Praedicationes (vol. 10)

Praedicationes (vol. 10)
Pagina sursă

item image

Read Online
(17.0 M)PDF
(559.2 K)EPUB
Kindle
Daisy
(949.6 K)Full Text
(7.5 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Viața creștină ortodoxă nu înseamnă doar a merge la slujbe, nu înseamnă doar post și rugăciune și nevoință fără finalitate, fără nicio împlinire imediată, duhovnicească, ci viața ortodoxă înseamnă împlinire imediată, duhovnicească a vieții noastre. Viața ortodoxă înseamnă să mergi la slujbele Bisericii și să te umpli de har, să te rogi și să te umpli de har, să postești și să te curățești prin harul lui Dumnezeu, să faci milostenie și să gâlgâie harul lui Dumnezeu în tine, să trăiești sfânt și Dumnezeu să te împodobească cu slava Lui cea sfântă și sfințitoare (p. 56)

Ziarele tabloide dar și televiziunile, la fiecare mare praznic, pun la un loc teologia sărbătorii cu superstițiile. O fac în mod tactic, pentru că știu că ortodocșii instruiți sunt „mai puțini” decât cei neinstruiți. Iar pe ultimii îi interesează mai degrabă ce superstiții să facă pentru ca „să le meargă bine” decât să se pregătească pentru dusul la Biserică (p. 66-67).

Asta e mentalitatea postmodernă: profit de toate oportunitățile și mor fără scop! De aceea palierul distracțiilor este enorm în ziua de azi, dar palierul cărții și al vieții spirituale e ocultat. Găsești cartea în încăperi mici, Bisericile sunt după blocuri, ele sunt de dimensiuni mici în comparație cu un mall sau cu un supermarket, pe când noile turnuri comerciale, apărute peste noapte, acoperă totul. Ne astupă multul necalitativ (p. 123).

Dacă nu Îl mărturisim pe El cu viața, cu cuvintele, cu scrierile, cu faptele noastre, păcătuim groaznic. Pentru că ne facem exemple rele pentru oameni. Domnul vrea ca să rămânem întru El și cuvintele Lui să rămână întru noi [In. 15, 7]. Dar ca să rămână El în noi trebuie să rămână slava Lui în noi. Și cuvintele Lui rămân în noi și sunt vii în noi, dacă și slava Lui e în noi (p. 142).

Viața creștină e viață divino-umană, e viață transfigurată și nu orice fel de viață. Viața Bisericii e viață de sfințenie și nu e o conformare a noastră după ideologiile și filosofiile veacurilor. Noi trebuie să cunoaștem însă ce a produs umanitatea la nivel cultural și filosofic pentru a alege ce e bun și folositor pentru noi și nu pentru ca să urmăm orbește, fără discernământ, înțelepciunea acestei lumi. Pentru că noi trăim, în mod fundamental, după înțelepciunea lui Dumnezeu și ea este cea care ne ghidează viața până în cele mai mici amănunte (p. 188).

De atunci și până azi Maica lui Dumnezeu a confirmat la nesfârșit harul și rugăciunile ei înaintea Preasfintei Treimi, existând pagini întregi cu descrieri ale minunilor sale. Însă minunile sale, cele mai multe dintre ele, n-au fost scrise deloc sau sunt tainice, dar ele ne țin în viață (p. 226-227).

Așa stând lucrurile, a elogia școala vieții, cum fac mulți, nu înseamnă înțelepciune adevărată. Pentru că școala vieții, acea învățătură dobândită din greșelile proprii, e o înțelepciune dureroasă. Nu avem nevoie să ne dăm cu capul de zid ca să vedem că putem să ne spargem capul. Ci ar trebui să învățăm de la școala Bisericii, adică din Scriptură și din Părinții Bisericii, înțelepciunea cea adevărată, fără ca să ne mai împotmolim în multe păcate pentru ca să o înțelegem dureros, prăpăstios (p. 241).

Cel mai grav e când ortodocșii înșiși, care sunt botezați, miruiți, spovediți, împărtășiți, cununați în Biserică, nu pot să spună nimic despre taina duhovnicească a vieții ortodoxe. Adică despre viața de taină a ortodocșilor. Nu pot să spună nimic despre modul cum s-au curățit de patimi, nu pot să spună nimic despre ce au înțeles din Scriptură, nu pot să spună nimic despre taina Bisericii, pentru că ei, deși în Biserică, au o viață care îi situează în afara Bisericii. Căci, în ei înșiși, nu arde rugul aprins al harului, ei nu sunt acoperiți și adăpați continuu de slava lui Dumnezeu, ei nu se bucură de luminări și de vederi dumnezeiești, pentru că nici nu le vor și nici nu le caută (p. 367-368).

Am fi dedus noi, fără să ne spună Domnul, aceste sensuri? Am fi știut noi că păsările cerului, de la Lc. 8, 5, sunt demonii și că sămânța răsărită, care s-a uscat, pentru că n-avea umezeală [Lc. 8, 6], s-a uscat din cauza căderii din credință și că spinii din Lc. 8, 7, care au sufocat/ înăbușit planta credinței, sunt, de fapt, grijile, bogăția și plăcerile vieții? Dacă am fi duhovnicești, am înțelege nu numai aceste sensuri, spuse de Domnul, ci și altele. Nu numai aici, ci peste tot în Scriptură și în creație și în istoria și viața Bisericii (p. 372)

E o minune că, în mijlocul atâtor pericole și boli și oameni răi, noi mai trăim încă. E o minune că ne putem vedea păcatele și ne putem pocăi, că putem înțelege un text sfânt, că primim putere să trecem peste ispite și nefericiri. E o minune că trăim în pace și nu în mijlocul războiului. E o mare minune că avem atâtea cărți și atâtea Biserici și că putem vorbi și că putem predica și că putem sluji cu revărsare de inimă. Tot ce trăim e o mare, o imensă minune a milei lui Dumnezeu cu noi (p. 380).

Atunci când vom învia din morți, ni se va părea că n-am murit niciodată, pentru că vom simți, în trupurile noastre înduhovnicite, tot acest timp de până la înviere ca pe…o clipă (p. 393).

Sfintele Moaște sunt un altfel de pagini ale Scripturii și ale Sfinților. Ce citim în Scriptură și în cărțile Sfinților, citim și în Sfintele Moaște. Căci Sfintele Moaște sunt împlinirea cu fapta a Scripturii și a cărților Sfinților. […] Iar dacă ne sfințim viața, noi înșine devenim cărți vii ale harului Treimii, fălcii aprinse ale slavei lui Dumnezeu, povățuitori și prieteni adevărați ai oamenilor (p. 431).

Cartea nu poate fi iubită în indiferență față de autorul ei, după cum nici Sfântul nu poate fi iubit în indiferență față de viața pe care a dus-o. Dacă iubești cartea, îl iubești și pe cel care a scris-o, iar dacă îl cinstești pe Sfânt, atunci nu vrei doar să îi săruți Sfintele Moaște, ci și să îi cunoști și viața și opera. […]

Eu iubesc să cred în omul Bisericii care se instruiește continuu, în mod multidisciplinar dar, în același timp, crește organic în sfințenie. Iubesc foarte mult Sfinții erudiți și frumoși, compătimitori și curați de interese meschine. Însă, în același timp, îi iubesc pe toți Sfinții, de orice etnie ar fi ei, de orice vârstă ar fi ei, indiferent de gradul de specializare al lor, pentru că fiecare în parte s-a umplut de slava lui Dumnezeu prin viața pe care a avut-o (p. 441-442).

Deși trăim în postmodernitate, în lumea care vrea să Îl scoată, în mod ideologic, pe Dumnezeu din creație și din om, suntem un alt fel de postmoderni: postmoderni ortodocși, oameni ai zilei noastre, care, deși beneficiem de tot ceea ce înseamnă civilizația momentului, vrem înrădăcinarea lui Dumnezeu în oameni pe mai departe, ca și până acum, și nu o lume vidată de prezența lui Dumnezeu. Acest lucru îl subliniază și subtitlul platformei Teologie pentru azi: „O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate”! (p. 490-491).

Cei care se declară atei sau antireligioși și militează prin diverse mijloace pentru scoaterea Bisericii din societate, doresc un lucru ilegal, având un discurs și un comportament extremisto-fundamentalist, pentru că își doresc un Stat român fără culoare religioasă, când Statul român e multireligios și multicultural. Fanatismul lor negaționist nu are de-a face cu respectul față de oameni și de valorile lor și este un atentat continuu la buna conviețuire în societatea românească (p. 492).

Postmodernitatea ne vrea fără culoare religioasă, manipulabili, prezenteiști, consumeriști. Vrea să plângem la comandă, să ne înspăimântăm mediatic la comandă, vrea să cumpărăm când unii au chef să vândă și să nu ne facem prea multe probleme despre viitor și nici să nu ne intereseze trecutul. Adică să fim niște oameni ai momentului, fără cărți citite și conștiință, fără strămoși, fără istorie, fără veșnicie (p. 492-493).

Duhovnicul nu are rolul de a se multiplica în ucenicii lui, ci pe acela de a-i ajuta pe fiecare dintre ei să înceapă și să continue o relație personală reală cu Dumnezeu și să se personalizeze în relația cu El (p. 494).

Și Statul sau familia sau comunitatea, care au învățat din aversiunea membrilor lor față de intruziunea în viața personală, va fi atent și va preîntâmpina, printr-o introducere explicită, orice impunere. Un Stat atent la cetățeni e un Stat care exprimă voința cetățenilor și nu doar a unei părți dintre cetățeni.

O familie atentă la copii și nepoți e o familie care privește pe fiecare în parte ca pe un unicat, însă, în același timp, se gândește la modul în care aceste persoane, aflate în creștere, trebuie să se înțeleagă și să se ajute reciproc. Și dacă părinții vor comunica copiilor starea reală a familiei lor, ajutați fiind de bunici, de rude, de prieteni, de Biserică și de Școală, atunci copiii nu vor găsi motive de revoltă la adresa părinților, dacă nu au una sau alta, atâta timp cât starea lor financiară e precară. Ci sărăcia, lipsurile de tot felul, vor fi motive puternice de personalizare și de reușită ale copiilor. Dimpotrivă, dacă situația financiară a familiei este bună și foarte bună, o învățare a copiilor în ritmul muncii și al respectului față de muncă și față de educație, nu va face din ei „copii de bani gata”, ci oameni responsabili.

Tot la fel, o comunitate plurală, formată din mai multe etnii și confesiuni, trebuie să învețe să conviețuiască, adică să remarce și să aprecieze valorile celor care nu sunt ca ei (p. 519).

Asta e viața Bisericii: sfințenia se dobândește pas cu pas, prin multă trudă, fiind noi ajutați de slava Preasfintei Treimi, și nu dintr-o dată. Pentru că viața bisericească este liturgico-ascetico-mistică. E o asceză care are în centrul ei viața liturgică și care se împlinește în simțirea slavei lui Dumnezeu și în vederea lui Dumnezeu în slava Lui (p. 520).

Noi trebuie să începem la un moment dat nevoința conștientă și smerită, plină de pocăință, pentru mântuirea noastră, și să ne nevoim astfel toată viața noastră și Dumnezeu știe când Se va arăta în mod minunat în viața noastră (p. 527).

Și aici se vede marea minune pe care a făcut-o și o face Dumnezeu cu poporul nostru: pentru că de peste 2.000 de ani Biserica lui Hristos nu a pierit de pe aceste meleaguri românești binecuvântate de Dumnezeu, după cum nu a pierit nici limba română. […] Dacă vom cunoaște istoria reală a României și nu ideologizările istorice, vom vedea că doar o mare națiune poate să aibă o asemenea limbă și o asemenea continuitate istorică, pe aceleași pământuri, de peste două milenii (p. 530).

Pauperizarea României prin diverse mijloace nu înseamnă și mutilarea ei interioară, ci, așa cum Israil a fost în robie de mai multe ori și nu a pierit, tot la fel, România a cunoscut diverse perioade de durere și chin, însă prin ele ea s-a cizelat, s-a adâncit în sine. Și numai cine se cunoaște pe sine, se adâncește în sine și rămâne stabil pe locul lui, acolo, pe vatra lui (p. 531).

Cine poate spune însă, cu adevărat, ce a însemnat ucenicia Sfinților Apostoli pe lângă Domnul? Cine poate să explice ce au simțit Apostolii trăind zi de zi cu Fiul lui Dumnezeu întrupat? Și ce altă școală de teologie mai înaltă poate cineva să frecventeze decât aceasta, în care Însuși Dumnezeu e Profesorul tău? (p. 532).

Exemplul rău e contaminant. Dar și exemplul bun te prinde cu totul, te uimește, te îndrăgostește de Dumnezeu (p. 537).

Noi credem în Dumnezeu, în Dumnezeul care există cu adevărat, dar nu știm ce este El prin fire, pentru că firea lui Dumnezeu este mai presus de toate. Căci firea/ ființa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută de nicio făptură creată. Însă numai firea dumnezeiască se cunoaște pe Sine, dar ea este neapropiată/ inaccesibilă creaturilor.

Și aici, când Sfântul Chirillos vorbește despre ființa dumnezeiască care se cunoaște pe Sine nu vorbește despre o cunoaștere ființială, nepersonală, ci despre cunoașterea desăvârșită a persoanelor dumnezeiești veșnice între Ele. Căci firea dumnezeiască cea una și veșnică e conținută și personalizată din veci de trei persoane, de Tatăl, de Fiul și de Sfântul Duh, pentru că ființa lui Dumnezeu este în cele trei persoane dumnezeiești (541-542).

Iubiții mei, noi nu suntem chemați spre a avea o viață religioasă după tipare seculare, ci noi suntem chemați spre a trăi viața dumnezeiască a Dumnezeului nostru treimic în noi înșine, pentru că El S-a sălășluit de la Botez în ființa noastră (p. 544).

A te curăți de patimi înseamnă a te îndumnezei ca umanitatea Domnului, adică a te umple continuu de slava Lui (p. 552).

„Tu vino la Mine, la Biserică” – ne spune Domnul – „pentru că Eu vreau să te vindec! Și Eu te vindec azi de neștiință, mâine de uitare, poimâine de lene, răspoimâine de patima judecării aproapelui tău, peste 10 ani de desfrânare, peste 40 de ani de iubirea de bani. Eu te vindec pe măsură ce te învăț, ce te catehizez. Adică pe măsură ce tu te întărești în dreapta credință și în dreapta viețuire a Bisericii Mele” (p. 556).

Dacă sfințenia este chemarea și responsabilitatea noastră zilnică, a creștinilor ortodocși, atunci ceea ce scriem și edităm poartă amprenta efortului nostru continuu de curățire și de sfințire personală (p. 560).

Vă mulțumim tuturor celor care ați colaborat cu noi, tuturor celor care ne scrieți, care ne încurajați, care ne ajutați în diverse feluri, pentru ca să trăim, să edităm și să lucrăm pe mai departe în via Domnului, adică în Biserica Lui! (p. 566).

Biserica lui Dumnezeu este cea mai civilizată societate umană. Pentru că are legile cele mai bune și anume: legi dumnezeiești. Iar acolo unde se trăiește după legile lui Dumnezeu, Biserica își arată adevărata ei față, adevărata ei statură duhovnicească, pentru că oamenii care trăiesc așa se sfințesc, își sfințesc viața lor (p. 576).

Familia are nevoie de praznic, pentru că are nevoie de bucurie și de pace. Unitatea familiei se păstrează prin continua întoarcere la vorbirea în jurul mesei. Iar seriozitatea acestei discuții din jurul mesei din casa noastră ne amintește de Sfânta Masă de la Biserică, unde stăm în jurul ei pentru ca să Îi slujim Domnului (p. 578).

A fi în Tatăl arată comuniunea perihoretică veșnică a Fiului cu Tatăl, comuniunea interpersonală veșnică dintre Tatăl și Fiul și deoființimea veșnică a Lor (p. 580).

Noi nu vorbim doar despre o comuniune a noastră cu Fiul sau cu Duhul Sfânt în viața noastră duhovnicească, ci despre o experiere a slavei întregii Treimi în noi înșine. Despre o comuniune reală și conștientă, prin slava Treimii, cu Treimea însăși, cu Dumnezeul nostru treimic (p. 589).

Dialogul se naște din studiu, din studiul profund și divers. Numai când cunoști multe vrei să spui multora ceea ce știi, pentru că vrei să auzi de la alții ceea ce ei cunosc. Și dialogul real este schimb de experiență, este îmbogățire reciprocă (p. 591).

În îmbrățișarea ei prea duioasă, Născătoarea de Dumnezeu se face una cu Pruncul ei, ca și când L-ar purta încă în pântece. E o îmbrățișare ca în pântece: plină de intimitate și de dragoste. Pentru că niciodată Maica lui Dumnezeu nu a fost, nu este și nu va fi despărțită de Fiul și de Domnul ei. […] Iar îmbrățișarea Maicii Domnului e cât peștera, dar și cât cerul. Sau, mai bine zis, ea este mai mare decât tot pământul și decât toate cerurile. Pentru că ea este mai încăpătoare decât cerurile (p. 607).

Eminescu: între modernitate și tradiție

Eminescu intre modernitate si traditie

*

Teza postdoctorală a Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș. Ediția a 2-a, revăzută și adăugită.

*

Pagina sursă

item image

Read Online

(13.4 M)PDF
(864.4 K)EPUB
Kindle
Daisy
(8.4 K)Full Text
(8.4 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

 *

Cartea reprezintă o încercare de coagulare a unei istorii literare românești, care a fost adesea privită segmentat, fărâmițată în epoci fără coerență evolutivă. Ea privește deopotrivă epoca romantică și literatura română veche și receptează opera lui Eminescu prin prisma literaturii române vechi și a cugetării tradiționale.

Este, de asemenea, prima investigație de proporții în critica românească asupra modului în care Eminescu a reușit să valorifice patrimoniul literar medieval autohton pentru crearea unei literaturi romantice.

I s-a recunoscut anterior lui Eminescu interesul pentru Evul Mediu, dar numai din punct de vedere istorico-documentar, strict filologic sau socio-politic. Teza unui interes major literar al poetului pentru această epocă și operele ei nu a fost cercetată până la noi.

În trecut, doar Rosa del Conte a susținut afilierea lui Eminescu la un tipar arhaic de gândire având conexiuni profunde cu filosofia bizantină, din care a derivat cultura și literatura românească medievală.

Acest studiu comparativ, între Eminescu și tradiția sa literară veche, se sprijină pe o expunere riguros argumentată, fiind absolut necesar pentru critica și istoria noastră literară. Dificultatea sporită a demonstrației susținute provine din așezarea alături a două epoci literare și tipuri de scriitură considerate cel mai adesea ireconciliabile (datorită unor prejudecăți înrădăcinate în exegeza românească) și din angajarea într-o analiză critică de amploare care contrazice multe ipoteze și teorii vehiculate anterior și devenite notorii.

Mai presus de toate, această carte demonstrează existența unei continuități indubitabile între literatura română veche și cea romantic-modernă.

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1)

Teologia Dogmatica Ortodoxa (vol. 1)Pagina sursă

(5.9 M)PDF
(225.9 K)EPUB
Kindle
Daisy
(591.2 K)Full Text
(3.7 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologia Dogmatică
Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

vol. 1

*

Cuprins

Introducere (5-8)

I. Triadologia. Învăţătura despre Prea Sfânta Treime

A. Revelarea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură

1. Prezenţa vie a lui Dumnezeu şi relaţiile Sale cu oamenii în Pentateuhul Sfântului Profet Moisis (11-210)

1. 1. Cartea Facerea (11-63)
1. 2. Cartea Ieşirea (64-144)
1. 3. Cartea Leviticul (145-156)
1. 4. Cartea Numerele (157-184)
1. 5. Cartea Deuteronomul (185-209)

2. Revelarea lui Dumnezeu în cărţile istorice ale Scripturii vechitestamentare (210-395)

2. 1. Cartea lui Iisus [fiul lui Navi] (210-215)
2. 2. Cartea Judecătorilor (216-221)
2. 3. Cartea Rut (222-224)
2. 4. Cărţile I şi II ale lui Samuil (225-272)
2. 5. Cărțile I și II ale Împăraților (273-312)
2. 6. Cărțile I și II ale Cronicilor (313-339)
2. 7. Cartea Esdras (340-342)
2. 8. Cartea lui Neemia (343-348)
2. 9. Cartea Estir (349-352)
2. 10. Cartea Iudit (353-359)
2. 11. Cartea lui Tobit (360-364)
2. 12. Cărțile I-IV ale Maccabeilor (365-386)
2. 13. Cartea I Esdras (387-391)
2. 14. Cartea Susanna (392-393)
2. 15. Cartea Vil (394-395)

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Sfântul Antim Ivireanul, Predica la Schimbarea la față a Domnului

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

*

Ediția diortosită: [Sfântul] Antim Ivireanul, Opere, ed. crit. și studiu introd. de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972.

***

Cuvânt de învățătură la Preobrajeniia/ la Schimbarea la față a Domnului nostru Iisus Hristos

 „Luat-a Iisus pe Petru și pe Ioann[is] și pe Iacov, fratele lui, și i-a suit pe ei într-un munte înalt, de o parte, și S-a schimbat [la față] înaintea lor. Și a strălucit fața Lui ca soarele, iar hainele Lui se făcură albe ca lumina” [Mt. 17, 1-2].

[Și] de vreme ce acest soare material, când răsare și se înalță pe pământ, se face pricina și mijlocitorul a multe bunătăți – că[ci] întinzându-și razele [lui], [el] luminează pământul și marea, gonește și risipește toată ceața și negura, încălzește și hrănește toate neamurile dobitoacelor, și, în scurt[e cuvinte] vorbind, [pe] toate le însuflețește și le înviază și pe toate împreună le bucură și le veselește – cu atât mai mult Soarele rațional al dreptății, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a suit și a răsărit astăzi în muntele Thavorului/ Taborului, Și-a întins razele și străluci- rile slavei dumnezeirii Lui.

Căci despre El a zis Prorocul Malahie/ Malahias [Μαλαχίας][1] în 3, 20: „Va răsări vouă, celor care vă temeți de numele Meu, soarele dreptății [ἀνατελεῖ ὑμῖν τοῖς φοβουμένοις τὸ ὄνομά μου ἥλιος δικαιοσύνης]”.

[Și El] n-ar fi dat viață morților, ca lui Moisi[s], n-ar fi luminat pe [cei] vii, ca pe Ilie, n-ar fi gonit suspiciunea și cugetul cel potrivnic din mintea Apostolilor, n-ar fi înrădăcinat și n-ar fi crescut [și] mai mult credința în inima lor, nu le-ar fi dat să-L cunoască [în mod] luminat/ [în slava Lui], cum că El este Mesia cel adevărat, [adică] Hristos, [dacă nu ar fi fost Hristos], și [nu i-ar fi învățat] cum că de voia Lui [El] merge spre moarte, neavând vină de moarte și [că trebuie] să-L cunoască [pe El], căci numai pe El se cuvine să-L iubească, iar pe toate celelalte să le aibă ca pe niște gunoaie.

De aceea, invit înțelepciunea voastră ca să îmi dea puținică ascultare cu dragoste, [pentru] ca să înțelegeți ce e drept și de ce se cuvine ca și noi să avem dragoste față de Hristos ca Apostolii [Lui].

[Căci] vedem că preaînțeleptul [Iisus] Sirah, [la începutul] cap. al 2-lea [din cartea sa], ne învață că cel ce vrea să-I slujească lui Dumnezeu, [a]ce[la] se cuvine să primească [aceasta], zicând: „Fiule, de vei vrea să te apropii a sluji Domnului Dumnezeu, gătește sufletul tău spre ispită” [Iis. Sir. 2, 1].

Pentru aceea, [așa]dar, trebuie [ca] cel ce slujește lui Dumnezeu să [se] aștepte la ispite și [la] războiul vicleanului diavol, dar să nu deznădăjduiască! Ci, mai degrabă, atunci să aștepte mai mult ajutor de la Dumnezeu și mai multă putere [de la El], că nu-l va lăsa Dumnezeu să fie ispitit peste puterea lui. Ci, fără întârziere, [Dumnezeu] îi va înceta necazul și ispita o va alunga de la el, precum o vedem aceasta, [în mod] luminat], că s-a făcut multora, în multe locuri. [Însă aceasta se face], numai [dacă omul] stă cu credință adevărată, cu nădejde bună și ținând dreptatea [lui Dumnezeu] și căutând bunătățile [cele veșnice] și [făcând] faptele cele bune.

Că[ci mai] întâi lui Avraam [Αβρααμ] i-a poruncit Dumnezeu să se suie în munte de unul singur, [și] cu mâinile lui să junghie și să jertfească pe unul-născut, pe iubitul său fiu Isaac [Ισαακ] [Fac. 22, 2].

[Și] oare n-a fost grea această cerere, pe care a dorit-o Dumnezeu de la el? Oare n-a fost mare și greu de purtat durerea inimii acestuia? Dar Dumnezeu, văzându-i credința și cum că [el] nu s-a lenevit, nici nu a întârziat să facă acest lucru, îndată a ridicat și întristarea și durerea lui, prin mijlocirea Îngerului [Său], zicându-i: „Avraame, Avraam, nu pune mâna pe copil!” [Fac. 22, 11-12].

Iar poporul jidovesc avea necaz[uri] în Egipt, fiind robiți în mâinile lui faraon. Și pentru ca să-i mântuiască Dumnezeu din nevoile lor, El a arătat putere nebiruită prin cele 10 răni/ plăgi, [făcute] prin mijlocirea lui Moisi[s].

La fel și Dreptul și Multpătimitorul Iov: într-o clipă a pierdut nu numai mulțimea dobitoacelor, [ci și] casele, feciorii, fetele [lui] și toată avuția pe care o avea. [Și nu numai atât a suferit], ci și trupul lui s-a umplut de bube și de viermi și zăcea într-un gunoi. Dar pentru că a răbdat ispitele cu mare vitejie de inimă, fără întârziere și Dumnezeu i-a dublat cele pe care le pierduse.

Însă, prin cele ce am spus [până acum], dorința mea nu este alta, fără numai ca să arătăm [că scopul] tainei de astăzi, [acela] al schimbării feței lui Hristos, [a fost acesta]: prin ea a dat mare ajutor Apostolilor, care erau să cadă în ispita necredinței. Că[ci] văzând Apostolii pe Hristos într-atâta lipsă și sărăcie, încât nici capul nu avea unde să și-L plece și într-atâta smerenie [fără] de margini și într-atâta hulă/ blasfemie, pe care i-o aruncau în față jidovii, se tulburau în cugetul lor, ca niște oameni simpli ce erau. Și din acest motiv au început să nu-L mai creadă, socotind cum că nu ar fi El Mesia cel adevărat ci, mai degrabă, peste câteva zile o să moară cu moarte de necinste.

De aceea, ce alt[ceva mai bun] ar fi trebuit să facă la această ispită a necredinței, decât numai [să primească] ajutorul de la Fiul lui Dumnezeu, de la Hristos, Care, cu adevărat, le-a dat mare putere și mare ajutor [pe Tabor]? Că[ci] S-a suit într-un munte și S-a schimbat [la înfățișarea trupului Lui] înaintea lor. [Și prin aceasta] le-a arătat lumina dumnezeirii Lui, pe cât era cu putință să o vadă [ei] cu ochii omenești [ai sufletului lor], luminând și slăvind firea Lui omenească, cu care S-a îmbrăcat. Căci lumina [slavei] Lui s-a [re]vărsat și pe hainele Lui, ca prin aceasta să dea o [mare] îndrăzneală Apostolilor [Lui] și [să le aducă] un mare ajutor [în credința lor].

[Fiindcă astfel] le-a adeverit și i-a încredințat [de faptul] cum că Acest sărac și smerit la vedere, Care era hulit pentru multa Lui smerenie, chiar dacă peste puține zile Se va da legat în mâinile jidovilor ca să fie hulit, să fie batjocorit, să fie scuipat, să fie bătut cu palma peste obraz, să fie muncit, să fie rănit și, în cele din urmă, să fie răstignit ca un făcător de rele, [Acesta nu este doar un om, ci este Fiul lui Dumnezeu întrupat]. Pentru ca ei să nu socotească că este numai un simplu om, ci este [și] Dumnezeu desăvârșit și adevărat. De aceea S-a schimbat [la înfățișarea trupului Său] înaintea lor [trei].

[Căci] de trei lucruri aveau mare nevoie Apostolii, pentru ca să scape de nevoia și de ispita cea mare a necredinței: întâi se cuvenea să creadă cum că Hristos este adevăratul Mesia, în al doilea rând, văzându-L pe Cruce, mort, le trebuia ajutor [pentru ca] să nu-și piardă credința [și] să nu socotească cum că Acesta nu este Dumnezeu, [iar] în al treilea rând, [pentru ca] să le dea pricină să-L iubească cu dragoste fierbinte.

Așadar, pentru aceste trei [motive fundamentale] S-a schimbat astăzi la față Hristos. [Și prin transfigurarea Lui pe muntele Taborului, Domnul le-a fost de] mare ajutor Apostolilor, pentru că [le-a dat] să-L cunoască pe El ca Mesia cel adevărat. Fapt pentru care le aduce trei martori, [cu toții] vrednici de crezare: Moisi[s], Ilie și Tatăl Lui, Cel ceresc.

„Și, iată!”, zice Evanghelistul [Lucas], „li s-au arătat lor Moisi[s] și Ilie, vorbind cu El de[spre] ieșirea [τὴν ἔξοδον] [2] Lui, care avea să se plinească în Ierusalim” [Lc. 9, 30-31].

Iar Tatăl, cu glas, Îl mărturisește din nor[ul slavei Sale]: „Și, iată!, glas din nor, zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit, pe Acesta ascultați-L!»” [Mt. 17, 5].

Și pentru ca să le ajute Apostolilor, [ca ei] să nu cadă din credință, [atunci când] Îl vor vedea pe Cruce, de aceea, mai înainte [de acea clipă], [El] vorbește cu Moisi[s] și cu Ilie despre moartea [Lui] de pe Cruce, pe care o va primi. Căci, după cum am spus, [le-a arătat slava Lui cea veșnică], [ca ei] să-L iubească cu dragoste fierbinte. Și pentru aceasta le-a descoperit puțintel [din] slava dumnezeirii Lui, prin care a slăvit firea [Lui] cea omenească și va să-i slăvească și pe Sfinții Lui, la a doua [Sa] venire [întru slavă].

„Și li s-au arătat lor Moisi[s] și Ilie, grăind cu El” [Mt. 17, 3]. [Și o prea]minunată vorbire și aleși prieteni are Hristos astăzi! Și, cu adevărat, se cuvenea ca [El] să aibă prieteni ca aceștia.

Pentru că Hristos este Mesia, iar Moisi[s] este Dătătorul legii, [pe când] Ilie este Proroc mare. [Însă] Hristos este Mântuitorul lumii.

Moisi[s] este mântuitorul jidovilor, Ilie va să fie mântuitorul celor Drepți, cu puțin [timp] înainte de Judecata [de obște]. Însă Hristos este Dătătorul legii, Moisi[s] este învățătorul legii, iar Ilie este râvnitorul legii.

Vedeți, [așa]dar, ce prieteni aleși are [Hristos] și cum Se aseamănă cu ei?

Moisi[s] a murit, [dar] Ilie n-a murit. Și oare ce înseamnă aceasta, că Hristos S-a lăsat însoțit de un Drept dintre cei morți și de un altul dintre cei vii? [Înseamnă că], la Judecata cea viitoare, [El] va să judece și viii și morții[3], și se vor veseli în Împărăția cerului, atât Drepții cei vii, cât și cei [care au fost] morți. Căci taina aceasta, de astăzi, a schimbării lui Hristos [la față], prefigurează și este o arvună a acelei slave a Împărăției cerului. De aceea [El] a adus în mijloc[ul vedeniei] pe unul dintre cei morți, pe Moisi[s], dar și pe unul dintre cei vii, pe Ilie. Iar despre faptul că vor intra în Împărăția cerului, deopotrivă viii și adormiții, aceasta ne-o adeverește Fericitul Pavel în I Cor 15, 51, 53 zicând: „Nu toți vom adormi, dar toți ne vom schimba [πάντες οὐ κοιμηθησόμεθα, πάντες δὲ ἀλλαγησόμεθα] de trupul acesta stricăcios și ne vom face nestricăcioși”.

„Și li s-au arătat lor Moisi[s] și Ilie”. Oare pentru ce [motiv]? Pentru 4 motive: primul [motiv], pentru ca să scoată din popor acea socoteală mincinoasă, pe care ei o aveau despre Hristos. Pentru că unii ziceau că [Iisus] este Ilie, alții ziceau că este Ieremia sau unul dintre Proroci.

Al doilea [motiv]: pentru ca jidovii să cunoască cum că Hristos nu este împotriva legii lui Moisi[s], fapt pentru care stă cu dragoste și vorbește de unul singur cu făcătorul legii, cu Moisi[s], și cu râvnitorul legii, cu Ilie.

Al treilea [motiv]: pentru ca să arate că El este Domn și Stăpânitor al vieții și al morții și stăpânește peste cei vii și peste cei morți, și, când îi cheamă pe ei, [aceștia] vin. Precum adeverește, în mod poetic, și un tropar de astăzi, de la cântarea a 8-a [a Utreniei], zicând: „Ca Celui ce stăpânește cerul și pământul împărățești și domnești [peste] cele de dedesubt, au stat înaintea Ta, Hristoase, de pe pământ Apostolii, iar din cer Ilie Thesviteanul/ Tesviteanul, și Moisi[s] dintre cei morți”[4].

[Iar] al 4-lea [motiv]: [pentru ca] să vadă Apostolii în ce chip i-a cinstit pe acești 2 Proroci [ai Lui], pe Moisi[s], care avea mare blândețe, și pe Ilie, care avea mare râvnă pentru credință. Pentru ca, asemănându-li-se lor, să fie blânzi și râvnitori, acolo unde vor vedea că este nevoie de credință și de închinarea [adusă] lui Dumnezeu.

Și pentru aceste 4 motive, pe care le-am amintit, i-a adus în mijloc pe Moisi[s] și pe Ilie. Sau mai degrabă i-a adus pentru ca să mărturisească Apostolilor cum că [El] este Mesia. Însă n-ar fi trebuit să aducem această mărturie în mijloc[ul] nostru [mai întâi], când mărturia Tatălui din ceruri e mai vrednică decât a Prorocilor. [Căci Dumnezeiescul Evanghelist astfel a spus]: „Și, iată!, glas din nor, zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L [Οὗτός ἐστιν ὁ υἱός μου ὁ ἀγαπητός, ἐν ᾧ εὐδόκησα· αὐτοῦ ἀκούετε]!»” [Mt. 17, 5, BYZ].

O, ce mărturie credincioasă și adevărată este această [mărturie]!

O, ce bunătate și fericire au câștigat cei care L-au ascultat pe Cel care a mărturisit [aceasta] și I-au urmat Lui, după porunca Părintelui Celui ceresc! Căci, [cu] adevărat, de s-au și nevoit puțin în această lume, după cum zice preaînțeleptul Solomon, însă [mai apoi] multe bunătăți și fericiri au primit: „Căci Dumnezeu i-a ispitit pe ei și i-a aflat pe ei vrednici Lui. Ca aurul în ulcea i-a lămurit pe ei și ca o jertfă de ardere întreagă i-a primit pe ei” [Înț. lui Solom. 3, 5-6].

Adevărat, puțin s-au ostenit, dar mare plată au luat! Au fost în necazuri pentru scurt timp, dar veșnic se vor bucura. [Pentru] că nu sunt vrednice pătimirile de acum de slava cea viitoare [Rom. 8, 18], după cum zice Fericitul Pavel.

Și, iată!, glas din nor, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L!”. [Și] oare acest cuvânt pe care l-a spus Tatăl: „Pe Acesta ascultați-L!”, numai Apostolilor l-a spus, pentru ca ei să-L asculte, sau și nouă? [Căci] mie mi se pare că l-a zis și nouă, [pentru că] și noi trebuie să-L ascultăm [pe Hristos]. De vreme ce ne considerăm și noi creștini și ucenici ai lui Hristos.

Însă trebuie să înțelegem mai întâi lucrarea acestui cuvânt [al Tatălui]. Căci dacă înțelegem ce înseamnă ascultați, pe [toate] celelalte le vom înțelege foarte ușor.

Însă ascultați nu este cuvântul cel gol, care iese din gura omului și noi îl ascultăm cu urechile. Pentru că aceea nu se numește ascultare, ci auzire. Ci ascultarea presupune sfârșitul faptului, [al lucrării]. Adică așa cum îi zici slugii [tale]: Du-te și fă [un anumit lucru]! Căci el auzind cuvântul [tău], se supune ascultării [față de tine], și merge de face [acel lucru pe care tu i l-ai poruncit].

Așa și Dumnezeu Tatăl ne zice nouă: „Pe Acesta ascultați-L!”. Adică [să ascultăm tot] ceea ce ne va porunci Hristos să facem. Să ne supunem ascultării [față de El] și să săvârșim lucrul [pe care ni l-a poruncit] după voia Lui, pentru [ca el să fie spre] binele nostru.

Însă, să vedem dacă noi ținem porunca lui Dumnezeu și dacă Îl ascultăm pe Hristos în cele care ne învață! [Căci] eu socotesc că suntem [foarte] departe de acea ascultare [pe care El ne-o cere], [așa după cum e departe] cerul de pământ. Căci ne spune Hristos în In. 14, 21: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel ce Mă iubește”.

Acum însă, dacă vom zice că Îl iubim pe Hristos, să vedem [atunci] care este porunca Lui pe care noi o ținem.

[Căci] Hristos zice: „Necazuri veți avea în lume” [In. 16, 33]. Noi însă nu dorim să avem niciun necaz. Iar dacă avem vreunul, îl avem pentru că nu ni se împlinește voia, dar nu pentru dragostea Lui.

Hristos zice: „Pacea Mea o dau vouă” [In. 14, 27]. Însă noi nu vrem ca Dumnezeu să ne dea pace[a Lui în noi și] între noi, ci ne tulburăm pururea, pentru fiecare [lucru mărunt], ca valurile mării când le suflă vântul.

Hristos zice: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați!” [Mt. 7, 1]. Însă pentru noi nu e nici zi și nici ceas în care să nu judecăm de rău [pe cineva], nu numai pe cei pe care îi știm, dar și pe cei pe care nu îi știm.

Hristos zice: „Precum doriți să vă facă vouă oamenii, [asemenea] faceți-le și voi lor!” [Mt. 7, 12]. Însă noi dorim să ne cinstească toți, să ne dea toți plocoane și daruri, să ne laude, să ne fericească, să ne grăiască de bine, să ne facă toată plăcerea noastră, să nu ne stea nimeni împotrivă, nici să ne spună nimic, dacă facem ceva rău. Însă, [totodată], noi dorim să îi osândim pe toți, să nu dăm nimănui nimic, să nu facem nimănui niciun bine, nici să se folosească cineva de noi. Pe toți îi hulim, pe toți îi vorbim de rău, pe toți îi pârâm, pe toți îi luăm în râs și în batjocură, tuturor le zicem că sunt nebuni și fără nicio socoteală, numai pe noi înșine îndrăznim să ne facem „mai înțelepți” și decât Dumnezeu și nu ne aducem aminte că înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu [I Cor. 3, 19].

Hristos zice: „Poruncă nouă vă dau vouă, ca să vă iubiți unul pe altul!” [In. 13, 34]. Iar noi ne urâm și ne uităm cu dușmănie[5] unul la altul, ca și când ne-am fi ucis părinții [unii altora] sau ne-am fi făcut un alt rău [imens], ceva [foarte dureros].

Hristos zice: „Cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta preacurvar și păcătos, și Fiul omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său, cu Îngerii [Lui] cei Sfinți” [Mc. 8, 38]. Iar noi nici de El nu ne rușinăm, nici de cuvintele Lui nu ținem seama, [socotindu-le] ca o nimica [în fața noastră], [și] nici nu păzim pe cele pe care [El] ne învață spre folosul și mântuirea sufletelor noastre. Ci [noi] găsim motive [diverse ca să ne disculpăm] și spunem că nu putem să le facem pe cele pe care ni le-a spus Hristos, pentru că nu ne sunt la îndemână. Căci, [spunem noi], avem case grele și vremea nu ne ajută, pentru că suntem supuși sub jugul păgânului și avem multe nevoi și supărări din toate părțile.

Însă când dorim ceva noi înșine, cum de le putem face pe toate, în mod deplin, fără nicio împiedicare[6]?

[Dar adevărul e că] pe Dumnezeu nu vrem să-L ascultăm. [Nu vrem să Îl ascultăm] în cele ce ne învață să facem, [deși sunt] pentru binele și folosul nostru cel sufletesc. [De aceea], ne par grele învățăturile Lui. [Ne par] grele și rele, și, pentru aceea nu-L cinstim. [Și Îl socotim pe El, în inima noastră], ca și când ne-ar fi vrăjmaș de moarte.

Însă pe oamenii care nu se tem de Dumnezeu, [și care] nici nu se rușinează de fețele oamenilor, pe aceia îi ascultăm în cele pe care ne învață ca să le facem. [Chiar dacă acelea sunt] spre pierzarea sufletelor noastre și spre necinstea noastră și spre a ne bârfi toți și a ne blestema pentru nedreptățile pe care le facem. Și primim învățăturile [celor necredincioși] cu dragoste și le facem cu mare voință și ne bucurăm de ele, ca de o mare avuție și [pentru aceasta] îi lăudăm față de toți, ca și când ne-ar fi „prieteni” și „făcători de bine”. [Însă noi] „îi cinstim” [nu pentru că ne-au făcut bine], ci pentru că ne ucid sufletele cu învățăturile lor. [Și pe ei îi lăudăm], mai mult decât pe Dumnezeu, Care dorește ca toți oamenii să se mântuiască [I Tim. 2, 4].

Hristos spune: „Din aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: de veți avea dragoste între voi” [In. 13, 35]. Iar noi ne invidiem, ne gelozim, ne dorim răul unul altuia și ne grăbim în tot felul să ne păgubim unul pe altul. [Vrem să ne păgubim], nu numai când vine vorba de avere, ci și de cinste[7]. Și prin aceasta noi săvârșim un păcat împotriva Duhu- lui Sfânt.

Pentru că Dumnezeu nu a făcut lumea numai pentru un singur om, ci pentru toți [oamenii]. [După cum] nici Împărăția cerului nu este [doar pentru] unul, ci pentru toți [oamenii]. Căci dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea numai pentru un singur om, la ce ar mai fi făcut-o pe Eva și, apoi, de ce i-ar mai fi binecuvântat [pe oameni] și le-ar [mai] fi spus: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și domniți peste el” [Fac. 1, 28]?

Iar dacă mai este cineva care să arate dragoste către altul, acela, [cel mai adesea], este mincinos și viclean. Pentru că o face din anumită frică sau din rușine sau pentru vreun câștig rău.

Hristos zice: „Dați [cele] ale chesarului, chesarului, și [pe cele] ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu!” [Mt. 22, 21]. Însă noi, nici mai-marilor noștri, atât celor bisericești, cât și celor mirenești, nu le dăm cuvenita cinste, [după cum nu o dăm] nici lui Dumnezeu. Căci nu ne supunem lor cu dreptate, ci cu viclenie și cu răutate, și, în loc de a-i iubi și de a ne pleca lor, noi îi grăim de rău și îi defăimăm[8].

Însă iată ce spune Dumnezeu despre ei în cartea Ieșirea, 22, 27 [LXX]: „Pe dumnezeii tăi să nu-i ocărăști și pe arhonții poporului tău să nu-i vorbești de rău [θεοὺς οὐ κακολογήσεις καὶ ἄρχοντας τοῦ λαοῦ σου οὐ κακῶς ἐρεῖς]!”. [Iar] tâlcuitorii Sfintei Scripturi înțeleg [aici] prin dumnezei [θεοὺς] pe arhiereii, păstorii și dascălii Bisericii. Iar prin arhonții poporului [ἄρχοντας τοῦ λαοῦ] ei înțeleg pe împărați, pe domni și pe judecători.

Acum însă, asupra cărora pornim [noi] limba noastră cea blestemată și îi grăim de rău, pe a căror cinste o călcăm noi în picioare, numele cărora îl ocărâm noi? După cum se pare [îi ocărâm] pe arhierei, pe domni, pe stăpânii noștri. [Adică tocmai pe aceea], pentru care Dumnezeu ne poruncește să nu-i vorbim de rău. Însă noi, fără de nicio socoteală, punem gura noastră la cer, după cum zice [Sfântul Profet] David – „au pus întru cer gura lor [ἔθεντο εἰς οὐρανὸν τὸ στόμα αὐτῶν]” [Ps. 72, 9, LXX] –, cu atâta semeție și obrăznicie, neaducându-ne nicidecum aminte de osânda [cea veșnică, de la Dumnezeu].

Iar pentru că cugetul nostru este viclean și înaintea lu Dumnezeu și înaintea oamenilor, pentru aceea trăim o viață blestemată și [continuu] tulburată [de patimi], o viață plină de frică și de urâciune [a patimilor], plină de nevoie și de necazuri.

Și iată, așadar, că ne vădesc lucrurile și faptele [noastre]! Pentru că nici nu-L ascultăm pe Hristos și nici nu-L iubim. Pentru că, dacă L-am iubi, am împlini poruncile Lui. Ci noi umblăm după capul nostru, făcând fiecare ce ni se pare [că e „bine”] și [după] ce ne place. [Și trăim astfel, în mod păcătos], neaducându-ne aminte nici de moarte, nici de judecata [Lui]. [Însă], dacă nu ne vom îndrepta cu adevărat [din păcatele noastre], vom greși tot mai mult și vom merge din rău în mai rău.

De aceea, iubiții mei, trebuie să facem mintea noastră muntele Taborului, pentru ca să vină lu- mina [cea] adevărată, [pe care] trebuie să o vedem cu ochii cei de gând ai sufletului [nostru]! [Și prin lumina cea veșnică și necreată a lui Dumnezeu] să ne umplem și noi de râvna de a-L iubi pe Hristos, ca [și] Apostolii [Lui], asemănându-ne lui Moisi[s] și lui Ilie, [ca unii] râvnitori, fără lenevie, [în împlinirea ] poruncilor Lui. Pentru ca [astfel] să ne putem sui și noi, împreună cu Hristos, în mintea cea conducătoare[9] a sufletului și să vedem cu mintea noastră slava aceea și norul cel luminat și să auzim glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit” și [toate] celelalte[10]. Și la cea din urmă [venire a Lui], să ne învrednicim să împărățim împreună cu El.

Așa, Stăpâne Hristoase, [Dumnezeul meu], Te rugăm noi, ticăloșii și nevrednicii robii Tăi, pe care ne-ai răscumpărat cu preascump sângele Tău din mâinile vrăjmașului celui viclean, să Te milostivești [de noi] pentru mulțimea îndurărilor Tale, [și] să luminezi ochii sufletelor noastre cei întunecați cu lumina cunoștinței Tale și să aprinzi în inimile noastre cele împietrite văpaia dragostei Tale și să ne învrednicești, cu darul Tău, să Te ascultăm și să facem cu voie [bună toate] câte ne poruncești și să Te iubim din tot sufletul, aici, în această viață ticăloasă și plină de necazuri; iar în cea viitoare să ne învrednicești slavei și luminii slavei dumnezeirii Tale, ca de-a pururea să Te slăvim, împreună cu [Cel] fără de început Părintele Tău și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Tău Duh, [acum și] în vecii nesfârșiți. Amin!


[1] Pomenit pe 3 ianuarie. A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1605/sxsaintinfo.aspx.

[2] Despre moartea Lui.

[3] Și pe cei vii, găsiți vii la venirea Lui, și transfigurați de către El, și pe cei morți, pe care îi va învia în acea clipă.

[4] Cf. Mineiului pe luna august, ed. BOR 1894, p. 83, cântarea pomenită de Sfântul Antim e aceasta: „Ca înaintea Celui ce stăpânești cerul, și peste pământ împărățești, și peste cele de dedesubt ai domnie, Hristoase, înaintea Ta au stătut de pe pământ Apostolii, și ca din cer Ilie Tesviteanul, și Moisi[s] din morți, cântând cu un glas: Popoare, prea- înălțați-L pe El întru toți vecii!”. Am diortosit textul.

[5] În text: ponciș.

[6] Idem: zăticneală.

[7] De respectul social.

[8] În tex: și-i ponosluim.

[9] Idem: oblăduitoare.

[10] Idem: i proci.

Psalmul 8

1. Întru sfârșit, pentru teascuri [ὑπὲρ τῶν ληνῶν], psalmul lui David.

2. Doamne, Domnul nostru, cât de minunat [este] numele Tău în tot pământul! Că s-a ridicat mareacuviință [ἡ μεγαλοπρέπειά][1] a Ta mai presus de ceruri.

3. Din gura pruncilor și a celor care sug ai pregătit laudă. Pentru vrăjmașii Tăi [ai făcut aceasta], [pentru] a nimici pe vrăjmaș și pe răzbunător.

4. Că vedea-voi cerurile, lucrurile degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat.

5. Ce este omul că îl pomenești pe el? Sau fiul omului că îl cercetezi pe el?

6. Mișcoratu-l-ai pe el [cu] puțin anume față de Îngeri. [Cu] slavă și [cu] cinste l-ai încununat pe el.

7. Și l-ai pus pe el peste lucrurile mâinilor Tale. Pe toate le-ai supus sub picioarele lui.

8. Oile și vacile, pe toate [animalele], și încă și dobitoacele câmpului [le-ai supus lui].

9. [Dar și] păsările cerului și peștii mării, pe cele care străbat căile mărilor [le-ai supus lui].

10. Doamne, Domnul nostru, cât de minunat [este] numele Tău în tot pământul!


[1] Slava Ta.

Viețile Sfinților 1. 23

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a.

*

Predica a 26-a e după ce s-a întors Maxim în Constantinopol[1], fiind rostită pe la mijlocul anului 380[2]. Ea este editată în PG 35, col. 1227-1252.

Și în care vorbește despre Sfântul Iov[3], după care ne arată cum trebuie să fie un păstor duhovnicesc, un propovăduitor al dreptei credințe, dându-ne exemplul Sfântului Apostol Pavlos[4]. În XXVI, 5, Sfântul Grigorios citează Iac. 2, 20: „credința fără fapte [este] moartă [ἡ πίστις χωρὶς ἔργων νεκρά]”[5], pentru ca în XXVI, 6, să ne vorbească despre Lazaros cel mântuit și despre bogatul care se chinuia în Iad, pentru că nu a fost milostiv[6].

Oamenii sunt făcuți după chipul lui Dumnezeu[7]. Iar Hristos a pătimit pentru noi toate, până la moartea pe Cruce, și a răbdat în același timp necinstirile venite din partea celor păcătoși[8].

Sfântul Grigorios consideră că filosof e omul sfânt, cel care e om ceresc și nepătimitor în viața de acum[9]. Adică cel care iubește înțelepciunea cu adevărat, pentru că și-o însușește în mod ontologic și nu doar mental. Căci adevăratul înțelept e cel care se sfințește prin înțelepciunea dumnezeiască, prin adevărata înțelepciune, făcându-se un izvor viu al înțelepciunii duhovnicești.

Tocmai în cap. al 15-lea al predicii Sfântului Grigorios încep interogațiile referitoare la Maximos (fără să-l numească), care a încercat să îi ia în mod fraudulos scaunul patriarhal[10]. Iar în XXVI, 18, Sfântul Patriarh al Constantinopolului întreabă: „Cum să se ridice un altar împotriva altarului?”[11]. Cu sensul: Cum să se ridice o altă biserică în locul Bisericii? Pentru că el nu concepea, cum nici eu nu concep, o altă „biserică” în afara Bisericii care vine de la Domnul și de la Apostolii Lui.

Cum să „înființăm” noi „o biserică”, dacă Domnul a înființat Biserica Lui? Și ce fel de „biserică” e aceea pe care o construiesc oamenii, dacă ea e paralelă cu Biserica Lui? Bineînțeles e o pseudo-biserică, e una care nu face altceva decât să caricaturizeze Biserica.

Și termină predica cu cap. al 19-lea, unde Sfântul Grigorios vorbește despre Sfânta Treime, Căreia noi I ne închinăm, și Care e desăvârșită și Care ne unește pe noi în mod frumos[12]. Căci Sfânta Treime are un nenăscut, un născut și un purces, fiind una după fire, dar întreit stăpânitoare. Iar cele trei persoane dumnezeiești nu sunt nici superioare și nici inferioare unele altora, nici nu se micșorează și nici nu se separă[13].

Omilia a 26-a e ultima din PG 35. Cu ea se încheie volumul. Iar primele 5 predici din PG 36, Predicile 27-31 sunt cunoscute drept Cele cinci predici teologice. Pentru că în ele Sfântul Grigorios Teologul a vorbit despre dogma Sfintei Treimi, despre triadologie.

Însă el a vorbit și până acum despre triadologie. Numai că aici a vorbit în mod special despre persoanele Preasfintei Treimi[14].

Predica a 27-a e împotriva evnomiosienilor [15], adică a ereticilor care au continuat erezia lui Evnomios [Εὐνόμιος] al Cizicului[16], și a rostit-o în anul 380[17]. E publicată în PG 36, col. 11-26.

Și în aceasta Sfântul Grigorios ne spune că el îi urmează Sfântului Apostol Pavlos în stilul lui de a vorbi succint, pe scurt despre o anumită problemă teologică[18]. Însă, mai înainte de toate, le spune că nu este în puterea oricui să filosofeze despre Dumnezeu[19]. Ci numai cei care se curățesc de patimi se pot ocupa de dogma triadologică[20].

Dar Sfântul Grigorie nu oprește aici pomenirea lui Dumnezeu și nici învățătura despre Dumnezeu, ci lipsa de măsură în a vorbi despre Dumnezeu[21]. Pentru că, subliniază el, „lucrul bun nu [este] bun, când nu se face bine”[22]. De aceea, trebuie vorbit în mod tainic despre cele tainice și cu sfințenie despre cele sfinte[23].

Și el îi cheamă pe eretici nu la lupta cu Sfinții Bisericii, ci la faptul de a-i combate pe păgâni[24].

Predica a 28-a sau a doua teologică e publicată în PG 36, col. 25-74 și poartă titlul Despre teologie[25]. Și a fost rostită tot în anul 380[26]. Și în ea Sfântul Grigorios ne spune că teologul trebuie să fie curat, pentru ca el să fie cuprins de lumina lui Dumnezeu și făcut lumină în Biserică[27]. După care începe discuția triadologică dorind ca Tatăl să fie binevoitor cu el, Fiul să fie împreună-lucrător cu el, iar Sfântul Duh să îl insufle în predica sa[28]. Iar discuția trinitară e văzută de Sfântul Grigorios ca o urcare în munte, pentru a intra în norul slavei lui Dumnezeu[29]. Dar intrând în norul slavei Lui, noi nu vedem preacurata ființă a Treimii[30].

Ci noi, în extaz, vedem doar măreția Lui sau, după cum spunea Dumnezeiescul David Profetul, mareacuviință a Lui[31]. Adică slava Lui dumnezeiască.

De aceea e lucru greu să vorbești despre Dumnezeu, dar este cu neputință a spune cine este El[32]. Însă Dumnezeu este Făcătorul întregii existențe[33] și El Își are existența în Sine Însuși[34], pentru că nu a primit-o din afara Lui.

Dumnezeu este netrupesc [35] și pe El nu ni-L putem imagina[36]. Căci ce este Dumnezeu după ființa Lui niciun om nu a aflat vreodată și nici nu va putea să afle[37]. Iar ceea ce noi putem să vedem acum e doar o mică strălucire a slavei Lui[38]. Și ca atare noi cunoaștem teologie pe măsura vederilor și a luminărilor noastre dumnezeiești.

Tocmai de aceea Sfântul Grigorios, Părintele nostru, și-a început predicile teologice cu nevoia de a ne curăți de patimi, pentru că numai aceasta ne face văzători de Dumnezeu.

Predica a 29-a este editată în PG 36, col. 73-104 și ea este Despre Fiul[39]. A fost rostită tot în anul 380[40].

Și aici Părintele nostru spune că noi cinstim monarhia în cadrul Treimii[41]. Iar monarhia în Treime nu presupune singularitatea unei persoane ci deoființimea persoanelor dumnezeiești[42]. „Pentru că această Unime de la început S-a mișcat întru Doime, până a stat/ a rămas Treime”[43]. Și pentru noi Treimea e Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, unde Tatăl este născător și producător în afară, dar fără pătimire și în mod netemporal și netrupesc, iar Fiul e născut și Duhul Sfânt purces[44].

În XXIX, 3 Sfântul Grigorios răspunde la întrebarea când a avut loc nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Duhului Sfânt din Tatăl: nu în timp, ci mai presus de timp și de cuvânt[45]. Iar persoanele dumnezeiești sunt împreună-fără-de-început și împreună-veșnice [46].

Ceea ce înseamnă că niciodată Dumnezeu nu a fost altceva decât Treime, deși Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt. Însă, precizează Părintele nostru, Fiul și Duhul au drept început/ principiu pe Tatăl, pentru că Fiul și Duhul nu sunt fără de început după cauza lor, care e Tatăl[47].

Nașterea Fiului din Tatăl este nepătimitoare și netrupească, spune Sfântul Grigorios în XXIX, 4[48]. Iar Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu [49].

În Treime, Tatăl e Tată fără de început[50]. Iar nașterea Fiului din Tatăl depășește mintea noastră[51]. De aceea, Sfântul Grigorios ne cere ca nașterea Lui să o cinstim în tăcere[52]. Fără să facem speculații infatuate pe seama ei. Căci despre nașterea Fiului din Tatăl nu li s-a dat nici Îngerilor și nici oamenilor să cugete. Și, de aceea, în această problemă, noi trebuie să afirmăm faptul că nașterea Fiului din Tatăl s-a făcut după cum știe Tatăl, Care L-a născut, și Fiul, Care S-a născut din El[53].

În XXIX, 16, Dumnezeiescul nostru Teolog ne spune că Tatăl nu e nume nici de ființă și nici de energie/ lucrare, ci de relație, care ne arată cum este Tatăl către Fiul și Fiul către Tatăl[54]. Pentru că numele de Tatăl arată faptul că Născătorul și Cel născut, Tatăl și Fiul, sunt deofire [55]. De aceea, pentru noi, Fiul este Dumnezeu adevărat și deocinstire cu Tatăl[56]. Pentru că nu este inferior Tatălui ci egal cu Tatăl.

Iar când Fiul S-a întrupat și S-a făcut om, a făcut aceasta pentru ca fiecare dintre noi să se facă Dumnezeu, pe cât S-a făcut El om[57]. Pentru ca fiecare dintre noi, prin slava Lui, să se îndumnezeiască. Căci El s-a făcut Mistagog al celor viitoare pentru noi[58], adică Cel care ne-a arătat nouă slava Lui cea veșnică.

În tot cap. al 20-lea al predicii sale, Sfântul Grigorios ne arată că Fiul întrupat este deopotrivă Dumnezeu și om[59]. Și își încheie predica cu îndemnul ca să ne salvăm Treimea, pentru ca să fim mântuiți de către Treime[60]. Cu sensul de a apăra triadologia adevărată a Bisericii, pentru ca să ne mântuim prin ea.

A 30-a Predică grigoriosiană sau a 4-a teologică este publicată în PG 36, col. 103-134. Și ea este, ca și precedentă, Despre Fiul[61]. Fiind rostită tot în anul 380[62].

Fiul întrupat este Adam cel nou[63] și El a luat firea noastră pentru ca să ne mântuiască[64]. Și toate ale Fiului sunt comune Tatălui[65], implicit și Duhului Sfânt, și persoanele dumnezeiești au o singură voință[66].

În XXX, 14, Sfântul Grigorios ne vorbește despre cum înțelege el mijlocirea Fiului față de Tatăl[67]. Și ne spune că mijlocirea Fiului față de Tatăl nu înseamnă că El cade la picioarele Tatălui pentru noi, ci El mijlocește prin ceea ce a pătimit ca om pentru noi, ca Cuvânt și îndemnător al nostru[68].

În XXX, 17, Sfântul Grigorios afirmă faptul că dumnezeirea nu poate fi numită[69]. Însă, Cel ce este și Dumnezeu denumesc ființa Lui[70]. Dumnezeu are însă și nume ale puterii, dar și ale iconomiei Sale, și ne dă exemple de astfel de nume ale lui Dumnezeu[71]. Și toate aceste nume sunt comune dumnezeirii[72]. Însă Tatăl, Fiul și Sfântul Duh sunt numiri proprii/ personale[73].

În XXX, 20, unde Sfântul Grigorios discută multiplele nume ale Fiului, el spune că Fiul este deoființă cu Tatăl[74]. Și dacă e deoființă cu Tatăl, El este și deoființă cu Sfântul Duh.

În Predica a 31-a sau a cincea teologică, Părintele nostru a vorbit Despre Sfântul Duh[75]. De asemenea rostită în anul 380[76]. Și o avem publicată în PG 36, col. 133-172. Și în aceasta, Sfântul Grigorios spune că noi ne încredem în dumnezeirea Duhului[77], pentru că El este Mângâietorul nostru[78].

Și Duhul Sfânt purcede din Tatăl[79], dar noi nu știm ce înseamnă purcederea Lui din Tatăl[80]. Însă Duhul Sfânt este Dumnezeu și este deoființă cu Tatăl și cu Fiul[81]. De aceea, când noi privim către Dumnezeire și către cauza primă și către monarhie, atunci vedem unimea Treimii. Dar când privim către Cele în care este dumnezeirea, atunci ne închinăm celor trei persoane ale dumnezeirii[82].


[1] PG 35, col. 1227-1228. [2] Cf. PG 35, col. 1227, n. a. [3] PG 35, col. 1231-1232. [4] PG 35, col. 1231-1234. [5] PG 35, col. 1233-1234. [6] PG 35, col. 1235-1236. [7] PG 35, col. 1241. [8] PG 35, col. 1244-1246. [9] PG 35, col. 1245. [10] PG 35,col. 1247-1248. [11] PG 35, col. 1252. [12] Ibidem. [13] Ibidem.

[14] Pentru cele 5 predici teologice, îmi pare rău că acum nu am la îndemână ediția Părintelui Stăniloae, adică cea din 1993: Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvîntări teologice ale celui între Sfinți Părintelui nostru Grigorie de Nazianz, trad. din lb. greacă, introd. și note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Ed. Anastasia, București, 1993. Voi cita tot ediția Herald, citată și anterior.

[15] PG 36, col. 12/ Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântări teologice, trad. din lb. gr. de Pr. Gh. Tilea și Nicolae Barbu, ed. cit., p. 69. O voi cita abreviat astfel: Cele 5 cuvântări, ed. Herald, p.

[16] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Eunomius_of_Cyzicus.

[17] PG 36, col. 11, n. a. [18] PG 36, col. 12/ Cele 5 cuvântări, ed. Herald, p. 69. [19] PG 36, col. 13/ Idem, p. 70. [20] Ibidem/ Idem, p. 71. [21] PG 36, col. 16/ Idem, p. 72. [22] Ibidem/ Ibidem. [23] PG 36, col. 17/ Idem, p. 73. [24] PG 36, col. 21-25/ Idem, p. 76-77. [25] PG 36, col. 25. [26] PG 36, col. 25, n. a. [27] PG 36, col. 25/ Cele 5 cuvântări, ed. Herald, p. 79. [28] Ibidem/ Ibidem.

[29] PG 36, col. 28/ Idem, p. 80. [30] PG 36, col. 29-30/ Idem, p. 81. [31] PG 36, col. 29/ Ibidem. [32] Ibidem/ Idem, p. 82. [33] PG 36, col. 32/ Idem, p. 84. [34] PG 36, col. 36/ Idem, p. 86. [35] PG 36, col. 37/ Idem, p. 87. [36] PG 36, col. 40/ Idem, p. 89. [37] PG 36, col. 48/ Idem, p. 95. [38] Ibidem/ Ibidem. [39] PG 36, col. 73. [40] PG 36, col. 73, n. a.

[41] PG 36, col. 76/ Idem, p. 112. [42] Ibidem/ Ibidem. [43] Ibidem/ Ibidem. [44] Ibidem/ Ibidem. [45] PG 36, col. 77/ Idem, p. 113. [46] Ibidem/ Ibidem. [47] Ibidem/ Idem, p. 114. [48] Ibidem/ Ibidem. [49] PG 36, col. 80/ Ibidem. [50] Ibidem/ Idem, p. 115. [51] PG 36, col. 84/ Idem, p. 118. [52] Ibidem/ Idem, p. 119. [53] Ibidem/ Ibidem.

[54] PG 36, col. 96/ Idem, p. 127. [55] Ibidem/ Ibidem. [56] PG 36, col. 97/ Idem, p. 129. [57] PG 36, col. 100/ Idem, p. 130. [58] PG 36, col. 100. [59] PG 36, col. 100-101/ Cele 5 cuvântări, ed. Herald, p. 130-131. [60] PG 36, col. 104/ Idem, p. 132. [61] PG 36, col. 104. [62] PG 36, col. 103, n. a. [63] PG 36, col. 104/ Cele 5 cuvântări, ed. Herald, p. 133. [64] PG 36, col. 105/ Idem, p. 134. [65] PG 36, col. 116/ Idem, p. 142. [66] PG 36, col. 120/ Idem, p. 144.

[67] PG 36, col. 121-124/ Idem, p. 146-147. [68] Ibidem/ Ibidem. [69] PG 36, col. 125/ Idem, p. 148. [70] Ibidem/ Idem, p. 149. [71] PG 36, col. 128/ Idem, p. 150. [72] Ibidem/ Ibidem. [73] Ibidem/ Idem, p. 150-151. [74] PG 36, col. 129/ Idem, p. 152. [75] PG 36, col. 133. [76] PG 36, col. 133, n. a. [77] PG 36, col. 136/ Cele 5 cuvântări, ed. Herald, p. 156. [78] Ibidem/ Ibidem. [79] PG 36, col. 141/ Idem, p. 160. [80] Ibidem/ Idem, p. 160-161. [81] PG 36, col. 144/ Idem, p. 161-162. [82] PG 36, col. 149/ Idem, p. 166.

Predică la Duminica a 16-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

mintea umană e creată de Dumnezeu cu însușirea de a simplifica lucrurile. Fapt pentru care, din ce e mult, ea face puțin. Pentru că a înțelege un lucru înseamnă a-l reduce la o idee simplă, deși el, în sine, poate să fie o realitate foarte complexă.

Spre exemplu, nu trebuie să știm cu toții din ce e compus un telefon mobil. Însă noi ne raportăm la telefonul mobil ca la instrumentul cu care vorbim. Și, mai nou, cu care intrăm în online și putem citi. Adică telefonul e lucrul prin intermediul căruia vorbim cu alții și prin care ajungem în online. Și pentru că știm acest lucru simplu, dar esențial, fundamental, despre el, nu vom cere de la telefon ca să zboare sau ca să ne facă clătite, pentru că el e pentru vorbit și privit.

La fel facem cu toate lucrurile din jurul nostru. Cartea e pentru a citi, cu lingura mâncăm, cu mașina ajungem undeva, ne trebuie o cartelă ca să intrăm la metrou, gardul e cel care ne oprește din drumul nostru, groapa e cea în care putem cădea oricând, apa nu e ca focul, sub un acoperiș soarele nu ne bate în cap, când ninge nu înfloresc copacii, iar oamenii nu merg în mâini, ci în picioare.

Iar noi simplificăm lucrurile din jurul nostru când le înțelegem realitatea. Când înțelegem pentru ce sunt, la ce folosesc, cu ce scop sunt în lume și în viața noastră. Pentru că mintea noastră a fost creată de Dumnezeu pentru ca să simplifice lucrurile și noi să ne lămurim asupra lor.

Dar când realitățile sunt mai complicate și noi avem nevoie de oameni specializați pentru ca să le înțelegem, efortul nostru de înțelegere trebuie să fie unul susținut, unul continuu. Pentru că trebuie să facem același lucru: din ce e mult puțin, dar ajutați de către alții.

Și de aceea facem master, facem doctorat, facem studii postdoctorale, ucenicim pe lângă oameni erudiți și inițiați în problema noastră, pentru ca să înțelegem care a fost teologia Bisericii de-a lungul secolelor, cum arată universul, cum se dezvoltă viața la nivel microcelular, cum se dezvoltă o anumită boală, cum putem inventa noi combustibili pentru mașinile noastre.

Zonele de interes sunt multiple și profesioniștii în aceste materii trebuie căutați. Pentru că numai cel care a studiat o viață o anume problemă poate să ne ajute, în mod competent, în acea problemă.

Fapt pentru care nu te duci la un biolog ca să te învețe teologie și nici la un teolog ca să te învețe mecanică fizică. Numai dacă, în mod cu totul fericit, vei găsi mai multe specializări la aceeași persoană.

Iar Biserica ar trebui să aibă mulți astfel de specialiști. Adică oameni cu specializări multiple, care să se priceapă, deopotrivă, la teologie și la mai multe alte lucruri.

Așadar: simplificăm lucrurile la modul natural! Le simplificăm pentru ca să le înțelegem. Ceea ce e normal pentru mintea noastră, care a fost creată de Dumnezeu ca să aibă gust pentru simplitate.

Însă, din lene și dintr-o raportare pleziristă la tot ceea ce vedem în jurul nostru, simplificăm tot mai mult lucrurile, privindu-le doar sub aspectul utilității lor. Adică, mai degrabă, ne interesează la ce folosesc decât cum sunt create. Sau, mai bine-zis, ne interesează ce ne aduc nouă, ce pot face acele lucruri în viața noastră, decât ce sunt ele în sinea lor.

Telecomanda la televizor ne scutește de datul jos din pat, pentru ca să schimbăm canalul. Comerțul online ne scutește de dusul după cumpărături, pentru că ele ne vin la ușă, prin curier. Iar dacă n-avem chef să facem tort sau pizza, ecleruri sau checuri, le cumpărăm pe toate gata făcute. Fapt pentru care nu mai știm cum să facem mâncare sau prăjituri, pentru că nu mai vrem să facem efortul de a le produce.

Și în loc să ne facem singuri mâncarea și să știm ce mâncăm, o luăm semipreparată sau deja făcută. Pentru că gândim că astfel vom avea timp… pentru altceva. Adică pentru ce? Pentru distracție, pentru relaxare, pentru noi înșine.

De aceea, vorba soției mele, oamenii de azi au multe idei tabloide în capul lor, iar ortodocșii noștri au cu tona…Și când se referă la idei tabloide, doamna Preoteasă are în vedere luptele noastre multiple cu diverse idei, organizații, oameni…dar nu și cu patimile din noi înșine. Pentru că noi, ortodocșii, ne „luptăm” cu ateismul comunist, cu materialismul capitalist, cu masoneria care își ocultează prezența și acțiunile în lume, cu ecumenismul, cu imoralitatea lumii noastre, cu alții și alții…dar nu și cu noi înșine.

Toate „luptele” noastre sunt cu realități din afara noastră, cu realități neclare, îndepărtate, băgate în ceață, cu oameni pe care nu îi cunoaștem, sunt cu „ei” care fac și dreg, pentru că „noi”, în mintea noastră, n-avem nicio problemă.

Și asta pentru că ne-am externalizat așteptările. În loc să avem așteptări de la noi…avem așteptări de la alții. Și avem așteptări doar de la alții, pentru că am renunțat să facem curățenie în noi înșine. Am renunțat adică la drumul curățirii de patimi, am renunțat la vederea de sine, am renunțat la lupta cu propriile noastre patimi și vedem răul numai în afara noastră.

Și această atitudine continuă de sancționare a altora nu ne face duhovnicești, ci doar penibili. Pentru că, în primul rând, noi trebuie să înmulțim binele în noi înșine, să iradiem continuu spre alții slava lui Dumnezeu coborâtă în noi, să fim exemple de muncă și de cuvioșie, de dialog și de prietenie.

Altfel avem doar…idei tabloide, doar câteva idei de spus și de enervat pe alții cu ele, și nu o problematică largă de discuție și de experiență.

Și e dramatic de observabil extremismul nostru ortodox, aici și peste tot în lume, care are 3 idei mari și late, când Biserica are atât de multe probleme și atât de multe nevoi în ziua de azi. Pentru că Biserica are nevoie de oameni care să scrie, să traducă, să predice, să slujească, să-i unească pe oameni, să producă lucruri spre binele întregii lumi, iar nu să fie isterizată.

Biserica are nevoie de unitate și de punerea la un loc a tuturor darurilor noastre duhovnicești și a întregii energii de care dispunem.

Biserica are nevoie de oameni care să demonstreze prin tot ceea ce fac sfințenia ei dumnezeiască.

Altfel, datorită ideilor noastre tabloide, a fricilor noastre false, riscăm să creăm imaginea unei Biserici tabloidizate, a unei Biserici fricoase, ghetoizate, care „se retrage în sine” pentru ca „să nu își piardă identitatea”.

Însă rolul Bisericii nu e acela de a descuraja dialogul și propovăduirea față de toate neamurile lumii, ci, dimpotrivă, e acela de a lumina întreaga lume cu sfințenia, cu înțelepciunea, cu bucuria ei, cu ascetismul ei, cu despătimirea ei, cu transfigurarea ei interioară.

Pentru că Biserica trebuie să vorbească cu toți și să răspundă tuturor, așa după cum Domnul ei a vorbit cu toți și a dat mărturie despre El tuturor.

Așadar, mintea noastră simplifică în mod firesc lucrurile, pentru ca să le înțeleagă, dar păcătuiește atunci când vede lucrurile doar ca pe o expresie a plăcerii personale. Pentru că tot ceea ce e în jurul nostru are rolul de a ne ajuta în îmbogățirea noastră duhovnicească interioară și nu de a le poseda în mod egoist.

Și astfel am ajuns la subiectul Evangheliei de azi [Mt. 25, 25, 14-30], care e acela al îmbogățirii duhovnicești interioare! Chiar dacă, la prima impresie, parabola Domnului pare o lecție financiară.

Pentru că cei trei din parabolă sunt puși să…înmulțească averile [τὰ ὑπάρχοντα] lui Dumnezeu. Da, averile lui Dumnezeu! Pentru că omul care a plecat departe sau într-o călătorie [ἄνθρωπος ἀποδημῶν] [Mt. 25, 14] este chiar Dumnezeu.

Și nouă ne place să credem că El e departe, că e plecat, că e sus, prea sus, și de aceea nu ne vede

Un dumnezeu deist, care nu intervine în viața noastră și a societății[2], ne convine. Pentru că e un dumnezeu care nu se implică. El stă departe…iar noi ne facem de cap

Numai că Dumnezeul Bisericii, care e Dumnezeul revelației și al Scripturii, Dumnezeul cel adevărat și singurul, e un Dumnezeu care Se implică, Care e de față, Care pedepsește în urgia Lui, Care se mânie pe păcătoși, dar Care se întoarce și îi umple de slava Lui pe cei care se pocăiesc și se îndreptează din păcatele lor.

Dumnezeul nostru nu pleacă niciodată în vacanță! Nu doarme niciodată! Nu ne uită niciodată!

Însă, în parabola de azi, El a spus în mod intenționat acest lucru că…omul a plecat departe/ în călătorie și a lăsat robilor Lui averile Sale pentru ca să le înmulțească, pentru că a vrut să ne atenționeze tocmai asupra contrariului acestui fapt: că El niciodată nu pleacă departe și nu ne lasă de capul nostru, chiar dacă, la fiecare în parte ne dă talanți [τάλαντα], adică daruri duhovnicești și trupești, capabilități personale de a-I sluji Lui. Și că o astfel de perspectivă deistă asupra vieții bisericești și duhovnicești e o catastrofă, pentru că nu L-am mai vedea pe Dumnezeu în viața noastră, a Bisericii și a lumii întregi.

Însă ce facem noi când, în mod extremist, ne panicăm și panicăm și pe alții cu fricile noastre fals-catastrofice? Credem, și îi învățăm și pe alții să creadă că Dumnezeu e „mai slab” decât „oculta mondială”, că El e „orb” și nu îi vede pe cei păcătoși, că El e „incapabil” să Își ajute Biserica Sa. Și, în definitiv, că El e „absent” dintre noi, dacă „nu face lumea mai respirabilă și dacă nu ne ajută pe noi, Biserica Lui”.

Numai că starea noastră în lume e o lecție de cea mai mare înțelepciune din partea lui Dumnezeu, pentru că El ne dă ocazia să arătăm cine suntem.

Iar oamenii Bisericii au arătat cine sunt, de 2.000 de ani, și când a fost vorba să fugă din fața prigonitorilor și când au răspuns în fața lor și când au fost omorâți pentru credința lor, dar și când au putut să-și propovăduiască în mod liber credința. Acele mii de pagini ale istoriei Bisericii așteaptă să fie traduse și citite de către noi, cei care vrem să știm cum au dus-o și alți creștini de-a lungul timpului.

Și ei au dus-o mult mai rău decât noi. Iar noi, tocmai de prea mult bine ne inventăm dușmani. Și ne place să inventăm dușmani, pentru că cei reali, adică demonii și patimile din noi, sunt prea fioroși pentru noi. Sunt fioroși și serioși cu noi. Pentru că acești dușmani ai noștri, singurii, adică demonii și patimile noastre, vor să ne ducă în Iad cu tot dinadinsul.

Ei nu se joacă cu noi! Nu lucrează cu noi la modul ipotetic (ce ar fi dacă?…), ci ei lucrează cu noi pragmatic. Și pentru că dracii sunt pragmatici, iar nouă ne place pragmatismul păcatului, adică să-l facem „cu bucurie”, tocmai de aceea la această luptă, singura onestă, dezertăm…

Și de ce e lupta demonilor și a patimilor din noi cu noi înșine una onestă? Pentru că demonii sunt cinstiți cu noi, sunt corecți: ei vor să ne înșele, să ne convingă să păcătuim, să ne tragă după ei în Iad. Patimile din noi, la fel: nu ne promit fericirea veșnică, ci doar pe cea de aici.

Când drăcuim, nu Îl cinstim pe Dumnezeu prin drăcuiturile și înjurăturile noastre, iar când furăm nu avem impresia că semănăm cu Maica lui Dumnezeu. Când desfrânăm suntem plini de pofta de a poseda și nu de dorința de curăție și de sfințenie, pe când atunci când ne mândrim și ne credem buricul pământului, știm foarte sigur că nu suntem Sfântul Ioannis Evanghelistul, ci niște bieți păcătoși.

Dracii sunt serioși cu noi: vor să ne chinuim veșnic împreună cu ei. Vor să fim cu ei în Iad pentru veșnicie. Patimile noastre vor același lucru: să ne bucurăm de păcate și niciodată de slava lui Dumnezeu în noi înșine.

Însă cu atât mai mult e serios și cinstit Dumnezeu cu noi: El ce ne-a promis, aia ne va și dărui! Și ne va dărui nu ca un corelativ exact al nevoinței și al sfințeniei noastre, ci după cum dăruie Dumnezeu. El ne va dărui incredibil de multă slavă, cunoaștere și iubire dumnezeiască în Împărăția Lui, în comuniune cu toți Sfinții și Îngerii Lui, cât noi nu am fi sperat niciodată. Pentru că El dăruie ca un Dumnezeu, dăruie desăvârșit și veșnic, pentru că El caută ca noi să ne dăruim cu totul Lui.

…Ce sunt însă talanții? La modul fizic, ei erau niște lingouri de azi. Iar talantul de care ne vorbește Evanghelia avea 58, 9 kilograme[3]. Și putea fi de aur sau de argint. Adică un talant…era o avere.

Iar cum azi gramul de aur e 148 de lei, iar un kilogram e 148 x 1000, adică 148.000 de lei, 58, 9 x 148.000 înseamnă 8. 717. 200 de lei. Adică atât ar fi astăzi un talant de…aur.

Și unul a primit un talant, altul doi, iar altul 5. Însă „fiecare după puterea sa [ἑκάστῳ κατὰ τὴν ἰδίαν δναμιν]” [Mt. 25, 15]. Dar care putere a lor, când toți trei erau robi? Robii Lui…

Ce putere aveau în antichitate robii în fața stăpânilor lor? Niciuna.

Însă aici Domnul vorbește despre putere [δύναμιν]…pentru că nu se referă la puterea fizică sau financiară a oamenilor, ci la puterea lor duhovnicească. La puterea lor duhovnicească interioară. Pentru că nici talantul nu e talant de aur în parabolă…ci el e totuna cu darul duhovnicesc pe care ni-l poate dărui Dumnezeu pe măsura vieții noastre duhovnicești interioare.

Și Dumnezeu nu greșește niciodată când dă daruri oamenilor! El dă daruri duhovnicești Sfântului Apostol Pavlos ca lui, pe măsura râvnei și a lucrării lui în Biserică, iar fiecăruia dintre noi ne dăruie daruri pe măsura noastră.

El dă darul de a face minuni, de a scoate demoni din oameni, de a-i povățui duhovnicește pe oameni, de a scrie teologie, de a predica, de a fi evlavios, bun, compătimitor, iertător, făcător de bine, de a cânta, de a traduce, de a inventa, de a munci cu evlavie. El ne dăruie darul de a fi sănătoși trupește, de a fi frumoși și robuști la trup, de a avea o minte profund analitică și creativă, de a fi râvnitori spre lucruri bune, de a dori să le propovăduim și altora dreapta credință, de a iubi oamenii, de a îngriji oameni, de a crește și a educa copii, de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor în multe feluri.

Pentru că toată virtutea e un dar al lui Dumnezeu și, în același timp, o împreună lucrare cu Dumnezeu. Pentru că El ne dă talanți, dar, în același timp, vrea ca noi să îi punem în lucru. Așa după cum ne spune că a făcut cel cu 5 talanți: „i-a lucrat în ei [εἰργάσατο ἐν αὐτοῖς], și a făcut alți 5 talanți [καὶ ἐποίησεν ἄλλα πέντε τάλαντα]” [Mt. 25, 16, BYZ].

La propriu, dacă iei 5 talanți…și îi lucrezi în ei înșiși, adică îi topești, ajungi la un cub uriaș de aur, de 294, 5 kilograme, dar prin asta nu ai mai mult aur decât înainte. Pentru că sunt 5 talanți la un loc, topiți și transformați în unul singur și nu…10 talanți.

Însă Domnul vorbește pentru…urechi duhovnicești aici și nu pentru cei de la topitorie!

Pentru că darurile Lui, pe care le lucrezi în tine însuți, sporesc pe măsura lor și pe măsura ta duhovnicească. Darurile Lui din tine sporesc numai dacă sunt puse în relație, dacă sunt puse la baza relațiilor duhovnicești din Biserică. Adică, dacă tu, prin înțelepciunea ta și prin sfințenia vieții tale și prin tot ceea ce ești și ai tu, îi folosești, îi zidești duhovnicește pe oameni.

Iar când noi sporim darurile Lui, atunci se vede! Pentru că sporim cunoașterea teologică din oameni, îi luminăm duhovnicește, îi întărim în dreapta credință, îi facem râvnitori, le dăm idei bune oamenilor, îi ajutăm să meargă pe calea lor cu Dumnezeu.

Când ne înmulțim darurile duhovnicești nu facem altceva decât să le punem în lucrarea Bisericii și spre folosul întregii lumi. Căci darurile Lui nu sunt restrictive, ci ele vizează întreaga lume.

Sfinții Lui se îndumnezeiesc ei înșiși și îi îndumnezeiesc și pe alții, care le urmează viața și sfaturile. Nu păstrează binele doar pentru ei, ci îl dăruie tuturor. Și pentru că îl dăruie tuturor, el se înmulțește în ei. Pentru că binele e duhovnicesc și nu o planificare umană, ca să faci una sau alta.

Și creștem în binele lui Dumnezeu numai pe măsura la cât dăruim. La cât ne dăruim tuturor.

Așa că nu trebuie să ne mirăm că nu suntem teologi, că nu facem minuni, că nu știm multe limbi străine sau că nu le învățăm în mod dumnezeiește, că nu înviem morți sau că nu scoatem demoni din oameni, dacă nu am înmulțit harul Lui din noi înșine.

Dacă n-am făcut din viața noastră un soare pentru alții, ce bine ne așteptăm să primim de la Dumnezeu? Dacă n-am învățat pe nimeni nimic, de ce să ne trimită Dumnezeu darul propovăduirii? Iar dacă nu vrem să slujim în Biserica Lui cu timp și fără timp, în mod neîncetat, pentru ce să ne dea har pentru slujire?

Însă unii primesc talantul Lui și îl ascund în groapă, într-o groapă pe care o sapă ei înșiși, și acolo ascund argintul lui Dumnezeu [Mt. 25, 18].

Îl ascund în uitare! Îl ascund în indiferență! Îl ascund în frici hilare, dar nu în frica de a nu păcătui față de marea Lui milostivire!

Primim harul mântuirii Lui la Botez și îl ascundem!

Primim o educație bună și o ascundem!

Când ieșim pe stradă părem a fi din junglă și nu din familii creștine.

Sau ne folosim sufletul și trupul și averea noastră și cunoștințele noastre numai pentru noi, pentru interesul nostru meschin, și de aceea ascundem lumina Lui coborâtă în noi.

Pe fiecare zi devenim încăperi etanșe, care nu mai comunicăm cu exteriorul, cu ceilalți. Nu ne mai interesează ce fac, ce vor, cum trăiesc, ce au nevoie ceilalți…Dacă „ne e bine”, e de ajuns!

Însă Dumnezeul Cel viu, Care nu a plecat departe…ci e aproape de toți și ne vede pe fiecare în parte, ne vrea dăruitori!

El vrea să dăruim pe fiecare zi, să ne dăruim pe fiecare zi! Căci, pe măsura dăruirii, El și înmulțește darurile Lui coborâte în noi.

Pentru că El nu dă daruri doar la începutul vieții noastre sau când noi suntem adolescenți și avem nevoie de minte multă și de succes în viață, ci El dăruie daruri oricând și pe cât dăruim noi din ceea ce El ne dăruie.

El ne dăruie, ne ajută să sporim în darurile Lui, iarăși ne dăruie, continuu ne dăruie din destul, după care tot pe noi ne binecuvintează și ne consideră robi buni și credincioși ai Lui [Mt. 25, 21].

Însă noi nu putem fi robi buni ai Lui, dacă nu ne umplem de bunătatea Lui și de credința în El. Dacă nu ne arătăm credincioși față de poruncile Lui. Pentru că poruncile Lui sunt adevărata noastră viață, viața de sfințenie, viața plină de slava Lui.

Și noi, dacă vrem să arătăm din ale Lui, atunci trebuie să arătăm și să dăruim din bunătatea Lui și din credincioșia Lui, din simplitatea și din frumusețea Lui, din puterea și din smerenia Lui, din sfințenia Lui cea prea mare.

Iar ca să le avem, trebuie să ne fi umplut El cu toate cele ale Lui, pentru ca să dăruim din ele. Căci nu putem să dăruim decât din ceea ce avem. Dar dacă nu avem, atunci nu El e „de vină”…pentru că El dăruie pe măsura inimii noastre, a vieții noastre.

Așa că nimeni nu e urât, nimeni nu e avar, nimeni nu e curvar, nimeni nu e nesimțit, nimeni nu e bețivan, nimeni nu se droghează pentru că „așa a vrut Dumnezeu”, ci pentru că…așa vrea cel în cauză. Pentru că poruncile lui Dumnezeu sunt tocmai la antipodul patimilor noastre.

El, pe cei urâți sufletește îi vrea frumoși, pe cei avari îi vrea milostivi, pe cei curvari îi vrea cuvioși, pe cei nesimțiți îi vrea smeriți, pe bețivani îi vrea treji, pe cei care se droghează îi vrea vindecați de această patimă, pentru că El ne vrea vindecați de toate patimile la un loc și de fiecare în parte.

…Cel care a ascuns talantul, Îl acuză tot pe Dumnezeu și nu pe sine. Îl acuză că El e aspru/dur [σκληρὸς] [Mt. 25, 24] cu oamenii. Că El le cere despătimire, renunțare la patimi, și asta…nu ne place. Iar mulți care nu vor calea lui Dumnezeu, calea Bisericii Lui, pentru acest lucru nu o vor: pentru că li se cere o viață prea curată, prea frumoasă, prea înaltă pe lângă mojicia patimilor pe care ei o preferă.

Viața Bisericii e preasfântă și, de aceea, îi înspăimântă pe mulți! Iar când găsesc ocazia să râdă de păcatele unui om credincios, atunci o fac „cu plăcere”, pentru că prin asta „își dovedesc” că e „prea grea” viața Bisericii.

Însă viața Bisericii e grea nu pentru că noi păcătuim sau nu, ci pentru că e viața lui Dumnezeu cu oamenii! Noi, la Biserică, venim pentru ca să trăim cu Dumnezeu și nu cu noi înșine. Nu venim, în primul rând, ca să ne întâlnim unii cu alții, noi, oamenii între noi, ci pentru ca fiecare dintre noi să ne întâlnim cu Dumnezeu, pentru ca să ne întâlnim, în slava Lui, unii cu alții. Și venim la Biserica Lui pentru ca să slujim împreună și să ne vindecăm de patimi împreună și pentru ca să ne umplem împreună de slava Lui, pentru ca să ne învățăm cu exigențele comuniunii și ale frățietății.

Iar când păcătuim, noi atunci cădem din relația noastră cu El și nu din relația cu vreun om din Biserică. Dar, tot prin puterea Lui și prin iertarea Lui noi ne ridicăm din păcate…iar cei care au râs, au rămas cu râsul. Pentru că, din fiecare cădere văzută sau nevăzută, noi ne ridicăm prin slava Lui, și lucrăm în Biserică și în viața noastră toate cu ajutorul Lui.

Așadar, iubiții mei, Dumnezeu vrea dobândă [τόκον] [Mt. 25, 27] de la noi! Însă nu vrea dobândă de la noi pentru că ne punem noi banii la bancă și scoatem dobândă, ci vrea dobândă din faptele noastre. El vrea fapte pe măsura slavei Lui revărsate în noi. El vrea fapte pe măsura numelui nostru de creștini. El vrea faptele bune ale sfințeniei, ale viețuirii în dreapta credință.

Pentru că suntem ortodocși doar dacă arătăm faptele credinței ortodoxe. Dacă nu, vom fi aruncați de către El în întunericul cel mai din afară, în Iad, acolo unde este plânsul și scrâșnirea dinților [Mt. 25, 30].

Și pentru ca să Își arate seriozitatea Lui veșnică, această parabolă e urmată de profeția Domnului despre a doua Sa venire întru slavă și despre Judecata Lui.

Pentru că învățătura Lui e pentru mântuirea noastră și nu pentru ca să fim chinuiți veșnic.

El ne-a spus adevărul, ne-a spus ce se petrece cu noi, dar și ce se va petrece cu noi în veșnicie, pentru că toți vom veni la Judecata Lui.

Să ne încredem în Domnul, iubiții mei, și în marea Lui milostivire față de noi! Să lucrăm poruncile Lui neîncetat, pentru ca roadele lor duhovnicești să se arate în noi și să se reverse din noi tuturor. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 4 februarie 2015, zi de joi, cu soare și nori, + 11 grade.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Deism.

[3] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Talant.

Psalmul 7

1. Psalmul lui David, pe care l-a cântat Domnului pentru cuvintele lui Husi [Χουσι], fiul lui Iemeni [Ιεμενι].

2. Doamne, Dumnezeul meu, în Tine am nădăjduit! Mântuiește-mă de toți cei care mă prigonesc pe mine și mă izbăvește!

3. Ca nu cumva să răpească ca leul sufletul meu, nefiind cel care răscumpără și nici cel care mântuiește.

4. Doamne, Dumnezeul meu, dacă am făcut aceasta, dacă este nedreptate în mâinile mele,

5. dacă am răsplătit celor care mi-au răsplătit mie cele rele, atunci să cad deșert de la vrăjmașii mei!

6. Atunci vrăjmașul să vâneze [καταδιώξαι] sufletul meu și să-l prindă, și să calce la pământ viața mea și slava mea întru țărână să o sălășluiască! [Pauză psalmică] [διάψαλμα].

7. Ridică-Te, Doamne, în[tru] urgia Ta! Înalță-Te în hotarele vrăjmașilor mei! Scoală-Te, Doamne, Dumnezeul meu, în porunca pe care ai poruncit-o

8. și adunarea de popoare Te va înconjura și pentru aceasta întru înălțime întoarce-Te!

9. Domnul va judeca popoarele [κύριος κρινεῖ λαούς]. Judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea și după nerăutatea mea, [care sunt] asupra mea!

10. Sfârșească-se acum răutatea păcătoșilor [πονηρία ἁμαρτωλῶν]! Și [Tu] vei îndrepta pe cel drept. [Căci] Dumnezeu [este] cercetând inimile și rinichii [ἐτάζων καρδίας καὶ νεφροὺς] [noștri].

11. Drept [este] ajutorul meu de la Dumnezeu, Cel care mântuiește pe cei drepți [cu] inima.

12. Dumnezeu [este] judecător drept și tare și îndelung-răbdător [μακρόθυμος], neaducând urgie peste [noi] în toată ziua [μὴ ὀργὴν ἐπάγων καθ᾽ ἑκάστην ἡμέραν].

13. [Dar] dacă nu aveți să vă întoarceți [la El], sabia Lui o va lustrui, arcul Lui l-a încordat [deja] și l-a pregătit pe el.

14. Și în el[1] a pregătit unelte de moarte [σκεύη θανάτου]. Săgețile Lui le-a lucrat [pentru] cei care ard [τοῖς καιομένοις][2].

15. Iată, a născut în chinuri nedreptatea [ἰδοὺ ὠδίνησεν ἀδικίαν], a zămislit durerea [συνέλαβεν πόνον] și a născut fărădelegea [καὶ ἔτεκεν ἀνομίαν]!

16. Groapă a săpat și a adâncit-o pe ea și va cădea întru groapa pe care a lucrat-o [καὶ ἐμπεσεῖται εἰς βόθρον ὃν εἰργάσατο].

17. Se va întoarce durerea lui întru capul lui [ἐπιστρέψει ὁ πόνος αὐτοῦ εἰς κεφαλὴν αὐτοῦ] și pe creștetul lui va coborî nedreptatea lui [καὶ ἐπὶ κορυφὴν αὐτοῦ ἡ ἀδικία αὐτοῦ καταβήσεται].

18. [Iar eu] mărturisi-mă-voi Domnului [ἐξομολογήσομαι κυρίῳ] după dreptatea Lui și cânta-voi numele Domnului Celui Preaînalt.


[1] În arcul Lui. Al urgiei Lui față de noi.

[2] Care ard, care sunt aprinși de pofte păcătoase.

Psalmul 6

1. Întru sfârșit, în al imnurilor [ἐν ὕμνοις], pentru cea a opta [ὑπὲρ τῆς ὀγδόης], psalmul lui David.

2. Doamne, nu [cu] mânia Ta să mă mustri pe mine și nici [cu] urgia Ta să mă pedepsești pe mine!

3. Miluiește-mă, Doamne, că slab sunt! Vindecă-mă, Doamne, că au fost tulburate oasele mele!

4. Și sufletul meu a fost tulburat foarte. Și Tu, Doamne, până când [întârzii]?

5. Întoarce-Te, Doamne! Izbăvește sufletul meu! Mântuiește-mă pentru mila Ta!

6. Că nu este în moarte cel care Te pomenește pe Tine. Iar în Iad cine se va mărturisi Ție [ἐν δὲ τῷ ᾅδῃ τίς ἐξομολογήσεταί σοι]?

7. Trudit-am în suspinul meu. Spăla-voi în fiecare noapte patul meu [τὴν κλίνην μου], în lacrimile mele așternutul meu [τὴν στρωμνήν μου] voi uda[1].

8. Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu, îmbătrânit-am în[tre] toți vrăjmașii mei.

9. Depărtați-vă de mine toți cei care lucrați fărădelegea! Că a auzit Domnul glasul plângerii mele.

10. Auzit-a Domnul rugăciunea mea. Domnul rugăciunea mea a primit.

11. Să se rușineze și să se tulbure foarte toți vrăjmașii mei! Să se întoarcă și să se rușineze foarte degrabă!


[1] Iar spălarea la care se referă aici Sfântul David este plânsul. Plânsul de pocăință.

Psalmul 5

1. Întru sfârșit, pentru moștenire [ὑπὲρ τῆς κληρονομούσης], psalmul lui David.

2. Cuvintele mele ascultă-le, Doamne! Înțelege strigarea mea!

3. Ia aminte la glasul rugăciunii mele, Împăratul meu și Dumnezeul meu, că[ci] către Tine mă voi ruga, Doamne!

4. Dimineața vei auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea.

5. Că Tu ești Dumnezeu ne voind fărădelegea și nici va pribegi Ție[1] [οὐδὲ παροικήσει σοι] [cei care sunt] păcătuind [πονηρευόμενος],

6. nici vor rămâne cei fărădelege înaintea ochilor Tăi. Urât-ai pe toți cei care lucrează fărădelegea.

7. Pierde-vei pe toți cei care spun minciuna. Pe omul sângiurilor [ἄνδρα αἱμάτων][2] și pe cel înșelător [δόλιον] îl urăște Domnul.

8. Iar eu, în[tru] mulțimea milei Tale, voi intra întru casa Ta, închina-mă-voi către templul cel sfânt al Tău în[tru] frica Ta.

9. Doamne, povățuiește-mă pe mine în[tru] dreptatea Ta [ὁδήγησόν με ἐν τ δικαιοσν σου]! Din cauza vrăjmașilor mei, îndreptează înaintea mea calea Ta [ἕνεκα τῶν ἐχθρῶν μου κατεύθυνον ἐνώπιόν μου τὴν ὁδόν σου]!

10. Că nu este în gura lor adevărul. Inima lor [este] deșartă. Mormânt deschis [τάφος ἀνεῳγμένος] [este] gâtul lor. [Cu] limbile lor înșelau.

11. Judecă-i pe ei, Dumnezeule! Să cadă din sfaturile lor! După mulțimea neevlaviilor lor izgonește-i pe ei, că Te-au amărât pe Tine, Doamne!

12. Și să se veselească toți cei care nădăjduiesc în Tine! Întru veac se vor bucura și Te vei sălășlui în ei. Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău,

13. că Tu îl vei binecuvânta pe cel drept. Doamne, ca [și cu] o armă a buneivoiri ne-ai încununat pe noi!


[1] Nu va locui ca un străin înaintea Ta.

[2] Pe cei care omoară, varsă sângele oamenilor. Pe criminali.