Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Mântuirea este eclesială (conferință online)

146. Mantuirea este eclesiala

Pagina sursă a cărții.

E a doua mea conferință online. Prima se numește Despre nimic.

Ecclisiastis

Ecclisiastis

Pagina sursă a cărții.

Epilog la lumea veche, vol. I. 5. Emil Botta

Epilog la lumea veche, I. 5 Emil Botta

Pagina sursă a cărții.

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică la Duminica a 32-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

duminica trecută v-am predicat despre recunoștință[2]. Despre virtutea recunoștinței, care înseamnă să conștientizezi faptul că în toate ale tale ai fost ajutat de Dumnezeu și de mulți oameni și să fii mulțumitor pentru acest lucru.

Astăzi însă vă voi predica despre reala și dinamica convertire la viața cu Dumnezeu, la viața Bisericii. Pentru că Evanghelia de azi [Lc. 19, 1-10], pe care ați ascultat-o la Dumnezeiasca Liturghie, ne-a vorbit tuturor despre convertirea Sfântului Apostol Zacheos [Ζακχαῖος] [Lc. 19, 2, BYZ], pe care Biserica îl pomenește pe 20 aprilie[3]. Și care, mai apoi, a fost ucenicul Sfântului Apostol Petros, care l-a și hirotonit Episcop de Chesaria [Καισάρεια][4]. E vorba de Chesaria Palestinei (în limba română e cunoscută forma Cezareea) și nu de Chesaria Cappadociei. Iar Sfântul Zacheos a fost primul Episcop al Chesariei Palestinei[5].

Și convertirea sa e paradigmatică pentru noi. Pentru că, în funcție de ea, noi putem înțelege dacă am trăit vreodată vreo convertire. Sau dacă convertirea noastră a fost una reală.

– Ce înseamnă a trăi o convertire?

– A trăi o schimbare radicală a vieții noastre. Adică, până mai ieri, noi eram într-un fel, eram oameni păcătoși, nu veneam la Biserică, nu doream voia lui Dumnezeu, dar, din cauza unui eveniment convertitor, mai apoi am devenit niște oameni cu totul altfel, care am început să facem opusul celor de dinainte. Adică să fim oameni ai credinței și ai faptelor bune.

– Ce înseamnă eveniment convertitor?

– Înseamnă o vedenie, o minune, o luminare de la Dumnezeu, o fulgerătoare înțelegere și recunoaștere de sine.

Pentru Sfântul Apostol Pavlos, spre exemplu, evenimentul convertitor a fost o vedenie. El L-a văzut în vedenie tocmai pe Cel pe care Îl prigonea: pe Iisus Hristos, Domnul nostru [F. Ap. 9, 3-6]. Și văzându-L în mod extatic, Pavlos și-a dat seama că El e Domnul și Stăpânul vieții sale.

Sfântul Apostol Petros, după ce se leapădă de Domnul, s-a convertit datorită împlinirii profeției Domnului. Căci atunci când a cântat cocoșul, el și-a adus aminte de cuvintele Domnului [Mt. 26, 74-75] „și ieșind afară, a plâns cu amar [ἔκλαυσεν πικρῶς]” [Mt. 26, 75, BYZ].

Sfânta Maria Egipteanca s-a convertit din cauză că a simțit puterea lui Dumnezeu, care nu a lăsat-o să intre în Biserică. Însă când harul lui Dumnezeu a luminat-o și a înțeles că păcatele ei sunt cauza pentru care nu e lăsată de Dumnezeu să intre în Biserică, atunci a început să plângă și să se roage Născătoarei de Dumnezeu și astfel a putut să intre în Biserică și să sărute Sfânta Cruce a Domnului[6].

Tot slava lui Dumnezeu am simțit-o și eu atunci când m-am convertit la viața Bisericii. Am simțit-o în interiorul entuziasmului românilor care cereau libertate. Pentru că mulțimea de oameni, care ieșise pe străzi la Revoluția română din decembrie 1989, entuziasmul lor, fericirea lor, frățietatea de care dădeau dovadă atunci, mi-au revelat faptul că ei, cu toții, sunt conduși și uniți de Cineva mai presus de ei, de Dumnezeu. Și atunci credința s-a aprins în mine deodată, pentru că am înțeles că Dumnezeu e Cel care ne adună, ne unește și ne face atât de bucuroși și atât de neînfricați în fața morții. Și am înțeles că El e Domnul tuturor, pentru că ne-a umplut pe noi de bucuria Lui.

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul a fost convertit de Sfântul Apostol Pavlos, de predica și de minunile sale, un lucru hotărâtor constituindu-l eclipsa de soare, de 3 ore, de la răstignirea Domnului. Pe care el a trăit-o pe când era în Egipt, moment în care, insuflat de Dumnezeu, a spus: „Sau Dumnezeu, Ziditorul întregii lumi, pătimește sau lumea aceasta văzută se sfârșește”[7].

Sfânta Maria Magdalini [Μαγδαληνή], cea întocmai cu Sfinții Apostoli, pomenită pe 22 iulie[8], s-a convertit după ce Domnul a scos din ea șapte demoni [Lc. 8, 2]. Pentru că a simțit puterea dumnezeirii Sale care a vindecat-o de demonizare.

Și în fiecare convertire autentică găsim prezența și lucrarea lui Dumnezeu în viața celui care se convertește. Dar, mai mult decât atât, vedem entuziasmul dumnezeiesc al celui care se convertește și schimbarea radicală a vieții lui, pentru că devine un om al cunoașterii teologice și al ascezei ortodoxe.

– Care era patima principală a Sfântului Zacheos înainte de convertirea sa?

– Era iubirea de bani și de avere. Dar când Domnul Se autoinvită în casa lui și stă cu el la masă, atunci Zacheos face o promisiune sfântă Domnului, care este expresia convertirii sale: „Iată, jumătate din averile mele, Doamne, le dau săracilor [Ἰδού, τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου, Κύριε, δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă cuiva ceva am smuls, îi dau înapoi împătrit [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα, ἀποδίδωμι τετραπλοῦν]” [Lc. 19, 8, BYZ].

– Și cum smulgea bani Zacheos, de la alții?

– Datorită profesiei sale, dar în mod fraudulos. Profesie despre care ne vorbește Lucas în 19, 2: „era întâiul-între-vameși și el era bogat [ἦν ἀρχιτελώνης, καὶ οὗτος ἦν πλούσιος]”. Și dacă erai șeful vameșilor în Imperiul roman, dar erai evreu, atunci conlucrai cu dușmanul, cu ocupantul, la sărăcirea propriului tău popor. Căci de aceea era bogat Zacheos: pentru că lua mită, îi jefuia pe oameni, era nedrept.

Și pentru că îi plăceau banii…atunci când L-a întâlnit pe Domnul și s-a convertit datorită Lui, primul lucru la care umblă, pe care îl schimbă, e patima lui de căpătâi, cea care îl robea cu adevărat: iubirea de bani. Căci din avar a devenit, deodată, milostiv, pentru că a primit putere de la Dumnezeu ca să se dezlipească de avuția lui.

Căci așa arată adevărata convertire: ea e o încredințare absolută de existența lui Dumnezeu și, în același timp, o primire de putere de la El pentru a ne lupta cu patimile din noi.

Pentru că credința se transformă imediat în fapte, e o schimbare radicală a vieții și nu doar o simplă „încredere” în Dumnezeu, fără urmări vizibile în viața noastră.

Sfântul Apostol Pavlos a uitat lupta cu Biserica atunci când L-a văzut pe Domnul și a început cunoașterea Lui și schimbarea după voia Lui și predicarea Lui în toată lumea.

Sfântul Apostol Petros a plâns cu amar toată viața lui și L-a predicat pe Domnul peste tot, până când a fost răstignit pe cruce, și atunci a cerut să fie răstignit cu capul în jos, pentru ca să nu fie răstignirea sa după chipul răstignirii Domnului[9].

Pe Sfântul Augustinus de Hippo l-au convertit predicile Sfântului Ambrosius al Milanului și Viața Sfântului Antonios cel Mare, fiind hotărâtor pasajul de la Rom. 13, 12-14, pe care l-a simțit ca scris pentru sine[10]. Și toată viața lui a fost o cunoaștere fără de sfârșit a Scripturii și o comentare a ei, pentru că teologia a devenit una cu viața lui.

Și dacă am citi, pe fiecare zi, Viețile Sfinților, dacă am traduce mereu noi și noi Vieți de Sfinți ai lui Dumnezeu, am vedea că Dumnezeu e prezent în fiecare viață în parte, pentru că El i-a sprijinit și luminat și întărit pe fiecare în parte. Însă El și pe noi ne sprijină, ne luminează și ne întărește în toate ale vieții noastre, dacă trăim după voia Lui.

Căci Dumnezeu Se autoinvită în viața fiecăruia dintre noi, pentru că dorește să locuiască cu fiecare dintre noi în parte și cu toți la un loc, aici, în Biserica Sa.

Iar Zacheos putea să Îl primească pe Domnul, să vorbească și să mănânce cu El, după cum au făcut și alții, dar fără să se schimbe interior. Însă el a fost atins de slava Lui în sufletul său și făgăduința sa a fost începutul vieții sale duhovnicești. Pentru că ceea ce a promis, el a și făcut. Și Domnul, știind că e adevărată convertirea lui și promisiunea sa, tocmai de aceea a spus cu bucurie mare: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο], căci și acesta este fiul lui Avraam [καθότι καὶ αὐτὸς υἱὸς Ἀβραάμ ἐστιν]. Căci Fiului omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut [Ἦλθεν γὰρ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 9-10, BYZ].

– De ce s-a mântuit casa lui Zacheos, dacă s-a convertit Zacheos?

– Pentru că Domnul a profețit acum ceea ce va face Zacheos. În entuziasmul său dumnezeiesc, în entuziasmul sfânt al convertirii lui, el va face din toți membrii casei lui niște creștini. Pentru că e de ajuns să fie un adevărat convertit într-o casă, ca el să lucreze convertirea tuturor celor din casa sa.

Și, iată, Domnul ne spune lucruri mari și importante despre convertire prin exemplul Sfântului Zacheos! El ne spune că adevărata convertire e plină de încredere și de entuziasm dumnezeiesc, că ea înseamnă o schimbare radicală a vieții noastre, și că noi, cei credincioși, vom lupta toată viața noastră împotriva păcatelor neștiinței noastre și vom face din viața noastră o viață a mărturisirii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu ne încredințează despre existența și slava Lui, ne umple de slava Lui și ne poartă de grijă tot timpul, pentru ca reala noastră convertire să crească aidoma unui copac. Și ea să hrănească cu roadele ei pe mulți alții.

Pentru că cel schimbat de Dumnezeu în mod dumnezeiește poate să vorbească în mod credibil despre schimbare, despre convertire. Cel care e plin de slava lui Dumnezeu zidește mereu Biserica prin fapte bune și prin slujirea Lui, pentru că Dumnezeu e cu el.

Și când vorbește despre viața cu Dumnezeu, nu vorbește despre o poveste auzită de la alții, ci vorbește despre însăși viața lui. Pentru că viața lui e o viață cu Dumnezeu.

Ce am schimbat noi în viața noastră? Am fost vreodată altcumva decât acum? Ne-a schimbat vreodată Dumnezeu cu schimbare dumnezeiască? Dacă nu, de ce credeți că nu v-a schimbat și nu vă schimbă Dumnezeu în fiecare zi?

Și cum nu ne schimbă Dumnezeu în fiecare zi, când El e iubire veșnică negrăită și desăvârșită, începutul a toată iubirea și comuniunea din lume? Cum nu ne schimbă cuvintele Lui și prezența Lui cu noi, în Biserica Sa, când El e foc curățitor, luminător și sfințitor pentru tot cel credincios?

Cum să nu ne schimbe Dumnezeu, când El e singurul care schimbă și mișcă întreaga creație și îi scoate pe toți Sfinții Lui în extazul cel veșnic al vederii Sale?

Însă necovertirea noastră, a multora dintre noi, nu e din cauza lui Dumnezeu…ci e din cauza comodității noastre vicioase. Pentru că ne plac patimile noastre, tabieturile noastre puerile, ne plac trendurile noastre, ne plac propriile noastre mojicii. Nu suntem mereu alții, nu-L iubim pe Dumnezeu, nu-l vrem pe aproapele, nu vedem Biserica cu ochi buni și blânzi pentru că nu vrem să fim scoși din viciile noastre. Ne place să mințim și să ne mințim, ne place să pozăm în „sfinți”, ne place să urâm, să invidiem, să stăm degeaba.

Și dacă, totuși, undeva, cândva, a fost o mică convertire a noastră, o schimbare anume, ea a fost un foc de paie, pentru că, începând să ne rugăm, să citim, să postim, să facem unele fapte bune, am crezut că e de ajuns și…ne-am oprit.

Însă, când escaladezi un munte, dacă te oprești…ai să cazi în prăpastie. Escaladarea cere neoprire. La fel, viața creștină cere neoprire. Pentru că viața creștină nu e „o perioadă de fapte bune, după care ne culcăm pe o ureche”. Viața creștină nu este „o întrecere cu alții, după care, ne trece cheful și nu mai venim la Biserică”. Viața creștină nu e „o răfuială cu cei din Biserică și nici cu cei din afara Bisericii, după care ajungem să negăm lucrurile în care credem”. Ci viața Bisericii e viața noastră de zi cu zi, pe care ne străduim să o facem a noastră, să fie una cu noi.

Căci nu Biserica trebuie să se schimbe pentru noi, ci noi trebuie să ne schimbăm pentru Biserică. Convertirea noastră înseamnă schimbarea noastră la viața Bisericii. Până mai ieri nu eram credincioși, acum, de când suntem credincioși, trebuie să fim tot mai mult așa cum ne învață Biserica. Căci ea e mama noastră duhovnicească, ea e învățătoarea noastră cea sfântă, iar noi trebuie să ne facem tot mai mult fiii ei cei sfinți și cuminți, cei buni și iubitori.

Căci dacă nu ne sfințim viața în Biserică, atunci suntem fii nelegitimi și nu adevărați.

Da, nu ne schimbăm, pentru că ne place cum suntem! Nu ne schimbăm pentru că credem că nu avem nimic de schimbat. Nu ne schimbăm pentru că ne e frică să ne uităm în noi înșine și să îi privim pe cei care am ajuns.

Căci unii eram noi când eram mici, când eram copii și nu ne păsa de nimic, alții am fost în adolescență, când am cunoscut păcatul clocotind în noi, alții am fost la tinerețe, când am început să învățăm compromisurile. Viața ne-a învățat că nu sunt toate pictate în roz. Ne-am dat cu capul de pragul de sus al ușii. Am văzut răutatea din noi și din alții. Colții invidiei ne-au strălucit morbid în față. Am cunoscut tristețea, dezamăgirea, deznădejdea…

Ceea ce noi numim maturitate nu înseamnă numai înțelepciune pură, curată, ci o înțelepciune amară, o înțelepciune învățată suferind și pierzând, fiind dezamăgiți și dezamăgind pe alții.

Ne-am schimbat! Ne-am schimbat mult. Uneori ne privim pe noi înșine ca pe niște străini. Pentru că una am visat și alta am ajuns. Vedem în noi lucruri care nu ne plac. Viața noastră, ea însăși, e o hartă cu cetăți de bucurie și cu cetăți de amărăciune. Cetățile noastre de bucurie sunt lucrurile de care ne bucurăm, cu care ne simțim demni, iar cetățile noastre de amărăciune sunt patimile, păcatele, micimile de suflet, neiertările noastre, neiubirile noastre, nesimțirile noastre.

Da, noi suntem alții! Dar, cel mai adesea, suntem cei de care nu ne bucurăm. Pe care nu îi iubim. Pentru că ajungem să nu ne mai iubim și să nu ne mai prețuim și să nu ne mai suportăm.

De ce? Pentru că noi am ajuns…niște epave. Niște dărâmături. Frumusețea noastră interioară am făcut-o trecut și ne bălăcim în propria noastră infatuare.

Tocmai de aceea, cu toții, avem nevoie de convertire, de convertire continuă. Pentru că adevărata convertire e o continuă convertire. Adevărata convertire înseamnă smerenia de a recunoaște că ai mereu nevoie de schimbare. Și după cum anotimpurile se schimbă unul pe altul, și noi suntem chemați ca zilnic să lepădăm răul din noi și să ne umplem de binele lui Dumnezeu.

Gerul e însoțit de ninsoare. Zăpada începe să se topească. Primăvara vine în viața noastră ca o îndulcire a iernii, pentru ca să se transforme, pe fiecare zi, într-o acoperire a noastră cu soare și cu căldura lui.

La fel e și convertirea reală! E o ieșire din ger la dulcea primăvară a harului. Și pe cât ne facem primăvară, pe atât ne umplem de căldura verii. Pentru că noi creștem în convertirea noastră pe măsură ce ne umplem de dragostea de Dumnezeu și de oameni. Și numai dragostea lui Dumnezeu e aceea care topește gheața urii, a invidiei, a curviei, a nesimțirii din noi.

Căci El, în noi, e începutul, cuprinsul și plinirea vieții noastre. Pentru că viața noastră duhovnicească nu are sfârșit, dar are un început. Botezul Bisericii e începutul vieții noastre cerești, iar convertirea continuă la Dumnezeu, întoarcerea continuă spre El, e clocotul vieții noastre duhovnicești.

Ce credeți, va observa cineva că Îi slujiți lui Dumnezeu, dacă vă veți manifesta tot timpul creștinește? Va observa cineva dacă vă manifestați ostentativ creștinește sau smerit creștinește? Va observa cineva că postiți, că vă rugați, că mergeți la Biserică, că citiți teologia Bisericii, că sunteți milostivi și iertători, dacă toată ziua numai asta faceți?

Căci cei care vor „să se îndreptățească” pentru că nu sunt credincioși sau nu sunt ortodocși, se compară numai cu cei care…nu prea trăiesc ortodox. Dar nu vor să se compare și cu Sfinții lui Dumnezeu. Căci dacă te compari cu Sfinții Lui…îți trece cheful de „întreceri” ascetice, teologice sau factuale.

Iar eu vă chem să urmăm Domnului și Sfinților Lui și nu ortodocșilor care nu știu de ce sunt ortodocși! Și când vorbesc de teologia Bisericii și vă invit la a o cunoaște, eu nu mă refer la orice lucru scris de oricare teolog al Bisericii, ci mă refer la Scriptură, la Sfinții, la dogmele, la canoanele, la cultul Bisericii, la teologia scrisă de profunzii trăitori ai Bisericii.

Pentru că există teologi ortodocși, paradoxal, care neagă istoria și Tradiția Bisericii, care neagă Sfinții Bisericii. Căci, influențați de diverși eterodocși, ne „rescriu” istoria și teologia Bisericii.

Însă un adevărat convertit la viața Bisericii nu neagă ceea ce nu înțelege, nu neagă ceea ce îl depășește, nu neagă istoria și Tradiția Sfântă a Bisericii, ci el se smerește și mărturisește că nu știe ce să spună.

Și nu e nicio rușine să spui că nu înțelegi ceva din Scriptură, de la vreun Sfânt Părinte al Bisericii, că nu știi ce să spui despre un anumit eveniment istoric al Bisericii!  E normal să fie așa! Pentru că viața și teologia Bisericii sunt adânc de taină. Și sunt enorm de multe lucrurile pe care nu le știm.

Ci o mare rușine este să nu știi ceva anume…și, totuși, să te pronunți în acea chestiune, cu toate că tu știi că nu ai habar de ea.

O mare și nespusă rușine este să negi cu bună știință un amănunt al Tradiției, pentru ca nu cumva să te faci „de rușine” în fața altora care și ei disprețuiesc Tradiția Bisericii.

Și subliniez toate acestea, pentru că realul convertit nu vrea „să schimbe” ceva în Biserică, ci el vrea să se schimbe potrivit vieții Bisericii și teologiei ei.

Realul convertit nu e „un reformator” al Bisericii și nici „un inițiator de nouă grupare religioasă”. Ci realul convertit la viața Bisericii e avid să cunoască tot mai mult teologia și istoria Bisericii și să se armonizeze interior, în mod desăvârșit, cu ritmul liturgic și existențial al Bisericii.

Așadar, realul convertit la credința ortodoxă nu pierde timpul cu cancanuri, ci se ocupă cu teologia Bisericii, nu se crede „mântuit”, nu se crede „nepătimaș”, nu se crede „atotștiutor”, nu se crede „unicul credincios” al Bisericii, nu se crede „singur” în Biserică, nu crede că Biserica este „numai a lui” și nu vrea să facă Biserica „după chipul lui”. Ci el vrea tot timpul să învețe, să se schimbe, să iubească tot ce e bun și frumos și adevărat în Biserică și în lume, să comunice, să afle, să trăiască, să fie…un credincios adevărat.

Și, da, realul convertit al Bisericii e un om plin de recunoștință, e un om plin de sensibilitate, e un om al nobleței, al cumsecădeniei, al bucuriei!

El nu trăiește în trecut, ci în prezent. El nu trăiește în iluzii, ci e conștient și de bunele și de relele din Biserică și din lume. El nu e atât de mult dezamăgit de fiecare păcat al altora, pe cât e dezamăgit de păcatele sale. Tocmai de aceea, nu vrea să facă „curățenie” în Biserică, ci în sine însuși, nu „se luptă” cu păcatele altora, ci cu ale sale, nu revendică cine știe ce „drepturi” și „facilități” de la Biserică pentru ca să fie și să trăiască ortodox.

Ci el, realul convertit al Bisericii, e ortodox pentru că a fost schimbat de Dumnezeu cu schimbare dumnezeiască și pentru că mereu îl poartă în slava Lui.

El e ortodox nu pentru că toți ortodocșii sunt „sfinți” și pentru că la noi, în Biserică, nu se fac nedreptăți și prostii cu carul, ci pentru că aceasta e Biserica lui Dumnezeu, așa arată ea, în ea sunt Sfinții și păcătoșii la un loc, și alta mai bună nu există.

El e ortodox pentru că toți oamenii Bisericii au fost și sunt ortodocși și toți Sfinții Lui sunt ortodocși, adică drept-slăvitori și drept-trăitori ai lui Dumnezeu.

El e ortodox pentru că vrea să fie cu Sfinții lui Dumnezeu, acum și pentru toți vecii, și pentru asta își sfințește pe fiecare zi viața, pentru ca să fie propriu vieții veșnice cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui.

Așadar, iubiții mei, convertirea e sinceritate absolută în relația cu Dumnezeu! Pentru că noi suntem credincioși și venim la Biserică și trăim ortodox pentru El și din cauza Lui. Dumnezeu ne-a făcut ortodocși, El ne schimbă zilnic cu schimbare dumnezeiască, dacă greșim cu ceva Lui Îi greșim, dacă ne ridicăm din păcat, ne ridicăm pentru că prindem mâna Lui care ne scoate din valuri, iar dacă stăm, datorită Lui stăm și trăim și suntem, pentru că El e viața și bucuria noastră.

Și toate acestea arată cât de dinamică e viața Bisericii. Cât de dinamică e viața creștinilor adevărați. Pentru că ei, zilnic, sunt în mișcare, în mișcare interioară, slujind lui Dumnezeu și oamenilor.

Să rămânem în dragostea lui Dumnezeu, iubiții mei! Să nu iubim nimic mai mult decât voia Sa și să ne împlinim viața trăind cu El și pentru El! Căci așa vom vedea că bucuria de acum e fără sfârșit. Că pacea de acum e începutul păcii celei veșnice. Că smerenia Lui din noi e începutul veșnicei cutremurări în slava Lui, când vom fi umpluți de vederile Sale cele dumnezeiești.

Pentru că Împărăția Lui e maximul dinamism al întregii creații. Acolo, lauda Lui nu încetează niciodată și vederile Lui cele dumnezeiești sunt veșnice și toți ne învârtim, în dansul veșnic al iubirii dumnezeiești, în slava Lui, împrejurul Treimii celei preasfinte și preadumnezeiești. Căci El, Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, este dorirea întregii creații și slava Lui e hrana, veselia și bucuria noastră cea veșnică.

De aceea, bucuria și dinamismul și dorința de a cunoaște și de a trăi, pe care le avem acum, vor fi desăvârșite în Împărăția Lui, pentru că veșnic ne vom bucura, Îl vom cunoaște, vom trăi comuniunea cu El și ne vom mișca în slava Celui Preaveșnic, a Dumnezeului Atotțiitorul.

Însă începutul e aici, acum! Acolo e plinirea veșnică a lui. Și începutul se numește convertire. Adică să nu mai fii cel de ieri, să nu mai fii un indiferent față de Dumnezeu, ci un slujitor al slavei Sale.

Dumnezeu să ne întărească pe toți, în tot lucrul cel bun, cu harul Său și cu iubirea Sa de oameni! Amin.


[1] Scrisă în dimineața zilei de 18 ianuarie 2017, zi de joi, cu vânt și -6 grade afară, cer înnorat.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/13/predica-la-duminica-a-29-a-dupa-cincizecime-2017/.

[3] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx. [4] Ibidem.

[5] Constituțiile Sfinților Apostoli prin Climis [Κλήμης] [al Romei], VII, 46, în Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. I. Canonul apostolic al primelor secole, Ed. Deisis/ Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 732.

[6] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-01-cv_maria_egipteanca.html.

[7] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/15/sfantul-sfintit-mucenic-dionisie-areopagitul-de-la-parinte-apostolic-la-pseudo-autor-1/.

[8] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/184/sxsaintinfo.aspx.

[9] Idem: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-29-sf_ap_petru.html.

[10] Idem: http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-fericitului-augustin.

Psalmul 88, cf. LXX

1. [Psalmul] înțelegerii lui Etan israilitisul [Αιθαν τῷ Ισραηλίτῃ]

2. Milele [τὰ ἐλέη] Tale, Doamne, întru veac le voi cânta. Întru neam și [în] neam voi vesti adevărul Tău în [cu] gura mea.

3. Că ai zis: „Întru veac mila se va zidi [și] în ceruri se va pregăti adevărul Tău”.

4. „Pus-am făgăduință celor aleși ai Mei, juratu-M-am lui David, robul Meu:

5. Până veacului [întru veac] voi pregăti sămânța ta și voi zidi întru neam și [până în] neam tronul tău”. [Pauză psalmică].

6. Mărturisi-vor cerurile minunile Tale, Doamne, și adevărul Tău în adunarea Sfinților.

7. Că cine în nori va fi asemenea Domnului și cine se va asemăna Domnului în fiii lui Dumnezeu [ἐν υἱοῖς Θεοῦ]?

8. Dumnezeu slăvindu-Se în sfatul Sfinților. Mare și înfricoșător [este] peste toți cei dimprejurul Lui.

9. Doamne, Dumnezeul Puterilor, cine [este] asemenea Ție? Puternic ești Doamne și adevărul Tău [este] împrejurul Tău.

10. Tu stăpânești puterea mării și mișcarea valurilor ei Tu o îmblânzești [καταπραΰνεις].

11. Tu ai smerit ca pe un rănit pe cel mândru și în brațul puterii Tale ai risipit pe vrăjmașii Tăi.

12. Al Tău [ale Tale] sunt cerurile și al Tău este pământul, lumea și deplinătatea ei Tu le-ai întemeiat [τὴν οἰκουμένην καὶ τὸ πλήρωμα αὐτῆς Σὺ ἐθεμελίωσας].

13. Miazănoapte și mările Tu le-ai zidit. Taborul [Θαβωρ] și Ermonul [Ερμων] în numele Tău se vor bucura.

14. Brațul Tău [este] cu putere. Să se întărească mâna Ta [și] să se înalțe dreapta Ta!

15. Dreptatea și judecata [sunt] pregătirea tronului Tău, mila și adevărul va [vor] merge înaintea feței Tale.

16. Fericit [este] poporul care cunoaște strigăt [de bucurie]. Doamne, în lumina feței Tale vor merge

17. și în numele Tău se vor bucura toată ziua și în dreptatea Ta se vor înălța.

18. Că lauda puterii lor Tu ești și în bunăvoirea Ta se va înălța cornul nostru.

19. Că al Domnului [este] ajutorul și al Sfântului lui Israil, Împăratul nostru.

20. Atunci ai grăit în vedenia celor Cuvioși ai Tăi și ai zis: „Pus-am ajutor în[tru] cel tare [și] înălțat-am pe cel ales din poporul Meu.

21. Aflat-am pe David, robul Meu, [și] în uleiul cel sfânt al Meu l-am uns pe el.

22. Căci mâna Mea îi va ajuta lui și brațul Meu îl va birui pe el [καὶ ὁ βραχίων Μου κατισχύσει αὐτόν].

23. Cel vrăjmaș nu va folosi în[tru] el [οὐκ ὠφελήσει ἐχθρὸς ἐν αὐτῷ] și fiul fărădelegii nu va adăuga să facă rău lui.

24. Și voi zdrobi pe vrăjmașii lui de la fața lui și pe cei care îl urăsc pe el îi voi întoarce.

25. Și adevărul Meu și mila Mea [vor fi] cu el și în numele Meu se va înălța cornul lui.

26. Și voi pune în mare mâna lui și în râuri dreapta lui.

27. El Mă va chema pe Mine: «Tatăl meu ești Tu, Dumnezeul meu și apărătorul mântuirii mele».

28. Și Eu cel întâi-născut îl voi pune pe el, cel înalt pe lângă împăraților [împărații] pământului.

29. Întru veac îi voi păzi lui mila Mea și făgăduința Mea cea credincioasă lui.

30. Și voi pune întru veacul veacului sămânța lui și tronul lui ca zilele cerului [καὶ τὸν θρόνον αὐτοῦ ὡς τὰς ἡμέρας τοῦ οὐρανοῦ].

31. [Și] dacă au să lase fiii lui legea Mea și judecăților Mele [după judecățile Mele] nu au să meargă,

32. dacă dreptățile Mele vor spurca și poruncile Mele nu au să le păzească,

33. voi cerceta în toiag fărădelegile lor [ἐπισκέψομαι ἐν ῥάβδῳ τὰς ἀνομίας αὐτῶν] și în bice păcatele lor [καὶ ἐν μάστιξιν τὰς ἁμαρτίας αὐτῶν].

34. Dar mila Mea nu am să o risipesc de la el și nici nu am să fac nedreptate în[tru] adevărul Meu

35. și nici nu am să spurc făgăduința Mea și pe cele care ies din buzele Mele nu am să le lepăd.

36. Odată am jurat în cel Sfânt al Meu. Voi minți lui David?

37. Sămânța lui întru veac va rămâne și tronul lui ca soarele înaintea Mea

38. și ca luna întărită întru veac și martor credincios în cer”. [Pauză psalmică].

39. Dar Tu ai lepădat [Σὺ δὲ ἀπώσω] și ai disprețuit [καὶ ἐξουδένωσας] [și] ai amânat pe unsul/ hristosul Tău [ἀνεβάλου τὸν χριστόν Σου].

40. Ai răsturnat făgăduința robului Tău, spurcat-ai întru [pe] pământ sfințirea lui.

41. Dărâmat-ai toate gardurile lui, pus-ai frică [peste] fortărețele lui.

42. Jefuitu-l-au pe el toți cei care merg pe cale [și] s-a făcut ocară vecinilor lui.

43. Înălțat-ai dreapta vrăjmașilor lui [și] i-ai veselit pe toți vrăjmașii lui.

44. Întors-ai ajutorul sabiei lui și nu l-ai ajutat pe el în război.

45. Nimicit-ai din curăția lui [și] tronul lui întru pământ l-ai coborât.

46. Micșorat-ai zilele vremii lui [și] ai vărsat peste el rușine. [Pauză psalmică].

47. Până când, Doamne, Te vei întoarce întru sfârșit [și] vei aprinde ca focul urgia Ta?

48. Adu-Ți aminte care [este] ființa mea! Căci nu în zadar i-ai zidit pe toți fiii oamenilor.

49. Cine este omul care va trăi și nu va vedea moarte [și] își va izbăvi sufletul lui din mâna Iadului? [Pauză psalmică].

50. Unde sunt milele Tale cele vechi, Doamne, pe care le-ai jurat lui David în[tru] adevărul Tău?

51. Adu-Ți aminte, Doamne, de ocara robilor Tăi, pe care am îndurat-o în sânul meu [de la] multe neamuri!

52. Pe care au ocărât-0 vrăjmașii Tăi, Doamne, [cu] care au ocărât schimbarea unsului/ hristosului Tău [οὗ ὠνείδισαν τὸ ἀντάλλαγμα τοῦ χριστοῦ Σου].

53. Binecuvântat [este] Domnul întru veac. Să se facă! Să se facă!

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [8]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

„Duceți-mă în casa vinului”. De la îndestulările pregătite, caută să meargă mai departe către un alt locaș, întru care să ia harul tainelor și dulceața bucuriei [mysteriorum gratiam et laetitiae capiat suavitatem]. Și de aici urmând mai departe adevărata călătorie, zice: „rânduiți/ puneți în mine iubire”. Bun lăcaș, [acolo] unde este plinirea iubirii [plenitudo charitatis]. […]

„Întăriți-mă”, zice, „în miruri, îngrădiți-mă/ împrejmuiți-mă în [cu] meri”. Ai alte lăcașuri [mansiones], spre care Biserica înaintează cu bucurie [cum delectatione succedit]. Aceste lăcașuri sunt ale lui Hristos și ale mormântului [sunt Christi et sepulturae], în care rănită este Biserica, dar cu rana iubirii [vulnere charitatis]. Căci rană este ceea ce Hristos a primit, dar mir [unguentum] este ceea ce a vărsat.

Măr [pomum] este ceea ce a atârnat [pe lemnul Crucii], pe acest Măr L-a gustat Biserica [gustavit Ecclesia] și a zis: „Și rodul Lui dulce [este] în gâtlejurile mele”. Și ca să știi că Măr este Domnul [pomum est Dominus], ai citit mai sus: „precum mărul în[tre] copacii pădurii, astfel [este] verișorul meu”.

Și noi mărturisim rana, când vestim pe Hristos răstignit, dar suntem bună mireasmă lui Dumnezeu, deoarece Crucea lui Hristos [este] sminteală pentru iudei, nebunie pentru greci, dar pentru noi este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu.

Cu această rană este rănită Biserica, când vestește moartea Mântuitorului său, dar această rană este a iubirii. De fapt, cine nu crede, neagă, [dar] cine iubește, mărturisește. Maniheul neagă, creștinul mărturisește, și de aceea s-a scris: „Mai de folos sunt rănile prietenului decât săruturile binevoitoare ale vrăjmașului” (Par. 27, 6). Deci frumos zice Biserica: „Pentru că eu sunt rănită de iubire”.

Să ne dezbrăcăm mădularele noastre [în fața] rănii celei bune [bono vulneri], să ne dezbrăcăm [în fața] Săgeții alese, [căci] Săgeata aceasta este Hristos care zice: „m-a pus pe Mine precum săgeata aleasă [Posuit Me sicut sagittam electam]” (Is. 49, 2)[1]. […]

„Stânga Lui este sub capul meu și dreapta Lui mă va cuprinde”. Și aceste lăcașuri sunt pe calea împărătească a Bisericii care înaintează. „Căci multe sunt lăcașurile la Tatăl Meu” (In. 14, 2). Mărturisește Domnul Iisus: „Și iată vin și vă chem pe voi” (ibidem). Bun lăcaș al înțelepciunii și bun lăcaș, fie în stânga Lui, fie în dreapta, pentru că este calea împărătească.

Și de aceea vestitorii înțelepți zic: „Pe calea împărătească vom merge, nu ne vom abate în dreapta, nici în stânga, până când nu vom trece/ traversa hotarele tale” (Num. 22, 17).

Aceasta au zis vestitorii trimiși de Moisis la împăratul Edom, adică cel pământesc, pentru că toate cele pământești, fie în dreapta, fie în stânga, rele sunt.

Rău lăcaș [este] nebunia, rău lăcaș [este] nestăpânirea. Și de aceea evreul traversează/ trece de aceste lăcașuri, nu se abate către ele, ci trece [mai departe], ca să ajungă la stânga și la dreapta înțelepciunii, și în acestea rămâne, unde [sunt] bogățiile simplității [divitiae simplicitatis], unde [este] slava, unde este lungimea vieții. „Căci lungimea vieții [este] în dreapta Lui”, cum zice Salomon (Par. 3, 16): „iar în stânga Lui bogății și slavă” (ibidem). În dreapta este viață, în stânga odihnă[2]. […]

„Stânga Lui este sub capul meu și dreapta Lui mă va cuprinde”. Aceasta grăiește mireasa despre Hristos, sufletul despre Cuvântul lui Dumnezeu. Dar Hristos este și Cuvântul lui Dumnezeu și Înțelepciunea.

Așadar, fericit sufletul pe care îl cuprinde Înțelepciunea. Mare este mâna Înțelepciunii, mare [este] dreapta [Ei], cuprinde întreg sufletul. Căci întreg este păzit, [acela] care este logodit Cuvântului lui Dumnezeu.

Căci întregimea înțelepciunii [plenitudo sapiantiae] [este] a te teme de Dumnezeu [timere Deum], deci sufletul care se teme de Dumnezeu în întregime se păzește prin paza însăși.

Înțelepciunea trimite stânga Sa sub gâtul lui, iar dreapta întru cuprinderea/ îmbrățișarea lui. Și desigur, oricare dintre brațele Ei este întins spre folos. […] „În dreapta lungimea vieții [este], iar în stânga bogățiile și slava” (Par. 3, 16)[3]. […]


[1] PL 15, col. 1971.

[2] PL 15, col. 1972.

[3] Ibidem.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [123]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a, a 122-a.

***

Din aceste exemple, cât şi din cele ce vor mai urma, se poate observa cât de mult a încercat Antim Ivireanul să ofere un discurs care să se preteze la pretenţiile vremii sale, dar mai ales, cât de mult era un gânditor şi un exeget el însuşi.

În logica celor afirmate mai sus, am spune că şi următoarele sentinţe sunt rodul cugetării antimiene: Şi nu numai singură mărirea lui Hristos veseliia ochii ucenicilor, ce şi a lui Moisi şi a lui Ilie, carii, împreună cu Domnul să arătase a fi cuprinşi de lumina şi de mărirea aceia. Că precum nu era slobod înaintea împăratului Artaxerx a întra cineva îmbrăcat în sac, aşa nu s-au cuvenit nici înaintea Împăratului celui vecinic a sta slugile Lui, fără numai a fi îmbrăcate în lumină şi în strălucire [1].

Autorul nostru are obiceiul de a interpreta în sens creştin şi unele pilde morale împrumutate din istoria antică păgână sau din istoria bizantină, prin care întâmplări reale capătă nu numai un sens moral, ci devin apte şi de un comentariu alegoric sau duhovnicesc.

Această hermeneutică a realităţii, a istoriei concrete, nu este întâmplătoare, pentru că ea vrea să dovedească faptul că Dumnezeu este Cel care conduce lumea şi care îi conferă sens şi că până în cele mai neînţelese şi mai absurde situaţii – după percepţia umană –‚ există un sens înalt şi o învăţătură de extras din ele.

Astfel, să vă spuiu ce au răspuns Tiveriu chesarul unui tânăr, carele pentru multele lui răutăţi să afla la închisoare şi să căzniia ticălosul multă vreme în legături, cu foame, cu sete, întru întunerecul puşcăriei. Şi, de vreme ce cunoştea că nu iaste pentru dânsul nicio nădejde de mântuire, au cerşut de la împăratul, cu mare rugăminte, să poruncească să-i dea moarte, pentru ca să se mântuiască din caznile ce pătimiia, căruia i-au zis Tiverie: „Tu încă n-ai aflat har înaintea ochilor miei şi-mi ceri o facere de bine ca aceasta”.

Şi de vreme ce un vinovat n-are îndrăzneală înaintea împăratului celui pământesc, măcar să-i ceară moarte, dară noi, că suntem vinovaţi înaintea a tot puternicului Împăratului Dumnezeu şi încărcaţi de grele păcate, cum pohtim să asculte Dumnezeu rugăciunea noastră şi să dea bunătăţile ce cerem?[2].

Şi iarăşi: Via filosoful, mergia odată pre mare cu corabiia şi era împreună cu el, nişte oameni răi. Şi, apucându-i furtună mare, era să piară. Iar oamenii cei răi au început a să ruga dumnezeilor lor, să-i mântuiască din nevoe. Iar filosoful le-au zis: rogu-vă, tăceţ, să nu vă priceapă care cumva dumnezeii că sunteţ aici, că adevărat vă va cufunda. Asemenea zic şi eu cătră păcătoşii ce să roagă, că mai bine iaste să tacă, decât cu buzele lor cele spurcate, să aducă rugăciuni, cătră Dumnezeu la nevoile lor, că în loc de a afla mântuire, poate să piară desăvârşit pentru păcatele lor [3].

Dar şi istoria bizantină îi oferă mitropolitului un prilej pentru o paralelă destul de interesantă şi de inedită cu realitatea duhovnicească şi cu sensul moral înspre care îndreaptă acesta atenţia ascultătorilor: Evdoxiia, împărăteasa lui Arcadie, au fost înţeles cum că norodul de la Gaza nu petrece creştineşte, de vreme ce cei mai mulţi să închina idolilor. Şi zicea împăratului şi-l îndemna să facă în tot chipul să-i suppue supt creştinătate, pentru ca să nu să necinstească împărăţiia şi numele lui Hristos şi al credinţii. Iar împăratul Arcadie i-au răspuns: o ştiu eu aceasta de mult, cum că acel norod pleacă mai mult spre închinăciunea idolilor, dară ce voiu să fac?

Să cuvine să mă fac cum că nu-mi iaste în ştire şi să-i las să trăiască cum vor vrea, pentru căci are mare câştig împărăţiia noastră din dările lor. Acum dară, dintru acest răspuns iau şi eu pricină ca să astup gurile mirenilor acelora carii, cu atâta îndrăzneală iscodesc, cu tot denadinsul faptele lor, preoţilor. (…) Şi nu căutaţi la atâta câştig şi bunătăţi ce vă fac, la atâtea daruri, la atâtea faceri de bine ce vă împart, numai vă uitaţi cu atâta pizmă şi cu atâta mânie la greşalele ce au, ca nişte oameni ce poartă trup şi vieţuiesc în lume [4].

Punem punct aici acestor peregrinări de-a lungul textului omiletic antimian, socotind că ceea ce era de demonstrat – valabilitatea unor exegeze  personale foarte pertinente –, am demonstrat. Am putea să continăm să ne exprimăm părerea asupra altor verosimile comentarii şi intepretări originale, însă şi atâta este de ajuns, iar scopul nostru, acela de a pune în lumină amplitudinea manifestării personale a autorului, în cadrul unui gen literar cum este retorica sacră, a fost atins.

*

III. 6. 3. 2. Izvoarele omiliilor antimiene

Din bibliografia predicilor lui Antim face parte, mai întâi de toate, Sfânta Scriptură, din care acesta citează adesea, apelând atât la Noul Testament, cât şi, într-o măsură foarte mare,  la Vechiul Testament, semn al unei prodigioase cunoaşteri a textului biblic din partea autorului nostru, marcă a adevăratei vocaţii de interpret duhovnicesc al cărţilor sfinte.

Din Noul Testament, el citează din cele patru Evanghelii, a Sfinţilor Apostoli Matei, Marcu, Luca şi Ioan, din Faptele Apostolilor, Epistolele Sfântului Apostol Pavel către Romani, Epistola întâia către Corinteni, Epistola a doua către Coreinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Epistola întâia către Timotei, Evrei, Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, Apocalipsă.

Iar din Vechiul Testament, oferă citate sau face referiri la Facere, Ieşire, Levitic, Numeri, Deuteronom, Cartea Judecătorilor, Cartea întâia a Regilor, Cartea a doua a Regilor, Cartea a treia a Regilor, Cartea a patra a Regilor, Cartea întâia a lui Ezdra, Cartea lui Iov, Psalmi, Pilde, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Miheia, Ioil, Iona, Avacum, Zaharia, Maleahi, Cartea Iuditei, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Rugăciunea regelui Manase.

Antim menţionează, de asemenea, mai mulţi Sfinţi Părinţi, de-a lungul întregii sale opere, din care a citat: Sfântul Dionisie Areopagitul, Sfântul Ioan Gură de Aur (Zlatoust), Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul (Bogoslovul), Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Atanasie cel Mare – care este amintit cu „Viaţa Sfântului Antonie cel Mare” –, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ioan Damaschin – „Dogmatica” –, Sfântul Teofilact al Bulgariei, Sinesiu de Cyrene şi Eusebiu de Cezareea (cel mai adesea se face apel la Sf. Ioan Gură de Aur şi la Sf. Teofilact).

Pe lângă toţi aceştia îi aminteşte şi pe Anaxagora, Aristotel, Democrit (Dimocrit), Anaximene (Anaxament)[5], Socrate (deşi nenumit, este amintit cu celebrul aforism: cunoaşte-te pe tine însuţi)[6], Hesiod (Isiod)[7]. Antim pomeneşte, de asemenea, de Bias din Priene (Via filosoful)[8] şi de un alt filosof, nenumit[9].

Multe idei şi imagini sunt identificabile, pe lângă Sfânta Scriptură, în tradiţia imnologică şi liturgică ortodoxă, în Vieţile Sfinţilor, Istorii bisericeşti, în texte apocrife, etc.

Este clar că izvoarele bizantine au alcătuit adevărata sursă de inspiraţie – atât din punct de vedere teologic, cât şi oratoric – pentru Antim Ivireanul. El citează foarte mult din Sfânta Scriptură, dar, de multe ori, reproduce sau parafrazează propoziţii întregi sau numai unele expresii din Biblie, fără să mai amintească această sursă. Foloseşte foarte mult, după cum am menţionat, atât Noul, cât şi Vechiul Testament.

În Cazanie la Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, de exemplu, nenumărate secvenţe au provenienţă fie biblică, fie imnologică şi liturgică, fie se apelează la Sfânta Tradiţie eclesiastică.


[1] Idem, p. 11. [2] Idem, p. 161. [3] Idem, p. 162. [4] Idem, p. 172.

[5] Opere, p. 175. [6] Idem, p. 104. [7] Idem, p. 86. [8] Idem, p. 162. [9] Idem, p. 87.

Psalmul 84, cf. LXX

1. Întru sfârșit, psalmul fiilor lui Core.

2. Bine ai voit, Doamne, pământului Tău. Întors-ai robimea lui Iacov.

3. Iertat-ai fărădelegile poporului Tău, acoperit-ai toate păcatele lor. [Pauză psalmică].

4. Oprit-ai toată urgia Ta, întorsu-Te-ai de la urgia mâniei Tale.

5. Întoarce-ne pe noi, Dumnezeul mântuirilor noastre [ὁ Θεὸς τῶν σωτηρίων ἡμῶν], și întoarce-Ți mânia Ta de la noi!

6. Nu întru veac Te vei urgisi nouă [μὴ εἰς τὸν αἰῶνα ὀργισθήσῃ ἡμῖν] [pe noi]. Sau vei întinde urgia Ta din neam [și până] întru neam?

7. Dumnezeu[le], Tu întorcându-Te ne vei face vii pe noi și poporul Tău se va veseli în[tru] Ție [Tine].

8. Arată-ne nouă, Doamne, mila Ta și mântuirea Ta să ne-o dai nouă!

9. Voi auzi ce va grăi în mine Domnul Dumnezeu. Că va grăi pace peste poporul Său și peste cei Cuvioși ai Lui și peste cei care își întorc spre El inima [lor].

10. Dar aproape [este] mântuirea Lui de cei care se tem de El, ca să se sălășluiască slava [Lui] în pământul nostru.

11. Mila și adevărul s-au întâlnit, dreptatea și pacea s-au sărutat,

12. adevărul din pământ s-a ridicat și dreptatea din cer a privit.

13. Căci și Domnul va da bunătate și pământul nostru își va da rodul lui.

14. Dreptatea înaintea Lui va merge și va pune întru cale pașii Săi.

Euharistia ca jertfă

carte Deisis

Dr. Olimp N. Căciulă, Euharistia ca jertfă, trad. și pref. de Pr. Prof. Ioan Ică sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2016, 410 p.

*

Introducerea Părintelui Ică sr. se numește Olimp Căciulă și remarcabila generație teologică a României Mari, p. 5-26.

La Atena au studiat Liviu Stan între 1932-1934, Grigorie Marcu între 1933-1934 și Teodor Bodogae între 1935-1936, p. 7. Teodor M. Popescu a devenit Doctor în Teologie la Atena, în 1922, cu teza: Cauzele persecuțiilor din punct de vedere istoric și psihologic, p. 8. Teza lui a avut 171 p., cf. n. 1, p. 8.

Olimp. N. Căciulă a trăit între 1905-1979, născut în 14 noiembrie 1905, p. 9. Pleacă la Atena în februarie 1929, cu bursă de studii și e coleg acolo cu Dumitru Fecioru (1905-1988) și cu Iustin Moisescu (1910-1987), p. 9.

Olimp Căciulă devine Doctor în Teologie în 1931, la 26 de ani, la specializarea Dogmatică, cu teza publicată în această carte, p. 10, care, în greacă, are 352 de pagini, cf. n. 17, p. 12.

Olimp Căciulă e hirotonit Preot la întoarcerea în țară și între 1932-1942 a fost Profesor și Director al Seminarului Nifon din București, p. 13-14. În 1963 vizitează Muntele Athos, făcând parte din delegația patriarhală, p. 14. A murit pe 11 februarie 1979, de inimă, la vârsta de 74 de ani și e înmormântat în cimitirul Mănăstirii Căldărușani, p. 15.

N-a apucat să vadă colecția PSB, însă vol. 1 și 2 conțin traduceri ale sale, p. 15-16. Proiectul traducerilor patristice a apărut în 1930, la Atena, între viitorii Părinți Olimp Căciulă și Dumitru Fecioru și viitorul Patriarh al României, Iustin Moisescu, p. 16.

Colecția Izvoarele Ortodoxiei cuprinde 8 volume și au fost publicate la București între 1938-1946, p. 17.

Colecția PSB a apărut în 1979, p. 18.

În p. 27 avem pagina de titlu a cărții în ediția grecească. Iar teza, Olimp Căciulă, a dedicat-o soției sale, Marica, p. 30.

Traducerea cărții e între p. 31-406.

În Cuvântul-înainte al autorului, acesta spune că „lucrarea de față este unică în Biserica noastră și ea provine dintr-un suflet plin de dorința slujirii Domnului”, p. 31.

Până la p. 86 sunt date generale, de istoria religiilor. Pentru ca în p. 86 autorul să spună că jertfa e posterioară păcatului strămoșesc, iar în p. 91 el afirmă: „numai jertfele sângeroase au putut să păstreze în lume conștiința vinei capitale a neamului omenesc față de divinitate, vină care avea să fie ștearsă numai prin jertfa de pe Cruce a Dumnezeului-om Iisus Hristos”.

Dumnezeiasca Euharistie este o jertfă adevărată, p. 94.

Partea a doua a tezei începe în p. 119 și aici începe, de fapt, partea dogmatică a tezei.

„Euharistia este cel mai înalt și tainic adevăr al Bisericii și stânca neclintită pe care se reazemă Biserica”, p. 125.

„Pentru noi prezența reală și vie a Domnului în Euharistie e o taină și știm că prin natura ei taina exclude orice explicare rațională”, p. 128.

„Euharistia cuprinde însuși izvorul harului dumnezeiesc, pe Domnul nostru Iisus Hristos în stare de jertfă, pe care-L pune la dispoziția oricui voiește să se împărtășească din roadele acestei jertfe și să se mântuiască”, p. 130.

„întreg procesul mântuirii noastre stă în îmbinarea superioară a acestor două jertfe: cea a lui Hristos și cea a noastră”, p. 131. Pentru că Părintele Olimp Căciulă ne spune aici că trebuie să ne împărtășim și noi cu Domnul euharistic în stare de jertfă sau ca jertfă vie, după cum ne spune Rom. 12, 1; I Petr. 2, 5 sau Filip. 4, 18, cf. p. 131.

Din p. 135 începe o secțiune dedicată perspectivei protestante asupra Euharistiei. Și în care Olimp Căciulă afirmă că protestanții manifestă „un refuz de bunăvoie al oricărei inițiative personale în lucrarea mântuirii fiecăruia”, p. 136.

„caracterul prefigurativ al jertfelor Vechiului Testament”, p. 213.

Iar protestanții neagă Euharistia ca jertfă pe „presupunea apriorică”, și cu totul falsă…„că nicio faptă a omului n-are nicio validitate în dobândirea mântuirii, iar mântuirea trebuie să aibă ca bază a ei exclusiv credința”, p. 220.

Sfânta Euharistie era independentă față de agapă, p. 279-280.

„părtășia trupului Său arată părtășia trăirii mistice a creștinilor împreună cu Hristos”, p. 286.

Și-a pierdut timpul cu perspectiva catolică și protestantă aproape toată teza, n-a explicat nimic în mod fundamental, și tocmai în p. 361 avem opiniile teologilor ortodocși despre Euharistie ca jertfă.

ÎPS Macarie Bulgakov, Mitropolitul Moscovei din sec. al 19-lea, p. 363, afirmă faptul că „ființa Euharistiei ca jertfă stă în oferirea pe care o aduc, pe de o parte, în chip nevăzut Hristos, iar, pe de altă parte, în chip văzut preoții lui Hristos”, p. 366. Și că „această dublă oferire are loc la sfințirea de către Duhul Sfânt a elementelor naturale ale Euharistiei, când aceste elemente sunt transformate în adevăratul trup și sânge ale lui Hristos și când pe jertfelnic/ altar e reprezentată jertfa Crucii”, p. 366. Iar, în al 3-lea rând: „această oferire ale loc ca să [o] comunice credincioșilor[,] pentru care se aduce [prin care li se dăruie] roadele jertfei de pe Cruce. Și din acest punct de vedere această jertfă devine și în mod real o jertfă de ispășire”, p. 366.

Olimp Căciulă s-a ocupat de Sfinții Părinți, s-a ocupat de Scriptură, a vorbit despre jertfe în religiile vechi, însă lucrul cel mai important nu l-a făcut: nu a discutat deloc teologia liturgică a Dumnezeieștii Liturghii, în cadrul căreia ne întâlnim cu Taina Sfintei Euharistii. Cum să te ocupi de lucrurile adiacente și să treci cu vederea esențialul?

Când vorbește despre primul teolog român citat, despre Alexiu Comoroșan [1842-1881], profesor la Cernăuți, autorul spune că acesta „repetă aproape cu aceleași cuvinte”, p. 366, teologia exprimată de ÎPS Macarie Bulgakov.

Despre dogmatistul Hristos Andrutsos [Χρήστος Ανδρούτσος][1], Olimp Căciulă spune că are „cea mai științifică teorie din Biserica Ortodoxă Răsăriteană despre ființa Euharistiei ca jertfă”, p. 369. Iar Andrutsos spune că „jertfa euharistică e o oferire reală și nesângeroasă a jertfei de pe Cruce a Domnului…[sau] jertfa de pe Golgota continuată și aplicată”, p. 370. Căci „Euharistia este o repetare sacramentală a jertfei Domnului pe Cruce”, p. 373.

Constantinos Diovuniotis [Κωνσταντίνος Δυοβουνιώτης] [1872-1943][2], profesor de Istoria dogmelor la Atena, p. 372, susține că „în Euharistie se repetă deopotrivă moartea de pe Cruce a Domnului, dar această repetare nu are loc nicidecum pentru oferirea din nou a lui Hristos de către El Însuși, ci pentru comunicarea în particular a roadelor jertfei de pe Cruce și însușirea lor de către noi”, p. 373-374.

Părintele Ioan Mihălcescu, viitorul Mitropolit al Moldovei, începând din 1939, afirmă faptul că pâinea și vinul euharistice se sfințesc la epicleză, p. 375.

După care autorul conchide că „teologii ortodocși consideră sfințirea drept actul prin excelență care realizează jertfa euharistică”, p. 377.

Concluziile teologice ale lui Olimp Căciulă încep în p. 387. Și el spune că Dumnezeiasca Euharistie e o jertfă adevărată, chiar dacă în ea nu e vorba „nici de o [în]junghiere sau schimbare prezentă a lui Hristos…nici de o oferire prezentă a lui Hristos de către Biserică sau de preoți”, p. 388.

Iar Domnul, prin Euharistia Sa, nu face „o aducere/ oferire din nou a jertfei Sale de pe Cruce, ci pur și simplu [ne pune înainte] facerea prezentă a jertfei Sale aduse odinioară pe Cruce, pe care și acum și în permanență o oferă în chip nevăzut lui Dumnezeu, [pentru ca] să fie la dispoziția credincioșilor, ca ei să se facă părtași ai acestei jertfe și prin ea să se mântuiască”, p. 388.

Iar Jertfa euharistică e identică cu cea adusă la Cina cea de Taină, „cât și cu aceea pe care El o aduce neîncetat în cer lui Dumnezeu Tatăl, pentru că toate aceste jertfe sunt una și aceeași, alcătuind opera răscumpărătoare a Domnului în care e recapitulată toată mântuirea noastră”, p. 389.

Însă, subliniază autorul, „jertfa Cinei de Taină este o jertfă deplină, reală și adevărată, dar nu absolută, ci relativă la jertfa Crucii”, p. 393.

Demnitatea arhierească a Domnului continuă și în cer, pentru că El mijlocește continuu pentru noi la Tatăl Său, p. 394. De aceea, în cer, „Domnul se găsește…în stare de jertfă și așa mijlocește la Dumnezeu mântuirea oamenilor pentru fiecare în parte”, p. 394. Textul propriu-zis al tezei se termină în p. 401. Bibliografia, p. 403-406.


[1] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Χρήστος_Ανδρούτσος.

[2] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Κωνσταντίνος_Δυοβουνιώτης.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [122]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a, a 75-a, a 76-a, a 77-a, a 78-a, a 79-a, a 80-a, a 81-a, a 82-a, a 83-a, a 84-a, a 85-a, a 86-a, a 87-a, a 88-a, a 89-a, a 90-a, a 91-a, a 92-a, a 93-a, a 94-a, a 95-a, a 96-a, a 97-a, a 98-a, a 99-a, a 100-a, a 101-a, a 102-a, a 103-a, a 104-a, a 105-a, a 106-a, a 107-a, a 108-a, a 109-a, a 110-a, a 111-a, a 112-a, a 113-a, a 114-a, a 115-a, a 116-a, a 117-a, a 118-a, a 119-a, a 120-a, a 121-a.

***

III. 6. 3. Originalitatea Didahiilor

 III. 6. 3. 1. O hermeneutică proprie

Am văzut, în capitolele anterioare, că Antim Ivireanul recurge la „alegorizarea hermeneuticii”, la încriptarea şi metaforizarea ei, astfel încât, ceea ce trebuia să fie o simplă interpretare a textului biblic, devine ea însăşi un text cu valenţe şi profunzimi nebănuite, o erminie sugerând infinitul inepuizabil al universului aparţinând logosului scripturistic.

Considerăm că această „punere în scenă” a predicii, această aducere în lumină a cuvântului inspirat, astfel încât să se sugereze, în acelaşi timp, neiluminarea lui hermeneutică până la capăt – faptul că orice comentariu nu este fără rest – sunt calităţi şi contribuţii indiscutabile ale scriitorului şi teologului Antim.

Există nenumărate fragmente alegorico-metaforice în Didahii (după cum s-a putut observa în capitolele anterioare) – alături de întreaga organizare, regizare a predicii, care ne face contemporani cu istoria biblică şi „contemporani cu Dumnezeu” (cum ar zice Blaga) – care ascund o teologie şi o filosofie vastă şi care au nevoie de o „hermeneutică la hermeneutică” pentru a putea fi înţelese. Ele alcătuiesc, în acelaşi timp, unele dintre cele mai frumoase pagini – dacă nu, poate, cele mai frumoase – ale literaturii române vechi.

Dincolo de aceste alegorii teologico-literare, dincolo de poezia care ascunde în sine erminii[1] neaşteptate ale cuvintelor Scripturii Sfinte, Antim interpretează şi comentează adesea şi în mod clasic, ca să spunem aşa. Şi am citat deja, cu alte ocazii, astfel de tâlcuiri, dintre care vom mai reaminti cititorului numai câteva, puţin mai târziu.

Coresi spune, despre Cazania sa, că este aleasă den multe dumnezeeşti scripturi, iar Varlaam scrie că adunat-am din toţi tălcovnicii Sventei Evanghelii, dascălii Besericii noastre, dintre care îi citează numai pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Epifanie de Salamina şi Sfântul Efrem Sirul. Coresi şi Varlaam nu îşi rezervă astfel prea multe pretenţii de originalitate în interpretarea Sfintelor Evanghelii.

Antim însă, în cel puţin o ocazie, spune că tâlcuirea îi aparţine, ceea ce ne duce cu gândul că s-ar putea să fie mai multe astfel de interpretări proprii, pe care însă el nu le-a marcat aparte.

Astfel, în predica la Adormirea Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, Antim afirmă: întru care nume Mariam, după a mea proastă socoteală (subl. n.), înţelegem cum că cuprinde în sine trei lucruri: una pentru că fiind numele acesta de trei (silaves), adecă de trei înjugări, să înţelege cum că au născut o Faţă a Sfintei Troiţe, pre Fiiul şi Cuvântul lui Dumnezeu; a dooa că are fieştecare înjugare câte 2 slove şi să înţelege cele doao firi ale lui Hristos, adică cea dumnezeiască şi cea omenească; a treia că sunt 6 slove de toate într-acest nume, cu carele înţelegem cele 6 taini mari şi preste fire, adică Blagoveştenia, Naşterea, Botezul, Moartea pre Cruce, Înviiarea şi Înălţarea la ceriu (…)[2].

O aluzie asemănătoare, la originalitatea interpretării, înclinăm să credem că putem afla şi în afirmaţia următoare, dintr-un Cuvânt de învăţătură la Dumineca lăsatului de brânză, unde autorul spune:

Vedem în Sfânta Scriptură, la 2 capete ale Facerii, cum că Dumnezeu au poruncit lui Adam ca din tot lemnul ce iaste în grădină, cu mâncare, să mănânce, iar din lemnul a pricepe binele şi răul să nu mănânce, că în ce zi va mânca, cu moarte va muri. Tâlcul acestor cuvinte iaste mare şi adânc şi numai Dascălilor (adică Sfinţilor Părinţi – n.n.) iaste dată să o tâlcuiască [Scriptura] după cum să cade; iar eu, după putinţă, voiu zice foarte pre scurt numai cele ce mă voiu pricepe că sunt drepte[3].

Iar interpretarea, bănuită de noi a fi a lui Antim, este următoarea: Cuvintele acelia ce zic: „Din tot lemnu ce iaste în grădină, cu mâncare să mănânci”, socotesc că nu voiu greşi de voiu zice că din toată învăţătura cea dreaptă şi din toate cuvintele lui Dumnezeu, ce sunt în grădina Sfintei Beserici a Răsăritului, ca o hrană sufletească, cu bucurie tot creştinul, cu dulceaţă să mănânce. (…)

„Iară din lemnul ce zice a pricepe bine şi rău să nu mâncaţi, că în ce zi veţ mânca, cu moarte veţ muri”, poci zice şi pentru aceasta cum că de păcatul ce să face cu pricepere (întru cunoştinţă – n.n.), fieştecarele să se ferească, că în ce zi îl va face, cu moarte va muri. (…)

Iară putem zice  şi într-alt chip, că în toate zilele ce sunt în grădina anului, celia ce sunt spre hrana trupului rânduite cu socoteală şi făr’ de vicleşug, fieştecarele să mănânce. Iar din postul cel hotărât pentru folosul cel sufletesc, carele cu priceperea noastră îl putem face bine şi rău, nimeni să nu-l strice, că în ce zi îl va strica, cu moarte va muri; (…) că va fi izgonit de Dânsul [Dumnezeu] din grădina Besericii, ca şi Adam din raiu [4].

În afară de aceasta, mai putem considera şi alte fragmente ca interpretări originale, cum ar fi, de exemplu, cele din cazania la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în care aceştia sunt asemănaţi soarelui şi lunii, iar despre Sfântul Apostol Petru se spune:

S-au aflat întinăciuni la soarele cel simţitor, prin mijlocul ochianurilor, de astronomii ceşti de pe urmă, lucru necunoscut de cei vechi şi cu totul neadevărat. Deci, să mărturisim şi noi cum că s-au aflat oarecare întinăciuni şi la soarele nostru cel de taină, la Petru (…) Aceste însă întinăciuni, cu lacrimile ce vărsa adeseori, dintru adâncul inimii, le-au spălat şi au rămas cu totul curat, atâta cât s-au arătat ca un alt soare, luminând în casa Celui Înalt [5].

Şi tot în aceeaşi predică, Sfântul Pavel este asemănat cu luna astfel: Multe feliuri de vrednicii, stăpâniri şi puteri dau filosofii să aibă luna. Şi întâi zic cum că luna iaste podoaba nopţii, asemânătoare soarelui şi stăpâna mării: aceste însă vrednicii cu dreptate să cuvin vasului celui ales şi cu cale iaste să se numească podoaba nopţii, de vreme ce s-au trimis de la Dumnezeu, pentru ca să lumineze limbile dintru întunericul slujirii de idoli…[6].

Din faptul că termenii de comparaţie i-a împrumutat din ştiinţă şi, respectiv, din filosofia păgână, înţelegem că aceste interpretări sunt iarăşi originale şi s-ar putea să nu se afle în tradiţia Bisericii, deşi valorificarea ştiinţei vremii sau a literaturii şi culturii păgâne, prin convertirea sensului său dintr-o perspectivă creştină, nu a fost un lucru dispreţuit de către toţi Părinţii Bisericii, începând chiar cu Apostolii şi cu Sfântul Pavel. Iar aceste comparaţii, de altfel, constituiau un topos al omileticii acelui veac.

În aceeaşi predică, Antim face şi o hermeneutică heraldică, tâlcuind stema ţării, în care soarele şi luna îi închipuie pe Sfinții Apostoli Petru şi Pavel, iar corbul nu s-au întors…odinioară, în chivotul lui Noe, pentru căci au aşteptat să între mai cu multă norocire, aicea, în tine [ţară creştină] şi pentru ca să aducă veştile liniştei, nu cu frunză de măslin, ci cu ramura Crucii în gură; s-au întors pasărea în braţele tale, cinstită ţară şi să laudă cu pohvală între soare şi între lună. Soarele de-a dreapta şi luna de-a stânga sunt slăviţii Apostoli Petru şi Pavel[7], în stema Ţării Româneşti.

Putem socoti, de asemenea, interpretări personale, acele pasaje referitoare la Sfântul Nicolae sau la Sfântul Dimitrie, pe care le-am citat deja anterior (şi nu aş vrea să revin cu noi exemplificări, ca să nu deranjezăm prea mult prin redundanţă, deşi există fragmente care pot fi analizate şi comentate din unghiuri diferite, multiple, şi care necesită o reîmprospătare a lor pe retina mnezică a cititorului), datorită ineditului imaginilor, deşi ideea iniţială, esenţială, de la care s-a pornit, în toate aceste cazuri, aceea a asemănării Sfinţilor cu o cetate întărită sau cu aştrii cereşti, ori a sufletului cu o corabie, este de sorginte biblică. Dezvoltarea şi interpretarea ei detaliată îi aparţine însă lui Antim.


[1] erminevo = a pune în cuvinte, a explica.

[2] Opere, p. 18. [3] Idem, p. 34. [4] Idem, p. 34-35. [5] Idem, p. 59. [6] Idem, p. 60. [7] Idem, p. 63.

Page 1 of 1996

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén