau al unor oameni și nu îi dăm o mână de ajutor, pentru ca „să mai facem rost de un ban de pe urma nevoii altora”.

Utilitarismul e la polul opus al ospitalității creștine. Pentru că primirea și ospătarea unui străin, care dă dovadă că e om la casa lui, se naște din conștiința că și noi putem fi în situația sa. Putem pleca oricând într-o călătorie și putem avea nevoie de ajutorul altora, adică să vadă în noi niște oameni de treabă, care merită să fie ajutați. Și dacă, vreodată, ai fost ajutat de vreun străin în mod dezinteresat, în drumurile tale prin țară sau prin lume, vei înțelege în mod profund ce înseamnă ospitalitatea și omenia, ce înseamnă să fii primit în casă și omenit, fără ca să se profite de tine. Iar cel care-l ospătează pe străin, care îl omenește, și-l câștigă de prieten și de rugător pentru el, pentru că vede că nu interesul meschin a stat la baza primirii lui, ci omenia, iubirea de oameni.

În inima și în amintirea mea îi port în mod frumos, ca pe o alinare a sufletului meu, pe cei care m-au primit în casele lor din frumoasă și creștină ospitalitate. Care m-au crezut pe cuvânt și au început o prietenie cu mine. Căci ospitalitatea e începutul celor mai frumoase prietenii, a prieteniilor de conștiință, în care crezurile teologice și profund umane sunt cele care amprentează relațiile dintre oameni.

Dar dacă nu ai avut parte de oameni ai lui Dumnezeu în viața ta, care să îți arate inima lor sensibilă, profund umană, iubitoare față de oameni, e adevărat: nu ai avut parte de ospitalitate creștină. Pentru că ospitalitatea creștină te îmbrățișează prin mâinile unui creștin ortodox. Și trebuie să existe mai întâi creștinul adânc trăitor, adânc evlavios, adânc responsabil de mântuirea oamenilor, în mod adânc frumos și uman, pentru ca să existe și îmbrățișarea lui ospitalieră.

De aceea, în mod providențial și ca o adâncă lecție de teologie practică, experimentală, Icoana Dumnezeului nostru treimic e un fragment esențializat din Icoana iubirii de străini a Sfântului Patriarh Avraam. Filoxenia lui Avraam, reprezentată astfel:

Filoxenia

a fost[1] esențializată de Sfântul Andrei Rubliov[2] în acest fel[3]:

Rubliov 2017

Pentru că trei Oameni a văzut Sfântul Avraam stând înaintea lui [Fac. 18, 2, LXX], dar Lor le-a vorbit ca și când ar fi fost unul, zicându-Le: „Doamne [Κύριε], atunci dacă am aflat har înaintea Ta [εἰ ἄρα εὗρον χάριν ἐναντίον Σου], să nu treci pe slujitorul Tău [μὴ παρέλθῃς τὸν παῖδά Σου]!”. Pentru că unul este Dumnezeul nostru, dar El este întreit în persoane și persoanele Dumnezeirii celei una sunt Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, despre Care toată Scriptura și Tradiția Bisericii dau mărturie mai mult decât convingătoare.

Iar dacă Sfântul Avraam s-a învrednicit, datorită iubirii lui de străini, să aibă o revelare a Dumnezeului nostru treimic, acest lucru ne arată că iubirea care se deschide față de toți, se umple de multe revelații dumnezeiești și simțiri duhovnicești. Pentru că Dumnezeu ne plătește imediat, cu multă slavă și înțelepciune, iubirea noastră față de aproapele nostru.

De aceea, când colindul ne cere să fim buni, atunci când suntem voioși[4], când prăznuim, prin el Dumnezeu ne cere să fim primitori, să fim atenți, să fim omenoși cu toți oamenii. Căci, prin gesturile noastre de bunătate noi evanghelizăm lumea, noi o chemăm la Dumnezeu, pentru ca să îi arătăm bunătatea Lui.

Pentru că El ne cheamă pe toți la cina cea mare [δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Împărăției Sale.

Nu contează vârsta, nu contează etnia pe care o avem, nu contează dacă suntem bărbați sau femei, dacă suntem de la oraș sau de la sat, dacă suntem școliți sau neșcoliți, ci El ne cheamă, de pe toate drumurile [Lc. 14, 21], pentru ca să participăm veșnic la cina Lui. Ne cheamă să intrăm în Biserica Lui, să fim ai Lui, pentru ca să cinăm cu El veșnic.

Și încă este loc [καὶ ἔτι τόπος ἐστίν] [Lc. 14, 22, BYZ] la cina Lui! Încă e mâncare duhovnicească pentru întreaga lume.

În Biserică e loc încă pentru toți, precum și în Împărăția Lui este loc pentru toți. De aceea, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă e catolică [καθολικὴν][5], pentru că e Biserica a toată lumea, e a tuturor oamenilor. Ea nu este doar a celor din răsărit, ci e a tuturor oamenilor de pe pământ, pentru că toți sunt așteptați să se convertească la adevărata credință și viață cu Dumnezeu.

De aceea, a pleda pentru ospitalitatea creștină înseamnă a pleda și pentru convertirea la adevărata Biserică a lui Dumnezeu, la Biserica Ortodoxă. Căci apostolicitatea Bisericii nu are decât sens catolic, universalist. Pentru că Sfinții Apostoli au fost trimiși să propovăduiască și să convertească toate neamurile de pe fața pământului [Mt. 28, 19], să facă din toți o singură Biserică sfântă și fără de prihană, adică să facă o Biserică catolică și apostolică [καθολικὴν καὶ ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν][6], o Biserică a tuturor, în care învățătura Apostolilor să fie învățătura ei fundamentală. Dar învățătura Apostolilor este învățătura primită de ei de la Domnul, pentru că Bisericii ei i-au propovăduit toate câte El le-a poruncit lor [Mt. 28, 20, BYZ], Apostolilor Săi.

Însă cum am putea să ajutăm la extinderea Bisericii, fără dialog real cu cei care sunt în afara Bisericii? Sau cum am putea să ajutăm Biserica să se întărească în credința ei și pe alții să ne cunoască credința și viața, dacă noi nu o trăim și nu o propovăduim din mijlocul relației noastre vii cu Dumnezeu?

De aceea, iar și iar, ne întoarcem la cei trei termeni fundamentali: la cunoașterea, trăirea și propovăduirea credinței ortodoxe, a credinței mântuitoare a Bisericii. Ca să o trăiești, trebuie să o cunoști cu adevărat. Și nu o poate propovădui cu adevărat, decât cel care o cunoaște și o trăiește ca pe însăși viața lui.

Căci nu e de ajuns să fii chemat. Nu e de ajuns să fii membru al Bisericii. Ci Domnul ne dorește ai Lui, mereu cu El, adică credincioși fervenți, mereu la Biserică, mereu integrați în slujirea oamenilor. Pentru că El ne-a spus: „niciunul [din] oamenii aceia care au fost chemați [οὐδεὶς τῶν ἀνδρῶν ἐκείνων τῶν κεκλημένων] [nu] va gusta [din] cina Mea [γεύσεταί Μου τοῦ δείπνου]. Căci mulți sunt cei chemați [Πολλοὶ γάρ εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]” [Lc. 14, 24, BYZ].

Toți suntem chemați la mântuire, dar nu toți ajungem să ne mântuim, să ne facem oameni aleși, să ne facem Sfinți. Și nu ne facem Sfinți nu din cauza unui regim politic sau a lipsurilor materiale sau a schimbărilor climatice sau a ispitelor de tot felul, ci nu ne facem Sfinți pentru că nu ne dăruim cu totul lui Dumnezeu și nu vrem să slujim la mântuirea oamenilor. Adică realitatea mântuirii ține de noi și de nimeni altcineva. Mântuirea se trăiește în relația dintre Dumnezeu și noi în Biserica Sa și ea ne deschide spre toți oamenii. Pentru că mântuirea e continua noastră rămânere în slava lui Dumnezeu și în împlinirea poruncilor Sale, ca mădulare vii ale Bisericii Sale.

Așadar, iubiții mei, duminica de azi ne cheamă la Cina Liturghiei, la masa sfântă a împărtășirii cu Domnul, pentru a moșteni Împărăția Sa! Dar, totodată, ne cheamă să îi pomenim azi și pe Sfinții Strămoși cei după trup ai Domnului, adică pe Sfântul Patriarh Avraam și pe Sfinții descendenți din el[7]. Căci Sfântul Avraam din credință [ἐκ πίστεως] s-a făcut viu duhovnicește [Rom. 1, 17, BYZ]. Din faptul că a crezul Lui, că s-a încrezut în El, acesta a înviat duhovnicește prin faptele credinței sale. Pentru că credința e viață, e acțiune, e mod de a fi. Ea nu e o sterilă cunoaștere a lui Dumnezeu, nu este o achiziție pur intelectuală, care nu ne determină la nicio acțiune, ci, dimpotrivă, credința este un mod bogat de a fi și de a te manifesta creștinește în Biserică și în lume.

Pentru că credința lucrează prin iubire [Gal. 5, 6]. Credința lucrează faptele cele bune ale iubirii de Dumnezeu și de oameni. „Căci toată legea într-un cuvânt se împlinește [Ὁ γὰρ πᾶς νόμος ἐν ἑνὶ λόγῳ πληροῦται], în acesta [ἐν τῷ]: Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți [Ἀγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς ἑαυτόν]” [Gal. 5, 14, BYZ]. Iar iubirea de Dumnezeu ne învață în mod tainic iubirea de aproapele. Iubire de aproapele care este serioasă și bună în același timp, dreaptă și milostivă, generoasă și plină de conștiință, responsabilă în tot ceea ce face. Căci după cum Dumnezeu ne iubește pe noi și noi îi iubim pe semenii noștri.

Și El, cu noi, e și mult-milostiv, dar și drept, ne mustră și ne ceartă, dar ne și umple de marea Lui bucurie dumnezeiască. De aceea, în relațiile cu oamenii trebuie să fim întotdeauna echilibrați, nici prea drepți, nici prea milostivi, pentru ca ei să vadă în noi, deopotrivă, și seriozitatea, dar și bunătatea lui Dumnezeu. Și în modul cum păstorim Bisericile noastre, cum ne îngrijim de copiii noștri și de familiile noastre, se observă dacă apăsăm mai mult pe pedala dreptății sau pe cea a milostivirii. Căci dacă oamenii sunt buni și milostivi, dar și temători de Dumnezeu și cu rușine de oameni, atunci i-am păstorit echilibrat. Dar dacă e multă îndrăzneală păcătoasă, multă neorânduială în viața lor, dacă vor tot binele din lume, dar fără asceza împlinirii voii lui Dumnezeu, atunci au înțeles în mod greșit milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că El ne rabdă îndelung tocmai pentru ca noi să ne îndreptăm și nu pentru ca să înmulțim patimile în noi înșine…

În săptămâna următoare vom veni cu Sfânta Icoană a Nașterii Domnului în casele dumneavoastră, pentru ca să vă vestim tuturor să vă bucurați întru nașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să vă bucurați de Cel care a venit să ne mântuie de tot păcatul, de toată boala și de toată neputința și de moarte. Pentru că numai întru El noi ne mântuim, crezând Lui, Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dimpreună și Tatălui și Sfântului Duh, Dumnezeului nostru treimic, pentru ca să trăim veșnic dimpreună cu El. Amin!


[1] Am preluat-o de aici: http://www.johnvegkos.gr/images/products/H-FILOXENIA-TOY-AVRAAM.jpg.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Rubliov.

[3] Am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0b/Angelsatmamre-trinity-rublev-1410.jpg.

[4] Aluzie la colindul Din an în an. A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Din_an_în_an.

[5] A se vedea textul autentic al Crezului, cel în limba greacă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan. [6] Ibidem.

[7] Cf. Mineiului pe luna decembrie, ed. BOR 1991, p. 158.

Eminescu: între modernitate și tradiție [139]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Vinovăția seducției și a patimei amoroase – sentiment promovat și de etica vechii literaturi – se poate deduce prin compararea a două poeme, Gemenii și Luceafărul, care au multe elemente în comun (între ele, dar și cu Strigoii sau Călin ori cu poemele evocate la început, Când te-am văzut, Verena… și Gelozie):

Atuncea el tresare şi ochii învârteşte.
Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuieşte:
„O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,
Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept.

Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s[1],
Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.”
„Dar lasă-mă ­ ea strigă. ­ Ce galben eşti la faţă,
Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură
Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.
Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!

Închide-l, ah, închide-l ­ privirea ta n-o port…”

,,Dar, mă iubeşti, Tomiris ­ tu mă iubeşti atât,
Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”
„Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn
Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.

Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe,
Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,
Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc”.

El o cuprinde… Faţa ei albă atuncea piere
Şi gura ei se strânge de-o stranie durere.
Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă.
Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă

Şi cum stau mână-n mână… tresar, tot mai aproape
Se strâng şi peste ochii-i îşi lasă-a ei pleoape.
Din tainiţă adâncă părea c-aud un vaier.
Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer,

Îi zise:„O, iubito, din nou ţi se năzare.”
Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare:
„Se clatin visătorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ
Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!”

(Gemenii)

*

Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade dragă fata.

Cum ea pe coate-şi răzima
Visând ale ei tâmple
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.

Şi cât de viu s-aprinde el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară.

Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie
.

[o plasă a dorinței brute, pe cât pare de imaterială, în care ea să se prindă]

Şi când în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe piept,
I-nchide geana dulce;

[senzualitate: mai întâi funcționează lumina și vederea, iubirea în etapa primară, eterică, apoi atingerea, chiar dacă e mai mult o senzație indusă, decât o realitate]

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă
,
Pe ochii mari, bătând închişi
Pe faţa ei întoarsă.

[oglinda, receptacul și reflector al luminișului, este element esențial al seducției, ca și oglinda ochilor (neoanacreonticii sunt ilustrativi[2]), în care înamoratul/ înamorata se reflectă mai mult sau mai puțin narcisist; aici cei doi nu se văd, inițial, și ea se îndrăgostește de reflecția luminii lui în oglindă]

Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglindă [a visului ei[3]],
Căci o urma adânc în vis
De suflet să se prindă
.

[este aici sugestia Zburătorului, prezentă și în Călin, care e zburător cu plete negre”]

Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină
– „O, dulce-al nopţii mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”

Refrenul incantatoriu, cu rol de descântec, sugerează vraja, la propriu (și mreaja[4]) – refrenul apare și în Gemenii („Se clatin visătorii copaci de chiparos”… etc.) – și a fost sesizat de Mircea Eliade, utilizat fiind în Domnișoara Christina[5].


[1] A se vedea Cânt. 8, 6-7: „Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Săgețile ei sunt săgeți de foc și flacăra ei ca fulgerul din cer. Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească”. La Eminescu: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării” (Odă (În metru antic). Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/26/eminescu-si-ortodoxia-ii/.

[2] Dar și în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, op. cit., p. 281: „ca lumina soarelui în stéle oglindă frâmséțelor ei mă făcu și în mine pre sinea și în grozăviia mea frâmséțe ai a videa i să părea (că ochii dragostelor nu ce ieste, ce precum îi plac văd)”.

[3] Pentru sursele medievale ale temei întipăririi/ oglindirii în suflet a celui iubit, este amintit Marsilio Ficino: „Cel care iubește își zugrăvește în suflet figura celui iubit. Astfel, sufletul celui îndrăgostit devine un fel de oglindă în care strălucește imaginea celui iubit. De aceea, atunci când cel iubit se recunoaște pe sine, în cel care-l iubește, el e constrâns să-l iubească”, cf. Asupra iubirii, în Platon, Banchetul, Editura de Vest, Timișoara, 1992, p. 54, apud Ruxandra Iordache, Cuplul medieval în texte și imagini, în vol. Metamorfoze: imagine – text. Studii de iconologie, coordonat de Dan Grigorescu și Alexandra Vrânceanu, cf. http://ebooks.unibuc.ro/filologie/metam/1.htm.

Concepția aceasta cunoaște o formulare mistică, anterioară, în literatura patristică:

„Cel ce iubește cu adevărat, își închipuie pururea fața ce-lui iubit și o îmbrățișează cu dulceață în lăuntrul său. Unul ca acesta nu se mai poate liniști nici în somn de dorul aceluia, ci și atunci se îndeletnicește cu cel dorit. Așa se întâmplă cu ființele trupești, așa cu cele netrupești. Cineva rănit de săgeata dragostei [Solomon] a zis despre sine (lucru de care mă minunez): Eu dorm, silit de trebuința firii, iar inima mea veghează (Cânt. Cânt. 5, 2), din pricina mărimii dragostei. […] Când deci omul întreg se amestecă cu iubirea lui Dumnezeu, atunci strălucirea sufletului se arată în trup ca într-o oglindă”, cf. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, op. cit., p. 426-427.

Comentariul patristic este unul mistic, iar dacă ar fi să-l aplicăm la Eminescu, concluzia ne-ar purta tot în direcția de a recunoaște natura hibrid-paradoxală a personajelor sale.

[4] O atmosferă și motive asemănătoare se disting și în alte poeme de dragoste, chiar dacă semnificația (mult mai complexă, a mrejei/ cursei) pare edulcorată, prin transferul asupra naturii al atmosferei sentimentale, cum ar fi în aceste versuri manuscrise din Povestea teiului (M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 25):

Gându-i prins parcă-ntr-o mreajă
Parcă sună în urechi
Sub cel teiu înalt şi vechi
Lin vuia isvoru-n vrajă

Ca din vis deodat răsare
Şi privind cu ochi-n lături
Pe-un băet văzu alături
Pe-un cal negru stând călare

Ochii mari şi negri … ~
Faţa-i albă ca şi moartă
Flori de teiu în păru-i poartă
Şi la şold un corn de-argint

Şi de o dată blând şi drag
Tânguiosul corn răsună
Pe când ese dulcea lună
Dintr-o rarişte de fag

Prin uşorul văl al ceţii
Luna-n ceruri stă de strajă
Iar isvoarele în vrajă
Povestesc singurătăţii

Şi cu sine stă de sfaturi
Sub cel teiu bătut de vânt
Cu-a lui flori pân în pământ
Şi cu ramurile-n laturi

Şi de o dat privind în lături
Ca din visuri ea răsare
Vede-un tânăr ce călare
Pe-un cal negru merge-alături

Şi prin şoaptele pădurii
Să te strâng să te desmierd
Al meu suflet să mi-l pierd
Mistuit de focul gurii.

[5] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/06/05/dubla-ereditate-eminesciana/. Între timp, am comentat Luceafărul integral, în 2014, și am aprofundat semnificațiile (https://www.teologiepentruazi.ro/tag/luceafarul/). De aceea, astăzi am o perspectivă mai nuanțată în comparație cu cea expusă în articolul din 2007.

Erudiția lui Creangă [1]

Am vorbit, într-un articol recent[1], despre tradiția românească veche a prozei poetice, din care a descins Ion Creangă. El putea găsi modele esențiale la Varlaam, Dosoftei, Neculce și Cantemir, alături de Scriptură.

Călinescu îl numise odinioară, pe Creangă, un mare erudit, dar socotea că este astfel „în materie de știință și literatură rurală”, scoțându-și citatele „din tradiția orală”[2].

Însă admirația pe care o stârnesc operele lui Creangă nu provine numai din valorificarea unui fond oral sau popular.

Despre înrudirea artei literare a lui Creangă cu cea a vechilor noștri cronicari – cu a lui Neculce, îndeosebi – s-a mai spus câte ceva, în trecut. Iorgu Iordan, spre exemplu, a observat existența unor apropieri interesante între Creangă și Neculce, însă a tras niște concluzii mai mult decât ciudate (pentru mine), dar în spiritul epocii în care a scris, reducând totul la același numitor comun al vorbirii populare.

Eu cred mai degrabă că avem de-a face cu o certă influență literară.

Nu am acum timpul necesar pentru o analiză detaliată, așa cum mi-aș dori, însă vreau să dau la iveală câteva fragmente din Letopisețul  lui Neculce, care mie mi se par grăitoare pentru a putea stabili o conexiune veridică între arta narativă a lui Neculce și ceea ce publicul cunoaște mult mai bine din poveștile, basmele și Amintirile lui Creangă:

„Și la ieșitul din curtea domnească, Dumitrașco-vodă arăta fantezie, de dzicè surleli și trâmbițeli și bătè dobeli. Dar năroadele tot îl suduiè și-l hitcăiè și arunca cu pietri și cu lemne după dânsul. Și cu această cinste frumoasă au ieșit Dumitrașco-vodă din Moldova”[3].

„Așijdere tâmplatu-s-au și alt grec la mazilia lui Antonie-vodă Rusăt, anume Palaloga, de l-au luat cu pielea gol din feredeu și pre acela, de să pomenește pănă astădzi”[4].

„Așè socotescu eu cu firea mè această proastă: când a vrè Dumnedzeu să facă să nu fie rugină pe fier, și turci în Țarigrad să nu fie, și lupii să nu mănânce oile în lume, atunce poate nu vor fi nici greci în Moldova și în Țara Muntenească, nici or fi boieri, nici or putè mânca aceste doao țări, cum le mănâncă. Iar alt leac n-au rămas cu condeiul meu să mai pomenescu, ca să pot gâci. Focul îl stângi, apa o iezăști și o abați pe altă parte, vântul când bate, te dai în lături, într-un adăpost și te odihnești, soarele întră în nour, noaptea cu întunericul trece și să face iar lumină, iar la grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnedzău”[5].

„Cantemir-vodă și Cupăreștii s-au mai apucat și de alt danțu asupra muntenilor, și muntenii asupra lor. Țineți-vă, săracelor țări, dacă sunteți putincioase, de acmu să biruiți nevoile din pizmele vechi la ce [la care] s-au început să să lucredze! […] Dece știu c-au isprăvit Cantemir-vodă bine!”[6].

„Să lăsăm cele streine, să vinim iar la Moldova”[7].

„Iar când au fost marți dimineața, turcii s-au strânsu toți departe, și acolo ș-au făcut meteredzu, și s-au așădzat toate pușcile. Și au început a să bate prè vrăjmaș, cât întunecasă lumea, de nu să vedè omŭ cu om, și să vedè numai para cum ieșiè din pușci. Ca cum ar arde unŭ stuhŭ mare, trestie, pe niște vânt mare, așè să vedè focul ieșind din pusci. Numai ce voiu să dzic, poate-fi [că] Dumnezdzeu ferește la războiu, că dintr-o 1000 de sinețe abiè să tâmplă de lovește unŭ omŭ. Că de ar fi nemerit cât focŭ slobodziè, n-ar fi mai rămas nici la turci, nici la moscali omŭ de poveste. După cum dzice un cuvânt Miron logofătul: «Mare este omul, iar la războiu prè mică-i este ținta» [Creangă ar fi spus: «Vorba ceea»]”[8].

„Iară când mi-am luat dzioa bună de la Harcov, de m-am despărțit, mult mă îmbiè să mai ședzŭ, și multe să adeveriè să-m[i] dè, și să-mi isprăvască și de la împăratul mare milă. Și când mi-a hi voia, el să-mi isprăvască. Dar eu eramŭ bucuros c-au venit acela ceas, de-am găsit vreme să ies dintr-acel norod… […]

Ce, fraților moldoveni, rogu-vă să luați aminte, să vă învățați și să vă păziți. […] Nădejdea domnului [în domn] este ca săninul ceriului și ca încetul mării; acmu este senin și să face nour, acmu este mare lină și să face fortună.

Acmu să lăsăm cele streine…și iar să ne întoarcem a scrie…de țara noastră”[9].

Întorsăturile de frază și de logică, fraza ritmată și uneori rimată, tiparul retoric în tușă moralistă, ironia exprimată în expresii întortocheate și grele de sensuri, care necesită tâlcuire, formulările poetice/ metaforice, adresarea directă către cititor, rememorarea obiectivă, dar cu amprentă personală de neșters, notarea lapidară dar concretă a reacțiilor pentru construirea unor linii psihologice etc., toate acestea le regăsim aidoma și la Creangă.

Moldova și războaiele lui Creangă sunt Humuleștii cu împrejurimile lor și întâmplările copilăriei lui, nu lipsită, nici aceasta, de bătăliile ei, unele câștigate de erou, altele nu.

Cum se întorc Grigore Ureche sau Ion Neculce la a scrie despre Moldova, iar nu despre „cele streine” – „Ci de acestea destulu-i, ci la ale noastre să ne întoarcem[10] ; „Acmu să lăsăm cele streine…și iar să ne întoarcem a scrie…de țara noastră”[11] –, așa se întoarce Creangă la Humuleștii copilăriei: „Mai bine să ne căutăm de ale noastre. […] Hai mai bine despre copilărie să povestim […] Dar ce-mi bat eu capul cu craii și cu împărații, și nu-mi caut de copilăria petrecută în Humulești și de nevoile mele?”[12].

„Nevoile și neamul”, vorba lui Eminescu (Scrisoarea III)…

Când Creangă începe astfel basmul: „amu cică era odată într-o țară un craiu” (Povestea lui Harap-Alb), el folosește crai pentru împărat precum Neculce, alternând în text cele două sinonime.

Iar când ajunge să se gândească la ruina lucrurilor și îl cuprinde melancolia, Creangă îi opune datoria de a rememora și de a scrie, precum cronicarul:

„Iar deasupra Condrenilor, pe vârful unui deal nalt și plin de tihărăi, se află vestita Cetatea Neamțului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie și străjuită de ceucele și vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa.

Dar asta nu mă privește pe mine, băiet din Humulești. Eu am altă treabă de făcut; vreau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot”[13].

Aceasta este o adevărată conștiință de scriitor: nu contează dacă locurile în care a trăit se vor nărui, cândva, precum Cetatea Neamțului ori precum Babilonul de odinioară, pentru că toate sunt deșertăciune, ci – poate cu atât mai mult – el are datoria să noteze o experiență de viață și o pagină de istorie a locurilor natale, cu prezentul și sociologia ei.

La Ion Neculce, privirea retrospectivă născuse același tip de cugetare prospectivă:

„Deci stă de atunce Hotinul, așè îngăimat, păn-acmu. Vârtos șede. Nu știu de acmu înainte ce a vrè Dumnedzău să mai lucredzi [să mai lucreze]. Mai sta-o-a, au ba, au poate și câtă țară au mai rămas, să o iei? Va arăta vremea viitoare, cine a agiunge să trăiască”[14].

Neculce avea aceeași atitudine ca mai târziu Creangă: neprevenit asupra viitorului, el trebuia totuși să lase mărturie. Cele ce vor mai fi le vor vedea cei ce vor veni.

În mod neașteptat, aceeași conștiință scriitoricească a lui Creangă se exprimă nu numai în Amintiri, ci și în basme:

„Așa și Harap-Alb și cu ai săi; poate-or izbuti să ieie fata împăratului Roș, poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte și, mai la urmă, cum le-o fi norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog să ascultați”[15].

„Ce-mi pasă mie?” afirmă contrariul a ceea ce pare la prima vedere. Și anume: viitorul e în mâna lui Dumnezeu, nu în puterea noastră. Noi suntem datori să facem ceea ce avem de făcut.

Atât în Amintiri, cât și în povestiri și basme – dar și în cronicile celor mai vechi –, important nu e succesul sau eșecul eroului, dacă moare sau dacă trăiește, ci ca să înțelegem, autorul și noi, rostul vieții, rostul istoriei, rostul lumii. Ce se va întâmpla în viitor cu lumea noastră nu e problema noastră, are Dumnezeu grijă de ea și vor vedea cei care vor trăi atunci…


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/26/poezia-prozei-lui-ion-creanga/.

[2] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție nouă, revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 487.

[3] Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită și glosar de Iorgu Iordan, Ed. Minerva, București, 1980, p. 82. [4] Idem, p. 83. [5] Ibidem.

[6] Idem, p. 102. A se vedea și articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/03/23/o-ironie-biblica/.

[7] Idem, p. 143. [8] Idem, p. 215. [9] Idem, p. 232.

[10] Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1987, p. 23.

[11] Ion Neculce, op. cit., p. 232.

[12] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 166, 171, 193. [13] Idem, p. 192.

Ne amintește de Miron Costin: „Eu voi da seama de ale méle, câte scriu”, cfLetopisețul Țărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, ediție de P. P. Panaitescu, Ed. Minerva, București, 1979, p. 191.

Deși e o diferență semantică între „a-și da sama” și „a da seama”, cred totuși că se poate face o apropiere în ce privește conștiința pe care o au cei doi atunci când scriu.

[14] Ion Neculce, op. cit., p. 259.

[15] Ion Creangă, op. cit., p. 113.

Eminescu: între modernitate și tradiție [138]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

O alegorie similară (construită după tiparul cărților populare etice) se află în poemul În vremi de mult trecute, în care „un împărat prea mare” își trimite fiul și unicul moștenitor la „un bătrân mag” din muntele Pion, pentru a primi de la el învățătura adevărată, pentru că „Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,/ Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg –/ Să vadă-n cartea lumii un înțeles deschis,/ Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis”.

Magul îi devine pedagog și îl învață să se păzească de „a pierzărilor cale și neademenit/ De-un înger cu ochi verzi cu trăsurile pale,/ Ce lumii aduce durere și jale”, care este Moartea, și de către care „adânc ești iubit”.

Aceasta, însă, „e un înger palid cu lungi aripi și negre”, care cu „amoru-i stinge sisteme-ntegre, /…/ Seducător trimite plăcerile alegre/ Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărâmat”.

Nu exclud o intenționată sinonimie alegorică între „Moartea-înger palid cu lungi aripi și negre” și femeie, dacă ne gândim că „moartea însăși e /…/ un vistiernic de vieți” (Cu mâne zilele-ți adaogi), iar – înțeles cu sau fără ironie – „plodirea este rolul femeii pe pământ” (Femeia?… măr de ceartă). În manuscris nota: „Tu femee vis de foc/ Ești al morții crud proroc?”[1]. Semnificațiile pot fi profunde, de vreme ce poetul poate afirma, la un moment dat, că numai Dumnezeu, „El singur știe taina naturii ș-a femeii”[2].

În ciuda sfaturilor sale, fiul de împărat se îndrăgostește. Se retrage deci în sihăstrie și „se chinuiește în rugăciuni, asceze /…/ gândind la Dumnezeu /…/ Ca să domini în tine ispita, geniul rău!”.

Prințul călugărit nu reușește să-și înfrângă însă gândul iubirii: „Ispită neagră dânsa? un geniu rău, o, nu e!/ Răspunde trist și dulce fantasticul ascet /…/ De-aș spune numai chipul cum privirilor mele/ S-arată – n-ai mai crede că-i geniu infernal”. Nu-și află liniștea nici „în muri de mănăstire”, nici în „țărmuri sterpi de mare”, căci „lumea cu-a ei visuri gândirea i-au supus”. Atunci:

Magul își răzgândește-a călugărului soarte!
„E-aievea acea ființă, visele-ți nu te mint,
Dar nu-i aci în lume… E sufletu-unei moarte,
Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind.

Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
Și idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,
Dar nu aici. – Aicea de viață n-are parte;
Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe”.

„Lumea unde trăiește mai departe” este cea de din-colo de hotarele acestei vieți.

Un ecou tulburător cred că se poate desprinde din felul cum suferința poetului și meditația profundă asupra morții au determinat ca scene funerare să fie propulsate în fundalul cosmic, ca în următoarele versuri, unde sugestiile thanatice sunt evidente:

Luna iese dintre codri, noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăvește umbre negre peste giulgiuri de zăpadă
Și mereu ea le lungește și suind pe cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă e cu ceară învăscută;

Și cu neguri îmbrăcate-s lan, dumbravă și pădure,
Stele galben tremurânde mișcă-n negurile sure,
Intră-n domele de nouri argintii multicoloane,
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci și moi icoane

Împle văile de lacrimi de-un sclipet împrăștiet
Când în cârduri cuvioase sus pe cer se mișcă-ncet.

(Călin Nebunul)

Cu varianta:

Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.

Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.

(Luna iese dintre codri)

În Făt-Frumos din lacrimă, „răsărea dintre stânci bătrâne luna cea palidă ca fața unei fete moarte”[3].


[1] M. Eminescu, Opere, V, ed. Perpessicius, op. cit.,  p. 638.

[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit.,  p. 75.

[3] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 18.

Am reținut o frază…

…de la Camil Petrescu, pe care acesta o scria prin 1931: „Ca să merg pe stradă, trebuie să cheltuiesc un capital de energie și atenție cu care alții pot ceti un volum”. Un volum gros, zic eu…

E o realitate pe care o simt pe pielea mea de ani de zile, nici nu mai pot spune de când, cu precizie. E o realitate dureroasă din punct de vedere fizic, pentru că oboseala mentală/ intelectuală te face să te simți că și când ai purta un trup de elefant. Dar mai ales e o realitate dureroasă din punct de vedere psihic, pentru că nimeni nu te crede și nu te înțelege.

Oamenii (chiar intelectuali fiind ei) înțeleg oboseala ca pe rezultatul unei munci intense într-o anumită zi sau într-o perioadă de timp care…se termină la un moment dat, urmată fiind de o altă perioadă, de relaxare. Și, mai ales, înțeleg oboseala ca fiind urmarea unei trude trupești ori a unui efort intelectual de memorare, de reproducere ori de colaționare de texte sau informații diverse.

Sunt infim de puțini cei  care au idee despre ce înseamnă oboseala născută de reflecția îndelungată, de obligarea un timp îndelungat sau la nesfârșit a creierului să…judece singur, să gândească în paradigme pe care le descoperă și care nu i-au fost oferite de-a gata.

Numai când ajungi să faci o experiență de genul acesta înțelegi ce înseamnă, în mod practic, faptul că creierul coordonează toate activitățile din organism, atunci când bagi de seamă ce corvoadă a devenit să…mergi pe stradă…

Firește, poate oricând cineva (chiar și cu pretenții intelectuale, nu mai vorbesc de cei fără nicio experiență în câmpul muncii cu…creierul) să te întrebe ce legătură are oboseala mentală cu mersul pe stradă, că doar mergi cu picioarele, nu mergi în cap…

Și nu ai ce să-i răspunzi pentru că orice i-ai spune va crede că e un moft, că te victimizezi, că vrei să fii compătimit(ă). De ce? Pentru că el nu întrevede câtuși de puțin ce poate să însemne oboseala extremă de genul acesta, care nu te lasă nici să dormi, nici să mergi pe stradă, care te face de multe ori să uiți vocabularul elementar…

Intelectualii care nu știu despre ce vorbesc acum sunt oameni cu mintea odihnită, care au ceva exerciții la activ, dar care nu s-au spetit cu munca și, mai ales, cu gândirea. Pentru că poți să faci muncă intelectuală și fără să gândești prea mult…oricât ar părea de paradoxal.

Page 1 of 2053

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén