Reprezentativ

Cartea Sfântului Profet Malahias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Fiul îl slăvește pe tatăl și robul pe domnul său. Iar dacă Eu sunt Tatăl, unde este slava Mea? Iar dacă Eu sunt Domnul, unde este frica Mea?, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 4).

„Pentru că de la răsăriturile soarelui [și] până la apusuri numele Meu s-a slăvit în[tre] neamuri. Și în tot locul tămâie să aduceți numelui Meu și jertfă curată, pentru că mare [este] numele Meu în[tre] neamuri, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 5).

„Dacă nu aveți să ascultați și dacă nu aveți să puneți întru inima voastră [ca] să dați slavă numelui Meu, zice Domnul Atotțiitorul, și [atunci] voi trimite asupra voastră blestemul și voi blestema binecuvântarea voastră și o voi blestema pe ea și voi risipi binecuvântarea voastră și nu va [mai] fi întru voi, că[ci] voi nu puneți în inima voastră” (p. 6).

„Legea adevărului era în gura sa și nedreptatea nu a fost aflată în buzele sale. În pace, îndreptând, a mers cu Mine și pe mulți i-a întors de la nedreptate” (ibidem).

„Că[ci] buzele preotului va [vor] păzi cunoașterea și legea vor căuta din gura lui, pentru că este îngerul Domnului, al Atotțiitorului” (p. 6-7).

„[Oare] nu un Dumnezeu v-a zidit pe voi? [Oare] nu un Tată al tuturor [vă este] vouă? De ce ați părăsit fiecare pe fratele său, [ca] să spurcați făgăduința părinților voștri?” (p. 7).

„Iată, Eu trimit pe Îngerul Meu și va privi calea înaintea feței Mele și fără de veste va veni întru templul Său Domnul, pe Care voi Îl căutați, și Îngerul făgăduinței, pe Care voi Îl voiți! Iată, vine!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 9).

„Pentru că Eu [sunt] Domnul Dumnezeul vostru și nu M-am schimbat. Dar voi, fiii lui Iacov, nu vă depărtați de nedreptățile părinților voștri. V-ați abătut [de la] cele legiuite ale Mele și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 10).

„Oare va păcăli omul pe Dumnezeu?” (Ibidem).

„Și Îmi vor fi Mie, zice Domnul Atotțiitorul, întru ziua pe care Eu o fac întru mântuire, și îi voi alege pe ei [în] ce chip alege omul pe fiul său, pe cel care slujește lui” (p. 11).

„Pentru că, iată, ziua Domnului vine arzând ca un cuptor și îi va arde pe ei! Și toți cei străini de fel și toți cei care fac fărădelegi vor fi trestie și îi va aprinde pe ei ziua cea care vine, zice Domnul Atotțiitorul, și nu o să rămână din ei rădăcina, nici joarda” (Ibidem).

„Și vă va răsări vouă, celor care vă temeți de numele Meu, Soarele dreptății, și vindecarea [va fi] în aripile Sale” (Ibidem).

„Și iată, Eu vă trimit vouă pe Ilias Tesvitis mai înainte să vină ziua Domnului cea mare și cea arătată” (p. 12).

Reprezentativ

Cartea Sfântului Profet Zaharias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul Atotțiitorul: <Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi, zice Domnul!>»” (p. 4).

„Mântuiți-vă întru Sion cei care locuiți fiica Babilonului! Pentru că acestea zice Domnul Atotțiitorul: Dinapoia slavei M-a trimis peste neamurile care v-au prădat pe voi. Pentru că cel care se atinge de voi [este] ca cel care se atinge de pupila ochiului Său. […] Înfrumusețează-te și te veselește, fiica Sionului! Pentru că, iată, Eu vin și voi locui în mijlocul tău, zice Domnul! Și neamuri multe vor fugi spre Domnul în ziua aceea și Îi vor fi Lui întru popor și se vor sălășlui în mijlocul tău și vei cunoaște că Domnul Atotțiitorul M-a trimis către tine” (p. 8-9).

„Să se teamă tot trupul de la fața Domnului! Pentru că S-a ridicat din norii cei sfinți ai Săi”.

„Și mi-a arătat mie pe Iisus, pe preotul cel mare, stând înaintea feței Îngerului Domnului și diavolul stătuse de-a dreapta sa, [pentru] a sta împotriva lui” (p. 10).

„Pentru că, iată, Eu aduc pe Robul Meu, Răsăritul! Pentru că piatra pe care am dat-o înaintea feței lui Iisus, pe piatra cea una 7 ochi sunt. Iată, Eu sap groapă, zice Domnul Atotțiitorul, și voi pipăi toată nedreptatea pământului acestuia într-o zi” (p. 11).

„Și vei lua argint și aur și vei face cununi și le vei pune pe capul lui Iisus al lui Iosedec, al preotului celui mare și vei zice către el: <Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, omul! Răsăritul [este] numele lui. Și dedesubtul său se va ridica și se va zidi casa Domnului. Și acesta va lua virtutea și va ședea și va începe pe tronul său și va fi preotul din cele de-a dreapta Lui și sfat de pace va fi în mijlocul Amândurora. Iar cununa va fi a celor care rabdă…” (p. 17).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Judecata cea dreaptă judecați, iar milă și îndurare faceți fiecare către fratele său [vostru]!” (p. 20).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, Eu mântui poporul Meu din pământul răsăriturilor  și din pământul apusurilor!” (p. 21).

„Acestea [sunt] cuvintele pe care le veți face: Grăiți fiecare adevărul către aproapele său și judecata cea de pace judecați în porțile voastre! Și fiecare răutatea aproapelui său nu o socotiți în inimile voastre, iar jurământul cel mincinos să nu iubiți! Pentru că toate acestea le-am urât, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 22-23).

„Bucură-te foarte, fiică a Sionului! Propovăduiește, fiică a Ierusalimului! Iată, împăratul tău îți vine ție [vine la tine] drept și mântuind! [Și] El [este] blând și șezând pe cel de sub jug și pe mânzul cel tânăr” (p. 25).

„Că[ci] dacă ceva [este] bun, [atunci este] al Lui, iar dacă ceva [este] frumos, [atunci este] de la El” (p. 26).

„Și au rânduit plata Mea 30 de arginți. […] Și am luat cei 30 de arginți și i-am aruncat pe ei întru casa Domnului, întru cuptorul de topit” (p. 30).

„Și va fi în ziua aceea, [că] voi pune Ierusalimul [ca] piatră călcată în picioare de toate neamurile. [Și] tot cel care o calcă în picioare pe ea, batjocorind-o, o va batjocori și se vor aduna împotriva ei toate neamurile pământului” (p. 32).

„Și voi turna peste casa lui David și peste cei care locuiesc Ierusalimul Duhul harului și al îndurării. Și [ei] vor privi către Mine, către [Cel pe] Care L-au batjocorit. Și vor plânge peste El [cu] plângere, ca peste cel iubit, și vor suferi durere [cu] durere, ca asupra celui întâi-născut. În ziua aceea, tânguirea se va mări în Ierusalim, ca tânguirea rodiei tăiată în câmp” (p. 33).

„Și voi zice către el: «Ce [sunt] rănile acestea în mijlocul mâinilor tale?». Și [el] va zice: «[Ale celor] care m-au bătut în casa celui iubit al meu” (p. 34).

„Și vor sta picioarele Lui în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, cel dinaintea Ierusalimului, [cel] dinspre răsărituri” (p. 36).

„Și Domnul Dumnezeul meu va veni și toți Sfinții [vor fi] împreună cu El. În acea zi nu va fi lumină, ci frig și gheață. Va fi o zi, și ziua aceea [este] cea cunoscută Domnului. Și nu [va fi] zi și nu [va fi] noapte, ci către seară va fi lumină. Și în ziua aceea va ieși apă vie din Ierusalim […]. Și Domnul va fi întru Împărat peste tot pământul. În ziua aceea Domnul va fi unul și numele Său [va fi] unul, înconjurând tot pământul”… (p. 36-37).

„Și va fi în ziua aceea extazul cel mare al Domnului în[tru] ei”… (p. 37).

Reprezentativ

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [64]

Departe de a fi insensibil față de tradiția religioasă, Sorescu e adesea oripilat de barbaria atee a autorităților comuniste. L-am văzut indignat de dărâmarea Bisericilor din București, în epoca ceaușistă, sau de ascunderea lor, prin translare, în spatele blocurilor, pentru ca să nu mai deranjeze vizual pe omnipotenții zilei.

Protestul lui față de transformarea României întregi într-o închisoare, față de maltratarea trecutului creștin și față de manipularea memoriei unui popor întreg e reținut și în poemul Concentrare:

„O țară atât de mică!/ Femeile au genele negre și lungi/ Și ca să nu treacă peste graniță/ Și le prind cu clame în ceafă, –/ Genele lor prea lungi. //

Apoi și morții/ Sunt răscoliți din când în când/ Și presați cu compresorul/ Și cimentați/ Pentru că țara e foarte mică. //

Numai din când în când/ Se sparg mormintele/ Și se introduc țevi de canalizare/ Și bei apa rece/ Trecută prin craniul bunicului. //

Ce rece e apa asta,/ Cum vine cu crenguțe de brad,/ Deși munții sunt foarte departe/ Dar bunicul a călătorit pe acolo/ Și toate i-au rămas în gând”.

Poetul e deplin conștient de ravagiile produse în conștiință de astfel de vizigoți sau huni ai ateismului, care se luptă cu morții și cu moștenirea cultural-spirituală ortodoxă, pentru ca adevărata istorie să fie lăsată în paragină sau reamenajată așa după cum sunt transformate cimitirele în spații pentru canalizare.

Și cu toate că manevrele comuniștilor erau abominabile (pentru că numai o minte foarte bolnavă poate să aprovizioneze un sat sau un oraș cu apă care trece printre rămășițele umane ale strămoșilor), probabil că nu mulți, din nefericire, au conștientizat drama prin care trec, atât ca indivizi, cât și ca popor, la adevărata ei dimensiune.

Ca și astăzi, trecutul pare neinteresant sau neimportant pentru prezent. Peste el se poate trece cu buldozerul, poate fi excavat, alungat, umilit, „presat cu compresorul” minciunilor ideologice de tot felul, alterat, renegat, desfigurat sau pur și simplu rescris până când devine convenabil

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [63]

Învierea lui Lazăr este un alt exemplu de poem situat între nonconformismul expresiv și credința religioasă a poetului. Sorescu nu e dogmatic în exprimare decât atunci când poate să tăinuiască foarte bine acest lucru în simboluri sau metafore poetice. Așadar:

„Ce mi-ai făcut, doamne,/ Tocmai când mă deconectasem! //

Parcă mi se luase o ceață de pe ochi/ Și-ncepusem să văd întunericul,/ Luna e altfel, acum mi-am dat seama,/ Altele sunt încheieturile lucrurilor. //

Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,/ Mi se deslușise adevărata cântare,/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se. //

Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap/ Și revin la vechea-mi năuceală./ Aud că tu ești cel care m-ai lovit atât de tare/ Când ai făcut lespedea să se dea în lături”.

Ca și în alte situații, limbajul pare neevlavios, îndrăzneț peste limite. Însă, așa cum spuneam și altădată, tocmai pe această impresie mizează Sorescu, din două motive: pentru a nu fi catalogat drept poet conformist-tradiționalist (neagreat, prin urmare, de societatea literară) și pentru a induce în eroare cenzura comunistă, care nu trebuia să intuiască neliniștile și căutările sale de natură metafizică.

În poemul de față, în locul Sfântului Lazaros trebuie înțeles poetul. El este cel care nu ar mai dori să mai învie, odată plecat din viața aceasta. El este cel care, așa cum ne mărturisesc nenumărate alte poeme, a ajuns să deteste ipocrizia fără limite a lumii în care trăiește, lipsa de afectivitate și impostura semenilor.

Poemul e subversiv, e un protest vehement la adresa ordinii sociale și a valorilor umane ale prezentului. Poetul e suficient de scârbit de realitatea pe care o trăiește încât să refuze o virtuală înviere spre a viețui mai departe în această lume.

Mai mult decât atât, însă, el intuiește (dacă nu cumva interesul îl purtase spre investigații mai adânci în acest domeniu) că, dincolo de această existență, este o viață în care simțurile noastre vor fi infinit mai sensibile, iar cugetarea minții noastre, neîmpiedicată de materie, va fi uluitor de rapidă și va cunoaște altfel adevărul despre tot ce există.

De aceea, substanța ideatică a poemului se găsește concentrată în aceste versuri: „mi se luase o ceață de pe ochi/ Și-ncepusem să văd întunericul,/ Luna e altfel, acum mi-am dat seama,/ Altele sunt încheieturile lucrurilor. // Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,/ Mi se deslușise adevărata cântare,/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se”.

Spre deosebire de mulți atei de la noi care au obiceiul să răspândească ideea hulitoare că, dacă veșnicia ar exista, ar fi o plictiseală generală, Sorescu e conștient că trecerea sufletului din viața aceasta în cea veșnică modifică definitiv percepția și gândirea omului, că spiritul uman, eliberat de trup, vede, simte, cunoaște și înțelege cu totul altfel lucrurile, infinit mai profund: „Altele sunt încheieturile lucrurilor /…/ Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete/ Ale unui gând, desfășurându-se”.

Viteza gândurilor și abilitatea sufletului de a percepe și de a cunoaște sunt infinit potențate față de ceea ce stă acum în puterile noastre. Tocmai de aceea, o întoarcere la existența de aici ar însemna o retrogradare a sufletului, o revenire  a lui la o formă primitivă de viețuire în comparație cu realitatea pe care a gustat-o dincolo.

În Viețile Sfinților există câteva mărturii de acest fel, ale unor oameni care au fost readuși la viață pentru a se pocăi de anumite păcate, prin milostivirea lui Dumnezeu. Iar reintrarea în trup a sufletului a fost foarte dificilă, pentru că, deși înțelegeau că e spre binele lor, faptul că ajunseseră să își cunoască natura luminoasă a sufletului, indescriptibil de frumoasă, îi făcea să refuze reîntoarcerea în trup și existența printre cele materiale.

Nu știu dacă Sorescu avea cunoștință despre aceste date din domeniul hagiografiei. După cum m-am exprimat și altădată, din păcate, avem foarte puține știri despre interesul real, neostentativ, al artiștilor sau al oamenilor de cultură pentru viața bisericească și pentru literatura Bisericii. Dacă ei nu au consemnat, din diverse motive, nici alții, care le-au fost aproape, nu s-au străduit să consemneze, fie că nu au știut (nu au fost considerați proprii pentru asemenea confesiuni), fie că nu i-a interesat.

Predică la Duminica a XXIII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

educația copiilor începe din prima lor zi de viață și ea este fundamentală pentru fiecare dintre noi. Căci educatio, educationis înseamnă ridicare, creștere[2], dezvoltare armonioasă a omului. Și pe copil, de când îl naștem, îl învățăm să mănânce, să doarmă, să se simtă în siguranță cu noi. Îl învățăm ce e iubirea, ce e credința, ce e liniștea, ce e bucuria, căci îl primim cu toată ființa noastră în brațe și îl purtăm cu cea mai mare atenție. Și tot ceea ce sădim în sufletul și în trupul copilului, aceea va fi moștenirea lui de viață și de sănătate.

Iar neatenția față de copii costă. Îi costă pe ei, dar și pe noi. Un minut de nesupraveghere poate însemna o calamitate pentru viața lui, a celui atât de fragil. După cum neatenția la detalii în educația copilului, în relația parentală cu copilul, naște și crește adversitatea copilului față de părinții săi. Ajungând ca, la adolescență, când copilul caută să își manifeste identitatea, el să scoată în evidență nu binele din viața lui, ci tocmai această adversitate a lui față de părinți. Pentru că educația nu e bună, dacă nu e totală. Trebuie să ne educăm copiii din punct de vedere al igienei, al alimentației, al divertismentului și al odihnei, al comportamentului social, al raportării lor la familie, Școală, Biserică, instituții muzeale și de cultură, viață în general. Trebuie să le spunem ce să facă și ce să nu facă și din ce motive să facă sau să nu facă ceva anume, dar, în același timp, noi înșine trebuie să fim exemplele lor de urmat. Pentru că discrepanța dintre ce spui și ce faci strică încrederea în tine ca factor de educație. Tu, ca părinte, ai ascendent în viața copilului tău, dacă ești exemplul pe care el îl urmează cu entuziasm. Dacă el nu mai are încredere în tine, atunci va privi spre altcineva și acela va fi modelul lui de urmat. Și cuvintele tale nu vor mai ajunge la el, tu fiind pentru el străinul care l-a născut. Lucru care te va umple de nefericire pentru toată viața.

Și vă spun aceste lucruri cu maximum de conștientizare a importanței lor. Pentru că părinții trebuie să fie exemplele vii de educație și de comportament din viața copiilor lor. Trebuie să îi educi continuu și să mergi în ritmul lor în mod continuu. Pentru că va exista un moment când ei îți vor depăși așteptările și atunci vei înțelege că educația ta, că efortul tău educațional și-a atins scopul. Fiindcă copilul a început să meargă pe propriile lui picioare, beneficiind de tot ceea ce a învățat de la tine, ca părinte, și din interacțiunile lui cu societatea actuală și cu înțelepciunea istoriei.

Îl iei de la zero, îl crești continuu și îi creezi cadrul în care el să își găsească propriul său drum. Și când el va fi în stare să se întrețină de unul singur, vei fi pe mai departe sprijinul lui real, necondiționat, dar încurajându-l pe drumul său. Căci scopul educației e acela de a crea viitori părinți. Scopul educației e acela de a dărui iubire, atenție, cunoaștere și experiență de viață copiilor noștri, în așa fel încât, la rândul lor, ei să fie părinții reali și înțelepți ai copiilor lor.

Iar ceea ce se petrece în familie, se petrece și în Biserică. Fiecărei noi generații de credincioși, Biserica îi dăruie tot harul și toată înțelepciunea și toată sfințenia ei. Pentru că Dumnezeu Își călăuzește Biserica Sa cu tot harul, cu tot adevărul și cu toată sfințenia Lui. Iar Familia, Școala și Biserica sunt în viața noastră cele trei instituții fundamentale ale educației, în care creștem și ne dezvoltăm armonios.

Însă noi creștem și ne educăm într-o lume în care exemplele bune nu îți sar întotdeauna în ochi și unde modelele umane nu sunt foarte mediatizate. Dacă părinții nu știu să îți vorbească despre Sfinții lui Dumnezeu, despre marile genii și marii eroi ai omenirii, dacă nu știu să te învețe limba, istoria și tradițiile părintești, de la televizor sau din online înveți lucruri amestecate. Și bune și rele, dar, mai ales, înveți spiritul epocii, care e unul materialist. Afundarea noastră în mâncare, în divertisment și în pierderea neserioasă a timpului ne face tot mai trupești, reducându-ne puterea de a înțelege și de a simți lucrurile profunde ale voii lui Dumnezeu cu noi. Pentru că ne folosim din ce în ce mai puțin mintea și puterea de a simți și de a crea lucruri, atâta timp cât ajungem să credem că trebuie să fim serviți cu ceea ce ne dorim.

Materialismul epocii noastre trebuie depășit în familie, în primii ani de viață. Pentru că trebuie să le spunem copiilor noștri că noi nu suntem numai trupuri, ci suntem suflete întrupate, că suntem ființe unice. Și că noi, oamenii, avem nevoi sufletești și trupești, nevoile sufletești fiind nevoile pe care numai Biserica și Școala ni le pot astâmpăra. Căci dacă stomacului îi e bine și cu puțină mâncare și băutură, sufletului îi e bine numai cu multă rugăciune, cu multă citire, cu multă muncă, cu multă atenție la tot ceea ce facem.

Sufletul mănâncă mult mai mult decât mănâncă trupul, pentru că el e spiritual și nemuritor și el poate asimila la nesfârșit. El mănâncă tot ceea ce e bun și frumos și profund și sfânt din lume și din oameni. Sufletul mănâncă frumusețea și liniștea și diversitatea din lume. Sufletul mănâncă toată experiența duhovnicească, literară, filosofică, științifică și tehnologică a lumii. Sufletul e avid de tot ce e nou, de tot ce e complicat, de tot ce e nelămurit.

Dar dacă preferi „să nu faci nimic” în loc să faci „multe lucruri” în viața ta, atunci ai pactizat cu materialismul epocii, care te vrea îngrășat doar la trup, dar nu și la suflet. Însă oamenii care știu că au suflet, aceia știu că sufletul are nevoie de banchetele lui duhovnicești și intelectuale. Căci pentru mine o carte bună e un eveniment special în viața mea, iar un praznic al Bisericii este o desfătare a inimii mele. Dacă traduc Scriptura, o traduc cu multă bucurie și împlinire duhovnicească, după cum, dacă scriu la Dogmatică, știu că mă hrănesc din plin cu adevărul și sfințenia lui Dumnezeu, cu ceea ce El ne-a revelat spre mântuirea noastră.

Iar sufletul, când e hrănit duhovnicește și intelectual din destul, când e plin de rugăciune, de citire și de creație, îl face pe om să fie cu totul împlinit, dar un stomac plin nu înseamnă și un suflet împlinit. Pentru că împlinirea reală a omului se dobândește în sufletul său, în modul cum el trăiește, gândește, simte și se manifestă.

De aceea, ceea ce facem în sufletul nostru iradiază și în trupul nostru, după cum ceea ce ne afectează trupul se reverberează profund și în sufletul nostru. Căci orice boală a trupului o simțim profund cu sufletul nostru, după cum binele dumnezeiesc din sufletul nostru se răspândește și în trupul nostru făcându-ne cu totul duhovnicești.

Însă, dacă vorbim despre patimile din sufletul nostru, care sunt răul din noi înșine, înțelegem cât de rele sunt din glasul disprețuitor și disperat în același timp al demonilor: „Ce [este] mie și Ție [Τί ἐμοὶ καὶ Σοί], Iisuse [Ἰησοῦ], Fiule al Dumnezeului Celui Preaînalt [Υἱὲ τοῦ Θεοῦ τοῦ Ὑψίστου]? Mă rog de Tine [Δέομαί Σου], să nu mă chinui [μή με βασανίσῃς]” [Lc. 8, 28, BYZ]. Căci patimile ne chinuie și acum, dar ne vor chinui și veșnic, dacă nu ne curățim de ele. Pentru că demonii, cât și noi, oamenii cei păcătoși, alegem să ne disociem zilnic de Domnul. În loc să ne lipim de El și să fim un duh cu El, noi ne despărțim interior de El. Și ajungem să spunem, ca și demonii: „Ce legătură este între noi și Tine?!”. Căci, când ne înnebunește păcatul, noi ne credem autonomi, noi credem că existăm prin noi înșine, fără legătură cu Dumnezeu. Însă noi suntem zidiți de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este „Cel ce pe toate le-a zidit, pe toate le-a unit între ele și pe toate le ține laolaltă și din veac pe toate le-a proniat și pururea le poartă de grijă”[3].

Și de aceea, noi nu putem să Îl ignorăm pe Dumnezeu, pentru că El e Cel ce ne ține în existență. Nu putem să ne despărțim în mod real de Dumnezeu, după cum nu ne putem despărți nici de părinții noștri. Căci El e Cel ce ne-a dat existența și ne ține în existență, după cum părinții noștri sunt cei care ne-au născut și ne-au educat, pentru că ne-au dat un trup din trupul lor și obiceiuri și gânduri și sentimente și fapte de la ei și făcute împreună cu ei.

Și chiar dacă ne despărțim de părinți în mod fizic, noi avem în noi înșine moștenirea primită de la ei. După cum Iadul nu înseamnă pentru noi o despărțire totală de Dumnezeu, ci nesuportarea iubirii Lui, cu care El ne iubește din veci. Pentru că El ține toate ființele în existență și este în toate prin slava Lui. Iar în Iad ne chinuie iubirea lui Dumnezeu, iubirea Lui care nu încape în noi, pentru că noi ne-am luptat toată viața împotriva Lui.

Și demonii știau că Iadul e un chin! E un chin provocat de prezența Lui cea iubitoare și atotbună. Pentru că încă de aici Cel atotbun e disprețuit nu pentru că e Cel mai bun, ci pentru că noi suntem răi, înrăiți de păcătuirea noastră continuă. Nu Îl suportăm, pentru că nu vrem să-L iubim! Deși El e Cel mai de iubit dintre toți. Iar dacă alegem ceea ce nu ne definește, dacă alegem neiubirea, atunci vom fi veșnic chinuiți tocmai de iubirea Lui. Pentru că El e neschimbător în iubirea Lui. El e veșnic același. Numai noi, alegând răul, alegem ceea ce nu ne definește ca oameni, alegem ceea ce e nefiresc pentru noi. Și tocmai de aceea, învățându-ne cu răul, nu mai suportăm iubirea Lui. Însă iubirea e cea care ne definește pe noi!

Noi ne naștem din iubire și suntem crescuți și educați de părinții noștri din iubire. Pentru noi, iubirea e ca soarele pentru plante: fără ea nu putem crește, nu putem exista. Și oamenii care au suferit în viața lor din cauza că au fost neiubiți, mărturisesc la unison că cel mai greu lucru e să te simți neiubit, nebăgat în seamă, minimalizat, exclus.

Numai că Dumnezeu poruncește duhurilor necurate să iasă din om [Lc. 8, 29]! El le poruncește, și duhurile, ca zidiri ale Lui, se supun [Lc. 8, 33]. Pentru că puterea Lui îi scoate din noi pe demoni. Slava Lui îi scoate pe demoni din noi, pentru ca El, prin slava Lui, să împărățească în noi. Și El împărățește în noi ca un Atotputernic și ca un Atotfrumos pentru inima și viața noastră, pentru că ne umple de tărie dumnezeiască împotriva patimilor și de frumusețea Lui cea atotsfântă. Și, prin binele Lui cel dumnezeiesc, El împlinește și desăvârșește educația primită de noi de la părinți, din Biserică, din Școală, din societate, curățindu-ne, luminându-ne și sfințindu-ne pe noi cu marea Sa iubire de oameni.

De aceea, iubiții mei, înainte de Școală, Familia e prima Școală a omului! Familia și Biserica îl educă pe copil pentru Școală, pentru școala care nu se termină toată viața. Un copil educat e un copil avid de noutatea continuă a Școlii. Un copil educat în familie și la Biserică e un copil atent, respectuos, ascultător, care își notează pe caiet ceea ce trebuie să rețină, care își ține curate manualele, care vine îngrijit la școală și are o relație bună cu colegii lui de clasă și de școală. Un copil educat creștinește e un model de urmat pentru toți, pentru că este o lumină vie oriunde.

Educați-vă copiii cu bunătate și faceți-i oameni de conștiință! Ei vor fi viitorul dumnevoastră și al acestei națiuni. Un om educat, școlit, cu experiență, e bun pentru orice societate. Pentru că orice societate umană are nevoie de oameni profunzi, cu intuiție, cu empatie, cu discernământ, cu responsabilitate.

Copiii noștri nu sunt un experiment social!

Copiii noștri nu sunt o pierdere de timp!

Copiii noștri sunt bucuria lui Dumnezeu și voia Lui cu noi!

Pentru că El dorește ca noi să ne bucurăm în copiii, în nepoții și în strănepoții noștri și să perpetuăm marea Lui înțelepciune cu creația Sa. Amin!


[1] Începută la 10. 53, în zi de joi, pe 17 octombrie 2019. Soare, 14 grade, vânt de 3 km/ h.

[2] Cf. http://www.archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=educatio.

[3] Sfântul Ioan Damaschinul, Cuvânt despre dreapta credință. Despre Sfânta Treime. Despre cântarea trisaghionului, trad. din lb. gr. veche, studiu introd. și note de Laura Enache, col. Patristica, vol. 10, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 70.

Isaias, cap. 10, cf. LXX

1. Vai celor care scriu [cu] răutate [οὐαὶ τοῖς γράφουσιν πονηρίαν]! Căci, scriind, [cu] răutate scriu,

2. abătând judecata celor săraci, apucând judecata nevoiașilor poporului Meu, astfel încât a le fi lor văduva întru jaf și cel orfan întru pradă.

3. Și ce vor face în ziua cercetării[1]? Căci necazul vostru de departe va veni. Și către cine veți fugi [ca] să fiți ajutați? Și unde veți lăsa slava voastră,

4. [ca] să nu cădeți întru aducere? Pe[este] toți aceștia nu s-a întors mânia [lui Dumnezeu], ci [este] încă mâna [Lui] cea înaltă.

5. Vai assirienilor! Toiagul mâniei Mele și al urgiei [Mele] este în mâinile lor.

6. Urgia Mea o voi trimite întru poporul cel fărădelege și poporului Meu îi voi rândui să facă prăzi și jefuire și a călca în picioare cetățile și să le pună pe ele întru praf.

7. Dar el nu a gândit așa, iar [cu] sufletul nu s-a socotit așa, ci își va lăsa mintea lui[2] și [va voi] să nimicească cu totul nu puține neamuri.

8. Iar dacă are să-i zică lui: „Tu singur ești stăpânitor?”,

9. [atunci acesta va veni] și va zice: „[Oare] nu am luat țara de deasupra Babilonului și a Halanniului [Χαλαννη], [în] care a fost zidit turnul? Și [oare nu] am luat Arabia și Damascosul și Samaria?”.

10. [Iar în] ce chip le-am luat pe acestea în mâna Mea, [așa] voi lua și toate începuturile. Jeliți-vă cele cioplite [care sunteți] în Ierusalim și în Samaria!

11. Căci [în] ce chip am făcut Samariei și celor făcute de mâna ei, așa voi face și Ierusalimului și idolilor săi.

12. Și va fi, când Domnul are să sfârșească toate, făcând [acestea] în muntele Sionului și în Ierusalim, [că] va aduce peste mintea cea mare, [peste] stăpânitorul assirienilor și peste înălțimea slavei ochilor săi [καὶ ἐπὶ τὸ ὕψος τῆς δόξης τῶν ὀφθαλμῶν αὐτοῦ].

13. Căci [acesta] a zis: „[Cu] tărie voi face și [cu] înțelepciunea înțelegerii. Voi lua hotarele neamurilor și tăria lor o voi prăda și voi clătina cetățile locuite.

14. Și pe toată lumea o voi apuca [cu] mâna ca pe un cuib [καὶ τὴν οἰκουμένην ὅλην καταλήμψομαι τῇ χειρὶ ὡς νοσσιὰν] și ca pe [niște] ouă părăsite o voi lua. Și nu este care îmi va scăpa mie sau [care] să-mi grăiască mie împotrivă”.

15. [Oare] va fi mărită securea fără cel care taie cu ea? Sau va fi înălțat fierăstrăul fără cel care îl trage pe el? La fel, dacă cineva are să ridice toiagul sau lemnul.

16. Și nu [va fi] așa, ci Domnul Savaot va trimite întru cinstea ta necinste și întru slava ta foc arzând va arde.

17. Și lumina lui Israil va fi întru foc și [Domnul] îl va sfinți pe el întru foc arzător și [focul] va mânca precum iarba pădurii [în] ziua aceea.

18. [Și El] va stinge munții și dealurile și dumbrăvile și [focul] va mânca de la suflet [și] până la trupuri. Și va fi cel care fuge ca cel care fuge de la văpaia arzând.

19. Și cei care au rămas de la ei vor fi număr [καὶ οἱ καταλειφθέντες ἀπ᾽ αὐτῶν ἔσονται ἀριθμός] și Pruncul[3] îi va scrie pe ei [καὶ Παιδίον γράψει αὐτούς].

20. Și va fi în ziua aceea [că] nu va mai fi adăugat cel care a rămas al lui Israil, iar cei care s-au mântuit ai lui Iacov, nu numai nădăjduind or să fie peste cei care i-au nedreptățit pe ei, ci vor fi nădăjduind [cu] adevărul în Dumnezeul Cel Sfânt al lui Israil.

21. Și cel care a rămas al lui Iacov va fi spre Dumnezeu, [spre] Cel care este tare.

22. Și [chiar] dacă are să fie poporul lui Israil ca nisipul mării, rămășița lor [tot] va fi mântuită. Căci cuvântul săvârșind și scurtând întru dreptate.

23. Căci, cuvântul scurtând, Dumnezeu va face în toată lumea.

24. Pentru aceasta, acestea zice Domnul Savaot: „Nu te teme, poporul Meu, cei care locuiesc în Sion, de assirieni, că în toiag te va lovi! Căci Eu rană aduc peste tine [ca] să vezi calea Egiptosului.

25. Căci [mai e] încă puțin și se va potoli urgia [Mea] și mânia Mea peste sfatul lor”.

26. Și Dumnezeu va ridica peste ei rana lui Madiam [Μαδιάμ] în locul necazului și mânia Lui [în] calea cea dinspre mare, întru calea cea dinspre Egiptos.

27. Și va fi în ziua aceea [că] va fi luată frica Lui de la tine și jugul Lui de pe umărul tău, iar jugul va fi nimicit de pe umerii voștri.

28. Căci va veni întru cetatea Anghe [Αγγαι] și va trece întru Maghedo [Μαγεδω] și în Mahmas [Μαχμας] va pune vasele lui.

29. Și va trece valea și va veni întru Anghe. Frica o va lua pe Rama [Ῥαμά], [căci] cetatea lui Saul va fugi.

30. Fiica lui Gallim [Γαλλιμ], va auzi Lesa [Λαισα], va auzi Anatot [Αναθωθ].

31. S-a uimit Madevina [Μαδεβηνα], iar cei care locuiesc [locuiți] [în] Gibbir [Γιββιρ], mângâiați-vă!

32. Astăzi în[tru] cale să rămâneți. [Cu] mâna mângâiați-vă! Muntele, fiica Sionului, și dealurile, cei [care sunt] în Ierusalim.

33. Căci, iată, Stăpânul, Domnul Savaot, îi tulbură pe cei slăviți cu tăria! Și pe cei înalți [cu] semeția îi va zdrobi și pe cei înalți îi va smeri.

34. Și vor cădea cei înalți [cu] sabia, iar Libanosul împreună cu cei înalți va cădea.


[1] A judecății lui Dumnezeu.

[2] Va părăsi dreapta judecată a minții sale.

[3] Cu referire la Hristos.

Rămâne să ne vedem. Poemul 66

Când pleci la piață
trebuie să ai gust proaspăt.
Pentru că trebuie să simți
ce îți trebuie și cât îți trebuie,
în eventualitatea în care
nu vrei să cumperi piața cu totul.
Pe stânga: must la litru,
după care fructe de tot felul,
cele exotice stând îmbrățișate
cu cele naționale. Iar,
pe dreapta, brânză din mai multe
regiuni ale țării, cașcaval și cârnați.
Eu intru mai adânc în
discuția comercială,
până când carnea cu și fără osânză
e dată prin mașina electrică de tocat.
Acu’, că în loc de 4, fuseră 5 kg,
e doar o potrivire plăcută a cărnii.
Important e că e bună,
are gust
și nu miroase.
Lângă ea:
și un șorici bine rulat,
prins în țiplă,
mirosind a pârlit natural.
Carnea de oaie
stă sub semnul semilunii.
Luni și marți, de dimineață, se taie…
și nu e amestecată cu nimic.
Și e pe mirosit și pe cumpărat.
Plus discuții prietenești
între înainte și după cântar.
Pentru că sarea mai multă
a devenit neprietena inimii mele
am preferat caș de vacă.
Dar măslinele trebuie
să stea la desărat ca să te apropii de ele.
Sarea naturală am cumpărat-o
din singurul lor existent:
3 kg = 4, 5 lei pachetul.
Dar a mers și cu 5,
ca să nu mai îmi dea rest.
Însă, pentru că am uitat
să revăd nucul din vie,
kilogramul de nuci
mi-a sărit cu 8 lei în față.
Femeia vânduse aproape un sac,
pentru că era la fundul sacului.
Și mi-a dat de 12 lei,
că așa a dat la cântar.
Le-am cărat cu pace acasă,
le-am tranșat,
le-am pus pe fiecare la locul lor.
Scriu poemul la o cafea,
soarele e pe geam bine-mersi,
iar ziua mea de muncă abia începe.
Pentru că cine trăiește teologic
n-are timp să-l piardă.

Isaias, cap. 9, cf. LXX

1. Poporul, cel care merge în[tru] întuneric, vedeți lumină mare! Cei care locuiesc în pământul și [în] umbra morții, lumina va lumina pe[este] voi[1].

2. Pe cel foarte mult al poporului, pe care l-ai coborât în[tru] veselia Ta, și vor fi veseliți înaintea Ta ca cei care se veselesc la seceriș și [în] ce fel [sunt] cei care împart prăzile.

3. Pentru că a fost luat jugul cel care peste ei zace și toiagul cel de peste gâtul lor. Căci toiagul celor care cer l-a risipit Domnul, ca [în] ziua cea peste Madiam [Μαδιάμ].

4. Că[ci] vor întoarce toată mantia adunată [cu] viclenie și [tot] veșmântul [adunat] cu împăcare și vor voi de s-au făcut arși în foc [καὶ θελήσουσιν εἰ ἐγενήθησαν πυρίκαυστοι] [și vor voi ca mai bine să fie arși în foc].

5. Că[ci] Prunc s-a născut nouă [ὅτι Παιδίον ἐγεννήθη ἡμῖν] și Fiul [ni] s-a dat nouă [Υἱὸς καὶ ἐδόθη ἡμῖν], al Cărui început s-a făcut peste umărul Său. Și se cheamă numele Său: „Îngerul sfatului celui mare [μεγάλης βουλῆς Ἄγγελος]”. Căci Eu voi aduce pace peste stăpânitori și sănătatea Lui.

6. Mare [este] începutul Său [μεγάλη ἡ ἀρχὴ Αὐτοῦ] și păcii Sale nu este hotar [καὶ τῆς εἰρήνης Αὐτοῦ οὐκ ἔστιν ὅριον]. [Va sta] pe tronul lui David și Împărăția Sa [va ști] să o îndrepte pe ea și să o ajute pe ea în[tru] dreptate și în[tru] judecată de acum și într-u[n] veac de vreme. [Căci] râvna Domnului Savaot va face acestea.

7. Moarte a trimis Domnul în Iacov și a venit în Israil.

8. Și vor [va] cunoaște [aceasta] tot poporul lui Efrem și cei care locuiesc în Samaria cu semeție și [cu] inimă înaltă, zicând:

9. „Cărămizile au căzut. Veniți dar să cioplim pietre și să tăiem duzi și cedri și să ne zidim nouă înșine turn!”.

10. Și Dumnezeu îi va dărâma pe ei, pe cei care se ridică împotrivă pe muntele Sionului, și pe vrăjmașii lor îi va risipi.

11. Pe Siria, [cea] din răsăriturile soarelui, și pe ellinii [cei] din apusurile soarelui, pe cei care mănâncă pe Israil [cu] toată gura. Pe[este] toți aceștia nu s-a întors mânia [lui Dumnezeu], ci [este] încă mâna [Lui] cea înaltă.

12. Și poporul nu s-a întors până când [nu] a fost lovit și [până ce] pe Domnul nu l-au căutat.

13. Și Domnul a luat de la Israil capul și coada, pe cel mare și pe cel mic într-o zi.

14. Pe bătrân și pe cei care se minunează de fețe[2]: aceasta [este] începătura. Și pe Profet învățând cele fărădelege: acesta [este] coada.

15. Și vor fi cei care fericesc poporul acesta rătăcindu-i [rătăcindu-l] și îi rătăcesc ca să-i înghită pe ei.

16. Pentru aceasta în tinerii lor nu Se va veseli Dumnezeu și pe orfanii lor și pe văduvele lor nu le va milui, că[ci] toți [sunt] fărădelege și răi, și toată gura grăiește pe cele nedrepte. Pe[este] toți aceștia nu s-a întors mânia [lui Dumnezeu], ci [este] încă mâna [Lui] cea înaltă.

17. Și va fi arsă ca focul fărădelegea și ca iarba cea uscată va fi mâncată de foc. Și va fi arsă în desișurile dumbrăvii și va mânca împreună toate împrejurimile dealurilor.

18. Pentru mânia urgiei Domnului va fi ars tot pământul și poporul va fi ca ars de către foc. Omul pe fratele său nu îl va milui,

19. ci îl va abate întru cele de-a dreapta, că va flămânzi și va mânca din cele de-a stânga. Iar omul nu are să se sature mâncând cărnurile brațului său.

20. Pentru că va mânca Manassi [Μανασσῆ] al lui Efrem și Efrem al lui Manassi, că[ci] împreună vor înconjura pe Iudas. Pe[este] toți aceștia nu s-a întors mânia [lui Dumnezeu], ci [este] încă mâna [Lui] cea înaltă.


[1] Profeție despre întruparea Domnului. Care continuă și în celelalte versete ale capitolului.

[2] De fețele oamenilor.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [62]

Poemul Viu cu adevărat reține prin ecoul evanghelic al mesajului:

„Printre filozofi/ Îmi găsesc echilibrul/ Și trec făcând tumbe/ Printre silogisme. //

Sunt cei mai triști oameni/ Pe care i-am întâlnit vreodată/ Mi-e și milă de ei/ Că prea le știu pe toate/ Și nu sunt proști deloc. //

Kant, Hegel, Lucrețiu,/ Grecii bând ambrozie/ Și discutând despre esențe. //

Ce folos de atâta gândire,/ Dacă din toată filozofia/ Numai eu sunt viu, în clipa asta,/ Întâmplător, dar viu cu adevărat./ Pipăiți-mă”.

Este mesajul Bisericii de veacuri, al Sfinților Apostoli și al Sfinților Părinți: retorica filosofică și speculația, oricât de alambicată sau de rafinată, sunt vane și inutile dacă sunt false, dacă nu fac omul viu. Dacă nu te fac viu aici și în veșnicie.

Problema pe care o ridică Sorescu e pe atât de simplă pe cât e de gravă: ce folos au Kant, Hegel, Lucrețiu sau filosofii greci din gândirea lor speculativă, dacă acum nu sunt vii?

Poetul se exprimă ambiguu, dar eu nu cred că s-a gândit numai la faptul că nu mai sunt vii pe pământ, pentru că au murit. Ci interogația lui e mult mai profundă, ca întotdeauna (fiindcă niciodată nu se oprește la fenomene elementare): ce folos au dacă nu ajung să fie vii în veci?

Poemul reprezintă o polemică reală cu filosofia pe care nu o consideră vivificantă, dătătoare de viață. Spre deosebire de cuvintele lui Dumnezeu care „sunt duh și sunt viață” (In. 6, 63). Și cred că nu întâmplător Sorescu termină poemul cu îndemnul: „Pipăiți-mă”. Este ceea ce le-a spus Hristos Apostolilor Lui în timpul furtunii pe mare și după învierea Sa. Pare că poetul se referă la sine însuși, însă trimiterea e mult mai departe…

E o mare diferență între a retoriciza, a exprima opinii despre lume și despre viață, și a trăi cu adevărat sau a trăi adevărul, a fi viu în adevăr.

Sorescu crede în ceea ce te face viu, nu în speculația mentală. Acest crez este transparent și în poemul Hai la vorbe:

„Vorbe, chipul meu de-acum/ Va rămâne-n voi, măcar/ Cât rămâne apa mării/ În năvodul de pescar. //

Cum ascund comori pirații/ În vreo peșteră grozavă,/ Am cărat în voi întruna/ Saci cu timp și lăzi cu slavă. //

Iar când v-am umplut de stele,/ Tot mai nesătul de buchii,/ Mi-am vârât în voi ființa,/ Îndesând-o cu genunchii”.

Poemul are valoare testamentară, putând sluji de epitaf. Expresivitatea e argheziană.

Dacă Sorescu ar fi cotit-o, chiar și intuitiv, fără o doctrină călăuzitoare, spre postmodernism, n-ar fi vorbit niciodată despre opera sa poetică în termeni de: „comori”, „slavă”, „stele” etc.

Ca la Arghezi, ființa poetului e un amestec de „sânge” și „slavă” (Duhovnicească). Astfel, „chipul meu de-acum”, omul de carne și sânge, chipul trecător va rămâne în cuvinte „Cât rămâne apa mării/ În năvodul de pescar”.

Dar în „vorbele” puse pe hârtie vor rămâne „comorile” sufletului, „slava” și „stelele” pe care spiritul le-a tezaurizat. Încât „Tot mai nesătul de buchii,/ Mi-am vârât în voi ființa,/ Îndesând-o cu genunchii”. Ființa pe care o știe și o crede eternă. Pe care o dorește vie în veșnicie.