Iubiții mei[1],
când adoarme un Preot sau un Episcop o întreagă lume intră în taina lui Dumnezeu. O întreagă lume de relații interioare. Pentru că fiecare dintre ei are relații de paternitate duhovnicească cu foarte mulți oameni, pe care i-a spovedit și sfătuit de-a lungul timpului. Pentru care s-a rugat, cărora le-a aflat viața și a participat activ la ea. Și, dacă ei merg la Domnul, nimeni nu mai poate vorbi în locul lor despre mulți, foarte mulți oameni pe care i-au cunoscut și pentru care s-au rugat.
De aceea, când Preotul sau Episcopul trece de la cele văzute la cele nevăzute ale lui Dumnezeu, el e pus în coșciug în veșmintele sale liturgice, cu Sfânta Evanghelie pe piept și i se acoperă fața cu un acoperământ liturgic. Pentru că el e îngropat ca Slujitor al lui Dumnezeu, ca Slujitor al Bisericii Sale, ca cel care a propovăduit oamenilor Evanghelia mântuirii și a cărui viață a fost și este ascunsă în Dumnezeu.
Pentru că semnificația duhovnicească a ascunderii feței Preotului sau a Episcopului sub un acoperământ liturgic e tocmai aceasta: de acum, din clipa adormirii sale, viața lui este ascunsă cu totul în Dumnezeu, pentru că el Îi aparține lui Dumnezeu. Căci în toată viața lui închinată lui Dumnezeu, el mai avea afară din reverendă doar capul, palmele și tălpile. Iar palmele, acum, țin în mână Evanghelia, tălpile s-au oprit din alergarea și osteneala lor pe pământ, pe când fața i se acoperă cu totul, pentru că de acum nu mai vede lumea creată, ci Împărăția lui Dumnezeu, unde el merge. Căci acum a murit cu totul pentru lume, pentru ca să trăiască numai pentru Dumnezeu.
Reverenda preoțească și rasa monahală, iubiții mei, sunt icoana drumului interior al mântuirii noastre. Ele ne vorbesc despre moartea noastră pentru lume, pentru ca să înviem duhovnicește și să trăim numai cu Dumnezeu.
Negrul liturgic în care ne îmbrăcăm reprezintă întreaga asceză a curățirii noastre de patimi, pentru ca să primim luminările și descoperirile Lui cele dumnezeiești și să înaintăm, în mod continuu, în sfințenie. Pentru că reverenda ne învață că nu putem fi creștini, dacă rămânem oameni lumești. Ci trebuie să murim pentru lume, ca să înviem duhovnicește și să trăim duhovnicește, să trăim în slava lui Dumnezeu, curățindu-ne continuu de patimile noastre. Iar propovăduirea Bisericii se poate face doar de astfel de oameni: de cei care trăiesc duhovnicește și le explică în mod duhovnicește oamenilor tainele mântuirii noastre.
Însă când adormim întru Domnul, după anii slujirii noastre preoțești, și ni se acoperă fața, atunci se spune tuturor că viața noastră este cu totul „ascunsă…în Dumnezeu [κέκρυπται…ἐν τῷ Θεῷ]” [Colos. 3, 3, BYZ], pentru că mergem la Cel căruia I-am slujit în întreaga noastră viață.
Căci, în viața noastră pe pământ, doar Dumnezeu știe în mod deplin slujirea noastră bisericească. Oamenii de lângă noi sau care ne-au cunoscut în diverse împrejurări pot să își facă o părere mai apropiată sau mai depărtată de adevăr despre propria noastră viață interioară. Însă Dumnezeu știe cu adevărat cine suntem noi, cei care Îi slujim Lui. El știe viața, ispitele, sensibilitățile, greutățile, durerile, emoțiile, rugăciunile noastre, bucuriile și veseliile noastre tainice, dumnezeiești. Atâta timp cât El e în noi prin slava Lui, Dumnezeu ne cunoaște slujirea preoțească din interiorul nostru, din tot ceea ce noi facem, simțim și spunem cu adevărat și de aceea viața noastră e tainică, e ascunsă în slava lui Dumnezeu, pentru că e trăită în intimitate cu Dumnezeu.
Iar această preasfântă, cutremurătoare și prea plină de veselie intimitate cu Dumnezeu este cea care ne face să ne apropiem atât de mult de El, în toate zilele vieții noastre, slujindu-I Lui. Intimitate care a început în clipa hirotoniei noastre întru Preoție și prin care Dumnezeu ne-a deschis și ne deschide continuu calea spre Sine și spre slujirea Lui și ne întărește și ne dă cuvintele propovăduirii Sale.
Căci adesea simt întăririle lui Dumnezeu într-un mod copleșitor. Simt și văd cum El mă ajută în mod tainic să pot sluji, să pot propovădui, să pot vorbi cu oamenii, deși știu că sunt obosit foarte mult și uneori sleit de puteri. Când postești, când te rogi, când citești și traduci mult nu poți fi ca scos din cutie, ci obosit profund. De aceea, întăririle lui Dumnezeu în asemenea stări sunt minuni continue, pentru că, în mod real, neajutat de El, nu ai cum să faci față în mod curent, zi de zi.
Așa că Diaconul, Preotul și Episcopul simt în mod continuu în slujirea lor prezența lui Dumnezeu în ei și cu ei prin slava Lui. Dacă nu aș mai simți slava Lui în viața și slujirea mea, nu aș mai avea nicio relație reală cu El. Căci relația reală cu Dumnezeu o avem cu toții în și prin slava Lui, prin care El ne mântuie pe noi în mod continuu.
De aceea, iubiții mei, îi înțeleg nespus de bine pe cei care vorbesc despre un Dumnezeu „inexistent”, despre un Dumnezeu „mort”, despre un Dumnezeu „care nu le răspunde la rugăciuni”! Pentru că slava lui Dumnezeu în oameni e ca energia electrică în telefon: știi că e în tine, o simți, te curățește, te luminează și te întărește duhovnicește, te sfințește continuu, e modul tainic în care tu trăiești și vorbești cu Dumnezeu, e certitudinea că tu ești om credincios și slujitor al lui Dumnezeu. Dacă nu mai simți slava lui Dumnezeu în tine e semn că ai păcătuit greu și nu te-ai pocăit pentru păcatul tău. Iar dacă nu o mai simți, atunci ești singur și părăsit de Dumnezeu, pentru că ești în stare de beligeranță cu Dumnezeu. Te lupți cu El în mod păcătos și prin asta stai la distanță de El. Iar singurătatea sufletească nu poate vorbi decât despre „inexistența”, „absența” sau „indiferența” lui Dumnezeu față de ea.
Însă singurătatea noastră sufletească este o stare de păcătuire continuă, o stare de satanizare continuă. Pentru că un creștin, din clipa creștinării lui la Botez, nu mai trăiește cu demonii în el însuși, ci cu Dumnezeul treimic, Care S-a coborât în el prin slava Lui. Părăsirea lui Dumnezeu prin păcate mari și nepocăite înseamnă întoarcerea la conviețuirea cu demonii. Și această stare rea, nefastă, trăită mult timp ne face o lume pustiită de frumusețe duhovnicească, o lume desfigurată.
Tocmai de aceea, leproșii din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] sunt expresia oamenilor bolnavi în toate mădularele lor. Pentru că lepra, această boală infecțioasă gravă[2], poate înflori în mod nefast pe orice centimetru de piele a trupului nostru. Și când Domnul i-a vindecat pe cei 10 leproși, El ne-a vorbit în mod tainic despre vindecarea tuturor simțurilor noastre trupești și sufletești, adică despre vindecarea desăvârșită a omului de boala păcatului.
Însă, deși toți „s-au curățit [ἐκαθαρίσθησαν]” [Lc. 17, 14, BYZ], deși pe toți ne-a asumat Domnul în umanitatea Sa și ne-a dat tuturor posibilitatea mântuirii noastre, suntem foarte puțini cei care Îi mulțumim Lui pentru toată iconomia mântuirii noastre. Unul din zece I-a mulțumit [Lc. 17, 15-16], pentru că tot la fel de puțini venim la Biserică ca să Îi mulțumim Lui pentru viața, sănătatea, familia, serviciul, casa și toate cele ale noastre și puțini viețuim creștinește, adică așa cum dorește El să trăiască oamenii.
Le primim pe toate de la El, dar le tratăm ca și când s-ar fi generat de unele singure. Ne bucurăm de toate, dar fără să mulțumim pentru ele. Pentru că ne bucurăm egoist, ne bucurăm cu inimă mică, fără conștiință.
Însă Dumnezeu îl binecuvintează pe cel care se recunoaște a fi robul Său. El îl umple de slava Lui pe cel care se dăruie cu totul Lui. Și de aceea, cel care Îi slujește lui Dumnezeu își află împlinirea în Dumnezeu, în viața cu El și nu mai suportă viața telurică, dezangajată religios.
Așadar, iubiții mei, credința adevărată, credința reală ne mântuie [Lc. 17, 19]! Credința plină de recunoștință și de pocăință, de rugăciune și de milostenie, de iertare și de smerenie! Căci toate virtuțile creștine sunt la un loc în inima celui care își trăiește creștinește viața lui. Pentru că credința noastră interioară se exprimă în mod entuziast, în mod convingător prin toată slujirea pe care o avem.
Ne arătăm credincioși când ne ținem cuvântul dat, când muncim cu atenție și cu onestitate, cerând prețul corect pentru munca noastră, când ne ajutăm familia și rudele și prietenii și pe tot omul, când suntem treji și repede alergători să Îi slujim lui Dumnezeu, când suntem dornici mereu să aflăm teologia Bisericii și când ne nevoim ca și alții să o cunoască. Suntem credincioși când trăim duhovnicește, dumnezeiește pe pământ. Suntem credincioși când ne pocăim continuu pentru toate păcatele noastre și când ne doare inima pentru neștiința și necredința și păcatele umanității.
Pentru că omul credinței e omul comuniunii. Omul credinței e omul care se recunoaște ca dependent cu totul de Dumnezeu. Căci unul din 10, adică omul credinței s-a arătat conștient de binefacerile lui Dumnezeu în viața lui și a venit cu recunoștință la El [Lc. 17, 15]. Și recunoștința se arată „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ]. Recunoștința e doxologică, e revărsare de inimă, e mulțumire fierbinte, adevărată adusă lui Dumnezeu.
Și astfel de fapte făcând adevărata credință în Dumnezeu, tocmai de aceea ne mântuie. Pentru că credința nu e un ecuson, pe care ți-l pui în piept în mod festiv, ci e viața ta, cu tot ce înseamnă ea, aflată în slujire lui Dumnezeu. E tot ce simți, ce faci și ce vrei în relația ta cu Dumnezeu și cu aproapele tău.
De aceea, iubiții mei, să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate! Și pentru binefaceri și pentru mustrări, și pentru bucurii și pentru dureri, și pentru câștiguri și pentru pierderi, și pentru cei care se nasc și pentru cei care mor, și pentru ce avem și pentru ce nu avem, dar ne rugăm Lui.
Să ne mărturisim credința cu onestitate și cu responsabilitate! Să fim sinceri cu cei care Îl caută în mod sincer pe Dumnezeu, dar și cu cei care încă Îl batjocoresc, pentru că Dumnezeu așteaptă de la noi propovăduirea Lui.
Să nu îi smintim pe oameni prin nesimțirea și aroganța noastră! Dacă nu ne putem stăpâni patimile, măcar să le facem în ascuns, pentru ca să nu le știe toată lumea. Pentru că toți ochii ne văd și toate urechile ne aud. Iar Dumnezeu dorește ca noi să îi folosim pe oameni și nu să îi tulburăm și mai mult.
Să fim cinstiți cu noi înșine și cu toți oamenii! Complimentele de duzină nu ajută pe nimeni. Nici condoleanțele exprimate formal. Nici lucrurile făcute fără atenție și fără conștiință. Căci Dumnezeu acoperă păcatele noastre, dacă nici noi nu judecăm și nu ironizăm căderile altora.
Să ne ascundem cu toții viața în Dumnezeu, iubiții mei! Să le facem pe toate pentru Dumnezeu și cu El și nu pe considerente umane! Căci ceea ce facem cu El rămâne, rămâne pentru toți vecii. Amin!
[1] Începută la ora 8.00, în zi de marți, pe 15 ianuarie 2019. Afară ninge, fiind un grad.
[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepră și https://playtech.ro/stiri/lepra-leprosi-romania-spital-745.
