Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Studii literare (vol. 4)

Studii literare (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Cuprins

Sfântul Efrem Sirul și Dimitrie Cantemir / 3 – 11 /

Unul moare, altul naște / 12 – 20 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (1) / 21 – 46 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (2). Rugăciunea unui dac și Scrisoarea I / 47 – 108 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (3). Bulgări fluizi de lumină / 109 – 119 /

Nostalgia Paradisului la Eminescu și Creangă / 120 – 123 /

Poezia prozei lui Ion Creangă / 124 – 132 /

Erudiția lui Creangă / 133 – 154 /

Cănuţă, om sucit: o lecţie creștină de o mare profunzime / 155 – 158 /

Despre patima desfrânării și a iubirii de bani la Caragiale și Slavici / 159 – 165 /

Moara cu noroc… / 166 – 174 /

Ion și semnele / 175 – 194 /

Baltagul și semnele / 195 – 213 /

Un motto pentru opera lui Sadoveanu / 214 – 215 /

O experiență demonică similară în opera lui Mircea Eliade și a Fericitului Serafim Rose / 216 – 222 /

Maitreyi: o interogație suspectă sau îndreptățită? / 223 – 228 /

Din nou despre Maitreyi / 229 – 239 /

La țigănci – semne și simboluri / 240 – 258 /

Hagialâcuri și spovedanii / 259 – 273 /

Hagialâcurile lui Moromete / 274 – 292 /

Vorbire despre relația dintre bărbat și femeie, cu poetul Gellu Naum / 293 – 296 /

Iubirea lui e un poem, viața lui e o poezie / 297 – 300 /

*

Primele trei volume le găsiți aici:

Studii literare (vol. 1)

Studii literare (vol. 2)

Studii literare (vol. 3).

 

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)

Intrebari si raspunsuri teologice (vol. 1)

*

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Întrebările la care am răspuns în această carte:

1. Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei? (5-7)

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea? (7-20)

3. Ce a fost mai înainte: oul sau găina? (20-21)

4. Ce spun canoanele Bisericii despre căsătorie? (21-41)

5. Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? (41-42)

6. Care canon bisericesc atestă pentru prima oară Taina Sfintei Mirungeri? (42)

7. Diaconița trebuie hirotesită sau hirotonită? (42-43)

8. Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? (43-44)

9. Ce spun canoanele Bisericii despre travestire și purtarea de măști? (44-45)

10. Ne putem duce la mare, ca să facem baie în comun? (45-46)

11. Cum a născut Maica lui Dumnezeu potrivit canoanelor Bisericii? (46)

12. În ce canon ni se vorbește despre primele 6 Sinoade Ecumenice? (47)

13. În ce canon este atestată realitatea istorică și veridicitatea teologică a Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul? (47)

14. Când se primește Taina Sfintei Mirungeri? (47)

15. Are de-a face cu învățătura Bisericii proverbul „cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”? (48)

16. Ce înseamnă faptul că Domnul „este apărătorul mântuirilor unsului Său” [Ps. 27, 8, LXX]? (48-49)

17. Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? (49)

18. De ce Domnul „va descoperi dumbrăvile” [Ps. 28, 9, LXX]? (49-50)

19. Ce a vrut să spună Sfântul David prin expresia: „Domnul va locui potopul” [Ps. 28, 10, LXX]? (50)

20. Care este zidul celor care iubesc legea Domnului [Par. lui Sal. 28, 4]? (50-51)

21. De cine sunt prinși oamenii în Par. lui Sal. 28, 12? (51)

22. Ce înseamnă „să nu fii exeget [ἐξηγητὴς] neamului celui fărădelege” [Par. lui Sal. 29, 18, LXX]? (51-52)

23. Ce înseamnă: „dar ieșirea lui nu a spălat-o” [Par. lui Sal. 30, 12]? (52)

24. Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17? (52-53)

25. Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]? (53-54)

26. Ce s-a petrecut cu Sfintele Moaște ale Sfântului Profet Elisseos și ale Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în timpul lui Iulianos Apostatul? (54-55)

27. Ce a spus Sfântul Mare Mucenic Artemios despre dumnezeii păgâni, Sibile și Virgilius? (55)

28. De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]? (55-56)

29. Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]? (56)

30. Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10? (56-57)

Read More

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Din nou despre Mortua est!

Am mai discutat despre acest poem și puteți reciti aici[1] ceea ce am spus în 2012 (alte comentarii fragmentare am făcut și în cartea mea, Eminescu și literatura română veche, publicată la EUB în 2013 și apoi într-o ediție online, revăzută și adăugită, în 2015, cu titlul: Eminescu: între modernitate și tradiție[2]). După cum afirmam atunci, recitirea și reflecția continuă sunt cele care ne fac să ne adâncim la nesfârșit în descoperirea semnificațiilor.

Poemul l-am reprodus acolo integral, deci nu am să mai repet acest gest, deși poate pentru unii n-ar fi inutil.

Mai înainte de a pune pe foaia de pixeli ceea ce doresc să arăt, vreau să revedem o parte (principală) din parcursul exegetic care a însoțit acest poem – întrucât există o exegeză care a atins, consider eu, punctele nevralgice ale analizei critice în privința acestui poem.

Observații subtile și pertinente a făcut mai întâi G. Călinescu, în celebra sa lucrare, Opera lui Mihai Eminescu. Să ne delectăm puțin cu exegeza lui, așadar:

„Poetul are o gândire esențial macrocosmică… […] Ascensiunea în lună e o întoarcere într-un loc originar, luna fiind de fapt Raiul. Ridicarea lui Dan răspunde suirii lui Dante de-a lungul celor nouă ceruri, luna reprezentând acolo cerul întâi, cu deosebire că luna eminesciană nu e un paradis de fericiri abstracte, ci un Eden, adică Natura primară, neadulterată. […] Către acest sediu edenic zboară [și] sufletul moartei din Mortua est!: «Te văd ca o umbră de-argint strălucită,/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaie de raze, ninsoare de stele». […].

Către ea [lună] se urcă sufletele vrăjite [în Făt-Frumos din lacrimă]…[…]. Făt-Frumos vede cum fata babei se ridică încet de lângă el […] [și] apucă la fel calea luminoasă spre lună […].

Cu Mortua est! Eminescu intră în materia lui de temelie, prin două porniri ce-i sunt congenitale: vocația uranică, paradisiacă, și groaza de surpare. […] De altfel, locul unde se duce moarta este Edenul selenar din Sărmanul Dionis, cu aceeași îngrămădire de substanțe prețioase, care fac sufletul să leșine […]. Aron Densușianu găsea absurdă imaginea florilor care cântă, cum și este, dar nu înțelegerea miracolul acestei lumi paradisiace, înrudite cu aceea a Divinei Comedii[3].

În primul rând, este de observat că G. Călinescu vorbește de Paradis în virtutea comparației pe care o face cu Divina Comedie a lui Dante, deși recunoaște că Edenul eminescian e substanțial diferit de cel dantesc. Și este diferit pentru că, în ceea ce privește înfățișarea Raiului, Eminescu apelează la sursele creștin-ortodoxe proprii, din tradiția sa spirituală și literară, și nu la Dante sau la izvoare din arealul eterodox. De la Dante a preluat numai ideea instituirii în lună a Paradisului, care i-a plăcut, cel mai probabil, din cauza interferenței cu tema de inspirație romantică a zborului cosmic și a locuirii geniilor în „aștri natali” (a se vedea poemul În vremi de mult trecute/ Povestea magului…).

Evident, nemulțumirea mea cea mare este că exegetul a identificat Paradisul exclusiv în virtutea aproprierii de Dante și nu a simțit nici cea mai mică tentație să exploreze Sfânta Scriptură sau sursele interne religioase, deși cunoștea foarte bine (el însuși investigase) interesul masiv al poetului pentru izvoarele religioase naționale, ortodoxe.

Sau poate că nu lipsa tentației trebuie blamată, ci dorința dogmatică (mă refer la dogmatismul criticii literare) exprimată de el însuși astfel: „să definesc pe poet în mijlocul literaturii universale”[4], literatură universală din care, pentru criticii noștri, nu face parte cea ortodox-răsăriteană-„bizantină”. Deși Curtius revendică literatura occidentală din cea a Evului Mediu latin, Ev Mediu latin literar care nu e, până la schisma din 1054, decât varianta vestică și ruda întrucâtva mai săracă a literaturii dezvoltate în partea Creștinismului de Răsărit.

Așadar, elementul cel mai interesant al comentariului lui Călinescu este acela că el a considerat că sufletul tinerei moarte din Mortua est! urcă în lună, pentru că Eminescu, după Dante, ar fi construind literar Raiul în lună, așa cum se poate vedea în Sărmanul Dionis și în Făt-Frumos din lacrimă. Însă nu cred că se poate afirma că Eminescu localizează întotdeauna Raiul în lună.

Observația aceasta nu știu acum să o fi reprodus-o cineva în urma lui Călinescu sau să se mai fi discutat această situație. Pentru că, într-adevăr, în poem se spune: „Trecut-ai /…/ Când norii cei negri par sombre palate,/ De luna regină pe rând vizitate. /…/ Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier /…/ Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? // Dar poate acolo să fie castele”…

„Acolo” unde? Acolo unde merge sufletul. Dar nu ni se spune unde anume e localizat Raiul, unde se află aceste „castele”, ci doar că sufletul se înalță „când” regina-lună vizitează palatele norilor.

Poate fi o simplă analogie, mai ales că aceste palate sunt gotice („sombre”/ sumbre), poate chiar cu alură funerară (am făcut data trecută apropierea de poemul Melancolie[5]), în timp ce castelele unde merge sufletul au o arhitectură luminoasă, bizantină: „Dar poate acolo să fie castele/ Cu arcuri de aur zidite din stele,/ Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,/ Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt”. Și nu știu dacă „zidite din stele” trebuie înțeleasă ad litteram sau e o metaforă prin care se exprimă strălucirea nepământească a „arcurilor de aur”.

În ce privește versul „Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier”, el indică timpul, adică miezul nopții.

Așa încât nu pot să am siguranța lui Călinescu, pentru că aici, în poem, Eminescu nu face precizările de rigoare din nuvela fantastică și din basmul pomenite mai sus, cu privire la ascensiunea sufletelor în lună. Se poate interpreta și așa, dar la fel de bine se poate spune și că aceasta nu poate depăși stadiul de simplă presupunere.

Mai trebuie precizat că G. Călinescu se abține de la comentarii vehemente în legătură cu scepticismul sau nihilismul poetului, pe care, ulterior, le-au făcut criticii literari din belșug.

Rosa del Conte consideră Mortua est! „prima adevărată cucerire lirică a lui Eminescu”[6], în care poetul încearcă „să se ridice la accente de apoteoză mistică, în stare să ne recheme în memorie tonuri și atmosfere dragi Dulcelui Stil Nou [italian]”[7]. Poate că a valorificat apropierea de Dante pe care o făcuse Călinescu sau poate că într-adevăr ritmurile poetice eminesciene i s-au părut a fi început să capete dulceața melodică a celor petrarchist-asachiene – pe lângă tema mistică care a interesat-o în mod deosebit, considerând-o fundamentală, cum și este.

De aceea, Del Conte își începe seria comentariilor cu acest poem, asupra căruia se apleacă cu pasiune. Din păcate, concluzia sa este că poemul e o meditație sceptică, ce neagă valoarea existenței[8].

Exegeta a urmărit variantele poemului, de la Elena la Mortua est!, observând că „înălțarea la cer a copilei moarte devine, încetul cu încetul, în elaborările succesive, tabloul central, predominând asupra reprezentării macabre”[9] din primele variante. Și, cel mai important pentru mine, ea remarcă următorul fapt: „aurul și argintul compun elementele esențiale ale prețiosului cromatism cu care se va îmbăta mereu sensibilitatea picturală a lui Eminescu”[10].

Investigând, în a doua parte a studiului său, sursele vechi ale operei lui Eminescu, Del Conte nu a uitat „vămile văzduhului”, pe care le-a identificat în câteva poeme, neamintind însă tocmai de Mortua est!.

Bineînțeles că a indicat Viața Sfântului Vasile cel Nou, pe care însă a considerat-o „apocrifă” și proprie doar „tradiției folclorice”[11]. Deși ea însăși precizează, mai departe, că despre vămile văzduhului au scris Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Chirillos al Alexandriei și Sfântul Macarios cel Mare al Egiptului[12]. Și cu toate acestea i se pare o „legendă apocrifă, devenită credință populară”[13].

Însă aici se află într-o mare eroare, pentru că credința noastră ortodoxă în vămile văzduhului este una teologic-revelațională, complet străină de superstițiile populare. Ea este amintită deopotrivă de Sfinții Părinți și în nenumărate hagiografii.

Viața Sfântului Vasile cel nou (indicat de ea în mod eronat ca fiind din Suceava, el trăind în secolul al X-lea în Imperiul Bizantin, în părțile Constantinopolului; nu știu din ce motiv a făcut această confuzie) este amintită de obicei pentru că aici sunt descrise în mod detaliat vămile prin care trece sufletul, însă nu este nici pe departe singura hagiografie în care se vorbește despre vămile văzduhului, numărul acestora fiind foarte mare (îmi propusesem la un moment dat să le repertoriez, dar din păcate nu am găsit timpul necesar; însă ar fi foarte frumoasă și necesară o teză de doctorat la Teologie despre acest subiect).

Dacă nu mă înșel, despre vămile văzduhului și demonii care le păzesc s-a vorbit mai întâi în legătură cu Adormirea Maicii Domnului, care L-a rugat pe Fiul Său să vină El Însuși să îi ia sufletului tocmai pentru ca să nu treacă prin această experiență foarte amară pentru orice suflet. Sufletele Sfinților sunt purtate de Îngeri și trec de aceste vămi, dar Preasfânta Maică și Fecioară s-a rugat ca sufletul ei preasfânt și preacurat să nu fie luat de Îngeri, ci de Însuși Fiul ei, ea necunoscând deloc, cum era și firesc, cercetarea vameșilor celor cumpliți ai văzduhului, pentru că Maica lui Dumnezeu nu a făcut niciun păcat, nici măcar cu gândul (a se vedea predica Părintelui Dorin Picioruș de aici).

Sfinții trec mult mai repede de vămi, însă nu sunt scutiți cu totul de această cercetare. Iau și un exemplu, în mod aleatoriu: Sfântul Marcos cel din muntele Fracesc, din Etiopia (în vremea când în Egipt înflorea viața monahală, deci între secolele IV-VI), care s-a luptat cu demonii timp de 30 de ani pe un munte pustiu, după care a ajuns la mare nepătimire, a văzut vedenii dumnezeiești și a aflat taine minunate, putând să mute munții și aducându-i Îngerii în fiecare zi masă nepământească. Adormind acesta, la 130 de ani (dintre care 95 trăiți în pustie), „a fost oprit în văzduh sfântul lui suflet ca un ceas”[14].

Așa încât Rosa del Conte spune un mare neadevăr atunci când afirmă că e vorba de o credință populară. Viețile Sfinților și Mineiele sunt pline de mărturii de acest fel.

Del Conte precizează însă că Eminescu „avea în posesia sa mai multe copii” din Viața Sfântului Vasile cel Nou, care la noi „a avut într-adevăr o largă circulație manuscrisă, iar prima publicare tipărită rezultă a fi cea din 1819 (București)”[15]. După cum am spus, nu a pus această hagiografie în legătură cu Mortua est! (probabil că a uitat sau nu și-a dat seama), ceea ce o să fac eu puțin mai departe.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga s-a ocupat de alte creații fundamentale ale lui Eminescu și nu s-a oprit la Mortua est!, în legătură cu care a spus în treacăt că „moartea tinerei fete provoacă […] o primă criză sceptică, un prim refuz al realului, care hrănește și sporește drama. Dispariția iubitei accentuează starea de rebeliune titanică”…[16].

Prin 1965, Vladimir Streinu opina că Mortua est! e „o variantă a monologului hamletian to be or not to be[17]. Cu altă ocazie am indicat și alte opinii critice care au subliniat caracterul profund retoric al poemului, începând chiar cu Garabet Ibrăileanu.

Dar singurul care a dezmințit cu argumente teologice teza scepticismului și a rebeliunii a fost Părintele Constantin Galeriu. În legătură cu ultimele versuri ale poemului, acesta a afirmat:

„Un șoc, cu totul particular, inedit, îl provoacă poezia Mortua est. Începută ca o meditație încă din octombrie 1866, e trimisă spre publicare din Viena la Convorbiri literare în februarie 1871. Geneza ei cu fiecare strofă și vers e ca un foc continuu, cu «troznituri de incendiu», cum tâlcuiește G. Călinescu. Dar finalul, asupra căruia nu știm să se fi stăruit prin vreo exegeză până acum, este de-a dreptul uluitor: «La ce?… Oare totul nu e nebunie?/ Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume?… Tu chip zâmbitor/ Trăit-ai anume ca astfel să mori?». Dar, mai ales: «De e sens într-asta, e’ntors și ateu/ Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu».

Poate unii vor fi fost ispitiți să tragă de aici concluzia că Eminescu are momente de slăbire a credinței și accese de ateism. Nimic mai infam la adresa lui decât o asemenea părere deșartă. Dimpotrivă, nu cred să se fi exprimat în literatura universală o sentință genială asemenea acesteia.

«De e sens într-asta» – în moarte – «e-ntors și ateu», deci moartea e atee! Și, «Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu» – adică, de o limpezime fulgerătoare: Dumnezeu nu este semnatarul morții.

Uimitor, de unde țâșnea în geniul lui o asemenea viziune; nu din filosofiile lumii, ci numai din Sfânta Scriptură. Căci, de unde chiar la unii teologi moartea apare firească – de n-am pomeni decât pe un mare teolog al veacului, K. Rahner (1904-1984) –, dumnezeiasca Scriptură vorbește neîndoios: «Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață» (Înțelepciunea lui Solomon 1, 13-14). Și numai prin neascultarea poruncii dumnezeiești, prin gustarea «din pomul cunoștinței binelui și răului» i s-a atras atenția lui Adam că «va muri» (Fac. 2, 17).

Atunci, real, «moartea este plata păcatului» (Rom. 6, 23). Iar Părintele ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai «ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul» (Evr. 2, 14).

Moartea nu e de la Dumnezeu; moartea e atee, operă diabolică, distrusă de Hristos. Uimitor cum în acest duh revelat al Sfintei Scripturi cugetă Eminescu încă din prima tinerețe și tot în duh ortodox va urmări înfrigurat, și totuși scânteind, taina Crucii și a mormântului din care va ieși biruitor Hristos”[18].

Aceasta este unica interpretare care a fost oferită, în sens creștin-ortodox, finalului considerat „sceptic” de o uriașă majoritate a criticilor literari. E unicul răspuns creștin și ortodox care a venit să contrabalanseze varianta critică în uz. Însă Părintele Galeriu nu a dedicat studii exhaustive operei lui Eminescu, ci a formulat doar câteva observații pertinente în două articole științifice.

Să revenim deci la poezie. Consider și eu, precum Călinescu și Del Conte, că ascensiunea sufletului către Cer constituie tabloul central al poemului, episodul lui de maximă tensiune și frumusețe. Care este conținut în următoarele strofe:

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate
De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalță, un cântec te duce
Cu brațele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer. /…/

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haină albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

Așa cum am precizat de nenumărate ori, epitetul palid („palid suflet”) nu are sensul cu care e utilizat în mod curent în zilele noastre, ci dimpotrivă, la Eminescu înseamnă adesea (ca și în contextul de față) strălucitor/ plin de lumină.

Urcarea sufletului „pe a norilor schele” mie îmi indică trecerea prin vămile văzduhului a acestui suflet sfânt, curat, așa cum îl vede Eminescu. Și reamintesc observația esențială a Rosei del Conte, pe care am citat-o ceva mai sus: „aurul și argintul compun elementele esențiale ale prețiosului cromatism cu care se va îmbăta mereu sensibilitatea picturală a lui Eminescu”. Însă aceste amănunte cromatice, ca și alte detalii, provin din Viețile Sfinților, după cum am arătat cu alte ocazii[19].

Dar pentru că aici avem cazul particular al trecerii prin vămile văzduhului, o comparație cu Viața Sfântului Vasile cel Nou cred că e mai mult decât binevenită și ea ne va reconfirma apelul fundamental la hagiografii pe care l-a făcut Eminescu în realizarea fascinantelor sale peisaje de natură terestră și cosmică:

„Și întrăm pre ușea Raiului. Și era poarta Raiului ca și un cresteal [cristal] au răvaș. Și ce era făpturile pre poartă, străluciia ca soarele. Sta voinici într-însa cu veșmente de aur. Și să bucurară unde scăpăm de acei amărăț[i] vameș[i] și de întunecații văzduhului. Mergând noi pe dinlăuntrul ceriului, împărțiia-să apă ce era spre tăriia ei și iar să aduna în matca sa. Și mearsăm la un văzduh înfricat. Pre el era voinici mulți și frumoș[i], îmbrăcaț[i] cu foc. Și mă văzură în mâna Îngerului. Bucurară-să și să veseliră de mine, unde-mi văzură sufletul întru Împărățiia lui Dumnezeu. Mergea cu mine, cântând cântec dumnezeiesc.

Mergând noi, văzum un nuor îninte-ne și după acesta iar alt[ul] mai mare. Și de aici ieșim puținel, văzum o înălțime înaltă foarte. Pre aceaea era scaunul lui Dumnezeu, era alb și luminat. Și sta mulțime de Îngeri împrejurul lui, îmbrăcaț[iî în zugrăvie. Mearsără ceia ci [care] mă purta cătră scaunul lui Dumnezeu. Slăviră cu cântece de tre[iî ori. Și aici ne închinăm de tre[i] ori.

Și după acea fu glas mare de sus, grăi: «Veniț[i] cu dinsa, arătându-i sufletele Direpților și a păcătoșilor și orașele Sfinților, ce sânt în Raiu, și ce easte în fundul Iadului. După ace[e]a o răpăusaț[i] unde zisă ogodnicul [plăcutul] Mieu Vasilie».

Purceasăm de-aci și ajunsăm la orașele Sfinților. Și era ca niște polate alese [palate/ castele/ cămări], menite [construite] unele într-un chip, altele într-alt chip. Și acelea cu mâna lui Dumnezeu era tocmite la locure de zlac [pajiște de flori, loc cu flori, cu anemone], la locure de răcoare, la locure de răpaus, la loc de pace și de liniște. Usebi [într-un fel/ deosebit] era orașul Apostolilor, usebi era al Prorocilor, usebi al Mucenicilor, usebi al Preapodobnicilor, usebi al Patriarșilor. Și sânt de largi și de lungi cumu-i Țarigradul. Și toți mă sărutară, cu minuni bucurându-să de a mea spăsenie.

Mearsăm la începătoriul [și] strămoșul lor Avraam. Era acesta plin de slavă și de dulceață sufletească și de flori cu bună-mirosenie și șipoc [șipot/ izvor] de mir cu aromat. Și era aci polate înțeleapte [construite cu înțelepciune dumnezeiască]. Într-însăle era tot cuconii [pruncii] cei botezaț[i] ai creștinilor, ceia ci [ce] muriră fără păcate. Acolo era ei, bucurându-să și jucând. […]

Mergând noi, văzum-o rroorată și cu unt dumnezeiesc și cu mir de nardos. Și era veșmintele ei albe ca zăpada. Și întrăm în curte, ci [ce] era de scânduri smolite cu aur frumoase. Iar pre mijloc era plin de pomi în tot chipul preafrumoși. Și căutaiu cătră răsărit, văzuiu polate înalte foarte tocmite. Sta aici și o masă mare foarte, ca de 30 de coț[i]. Și era de piatră zmaragdie, străluciia. Și sta într-acea masă blide de aur preafrumoase, derease cu scripturi. Și era într-aceale blide poame minunate. Și foarte dulce-miroseală ieșiia dintr-însăle ce nu poț [pot] spune.

Iar Părintele nostru, Vasilie, ședea spre un scaun minunat, lângă cornul aceii mease. Și despuitorul [stăpânul] tuturor acolea să odihniia. Iar cine era la masă su-nunsul [cu dânsul] mânca nu ca oamenii ce poartă trup, ci ca zarea soarelui avea strălucire, [deși] obraze [fețe] avea omenești. Iar cât mânca dintr-acea masă, mai mult să mulțiia poamele și [ei] să împlea de bucurie negrăită. Și niște voinici luminaț[i] împlea păhară albe de steclă. Și văzuiu luceața [strălucirea harului] Duhului Sfânt. Și mă umiliiu și un ceas mare, era fața lui ca o floare. [De aici, „flori care cânt”, la Eminescu, ar putea însemna Sfinți sau Îngeri care cântă.] Și ceia ce-i slujiia și sta înaintea acestora era foarte frumoș[i] și încinși cu cureale de aur, [și] cununi avea în cap. […]

Iar el deșchisă o ușe și întrăm înlăuntru și văzum niște flori de aur frumoase. Și dintr-însăle ieșiia dulceață și bune-mirosenii. Și văzum mulți pomi preafrumoș[i] fără măsură. Și de mulțimea poamelor să pleca până la pământ”[20] etc.

Eminescu a apelat, în mod evident, la această hagiografie. Dar nu numai la ea, ci și la altele, din care am citat altădată, precum și la Hexaimeronul Sfântului Vasilios cel Mare, de unde provine imaginea cerului ca o câmpie în care cresc florile stelelor, după cum am semnalat în alt rând.

Și pentru că sufletul urcă în Cer, Eminescu a configurat un peisaj cosmic propriu-zis, în mod poetic, motiv pentru care apar referințele la nori, lună și stele. Însă nu cred că aici a localizat precis Raiul în lună, precum în Sărmanul Dionis, așa cum susține Călinescu.

Dar, într-un mod care mie mi se pare neechivoc, prezența castelelor cu o arhitectură fascinantă, „cu arcuri de aur /…/ și cu poduri de-argint”, între care curg „râuri de foc /…/ cu țărmuri de smirnă” și „cu flori care cânt” reprezintă un împrumut indubitabil din Viața Sfântului Vasile cel Nou, în care, în Rai, sunt orașe întregi, mai mari și mai frumoase decât Constantinopolul, cu palate ale Sfinților, în mijlocul unei naturi paradisiace copleșitor de frumoase.

De fapt, cred că ar trebui să spunem că tocmai aceste hagiografii l-au învățat să privească și să iubească natura/ cosmosul, contemplându-l în ingenuitatea lui, căutând splendoarea și puritatea lui originară, urmele frumuseții edenice. Încât criticii au putut să vorbească despre „miracolul unei naturi al cărei principiu fundamental [e] lumina”[21] și despre faptul că „sentimentul modern al absurdului, la Eminescu, se oprește în fața spectacolului cosmic”[22]. Se oprește, pentru că absurdul e învins de măreția Raiului și a pridvorului său, care e cosmosul.


[1] A se vedea comentariul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/17/haos/.

[2] Se poate downloada de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[3] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 2, Ed. Minerva, București, 1970, p. 207-209, 286-288.

[4] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. 1, EPL, București, 1969, p. 5.

[5] A se vedea și comentariile mele la poemul Melancolie:

https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/25/eminescu-si-ortodoxia-inceputurile-modernitatii-in-poezia-romana-xxi/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/.

[6] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, ediție îngrijită, traducere și prefață de Marian Papahagi, cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, postfață de Mircea Eliade, cu un cuvânt pentru ediția românească de Rosa del Conte, Ed. Dacia, Cluj, 1990, p. 37.

[7] Ibidem. A se vedea și: https://it.wikipedia.org/wiki/Dolce_stil_novo.

[8] Cf. Rosa del Conte, op. cit., p. 63.

[9] Idem, p. 45. [10] Idem, p. 37. [11] Cf. Idem, p. 309. [12] Idem, p. 310-311. [13] Idem, p. 309.

[14] Viețile Sfinților pe luna aprilie, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 73-74.

[15] Rosa del Conte, op. cit., p. 309.

[16] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, Ed. Eminescu, București, 1976, p. 81.

[17] Vladimir Streinu, «Floare albastră» și lirismul eminescian, în vol. Eminescu – Pe mine mie redă-mă. Contribuții istorico-literare între 1940-1999, ediție, antologie, aparat critic de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, studiu introductiv de Acad. Eugen Simion, Ed. Litera și David, Chișinău și București, 1999, p. 97.

[18] Pr. Constantin Galeriu, „Biografia Fiului lui Dumnezeu” în conștiința lui Eminescu, în rev. Ortodoxia, anul XLVII, 1-2 ianuarie 1995, cf. http://ziarullumina.ro/biografia-fiului-lui-dumnezeu-in-constiinta-lui-eminescu-35048.html.

Eu am citit și am semnalat cu mai mulți ani în urmă această interpretare, dar acum nu mai am la îndemână numărul respectiv din revista Ortodoxia.

[19] A se vedea articolul meu de aici, în care am făcut trimitere exactă la capitolele sau pasajele din cărțile mele unde este discutată această problemă: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/11/cateva-precizari-despre-natura-paradisiaca-la-eminescu/.

[20] Cele mai vechi cărți populare în literatura română, vol. IX, Viața Sfântului Vasile cel Nou și vămile văzduhului, studiu filologic, studiu lingvistic, ediție și glosar de Maria Stanciu-Istrate, Ed. Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2004, p. 169-173.

A nu se confunda denumirea de „cărți populare”, care desemnează acele cărți care au cunoscut o mare circulație la noi, la români, în secolele trecute (titlu sub care cercetătorii științifici au introdus, de-a valma, genuri eterogene), cu ceea ce numim producții populare sau folclorice!

[21] Constantin Ciopraga, Eminescu: metamorfozele timpului, în vol. Eminescu – Pe mine mie redă-mă, op. cit., p. 212.

[22] Idem, p. 214.

Predică la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu [15 august 2018]

Iubiții mei[1],

mormântul Născătoarei de Dumnezeu este în Ierusalim, în Valea Kidron [‎קִדְר֜וֹן] [Iirmiahu 31, 40, WTT], aflată la poalele Muntelui Măslinilor[2]. Și el este un mormânt gol, după cum se poate observa[3], precum este și cel al Fiului ei.

Mormantul gol al Maicii Domnului

Și mormântul ei este gol, pentru că nu conține trupul Maicii Domnului. Căci trupul celei Preacurate este în cer. Pentru că ea este vie în cer, și cu sufletul și cu trupul, și e pururea rugătoare pentru noi, păcătoșii.

Și moartea ei, din punct de vedere liturgic, este numită „adormirea [ἡ κοίμησις][4] Preasfintei Stăpânei noastre [τῆς Ὑπεραγίας Δεσποίνης ἡμῶν], a Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria [Θεοτόκου καὶ ἀειπαρθένου Μαρίας]”[5]. Pentru că a fost de scurtă durată. Căci la trei zile după înmormântarea ei, Sfinții Apostolii nu au mai găsit în mormânt preasfântul ei trup, pentru că fusese mutat la cer de Domnul[6].

Și la înmormântarea ei, potrivit Slujbei praznicului, au participat Puterile cerești și Sfinții Apostoli, cei aduși în mod minunat pe norii slavei celei dumnezeiești, dimpreună cu Sfântul Iacovos, fratele Domnului[7]. Însă în Slujba Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, din 3 octombrie, găsim o cântare în care ni se spune că la înmormântarea Născătoarei de Dumnezeu au participat și Sfinții Ierarhi Dionisios, Ieroteos și Timoteos, dimpreună cu Sfinții Apostoli[8]. Pe când în Slujba zilei de 4 octombrie, la pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Ieroteos, în ediția românească din 1929 există o cântare care nu apare în ediția grecească[9], care ne spune că: „de un chip aflându-te cu Apostolii, Ierotee, Domnul împreună cu aceștia te-a adus la îngroparea Preacuratei Sale Maici”[10]. Pe când, în Sinaxarul aceleiași ediții românești, găsim că Sfântul Ieroteos „a fost începătorul cântărilor la adormirea și îngroparea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în adunarea Sfinților Apostoli”[11].

Așa că, la înmormântarea Preacuratei Stăpâne, pe lângă Sfinții Apostoli, au participat și Sfinții Ierarhi Iacovos, Dionisios, Ieroteos și Timoteos.

Însă, pe când Sfinții doreau să o îngroape în mod evlavios pe Născătoarea de Dumnezeu, evreii căutau să-i ardă preacuratul ei trup…

Din scrierea Sfântului Ioannis Teologul despre adormirea Preacuratei Stăpâne și despre mutarea ei cu trupul la cer, aflăm că Domnul a trimis un mare Înger la Maica Sa, ca să-i vestească adormirea ei, și că el i-a adus o stâlpare de palmier din Paradis[12]. Și Îngerul i-a vestit faptul că adormirea ei se va petrece peste 3 zile și că vor veni la ea Apostolii Domnului[13].

Cu stâlparea primită de la Înger, Maica lui Dumnezeu s-a urcat pe Muntele Măslinilor. Și atunci, pomii și-au plecat capetele lor și au cinstit stâlparea de palmier din mâna ei[14]. Îngerul îi făgăduiește că o va învia a 4-a zi de la adormirea ei și că o va muta în Paradis[15]. Iar când va veni să ia sufletul ei, el va fi împreună cu Puterile cerești, care vor cânta înaintea ei[16].

Când Născătoarea de Dumnezeu a intrat în casa ei, casa s-a cutremurat de slava stâlpării din Paradis. Și ea a intrat în cămara ei și s-a spălat, apoi s-a îmbrăcat, binecuvântându-L pe Fiul ei și rugându-I-se Lui[17]. După rugăciune, Maica lui Dumnezeu și-a trimis slujitoarea casei la rudeniile și la cunoscuții ei, ca să îi cheme la sine. Și când aceștia au venit, ea le-a prevestit faptul că a doua zi va adormi și le-a cerut ca două zile și două nopți să rămână lângă trupul ei, adică timp de 3 zile, fiecare cu un luminător frumos în mână[18]. Și ei au ascultat-o și așa au făcut!

Dimpreună cu cei mai apropiați ai ei, Născătoarea de Dumnezeu s-a rugat[19], apoi au vorbit „unul cu altul despre lucrările cele mari ale lui Dumnezeu [și despre] semnele și minunile pe care El le-a lucrat prin Maica Sa”[20]. Și când Preacurata Stăpână și-a terminat rugăciunea, atunci, deodată, Sfântul Ioannis Teologul a venit la ea pe norul slavei celei dumnezeiești. Și el intrând în casă, Maica lui Dumnezeu s-a tulburat și a început să plângă la vederea sa, după care i-a vorbit Sfântului Ioannis[21]. Și i-a spus că a doua zi ea va adormi, după care i-a cerut ca să vegheze asupra trupului ei și să-l îngroape în mormânt. Să îi păzească trupul, dimpreună cu ceilalți Apostoli ai Domnului, de mai marii preoților evreiești[22]. Căci Maica lui Dumnezeu auzise planul lor mârșav, care era acesta: „Când vom afla trupul ei, noi vom face ca să fie ars, fiindcă din ea a ieșit Înșelătorul”[23]. Pentru că „Înșelătorul” Îl numeau evreii necredincioși pe Domnul și nu Mântuitorul nostru, al tuturor!

Și Sfântul Ioannis a dorit atunci să moară în locul Maicii lui Dumnezeu, umplându-se de lacrimi la aflarea acestei vești. Însă ea l-a luat cu sine pe Sfântul Ioannis și a pus mulțimea să cânte psalmi. Și în cămara ei de rugăciune, Maica lui Dumnezeu i-a spus lui rugăciunea pe care Îngerul i-a dat-o ei[24]. După care i-a dat o sfântă carte, în care i-a spus că în ea este taina. Căci, „pe când El avea 5 ani, Învățătorul a descoperit toate lucrurile creației și El ți le-a pus ție și celor 12 în aceasta”[25].

După care Maica lui Dumnezeu i-a arătat Sfântului Ioannis Teologul veșmintele ei de îngropare și tot ce trebuie să se facă pentru trupul ei. Și i-a spus Sfântului Ioannis, ca, la adormirea ei, cele două tunici pregătite de ea să fie date la două văduve anume[26]. După care Născătoarea de Dumnezeu i-a dat stâlparea primită de la Înger Sfântului Ioannis, pentru ca el să o poarte înaintea ei la îngropare.

Și atunci au venit, ca un tunet, pe norii slavei celei dumnezeiești, și ceilalți Sfinți Apostoli ai Domnului, fiind 11 la număr[27]. Adică în afara Sfântului Tomas.

Primul venit a fost Sfântul Petros, apoi Sfântul Pavlos. Și Sfinții Apostoli s-au îmbrățișat unul pe altul, privindu-se cu bucurie unul pe altul și minunându-se de modul cum au fost adunați împreună în același loc. Căci toți s-au aflat deodată la ușa casei Maicii Domnului. Și și-au propus să se roage împreună, pentru ca să înțeleagă motivul pentru care au fost adunați la un loc de Dumnezeu. Rugăciunea a făcut-o Sfântul Apostol Petros[28] și ea a fost aceasta:

„Doamne Dumnezeule, Cel care șezi pe carul Heruvimilor, Care șezi în cele înalte și privești asupra celor smeriți, Care locuiești în lumina cea neapropiată, în veșnica odihnă, [în] taina cea ascunsă în care mântuitoarea Cruce a fost descoperită! Noi facem același lucru când ne ridicăm mâinile noastre în chipul Crucii Tale, astfel încât, prin recunoașterea acesteia, noi vom primi odihnă. Căci Tu ești odihna pentru mădularele cele obosite, Tu dezlegi ostenelile cele grele, Tu ești Cel care descoperi comorile cele ascunse, Tu ai sădit bunătatea Ta în noi. Căci cine dintre dumnezei este la fel de milostiv ca Tatăl Tău? Iar Tu să nu-Ți îndepărtezi bunăvoința Ta de la noi! [Căci] cine este la fel de milostiv ca Tine? Doar Tatăl Tău este foarte milostiv[, asemenea Ție], fiindcă El îi mântuie de rău pe cei care nădăjduiesc în El.

Voia Ta a biruit toată dorința. Credința Ta a zdrobit minciuna. Frumusețea Ta a învins drăgălășenia. Umilința Ta a scos afară orice înfumurare. Tu ești Cel singur viu și Cel care ai învins moartea, [ești] odihna noastră care a dezrădăcinat moartea [și ne dai nouă] slava milei Tale, pe care ai trimis-o de la Duhul Tatălui Adevărului. Emmanuile, Emmanuile, Maranata [Μαραναθα][29]/ vino, Doamne, de acum [și] până în vecii vecilor! Amin”[30].

Și când au spus Amin, Sfinții Petros și Andreas s-au îmbrățișat unul pe altul, iar Sfântul Ioannis, în mijlocul lor fiind, a cerut binecuvântare de la toți. Și toți s-au îmbrățișat unul pe altul. Și Sfinții Petros și Andreas l-au întrebat pe Sfântul Ioannis cum de a ajuns aici și de câte zile este aici. Iar Sfântul Ioannis le-a răspuns că era în cetatea Sardis [Σάρδεις][31], dimpreună cu 28 de ucenici care crezuseră în Domnul și că a fost ridicat de un nor din mijlocul lor și adus aici. Iar de la Maica lui Dumnezeu a aflat că a fost adus pentru îngroparea ei[32].

Iar când Apostolii au intrat în casa ei, au numit-o pe Născătoarea de Dumnezeu „Maica tuturor celor mântuiți”[33].

Și ea s-a bucurat văzându-i și a vorbit cu ei și L-a binecuvântat pe Fiul ei, numindu-L „Marele Heruvim al Luminii”[34]. Și I-a mulțumit Fiului ei, pentru că Domnul Și-a împlinit făgăduința față de ea, aceea că „Eu voi trimite toți Apostolii la tine, când tu vei ieși din trup”[35]. Când vei adormi…

Și Maica lui Dumnezeu le-a arătat și celorlalți Sfinți Apostoli veșmintele ei de îngropare[36]. După care Sfântul Petros a predicat tuturor celor prezenți[37].

La răsăritul soarelui, în ziua adormirii sale, Preacurata Stăpână s-a rugat afară, după care a intrat în casă și s-a întins pe pat. Și Sfântul Petros sta la capul ei, iar Sfântul Ioannis la picioarele sale, iar ceilalți Sfinți Apostoli erau împrejurul patului.

Iar la ceasul al treilea din zi s-a făcut un tunet mare și a început să se simtă o mireasmă dulce-mirositoare, încât toată lumea a adormit din cauza dulceții prea mari a miresmei, în afară de 3 fecioare[38]. Căci Domnul le-a făcut să rămână treze pe aceste 3 fecioare, pentru ca ele să dea mărturie despre adormirea Preasfintei Maicii Sale. Și, de îndată, Domnul nostru Iisus Hristos a venit pe norii slavei Sale, dimpreună cu o mulțime nenumărată de Sfinți Îngeri, și a intrat în cămara Maicii Sale, dimpreună cu Arhanghelii Mihail și Gavriil, pe când ceilalți Îngeri cântau imne în afara cămării Stăpânei noastre. Și Domnul Și-a îmbrățișat Apostolii, acolo, lângă patul Maicii Sale! După care ea L-a binecuvântat pe Fiul ei[39], spunându-I:

„Te binecuvintez pe Tine, pentru că ai făcut ceea ce ai făgăduit și nu ai întristat duhul meu! Mi-ai făgăduit că Tu nu vei îngădui Îngerilor să vină la sufletul meu, ci că Tu vei veni la el. Și aceasta s-a petrecut cu mine, Doamne, după cuvântul Tău! Cine sunt eu, cea smerită, că am fost găsită vrednică de o astfel de slavă?”[40]. Și după aceste cuvinte, Născătoarea de Dumnezeu și-a sfârșit viața ei cea pământească, zâmbind cu fața ei spre Domnul. Pentru că El a îmbrățișat-o pe Maica Sa și a luat sufletul ei și l-a pus în mâinile Arhanghelului Mihail[41], „înfășurându-l în învelișuri strălucitoare indescriptibile”[42], adică în slava Lui cea dumnezeiască.

Căci moartea e luarea sufletului nostru din trup, despărțirea lui de trupul nostru, care rămâne fără viață. Însă, dacă sufletul nostru e plin aici de slava lui Dumnezeu, atunci trupul nostru va rămâne după moarte plin de har, după cum și sufletul nostru va pleca le cer în slava lui Dumnezeu. Și Sfintele Moaște de pe pământ atestă sfințenia sufletului din ceruri.

Iar Sfinții Apostoli au fost martorii adormirii Preacuratei Stăpâne! Căci ei au văzut în mod mistic, în slava lui Dumnezeu, cum Domnul a dat sufletul Maicii Sale în mâinile Arhanghelului Mihail. Și au văzut sufletul ei sub forma desăvârșită a chipului uman, dar de 7 ori mai alb decât soarele[43].

Iar Domnul i-a spus Sfântului Petros să păzească cu sârguință trupul Maicii Sale, care este locuința Lui, să iasă în stânga cetății și acolo va găsi un mormânt nou, în care va îngropa trupul ei și să rămână acolo, la mormânt, până El îi va vorbi[44]. Și când Domnul a spus acestea lui Petros, în mod minunat trupul Maicii Sale a vorbit și a spus: „Pomenește-mă, Împăratul slavei! Pomenește-mă, căci eu sunt făptura Ta! Pomenește-mă, că am păzit comoara pe care mi-ai încredințat-o mie!”. Și atunci Domnul a spus trupului Maicii Sale: „Nu te voi părăsi, mărgăritarul Meu, comoara [Mea] cea nestricată! În niciun caz nu voi părăsi comoara, care a fost pecetluită până a fost cercetată”. Și după ce a spus acestea, Domnul S-a înălțat la ceruri de îndată[45].

Ce au făcut Sfinții Apostoli după ce au rămas cu trupul Maicii Domnului pe pat? Au fost mereu atenți la el! Așa după cum le spusese Domnul. Atenți la trupul ei. Iar cele trei fecioare s-au apropiat de trupul Maicii Domnului și l-au pus pe un catafalc. Iar când Sfinții Apostoli au ridicat catafalcul, Sfântul Petros a luat stâlparea din Paradis și a încununat catafalcul cu ea, el cântând Ps. 113, conform LXX[46].

Iar Domnul și Îngerii Săi erau în norii slavei Sale, Îngerii cântând în mod nevăzut imne înaintea catafalcului, dar de la distanță. Cineva a auzit numai sunet de mulțime multă, astfel că a dat de veste și tot Ierusalimul a ieșit să vadă ce se petrece. Iar când marii preoți evreiești au auzit strigătul și sunetul imnelor, ei s-au tulburat și au întrebat ce este. Și li s-a spus că „Maria a ieșit din trup, iar Apostolii s-au adunat împrejurul ei, cântând imne”[47].

Și ce au făcut atunci marii preoți ai lui Israil? S-au satanizat! Pentru că Sfântul Ioannis Teologul ne spune aici: „și numaidecât Satanas a intrat întru ei [and immediately Satan entered into them], zicând [saying]: «Să ne ridicăm și să ieșim [Let us get up and go out], și să-i ucidem pe ei [and kill them] și să ardem trupul care L-a purtat pe Acel Amăgitor [and burn the body that bore That Deceiver]!»[48].

Și ei au ieșit cu arme și cu scuturi ca să îi ucidă pe cei care duceau trupul Maicii Domnului spre mormânt…

Însă Domnul nu a îngăduit aceasta! Pentru că numaidecât Îngeri nevăzuți i-au lovit cu orbire și ei și-au zdrobit capetele de ziduri, căci nu mai vedeau pe unde merg.

Numai unul dintre ei, cu îngăduința lui Dumnezeu, a văzut ceea ce se petrecea. A văzut cum Sfinții Apostoli purtau catafalcul cel încoronat și cum cântau imne.

De aceea, înfuriat, a zis: „Iată, locuința Jefuitorului poporului nostru [Behold, the dwelling place of the Despoiler of our people], ce slavă primește ea astăzi [what glory she receives today]!”[49].

Și, în furia lui, acesta a venit spre catafalc și dorea să îl răstoarne și l-a apucat de unde era stâlparea cea din Paradis. Dar, numaidecât, a rămas cu mâinile agățate de catafalc, fiindu-i tăiate brațele sale[50].

– Cine i le-a tăiat?

– Îngerul Domnului!

De aceea, omul imediat a început să strige și să se roage de Apostoli.

Și cel care era în chinuri a început să spună amănunte foarte interesante. Mai întâi de toate că el a fost al 3-lea dintre cei care l-au ispitit pe Petros și l-au făcut să se lepede de Domnul. Și când Sfântul Petros i-a cerut să creadă în Domnul, Iefonias [Ἰεφονίας][51] a spus că el știe că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu[52]. Pentru că poporul lui Israil L-a omorât pe Hristos, știind că El este Fiul lui Dumnezeu[53]. La care mărturie Sfântul Petros i-a spus: „Dacă acum crezi cu toată inima ta, mergi și sărută trupul Mariei, zicând: «Eu cred, o, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, Maică curată, în Cel născut din tine, [în] Domnul și Dumnezeul nostru!»”[54].

Iar Iefonias, care era mare preot al lui Israil, și căruia Îngerul Domnului îi tăiase mâinile, și-a înălțat glasul în limba ebraică și, plângând, a binecuvântat-o pe Preacurata Stăpână timp de trei ceasuri. Și el nu a lăsat pe nimeni să se atingă de cataflacul ei, aducând mărturii din Sfânta Scriptură că Născătoarea de Dumnezeu este templul lui Dumnezeu și ușa cerului, Sfinții Apostoli auzind lucruri mari și minunate de la el[55].

De aceea, văzând convertirea lui cea profundă, Sfântul Petros l-a trimis să-și ia mâinile înapoi. Și el a zis: „În numele Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și al Mariei, porumbița cea curată, cea ascunsă în bunătatea Sa, să mi se lipească mâinile la loc fără cusur!”. Și imediat el s-a vindecat!

După care Sfântul Petros i-a dat stâlparea din Paradis și l-a trimis în cetate, ca să îi vindece de orbire pe toți cei care vor crede în minunea vindecării lui. Și Iefonias a ascultat și a adus multă roadă! Căci atunci când s-a întors la Sfântul Petros, el a adus o mare mulțime de oameni la dreapta credință[56].

Sfinții Apostoli și-au continuat drumul, au înmormântat trupul Maicii Domnului și au stat de pază la mormânt[57].

Din cap. al 45-lea al scrierii de față, noi aflăm un alt amănunt important: și anume că Sfântul Pavlos, la acea dată, era încă la începutul vieții sale în Hristos[58]. Și lor, celor adunați la mormântul Maicii Domnului, li S-a arătat Domnul, dimpreună cu Arhanghelii Mihail și Gavriil, și au văzut mii de Îngeri lăudând înaintea Domnului. Și Domnul i-a poruncit lui Mihail să ia trupul Maicii Sale și să-l ducă în Paradis. Și el a fost dus sub Pomul vieții. Și Mihail a adus și sufletul ei și l-a pus în propriul ei trup. După care Domnul Și-a întors Apostolii la locurile de unde i-a adus, pentru a lucra pentru mântuirea lumii[59]. Și astfel, cele 48 de capitole ale scrierii se termină aici.

În Despre mutarea Fericitei Maria Fecioara [De transitu Beatae Mariae Virginis], Îngerul Domnului i-a vestit adormirea ei cu 3 zile înainte[60], iar cele 3 fecioare care nu au adormit se numeau Șifrah [‎שִׁפְרָ֔ה] [Șemot 1, 15, WTT], Abigail [אֲבִיגָיִל][61] și Zaël (numele ei latinizat)[62]. Cei aduși de norii slavei dumnezeiești au fost Ioannis și Iacovos, fratele său, Petros și Pavlos, Andreas, Filippos, Lucas, Barnabas, Bartolomeos, Matteos, Mattias, Simon Cananitis, Iudas și fratele său, Nicodimos și Maximianos, dimpreună cu mulți alții[63].

Preacurata Stăpână a adormit la ceasul al 3-lea din zi, într-o zi de duminică [die dominica hora tertia][64]. Informație din cap. al 11-lea al scrierii. Pentru ca în cap. al 13-lea să se vorbească despre intrarea lui Satanas în evrei, care au plănuit să ardă trupul Maicii Domnului. Însă au fost loviți cu orbire și nu și-au putut duce planul la îndeplinire[65].

Cel care a îndrăznit să se atingă de catafalcul Stăpânei noastre se numește aici Ruben[66][רְאוּבֵן‎][67]. Și el a crezut în Hristos și s-a făcut creștin[68].

Sfinții Apostoli au pus cu mare cinste [cum magno honore] în mormânt trupul Maicii Domnului, plângând și cântând înaintea lui cu dragoste și cu dulceață [amore et dulcedine][69]. Iar Sfântul Tomas a fost martorul urcării trupului Maicii Domnului la cer, moment în care i-a aruncat brâul [cingulum] cu care ea se încingea[70].

Și brâul Maicii Domnului a ajuns până la noi, cei de azi, ca o mare binecuvântare, păstrându-se într-o Mănăstire de Maici din Grecia, care e numită Μονή Παναγίας Kάτω Ξενιάς [Mănăstirea Preasfintei Cea străină de Jos][71]! El a fost adus de mai multe ori în România și arată astfel[72]:

Braul Maicii Domnului

Sfântul Modestos, Patriarhul Ierusalimului, în encomionul[73] său la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, ne spune că trupul Pururea Fecioarei Maria nu a cunoscut stricăciunea atunci când a fost pus în mormânt[74].

Sfântul Andreas, Arhiepiscopul Cretei, în Predica a 12-a, o predică la praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu[75], amintește de mărturia Sfântului Dionisios Areopagitul cum că a participat la îngroparea Maicii Domnului, alături de alți Sfinți[76].

A 13-a Predică a Sfântului Andreas Criteanul e închinată tot praznicului de azi[77], cât și a 14-a[78]. Și în ambele predici Născătoarea de Dumnezeu e numită Împărăteasă a noastră[79].

Sfântul Ioannis Damaschinos, în encomionul său la acest praznic[80], o numește Stăpână a noastră[81]. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu e Împărăteasa și Doamna noastră care locuiește în cer[82]. În a doua sa Predică la acest praznic[83], Sfântul Ioannis ne mărturisește faptul că Născătoarea de Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile Fiului ei[84].

După care, în cap. al 18-lea al predicii, Sfântul Ioannis ne spune că Sfinții Îngeri au cântat trei zile imne la mormântul Maicii Domnului, după care au încetat. Și atunci a venit și Sfântul Tomas[85].

Și Sfântul Ioannis Damaschinos atestă aici prezența Sfinților Ierarhi Timoteos, Dionisios și Ieroteos la înmormântarea Maicii Domnului, pentru că citează și el mărturia Sfântului Dionisios Areopagitis[86].

În a 3-a Predică a Sfântului Ioannis Damaschinos la acest praznic[87], el ne spune că mormântul Maicii Domnului s-a făcut cel mai frumos Edem [Ἐδὲμ][88] pentru noi. Căci „Domnul Dumnezeu a sădit Paradisul în Edem [ἐφύτευσεν Κύριος ὁ Θεὸς Παράδεισον ἐν Εδεμ]” [Fac. 2, 8, LXX], iar mormântul Maicii Domnului s-a făcut cel mai frumos Edem pentru noi, pentru că ea este Paradisul bucuriei noastre.

Sfântul Ghermanos, Patriarhul Constantinopolului, în prima sa Predică la praznicul de azi[89], folosește pentru Stăpâna noastră sintagma „Preasfânta Maică a lui Dumnezeu”[90], dar și pe cea de „Maică a Vieții”[91]. În a doua sa Predică[92], o numește Παρθενομῆτορ [Fecioară-Maică][93], pe când în a 3-a[94], Sfântul Ghermanos subliniază mutarea ei cu trupul la cer[95].

Însă în niciuna din predicile patristice pe care le-am citat nu găsim amănuntele istorice bogate oferite de primele două texte sursă ale praznicului, pe care le-am discutat în predica de azi pentru prima oară.

Căci Povestirea Sfântului Ioannis, Teologul și Evanghelistul, despre Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și (despre) cum Neîntinata Maică a Domnului nostru a fost mutată (de pe pământ la cer) și Despre mutarea Fericitei Maria Fecioara sunt considerate azi de diverși teologi drept sursele teologice ale praznicului de azi al Bisericii. Însă, în același timp, mulți dintre teologii lumii consideră că aceste două texte sunt „apocrife”, adică „false” și le tratează ca atare. Numai că Biserica nu ia aminte la diversele contestări ale surselor ei teologice, ci stă înrădăcinată în teologia ei.

De aceea, noi prăznuim azi adormirea Născătoarei de Dumnezeu, dar suntem încredințați de faptul că ea e vie în cer, și cu sufletul și cu trupul, și că se roagă neîncetat pentru noi. Pentru că avem mărturiile diverse ale Sfinților lui Dumnezeu, în care Maica lui Dumnezeu li s-a arătat ca vie și mereu atentă la viața noastră.

Fapt pentru care, în Acatistul Adormirii Maicii Domnului, noi o considerăm pe Născătoarea de Dumnezeu ca pe cea care, întru adormirea ei, nu ne lasă[96], nu ne uită pe noi. Iar dacă avem o relație vie cu Născătoarea de Dumnezeu, una plină de evlavie și de iubire față de persoana sa, atunci știm din destul grija ei și ajutorul ei maternal față de noi. Pentru că Maica lui Dumnezeu ne ajută în cele mai diverse situații într-un mod atât de duios, atât de cald, atât de iubitor, atât de maternal.

Ea se comportă ca o Maică față de noi, dacă noi trăim ca niște fii duhovnicești ai ei. Și dacă suntem fiii duhovnicești ai Maicii Domnului, pe care aceasta i-a învățat evlavia și dreapta închinare în fața lui Dumnezeu, atunci suntem fericiți. Pentru că fericirea reală o trăiești numai atunci când Îi slujești lui Dumnezeu cu adevărat.

– Și ce înseamnă să Îi slujești Lui cu adevărat?

– Înseamnă să te simți mereu, în tot ceea ce faci, robul lui Dumnezeu! Așa cum și-a trăit toată viața sa Maica lui Dumnezeu, care s-a considerat pe sine „roaba Domnului [ἡ δούλη Κυρίου]” [Lc. 1, 38, BYZ].

Pentru că robul cel adevărat își știe întotdeauna statutul în fața Stăpânului său. El știe că îi aparține cu totul Stăpânului său și că tot lucrul cel bun pe care îl face, îl face numai împreună cu Stăpânul său.

De aceea, a ne lucra mântuirea sau a ne nevoi pentru mântuirea noastră în smerenie înseamnă a ne nevoi cu conștiința că suntem robii lui Dumnezeu. Și că orice facem noi, facem cu Dumnezeu și pentru El. Și când trăim cu Dumnezeu și pentru El, trăim și pentru semenii noștri, căci slujirea Lui implică și slujirea aproapelui nostru.

Pentru că Dumnezeul mântuirii noastre ne vrea pe toți la Sine, printr-o continuă răstignire interioară a voii noastre, pentru a face voia Lui. Și orice nevoință, ca postul care astăzi s-a încheiat, e o răstignire interioară a noastră.

De aceea, vom merge spre casele noastre cu bucurie, cu bucuria ascetică a postului și a praznicului pe care astăzi l-am trăit, ca să ne bucurăm în familia și în comunitatea noastră!

La mulți ani tuturor celor care astăzi își serbează ziua patronimică! Preacurata Stăpână să ne miluiască pe noi toți cu preasfintele ei rugăciuni și să ne bucure mereu prin ajutorul său cel pururea folositor! Amin.


[1] Începută la ora 17. 25, în zi de miercuri, pe 8 august 2018. Soare, 31 de grade.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Tomb_of_the_Virgin_Mary.

[3] Fotografia cu mormântul Maicii Domnului am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9b/4972-20080122-0741UTC–jerusalem-mary-sarcophagus.jpg.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/377/sxsaintinfo.aspx

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug15.html.

[6] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/377/sxsaintinfo.aspx și Mineiul pe luna august, ed. BOR 1894, p. 170-171.

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug15.html.

[8] Cântarea începe astfel: „Ἐν τῇ σεπτῇ κοιμήσει σου, Παναγία Παρθένε, παρῆν ὁ Διονύσιος, σὺν τῷ Ἱεροθέῳ, καὶ Τιμοθέῳ τῷ θείῳ, ἅμα τοῖς, Ἀποστόλοις…”, cf. http://glt.goarch.org/texts/Oct/Oct03.html.

[9] A se vedea: http://glt.goarch.org/texts/Oct/Oct04.html.

[10] Mineiul pe luna octombrie, ed. BOR 1929, p. 55. Am actualizat textul citat.

[11] Idem, p. 60. Și aici am actualizat textul citat.

[12] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, in col. Oxford Early Christian Studies, Pub. Oxford University Press, London, 2006, p. 351. Textul tradus în engleză e conform manuscrisului Vatican grec 1982. Potrivit Idem, p. 351, n. 1.

Iar în engleză el poartă titlul: „Narrative by St John, the Theologian and Evangelist [Povestirea Sfântului Ioannis, Teologul și Evanghelistul], concerning the Dormition of the All-Holy Theotokos [despre Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu] and How the Undefiled Mother of Our Lord Was Translated [și (despre) cum Neîntinata Maică a Domnului nostru a fost mutată (de pe pământ la cer)]”, cf. Idem, p. 351.

[13] Idem, p. 352. [14] Idem, p. 354. [15] Idem, p. 355. [16] Ibidem. [17] Idem, p. 356-357. [18] Idem, p. 358. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 358-359. [22] Idem, p. 359. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 359-360. [25] Idem, p. 360. [26] Ibidem. [27] Ibidem. [28] Idem, p. 360-361.

[29] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Maranatha.

[30] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, ed. cit., p. 361-362.

[31] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sardes.

[32] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, ed. cit., p. 362.

[33] Ibidem. [34] Ibidem. [35] Idem, p. 363. [36] Ibidem. [37] Idem, p. 363-364. [38] Idem, p. 364. [39] Idem, p. 364-365. [40] Idem, p. 365. [41] Ibidem. [42] Ibidem. [43] Idem, p. 365 și Idem, p. 365, n. 39. [44] Idem, p. 366. [45] Ibidem. [46] Idem, p. 366 și Idem, p. 366, n. 42. [47] Idem, p. 366. [48] Ibidem. [49] Idem, p. 366-367. [50] Idem, p. 367.

[51] Iohannis, Liber de Dormitione Mariae, în Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, Ed. Herm. Mendelssohn, Lipsiae, 1866, p. 110.

[52] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, ed. cit., p. 367.

[53] Ibidem. [54] Idem, p. 367-368. [55] Idem, p. 368. [56] Ibidem. [57] Ibidem. [58] Ibidem. [59] Idem, p. 369.

[60] Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, ed. cit., p. 114.

[61] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Abigail.

[62] Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, ed. cit., p. 115.

[63] Idem, p. 116. [64] Idem, p. 117. [65] Idem, p. 118. [66] Ibidem.

[67] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Reuben_(son_of_Jacob).

[68] Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, ed. cit., p. 119.

[69] Ibidem. [70] Idem, p. 121.

[71] Cf. https://www.pemptousia.gr/2016/07/stin-iera-moni-panagias-kato-xenias/ și https://doxologia.ro/locuri-de-pelerinaj/manastirea-kato-xenia-grecia.

[72] Am preluat fotografia de aici: http://parohiamaiacatargi.ro/files/2017/05/20170517_175531643.jpg.

[73] Cuvântarea de laudă. Editată în PG 86, col. 3277-3312.

[74] PG 86, col. 3293.

[75] Publicată în PG 97, col. 1045-1072.

[76] PG 97, col. 1061. În traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae: „căci și noi [adică el, Sfântul Dionisios Areopagitul], [după] cum știi [se referă la Sfântul Timoteos, căruia îi scria], și el [Sfântul Ieroteos, despre care îi vorbea], și mulți din Sfinții noștri frați ne-am unit în înțelegerea trupului de viață începător și de Dumnezeu încăpător [al Născătoarei de Dumnezeu], ba a fost în aceasta și Iacovos, fratele Domnului, și Petros”, cf. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, cu trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 145. Am actualizat textul citat.

[77] Publicată în PG 97, col. 1071-1090.

[78] Publicată în PG 97, col. 1089-1110.

[79] PG 97, col. 1088, 1104.

[80] Publicat în PG 96, col. 699-722.

[81] PG 96, col. 701. [82] PG 96, col. 720.

[83] Publicată în PG 96, col. 721-754.

[84] PG 96, col. 736. [85] PG 96, col. 749. [86] Ibidem.

[87] Publicată în PG 96, col. 753-762.

[88] PG 96, col. 756.

[89] Publicată în PG 98, col. 339-348.

[90] PG 98, col. 344. [91] Ibidem.

[92] Publicată în PG 98, col. 347-358.

[93] PG 98, col. 349.

[94] Publicată în PG 98, col. 359-372.

[95] PG 98, col. 369-372.

[96] Cf. https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-adormirii-maicii-domnului.

Memento mori și nostalgia Paradisului [11]

Întorcându-ne la cursul poemului, şi Dacia cunoaşte distrugerea în cele din urmă. Vina, de data aceasta, este pusă de poet pe seama trufiei Romei.

Traian cucereşte Dacia, dar, pentru că a distrus acel mod arhaic şi armonios de vieţuire, în consonanţă cu ritmurile cosmice, aude blestemul regelui dac, Decebal:

Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii –  despera-vor cei cuminţi. /…/
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

Va veni. Stârniţi din pace de-a prorocilor cântare,
Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Şi gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;
Constelaţii sângeroase ale boltelor albastre
Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători.

De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă,
De prin bolţi de codru verde, de prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sănii coborî-vor în şivoi;
Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea,
Cu cenuşa Romei voastre – moarte legioane – punte
Peste râuri. Şi nimica nu se v-alege din voi. /…/

Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai!

Prorocirile la care face referire Eminescu sunt de origine scripturală, ca și imprecația: „Vai vouă” (Mt. 23, 13-16; 23-29; Lc. 6, 24-26; 11, 42-52).

Atât erupţia vulcanului Vezuviu şi acoperirea cu lavă a oraşului Pompei[1] (la care se face aluzie într-o strofă pe care nu am mai reprodus-o), cât şi năvălirea popoarelor migratoare germanice, care jefuiesc Roma, sunt considerate de Eminescu drept pedepse divine pentru infatuarea romană.

Versurile pe care le-am subliniat probează înrâurirea Sfintei Scripturi asupra poemului eminescian, prin referinţa metaforică la prorocirile vechi, la atitudinea pocăinţei biblice (atribuită întregului pământ: „Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea”), cât şi prin reluarea cuvintelor Mântuitorului, cu care Acesta îi mustra pe fariseii şi cărturarii mândri: „vai vouă!”.

Întreitul vaier îi putea fi sugerat, deopotrivă, și de Cantemir:

„Pentru că bine Svântul Avgustin dzice: «Vai fericirii veacului acestuia! Vai o dată! Vai a doa oară! Și vai iarăși!”[2].

Poemul sfârşeşte în atmosfera cugetărilor despre deşertăciunea umană şi despre cât poate gândirea omenească a-L înţelege pe Dumnezeu şi lucrările Sale.

Tema poemului, memento mori, adică: „aminteşte-ţi că vei muri” reprezintă, pentru conştiinţa ortodoxă, unul dintre cele mai frecvente îndemnuri ale pedagogiei patristice. În tradiția spirituală în care s-a născut și a murit poetul, se repetă mereu cuvintele Sfântului Antonie cel Mare[3]: Adu-ţi aminte de moarte şi nu vei greşi niciodată! (cf. Înț. lui Iis. Sir. 7, 38).

Aşa încât această vastă contemplare a istoriei universale, din acest poem, reprezintă o invitaţie la a înţelege, din panorama epocilor şi din tabloul civilizaţiilor, că sfârşitul omului, care se crede de sine stătător, stăpân pe soarta lui, este moartea. Moartea care i-a adus aminte şi lui Nabucodonosor că nu este el Dumnezeu, că nu este veşnic, ca şi altor stăpâni vremelnici ai lumii.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vezuviu.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 84.

[3] A se vedea: http://www.sfantulantonie.ro/.

Câteva precizări despre natura paradisiacă la Eminescu

Comentariile pe care le-am făcut, între 2007-2008, poemului Memento mori[2], le-am reluat și dezvoltat în anii următori în cărțile mele Eminescu și literatura română veche (Editura Universității din București, 2013, p.149-151, 191-192, 275-283, 326-352, 361-386, 409-419) și, respectiv, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua (Teologie pentru azi, 2015, p. 255-351)[3].

Am semnalat relația temei amintite cu Ps. 47 al Sfântului Dosoftei (Eminescu și literatura română veche, p. 326-327), dar nu am pus versurile în oglindă. O fac acum.

Versurile psalmului sunt următoarele:

Domnul este mare,
Lăudat și tare,
Mai cu de-adins este
Lăudat cu veste

De-a Lui bunătate,
În svânta cetate
Din măgura svântă,
Ce stă fără smântă.

Cetate frumoasă
De piatră vârtoasă,
Bine-ntemeiată,
De Domnul gătată;

În țara-i vestită
Câtu-i de tocmită.

Muntele Sionul
Ce Ș-au ales Domnul
Despre miazănoapte
Dă raze cât poate.

Pre coaste de munte
Cu ulițe multe,
Cetatea cea mare
Craiului cel tare,

Cu curț[i] desfătate,
Cu pânzele nalte.
Strajea nu-i lipsește,
Domnul o-ntărește.

Iar la Eminescu versurile sunt cele pe care deja le-am citat de multe ori, dar le reamintesc:

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi –
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră
, a lui streaşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.

Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oàze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte
A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel

Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros,
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. /…/

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Psalmul, în traducerea și versificarea Sfântului Dosoftei, se referă profetic la cetatea Sionului, a Ierusalimului ceresc și veșnic, despre care a scris Sfântul Ioannis Teologul în Apocalipsis.

Și tocmai acest amănunt este cel care l-a determinat pe Eminescu să vrea să contureze cumva, în mod plastic, în strofele citate (citatul este parțial), profilul paradisiac al naturii care înconjoară această cetate[4], apelând intens la izvoarele patristice și hagiografice (a se vedea Eminescu și literatura română veche[5], p. 339-353 și Epilog la lumea veche, p. 259-273, 335-340, 343).

În acest poem, Eminescu asumă această viziune religiei dacilor (despre motivații nu mai discut acum, pentru că le-am explicat suficient cu alte ocazii). Însă, în mod indubitabil, imaginația poetică a lui Eminescu a fost alimentată considerabil de sursele creștin-ortodoxe. Din păcate, până la studiile mele, nimeni nu a indicat influența covârșitoare a izvoarelor bisericești asupra peisajelor paradisiace din opera lui Eminescu. În sensul că s-a vorbit despre natura paradisiacă prezentă în lirica și nuvelele sale, dar nu și despre tipul de texte care i-ar fi putut sugera lui Eminescu acele configurări terestre și cosmice care au produs uimire și admirație între exegeți.

Pentru critica noastră literară, „paradisiac” sau „edenic” au devenit termeni tehnici, care nu au câtuși de puțin conotație religioasă. Astfel încât a defini un peisaj drept paradisiac nu înseamnă absolut nicio aluzie la textele canonice ale Bisericii Ortodoxe. Exegeza noastră a relevat caracterul edenic al naturii eminesciene fără ca prin aceasta să implice în discuție izvoadele ortodoxe, care nu au fost subînțelese niciodată în această paradigmă, oricât de paradoxal ar putea părea acest lucru unui om credincios.

Reamintesc, așadar, concluziile mele:

„Despre centralitatea edenică a peisajului eminescian se poate discuta foarte mult și se pot aduce ca probe pasaje foarte extinse atât din poeme ca Miradoniz sau Memento mori, cât și din nuvelele Sărmanul Dionis (paradisul lunar), Geniu pustiu (unde sunt reproduse trei vise paradisiace) sau Cezara (cu deja evocata insulă a lui Euthanasius).

Mai mult decât atât, toate aceste texte eminesciene conțin numeroase elemente în comun, între care mai frapante sunt cel al redimensionărilor cosmice și, respectiv, al centralității templului/ bisericii sau a palatului/ cetății în interiorul acestui spațiu edenic, însoțită de sugestia metalelor și a pietrelor prețioase […].

Esențial pentru noi este […] să recunoaștem faptul că fundamentalitatea codrului/ pădurii în poezia naturii din opera eminesciană, cu freamătul melodios al frunzișului, cu aromele/ miresmele de flori de tei, salcâmi, lilieci, covoarele de flori și cu oglinzile izvoarelor de argint, reprezintă un sigiliu, o marcă definitorie a perspectivei vizionare a literaturii vechi, care desemna Paradisul ca fiind veritabila patrie a ființei umane.

De asemenea, trăsăturile cadrului natural eminescian (ingenuitate, puritate, caracter auroral, virginal etc.), relevate insistent de exegeza eminescologică, se dovedesc a descinde din lecturile manuscriselor și ale cărților vechi. În timp ce icoanele stelelor și seducția lumilor siderale demonstrează o fericită contopire poetic-rațională cu iconostasul/ catapeteasma spațiului eclesial răsăritean și cu interpretarea sa ca văl/ simbol care intermediază traversarea într-o altă dimensiune existențială.

Nu doar miresmele năucitoare dezvăluie oroarea, repulsia față de moarte și descompunere, așa cum sesizau Mircea Eliade și, mai târziu, Negoițescu, dar și toată această avangardă vizionară dovedește o sensibilitate și o tensiune profundă a așteptării resurecției și a descoperirii eshatologice. Nimic nu indică o așteptare a Nirvanei, ci, dimpotrivă, așa cum remarca G. Gană, mortul eminescian e un contemplativ cu ochii larg deschiși spre minunile paradisiace”[6].


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/.

[2] A se vedea și precizările pe care le-am făcut aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/21/memento-mori-si-nostalgia-paradisului-1/.

[3] Cartea a fost publicată și se poate downloada de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[4] A se vedea și articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/06/sfantul-efrem-sirul-si-dimitrie-cantemir/.

Acesta a fost publicat în cartea mea, Studii literare, vol. 4, Teologie pentru azi, București, 2018, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2018/07/01/studii-literare-vol-4/.

[5] Reamintesc faptul că am republicat cartea, într-o a doua ediție, exclusiv online, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

Iar fragmentul indicat, revăzut și adăugit, este între p. 539-561.

[6] Idem, p. 539, 555-556.

Predică la Duminica a XI-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

în fața milostivirii lui Dumnezeu și a îndelungii Lui răbdări față de noi, fiecare dintre noi suntem un datornic [ὀφειλέτην]. Pentru că noi Îi datorăm totul lui Dumnezeu: Lui îi datorăm viața, averea și mântuirea noastră. Din acest motiv, relația noastră cu Dumnezeu este relația dintre Stăpânul tuturor și robii Săi. Căci noi suntem robii Lui, pentru că El ne-a răscumpărat din mâna demonilor prin Botez și a sădit în noi viața Lui în dar.

Pentru că noi nu I-am dat Lui nimic ca să ne scape din robia amară a demonilor, dar El ne-a dat nouă tot ceea ce suntem și avem. Căci ființa și existența noastră umană sunt darurile Sale ontologice pentru noi, sunt darurile Lui constitutive, care ne-au constituit ontologic, dar, în același timp, tot daruri ale Sale sunt cele pe care le-am primit în viața aceasta și, în primul rând, mântuirea noastră. Pentru că noi ne mântuim în Biserica slavei Sale tocmai pentru că El, Fiul Tatălui, S-a întrupat și a pătimit și a înviat pentru noi și pentru mântuirea noastră, transfigurându-Și umanitatea Sa și îndumnezeind-o deplin și înălțând-o de-a dreapta Tatălui, ca prin ea să ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică.

Tot ceea ce El a făcut în locul nostru a făcut pentru noi, pentru mântuirea și sfințirea noastră. Căci nimeni, în afara Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, nu putea să ducă războiul îndumnezeirii în interiorul umanității sale și să se facă izvor de viață veșnică pentru toți oamenii. Dar când Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om ca noi, afară de păcat, asumându-Și în mod deplin și pentru veșnicie umanitatea Sa în persoana Sa dumnezeiască, El a actualizat cu adevărat și a desăvârșit firea umană asumată și prin aceasta a făcut-o izvor de viață veșnică pentru toți oamenii credincioși, adică pentru toți cei care vor crede în Dumnezeul treimic și se vor uni duhovnicește, prin slava Lui, cu El.

De aceea, noi suntem datornicii lui Dumnezeu cu totul, dar cărora El ne cere să avem milă față de cei împreună-datornici cu noi față de El, adică cu semenii noștri. Lucru pe care Domnul ni l-a predat în rugăciune, atunci când ne-a spus: „Și ne iartă nouă datoriile noastre [Καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφειλήματα ἡμῶν], precum și noi iertăm datornicilor noștri [ὡς καὶ ἡμεῖς ἀφίεμεν τοῖς ὀφειλέταις ἡμῶν]!” [Mt. 6, 12, BYZ].

Însă, pentru că datoriile [τὰ ὀφειλήματα] sunt traduse în ediția sinodală prin greșeli, iar datornicii devin, la rândul lor, greșiții noștri, credincioșii nu fac legătura între această cerere din rugăciune și parabola datornicului nemilostiv [Mt. 18, 22-35] de azi. Însă Domnul și în rugăciunea Sa, cât și în parabola de azi folosește același termen fundamental: pe cel de datornic. Căci dacă avem datorii față de Dumnezeu, atunci suntem datornici față de El. Și dacă, la rândul nostru, ca oameni, avem și noi datornicii noștri, atunci trebuie să fim iertători față de ei, după cum El este față de noi toți.

Numai că noțiunea de datornic din Evanghelie nu e una bancară, ci una soteriologică. Pentru că parabola de azi e despre mântuirea noastră, despre cum să ne facem proprii Împărăției lui Dumnezeu. Atâta timp cât Sfântul Matteos ne spune că „s-a asemănat Împărăția cerurilor omului împărat [ὡμοιώθη ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν ἀνθρώπῳ βασιλεῖ], care a voit să se socotească [în] cuvânt cu robii săi [ὃς ἠθέλησεν συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων αὐτοῦ]” [Mt. 18, 23, BYZ].

Însă Omul Împărat, adică Hristos Dumnezeu, Se socotește cu noi în cuvânt în fiecare clipă! Pentru  că El ne cere permanent să facem decontul vieții noastre. Ne cere să ne justificăm mereu faptele, gesturile, cuvintele, privirile, atitudinile interioare. Ne cere să-I spunem deschis ce facem cu noi, cu viața noastră și cu relațiile pe care le avem în societate. Și noi ne găsim, de fiecare dată, cu totul datornici înaintea Lui, adică fiind și simțindu-ne mult păcătoși înaintea Sa. De aceea mărturisim cu toată ființa noastră: „fărădelegea mea eu o cunosc [τὴν ἀνομίαν μου ἐγὼ γινώσκω] și păcatul meu înaintea mea este pururea/ totdeauna [καὶ ἡ ἁμαρτία μου ἐνώπιόν μού ἐστιν διὰ παντός]” [Ps. 50, 5, LXX].

Pentru că avem conștiința acută a păcătoșeniei noastre, tocmai pentru că ne analizăm continuu interior viața noastră. Ne-o analizăm în mod tăios, ne notăm păcatele făcute și le spovedim. Nu le trecem cu vederea! Nu le minimalizăm! Căci păcatele minimalizate erodează conștiința de sine, o deformează. Păcatele ascunse și nespovedite, păcatele pentru care nu suferim se transformă în nesimțire interioară a lui Dumnezeu și a aproapelui nostru. Ele ne orbesc sufletul, ne fac să nu mai vedem în mod autentic lumea din jurul nostru și pe noi înșine și nici să avem o atitudine reală, adică una umilă, înaintea lui Dumnezeu.

Și când nu mai ți-e frică de Dumnezeu, când nu te mai simți rob al Lui și împreună-rob al Lui cu tot omul, când nu Îi mai dai răspuns zilnic pentru toate cele ale tale, atunci trăiești o viață relaxată potrivnică lui Dumnezeu și anacronică cu statutul tău de rob.

Pentru că în Mt. 18, 24-27 se vorbește despre statutul nostru de robi ai lui Dumnezeu și despre cum Se raportează El la noi, dacă noi Îi cerem să fie milostiv cu noi. Adică despre ce e bine să facem: să stăm în relație de supunere continuă față de Dumnezeu. Pentru că aceasta e normalitatea noastră, adică statutul nostru de robi ai Lui. Însă în Mt. 18, 28-30 e vorba despre nefirescul vieții noastre. Despre lipsa noastră de milă față de cei împreună robi cu noi.

Căci noi suntem „datornicul zecilor de mii de talanți [ὀφειλέτης μυρίων ταλάντων]” [Mat. 18, 24, BYZ] față de Dumnezeu, adică datornicii unei datorii nesfârșite, incomensurabile față de El! Pentru că așa e datoria mântuirii noastre: incomensurabilă. Pentru că Domnul nu a spus μυρίος ταλάντων [zece mii de talanți], ci a folosit G. pl. μυρίων [al zecilor de mii]. Și pe aceste zeci de mii nesfârșite le-a pus în contrast cu cei ἑκατὸν δηνάρια [100 de dinari] [Mt. 18, 28].

Pentru că întotdeauna e o nimica toată ceea ce noi iertăm confraților noștri, în comparație cu ceea ce El ne iartă nouă. Și contrastul acesta imens între nesfârșit și 100 e menit ca să ne umple întotdeauna de rușine. Pentru că noi îi iertăm pe cei împreună robi cu noi. Noi toți suntem în aceeași situație: de oameni păcătoși, de oameni care avem nevoie de mila lui Dumnezeu și pe care o primim din plin.

De aceea, dacă știm să cădem și să I ne închinăm Lui și să-I zicem Domnului: „Doamne, fii îndelung-răbdător asupra mea [Κύριε, μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și pe toate Ți le voi plăti Ție [καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ], și ne bucurăm de mila Lui [Mt. 18, 27] nu o dată, ci de mii de ori, cum nu știm să avem milă față de unul asemenea nouă? Ce fel de inimă avem noi, dacă nu ne-a pătruns deloc mila Lui?!! Ce fel de compătimire avem noi, dacă compătimirea Lui continuă nu ne-a învățat nimic?!!!

Însă noi ne comportăm samavolnic cu cei asemenea nouă. Noi uităm că am fost iertați de datoria noastră – de care am fost iertați nu pentru că meritam, ci din marea Lui milă față de noi [Mt. 18, 27] –, și de aceea ne descărcăm ifosele „superiorității” noastre închipuite pe cei împreună-robi cu noi [Mt. 18, 28]. Dar cei care sunt împreună-robi cu noi sunt părtași la aceeași mântuire cu noi. Ba, mai mult, mântuirea noastră ține de mântuirea lor și mântuirea lor ține de mântuirea noastră. Căci noi cerem ca Domnul să ne ierte, după cum și noi iertăm. Să ne ierte pe măsura conștientizării valorii iertării în viața noastră și a altora.

Pentru că atunci când am înțeles că fără iertarea altora, nici noi nu suntem iertați, nici noi nu suntem împăcați, nici noi nu ne simțim bine, cerem iertarea altora, după cum o cerem pe a noastră. O cerem cu aceeași nevoie profundă, pentru că pacea Lui coborâtă în noi și între noi este calea spre tot lucrul cel bun.

Însă a ierta nu înseamnă altceva decât a iubi. Îi iubești pe oameni și îi înțelegi și îi ierți, pentru că le vrei binele de aici și binele veșnic. Și când cerem iertarea noastră și iertarea oamenilor, noi cerem ca Dumnezeu să Își reverse iubirea Lui în noi toți. Cerem ca iubirea Lui să fie cea care ne unește și ne ține împreună.

Și acesta e marele adevăr: că iubirea ne ține împreună în Biserică, în familie, la locul de muncă, în societate! Iubirea, mai mult sau mai puțin curată și conștientizată, iubirea de Dumnezeu și de oameni, e cea care ne ține împreună și ne face să trăim în mod pașnic. Iar orice cădere din iubire, adică din grija și din respectul față de celălalt, e o perversitate.

Pentru că perversitatea este orice lucrare care se face per [prin] versio [întoarcerea] de la ceea ce este bine. Renunțarea la bine pentru a face un rău asumat e o perversitate. E o folosire nefirească a firii tale și a vieții tale. Pentru că firea și viața noastră ne-au fost date pentru ca prin ele să Îi slujim lui Dumnezeu și să trăim în comuniune cu confrații noștri. Trupul nostru, care este templul lui Dumnezeu [ναὸς Θεοῦ] [II Cor. 6, 16, BYZ], și viața noastră, care este timpul mântuirii noastre[2], sunt darurile Lui pentru noi care trebuie să ne facă să fim într-o deschidere continuă față de El și față de semenii noștri.

…Observați, vă rog, că cel împreună-rob cu noi se roagă nouă de iertare cu aceleași cuvinte pe care noi le-am folosit în Mt. 18, 26 față de Dumnezeu! Căci fiecare dintre noi a strigat către El: „Doamne, fii îndelung-răbdător asupra mea [Κύριε, μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și pe toate Ți le voi plăti Ție [καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ]. De aceea, cel pe care noi nu-l iertăm, ni se roagă nouă: „Fii îndelung-răbdător asupra mea [Μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și îți voi plăti ție [καὶ ἀποδώσω σοι]!” [Mt. 18, 29, BYZ].

Și noi ce facem? Facem ceea ce spune Scriptura: „Dar el nu voia [Ὁ δὲ οὐκ ἤθελεν] [să-l ierte], ci, ducându-se, l-a aruncat pe el întru temniță [ἀλλὰ ἀπελθὼν ἔβαλεν αὐτὸν εἰς φυλακήν], până ce are să plătească ceea ce datorează [ἕως οὗ ἀποδῷ τὸ ὀφειλόμενον]” [Mt. 18, 30, BYZ].

Noi îl aruncăm pe aproapele nostru în temnița neiertării și îl lăsăm să plătească întruna pentru răutatea noastră. Și aceasta, când cel mai ușor pentru amândoi ar fi fost iertarea și trecerea peste diferend.

Căci, la urma urmei, ce nu se poate ierta? Se pot ierta minciunile, nedreptățile, prigonirile la adresa noastră. Poți înțelege motivele bădărane sau abjecte pentru care cineva a zis sau a făcut ceva împotriva ta. Pentru că dincolo de toate acestea stă nevoia noastră de iertare și de pace, de adâncă împăcare cu Dumnezeu și cu oamenii. Și cel care gândește așa, care gândește creștinește, care se gândește la binele său duhovnicesc, acela iartă primul, chiar dacă nu este iertat. Acela binecuvintează primul, chiar dacă nu e binecuvântat.

Însă, dacă nu ierți, atunci ești un rob rău în ochii lui Dumnezeu [Mt. 18, 32]. De ce? Pentru că Dumnezeu ți-a iertat ție toate datoriile tale [Mt. 18, 32], dar tu nu ai avut milă de un împreună-rob cu tine [Mt. 18, 33]. Pentru că mila, de fapt, ne face oameni autentici și moștenitori ai Împărăției Sale. Despre mila lui Dumnezeu și despre mila omului, ca învățare a milei Lui, e parabola de azi! Pentru că mila nu este un sentiment oarecare, nu e unul periferic, ci ea este o pornire a întregii noastre ființe spre a face bine semenilor noștri. Mila e dragostea noastră în manifestarea ei punctuală, în manifestarea ei care vizează un om, un grup de oameni cu nevoi speciale.

Mila e grija față de oameni, e respectul profund față de ei, e o străpungere la inimă, plină de dragoste, pentru nevoile reale din viața lor.

De aceea, dacă nu cunoști mila față de oameni și față de animale și față de păsări și față de insecte și față de întreaga creație, nu cunoști nici mila Lui față de tine. Pentru că mila Lui cea prea mare ne-a învățat să avem milă, să fim oameni miloși, să fim oameni care ne pătrundem la inimă de nevoile altora.

Mila Lui ne-a învățat să fim oameni!

Mila Lui ne-a făcut oameni!

Pentru că ce înseamnă să fii sensibil, dacă nu să îți pese de oricare? Și ce înseamnă să fii manierat, dacă nu arăți acest lucru față de toți oamenii? Și cum te-ai putea simți bine, dacă produci mult rău în viața celorlalți? Iar dacă nimic din această lume nu putem lua cu noi, în afară de ceea ce facem în sufletul și în trupul nostru, ce rost are să ne lipim de lucruri, dacă și așa vom fi despărțiți prin moarte, că vrem sau că nu vrem noi, de lucrurile acestei lumi?

…Vă spuneam duminica trecută faptul că „atunci când El Se mânie și Se umple de urgie față de un păcat al cuiva, El acționează din interiorul relației cu cel păcătos”[3]. Și iată, azi, în Mt. 18, 34, ne întâlnim din nou cu urgia lui Dumnezeu!

Căci, „urgisindu-Se [ὀργισθεὶς], Domnul său l-a dat pe el chinuitorilor [ὁ Κύριος αὐτοῦ παρέδωκεν αὐτὸν τοῖς βασανισταῖς], până ce are să plătească tot ceea ce-I datorează Lui [ἕως οὗ ἀποδῷ πᾶν τὸ ὀφειλόμενον Αὐτῷ]” [Mt. 18, 34, BYZ].

De ce S-a urgisit pe el? Pentru că față de el, Dumnezeu era în relația de iubire și de milă, pe care o are față de toți oamenii. Dumnezeu nu acordă cuiva un statut preferențial, ci pe toți îi iubește deopotrivă și pe toți îi ajută să trăiască creștinește.

Tocmai de aceea, când cel care a beneficiat tot timpul de mila Lui se arată insensibil față de aproapele său, el ațâță, întărâtă, provoacă urgia lui Dumnezeu. Iar urgia Lui față de cei păcătoși e manifestarea iubirii Lui drepte față de ei și niciodată o calamitate sterilă.

Și cei care provoacă dureri, chinuri altora, au parte de sălășluirea împreună cu chinuitorii Iadului, cu demonii. Iar expresia „până ce are să plătească tot ceea ce-I datorează Lui” nu vorbește despre vreun sfârșit al Iadului și nici despre vreo echivalență între suferințele lui Dumnezeu pentru noi și suferințele noastre pentru păcatele noastre. Pentru că Iadul nu are sfârșit, după cum nu are nici Raiul, ci sunt veșnice, iar noi nu putem „plăti” niciodată prețul mântuirii noastre. Căci prețul mântuirii este „multa Sa iubire  [cu] care ne-a iubit pe noi [τὴν πολλὴν ἀγάπην Αὐτοῦ ἣν ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [Efes. 2, 4, BYZ] și ne iubește și ne va iubi.

De aceea, iubiții mei, cuvintele Domnului sunt acestea: „Așa și Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă [Οὕτως καὶ ὁ Πατήρ Μου ὁ ἐπουράνιος ποιήσει ὑμῖν], dacă nu aveți să iertați fiecare fratelui său [ἐὰν μὴ ἀφῆτε ἕκαστος τῷ ἀδελφῷ αὐτοῦ], din inimile voastre, fărădelegile lor [ἀπὸ τῶν καρδιῶν ὑμῶν τὰ παραπτώματα αὐτῶν]” [Mt. 18, 35, BYZ]! Ce ne va face? Ne va da pe mâna chinuitorilor din Iad, dacă nu vom ierta în mod deplin, cu totul, din toată inima, fărădelegile aproapelui nostru.

Căci fărădelegile împotriva noastră sunt, în primul rând, împotriva lui Dumnezeu. Iar dacă El ne cere să iertăm fărădelegile făcute împotriva Lui, dar care ne ating și pe noi într-o mică măsură, cum putem să nu ascultăm porunca Lui iubitoare de oameni? Pentru că porunca Lui ne cere iubire, milă, iertare, omenie. El ne cere să îndreptăm lucrurile rele din societate și nu să le ascundem.

Și îndreptarea noastră începe cu iertarea aproapelui nostru. Iertarea lui mă vindecă și pe mine și îl vindecă și pe el. Pentru că iertarea reciprocă înseamnă alungarea demonilor de la noi și chemarea slavei Lui în noi.

…Suntem cu 3 zile înainte de praznicul adormirii Născătoarei de Dumnezeu. De praznicul celei care ne-a făcut darul cel mai mare, nouă, tuturor oamenilor, acela că ni L-a adus pe Dumnezeu printre noi[4]. Căci atunci când spunem că ea este Θεοτόκος[5] [Teotocos], adică de Dumnezeu Născătoare, spunem că ea L-a născut cu adevărat pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Și când, pe 15 august, prăznuim adormirea ei cea de scurtă durată, urmată de ridicarea ei și cu trupul la cer de către Domnul, și arătarea ei ca deplin desăvârșită și pururea rugătoare pentru noi, prin praznicul ei vestim tuturor măsura desăvârșirii noastre. Căci cea mai sfântă ființă a întregii creații e Preacurata Fecioară Maria, de Dumnezeu Născătoarea, cea care a urmat întru toate pe Dumnezeu.

Să ne rugăm, așadar, Născătoarei de Dumnezeu, ca să ne lumineze și să ne bucure și să ne întărească spre a prăznui cum se cuvine praznicul ei și să ne dea cuvânt spre bucuria și folosul tuturor! Amin.


[1] Începută la 8. 54, în zi de miercuri, pe 8 august 2018. Soare, 23 de grade.

[2] Căci „timpul este darul cel mai de preț al vieții noastre și avem două feluri de a folosi timpul pentru mântuire: în rugăciune și pocăință pentru păcatele săvârșite ca răscumpărare a timpului pierdut și în rugăciune și fapte bune ca rodire și sfințire a timpului. Când recunoaștem că mult timp am pierdut departe de Dumnezeu nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem îndată spre El până nu ajungem la mormânt, cum se spune în rugăciunile de la Vecernia Rusaliilor: „Mai înainte de a ne întoarce în mormânt, în- vrednicește-ne, Doamne, să ne întoarcem la Tine[!]”, cf. † Patriarhul Daniel Ciobotea, Cuvântul la Slujba ce se săvârșește în noaptea trecerii dintre ani (2015-2016),
http://basilica.ro/timpul-vietii-pamantesti-este-daruit-oamenilor-spre-a-se-pregati-pentru-viata-cereasca/.

[3] Cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/01/predica-la-duminica-a-x-a-dupa-cincizecime-2018/.

[4] „În omilia din 1 august 2018 de la parohia Târzii, Preasfințitul Părinte Ignatie [Trif] a atras atenția credincioșilor că Maica Domnului a făcut cel mai frumos dar [umanității]: [acela că] L-a adus pe Dumnezeu printre oameni”, cf. http://basilica.ro/maica-domnului-ne-a-facut-cel-mai-frumos-dar-l-a-adus-pe-dumnezeu-printre-oameni-episcopul-ignatie/.

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Θεοτόκος/.

Lucas, cap. 18, 1-8, cf. BYZ

1. Și [Iisus] zicea [a zis] lor și o parabolă, către [că] se cuvine a se ruga pururea și a nu obosi,

2. zicând: „Un judecător oarecare era într-o anume cetate, de Dumnezeu netemându-se [τὸν Θεὸν μὴ φοβούμενος] și de om nerușinându-se [καὶ ἄνθρωπον μὴ ἐντρεπόμενος].

3. Dar era în cetatea aceea [și] o văduvă și [aceasta] venea la el, zicând: «Răzbună-mă dinspre dușmanul meu [Ἐκδίκησόν με ἀπὸ τοῦ ἀντιδίκου μου]!».

4. Și [judecătorul] nu a voit multă vreme [să o asculte]. Dar, după acestea[1], [judecătorul] a zis în[tru] sine: «Iar dacă de Dumnezeu nu mă tem [Εἰ καὶ τὸν Θεὸν οὐ φοβοῦμαι] și de om nu mă rușinez [καὶ ἄνθρωπον οὐκ ἐντρέπομαι],

5. cel puțin pentru [că] îmi pricinuiește osteneală văduva aceasta [διά γε τὸ παρέχειν μοι κόπον τὴν χήραν ταύτη], o voi răzbuna pe ea [ἐκδικήσω αὐτήν], ca să nu mă supere venind [până] în[tru] sfârșit [ἵνα μὴ εἰς τέλος ἐρχομένη ὑποπιάζῃ με]»”.

6. Și Domnul a zis: „Auziți ce zice judecătorul nedreptății [ὁ κριτὴς τῆς ἀδικίας]?

7. Dar Dumnezeu [oare] nu are să facă răzbunare celor aleși ai Săi [Ὁ δὲ Θεὸς οὐ μὴ ποιήσῃ τὴν ἐκδίκησιν τῶν ἐκλεκτῶν Αὐτοῦ], care strigă către El ziua și noaptea [τῶν βοώντων πρὸς Αὐτὸν ἡμέρας καὶ νυκτός], și [Care are] îndelungă-răbdare în[tru] ei [καὶ μακροθυμῶν ἐπ᾽ αὐτοῖς]?

8. Vă zic vouă că va face răzbunarea lor în grabă [Λέγω ὑμῖν ὅτι ποιήσει τὴν ἐκδίκησιν αὐτῶν ἐν τάχει]. Însă Fiul omului [Πλὴν ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου], [când are] să vină [ἐλθὼν][2], oare va afla credință pe pământ [ἆρα εὑρήσει τὴν πίστιν ἐπὶ τῆς γῆς]?”.


[1] După repetatele veniri la el ale văduvei.

[2] La a doua Sa venire.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [23]

Un poem intitulat Jelanie ar trebui, cred eu, să ne pună pe gânduri serios. Știu că critica noastră literară, cu totul insensibilă și ignorantă față de aspecte religioase de nuanță și de profunzime, nu are cum să se interogheze vreodată în felul în care o fac eu (n-a făcut-o nici în trecut și nu o face nici în prezent). Dar să vedem poemul:

Cei care au văzut lacrimi
Și mai mari,
Să zicem moartea,
Cum să se mai înduioșeze
De bietele noastre plângeri de apă?

Or fi ele sincere,
Stoarse din fundul sufletului,
Deznădăjduite,
Dar broaștele de toată ziua,
În picătura lor,
Nu pot nici măcar să-și avanseze o labă.

Cât privește pe cele țestoase,
Ce să mai vorbim,
Stau cu capul călare
Pe țesturi
Și tot scrutează în zarea secetei noastre.

Trebuie să ne îndurerăm cu toți[i]
Laolaltă,
Și exact în același timp,
Pentru a stoarce o lacrimă ca lumea
Care căzând pe talgerul lunii
Să poată azvârli până-n stele
Țipătul nostru deznădăjduit…

Ori dacă nu, ne întoarcem pe la vetrele noastre,
Să robim la micul nostru plus [plâns ]
Războinici care au pierdut bătălia
Jelaniei totale și absolute.

Ideea generală a poemului cred că poate fi înțeleasă cu oarecare ușurință de un cititor sau un critic atent: noi suntem în stare să plângem cu sinceritate, „din fundul sufletului”, cu deznădăjduire chiar, adică putem să plângem fără ipocrizie, cu amar și cu durere, și cu toate acestea reprizele noastre de plâns nu sunt decât „biete plângeri de ape”.

În plânsul nostru mor și broaștele de sete, zice Sorescu (mereu ironic, nu?). E o secetă generală în ochii noștri.

Doar cei care au văzut moartea știu să plângă.

Oare de unde i-o fi venit lui Sorescu o asemenea idee?!

N-am găsit o asemenea concepție decât în cărțile ortodoxe, patristice și filocalice. Și anume că trebuie să ajungi la acel plâns zguduitor și deznădăjduit, la acea pocăință și tristețe pentru păcatele tale care nu seamănă cu nimic din ceea ce oamenii numesc de obicei tristețe sau plâns.

Nu mai dau exemple. Cine a citit Filocaliile sau măcar pe Sfântul Siluan Athonitul și pe Fericitul Sofronie de la Essex știe, chiar și numai prin lectură, despre ce e vorba.

Deși ideea apare enunțată încă de Sfântul Apostol Pavlos, numai ortodocșii păstrează tradiția acestei penitențe lăuntrice zdrobitoare, care are ca semn manifest, în afară, un plâns zguduitor, care nu face parte din experiența cotidiană a oamenilor. Iar plânsul acesta este singurul care aduce curățirea de patimi, cea care pregătește omul pentru sfințire și îndumnezeire, în concepția ortodoxă.

Nici măcar celelalte denominațiuni care se numesc creștine nu includ în ideologia lor și nu promovează o asemenea credință, în teorie sau în practică.

Încă o dată ne întrebăm: ce caută la Sorescu o asemenea cugetare sau simțire?

De ce simte nevoia ca, dacă nu suntem în stare în mod individual, măcar să ne adunăm cu toții „pentru a stoarce o lacrimă ca lumea/ Care căzând pe talgerul lunii/ Să poată azvârli până-n stele/ Țipătul nostru deznădăjduit”? „În stele”: adică spre Dumnezeu.

De unde a putut căpăta ideea sau simțirea că suntem „Războinici care au pierdut bătălia/ Jelaniei totale și absolute”?

Iarăși, faptul că suntem războinici/ ostași ai lui Hristos și că purtăm un război permanent împotriva patimilor e  oglindirea unei gândiri ortodoxe, subliniată în cărțile filocalice și isihaste, dintre care foarte cunoscută este Paza celor cinci simțuri a Sfântului Nicodimos Aghioritul, pe care o cunoscuse foarte bine și Eminescu la vremea lui.

A-l auzi pe Sorescu susținând că am „pierdut bătălia/ Jelaniei totale și absolute” mi se pare un fapt cu totul neașteptat și greu, dacă nu imposibil de explicat prin portretul pe care, în general, i-l face critica literară.

Ca și în cazul lui Nichita Stănescu, deși nu a trăit cu multă vreme în urmă, nu știm mare lucru despre relația lui cu Dumnezeu și cu Biserica, în afară de faptul că, în opera lui, e de găsit o imagistică poetică provenind evident din surse ortodoxe și nu arar chiar poeme compuse într-o tonalitate creștină ireductibilă. La care putem adăuga iritabilitatea poetului față de ideologia dictaturii comuniste. Pe alocuri aflăm și informații de genul acesteia, spre exemplu, că duminică, 22 aprilie 1984, a participat la Slujba de Înviere la Biserica Visarion[1].

Revenind la plâns, și la Nichita Stănescu am întâlnit uneori, în versuri sibiline însă, ideea plânsului eliberator și mântuitor, pe care altădată am comentat-o astfel:

„„«Sinele» încearcă din «sine» să iasă,/ ochiul din ochi”: este căutarea extazului, a ieșirii din sine, a revelației dumnezeiești. La ea se ajunge prin pocăință, prin plâns: „Numai lacrima, numai ea/ transportă sinele către sine/ ridică sinele din sine,/ ia sinele din sine/ prin simplă luare” (Prin simpla luare, vol. Laus Ptolemaei). Altfel, în absența ploii lacrimilor, omul „însuși pe însuși se lasă/ ca o neagră ninsoare, de greu”. Pentru că, așa cum spune în altă parte: „Vreau să te-aud, să te adulmec, să te gust,/ o, lucrul veșnic [viață a mea veșnică]/ sculptat de mine numai bust/ și în cuvinte. // Dar nu pot[,] nu e spart timpanul/ prin care curg anomalii,/ numite ora, ziua, anul”…(Cântec de scos apa din urechi, vol. Laus Ptolemaei)”[2].

Sau:

„Ziua care a trecut fără pocăință și fără lacrimi e o zi pierdută, spun Sfinții Părinți, învățătorii isihasmului. Rugăciunea fără lacrimi este deșartă. Iar Nichita Stănescu se face aici un ecou al acestor scrieri, afirmând că „putrezește lacrima care n-o plâng [Putrezirea calului]”. Pentru că lacrimile noastre neplânse se fac în noi putregai al păcatului nepocăit. […] Lacrimile pe care nu le plângem putrezesc în noi. Odată cu noi, care putrezim de vii în păcatele neplânse”[3].

Sau:

„Întrebându-se „în ce biserică de piatră stau/ în genunchi de piatră, pietrele?”, poetul sugerează că pietrele își sunt biserici pentru ele înseși. Și, raportându-se la Lc. 19, 40 („De vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”, Biblia 1914), Nichita afirmă, despre poezia sa: „Putem să spunem că am spus/ ceea ce spune piatra unei pietre/ când plângi la cel de al treilea strigăt de cocoși/ Petre” (Desen pe o aripă). Căci piatra numită Petru a plâns…Adică: am strigat strigătul pietrei către alte pietre, către pietrele umane, către inimile împietrite. Am spus ceea ce strigă piatra sau ceea ce vestește al treilea cântat al cocoșului: pocăința. „Punctul meu de vedere e punctul pietrei” (Schimbarea la față). Pentru că, deși „s-a pus la îndoială piatra/ ca vorbire” (Clipa cea repede, vol. Epica magna), poezia lui a actualizat acest tip de vorbire”[4]. Etc.

Ba chiar Nichita considera că poetul adevărat, inspirat de Dumnezeu, „El știe plânsul altora/ și lacrima care li se cuvine” (Contemplarea lumii din afara ei).


[1] Marin Sorescu, Jurnal VII, apud Ada Stuparu, Sonetele lui Marin Sorescu, Ed. Eikon, București, 2016, p. 121.

[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 6, Nichita Stănescu, Teologie pentru azi, București, 2017, p. 215-216, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.

[3] Idem, p. 568-570.

[4] Idem, p. 572-573.

Page 1 of 2088

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort