Istoria literaturii române (vol. 5)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprins

Între Anacreon și imnul religios (5-86)

Câteva considerații despre nașterea Romantismului. În Europa și la noi (87-97)

Poeții preromantici: toate-s vechi și nouă toate (98-184)

Asachi: dulceața italiană a limbii române (185-212)

Anatolida sau răsăritul lumii (213-282)

Psalmul 101 la Dosoftei și Heliade (283-288)

Despre un manuscris al lui Procopie Pătruț (289-292)

Ora candorilor… (293-297)

Dimitrie Bolintineanu: amorul material și lumina orbitoare (298-333)

Câmpia transcendentală (334-365)

Isihia romantică (366-376)

Vasile Alecsandri – „regele” vesel (377-398)

Mezul iernei (399-403)

Alecsandri și Eminescu (404-409)

Influențe ale liricii engleze romantice în poezia pașoptistă (410-424)

Praedicationes (vol. 16)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Toți Sfinții, iubiții mei, revarsă în noi harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, adică trecut prin ființa lor. Și, dându-ne nouă harul lui Dumnezeu, pe care îl au de la El, ei ne dăruie și modul în care îl simt ei, Sfinții Lui. Cu atât mai mult Maica lui Dumnezeu ne dăruie nouă harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, trecut prin ființa ei, ca să simțim, în revărsarea de har dăruită nouă, și iubirea ei și curăția ei și sfințenia ei și grija ei față de noi (p. 8).

Așadar, iubiții mei, avem un rugător în cer pentru noi, care este dintre noi, din neamul nostru românesc, și el ne dorește tot binele! Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, alături de toți Sfinții români știuți și neștiuți de către noi, se roagă pentru luminarea și mântuirea noastră! Iar evlavia noastră față de ei este spre folosul nostru veșnic, pentru că ei ne ajută prin rugăciunile lor cele pline de iubire față de noi (p. 17).

Și mă uit mereu la tineri și la tinere, la acești oameni frumoși, care arată bine, și care sunt ca niște flori înflorite, care se cred netrecătoare pe acest pământ. Se uită mereu în oglindă, se aranjează, sunt conștienți de tinerețea și de frumusețea lor, dar fac abstracție de ziua de mâine. Însă tinerețea care se crede nemuritoare, care face abstracție de ziua de mâine, e o tinerețe mahmură. E o tinerețe care nu s-a trezit, care nu și-a dat încă seama de cât de evanescentă e viața noastră. Pentru că viața noastră e pentru a ne împodobi duhovnicește, pentru a ne curăți interior și nu pentru a salva aparențele. Tinerii trebuie să fie bătrâni la minte, să fie înțelepți! Iar bătrânii trebuie să fie supli la minte, cu entuziasm tineresc! Căci tinerețea trebuie să trăiască cu Dumnezeu, iar bătrânețea să se împlinească numai în El (p. 74-75).

Și dacă cunoști, din tine însuți, prezența și lucrarea Duhului Sfânt, adică a slavei Dumnezeului nostru treimic, care coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt în viața celor credincioși, atunci o poți vedea și în viața și în cuvintele altora. Pentru că Duhul Sfânt ne luminează spre a înțelege lucrarea Sa din noi și din confrații noștri întru credință, după cum ne luminează cu privire la falsa spiritualitate a celorlalți. Pentru că de la El știm să deosebim experiențele bune de cele rele, înșelătoare (p. 79).

Tot în a 3-a rugăciune a Vecerniei, vorbindu-se despre relația Fiului cu Duhul Sfânt, ni se spune că Duhul Cel bun este al Fiului. Și aceasta, pentru că Duhul Sfânt, „Care din Tatăl purcede” [In. 15, 26, BYZ], Se odihnește în Fiul și conlucrează cu Fiul și cu Tatăl întru toate (p. 85).

Căci, la Cincizecime, limbile Sfinților Apostoli „au fost înțelepțite pentru slava cunoașterii de Dumnezeu”. Dar și la Cincizecimea personală, la Botez, noi am fost luminați de slava Lui și umpluți de har, pentru ca să fim propovăduitorii voii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu acest lucru cere de la noi: ca să fim învățători ai bunei credințe și ai evlaviei celei dumnezeiești pentru toți cei care doresc să Îl cunoască pe Dumnezeu și să Îi slujească Lui împreună cu noi (p. 88).

Fiecare Sfânt are povestea lui de viață, are traseul său unic, are propriul său drum cu Dumnezeu prin care s-a mântuit. Cine l-a ajutat, cine l-a format, cine l-a ispitit, cine l-a cinstit, ce a citit, cum s-a rugat, cum a trăit și a adormit: sunt detalii pe care le vom afla citind viețile lor. Iar eu, pe fiecare zi, aflu noi și noi detalii din viețile Sfinților și viața mea se îmbogățește enorm. Fără ei, fără Îngerii, Sfinții, geniile și marii oameni ai istoriei, viața mea ar fi fost foarte săracă în idei, sentimente și înțelegeri existențiale (p. 93).

Continuă să citești Praedicationes (vol. 16)

Istoria literaturii române (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

Cuprins

Țiganiada: introducere (4-37) / Asemănări între Budai-Deleanu și Heliade (38-63)/ Țiganiada: tradiție și inovație (64-126)/ Fragii ca sugestie erotică la Budai-Deleanu și Ion Barbu (127-132)/ Există în Țiganiada germenii romanului românesc? (133-137)/ Așteptând romantismul. Între Divanul și Memento mori: Reporta din vis (138-204).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Iezechiil, cap. 16, 1-10, cf. LXX

1. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicându-mi:

2. „Fiule al omului, mărturisește [διαμάρτυραι] Ierusalimului fărădelegile sale!

3. Și îi vei zice: «Acestea zice Domnul Ierusalimului: <Rădăcina ta și nașterea ta [sunt] din pământul lui Hanaan [Χανάαν] [și] tatăl tău [este] amorreos [ἀμορραῖος], [iar] mama ta [este] hetteană [χετταία].

4. Și [la] nașterea ta, în care zi ai fost născută[1], nu au fost legați sânii tăi și în apă nu ai fost spălată, nici [cu] sare [nu] ai fost sărată [οὐδὲ ἁλὶ ἡλίσθης] și [nici cu] feșe nu ai fost înfășată [καὶ σπαργάνοις οὐκ ἐσπαργανώθης].

5. Și nici [nu] a cruțat ochiul Meu în[tru] ție [tine], [ca] să-ți facă ție una din toate acestea, [ca astfel] să pătimești ceva în[tru] ție [tine], ci ai fost aruncată pe fața câmpului [καὶ ἀπερρίφης ἐπὶ πρόσωπον τοῦ πεδίου], [dimpreună cu] stricăciunea sufletului tău [τῇ σκολιότητι τῆς ψυχῆς σου], în[tru] care zi ai fost născută [ἐν ᾗ ἡμέρᾳ ἐτέχθης].

6. Și am trecut prin tine și te-am văzut pe tine amestecată cu sângele tău și ți-am zis ție: „Din sângele tău [este] viața [ἐκ τοῦ αἵματός σου ζωή].

7. Înmulțește-te [πληθύνου]! Ca răsăritul câmpului te-am dat pe tine [καθὼς ἡ ἀνατολὴ τοῦ ἀγροῦ δέδωκά σε] și ai fost înmulțită și ai fost mărită și ai intrat întru cetățile cetăților [καὶ εἰσῆλθες εἰς πόλεις πόλεων]. Sânii tăi au fost întăriți [οἱ μαστοί σου ἀνωρθώθησαν] și părul tău a crescut [καὶ ἡ θρίξ σου ἀνέτειλεν], iar tu erai goală și nerușinându-te [σὺ δὲ ἦσθα γυμνὴ καὶ ἀσχημονοῦσα[2]].

8. Și am trecut prin tine și te-am văzut pe tine și, iată, [este] vremea ta, [este] vremea nimicindu-i [καιρὸς καταλυόντων]! Și am întins aripile Mele asupra ta [καὶ διεπέτασα τὰς πτέρυγάς Μου ἐπὶ σὲ] și am acoperit nerușinarea ta [καὶ ἐκάλυψα τὴν ἀσχημοσύνην σου] și ți-am jurat ție și am intrat în făgăduință cu tine [καὶ εἰσῆλθον ἐν διαθήκῃ μετὰ σοῦ], zice Domnul, și Mi-ai fost Mie [καὶ ἐγένου Μοι].

9. Și te-am spălat pe tine în apă [καὶ ἔλουσά σε ἐν ὕδατι][3] și am spălat sângele tău de pe tine [καὶ ἀπέπλυνα τὸ αἷμά σου ἀπὸ σοῦ][4] și te-am uns pe tine cu ulei [καὶ ἔχρισά σε ἐν ἐλαίῳ][5].

10. Și te-am îmbrăcat pe tine [cu] cele felurite și te-am încălțat pe tine [cu] hiacint și te-am încins pe tine [cu] vison și te-am învăluit pe tine [cu] văl [καὶ περιέβαλόν σε τριχάπτῳ].


[1] Se referă la cetatea Ierusalimului.

[2] Stând necuviincioasă, fără rușine.

[3] Vorbire tainică despre Sfântul Botez.

[4] Te-am curățit cu totul de păcatele tale.

[5] Te-am uns cu Sfântul și Marele Mir al Bisericii Mele.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [26]

În Condacul al III-lea, avem un portret inefabil, al celui care „ai trecut printre noi în sfințenie străvezie,/ ca un semn acoperit de o lumină târzie./ Dar din fântâna de adânc a sufletului tău/ Frumusețea cea nespusă a Feței lui Dumnezeu/ a covârșit în jur, ca o pace izvorâtoare,/ prin bunătatea măsurată a cuvintelor tale”.

În Icosul al III-lea, primele versuri prelucrează ecouri din Psaltire (psalmul 1, invocat de atâtea ori în compunerile religioase): „Fericit bărbatul cel prea cuvios/ dezlegat de toată urâțenia vieții/ cel ce păzește râvna urmării lui Hristos/ întru neprihana cea sfântă a Frumuseții”. Se înțelege că un asemenea bărbat preacuvios a fost și Sfântul Calinic, spre care Fericitul Daniil își îndreaptă adesea rugăciunea pentru a-l întări în nevoința isihastă: „Pentru aceea și nouă, atât de slabi în stăruință,/ fii iertător și ne ajută puterilor de pocăință”… (Condacul al III-lea).

Specifică Fericitului Daniil este stabilirea unei relații personale cu Sfântul căruia îi închină acatistul (așa cum este și firesc), mărturisindu-și condiția, motivele intime pentru care aduce ofranda de rugăciune:

Jar de aur ca fundul cuptorului
arde în mine adânca dăruire a dorului,
dorului de desăvârșire, dorului de sfințenie.

Și grabnic strig din izbucnitoarea inimii denie
prea înfricoșata bucurie de-a te fi aflat
pe tine, Sfântul nostru cu adevărat,
atât de simplu și atât de firește minunat…
(Icosul al V-lea)

Chenoza cea de suire la Înviere
lucrează în noi pe trepte de tăcere.
Și sufletul când rodnic e stăpân
are liniștea drept bunul cel mai bun.

Tu, Sfinte Calinic, cel ce ai viețuit această minune
frânge-ne și nouă din isihasta pâne,
ca de tine hrăniți cu fărâma cea vie
să cântăm Domnului din biruitoarea bucurie: Aliluia!
(Condacul al VI-lea)

Lumina e apa nețărmuririi cerești,
e însă și trupul făpturilor heruvicești.
Dar îmbrăcat și omul din aceeași stihie
va fi un înger în trup la un țărm de vecie.

Că și urzeala ta, Sfinte, din duh și din țărână,
de sub șiacul de călugăr, o ai suit ca o arvună
a biruinții noastre cea de l-al optulea veac,
sub blajinul tău chip de heruvim sărac,
către a cărui icoană, cu nimb vioriu,
toată evlavia noastră te proslăvește viu:

Bucură-te, minte care ai suit gerul piscurilor de singurătate!
Bucură-te, dor care ai băut cerul din paharele luminii prea curate! [etc.]
(Icosul al VI-lea)

Autorul acatistului, Fericitul Daniil, ni se înfățișează el însuși sub ipostaza de om al rugăciunii, care are nevoie de ocrotirea și ajutorul unui Sfânt care a înaintat recent pe aceleași trepte ale nevoinței isihaste, în viața sa de sfințenie. Talentul poetic slujește nevoia de tălmăci (pentru sine și pentru alții) scara nevoințelor, pentru a lăuda și a se ruga unei personalități însuflețite, anterior, de același ideal în viață, care a biruit ispitele lumii acesteia și a ieșit din vâltoarea ei la lumina care e „apa nețărmuririi cerești”, lumina dumnezeiască în care sunt îmbrăcați Îngerii și în care trebuie să se îmbrace și omul pentru a fi „înger în trup la un țărm de vecie”.

Rugăciunea minții e un mod de a sui Everestul duhovnicesc, în chip lăuntric, spiritual, așa cum a făcut și Sfântul Calinic, „minte care ai suit gerul piscurilor de singurătate”.

Sfântul Calinic este personificarea unui „dor care ai băut cerul din paharele luminii prea curate”: un dor pe care îl simțea și Arghezi, ilustrându-l asemănător din punct de vedere poetic: „Sufletul meu, deschis ca șapte cupe,/ Așteaptă o ivire de cristal,/ Pe un ștergar cu brâie de lumină” (Psalm, în care poetul, de la primul vers, face trimitere la rugăciunea isihastă: „Ruga mea e fără cuvinte”).

Figurile de stil nu sunt simple podoabe stilistice, ci mijloace de a fotografia realități spirituale, pe care cuvintele nu le pot reda în adevărata lor înfățișare. Tocmai de aceea, fiecare epocă literară își are realitățile ei, exterioare (concrete) și interioare (lăuntrice), iar stilistica ei trebuie studiată în raport cu aceste realități. Dacă ele nu mai sunt înțelese peste timp, nu înseamnă neapărat că acel tip de stilistică a fost nepotrivit, ci că oamenii viitorului nu mai fac efortul de a judeca corect relațiile dintre viață (credință) și stil.

Psalmul al 92-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Domnul a împărățit în lume,
căci s-a vestit sfântul Lui nume,
pentru veșmântul cu podoabă
pe care l-a-mbrăcat cu grabă.

Și S-a încins cu tărie,
pe-așezământ de-mpărăție.
Lumea a-ntărit-o bine,
să stea fără amăgire.

Iar tronul Tău, Doamne Sfinte,
e gata de mai-nainte,
dintru veci, de când Te-așteaptă,
să împărățești în slavă.

Râurile-n clocot strigă,
toată lumea să se strângă.
Iar apele cele mari
au ridicat glasuri tari,
cât din țărmuri dau pe-afară
și răsună peste țară.

Minunată-i unda mării,
dar mai mare-i Craiul țării,
El smerind orice-nălțare
ca pe spuma mării moale.

Tu, Doamne și Împărate Sfinte,
ești crezut întru-ale Tale cuvinte
și Casa Ta este Sfântă
și în veci stă neclintită.

Acatistele și alte poeme ale Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor [25]

Acatistele Fericitului Daniil, compuse ulterior, insistă și mai mult pe viața isihastă, pe tainele ei: pe rugăciunea inimii și pe schimbările duhovnicești lăuntrice, profunde, pe care viața cu Dumnezeu le provoacă, viața în ritmul rugăciunii, condusă după o logică și după reguli care le sfidează pe cele omenești și pe care oamenii cu greu (sau deloc) le înțeleg sau le acceptă.

Astfel, în Acatistul Sfântului Sfințitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, se insistă pe calitatea lui dublă, de „dumnezeiesc Arhiereu și Avvă” (așa cum îl numește refrenul icoaselor), adică de Păstor și Părinte duhovnicesc experimentat. De aceea i se spune, chiar în Condacul I, „Păstor al Rugăciunii înalte și tăcute”, autorul indicând, prin majuscula din „Rugăciune”, faptul că nu este vorba de orice fel de rugăciune, ci de aceea numită isihastă, pe care Ortodoxia o prețuiește în mod deosebit ca singura autentică, singura capabilă cu adevărat să îl apropie pe om de Dumnezeu și să îl facă să trăiască în harul Său.

Paradoxul acestei „Rugăciuni tăcute” îl indicase, de multă vreme, în poezia noastră, primul poet de marcă al literaturii române, Sfântul Dosoftei, când zisese: „Cu a Ta putere, grijă când am multă,/ Tu, Doamne, mi-ascultă/ Ruga din tăcere” (Ps. 53, 5-8). Pentru că rugăciunea isihastă sau rugăciunea inimii aduce tăcerea gândurilor și a grijilor. O știa și Eminescu, formulând astfel primele versuri dintr-un sonet: „Când însuși glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii”. Dar și Tudor Arghezi: „Ruga mea e fără cuvinte” (Psalm). O aflase cumva și Ion Pillat: „Nu-i nicio poezie să fie ca tăcerea…” (Dosoftei Mitropolitul). Sau Vasile Voiculescu: „Pădurile de gânduri îngălbenite tac. […] Tu, Doamne, […] nu zăbovi la ruga uscatelor păduri:/ Trimite-mi pâlc de Îngeri, în spate cu securi” (În pădurile de gânduri).

Moartea gândurilor sau moartea minții e un deziderat isihast. Sau, altfel spus: rugăciunea curată, în deplina tăcere a gândurilor. Pillat îl evocă tangențial (accidental), iar în poezia lui  Voiculescu apare ca un pisc foarte îndepărtat și imposibil de atins, ca un ideal foarte îndepărtat.

În versurile Fericitului Daniil, referințele la viața austeră isihastă și la rugăciunea inimii nu sunt întâmplătoare, nu reprezintă simple contextualizări biografice, ci reprezintă miezul ideatic al compozițiilor sale. Și aceasta nu numai pentru că ne aflăm în fața unor Acatiste, adică a unor texte poetice cu caracter profund religios, destinate cultului ortodox. Autorul a decis astfel, cunoscând faptul că viața isihastă este substanța sfințeniei pentru cei care se nevoiesc ortodox. Nu toate Acatistele noastre, folosite în Biserică, au în centru problematica isihastă, ba chiar majoritatea nu o au în vedere deloc (poate doar o enunță tangențial, într-un anumit context).

Acatistele scrise de Fericitul Daniil (al Sfântului Dimitrie, al Sfântului Clinic, al Rugului Aprins așază în centrul preocupării poetului, ca temă esențială, viața isihastă). Dacă Acatistul Sfântului Dimitrie a urmărit nașterea și evoluția până la desăvârșirea spirituală a unui sihastru autodidact, a celui care a trăit experiența convertirii profunde din luminarea lui Dumnezeu, fiind un om simplu, devenit ulterior Monah și trăind în deplină smerenie și lepădare de sine, în cazul Sfântului Calinic vorbim de un Ierarh (Episcop) isihast, prin urmare un Păstor aflat în mijlocul oamenilor, prin demnitatea sa ierarhică, slujind mulțimii de credincioși, asaltat de griji și îndatoriri.

Sfântul Calinic s-a sihăstrit întrucâtva la Cernica, în „singurătățile de la Sfântul Gheorghe în ostrov” (Icosul al II-lea – Biserica veche a Mănăstirii de la Cernica având acest hram), dar îndatoririle de Ierarh nu îi puteau oferi prilejul unei viețuiri isihaste, în retragere deplină. Cu toate acestea:

[Odată] cu venirea în lume a Domnului
sfințenia nu [mai] e doară în cer și în gând,
ci trup o am văzut luând,
pentru toate cuviințele omului.

Aceasta, cu viața ta, îndeosebi,
Preacuvioase Calinic, ne-ai arătat
că omul e sfânt și adevărat
și-n amănuntul de casă și trebi.

(Condacul al II-lea)

Fericitul Daniil îl numește pe Sfântul Calinic „stareț pilduitor în vitejia nevăzutului război” (războiul duhovnicesc cu gândurile și cu patimile, cu demonii), „povățuitor fericit în măiestria și știința cerească”, „dascăl de trezvie”, ca unul care avea „inima sârguită la toate arderile harului”, putând să îndrume și pe alții „către Raiul lăuntric pierdut” (Icosul I).

De aceea exclamă: „O! pacea și tăcerea de cernicană sihăstrie! / O! Rugăciune a inimii în proaspătă liniștire/ și scara cea nevăzută din lăuntricul cer!” (Icosul al II-lea).

Fericitul Daniil îl invocă pe Sfântul Calinic în calitate de stareț/ avvă: „Bine este, de [spre] împlinirea mântuirii,/ omul să-și agonisească Înger învățător/ spre înnoirea minții și a firii,/ cu toiag înalt îndreptător” – pentru că și-ar fi dorit un asemenea Arhiereu povățuitor, mai ales că nu trecuse multă vreme de la adormirea sa, fiind o icoană a sfințeniei în vremurile moderne: „Ești Sfântul nouă cel mai apropiat”.

Însă Fericitul Daniil era conștient de faptul „că ai trecut printre noi în sfințenie străvezie,/ ca un semn acoperit de o lumină târzie” (Condacul al III-lea) și că „numai ochiul inimii și vederea curată/ au putut afla fața ta cea adevărată” (Icosul al IV-lea). Adică puțini oameni au înțeles sfințenia Sfântului Cainic, încă din timpul vieții sale:

Cu adevărat marea minunată minune
e prea firească și tuturor blândă;
ca umblarea Domnului pe apă
de dreaptă și plăpândă.

Și-așa și-n viața ta, Cuvioase Calinic,
întreaga minune a sfințeniei s-a descoperit
deplin încreștinată, nestrigătoare cu nimic,
cuminte, cuvenită, cu totul cumpănită
la stadiile ei de viață obișnuită.

(Icosul al IV-lea)

Orbirea patimilor noastre ne face să nu-i vedem pe cei Sfinți în viața aceasta, de multe ori, ci abia după adormirea lor, după ce ni-i indică Dumnezeu, revelându-ne sfințenia vieții lor fie prin Sfintele lor Moaște, fie prin mărturia altor Sfinți. Adesea, însă, invidia și prostia contemporanilor nu-i lasă să se bucure de prezența unui Sfânt i să învețe ceva folositor de la el, fiindcă li se pare că sfințenia nu poate avea „trup […] pentru toate cuviințele omului” și nu se poate ca omul să fie „sfânt și adevărat/ și-n amănuntul de casă și trebi”.

De obicei, oamenii au despre sfințenie o imagine convențională, pentru că nu se preocupă să studieze Viețile Sfinților cu atenție, și de aceea îi ignoră cel mai adesea pe cei care sunt Sfinți cu adevărat și îi cinstesc în schimb pe ipocriți, pe cei care mimează sfințenia (virtuțile ei), judecând superficial, după aparențe.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [90]

Boala și suferința îl determină să cugete tot mai profund, să gândească experimentând, să privească viața și experiențele vieții tot mai adânc. Ironia lui nu mai are nimic din superficialitatea de altădată, din tonul zeflemitor al unora dintre poemele mai vechi. Nu își mai permite glume, nu în felul în care o făcea odinioară. O poezie intitulată Iov (Marin Sorescu, Puntea. (Ultimele), op. cit., p. 63-64) ne demonstrează acest lucru cu prisosință:

Gata fetelor!
Ne-am hârjonit toată ziua,
V-am mângâiat,
V-am dezmierdat,
E târziu!
Lăsați-mă și pe mine să dorm
Măcar câteva minute,
Sunt stors ca o lămâie,
Mâine o luăm de la capăt.

Fetele sunt cele 1500-2000 de bube
Care au pus gheara pe bietul Iov
Și-l joacă așa cum știu ele,
Îl târăsc pe jos și-l dau cu capul
De ce se nimerește.

El le zgândără și le zădărește
Cu o bucată de cărămidă și-un ciob
Vin mulți să-l hulească
Știindu-l căzut acum, de tot
Și-o carne vie, învelită cu sac
El îi ascultă și le demonstrează
În subtext absurditatea
Atât a existenței cât și a inexistenței lui

A, iei numele Domnului în deșert,
Necredinciosule?
– Blestemată fie ziua în care m-am născut,
Să fie ștearsă din crugul vremii,
Dar Dumnezeu nu trebuie judecat logic,
El trebuie acceptat și trăit.
Doamne, sporește durerea mea
Și du-o până la margini!
Oare cum îmi voi aminti mai târziu
Încercarea aceasta năpraznică,
Anul bubei și al zgaibei?!

Dacă poemul ar fi fost scris cândva, când Sorescu era mai tânăr, sigur s-ar fi sfârșit înainte de versurile: „Dar Dumnezeu nu trebuie judecat logic,/ El trebuie acceptat și trăit”. Poetul avea, odinioară, obiceiul acesta, de a lăsa semnificațiile să plutească pe apa echivocului. Acum, înainte de moarte, nu se mai joacă cu cuvintele. Când suferința e aproape insuportabilă (de aici și evocarea Sfântului Iov), nu mai construiește parabole: realitatea e prea concretă.

Iar concluzia la care ajunge este și ea incredibil de reală: „Dumnezeu nu trebuie judecat logic,/ El trebuie acceptat și trăit”. Și nu doar „acceptat și trăit”, ci până la ultimele consecințe și resurse de viață și de putere: „Doamne, sporește durerea mea/ Și du-o până la margini!”. Nu credeam să vedem o asemenea rugăciune, rostită cu o asemenea claritate, la un poet de esență modernistă! Dar, pe de altă parte, așa cum spuneam și undeva mai devreme, privilegiul acesta, de a putea citi poeme scrise în etapa finală a vieții, e foarte rar. În astfel de momente, scriitorii sunt și ei oameni și, cel mai adesea, fie nu mai pot, fie nu mai vor să își dezvăluie turmentările ființei.

Eu cred că Sorescu este, aici, în ipostaza celui care cere: „Doamne, sporește durerea mea/ Și du-o până la margini!”. Înțelege că experiența extrem de dureroasă prin care trece nu este fără sens, că nu e vorba doar despre degradare fizică, umilință sau pierderea demnității, fără un rost mult mai înalt. Dacă ar fi crezut astfel, mă îndoiesc că ar mai fi scris vreun rând.

Revenind la Sfântul Iov, la care se raportează ca la o persoană care a suferit chinuri cu mult mai mari decât el, perspectiva postumă („Oare cum îmi voi aminti mai târziu/ Încercarea aceasta năpraznică,/ Anul bubei și al zgaibei?!”) este iarăși una care învederează optimismul, întrezărirea unui viitor cu mult mai bun. Oricât de atroce ar fi durerea, ea nu este sfârșitul, dacă este primită ca de la Dumnezeu și ca avânt un rost mai presus de logica umană imediată: „Dumnezeu nu trebuie judecat logic,/ El trebuie acceptat și trăit”.

Predică la Duminica a V-a după Cincizecime [2021]

Iubiții mei[1],

pentru că astăzi îi pomenim și pe Sfinții Părinți de la Sinodul al V-lea Ecumenic din 553, convocat de Sfântul Împărat Iustinianos [Ἰουστινιανός] I cel Mare[2]|[3], voi predica azi despre istoria și teologia acestui mare Sinod al Bisericii. El s-a întrunit la Constantinopol între 5 mai și 2 iunie 553, în Catedrala Sfânta Sofia, și au participat la el circa 165 de Episcopi[4]. Și toate dezbaterile Sinodului s-au făcut în 8 ședințe de lucru[5], hotărârea sinodală fiind foarte amplă.

Și în ea au fost condamnate cele „tria capitula [trei capitole]”[6]: persoana și opera lui Teodoros al Mopsuestiei, unele scrieri ale Sfântului Teodoritos al Cirrosului și o scrisoare a lui Ibas către Maris Persanul[7]. În hotărârea sinodală se amintește și de Sfântul Augustinus de Hippo Regius, cel „care a strălucit între Episcopii africani, care arată că ereticii trebuie anatematizați chiar și după moarte”[8], lucru pe care îl făcea și Biserica Romei[9]. Și, în definitiv, Sinodul al V-lea Ecumenic a stabilit următoarele pe 2 iunie 553, în cea de a 8-a sesiune și ultima a Sinodului[10]: „anatematizăm [anathematizamus] cele trei capitole mai sus menționate, adică pe neevlaviosul [impium] Teodoros al Mopsuestiei, împreună cu scrierile sale cele neevlavioase [nefandis], și ceea ce Teodoritos a scris în mod neevlavios [impie], și neevlavioasa epistolă [impiam epistolam], care se zice a lui Ibas, și pe apărătorii lor”[11].

Și tot pe 2 iunie 553[12], Sinodul a aprobat și cele 14 anatematisme dogmatice[13], care sunt fundamentale pentru viața noastră creștină. În prima anatematismă e anatematizat cel care nu mărturisește și nu se închină lui Dumnezeu ca unei ființe în trei persoane[14].  Pentru că „unul [este] Dumnezeu și Tatăl, din Care [sunt] toate, și unul [este] Domnul Iisus Hristos, prin Care [sunt] toate, și unul [este] Duhul Sfânt, în[tru] Care [sunt] toate”[15] câte există.

În a doua anatematismă e anatematizat cel care nu mărturisește că Dumnezeu Cuvântul are două nașteri, una mai înainte de veacuri din Tatăl și alta în zilele cel din urmă din Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria[16].

În a 3-a anatematismă e anatematizat cel care nu mărturisește că ale lui Hristos Dumnezeu sunt și minunile, cât și patimile Sale cele care pentru noi le-a pătimit[17].

În a 4-a anatematismă e din nou anatematizat nestorianismul, mărturisindu-se faptul că unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu trupul însuflețit, având suflet rațional și mintal, s-a făcut prin compunere [σύνθεσιν] în cadrul ipostasului[18] sau a persoanei Sale celei veșnice. Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care este Unul din Sfânta Treime, are o singură persoană[19]. Și persoana Lui e divino-umană, pentru că sunt unite în ea dumnezeirea cu umanitatea.

Și în a 5-a anatematismă este anatematizat nestorianismul[20], adăugându-se faptul că Sfânta Treime, după întruparea Domnului, nu a primit încă o persoană sau un ipostas[21] în cadrul Ei.  Și aceasta, pentru că Domnul Și-a însușit umanitatea Sa în persoana Sa cea veșnică, având astfel două firi după întrupare, dar nu două persoane.

În a 6-a anatematismă este anatematizat cel care neagă faptul că Sfânta, slăvita și pururea Fecioară Maria e Născătoare de Dumnezeu[22].  Căci cel care neagă faptul că ea este Născătoare de Dumnezeu, Îl neagă și pe Domnul, pe Cel care S-a născut din ea ca om.

În a 7-a anatematismă este anatematizat iarăși nestorianismul, adică cel care spune faptul că Domnul Iisus Hristos are două firi separate și având un ipostas propriu fiecare dintre ele[23].

În a 8-a anatematismă este anatematizat monofizitismul, subliniindu-se faptul că întruparea Domnului din Fecioară înseamnă unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu trupul[24], adică cu firea umană. Fapt pentru care, păstrându-se ambele firi în cadrul acestei uniri preadumnezeiești, Unul este Hristos Dumnezeu, El fiind deoființă cu Tatăl după dumnezeirea Sa și deoființă cu noi după umanitatea Sa[25].

În a 9-a anatematismă este anatematizat iarăși monofizitismul, adică cel care se închină lui Dumnezeu Cuvântul, dar nu admite că se închină și trupului Său în același timp[26].

În a 10-a anatematismă este anatematizat cel care nu mărturisește că Domnul Hristos S-a răstignit cu trupul Său și este în același timp Dumnezeu adevărat și Domnul slavei și Unul din Sfânta Treime[27].

În a 11-a anatematismă sunt anatematizați cei care nu îi anatematizează pe Arios, Eunomios, Macedonios, Apollinarios, Nestorios, Eutihios și Orighenis, împreună cu scrierile lor cele neevlavioase, și pe toți ceilalți eretici, condamnați și anatematizați de Sfânta, catolică și apostolică Biserică[28].

În a 12-a anatematismă e anatematizat cel care nu-l anatematizează pe Teodoros de Mopsuestia și scrierile sale cele neevlavioase[29]. Pentru că Teodoros de Mopsuestia a fost nestorian[30] în hristologia sa, a negat faptul că Domnul le-a dat Sfântul Duh Ucenicilor Săi după Învierea Sa din morți[31] și L-a comparat pe Domnul cu filosofii păgâni[32].

În a 13-a anatematismă este anatematizat cel care apără scrierile neevlavioase ale Sfântului Teodoritos al Cirrosului împotriva Sinodului Ecumenic de la Efesos și împotriva Sfântului Chirillos al Alexandriei și cele scrise în apărarea lui Teodoros de Mopsuestia și Nestorios[33].

Pe când ultima anatematismă, a 14-a, anatematizează pe cel care apără scrisoarea lui Ibas, în care se neagă întruparea Domnului, e calomniat Sfântul Chirillos al Alexandriei, e răstălmăcită istoria Sinodului Ecumenic de la Efesos și sunt apărați Teodoros de Mopsuestia și Nestorios[34].

Și când spunem ἀναθεματισμοί [anatematismi], românizat ca anatematisme sau anateme, spunem blesteme. Pentru că Sfinții Părinți sinodali i-au dat anatemei sau i-au blestemat pe toți cei care susțin ereziile în locul adevărului lui Dumnezeu. Căci și Domnul, la Judecata Lui, va considera că sunt blestemați [κατηραμένοι] [Mt. 25, 41, BYZ] toți cei care au rămas robi ai păcatului și îi va socoti binecuvântați [εὐλογημένοι] [Mt. 25, 34, BYZ] pe toți cei care s-au sfințit în toată viața lor.

Însă nimeni nu ne blestemă cu adevărat pentru binele pe care îl facem, ci numai pentru răul de care nu ne depărtăm! Pentru că intrăm sub binecuvântarea lui Dumnezeu atunci când facem binele, pe când, atunci când facem răul, noi înșine ne aruncăm în blestem. Și viața de blestem e viața de Iad. Pentru că a sta în păcatele tale, fără a te pocăi pentru ele, înseamnă a sta în Iad. Și a sta în Iad înseamnă a nu crește nicidecum în cunoașterea lui Dumnezeu și a semenilor tăi.

Așadar, iubiții mei, dogmele sau învățăturile de credință ale Sinodului al V-lea Ecumenic ne vorbesc despre adevăratul Dumnezeu, despre Dumnezeul nostru treimic, despre Dumnezeul mântuirii noastre și despre adevăratul nostru Domn Iisus Hristos, Cel care S-a întrupat pentru noi și a fost și este și va fi Dumnezeu și om.

Iar adevărul lui Dumnezeu, exprimat în Sfintele Sinoade ale Bisericii, e fundamentul mântuirii noastre. De aceea, cele aflate acum trebuie învățate de către noi toți, pentru că ele ne fac să fim creștini autentici. Pentru că trebuie să ne depărtăm de toată minciuna demonilor și să îmbrățișăm tot adevărul lui Dumnezeu. Căci întru adevărul lui Dumnezeu ne mântuim și în viața împreună cu El. Amin!


[1] Începută la 7. 27, în zi de vineri, pe 23 iulie 2021. Cer însorit în mare parte, 19 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Viorel Coman, George Gherga, Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, Ed. Basilica, București, 2018, p. 372.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Justinian_I.

[4] Pr. Sorin Șelaru (coord.), Viorel Coman, George Gherga, Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, op. cit., p. 380.

[5] Idem, p. 381. [6] Idem, p. 392. [7] Idem, p. 393. [8] Idem, p. 405. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 393, n. 1. [11] Idem, p. 414-415. [12] Idem, p. 419, n. 1. [13] Idem, p. 418-447. [14] Idem, p. 418-419. [15] Idem, p. 418. [16] Idem, p. 418-419. [17] Idem, p. 420-421. [18] Idem, p. 422-423. [19] Idem, p. 422.

[20] Idem, p. 424-427. [21] Idem, p. 426-427. [22] Idem, p. 426-429. [23] Idem, p. 428-431. [24] Idem, p. 432. [25] Ibidem. [26] Idem, p. 432-433. [27] Idem, p. 434-435. [28] Ibidem. [29] Idem, p. 440-441. [30] Idem, p. 434-435. [31] Idem, p. 436-437. [32] Idem, p. 438-439. [33] Idem, p. 440-443. [34] Idem, p. 442-445.

Psalmul al 90-lea al Sfântului Dosoftei în formă actualizată

Cine vrea, într-a sa viață,
să petreacă în povață,
acela pe Domnul s-aibă
ajutor în orice treabă!
În casă cu Dumnezeu să petreacă
și porunca Lui s-o facă!

Și către Domnul va striga:
„Tu ești stânca și fericirea mea
și Tu-mi trimiți ajutorul
și binele și tot sporul!
Întru Tine mi-e toată nădejdea,
Doamne, în toată primejdia!”.

Acela are să te mântuie iute
de capcane, de săbii cumplite,
de arcuri încordate,
de cuvinte tulburate!
Și te va umbri din spate
sub ale Lui aripi late!

Iar dreptatea Lui cea sfântă
te-nconjoară ca o redută.
Nici noaptea nu te vei speria,
nici ziua, de săgeata rea!
Nu te vei teme de lingoare,
de vânt rău ori de mult soare!

Nu-ți va ieși-n întâmpinare
drac de-amiază pe cărare!
Vor zăcea stârvuri căzute
de-a stânga ta mii și sute
și-alte zeci de mii de-a dreapta
vor cădea tăiați cu spada.

Iar ție nu-ți va fi frică
de niciun rău, de nimică!
Și cu ochii tăi, în față,
vei privi, într-a ta viață,
pe păcătoși cum iau plată
– pentru vina lor –, dreaptă.

Însă ție spre nădejde
îți va fi Domnul în primejdie,
și în ceasul cel prea greu
te va milui cu darul Său!
Răul nu-ți va veni-n poală
și nici pe trupul tău boală!

Domnul îți va da a-nțelege[1]
în toate căile în care vei merge,
și Îngeri ca să te păzească,
cu mâinile să te întărească,
piciorul să nu ți se-atingă
de piatră, să te rănească.

Peste vasilisc și peste aspidă
vei călca precum pe-omidă!
Și peste leu vei călca, și peste zmeu,
și nu te va atinge nicun rău!

Și îți va fi Dumnezeu stâncă
și nu te vei teme de frică,
căci El te va acoperi în lume,
fiindcă I-ai știut sfântul nume!

Și te va auzi când vei fi în rugă,
ca să nu rămâi în suferință lungă!
Și cu slavă te va scoate
din greutățile toate!
Și în lungime de viață
Îi vei privi sfânta față!


[1] Domnul îți va dărui înțelegere, pricepere.