Traduceri patristice (vol. 4)

Traduceri patristice (vol. 4)Pagina sursă a cărții.

item image

Read Online
(6.2 M)PDF
(206.9 K)EPUB
Kindle
Daisy
(552.4 K)Full Text
(3.8 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

Traduceri patristice

vol. 4

 Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Cuprins

1. Sfântul Ieronim Mărturisitorul, Scrisorile 1-2 (3-20) ↔ 2. Sfântul Augustin, Episcopul Hipponei, Scrisorile 28-29 (21-52) ↔  3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, Comentariul la Faptele Apostolilor (Omiliile 10-11) (53-109) ↔ 4. Sfântul Nichifor I Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, Istoria pe scurt, de la Adam și până în timpul [împăraților] Mihail și Teofil (110-170)

5. Sfântul Isidor, Arhiepiscopul Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi (171-237) ↔ 6. Sfântul Augustin, Episcopul Hipponei, Despre Sfânta Treime. Cărțile I și II (238-421) ↔  7. Primii episcopi ai Bisericii potrivit Constituțiilor apostolice (422-423)

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [7]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a.

*

În n. 222, p. 322, autorul citează din Comentariul la Epistola către Evrei al lui Calvin. Iar în p. 326, după ce până acum a minimalizat Botezul sacramental în detrimentul ”botezului cu Duhul Sfânt”, Dr. Tipei spune că „Botezul este, fără îndoială, un ritual de încorporare a creștinului în Biserică”. Însă cum „te încorporează” botezul penticostal, dacă el e gol? El nu aduce nimic, în comparație cu „botezul cu Duhul”.

Autorul nu conexează botezul cu punerea mâinilor, p. 329.

În p. 332, autorul vorbește despre Botez ca despre o luminare dumnezeiască, amintind de faptul că Sfântul Iustin Martirul și Filosoful l-a numit astfel în scrierile sale. Citând 4 locuri în n. 251, p. 332.

Însă tot aici, în p. 332, autorul consideră că termenul de iluminare e folosit frecvent în NT „cu sens metaforic”. Adevărul e tocmai invers: el e folosit cu sens experiențial, pragmatic, mistic și nu metaforic. Pentru că luminarea dumnezeiască nu are loc „o singură dată”, p. 332, așa cum consideră autorul, ci luminările dumnezeiești sunt multiple și prin ele Dumnezeu ne face cunoscute diverse lucruri punctuale.

Poți să primești luminări dumnezeiești atunci când traduci, atunci când scrii, atunci când nu știi un lucru anume, atunci când trebuie să sfătuiești pe cineva, când trebuie să iei o decizie. Și când Dumnezeu ne luminează asupra unui lucru atunci aflăm un lucru care depășește puterea noastră de înțelegere. Pe care îl înțelegem, în mod minunat, într-o clipă, nu ca un urmare a citirii sau a vreunui raționament, ci al unei descoperiri venite din partea lui Dumnezeu.

Autorul însă nu vrea să identifice iluminarea cu Botezul, p. 332-333. Neagă și faptul că prin darul ceresc ni se indică Sfânta Euharistie, p. 333. Pe ce premisă? Pe premisa că darul ceresc trebuie să fie doar spiritual, p. 333. Și de aceea spune că darul ceresc se referă la „darul Duhului Sfânt”, p. 333.

Însă Tipei afirmă acest lucru pentru că separă Botezul de Euharistie. Însă Sfântul Pavel vorbește aici despre Tainele de inițiere ale Bisericii, care sunt cele trei, ca și azi, care se primeau împreună. Cum ar putea fi însă de acord John Tipei cu Sfântul Pavel, când el este într-o „biserică”, care nu are statutul sacramental al Bisericii Sfântului Pavel? Mai pe scurt: Tipei e forțat să nege din Scriptură tot ce nu rimează cu penticostalismul.

În p. 333-334, el ajunge să spună: „în opinia noastră, „darul ceresc” se referă la viața divină împărțită noului convertit”. Prin ce e împărțită, când el nu a primit nimic? O exprimare vagă, care nu are de-a face cu sacramentalitatea Bisericii și care se referă la trăirile personale ale convertitului. Numai că trăirile personale ale unui convertit nu pot înlocui urmările Sfântului Botez în viața sa. La Sfântul Botez are loc sădirea slavei lui Dumnezeu în cel credincios, care nu poate fi înlocuită cu nicio efuziune sentimentală pentru că a ascultat o predică sau a cântat o cântare.

Ce-o însemna pentru Prof. Tipei: „experiență spirituală perceptibilă”, p. 334? Perceptibilă cu ce parte din om?

În p. 335, el are o deducție corectă: „o implicație logică ar fi că punerea mâinilor trebuie asociată nu doar cu primirea Duhului, ci și cu darurile spirituale”. Pentru că în Biserica Ortodoxă, punerea mâinilor de aici e corelativul Sfintei Mirungeri prin care se primește harul Sfântului Duh și daruri dumnezeiești.

Da, „sub aspect funcțional, punerea mâinilor are un rol distinct de cel al botezului”, p. 336! Botezul e urmat de Mirungere și de Euharistie în Ortodoxie. Botezul e distinct dar nu separat de Botez.

Odată cu cap. 6, autorul începe discuția despre hirotonie, p. 345. Și autorul, pe drept, nu consideră hirotonia ca fiind similară ordinării rabinice, p. 349.

Însă, deși a citat, în p. 347, textul din Fapte 6, unde se spune că „i-au așezat înaintea Apostolilor [pe cei aleși pentru diaconat n.n.] și, rugându-se, [Apostolii] și-au pus mâinile peste ei”, în p. 349, autorul spune că „punerea mâinilor este făcută  în Faptele Apostolilor 6 de întreaga congregație”, adică „pe stil penticostal”.

Atunci de ce i-au mai pus înaintea Apostolilor pe cei 7, dacă nu Apostolii i-au hirotonit? Însă Prof. Tipei întoarce textele după cum…trebuie să rimeze cu teologia penticostală, fără să aibă nici cea mai mică mustrare de cugetrescrie istoria.

În p. 350, autorul îi face pe diaconi să fie mai prejos decât leviții vechitestamentari. Pentru că slujba leviților, spune el, avea „un caracter permanent”, pe când a diaconilor „a avut un caracter ad hoc…un aranjament dictat de o urgență”, p. 350. Mai pe scurt: cu un caracter temporar.

Însă diaconatul nu a fost și nu este o treaptă „temporară” în Biserică ci una de drept divin. Și ea a fost dorită de Dumnezeu ca și slujirea levitică în VT.

Pentru Tipei, hirotonia celor 7 din Fapte nu a fost primirea lor în prima treaptă a preoției noutestamentare, în diaconat, ci rânduirea lor pentru „slujirea zilnică a celor nevoiași”, p. 352. Și prin asta, autorul nostru inventează „hirotonia pentru asistență socială”, transformând hirotonia diaconală în oficiu de asistență socială.

Tot în p. 352 autorul spune în clar: „punerea mâinilor în acest pasaj nu indică un oficiu administrativ permanent”. Și prin asta a eliminat, dintr-un foc, preoția diaconală.

Însă Tradiția Bisericii îi numește pe cei 7 Diaconi iar pe Sfântul Ștefan îl numește Arhidiacon și îl recunoaște ca Întâiul-Mucenic al Bisericii. De aceea, cei 7 nu erau „servitori temporari la mese” ci diaconii Bisericii.

La F. Ap. 13, 1-3, autorul ajunge, în mod „implacabil” și „imperturbabil”, la aceeași „concluzie” : hirotonia lor a fost „acțiunea întregii Biserici”. Adică au fost hirotoniți „la grămadă” de către comunitate…„în stil penticostal”.

În p. 356, Tipei îi neagă, în trei cuvinte, apostolatul Sfântului Pavel: „Pavel nu este numit niciodată „apostol”, Luca rezervă acest termen pentru cei doisprezece, ceea ce înseamnă că denumirea de „apostol” din capitolul 14 trebuie interpretată ca o traducere a ebraicului „shaliach”, adică cineva rânduit să ducă la îndeplinire o misiune pe termen scurt”.

Dar de ce trebuie să o interpretăm „pe termen scurt” calitatea Sfântului Pavel de Apostol, când Biserica i-a recunoscut-o dintotdeauna și toate Bisericile cărora el le-a scris l-au recunoscut ca Apostol al lui Hristos? Pentru că nimic nu trebuie să fie permanent la Tipei. Nicio treaptă ierarhică nu trebuie să fie „permanentă”, pentru că în penticostalism nu există preoție sacramentală permanentă ci numai recunoaștere temporară din partea comunității.

Drept urmare, el a creat iluzia că ce se petrece astăzi în penticostalism…s-a petrecut dintotdeauna în Biserică. Iluzia pe care fiecare teolog eterodox încearcă să o creeze fără restricție la pagini. Bat câmpii în stil mare…numai ca adepții să creadă această minciună. Și, se pare, că mulți cred această falsificare nerușinată a istoriei Bisericii.

Lucrurile publice ale mistrețului cu colți de argint

„Mistrețul cu colți de argint” era fugărit de „un prinț din Levant” (p. 7). Prințul, ca orice prinț infatuat, credea că o să-i meargă toată viața matrapazlâcurile. Că huzuririle lui vor fi nesfârșite. Că el poate omorî pe oricine și oricând.

Însă mistrețul (anonim și fără frică) ieși – „un mistreț uriaș” – și cu colții săi de argint „îl trase sălbatic prin colbul roșcat” (p. 8) pe vânător. Îl trase…până îi veni moartea…A se vedea: Ștefan Augustin Doinaș, Locuiesc într-o inimă. Poezii, Ed. Militară, București, 1978, 118 p.

Pentru că orice vânător infatuat își găsește nașul (sau moartea) în colții unui mistreț nu de argint, nici de aur, nici de cupru…ci de carne.

În Premature [2014], el a spus: „viața e cel mai mare bătăuș”. Pentru că viața te bate peste bot…ca mistrețul de argint pe prinț.

Viața te învață ce nu sperai.

Pe când în Divergent [2014], în lumea celor care construiesc utopia segregării oamenilor, a alege în mod asumat este cel mai mare pericol. Un pericol „pe care nu ni-l putem permite”.

Pentru că mistrețul cu colți de pixeli vine și te mușcă de față…când tu stai în fața ecranului, liniștit, cu o cafea în mână și aștepți să citești ceva ca lumea.

Poliția nu se sesizează din oficiu când ești mușcat din online cu ambele mâini.

Cad avioanele ca picăturile de lacrimi…în timp ce „în rețelele de socializare/ morții sunt/ încă vii”.

Cad peste tine evenimente nedorite.

Cad peste tine tone de promisiuni electorale neverosimile.

Cade peste tine vestea, auzită la Antena 3, astăzi, din gura unei prezentatoare, că pauza publicitară e „sfântă”.  Cine „a sfințit-o”?! Nevoia de bani?

El se trezea, de fiecare dată, dintr-un vis erotic. Și mama lui îi spăla rufele de fiecare dată.

Lumea ei nu o lasă să aleagă mai multe lucruri odată ci doar unul singur. Pentru că lumea ei nu e o lume liberă ci o ficțiune socială.

Și exclusivismul e terorist!

Exclusivismul are colți mari, care îți distrug viața prostește. Degeaba. Pentru nimic.

Prințul din Levant a murit în pădure…sau ciuruit de gloanțe…sau aruncat la coșul de gunoi al istoriei.

Prințul din Levant, ca orice parabolă, a rămas scris undeva. Are dosar. Are file rupte. Poate că are mulți complici.

Vor mai cădea și alte evenimente peste noi, în vara lungă și lată a anului de față.

Cei care vor comenta evenimentele vor fi tot la fel de uituci ca și necitirea istoriei.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [4]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Ciacalul [Șacalul] își pregătește discursul printr-un exordiu prin care încearcă să prezinte raportul în care se află adevărul și minciuna în această lume:

Vidra, neam cu prepus,
cuvânt fără prepus [presupus/ îndoială] au grăit
și sfat adevărat prietinesc au sfătuit

(ce unde urechile adevărului sint astupate,
acolea toate hrizmurile[1] să par basne).

Însa fietecarile dintre noi,
cu cea stângă numai,
iară nu și cu cea dreaptă
ureche ascultându-l,
nu numai cât că cuvântul
nu ș-au întărit,
ce încă mare grămadă de ură
asupra ș-au grămădit

(că mare scârșnetul roatelor
astupă voroava cărăușilor)

și în loc ce mulțumită
pentru dezvălirea adevărului
i s-ar fi cădzut,
nu numai din țară-și s-au izgonit,
ce încă și din izvodul neamului său s-au lipsit,
și aceasta nu dintr-altă pricină,
precum mi să pare, au purces,
fără numai din vechea
și rânceda pizmăluire.

Iară încăși, oricum ar fi, atâta cunosc,
că toate cu folos voroava Vidrii
și ei în stricare,
și altora spre mai mare
neascultare
și neaședzare
s-au făcut

(că vântul vivorât
sau aerul tare clătit,
tocmit
și frumos viersul muzicăi alcătuit,
de la cât de ascuțitele la audzire
urechi abătându-l,
neaudzit îl face).

Și iarăși /…/
obiciuită ieste minciuna
haina adevărului a fura /…/.

Dară lin suflând
austrul adeverinții
și într-o parte dând
poalele hainei adevărului,
grozavă goliciunea minciunii
descoperindu-să
să arată[2].

adevărul nu se poate auzi acolo unde există multă zarvă din partea acelora care vor să bagatelizeze importanța argumentelor drepte, este un lucru pe care îl va repeta curând Cantemir, punându-l de data aceasta printre sentințele Lupului, în convorbirea sa cu Brehnacea [Eretele] (din capitolul al II-lea al cărții):

În ureche de pizmă îmbumbăcată
și de zavistie astupată,
nici buhnetele căldărărești,
necum line cuvintele filosofești
a răzbate pot [;]

căci mai pre lesne s-ar audzi
voroava [vorba] între ciocanele căldărarilor
decât între multe gloate a varvarilor[3].

Dar la această discuție vom ajunge mai târziu.

Cert este că adevărul nu se aude, așa cum vorba cărăușilor/ căruțașilor nu se mai aude de „scârșnetul roatelor”, nici „viersul muzicăi” de „vântul viforât”. Și mai ușor s-ar auzi cuvântul acolo unde căldărarii bat cu ciocanele arama, decât „între multe gloate a varvarilor”.

Prin varvari, Cantemir înțelege, desigur, pe cei care nu cunosc adevărul sau sunt împotriva lui, barbarie fiind orice minciună și încercare de mistificare – după cum se exprimă și în altă parte: „siloghismul dumisale Corbului în barbara alcătuit”[4].

Și, la adăpostul zarvei multe a gloatelor, al căror, rol, întotdeauna, este acela de a astupa cuvântul adevărului, „obiciuită ieste minciuna/ haina adevărului a fura”.

Iar acela care a îndrăznit a face cunoscut adevărul, „mare grămadă de ură/ asupra ș-au grămădit”, din partea tuturor, pentru că imediat s-a arătat „rânceda pizmăluire” împotriva sa.

„Dară lin suflând austrul adeverinții”,poate dezvălui minciuna ascunsă sub „poalele hainei adevărului”. Îmbrăcată, adică, în veșmintele adevărului, în retorica și argumentația acestuia, deși scopul nu este ajungerea la adevăr, ci, dimpotrivă, deplasarea atenției și abaterea cât mai departe de adevăr.

Concluzia Ciacalului este că Struțocămila „nici pre pământ, nici în văzduh,/ nici în apă și nici în foc/ și așeși, nici undeva loc/ de traiu a avea/ va putea,/ ce doară în a cincilea stihie/ locaș de-și va dobândi (că obicinuită ieste fortuna,/ pre cel ce multe haine poftește a cerca/ și de cele ale sale a-l dezbrăca)”[5].

Urmează, după discursul acestuia, o secvență de dimensiuni mai mari (care se extinde la capitolul următor), demnă de Esop și ai cărei protagoniști sunt Lupul și Vulpea.

Lupul întrerupe șirul polemicilor, pe care le consideră sterile, prin cuvinte cioplite/ și supt pilde oarecum acoperite,/ însă tocmai la țenchiul [scopul] adevărului dusă și nemerite”[6].

Lupul consideră că dezbaterile asupra ontologiei struțocămilești sunt irelevante, fiindcă Vidra s-a exprimat asupra Struțocămilei „fără vreme”[7], iar cei care au polemizat cu Vidra și au condamnat-o, au făcut aceasta din zavistie, „că zavistiia ieste jiganie cu multe capete [hidră][8].

Că mai lesne ieste cineva
o mie de ani în fântânele cătranului
să lucredze
și cu cătran să nu să pice
decât un ceas zavistnicul
cu cela [împotriva] căruia zavistuiește
voroavă [discuție] să facă
și cuvânt pizmos
din gură-i să nu-i iasă[9].

Scopul sinodului, al adunării tuturor viețuitoarelor din cele două monarhii nu era acela de a discuta despre ființa ipohimenului:

că tâmplările precum vin, așe să și duc,
deasupra ipohimenului,
nicicum
ființa-i stricând[10].

Dimpotrivă, cearta e o roată care nu se mai oprește, rostogolindu-se la nesfârșit și distrugând sensul adunării:

Și așe în roată gâlceava întorcându-să,
o clătire [clătinare] nestătută
și neobosită
între toți să va scorni.

Și de ciia [de aici] urmadză [ca] între împărați
nu numai pentru Liliiac scânteile împotrivirii
a scântiia,
ce încă și pentru Fili și Inorog pârjolul mâniii
și pojarul izbândii
a să ațița.

Care lucru, numele adunării fericite
în porecla răzsipei nefericite

fără greș va muta[11].

Remarcăm preocuparea constantă a lui Cantemir pentru a evita risipa nefericită și dezmembrarea adunării.

Ca și Budai-Deleanu, în Țiganiada, dar cu aproape un secol mai devreme, Cantemir identifică sursa tuturor relelor în dezbinarea locuitorilor și în polemicile sterile.

Sigur, e loc aici de multe comentarii, dacă intrăm în istoria propriu-zisă…

Concluzia Ciacalului, spre exemplu, aceea de a o elimina pe Struțocămilă din orice categorie ontologică, rezervând-i doar posibilitatea de a constitui sau a fi parte din al cincilea element, eventual – printr-o ironie cruntă, desigur – dovedește eșuarea în absurd a dezbaterilor.

Însă argumentele și avertismentele Lupului sunt distorsionate prin „dulce otrava” din intervenția Vulpii. Încât mulțimile care ascultă luările de cuvânt, „pre lângă a Vulpei de cuvânt împunsătură/ toată a Lupului uitară învățătură”[12].

Și astfel se reiau împunsăturile între vorbitori.

O pasăre care „în monarhiia pasirilor /…/ să cheamă Cucunos [Cuc]ia apărarea stăpânului său, Corbul, și susține superioritatea păsărilor asupra animalelor:

Fi-s-ar cădzut [s-ar cădea], o, priietinilor,
Lupul pildele sale ciobanului să le vândză
și Vulpea prisăcariului bătrân
ciumiliturile să-și arete. /…/

Până când dară, o, pasirilor,
în glogozala
în zădar vă îngăimați
și statul [statutul] vredniciii voastre în samă nu băgați?
Până când vor urla,
vor lătra
și vor scânci jigăniile
și dobitoacele acestea,
carile pururea supt umbra noastră îmblă
și ochii noștri totdeauna
în spinarea lor privăsc?[13]

În mod cert, până la Cantemir, dacă putem spune astfel, limba română nu știa că are asemenea potențe metaforice și poetice.

După Varlaam, Grigore Ureche, Dosoftei și Miron Costin, opera lui Cantemir reprezintă un salt în potențarea expresivității poetice. Cu precizarea că fiecare dintre cele patru nume pomenite anterior a reprezentat, la rândul său, un salt important, în această dezvoltare pe care o putem totuși numi uluitoare, în secolele XVII-XVIII.

Cantemir ar fi putut foarte bine să spună, precum Miron Costin în explicarea intenției poemului său, că a scris această lucrare ca să demonstreze că și în limba română se pot face multe și complexe alcătuiri literare.

Deși Cantemir se plânge că materialul său lingvistic e insuficient, că limba română e brudie [necoaptă], totuși textul său demonstrează că numai brudie nu era limba în care scria el, că aceasta era o limbă matură și întru totul aptă de a oferi material pentru structuri literare foarte dificile, atât ca formă, cât și ca înțeles.

Nu neglijăm, desigur, nici efortul deosebit al autorului.

Credem că scopul lui Cantemir a fost atins.

Mai mult, pare că întreprinderea literară a lui Cantemir căuta să arate că limba română era „ca un fagure de miere” (Eminescu, Epigonii) care își aștepta mierea. Adică scriitorii și textele care să aibă cuvenita complexitate și profunzime.


[1] Oracolele, profețiile.

[2] Dimitrie Cnatemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 51.

[3] Idem, p. 87.

[4] Idem, p. 53.

[5] Idem, p. 54.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 56.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 56-57.

[11] Idem, p. 57.

[12] Idem, p. 58.

[13] Idem, p. 58-59.

Predică la Duminica a 7-a după Rusalii [2014]

Iubiții mei,

faptul de a comunica/ de a vorbi/ de a ne destăinui înseamnă a scăpa din ghearele muțeniei demonice. Înseamnă a ieși din muțenia nevorbirii-de-sine. Pe mine, Dumnezeu m-a scos din nevorbirea-de-sine…și pentru acest lucru sunt foarte recunoscător. Știu ce înseamnă să crezi că poți „să te mântuiești” de unul singur…știu ce înseamnă să crezi că „îți e mai bine dacă ignori problemele altora”.

Am trăit această muțenie…și am văzut-o și la alții. Știu ce înseamnă baricadarea-în-sine. Știu ce înseamnă să crezi că nimeni-nu-e-mai-presus-de-tine. Cunosc iluzia „puterii”, a „prețiozității-de-sine”, iluzia „grandomaniei”, iluzia „veșniciei de-o clipă”.

Însă văd zilnic iadul necomunicării…Am văzut și văd iadul ascunderii-de-sine în toată durerea lui, pentru că am văzut ce înseamnă să nu comunici, la modul real, cu nimeni.

Pentru că reala muțenie e să vorbești întotdeauna despre alții și niciodată, la modul real, despre tine. Muțenia demonică înseamnă să taci cu privire la realitatea ta interioară. Și vedem din Evanghelia de azi [Mt. 9, 27-35] că mutul a vorbit numai când demonul a ieșit din el [Mt. 9, 33, GNT].

Și până nu îl scoatem din noi pe demonul care ne pune să tăcem…care ne învață să trecem „neobservați” pe lângă durerile altora…care ne învață „să nu știm ce să spunem altora”…nu vom fi oameni normali.

Normalitatea presupune comunicare deschisă, cinstită, omenoasă.

Normalitatea umană presupune să vezi ce se petrece cu tine și cu toți. Să vezi pe unde mergi. Pe ce calci. Cu cine te intersectezi pe stradă. Ce trebuie să faci când te întâlnești cu cineva.

Normalitatea presupune să vezi profund oamenii pentru că îți curățești cele din lăuntru ale tale.

Iar celeritatea în a-i ajuta pe alții ține de graba de a te curăți pe tine de patimi.

Cei doi orbi ai Evangheliei de azi au început să vadă pentru că Domnul S-a atins [ipsato] de ochii lor [Mt. 9, 29, GNT]. Și lor li s-au deschis ochii [v. 30] pentru că slava lui Dumnezeu i-a atins.

Tocmai de aceea, nu poți să te vezi…și să-i vezi și pe alții…dacă nu te umpli de slava lui Dumnezeu. Dacă nu te lași atins de Dumnezeu spre reala-vedere-de-sine.

Și de aceea am început predica de față cu muțenia și nu cu orbirea: pentru că trebuie să ieși din tăcerea necredinței…pentru ca să ceri vedere. Vedere reală, duhovnicească, abisală.

Și numai Dumnezeu te poate face să vezi! Numai El ne dă adevărata vedere de sine…și vederea oamenilor.

Dar vederea ține de gradul nostru de curățire de patimi, de gradul nostru de sfințenie, de gradul nostru de cunoaștere ontologică.

Pentru că a cunoaște nu înseamnă a cunoaște doar cu mintea…ci a cunoaște prin toată persoana noastră, prin tot ceea ce suntem.

A cunoaște înseamnă a ne îndumnezei. Pentru că a cunoaște înseamnă a înțelege, plini de uimire sfântă și de bucurie dumnezeiască, tot procesul nostru de transfigurare de la nivelul sufletului și al trupului nostru.

A cunoaște înseamnă a conlocui cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, prin slava Lui, S-a sălășluit întru noi.

De aceea, când Evanghelia de azi ne vorbește despre vorbire și despre vedere ne vorbește despre însănătoșirea firii noastre. Despre drumul spre îndumnezeirea noastră.

Pentru că cel care se umple de slava lui Dumnezeu în Biserica Sa, pe fiecare zi vede mai mult…simte mai mult…înțelege mai mult…se pătrunde mai mult de voia lui Dumnezeu cu oamenii și cu întreaga Sa creație.

Adică înduhovnicirea ne sensibilizează continuu, ne face să fim o rană pentru tot ce se petrece în jurul nostru, ne face tot mai oameni, tot mai atenți…tot mai îngăduitori și iubitori…tot mai blânzi…

Tocmai de aceea, în Apostolul zilei [Rom. 15, 1-7], Dumnezeiescul Pavel ne spune că trebuie să purtăm slăbiciunile [ta astenimata] confraților noștri [Rom. 15, 1, GNT]. Adică fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său „întru iubire, spre zidire” [Rom. 15, 2, GNT].

Însă a plăcea aproapelui tău nu înseamnă a-l linguși sau a-i crea o imagine falsă despre tine ci a-i arăta, în mod firesc, fără ostentație, cine ești tu în viața de zi cu zi, tu, omul credinței.

Pentru că atunci când stai printre oameni, oamenii văd cine ești, ce faci, cum procedezi într-o situație sau alta…Și exemplul tău bun, convingător, convinge pe mulți că a fi integru, muncitor, iubitor, atent, credincios, loial etc. înseamnă tot atâtea însușiri ale unui creștin ortodox.

Prietenia noastră cu oamenii trebuie să fie întru iubire de Dumnezeu și de oameni, pentru ca ei să se zidească interior. Pentru ca ei să își înceapă relația lor cu Dumnezeu și să rămână cu El.

Viața noastră e numai o reclamă făcută vieții cu Dumnezeu.

Viața noastră îi învață și pe alții că a fi cu Dumnezeu înseamnă a avea totul.

De aceea, a-i învăța pe oameni evlavia din propria noastră evlavie, a-i învăța munca din propria noastră muncă, a-i învăța bunătatea din propria noastră bunătate înseamnă a ne face priveliști vii ale lucrării lui Dumnezeu în noi.

Pentru că mulți au nevoie de exemple vii, reale, pentru ca să creadă în Dumnezeu și să fie oameni credincioși. Slăbiciunea credinței lor sau credința lor puțină în Dumnezeu are nevoie de exemple vii, mature pentru ca să le urmeze.

Astfel că, atunci când suntem atenți la ceilalți, la slăbiciunile lor…facem ce a făcut Domnul cu noi toți: nu căutăm plăcerea noastră [Rom. 15, 3, GNT]. Pentru că toate ale noastre trebuie să fie un pod către Dumnezeu și nu un zid.

Și ne facem poduri către Dumnezeu pentru alții, atunci când „gândim unii pentru alții după Hristos Iisus” [Rom. 15, 5, GNT]. Când gândim pentru noi ceea ce gândim pentru toți. Când nu gândim egoist, exclusivist, revanșard ci dorim ca toți să se mântuiască.

Dar pentru a ajunge să dorim acest lucru, adică mântuirea tuturor, trebuie să ne primim unii pe alții după cum și Domnul ne-a primit pe noi [Rom. 15, 7, GNT]. Unde să ne primim? În lăuntrul nostru!

Pentru că dacă ne purtăm unii pe alții în noi înșine, întru harul lui Dumnezeu…atunci când ne întâlnim unii cu alții…știm să ne salutăm, să ne îmbrățișăm, să ne vorbim.

De aceea, cine nu știe să comunice încă nu a învățat alfabetul vieții duhovnicești.

Iar cine nu vede, nu aude, nu simte, nu înțelege…durerile, necazurile, nefericirile fiecărui om în parte și ale întregii lumi…nu are nimic de-a face cu intimii lui Hristos Dumnezeu, adică cu viața ortodoxă.

Adevărații ortodocși știu să comunice, știu să vadă, știu să înțeleagă, știu să iubească, știu să ierte, știu să conducă, știu să despătimească pe om. Pentru că fac acestea toate dimpreună cu Dumnezeul treimic, Care ne luminează, ne călăuzește și ne întărește spre tot lucrul bun, spre toată virtutea și sfințenia.

Așadar, acum, înaintea Postului Adormirii Maicii Domnului, trebuie să înțelegem foarte profund faptul că nu ne putem mântui printr-o bună-părere-despre-noi-înșine ci mântuirea e relație cu Dumnezeu, e comunicare, e ieșire continuă spre alții și nu tăcere mofluză și plină de răutate.

Nu ne mântuiește buna impresie despre noi, nu ne mântuiește răutatea, nu ne mântuiește ipocrizia,  nu ne mântuiește nemilostivirea, nu ne mântuiește indiferența

Indiferența nu rezolvă lucrurile! Ci viețile oamenilor se ajută cu atenție, cu bunătate și cu înțelegere.

Pentru că asta înseamnă a purta slăbiciunile și nevoile și neînțelegerile altora: a-ți face timp să le ajuți și să le înțelegi.

De aceea, Dumnezeu îi binecuvintează și îi întărește pe cei care au ochi și urechi și mâini și picioare și bani și posesiuni puse în slujba aproapelui! Dumnezeu îi luminează și îi călăuzește spre lucruri bune pe cei care s-au pus pe ei înșiși în slujirea slăbiciunilor tuturor.

Căci Lui I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [6]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a.

*

În p. 302, autorul consideră că cei 12 bărbați din Efes erau creștini pentru că Sfântul Luca i-a numit matite [ucenici]. Și consideră că ucenicii din F. Ap. 19, 1 sunt frații din 18, 27, p. 305. Și că ei au fost convertiți de Sfântul Apostol Apollo, cu toții 13 cunoscând doar botezul Sfântului Ioan Botezătorul, p. 305.

În p. 310 se observă cum autorul minimalizează persoana Duhului Sfânt în relație cu cea a Fiului. Pentru că autorul spune că: „pentru Luca, Duhul este cu preponderență o putere care îi înzestrează pe creștini să Îl mărturisească cu eficiență pe Cristos”. Și pe când Duhul Sfânt e „o putere” și nu o persoană, Hristos e o persoană dar pare a fi singurul conținut al propovăduirii.  Iar primirea harului sau a puterii dumnezeiești a Duhului Sfânt înseamnă, pentru autor, doar o eficientizare a propovăduirii și nu, mai întâi de toate, o luminare și o curățire interioară, pentru a-L înțelege pe Dumnezeul treimic.

De ce stau așa lucrurile? Pentru că în penticostalism „primirea Duhului” înseamnă „întărirea pentru a ieși la prozelitism” și nu începutul curățirii de patimi.

Însă în p. 310-311, autorul ne spune că și-ar dori să îi identifice pe cei 12 ucenici din Efes cu „prezbiterii din Faptele Apostolilor 20. 17, 18”. De ce? Pentru că prin această „identificare” a lor „am avea și dovada misiunii lor eficiente ca urmare a împuternicirii lor”, p. 311.

Numai că prezbiterii, diaconii și episcopii Bisericii nu era itineranți precum Sfinții Apostoli. Încercarea de-ai face itineranți pe prezbiteri înseamnă a le schimba chemarea eclesială.

Începând un alt subcapitol, tot în p. 311, John Tipei afirmă despre Sfântul Luca următoarele două neadevăruri: „Luca nu este interesat să facă primirea Duhului dependentă de anumite ritualuri omenești și nici să stabilească o succesiune rigidă a etapelor din experiența religioasă a unui creștin”. Adică Sfântul Luca nu ar fi legat primirea Duhului Sfânt de Botez și nici nu ar fi fost „interesat” de creșterea duhovnicească a celor credincioși. Însă de ce nu ar fi făcut asemenea lucruri, când el dorea, ca toți Sfinții Apostoli, să îi boteze pe oameni și să îi facă mădulare mistice ale lui Hristos?

Însă Prof. Tipei vorbește în numele „spiritualismului extrem” al penticostalismului, care neagă Sfintele Taine ale Bisericii, afirmând că primirea harului este independentă de vreo acțiune eclesială, și nu în numele Bisericii lui Hristos, care, de la început, a îmbinat văzutul cu nevăzutul Tainelor Dumnezeiești. A te presupune doar „suflet”, care nu ai nevoie de materialitatea Tainelor Bisericii, când tu ești un suflet întrupat în viața aceasta: în asta constă greșeala fatală a negației protestante.

Pentru că protestantismul, în esență, nu este decât un gnosticism teologic. Numai că mântuirea nu o primești prin cunoaștere teologică liberală, într-o construcție pseudo-bisericească ci prin cunoașterea revelată care îl îndumnezeiește pe omul, care trăiește în ritmul vieții mistice a singurei Biserici a lui Hristos, Biserica Ortodoxă.

Însă tot în p. 311, autorul ne spune că Sfântul Luca a vorbit despre două condiții ale primirii Duhului Sfânt: pocăința și Botezul, la care adaugă credința. Numai că autorul îl urmează pe J. H. E. Hull, susținând că „pentru Luca cea mai importantă condiție [pentru primirea harului Duhului Sfânt n.n.] este, nu botezul, ci „disponibilitatea de a fi botezat””, p. 311.

Însă ce înseamnă a fi disponibil pentru botez? Pentru că pot exista oameni care sunt „dispuși” pentru botez și care să nu vrea să se boteze niciodată. La fel ca cei care sunt dispuși să renunțe la o patimă, dar nu renunță la ea până mor.

De ce și-ar fi dorit Sfântul Luca să fie atât de ambiguu pe această temă? Însă nu Luca e „ambiguu” ci Tipei îl face să pară „ambiguu”. De ce? Pentru că vrea să ajungă la acest „rezultat”: cum că „Luca nu concepe primirea Duhului ca pe un rezultat automat al botezului în apă”, p. 312. Numai că afirmația abia citată nu e o concluzie lucană ci o preconcepție penticostală. Cu această prejudecată Tipei a venit de acasă și nu „a găsit-o” la Sfântul Luca.

În p. 312, autorul amintește de cele două dăți, din Fapte, unde se vorbește despre primirea harului prin punerea mâinilor: F. Ap. 8, 17 și 19, 6.

Modul în care vine harul Duhului, p. 314.

Și în p. 316, Tipei ajunge la „concluzia” cu care…venise de acasă: „pentru Luca, primirea Duhului nu efectuează incorporarea în Biserică, ci este o împuternicire pentru misiune”. Pentru că asta susțin penticostalii despre „botezul cu Duhul Sfânt”.

De ce subliniez, în mod constant, preconcepțiile oamenilor care se prefac că „studiază” o temă?! Pentru că nu vor să ne ducă spre un răspuns luminat de Dumnezeu…ci spre propria ideologie cu care au înlocuit revelația dumnezeiască. Și reacționez ori de câte ori le întâlnesc în studii „docte”, pentru mă enervează impostura lor teologică.

În p. 319 însă, autorul, în mod surprinzător, își calcă pe ideologie: „Cu excepția lui Pavel (9: 20), Luca nu ne relatează despre niciun alt nou convertits-a implicat imediat în lucrarea de evanghelizare” a secolului I al Bisericii. Așa e! Propovăduirea e pentru oameni duhovnicești și nu pentru proaspăt încreștinați.

Însă, dacă nou-convertiții „botezați cu Duhul Sfânt” nu sunt „echipați” ca să plece la propovăduire…după cum susțin penticostalii, atunci cade toată șandramaua ideologică a penticostalismului. Căci dacă scoatem din ecuație „propovăduirea”…nu mai rămâne nimic de făcut pentru „nou-botezații cu Duhul Sfânt”. Se apucă de asceză? Încep să traducă cărți? Se apucă de munca de cercetare? Se apucă de agricultură tradițională?

Tot în p. 319, Tipei vorbește despre cine erau cei „hirotonisiți”/ hirotoniți în Biserică. Și, după el, erau hirotoniți cei care nu erau nou-convertiți, slujba se făcea în Biserică, misiunea lor era precizată (toate bune până acum) dar…erau hirotoniți „conform” ideologiei penticostale: „de Biserică sau de reprezentanții acesteia, nu de o singură persoană”, p. 319.

Pentru că el „presupune” că în secolul I al Bisericii și după aceea, diaconii, preoții și episcopii Bisericii au fost „hirotoniți” la grămadă, de toată Biserica sau de mai mulți din Biserică…și nu de un Apostol sau un episcop. Exclude hirotonia de 1 la 1 din start, deși nu ne spune de ce, pentru „practica penticostală” de secol 20, care nu are de-a face cu nimic cu Preoția Bisericii.

Însă ceva e interesant în toată această încercare penticostală de rescriere a istoriei Bisericii…Și anume că „primirea Duhului Sfânt” nu are „nimic de-a face” cu botezul penticostal, adică orice credincios îl poate „primi” fără „ca să știe” biserica, dar „hirotonia” penticostală are de-a face cu toată biserica sau cu reprezentanți ai bisericii. Dar de ce nu îi hirotonește Dumnezeu, în mod direct, pe „slujitorii” penticostali ca la „primirea Duhului”? De ce la hirotonie pun „opreliști” Duhului, dacă El „coboară” fără vreun ritual sau fără vreo intervenție umană? Iar dacă Duhul „coboară” unde vrea și cum vrea, atunci nu e nevoie să fii penticostal ca să primești pe Duhul Sfânt. Mai pe scurt: „nu e nevoie” de nicio biserică, dacă „coborârea” Duhului se face „în indiferență totală” față de succesiunea istorică neîntreruptă a Bisericii lui Hristos.

Însă ce s-a petrecut cu Biserica lui Hristos de la Cincizecime, pe care porțile Iadului nu o pot birui…de unii au avut „nevoie” să „o reconstruiască”? Nu s-a petrecut nimic rău cu ea! Ea a ajuns până la noi, se numește Biserica Ortodoxă, și are toată sfințenia și frumusețea apostolică intactă. Trebuie numai să te smerești în fața lui Dumnezeu pentru ca să o vezi cu ochi luminați de Dumnezeu.

Până una alta, John Tipei rămâne penticostal…dar unul care presupune că Biserica secolului I „a împrumutat” din iudaism „modelul de consacrare”, p. 319, adică de hirotonire. Nimic mai fals! Pentru că hirotoniile Bisericii sunt proprii ei și nu au de-a face cu preoția vechitestamentară. Preoția vechitestamentară era numai o prefigurare a celei eclesiale, după cum și întreaga ei desfășurare liturgică. Însă cultul Bisericii lui Hristos e nou, e revelat și are de-a face cu pregătirea noastră pentru viața cea veșnică întru Împărăția Sa. El nu e o privire spre trecut ci spre veșnicie.

Termină subcap. 5. 3 reiterând vestea proastă pentru penticostali: „pentru Luca, primirea Duhului nu este exclusiv o împuternicire pentru lucrare”, p. 319. Și asta când penticostalii români se roagă de mama focului ca „să primească” pe Duhul și să intre în câmpul muncii. Autorul, se pare, le-a tăiat elanul celor care „speră”…

În p. 321, Tipei „îi dezbracă” pe Sfinții Apostoli de puterea harică. Pentru că „Petru sau Pavel, cu toate că sunt „plini de Duhul”, nu au nici exousia [exusia = puterea n.n.] și nici dunamis [dinamis = lucrarea n.n.] de a transmite Duhul, ci depind întru totul de Dumnezeu ca să-i folosească în rolul de „canale de putere””.

Ce face autorul aici? Ne spune că sălășluirea harului în Sfinții Apostoli „nu a însemnat” totodată și împuternicirea lor de a-l transmite și altora. Păi atunci cu ce s-au ocupat Sfinții Apostoli în Biserică, dacă nu s-au ocupat cu împărtășirea harului dumnezeiesc? Și pe premisa că nu trebuie să negăm izvorul harului, premisă cu totul corectă, care e Dumnezeu, Tipei neagă canalele harului, adică ierarhia Bisericii, care înseamnă negarea Celui care le transmite harul. De ce? Pentru că ideologia penticostală „nu are nevoie” de preoție sacramentală. Adică din aceea care transmite harul de la Dumnezeu. Pentru că penticostalismul nu are nevoie de Dumnezeu și de adevărata lui Biserică, în care Dumnezeu pogoară harul Său.

În p. 321, autorul adoptă sintagma „putere numenală” în detrimentul celei de „putere dumnezeiască”, împrumutând-o de la W.[erner] Kahl, care vedea în sintagma lui „îmbinarea” dintre puterea de vindecare și Duhul Sfânt, cf. p. 321, n. 219. Și Kahl a împrumutat-o de la Kant?

În p. 322, în urma „episodului Simon Magul”, autorul trage concluzia că „Duhul nu poate fi manipulat, nici de către Simon nici de către apostoli. [Căci] pentru Luca, Duhul Sfânt este Cel care deține controlul, nu cel ținut sub control”.

Însă cine ar putea să „Îl controleze” pe Dumnezeu?!

Iar „episodul Simon Magul” înseamnă dorința de a cumpăra pe bani puterea [exusian] preoțească, aceea de a dărui harul Duhului Sfânt prin punerea mâinilor, cf. F. Ap. 8, 19, GNT. Dorea să primească această putere dumnezeiască a preoției în schimbul unei sume de bani și nu să o primească printr-o viață curată și plină de evlavie.

O baie de caniculă

Dacă s-ar bate mai multe cuie în aer ar fi bine. Astfel, aerul ar fi mai solid.

A fost părerea unora: cu cât auzim mai multe pichamere duduind în auz, cu atât e clar că lumea asta merge spre bine.

Alții au solicitat să se dea muzica la maxim: să se facă cluburi în supermarketuri.

Să fie toată lumea la un loc: mai dansezi un pic, mai cumperi ceva!

Ba poate chiar și terenuri de fotbal în supermarketuri. Cumperi și te mai uiți la o fază de gol. Lângă tine, pe viu.

Că, spre exemplu, s-au făcut terenuri de baschet între statuile de la Universitate: te uiți la Mihai Viteazul și mai arunci un coș. De, te simți cu istoria la subraț!

Adică, de ce să fie liniște?!

Liniștea dăunează grav sănătății. Liniștea te poate duce la nebunie, poate chiar la conștiență!

Chiar așa, de când ai început să vrei să judeci? Ori te-ai prostit dintr-o dată?

Câțiva alegători au zis că ei votează cu oglinda-n față.

Oglinda nu e încă interzisă în cabina de vot.

Ca și până acum, iese acela care seamănă cel mai bine cu nația.

Iese neamul din urne. Neamul prost, cel mai adesea.

După care urmează 10 ani de indignare și de „să fiu…dacă mai votez cu ăsta”. „L-am votat și el uite ce face”. „Cum să facem să-l dăm jos?!”

Pentru că am uitat să vă spun că „indignarea” votează la fel și a doua oară. Și a treia, dacă ar mai avea ocazia.

Iliescu, spre exemplu, ar candida și în toamna asta. Senin și relaxat. Despre fantoma lui Ceaușescu nu mai vorbesc.

Și trece și sfertul de veac, și jumătatea de secol și secolul și poate și câteva războaie, printre picături…până când oamenii tot se uită în oglindă și tot li se pare că sunt și că fac

Sfântul Antim Ivireanul: „adus și nemerit”

În teza noastră doctorală, dedicată Sfântului Antim Ivireanul, susținută în 2009 și publicată în 2010 (aici), discutând despre circumstanțele venirii sale pe meleagurile noastre, am comentat prefața ucenicului său, Mihail Ștefan/ Mihai Ștefanovici la Molitvenicul din 1706 (a se vedea p. 17-18, 25-27 din lucrarea noastră).

Cum această prefață nu a constituit subiectul unei analize nici înainte de teza noastră, și nici după, revenim asupra propriului comentariu cu câteva precizări, legate de o expresie utilizată de Mihail Ștefan.

Ucenicul spune despre Sfântul Antim că a fost „din țara ta scos, și în partea locurilor noastre adus și nemerit”.

Expresia utilizată de Mihail Ștefan ne-a nedumerit atunci, fiindcă ni s-a părut contradictorie, motiv pentru care am opinat că s-ar putea să existe „un interval de timp” între adus și nemerit, în biografia antimiană pe care o sintetiza poetic și alegoric autorul prefeței.

În mod cert, însă, textul lui Mihail Ștefan nu spune că domnitorul Constantin Brâncoveanu este autorul aducerii lui Antim, ci dimpotrivă, că l-a aflat în Țara Românească.

Pentru că, mai înainte de a-l afla Brâncoveanu și a-l vedea vrednic, Antim Ivireanul fusese deja „în partea locurilor noastre adus și nemerit”.

În mod evident, Mihail Ștefan a comprimat o istorie mai lungă, fiindcă „în partea locurilor noastre” ar putea să indice Moldova, așa cum am menționat în teză.

Însă „adus și nemerit” este o sintagmă cu înțeles compact. Nu în româna modernă, desigur, dar în limba veche era astfel.

Un mic fragment din Istoria ieroglifică, la o citire mai atentă, ne-a lămurit această situație. În pasajul pe care îl vom cita, (a)dus și nemerit are o semnificație opusă hazardului. Pentru că „nemerit” înseamnă nu la întâmplare, ci dimpotrivă: nimerit la țintă/ cu un scop precis:

„Lupul (carile nu proastă între toate jiganiile să numiia) cuvinte cioplite și supt pilde oarecum acoperite, însă tocmai la țenchiul [ținta/ scopul] adevărului dusă și nemerite, într-acesta chip a grăi începu”[1].

Încât „în partea locurilor noastre adus și nemerit” este rodul unei acțiuni făcute cu un scop foarte bine stabilit, care nu îngăduie să se strecoare nicio marjă de eroare sau de incertitudine în intenția sa.


Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 54.