Praedicationes (vol. 9)

Praedicationes (vol. 9)Pagina sursă

item image

Read Online
(18.2 M)PDF
(340.3 K)EPUB
Kindle
Daisy
(882.2 K)Full Text
(8.0 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Cuprins

Predică la adormirea Maicii Domnului [2014] (2-10) § Predică la Sfinții Mucenici Brâncoveni [16 august 2014] (11-20) § Predică la Duminica a 10-a după Rusalii [2014] (12-27) § A doua predică la comentariul hrisostomic la Romani (28-36) § Predică la Duminica a 11-a după Rusalii [2014] (37-43) § Predică la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul [29 august 2014] (44-55) § Predică la Duminica a 12-a după Rusalii [2014] (56-64) § Predică despre postirea în rugăciune. La început de an bisericesc [1 septembrie 2014] (65-73) § Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci [2014] (74-83)

Predică la nașterea Maicii Domnului [8 septembrie 2014] (84-92) § Predică la Înălțarea Sfintei Cruci [2014] (93-101) § Predică la 9 ani de Dumnezeiască Preoție [17 septembrie 2014] (102-109) § Predică la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci [2014] (110-120) § Predică la Duminica a 18-a după Rusalii [2014] (121-127) § Predică la acoperământul Maicii Domnului [1 octombrie 2014] (128-136) § Predică la Duminica a 19-a după Rusalii [2014] (137-147) § Predică la a 100-a carte online [8 octombrie 2014] (148-157) § Predică la Duminica a 21-a după Rusalii [2014] (158-169) § Predică la Sfânta Cuvioasă Parascheva [14 octombrie 2014] (170-179)

Predică la Duminica a 20-a după Rusalii [2014] (180-187) § Predică la Duminica a 23-a după Rusalii [2014] (188-197) § Predică la Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov [27 octombrie 2014] (198-205) § Predică la 37 de ani [31 octombrie 2014] (206-212) §  Predică la Duminica a 22-a după Rusalii [2014] (213-220) § Predică la Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și al tuturor Puterilor cerești [8 noiembrie 2014] (221-229) § Predică la Duminica a 24-a după Rusalii [2014] (230-236) § Predică la pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur [13 noiembrie 2014] (237-245) § Predică la Duminica a 25-a după Rusalii [2014] (246-252)

A treia predică la comentariul hrisostomic la Romani (253-257) § Predică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului [2014] (258-262) § Predică la Duminica a 26-a după Rusalii [2014] (263-265) § Predică la Duminica a 30-a după Rusalii [2014] (266-275) § Predică la Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Liciei [6 decembrie 2014] (276-286) § Predică la Duminica a 27-a după Rusalii [2014] (287-292) § Predică despre cum ne raportăm la neputințe [2014] (293-299) § Predică la Duminica a 28-a după Rusalii [2014] (300-307)

Predică la Duminica dinaintea Nașterii Domnului [2014] (308-316) § Predică la Nașterea Domnului [25 decembrie 2014] (317-325) § Predică la pomenirea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan [27 decembrie 2014] (326-332) § Predică la Duminica după Nașterea Domnului [2014] (333-343) § Predică la Tăierea împrejur cea după trup a Domnului [2015] (344-350) § Predică la Duminica dinaintea Botezului Domnului [2015] (351-358) § Predică la Botezul Domnului [2015] (359-367) § Predică la soborul Sfântului Proroc Ioan Botezătorul [2015] (368-375)

Predică la Duminica după Botezul Domnului [2015] (376-382) §  Predică la Duminica a 29-a după Rusalii [2015] (383-392) § Predică la Duminica a 32-a după Rusalii [2015] (393-401) § Predică la pomenirea celor 4 Sfinți Ierarhi ai Bisericii [30 ianuarie 2015] (402-414) § Predică la Duminica a 33-a după Rusalii [2015] (415-421) § Predică la Întâmpinarea Domnului [2015] (422-429) § Predică la Duminica a 34-a după Rusalii [2015] (430-438) § Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2015] (439-448) § Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai [2015] (449-457) § Predică în miercurea primei săptămâni a Postului Mare [24 februarie 2015] (458-464)

Predică la Duminica întâi din Postul Mare [2015] (465-473) §  Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2015] (474-481) § Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2015] (482-492) § Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare [2015] (493-499) § Predică la Bunavestire [25 martie 2015] (500-505) § Predică la Duminica a 5-a din Postul Mare [2015] (506-515) § Predică la înmormântarea prietenului Domnului [1 aprilie 2015] (516-524) § Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2015] (525-536) § Predică la Învierea Domnului [2015] (537-544)

Predică la Izvorul tămăduirii [17 aprilie 2015] (545-553) § Predică la Duminica a 2-a după Paști [2015] (554-562) § Predică la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe [23 aprilie 2015] (563-570) § Predică la Duminica a 3-a după Paști [2015] (571-579) § Predică la Duminica a 4-a după Paști [2015] (580-594) § Predică la 10 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2015] (595-602) § Predică la Duminica a 5-a după Paști [2015] (603-612) § Predică la Duminica a 6-a după Paști [2015] (613-622) § Predică la Înălțarea Domnului [21 mai 2015] (623-629) § Predică la Duminica a 7-a după Paști [2015] (630-638) § Predică la pogorârea Sfântului Duh [2015] (639-649) § Predică despre Împărăția lui Dumnezeu [29 mai 2015] (650-658) § Predică despre Prea Sfânta Treime, Dumnezeul nostru [1 iunie 2015] (659-668)

Teologia Dogmatică Ortodoxă (vol. 1)

Teologia Dogmatica Ortodoxa (vol. 1)Pagina sursă

item image

Read Online
(5.9 M)PDF
(225.9 K)EPUB
Kindle
Daisy
(591.2 K)Full Text
(3.7 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologia Dogmatică
Ortodoxă

O expunere sistematică a învățăturii ortodoxe în contextul religios, cultural și științific al lumii de astăzi

vol. 1

*

Cuprins

Introducere (5-8)

I. Triadologia. Învăţătura despre Prea Sfânta Treime

A. Revelarea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură

1. Prezenţa vie a lui Dumnezeu şi relaţiile Sale cu oamenii în Pentateuhul Sfântului Profet Moisis (11-210)

1. 1. Cartea Facerea (11-63)
1. 2. Cartea Ieşirea (64-144)
1. 3. Cartea Leviticul (145-156)
1. 4. Cartea Numerele (157-184)
1. 5. Cartea Deuteronomul (185-209)

2. Revelarea lui Dumnezeu în cărţile istorice ale Scripturii vechitestamentare (210-395)

2. 1. Cartea lui Iisus [fiul lui Navi] (210-215)
2. 2. Cartea Judecătorilor (216-221)
2. 3. Cartea Rut (222-224)
2. 4. Cărţile I şi II ale lui Samuil (225-272)
2. 5. Cărțile I și II ale Împăraților (273-312)
2. 6. Cărțile I și II ale Cronicilor (313-339)
2. 7. Cartea Esdras (340-342)
2. 8. Cartea lui Neemia (343-348)
2. 9. Cartea Estir (349-352)
2. 10. Cartea Iudit (353-359)
2. 11. Cartea lui Tobit (360-364)
2. 12. Cărțile I-IV ale Maccabeilor (365-386)
2. 13. Cartea I Esdras (387-391)
2. 14. Cartea Susanna (392-393)
2. 15. Cartea Vil (394-395)

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Viețile Sfinților 1. 18

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a.

***

A 4-a sa Predică e împotriva împăratului Iulianos, care împărățea atunci. Împotriva lui Iulian Apostatul. Prima invectivă/ insultă la adresa sa. O găsim în PG 35, col. 531-664, fiind împărțită în 124 de capitole[1].

Și Sfântul Grigorie se adresează tuturor neamurilor și tuturor locuitorilor pământului[2], spunând că Iulian a făcut o greșeală cu totul nedemnă de evlavia familiei din care se trage, făcându-se vrăjmaș al lui Hristos[3]. Căci el nu a fost încoronat pentru mântuire, ci pentru rău[4].

Și Sfântul Grigorie apelează masiv la Vechiul Testament pentru a vorbi despre prezența lui Dumnezeu în mijlocul lui Israil[5].

În IV. 19, el folosește sintagma: „mântuitoarea Lui venire și întrupare”[6]. Iar minunile sunt ale puterii lui Dumnezeu[7].

Iulianos[8], spune Sfântul Grigorie, a fost salvat de marele Constantios după moartea tatălui său. A fost salvat dimpreună cu fratele său. Însă Iulian nu s-a arătat mulțumitor nici față de Dumnezeu și nici față de împăratul care i-a salvat viața, ci și-a arătat răutatea și față de Dumnezeu și față de împărat. Pentru că a devenit un apostat și s-a răzvrătit împotriva împăratului care l-a salvat pe el[9].

Iulian a trăit și a fost educat într-unul din castelele imperiale[10]. Însă când i-a cunoscut pe filosofii păgâni, Iulian s-a făcut un avocat al păgânismului[11]. El moștenește puterea imperială de la fratele său dar nu și evlavia aceluia, dovedindu-se un rău și un dezastru pentru întreaga lume[12].

Datorită luptei sale cu Biserica și pentru că a dorit să restaureze păgânismul în imperiu, Sfântul Grigorie îl numește pe împăratul Iulian neștiutor și nechibzuit, inuman și influențat de demoni[13].

În veșnicie, cei răi au parte de chinuri[14]. Iar persecuțiile asupra creștinilor îi fac și mai de cinste și îi întăresc în evlavie[15]. Însă Iulian, pentru ca să nu îi atace direct pe creștini, a acoperit cârligul răutății lui cu momeală[16], cu aparențe bune. Pentru că el invidia cinstea pe care creștinii o arătau Sfinților Mucenici[17]. Dar creștinii consideră lucru dulce a pătimi pentru evlavie[18].

Însă Iulian a încercat la început să-i convingă pe creștini, după care i-a persecutat[19]. El a înlocuit Crucea Domnului cu portrete imperiale și alte diverse picturi[20]. De aceea, în IV, 67, Sfântul Grigorie îl numește pe împărat: cel mai prost om, un neevlavios și un neștiutor al lucrurilor celor mari[21].

Viața urâtă a lui Iulian a fost o luptă cu Hristos[22]. El a fost un persecutor aidoma lui Irodis și un trădător ca Iudas. Iulian a făcut ceea ce a făcut Pilatos cu Hristos și L-a urât pe Hristos aidoma iudeilor[23].

Și Sfântul Grigorie începe să înșire patimile filosofilor păgâni începând cu cap. 70[24]. Pentru ca să arate că păgânii nu sunt mai vrednici de urmat decât creștinii. Iracleos [Herculis în latină] a făcut fapte rele din cauza femeilor[25], Solonos [Solonis în latină] era lacom[26], Socratis era pederast [παιδεραστιας/ puerorum amorem][27], Platonos [Platonis în latină] a fost lacom în Sicilia[28].

Împăratul Iulian a fost posedat de demoni și a slujit lor[29]. Și el îi numea pe creștini, în batjocură, galileeni[30]. Căci, spune Sfântul Grigorie, în loc să tăinuiască în el răutatea demonizării sale, după cum dormitează focul vulcanului Etni[31], el și-a arătat toată răutatea la vedere[32].

Bisericile au fost jefuite și profanate din ordinul lui Iulian, preoții și credincioșii au fost torturați, pentru că arcașii alergau prin orașe și sate pentru a-i executa pe creștini[33]. Monahiile au fost dezbrăcate și li s-au tăiat mădularele în locuri publice. Unii dintre păgânii care asistau la martirizarea Preacuvioaselor Maici au făcut lucrul abominabil de a se apropia de sfintele lor trupuri sfârtecate și a le mânca ficații. Pe când alții, la fel de satanizați și de răi, amestecau Sfintele lor Moaște cu orz și le dădeau la porci[34].

În cap. 88-91 ale predicii sale, Sfântul Grigorie vorbește despre pătimirile Sfântului Sfințit Mucenic Marcos al Aretuselor[35]. Sfântul Marcos, în ciuda bătrâneții sale, a fost târât pe străzi, a fost aruncat în șanțuri, a fost tras de păr, suferind în fiecare parte a trupului lui. El a fost torturat în cadrul ritualurilor închinate lui Mitros[36], care era zeul luminii pentru perși[37]. De aceea a fost aruncat în aer, de către tineri, și împuns cu stiletele lor de scris. Picioarele i-au fost zdrobite, i-au fost tăiate urechile cu o sfoară foarte subțire, apoi a fost pus într-un coș, la înălțime, și a fost uns cu miere și sărătură pe răni, fiind astfel chinuit, în mod cumplit, de albine și viespi. Iar, din cauza soarelui, carnea Sfântului Marcos se topea[38].

Însă chinurile Sfântului Marcu se termină datorită intervenției iparhosului/ a prefectului provinciei, care, deși păgân, i-a spus împăratului Iulian că e o rușine să îl mai chinuie pe acest bătrân, dacă nu îl poate birui[39].

Iulian Apostatul i-a întrecut în cruzime, în lupta lor cu Biserica, pe Dioclitianos[40], Maximianos[41] și Maximinos [42]|[43], spune Sfântul Grigorie. Pentru că a vrut să reconstruiască lumea păgână, cu toate instituțiile ei[44].

A 5-a Predică a Sfântului Grigorie e în PG 35, col. 663-720 și e a doua invectivă la adresa lui Iulian Apostatul[45]. Și Sfântul Grigorie o începe prin a spune că în prima predică împotriva lui Iulian el a arătat răutatea împăratului, ce a făcut acela față de Biserică și ce intenționa să facă[46].

Pe când în predica de față el se ocupă de modul cum Se raportează Dumnezeu la păcatele oamenilor[47]. Căci urgia lui Dumnezeu, subliniază Sfântul Grigorie în V, 2, se manifestă în mod evident și public față de păcatele oamenilor[48].

Iulian Apostatul a crescut în furia sa față de Biserică, a călcat în picioare lucrurile sfinte și a disprețuit harul Sfântului Duh, concentrând în sine apostazia lui Ieroboam, însetarea după a vărsa sânge a lui Ahaab, împietrirea inimii a lui Farao și actele profanatoare ale lui Nabuhodonosor[49]. Și după ce s-a arătat tiran întru toate, Iulian i-a lăsat pe creștini la cheremul iudeilor, vrând să le reconstruiască templul[50].

În V, 4, Sfântul Grigorie vorbește despre minunea Crucii de lumină apărută pe cer, adică a trofeului biruinței lui Dumnezeu împotriva celor neevlavioși[51]. E vorba despre un eveniment minunat petrecut la ceasul al 3-lea din zi, pe 7 mai 346, la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, când Sfânta Cruce de lumină de pe cer s-a întins între Golgota și Muntele Măslinilor[52].

Iar dacă Predicile 4-5, împotriva lui Iulian, după cum am aflat anterior, sunt scrise în 363 sau 364, Sfântul Grigorie Teologul vorbește despre apariția minunată pe cer a Sfintei Cruci la Ierusalim la 17-18 ani după marele eveniment.

În V, 5, Sfântul Grigorie vorbește despre steaua care L-a indicat pe Hristos și care i-a adus pe magi la Bitleem[53]. Iar steaua aceasta este coroana biruinței lui Hristos[54]. Pentru că ea a fost semnul prin care magii s-au convins că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Crucea minunată, de lumină, de pe cerul Ierusalimului i-a făcut pe mulți să primească Botezul[55]. Însă Iulian a vrut ca întreaga Biserică să slujească demonilor[56].

În V, 23, Sfântul Grigorie vorbește despre cum l-a cunoscut pe Iulian în Atena și despre caracterul lui răutăcios. Își mișca tot timpul gâtul și umerii, ochii lui priveau într-o parte și într-alta tot timpul, având o expresie de om nebun, picioarele i se poticneau adesea, respirația nărilor lui era insolentă și disprețuitoare, gesturile feței lui erau ridicole și exprimau sentimente asemenea, râdea adesea în mod nestăpânit și furtunos, da din cap și nu era de acord cu tine fără niciun motiv, se oprea repede din vorbire și își întrerupea discursul pentru a-și trage răsuflarea, întrebările lui erau fără ordine și neinteligente, răspunsurile lui erau tot la fel ca întrebările, urmând unul după altul, în mod nedefinit, nearătând că e un om instruit[57]. Și Sfântul Grigorie accentuează că l-a văzut pe Iulian la modul profund, așa după cum s-a și manifestat mai apoi[58].

Dumnezeu îi așteaptă îndelung pe cei păcătoși, pentru ca să se pocăiască, iar dacă nu vor, pentru ca să îi pedepsească și mai mult[59].

În V, 41, Sfântul Grigorie amintește de scrierea Μισοπωγωνος [Cel care urăște barba][60] a lui Iulian Apostatul. Ea este o scriere satirică, scrisă în 362, în Antiohia Siriei[61].

A 6-a Predică a Sfântului Grigorie este tipărită în PG 35, col. 721-752[62]. E prima predică despre pace, cu ocazia împăcării cu monahii de sub ascultarea sa, rostită în prezența tatălui său[63], în anul 364[64].

Biserica nu trebuie să fie divizată pentru că ea este arca lui Noe[65]. Și el le mărturisește că respectă zelul lor pentru evlavie[66], adică motivul pentru care ei se separaseră de episcopul lor.

Toate ființele sunt create de Dumnezeu. Însă, mai întâi, El Și-a creat curtea Sa, formată din Puterile cerești, care sunt luminate și strălucite de lumina desăvârșită a Treimii[67]. Iar după cum nu există nicio răzvrătire și desfacere în Dumnezeire, la fel există armonie între Dumnezeu și Puterile cerești[68].

Dar Satana a fost condamnat a fi în întuneric, datorită răzvrătirii lui[69]. Pe când ceilalți Îngeri, care au rămas în pacea și libertatea cu care au fost creați, sunt străluciți veșnic de slăvita și Sfânta Treime[70]. Însă Satana, datorită nestatorniciei lui și a patimilor sale perverse, e un ucigaș și un urâtor al binelui de la început[71]. În VI, 14, Sfântul Grigorie spune că sufletul este făcut după chipul lui Dumnezeu[72]. Și tot aici el spune că întreaga lume este marele și slăvitul semn al lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu este vestit în tăcere[73]. Căci Logosul creator a legat cu legăturile buneivoiri întreaga lume[74].

Lumea creată de Dumnezeu e armonioasă și frumoasă[75]. Dar când Dumnezeu tulbură această armonie prin îngrozirea și pedepsirea păcătoșilor, prin valurile mării și cutremure, prin furtuni și eclipse de soare, prin prelungirea unui anotimp sau prin incendii, atunci pământul se umple de zarvă și de frică[76].

De aceea, ne învață Sfântul Grigorie, a dori cu toții pacea e cel mai bun lucru[77].


[1] În engleză o găsim în: Julian the Emperor, containing Gregory Nazianzen’s two invectives, and Libanius’ monody, with Julian’s extant theosophical works, translated by C. W. King, M. A., Pub. George Bell and Sons, London, 1888, p. 1-85. O voi cita: ed. King.

[2] PG 35, col. 531/ ed. King, p. 1. [3] PG 35, col. 533/ Idem, p. 2. [4] Ibidem/ Ibidem. [5] PG 35, col. 541-548/ Idem, p. 7-11. [6] PG 35, col. 548. [7] PG 35, col. 549.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Julian_%28emperor%29.

[9] PG 35, col. 549/ ed. King, p. 12-13. [10] Ibidem/ Idem, p. 13. [11] PG 35, col. 556-557/ Idem, p. 17. [12] PG 35, col. 560/ Idem, p. 19. [13] PG 35, col. 561/ Idem, p. 20. [14] PG 35, col. 573/ Idem, p. 28. [15] PG 35, col. 581/ Idem, p. 33. [16] Ibidem/ Ibidem. [17] Ibidem/ Ibidem. [18] PG 35, col. 581-582/ Idem, p. 34. [19] PG 35, col. 585/ Idem, p. 35. [20] PG 35, col. 588/ Idem, p. 37. [21] Ibidem/ Idem, p. 38.

[22] PG 35, col. 589/ Ibidem. [23] Ibidem/ Idem, p. 38-39. [24] PG 35, col. 589-592/ Idem, p. 39. [25] Ibidem/ Ibidem. [26] PG 35, col. 593-594/ Idem, p. 42. [27] PG 35, col. 595-596/ Ibidem. [28] Ibidem/ Ibidem. [29] PG 35, col. 597/ Idem, p. 43. [30] PG 53, col. 599/ Ibidem.

[31] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Etna.

[32] PG 35, col. 613/ ed. King, p. 53. [33] Ibidem/ Idem, p. 53-54. [34] PG 35, col. 616/ Idem, p. 54-55. [35] PG 35, col. 616-624/ Idem, p. 55-59. [36] PG 35, col. 620/ Idem, p. 57.

[37] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mithra.

[38] PG 35, col. 620/ ed. King, p. 57. [39] PG 35, col. 624/ Idem, p. 59.

[40] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Diocletian.

[41] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Maximian.

[42] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Maximinus_II.

[43] PG 35, col. 629/ Idem, p. 63. [44] PG 35, col. 648/ Idem, p. 74-75.

[45] În engleză o avem în: Julian the Emperor, containing Gregory Nazianzen’s two invectives, and Libanius’ monody, with Julian’s extant theosophical works, translated by C. W. King, M. A., Pub. George Bell and Sons, London, 1888, p. 86-121. O voi cita tot sub forma: ed. King.

[46] PG 35, col. 663-665/ ed. King, p. 86. [47] PG 35, col. 665/ Ibidem. [48] Ibidem/ Idem, p. 87. [49] PG 35, col. 668/ Ibidem. [50] Ibidem/ Idem, p. 88. [51] PG 35, col. 669/ Idem, p. 89-90.

[52] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3048/sxsaintinfo.aspx.

[53] PG 35, col. 669/ ed. King, p. 90. [54] Ibidem/ Ibidem. [55] PG 35, col. 672/ Idem, p. 91. [56] PG 35, col. 676/ Idem, p. 93. [57] PG 35, col. 692/ Idem, p. 104-105. [58] PG 35, col. 692-693/ Idem, p. 105. [59] PG 35, col. 697/ Idem, p. 107. [60] PG 35, col. 717/ Idem, p. 120.

[61] În engleză, scrierea lui Iulian e aici: http://www.attalus.org/translate/misopogon.html.

[62] În engleză o avem în: The Fathers of the Church. St. Gregory of Nazianzus. Select Orations, translated by Martha Vinson, Pub. The Catholic University of America Press, USA, 2003, p. 3-20. O voi cita: ed. Vinson.

[63] Ed. Vinson, p. 3. [64] Idem, p. 3, n. 1. [65] PG 35, col. 733/ ed. Vinson, p. 10. [66] PG 35, col. 736/ Idem, p. 11. [67] PG 35, col. 737/ Idem, p. 12. [68] Ibidem/ Idem, p. 12-13. [69] Ibidem/ Idem, p. 13. [70] PG 35, col. 740/ Ibidem. [71] Ibidem/ Ibidem. [72] Ibidem/ Idem, p. 14. [73] Ibidem/ Ibidem. [74] Ibidem/ Ibidem. [75] PG 35, col. 741-744/ Idem, p. 14-15. [76] PG 35, col. 741/ Idem, p. 15. [77] PG 35, col. 748/ Idem, p. 18.

De decretis Nicaenae Synodi [5]

Sfântul Atanasie de Alexandria, De decretis Nicaenae Synodi/ Despre decretele Conciliului de la Niceea (325), introd. și trad. din gr., comentarii și note explicative de Lucian Dîncă, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2015, 254 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a, a 3-a, a 4-a.

*

Fiul este din Tatăl și nu e o creatură și nici o lucrare, p. 177. Doar Fiul este din Tatăl, din ființa Tatălui [ec tis usias tu Patros], subliniază Sfântul Atanasie în 19. 4, p. 178-179. Fiul este „Domn și Creator a toate”, p. 178-179.

Iar Fiul „nu este numai asemănător [Tatălui], ci și inseparabil [nedespărțit] de ființa Tatălui”, p. 182-183. În 20. 5 se reia sfârșitul dogmei de la Nicea și se spune că sfânta și catolica Biserică îi anatematizează pe cei care spun că „Fiul lui Dumnezeu este din cele care nu sunt sau creat sau schimbător sau făcut dintr-o altă ființă”, p. 184.

Pentru Sfântul Atanasie ființa lui Dumnezeu este την ακαταληπτον [de neînțeles], p. 188. Iar în 25. 3 ni se confirmă faptul că Sfântul Dionisie al Alexandriei i-a scris Sfântului Dionisie, Episcopul Romei, p. 201. Și Sfântul Dionisie al Romei a afirmat faptul că dumnezeiasca și minunata monadă dumnezeiască, adică ființa lui Dumnezeu, nu trebuie împărțită în trei, după numărul persoanelor dumnezeiești, p. 208-209. Pentru că cele trei persoane dumnezeiești au o singură ființă.

În 27. 4, Sfântul Atanasie îi numește pe arieni „noi iudei și ucenicii lui Caiafa”, p. 210. Iar pe diavol îl consideră tată al apostaziei lor, p. 210-211.

În 30.3, Sfântul Atanasie cel Mare spune că Fiul este chipul [icon] Tatălui și deoființă [omousios] cu Tatăl, p. 222-223.

Iar la concluzii,  în 32. 4, Sfântul Atanasie îi numește pe arieni dușmani ai lui Hristos și iubitori de certuri, p. 230-231, pe când în 32. 5, el mărturisește că Fiul e împreună veșnic cu Tatăl și cu Preasfântul și de-viață-făcătorul Duh, p. 230-231.

Ființa și credința (vol. 2). Persoana [17]

[Pr. Prof. Dr.] George Remete, Ființa și credința (vol. 2). Persoana, Ed. Paideia, București, 2015, 861 p.

*

Prima parte e aici, a 2-a e aceasta, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

*

Ioan al Crucii e „sfânt” și în p. 675.

Apelând la afirmația ioanneică cum că „Dumnezeu este iubire”, autorul afirmă că „în Dumnezeu ființa se identifică cu iubirea”, p. 680-681. Însă noi, ca ortodocși, nu putem să afirmăm acest lucru, pentru că iubirea este o însușire a lui Dumnezeu, ca și atotputernicia, atotvederea, mânia sau sfințenia, și noi nu știm nimic despre ființa lui Dumnezeu. E o speculație filosofică și nu o afirmație teologică enunțul că „ființa lui Dumnezeu e iubirea”.

Afirmația Sfântului Ioannis Evanghelistul, cum că „Dumnezeu este iubire” [I In. 4, 16], trebuie înțeleasă în sensul că Îl înțelegem pe Dumnezeu în modul cel mai propriu, atunci când Îl înțelegem ca Dumnezeu care ne iubește. Însă noi nu cunoaștem ființa cea mai presus de ființă a lui Dumnezeu și despre ea nu ni s-a revelat ceva de către El. Dar Dumnezeu ne-a revelat foarte multe lucruri despre însușirile Sale.

Din p. 683 începe secțiunea: III, 7. Concepția lui M. Heidegger despre persoană. Însă capitolul nu-și mai are rostul, atâta timp cât a afirmat anterior că Heidegger a respins termenul de persoană. Cu această afirmație, însă, începe și p. 683. Iar repetițiile autorului au ajuns la un grad ridicat de insuportabilitate. Repetă în continuu aceleași lucruri și afirmațiile noi sunt din ce în ce mai puține.

În p. 721, autorul amintește o altă carte a sa, din 2011, Cunoașterea prin tăcere.

În p. 722, Părintele Remete consideră că Heidegger s-a delimitat în problema morții și de nihilism și de ateism.

Capitolul următor e iarăși în plus, pentru că a fost discutat deja. E vorba de III, 8. Concepția filosofilor post-heideggerieni. Heidegger e apologetul ființei, pe când Sartre e al neființei, p. 732. „Ca și Sartre, Émmanuel Lévinas s-a raportat tot timpul la Heidegger. Dar dacă Sartre n-a reușit – cu invidia lui programată– să ajungă decât o caricatură a lui Heidegger, făcând omul însuși o caricatură, Lévinas a întreprins o critică la obiect, subliniind uneori reușitele lui Heidegger și încercând să meargă mai departe”, p. 737-738.

De ce se repetă în asemenea hal autorul? Cartea de față, scrisă în mod cinstit, nerepetitiv, cu rigoare, n-ar fi avut nici 300 de pagini.

Din p. 761 începe secțiunea III, 9. Persoana umană: imago Dei. Care și ea e plină de repetiții. În p. 767, autorul spune că personeitatea omului e totuna cu însușirile lui ca persoană. Atunci  care e diferența între personeitate și persoană?

Ultimul capitol al cărții începe în p. 797: III, 10. Persoana absolută și Omul deplin: Iisus Hristos. „Primul semn al absolutului personal al lui Iisus Hristos este paradoxul cuvântului, faptei și persoanei Sale”, p. 797. Al doilea este „ireductibilul și inevitabilul” persoanei Sale, p. 799, al treilea: faptul că El „a descoperit omenirii pe Dumnezeu ca persoană”, p. 800 iar al 4-lea: El e persoana absolută datorită dumnezeirii Lui, p. 801.

Al 5-lea semn: Hristos a arătat în persoana sa „realul persoanei pe pământ”, p. 802, al 6-lea: S-a arătat „garant al adevărului și [al] cunoașterii”, p. 804, al 7-lea: El este „sensul istoriei și al lumii”, p. 805. Al 8-lea semn: „Iisus Hristos este Persoana absolută pentru că este măsura divină ca măsură umană a ființării”, p. 807.

Nu-mi place ideea de „ființare” pentru că presupune o existență umană ființială, care nu există, care neagă existența personală, singura care există.

Al 9-lea semn: persoana Lui e probă a înfierii dumnezeiești, p. 812. Al 10-lea: El „arată Iubirea Originară sacrificială, adică pe Dumnezeu ca iubire”, p. 813. Al 11-lea: El „realizează co-naturalitatea firii divine cu cea umană”, p. 816. Al 12-lea: El e persoana cu responsabilitate absolută, p. 818. Al 13-lea: Hristos este „Unificatorul omenirii și al existenței”, p. 819. Al 14-lea semn: Hristos „a realizat umanul cel mai adânc și autentic, Omul deplin sau omul nelimitat”, p. 822.

Concluziile volumului de față încep din p. 827 și sunt pline de definiții ale persoanei. „Iisus Hristos este inevitabil”, p. 835, pentru fiecare om.

Concluziile volumului formează conținutul Rezumatului în engleză (p. 837-844), în germană (p. 845-852) și în franceză (853-861). Traducerea în franceză îi aparține Coraliei Telea, cea în germană Andreei Mucsi-Amariței, iar cea în engleză Dianei Moga.

Viețile Sfinților 1. 17

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

*

A 4-a mutare a Sfintelor lui Moaște s-a făcut în 2004. Pe 27 noiembrie 2004, Sfintele sale Moaște, alături de ale Sfântului Ioan Gură de Aur, au fost returnate la Istanbul de către Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican rămânând o mică parte din trupurile celor doi mari Sfinți Patriarhi ai Bisericii.

Iar acum, Sfintele Moaște ale Sfântului Grigorie Teologul se află în Catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar, alături de ale Sfântului Ioan Gură de Aur[1]. În imaginea infra sunt Sfintele Moaște în modul în care au fost primite de la Vatican:

S 1

Iar aici vedem cum sunt păstrate acum Sfintele lor Moaște în această catedrală[2]:

S 2

Potrivit sursei video de aici[3], imaginile următoare ne prezintă plecarea Sfintelor lor Moaște de la Vatican și aducerea lor la Istanbul:

Ad 1Ad 2Ad 3Ad 4

Nu știu însă care sunt ale Sfântului Grigorie și care sunt ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Însă cutiile în care sunt ținute Sfintele lor Moaște sunt „de cristal și alabastru”[4] și cel care le-a primit a fost Patriarhul Bartolomeos [Βαρθολομαῖος] I al Constantinopolului[5], Sfintele Moaște întorcându-se acasă după 800 de ani de exil[6].

Patriarhul ecumenic Bartolomeos a cerut Sfintele lor Moaște în iunie 2004. Iar plecarea Sfintelor Moaște de la Vatican s-a făcut într-o zi de sâmbătă, pe 27 noiembrie 2004. Ele au ajuns la Istanbul în aceeași zi[7].

I Predica

Predica se numește „și despre zăbovire”, pentru că Sfântul Grigorie se referă la întârzierea cu care a început să slujească ca Preot, după fuga sa în Pontos, la Sfântul Vasile cel Mare.

Și aici Sfântul Grigorie spune că zăbovirea/ întârzierea lui de a sluji ca Preot, deși fusese hirotonit pe 25 decembrie 361, „este mai bună și mai cinstită la Dumnezeu decât repezeala altora”[13] de a lucra cele sfinte.

Pentru că atunci, ca și azi, mulți se grăbeau să se hirotonească, crezându-se vrednici de hirotonie, dar nu arătau nicio viață sfântă și nicio lucrare specială în slujirea lor. Se grăbeau să se hirotonească dar fără să slujească potrivit sfințeniei acestui mare dar dumnezeiesc.

Sfântul Grigorie numește hirotonia ungere tainică cu har[14]. Iar după această ungere dumnezeiască, el s-a retras pentru ca să se cerceteze pe sine[15]. S-a întors și predică în ziua de Paști. Iar Învierea Domnului, pentru noi, înseamnă eliberarea din Egiptul Iadului[16]. Dar dacă acum am fost eliberați prin sfântul Său sânge, atunci trebuie să ne facem ca El[17]. Ce înseamnă să ne facem „ca El”? Și Sfântul Grigorie ne răspunde: „să ne facem dumnezei prin El [ghenometa tei di Afton]”[18]. Pentru că numai îndumnezeirea noastră prin har ne face ca Domnul și nu urmarea Lui exterioară. Îndumnezeirea este interioară și ne transfigurează întreaga noastră persoană.

Scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu a fost acela de a ne îmbogăți pe noi și de a ne elibera[19]. De a ne îmbogăți cu har și de a ne elibera de patimi. El S-a smerit pe Sine pentru ca noi să ne înălțăm din căderea noastră. El a fost ispitit pentru ca noi să biruim, prin harul Lui, ispitele. El S-a lăsat batjocorit pentru ca prin rănile Lui să ne dea slava Lui cea veșnică. El a murit pentru ca să ne mântuiască pe noi. El S-a înălțat cu trupul de-a dreapta Tatălui pentru ca să ne tragă și pe noi la El[20].

De aceea, pentru tot ceea ce a făcut pentru noi, Hristos este Păstorul nostru[21]. Iar Sfântul Duh scrie în adâncul ființei noastre cele duhovnicești[22].

În prima sa predică, Sfântul Grigorie îl numește pe tatăl său un alt Avraam[23], care îl aduce pe fiul său jertfă lui Dumnezeu, pe cel care s-a născut după făgăduință[24]. Iar dreapta credință este aceea care Îl cinstește pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Care au o singură dumnezeire și putere[25].

În a doua sa Predică, Sfântul Grigorie se apără pentru fuga sa în Pontos. Apologia sa e cuprinsă în PG 35, col. 407-514[26]. Apărare care începuse deja în prima sa predică preoțească. Însă aici ea este una extinsă. Și Sfântul Grigorie își începe a doua sa predică prin a-și mărturisește înfrângerea[27].

Căci acum el vrea să se învinuiască pe sine dar și să se apere[28]. Vorbește despre nesupunerea sa[29], care s-a datorat marii sale conștiințe față de Dumnezeiasca Preoție. Și le spune că el nu și-a dorit o treaptă preoțească și mai mare[30], adică episcopatul, și pentru aceea a plecat în Pont, ci a fugit pentru l-a înspăimântat harul Preoției[31].

Însă a plecat și pentru că i-a făgăduit lui Dumnezeu să trăiască pustnicește[32]. Iar aici, în II, 6, el vorbește pentru prima oară despre tiranizarea lui de către tatăl său, adică despre hirotonirea lui cu forța: „nu am vrut [să fiu] tiranizat [uc inegca tirannumenos] și întru mijlocul zgomotelor să fiu împins”[33].

Dar, pe lângă înspăimântarea în fața slujirii preoțești și a dorului său pentru viața isihastă[34], Sfântul Grigorie a trăit și rușinea față de confrații săi întru Preoție[35]:

„Mi-a fost rușine să fiu alături de ceilalți preoți, care, cu nimic mai buni decât gloata – mare lucru [este] dacă nu [sunt] chiar cu mult mai răi –, intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate…și cu suflete necurate; care, înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apucă de altar, se înghesuie și se împing în jurul Sfintei Mese, ca și cum ar socoti că preoția nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri. Și sunt aceștia la număr aproape mai mulți decât cei pe care-i păstoresc.

Slabi în credință, ticăloși, cu toată strălucirea lor! Încât, după părerea mea, cu trecerea timpului și cu creșterea răului, n-au să mai aibă pe cine păstori, căci toți au să fie învățători în loc de ucenici ai lui Dumnezeu”[36]. Iar decadența aceasta în rândul ierarhiei Bisericii, faptul că mulți dintre slujitorii Bisericii nu sunt duhovnicești ci trupești până în măduva oaselor, e o rană vie și azi.

De aceea, adesea, ni se spune în batjocură: „peștele de la cap se împute”. Și, în mare parte, au dreptate. Pentru că credincioșii se uită la preoții Bisericii și ne judecă aspru.

Ultimul motiv al fugii sale, pe care Sfântul Grigorie îl mărturisește, e acela că a simțit greutatea păstoririi duhovnicești[37].

Păcatele preotului sunt imitate de păstoriții săi[38]. De aceea, trebuie să ne ferim a fi „pictori răi ai virtuții [aretis cachi zografi]”[39]. Căci preotul trebuie să își măsoare faptele sale cu poruncile lui Dumnezeu și nu cu ale oamenilor[40]. Iar el îi atrage pe credincioși pe calea virtuții prin covârșitoarele lui virtuți[41]. Prin virtuțile lui evidente și prin care te determină să îl urmezi.

Pentru Sfântul Grigorie, Preoția Bisericii este „arta artelor și știința științelor [tehni tehnon che epistimi epistimon]”[42]. Căci medicina se ocupă cu trupul, pe când Preoția se ocupă cu sufletul omului[43]. Iar noi nu trebuie să ne tăinuim păcatele[44] ci de ele trebuie să ne curățim. Și tocmai de aceea membrii ierarhiei Bisericii trebuie să fie oameni duhovnicești: pentru ca să îi ajute pe cei credincioși să se vindece de patimi. Dacă ei nu sunt duhovnicești, atunci neagă în ființa lor tocmai rostul Preoției în lume, acela de a-i curăți, lumina și sfinți pe oameni.

În cap. al 33-lea al Predicii de față, Părintele Dumitru Fecioru a făcut un comentariu neapărat atunci când a tradus. Și anume, el ne atenționează asupra faptului că Sfântul Grigorie folosește verbul s-a amestecat [ανεκραθη] în teologia unirii ipostatice cu sensul dogmei de la Calcedon, adică cu sensul de s-a unit, deși Sinodul al IV-lea Ecumenic a osândit termenul s-a amestecat ca fiind monofizit[45]. Fapt pentru care, atunci când traduce, el scrie în loc de s-a amestecat „s-a unit”: „S-a unit Dumnezeu cu trupul, prin mijlocirea sufletului”[46], pentru ca să nu mai nască o discuție sterilă asupra termenului.

Sfântul Grigorie rămâne pentru puțin la discuția teologică și ne spune că întreaga iconomie a lui Hristos a avut drept scop vindecarea slăbiciunii noastre[47].

După care, în slujirea preoțească, Dumnezeiescul Grigorie ne spune că trebuie să mergem pe calea împărătească [odo vasilichi][48], ferindu-ne de extreme. Totodată el accentuează amănuntul că predicarea nu e pentru oricine[49]. Pentru că cel ce predică trebuie să știe toată învățătura de credință a Bisericii[50].

Sfântul Grigorie ajunge din nou să vorbească despre dogma triadologică[51] și să spună că persoanele dumnezeiești nu se confundă și nici nu se amestecă între ele[52]. Iar Tatăl are vrednicia de principiu [tis arhis axioma], de Tată [tis Patri] și de născător [gennitori][53].

Fiul este Cuvântul Tatălui iar Duhul Sfânt este purces din Tatăl și nedespărțit de El și de Fiul[54]. Pentru că noi trebuie să mărturisim, în același timp, unitatea lui Dumnezeu cât și cele trei persoane dumnezeiești, fiecare cu însușirea ei proprie[55].

Pentru Sfântul Grigorie, predica triadologică ar trebuie să dureze mai mult decât viața lui și pentru ca să o gândești ai nevoie de Duhul Sfânt. Adică de luminare dumnezeiască[56]. Căci teologul trebuie să fie curat pentru ca să se atingă de Cel curat[57]. Dar și credincioșii, care ascultă predica lui triadologică trebuie să fie curați, pentru ca să o poată înțelege[58].

În cap. al 40-lea al predicii sale, Sfântul Grigorie vorbește despre încăpățânarea celor care au evlavie dar nu și cunoaștere. Ei nu vor primi ceea ce îi depășește teologic[59]. Pe când, în cap. al 42-lea, el vorbește despre cei care se îndoiesc de învățăturile Bisericii, după ce audiază mai mulți predicatori ortodocși[60], în loc să sintetizeze, să verifice și să își asume cele auzite.

Sfântul Grigorie aseamănă Preoția cu îmblânzirea unei fiare cu multe capete[61]. Iar Preotul trebuie să îi hrănească pe credincioși cu o învățătură pe măsura lor[62]. Însă, în același timp, Sfântul Grigorie nu își dorea să vorbească „pe placul” credincioșilor[63], să îi lingușească, ci el vroia ca să le propovăduiască adevărul dumnezeiesc integral. În ceea ce privește citirea Sfintei Scripturi, el ne spune că ea trebuie să se facă prin trecerea de la litera la duhul ei[64]. Și el laudă obiceiul evreilor de a nu lăsa, la orice vârstă, pe cineva să citească orice carte a Scripturii, ci îl pune să citească cărțile pe care el le poate înțelege[65].

Însă când vorbește despre situația celor credincioși din vremea lui, Sfântul Grigorie Teologul ne prezintă o situație dramatică, asemănătoare celei de azi: „la noi atât de mult s-au amestecat lucrurile și stăm atât de prost [în acest domeniu al citirii Scripturii], că, dacă am învățat două sau trei cuvinte de-ale credinței, iar pe acestea din auzite, nu din citite, sau dacă cunoaștem puțin Psaltirea lui David…îndată ne credem înțelepți, ne credem dascăli, ne credem sublimi în lucrurile dumnezeiești”[66].

Lipsa citirii și a studiului teologic aprofundat pare a fi o boală de veacuri a creștinilor ortodocși. Pentru că ne place să ne credem „ortodocși”, dar fără a ști credința noastră și fără a ne sfinți viața potrivit credinței ortodoxe.

Sfântul Grigorie îl deplânge pe neînvățatul care se consideră erudit: „Boala asta, de a te crede învățat când nu ești, este vrednică de lacrimi și de suspine mai mult decât orice altă boală. Adeseori am deplâns boala asta, pentru că știu bine că pretenția aceasta îți pierde și bruma de învățătură ce-o mai ai, iar umbletul umblarea după slava deșartă este pentru om [o] mare piedică în calea virtuții”[67]. Pentru că un astfel de om caută să fie lăudat de alții, dar nu să cunoască dreapta credință și să se nevoiască în mod smerit pentru a se curăți de păcate.

Și pentru ca să ne dea un exemplu de viață preoțească, Sfântul Grigorie începe să vorbească în cap. al 52-lea al predicii sale despre Sfântul Apostol Pavel[68]. A cărui viață ne arată că avem nevoie de multă cunoaștere și de multă osteneală în propovăduirea noastră[69].

Și vorbind despre modul divers și profund în care a vorbit și s-a manifestat Sfântul Pavel, Sfântul Grigorie conchide că regula de bază a slujirii pastorale e aceea de a căuta mai întâi de toate folosul duhovnicesc al păstoriților tăi[70]. De aceea, privind astfel lucrurile, Preoția este grea pentru cei care au inima simțitoare și înțelegătoare[71].

Și Sfântul Grigorie își mărturisește frica și cutremurul pe care le-au băgat în inima lui Sfinții Profeți, care mărturisesc ce va face Domnul cu falșii slujitori ai Lui[72]. Însă și Noul Testament cere foarte mult de la preoții lui Dumnezeu[73].

De aceea, Sfântul Grigorie ne spune acestea despre sine în cap. al 71-lea al predicii sale: „Cu aceste gânduri [de frică și cutremur] trăiesc ziua și noaptea. Acestea-mi topesc măduva, acestea-mi macină trupul și nu mă lasă să fiu îndrăzneț și să privesc în sus.

Acestea-mi smeresc sufletul, îmi îngenunchează mintea, îmi pun lanț limbii și mă fac să nu mă gândesc la preoție, nici să îndrept și să ocârmuiesc pe alții, lucru mare și covârșitor [pentru mine], ci [îmi doresc] să pot scăpa de urgia cea viitoare și să pot să-mi scutur puțin rugina păcatului [din mine].

Trebuie să fiu eu mai întâi curat și apoi să curăț curățesc pe alții. Să fiu eu înțelept, ca să înțelepțesc pe alții. Să fiu eu lumină, ca să [îi] luminez pe alții. Să fiu eu sfânt, ca să [îi] sfințesc pe alții. Ca să conduc cu mâna, ca să sfătuiesc cu pricepere”[74].

Însă, deși Sfântul Grigorie își cunoștea slăbiciunile sale, le mărturisește credincioșilor săi că el a fost dăruit pentru Preoție încă din pântecele maicii sale. Pentru că ea l-a făgăduit lui Dumnezeu mai înainte ca el să se nască[75]. „Am fost făcut dar lui Dumnezeu prin făgăduința mamei mele, și am întărit acest dar mai târziu, în vremea primejdiilor prin care am trecut. Dorul de a fi preot a crescut odată cu mine, iar cugetul alerga și el cu mine. Am dat toate, aducându-le Celui ce m-a sortit m-a ales și m-a mântuit [lahonti che sosanti][76]: avere, slavă, sănătate, talentul oratoric chiar. Acestea mi-au fost de folos numai la aceea că m-au învățat să le disprețuiesc și să [Îl] am pe Hristos, pe Care L-am preferat lor”[77].

Sfântul Grigorie deplânge războiul dintre noi, dintre oamenii Bisericii[78] și îl numește pe Iulian Apostatul fiara care luptă împotriva Bisericii[79].

Frica Sfântului Grigorie de Preoție era una evlavioasă. Se baza pe cunoașterea Scripturii[80]. Dar s-a întors acasă din dragoste pentru cei credincioși și pentru părinții lui cei sfinți[81]. Și îl numește pe tatăl său, din nou, drept Avraam și pe mama lui Sarra[82].

Un al treilea motiv al întoarcerii lui l-a găsit în viața Sfântului Profet Ionas. Care, ca și el, a întârziat să împlinească voia lui Dumnezeu, dar mai apoi s-a supus ei[83].

Și Sfântul Grigorie cere binecuvântarea tatălui său, rugăciunile și povățuirile lui[84] în sfârșitul celei de a doua sa predici ca Preot. Iar lui Dumnezeu Îi cere ca să îl povățuiască și să-l păstorească cu slava Lui, pentru ca, la rândul lui, el să-i poată păstori pe cei credincioși[85].

Predica III

Sfântul Grigorie își începe predica adresându-se celor credincioși ca unor prieteni și frați întru credință, dar îi mustră pentru că nu se grăbesc să asculte cuvintele sale[89]. Căci el le cere lor ca să îi răspundă pe măsura dragostei sale pentru ei[90].

După care începe să le vorbească despre cina slăvită a lui Dumnezeu, la care El vrea ca noi să participăm[91]. Și ajunge apoi la Dumnezeul treimic, spunându-le că Tatăl trebuie înălțat, că Fiul este egal cu Tatăl iar Duhul Sfânt este slăvit împreună cu Tatăl și cu Fiul[92]. Iar dacă avem un singur suflet și o singură minte cu toții, cu nimic nu rănim Treimea, nici nu preferăm vreo persoană dumnezeiască în defavoarea celorlalte două, nici nu tăiem vreuna din cele trei. Căci cine maximalizează o persoană dumnezeiască în defavoarea celorlalte două, acela micșorează și insultă întreaga Treime[93].

Iar Tatăl este Tatăl nostru, al tuturor, pentru că, în Hristos, ne-a născut pe noi prin Evanghelii[94]. De aceea, noi trebuie să trăim și să umblăm în Duhul Sfânt, trăgându-ne cunoașterea din El[95].


[1] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gregory_of_Nazianzus.

Imaginea e preluată de aici: http://4.bp.blogspot.com/_qpE5hNwi618/TN61wYdiRTI/AAAAAAAALLM/MZULQitYwlw/s1600/relics.jpg.

[2] Cf.

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/3c/Patriarchal_Church_of_St._George_-_larnax%2C_Instanbul.JPG.

[3] A se vedea: https://www.youtube.com/watch?v=dfXskSyAJc8.

[4] Cf. http://legacy.utsandiego.com/uniontrib/20041128/news_1n28pope.html.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bartholomew_I_of_Constantinople.

[6] Cf. http://legacy.utsandiego.com/uniontrib/20041128/news_1n28pope.html.

[7] Cf. http://www.nbcnews.com/id/6588646/ns/world_news/t/vatican-returns-relics-saints-istanbul/#.VeK7hH3ibX4.

[8] PG 35, col. 396.

[9] În română: [Dr.] Adrian Marinescu, Cuvântarea I: Despre Sfintele Paști și despre zăbovire, în rev. Studii Teologice, nr. 2, 2012, p. 220-224. Voi cita traducerea sa sub forma: ed. Marinescu.

[10] Idem, p. 218. [11] Idem, p. 220, n. 2. [12] PG 35, col. 396/ ed. Marinescu, p. 220. [13] Ibidem/ Ibidem. [14] Ibidem/ Ibidem. [15] Ibidem/ Ibidem. [16] PG 35, col. 397/ Idem, p. 221. [17] Ibidem/ Idem, p. 222. [18] PG 35, col. 397. [19] PG 35, col. 397-400/ ed. Marinescu, p. 222. [20] PG 35, col. 400/ Ibidem. [21] Ibidem/ Idem, p. 223. [22] Ibidem/ Ibidem. [23] Ibidem/ Ibidem. [24] Ibidem/ Idem, p. 224. [25] PG 35, col. 401/ Ibidem.

[26] În română găsim traducerea acestei predici în: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoție, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia & Biserica Ortodoxă, București, 2004, p. 209-295. Voi cita această ediție sub forma: ed. Fecioru.

[27] PG 35, col. 408/ ed. Fecioru, p. 210. [28] Ibidem/ Idem, p. 211. [29] PG 35, col. 409/ Idem, p. 212. [30] PG 35, col. 412-413/ Idem, p. 214. [31] PG 35, col. 413/ Idem, p. 215. [32] Ibidem/ Ibidem. [33] PG 35, col. 413. [34] PG. 35, col. 413-416/ ed. Fecioru, p. 215-216. [35] PG 35, col. 416/ Idem, p. 216. [36] Ed. Fecioru, p. 216-217. [37] PG 35, col. 420/ ed. Fecioru, p. 218. [38] Ibidem/ Idem, p. 219.

[39] PG 35, col. 421/ Idem, p. 220. [40] PG 35, col. 424/ Idem, p. 221. [41] Ibidem/ Idem, p. 222. [42] PG 35, col. 425/ Ibidem. [43] Ibidem/ Idem, p. 222-223. [44] PG 35, col. 429/ Idem, p. 225. [45] Ed. Fecioru, p. 228, n. 7. [46] PG 35, col. 432-433/ ed. Fecioru, p. 228. [47] PG 35, col. 436/ Idem, p. 230. [48] PG 35, col. 441/ Idem, p. 235.

[49] PG 35, col. 444/ Idem, p. 236. [50] Ibidem/ Idem, p. 236-237. [51] PG 35, col. 445/ Idem, p. 238-239. [52] Ibidem/ Ibidem. [53] Ibidem/ Idem, p. 239. [54] Ibidem/ Ibidem. [55] Ibidem/ Ibidem. [56] PG 35, col. 448/ Ibidem. [57] Ibidem/ Ibidem. [58] Ibidem/ Idem, p. 240. [59] PG 35, col. 448-449/ Idem, p. 240-241. [60] PG 35, col. 449/ Idem, p. 242. [61] PG 35, col. 452/ Idem, p. 243. [62] PG 35, col. 453/ Idem, p. 244. [63] Ibidem/ Idem, p. 245.

[64] PG 35, col. 457/ Idem, p. 247. [65] PG 35, col. 456/ Idem, p. 246. [66] Ed. Fecioru, p. 247-248. [67] Idem, p. 250. [68] PG 35, col. 461/ ed. Fecioru, p. 251. [69] Ibidem/ Ibidem. [70] PG 35, col. 464/ Idem, p. 253. [71] PG 35, col. 468/ Idem, p. 255.

[72] PG 35, col. 468-477/ Idem, p. 256-264. [73] PG 35, col. 477-480/ Idem, p. 264-265. [74] Ed. Fecioru, p. 265. [75] PG 35, col. 484/ ed. Fecioru, p. 269. [76] PG 35, col. 484. [77] Ed. Fecioru, p. 269. [78] PG 35, col. 492/ ed. Fecioru, p. 275. [79] PG 35, col. 491, n. 9/ Idem, p. 275, n. 15.

[80] PG 35, col. 496-501/ Idem, p. 278-284. [81] PG 35, col. 501/ Idem, p. 286. [82] PG 35, col. 5o1-504/ Ibidem. [83] PG 35, col. 508/ Idem, p. 290. [84] PG 35, col. 513/ Idem, p. 294. [85] Ibidem/ Idem, p. 295.

[86] O traducere în engleză a predicii avem în locația: http://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf207.iii.v.html. O voi numi de aici încolo: ed. Schaff.

[87] PG 35, col. 517. [88] Ed. Schaff, p. 228. [89] PG 35, col. 517/ ed. Schaff, p. 228. [90] PG 35, col. 520/ Ibidem. [91] Ibidem/ Ibidem. [92] PG 35, col. 521/ Idem, p. 228-229. [93] Ibidem/ Idem, p. 229. [94] PG 35, col. 524/ Ibidem. [95] Ibidem / Ibidem.

Viețile Sfinților 1. 16

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

*

gr. 1

lat 1

Și opera poetică începe cu poemele teologice și, cu precădere, cu cele dogmatice.

Cartea întâi a poemelor grigoriene (PG 37, col. 397-968) conține poemele teologice [poemata theologica] (col. 397-522) și poemele morale [carmina moralia] (col. 521-968).

Secțiunea poemata dogmatica [poeme dogmatice] e formată din următoarele poeme: Despre Tatăl (col. 397-401), Despre Fiul (col. 401-408), Despre Sfântul Duh (col. 408-415), Despre cosmos (col. 415-424), Despre providență (col. 423-430), Argument despre aceeași (col. 429-438), Despre ființele care au minte (col. 437-446), Despre suflet (col. 445-456), Despre Testamente și venirea Domnului (col. 456-464), Despre Întrupare, împotriva lui Apollinarios (col. 463-470), Despre Întruparea Domnului (col. 470-471), Despre adevăratele cărți ale Scripturii (col. 472-474), Patriarhii, fiii lui Iacov (col. 475-476), Plăgile Egiptului (col. 475-476), Decalogul lui Moisis (col. 475-477), Minunile Sfinților Profeți Iliu și Elisei (col. 477-479), Epigramma despre martirionul lui Iliu, care se numește Hirion (col. 479-480), Despre genealogia lui Hristos (col. 480-487), Cei 12 Ucenici ai lui Hristos (col. 487-488), Minunile lui Hristos după Matteos (col. 487-491), Minunile lui Hristos după Marcos (491-492), Minunile Lui după Lucas (col. 491-494), Minunile Lui după Ioannis (col. 493-494), Despre parabolele și enigmele Lui după Matteos (col. 495-496), Parabolele lui Hristos după Marcos (col. 495-497), Parabolele [Lui] după Lucas (col. 497-498), Parabolele lui Hristos după toți Evangheliștii (col. 497-506), Potolirea furtunii de către Hristos (col. 505-508), Imn despre Dumnezeu (col. 507-508), Alt imn despre Dumnezeu (col. 507-510), Alt imn [despre Dumnezeu] (509-512), Imn de seară (col. 511-514), Mulțumire (col. 513-514), O altă mulțumire (col. 515-518), Rugăciune înainte de citirea Scripturii (col. 517-518), Rugăciune înainte de a pleca pe cale (col. 517-520), Altă rugăciune pentru sfârșit bun (col. 519-522), Altă rugăciune (col. 521-522).

Secțiunea poemelor morale [carmina moralia] se află în PG 37, col. 521-968.

Această secțiune e formată din următoarele poeme: Lauda fecioriei (col. 521-578), Porunci pentru fecioare (col. 577-632), Îndemn pentru fecioare (col. 631-640), Despre fecioară (col. 639-642), Despre monahii din chinovii (col. 641-643), Despre înțelepciune (col. 643-648), Despre curăție (col. 647-649), Compararea vieților (col. 649-667), Despre virtute (col. 667-680), Despre virtute II (col. 679-752), Dialogul despre lume (col. 751-754), Despre fragilitatea naturii umane (col. 753-754), Despre același lucru (col. 753-755), Despre firea umană (col. 755-765), Despre ieftinătatea celor din afară ale omului (col. 765-778), Despre căile vieții (col. 777-781), Diversele vieți fericite (col. 781-786), Despre viața omenească (col. 785-787), Despre aceeași (col. 787-788), Despre poftă (col. 787-788), Despre moartea prietenilor (col. 789-790), Despre prietenii falși (col. 789-790), Despre același [lucru] (col. 789-790), Dialog despre cei care se jură mult (col. 789-813), Despre furie (col. 813-851), Despre noblețea arțăgoasă (col. 851-854), Despre aceeași (col. 853-856), Împotriva celor bogați (col. 855-884), Împotriva femeilor care se împodobesc (col. 883-910), Sfaturi [sub formă de] distihuri (col. 909-915), Sfaturi [sub formă de] distihuri II (col. 915-927), Sfaturi în tetrastihuri (col. 927-945), Definiții mai puțin exacte (col. 945-964), Despre sărăcia filosofică (col. 965-966), Despre aceeași [problemă] (col. 965-966), Despre răbdare (col. 965-966), Despre aceeași [problemă] (col. 967-968), Despre noroc și providență (col. 967-968), Despre vanitatea oamenilor (col. 967-968).

istorie

A doua carte de poeme grigoriene conține poemele istorice [poemata historica] și e cuprinsă în PG 37, col. 969-1600.

Prima secțiune, intitulată Despre sine, e formată din poemele: Despre sine însuși (col. 969-1017), Jurămintele lui Grigorie (col. 1017-1019), Drumul la Constantinopol (col. 1019-1021), Despre sine (col. 1021-1022), Despre poporul de la [Biserica] Anastasia (col. 1021-1023), Despre aceeași [problemă] (col. 1023-1024), Însemnare despre dușmani (col. 1023-1024), Despre invidioși (col. 1025-1026), [Tot] despre aceeași [problemă] (col. 1025-1026), Despre preoții de la Constantinopol și despre această cetate (col. 1027-1029), Despre viața sa (col. 1029-1165), Despre sine și despre episcopi (col. 1165-1227), Despre episcopi (col. 1227-1243), Poem în acrostih despre sine și despre cei invidioși (col. 1243-1250), Despre sine după întoarcerea din cetatea Constantinopol (col. 1249-1254), Visul despre Biserica Anastasia, pe care am construit-o în Constantinopol (col. 1253-1261), Despre diversele [feluri] de viață și despre falșii episcopi (col. 1261-1269), Despre invidioși (col. 1269-1270), Plângere a patimilor sale (col. 1271-1279), Rugăciune către Hristos în timpul bolii (col. 1279-1280), Despre diavol (col. 1279-1280), Rugător (col. 1281-1282), Despre plecare (col. 1281-1284), Rugăciune de dimineață (col. 1283-1284), Plângere către seară (col. 1285-1286), Rugăciune către Hristos [pentru] ziua de mâine (col. 1285-1286), Plângere (col. 1285-1287), Elegiac (col. 1287-1288), Despre răbdare (col. 1288-1289), Despre sine (1288-1299), Dorința morții (col. 1299-1300), Despre viața inutilă și necredincioasă și sfârșitul comun al tuturor (col. 1299-1305), Către Hristos (col. 1305-1306), Despre tăcere în posturi (col. 1307-1322), [Despre] același [lucru] (col. 1321-1323), [Despre] același [lucru] (col. 1323-1324), [Despre] același [lucru] (col. 1323-1325), Imn către Hristos, după tăcere, de Paști (col. 1325-1329), Versuri pentru sine (col. 1329-1336), Despre invidioși (col. 1337-1339), Către Maximos (col. 1339-1344), Plângere pentru greutățile sale și rugăciune către Hristos pentru eliberarea vieții lui (col. 1343-1346), Către sine despre întrebare și răspuns (col. 1345-1349), Despre detractorii monahilor și despre cei care în mod fals sunt numiți „monahi” (col. 1349-1353), Plângere pentru patimile sufletului său (col. 1353-1378), Despre trup (col. 1377-1381), Certare a sufletului [care se manifestă] nerațional (col. 1381-1384), Despre moartea lumii (col. 1383-1384), Plângere (col. 1383-1385), Împotriva diavolului [scrisă] întru boală (col. 1385-1393), Plângere pentru sufletul său (col. 1393-1396), Plângere (col. 1397-1398), Altă plângere (col. 1397-1398), Împotriva diavolului (col. 1397-1399), Alungarea diavolului și chemarea lui Hristos (col. 1399-1401), Împotriva lui, [a diavolului] (col. 1401-1402), Împotriva diavolului (col. 1401-1402), Împotriva lui, [a diavolului] (col. 1401-1402), Împotriva lui, [a diavolului] (col. 1403-1404), Împotriva lui, [a diavolului] (col. 1403-1404), Plângere (col. 1403-1404), Mulțumire [adusă] lui Hristos (col. 1405-1406), Plângere către Hristos (col. 1405-1406), Altă [plângere] către Hristos (col. 1405-1406), Plângere (col. 1407-1408), Altă [plângere] către Hristos (col. 1407-1408), Despre sine (col. 1407-1408), Despre sine (col. 1409-1417), Rugăciune către Hristos (col. 1417-1418), Altă [rugăciune către Hristos] (col. 1417-1418), Rugăciune în [timpul] bolii (col. 1417-1419), Despre ieșirea [din această lume] (col. 1419-1420), Rugător (col. 1419-1421), Către Hristos (col. 1421-1422), Plângere către Hristos (col. 1421-1423), Altă plângere (1423-1424), Rugăciune către Hristos (col. 1423-1425), Despre sufletul său (col. 1425-1426), Despre sufletul său (col. 1425-1427), Despre sine (col. 1427-1428), Despre mânia lui (col. 1427-1428), Despre același [lucru] (col. 1427-1428), Despre luptele [cu] demonii (col. 1427-1430), Plângere (col. 1429-1431), Mustrare [pentru] întoarcerea către Dumnezeu (col. 1431-1432), Mustrare de sine (col. 1431-1433), Despre dorul de Dumnezeu (col. 1433-1435), Despre sufletul său în stihuri imiamve/ anacreontice (col. 1435-1442), Întru boală (col. 1441-1446), Despre sine și familia sa adormită (col. 1445-1446), Întru mormântul lor, al tuturor (col. 1445-1446), Epitaf și pe scurt despre viața lui (col. 1447-1448), Altul despre sine (col. 1447-1448), Altul [despre sine] (col. 1449-1450), Altul [despre sine] (col. 1449-1450), Altul [despre sine] (col. 1449-1450), Altul [despre sine] (col. 1449-1450), Altul [despre sine] (col. 1449-1451), Altul [despre sine] (col. 1451-1452).

despre altii

A doua secțiune a cărții a doua de poeme este intitulată Despre alții și cuprinde următoarele poeme: Îndemn către elini, despre monahi (col. 1451-1477), Despre Iulianos (col. 1477-1480), Către Vitalianos despre fii (col. 1479-1505), De la Nicovulos către tatăl (col. 1505-1521), Nicovulos către fiul (col. 1521-1542), Pareneză pentru Olimpiada (col. 1541-1550), Către Nemesios (col. 1551-1577), Către Seleucos (col. 1577-1600).

PG 38 e ultimul volum alocat Sfântului Grigorie Teologul. Și el conține epitafurile, epigramele și piesa de teatru Patimile lui Hristos.

Secțiunea epitafurilor e cuprinsă în PG 38, col. 11- 82 și are următorul conținut: Al lui Navcratios, fratele Marelui Vasile (col. 11-12), Altul (col. 11-12), Altul (col. 11-12), Al lui Tespesios, gramaticianul (col. 11-13), Al lui Proeresios, sofistul (col. 13-14), Al lui Chesarios (col. 13-14), Altul (col. 13-15), Altul (col. 15-16), Altul (col. 15-16), Altul (col. 15-16), Altul (col. 15-16), Altul (col. 17-18), Altul (col. 17-18), Altul (col. 17-18), Altul (col. 17-18), Altul (col. 17-19), Altul (col. 19-20), Altul (col. 19-20), Altul (col. 19-20), Altul (col. 19-21), Altul (col. 21-22), Al lui Grigorie (col. 21-22), Altul (col. 21-22), Altul (col. 21-22), Al lui Livian (col. 23-24), Altul (col. 23-24), Altul (col. 23-24), Al lui Evfimios (col. 23-25), Altul (col. 25-26), Altul (col. 25-26), Altul (col. 25-26), Altul (col. 25-26), Altul (col. 27-28), Altul (col. 27-28), Altul (col. 27-28), Altul (col. 27-29), Al lui Elladios (col. 29-30), Altul (col. 29-30), Altul (col. 29-30), Al lui Martinianos (col. 29-31), Altul (col. 31-32), Altul (col. 31-32), Altul (col. 31-33), Altul (col. 33-34), Altul (col. 33-34), Altul (col. 33-34), Altul (col. 33-34), Altul (col. 35-36), Altul (col. 35-36), Altul (col. 35-36), Altul (col. 35-36), Altul (col. 35-36), Altul (col. 37-38), Al Emmeliei [VEmmeli,an], mama lui Vasile cel Mare (col. 37-38), Al tatălui [său] (col. 37-39), Altul (col. 39-40), Altul (col. 39-40), Altul (col. 39-40), Altul (col. 41-42), Altul (col. 41-42), Altul (col. 41-42), Altul (col. 41-42), Altul (col. 41-42), Altul (col. 43-44), Altul (col. 43-44), Al mamei [sale], luat din fața altarului (col. 43-44), Altul (col. 45-46), Altul (col. 45-46), Altul (col. 45-47), Altul (col. 47-48), Altul (col. 47-48), Altul (col. 47-49), Altul (col. 49-50), Altul (col. 49-50), Altul (col. 49-50), Altul (col. 49-51), Altul (col. 51-52), Altul (col. 51-52), Altul (col. 51-52), Altul (col. 51-52), Altul (col. 53-54), Altul (col. 53-54), Altul (col. 53-54), Altul (col. 53-54), Altul (col. 53-54), Altul (col. 55-56), Altul (col. 55-56), Altul (col. 55-56), Altul (col. 55-56), Altul (col. 55-57), Altul (col. 57-58), Altul (col. 57-58), Altul (col. 57-58), Altul (col. 57-58), Altul (col. 59-60), Altul (col. 59-60), Altul (col. 59-60), Altul (col. 59-60), Altul (col. 59-60), Altul (col. 59-62), Prosopopeea părinților morți (col. 61-63), Alta (col. 63-64), Al lui Amfilohios (col. 63-64), Altul (col. 63-65), Altul al lui Amfilohios (col. 65-66), Altul (col. 65-66), Altul (col. 65-66), Altul (col. 67-68), Altul (col. 67-68), Al lui Vassos (col. 67-68), Altul (col. 67-68), Al lui Nicomidis (col. 67-68), Altul (col. 69-70), Altul (col. 69-70), Al lui Carterios (69-70), Altul (col. 71-72), Altul (col. 71-72), Altul (col. 71-72), Epitaf la înmormântarea Marelui Vasile (col. 71-75), Al Macrinei, sora Sfântului Vasile [cel Mare] (col. 75-76), Al lui Evsevios și al Vasilissei (col. 75-76), al lui Gheorghios (col. 75-76), Al Teoseviei, sora lui Vasile cel Mare (col. 77-78), Al lui Filtatios (col. 77-78), Al lui Grigorios (col. 77-78), Al lui Maxentios (col. 77-78), Altul (col. 77-78), Al lui Evpraxios (col. 79-80), Al lui Pavlos (col. 79-82).

Epigramele sale sunt cuprinse în PG 38, col. 81-130 și sunt următoarele: Despre clădirile uriașe (col. 81-82), Lui Sigantios pustnicul (col. 83-84), Lui Evpraxios (col. 83-84), Lui Filagrios și despre răbdare (col. 83-84), Alta (col. 83-85), Alta (col. 85-86), Defăimătorului (col. 85-86), Alta (col. 85-86), Alta (col. 85-86), Celor iubiți (col. 85-87), Alta (col. 87-88), Alta (col. 87-88), Alta (col. 87-88), Alta (col. 87-89), Despre cei cointroduși (col. 89-90), Alta (col. 89-91), Despre fecioară (col. 91-92), Alta (col. 91-92), Despre monahi (col. 91-93), Alta (col. 93-94), Că nu pot cei căzuți să îi acuze pe cei curați (col. 93-94), Alta (col. 93-95), Alta (col. 95-96), Despre nuntă (col. 95-96), Că și a glumi înseamnă modestie (col. 95-96), Despre desfătările [duhovnicești] din Martirii[1] (col. 97-98), Alta (col. 97-98), Alta (col. 97-98), Alta (col. 97-99), Biserica, unde a rămas, a fost transformată de către el, căci ea era [mai înainte] un templu al idolilor (col. 99-100), Despre mormintele săpate (col. 99-100), Alta (col. 99-101), Alta (col. 101-102), Alta (col. 101-102), Alta (col. 101-102), Alta (col. 101-102), Alta (col. 103-104), Alta (col. 103-104), Alta (col. 103-104), Alta (col. 103-104), Alta (col. 103-104), Alta (col. 103-105), Alta (col. 105-106), Alta (col. 105-106), Alta (col. 105-106), Alta (col. 105-106), Alta (col. 107-108), Alta (col. 107-109), Alta (col. 109-110), Alta (col. 109-110), Alta (col. 109-110), Alta (col. 109-111), Alta (col. 111-112), Alta (col. 111-112), Alta (col. 111-112), Alta (col. 111-112), Alta (col. 111-112), Alta (col. 113-114), Alta (col. 113-114), Alta (col. 113-114), Alta (col. 113-114), Alta (col. 113-115), Alta (col. 115-116), Alta (col. 115-116), Alta (col. 115-116), Alta (col. 115-116), Alta (col. 115-116), Alta (col. 117-118), Alta (col. 117-118), Alta (col. 117-118), Alta (col. 117-118), Alta (col. 117-119), Alta (col. 119-120), Alta (col. 119-120), Alta (col. 119-120), Alta (col. 119-120), Alta (col. 119-120), Alta (col. 121-122), Alta (col. 121-122), Alta (col. 121-122), Alta (col. 121-122), Alta (col. 123-124), Alta (col. 123-124), Alta (col. 123-124), Alta (col. 123-124), Alta (col. 123-124), Alta (col. 123-124), Alta (col. 125-126), Alta (col. 125-126), Alta (col. 125-126), Alta (col. 125-127), Alta (col. 127-128), Alta (127-130), Alta (col. 129-130).

tragedia

Tragedia Patimile lui Hristos e tipărită în PG 38, col. 133-338. Ea are 2601 versuri și personajele ei sunt Hristos, Născătoarea de Dumnezeu, Iosif, Teologul, Magdalini, Nicodimos, Îngerul, Pilatos, sinagoga arhiereilor, corul fecioarelor, semicorul, tânărul și straja [de la mormânt].

Aici se încheie scrierile Sfântului Grigorie Teologul din PG 38. În continuare, în PG 38, sunt comentarii la opera Sfântului Grigorie, despre care am mai vorbit dar pe care le enumăr din nou. Primul comentariu îi aparține lui Cosma Ierusalimiteanul și e cuprins în PG 38, col. 341-680.

Al doilea comentariu îi aparține lui Nicetas David și este editat în PG 38, col. 681-842. Iar al treilea este un comentariu anonim (?), fiind cuprins în PG 38, col. 841-846.

Ultima parte din PG 38 conține o scriere a Sfântului Chesarios, fratele Sfântului Grigorie Teologul, intitulată Patru dialoguri [ΔIAΛOΓOI TEΣΣAPEΣ]. Este editată în PG 38, col. 851-1190.

În concluzie, opera Sfântului Grigorie Teologul este editată în 4 volume în PG, în vol. 35-38.

Și acum mă întorc la Vita Sancti Gregorii Theologi, Episcopi Constantinopolitani, ex ipsius potissimum scriptis adornata [Viața Sfântului Grigorie Teologul, Episcopul Constantinopolului, adunată mai ales din propriile sale scrieri], care a fost este editată în PG 35, col. 147-242. Din care aflăm că este al doilea Sfânt al Bisericii numit Teologul, primul fiind Sfântul Ioannis Evanghelistul[2]. El s-a născut la Arianzos, în regiunea Tiberina[3].

Tatăl Sfântului Grigorie se botează în 325[4], iar în 329 e hirotonit Episcop[5].

În cap. 25 ni se confirmă vedenia din timpul visului în care Sfântul Grigorie Teologul le-a văzut pe cele două Sfinte Fecioare[6]. În Chesaria Cappadociei el se împrietenește cu Sfântul Vasile cel Mare[7].

În cap. 35-36 se vorbește despre furtuna pe mare și despre făgăduința Sfântului Grigorie[8]. În Atena a ajuns în anul 350[9]. După ce a fost hirotonit Preot de tatăl său cu forța, în 25 decembrie 361, el a fugit în Pontos[10]. În 372, tot cu forța, este hirotonit Episcop. E hirotonit Episcop înainte de Paști, care în anul 372 a fost prăznuit pe 8 aprilie[11].

Sfântul Grigorie rămâne în Nazianzos[12]. În cap. 118 se vorbește despre adormirea părinților lui petrecută în 374[13]. Sfântul Vasile adoarme în 379[14].

Când Sfântul Grigorie a venit în 379 în Constantinopol, capitala imperiului nu era bântuită numai de plaga ereziei ariene ci și de eretici novațieni, macedonieni, fotinieni, marcellieni, sabellieni, evnomieni și apollinariști[15].

Biserica Anastasia a fost zidită în 398 și construită din marmură[16]. Și Sfântul Grigorie adoarme în anul 389[17]. Iar după ce Sfintele sale Moaște au fost mutate la Constantinopol în timpul lui Constantin Porfirogenetul, ele au fost mutate apoi la Roma și așezate în Basilica Sfânta Maria, în Campo Marzio[18], din Roma[19]. O a treia mutare a Sfintelor lui Moaște a făcut-o Papa Grigorie al XIII-lea, în 9 iunie 1578, aducându-le în Basilica Sfântul Petru din Roma[20].


[1] Din Bisericile închinate Sfinților Mucenici.

[2] PG 35, col. 147. [3] Ibidem. [4] PG 35, col. 151. [5] PG 35, col. 152. [6] PG 35, col. 162. [7] PG 35, col. 163. [8] PG 35, col. 166-167. [9] PG 35, col. 167.

Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Basil_of_Caesarea, Sfântul Vasile cel Mare a locuit în Atena, cu Sfântul Grigorie, aproape 6 ani de zile, în perioada 349-356.

[10] PG 35, col. 180. [11] PG 35, col. 197. [12] PG 35, col. 203. [13] PG 35, col. 208-209. [14] PG 35, col. 210. [15] PG 35, col. 213. [16] PG 35, col. 214. [17] PG 35, col. 237. [18] PG 35, col. 238.

[19] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Santa_Maria_Maddalena.

[20] PG 35, col. 239.

Diaconul Coresi, Predică la Duminica desfrânatului

Diaconul Coresi

Carte cu învățătură
(1581)

Diortosire și note de
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Ediția pe care o diortosesc:
Diaconul Coresi, Carte cu învățătură (1581), publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, 566 p.

*

Duminica a șaptesprezecea

La Liturghie. Evanghelia desfrânatului

(Luca 15, 11) Zise Domnul pilda aceasta: „Un om avea doi feciori. (12) Și zise cel mai tânăr părintelui [său] : «Părinte, dă-mi partea ce mi se cade din avuție». Și împărți lor avuția. (13) Și nu după multe zile, adună totul feciorul cel mic și se duse într-o parte [a lumii], departe, și acolo risipi avuția lui. Trăia cu desfrânatele[1]. (14) Risipi el [ceea ce era] al lui, tot.

Fu foamete tare într-acea parte [de lume], și acesta începu a flămânzi. (15) Și merse [și] se lipi de unul ce locuia într-acea parte și [acela] îl trimise pe el la satul lui să pască porcii. (16) Și jinduia să-și sature pântecele lui[2] cu rădăcinile pe care le mâncau porcii. Și nimic nu-i dădură lui.

(17) El își veni în minte [și] zise: «Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. (18) Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: (19) Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt destoinic/ vrednic să mă [mai] numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții tăi».(20) Și se sculă [și] se duse către părintele lui.

Încă era el departe [când] îl văzu pe el părintele lui și îi fu milă de dânsul. Și alergă[3], căzu pe cerbicea/ gâtul lui și îl sărută pe el. (21) Zise fiul: «Părinte, am greșit la cer și înaintea ta și de acum nu [mai] sunt vrednic a mă numi fiul tău». (22) Zise părintele către robii săi: «Aduceți veșmântul cel dintâi și îl îmbrăcați pe el și dați-i inel în mâna lui și încălțămintea de sărbătoare[4] în picioare. (23) Și aduceți vițelul cel îngrășat de-l junghiați și să mâncăm, să ne veselim. (24) Căci fiul meu acesta mort era și a înviat și pierdut era și s-a aflat!» Și începură a se veseli.

(25) Fiul lui cel mai mare era în sat. Și venind, se apropie de casă și auzi cântări și glasuri. (26) Și chemă pe unul dintre feciori/ slujitori [și] îl întrebă: «Ce sunt acestea?». (27) El zise lui că: «Fratele tău a venit și părintele tău a junghiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a văzut sănătos». (28) [Atunci] se mânie și nu vroia să intre. Părintele lui ieși [și] îl ruga pe el. (29) El răspunse [și] zise: «Părinte, iată câți ani am lucrat ție și nu am călcat zisa ta întru nimic și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu tovarășii mei. (30) Și când fiul tău acesta vine de la desfrânare, îi junghiași lui vițelul cel îngrășat».

(31) El îi zise lui: «Fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt. (32) Ți se cade [ție] să te veselești și să te bucuri, pentru că fratele tău acesta mort era și a înviat, și pierdut era și s-a aflat!»”.

Învățătură din această Evanghelie

Cuvântul 2

Bun și dulce este Dumnezeu către toți și iubitor de oameni și îndelung răbdător. Și toată milostivirea Sa Își arată spre cei greșiți, iar spre cei Drepți totdeauna Se arată ca și cum ar fi mai greu de înduplecat[5]. Iar păcătoșilor repede este ajutător și milostiv și-i îmbărbătează pe aceștia cu bune cuvinte și grăiește: Viu [sunt] Eu, Dumnezeu, că nu voiesc moartea păcătosului, până nu se va întoarce și să fie viu [Iez. 18, 23].

Și iarăși grăiește: Au doară cel căzut nu se va ridica?[6]. Sau: [Pentru] cel ce se întoarce, nu Mă voi întoarce?[7]. Și iarăși: Întoarceți-vă către Mine, zice Domnul, și Mă voi întoarce către voi [Zah. 1, 3; Mal. 3, 7].

Iar celor Drepți așa le grăiește Domnul: că dacă ar face omul toată dreptatea și tot adevărul și dacă s-ar întoarce și va face păcatul, de aceea nu voi mai pomeni dreptatea lui, ci în păcatele lui va muri [cf. Iez. 18, 24].

Cu dreptate Domnul are întrebare către Sfinți și către păcătoși, cu milă și cu bună milosârdie și dulceață. El Însuși știe aceasta, că de îl va speria pe cel ce a greșit, îl va surpa pe el întru mâhnire. Iar pe cel Drept, dacă îl va ferici, îl va slăbi pe el de la virtuți. Drept aceea, deci, îl miluiește pe cel păcătos, iar pe cel Drept îl oprește [de la laudă].

Căci zice că: Înfricoșător este Dumnezeu întru toți care sunt împrejurul Lui [cf. Ps. 81, 1 și Ps. 95, 4]. Dar cine sunt cei care sunt împrejurul Lui? Cu adevărat, sunt toți Sfinții care se aproprie de El prin fapte bune. Iar tuturor celorlalți, celor care greșesc, pururea le caută Domnul mântuire și doctorie și vindecare de păcate. Pocăința le-a dăruit-o lor. Și nu încetează niciodată a învăța despre pocăință și despre întoarcere, ci cu cuvinte și cu pilde și cu măiestrii ne îmbărbătează pe noi spre pocăință.

Drept aceea și această pildă ce stă de față, înaintea noastră o pune. Și este deci despre vina aceasta [și] așa grăiește:

[Evanghelie:] „Zise Domnul pilda aceasta: un om oarecare avea doi feciori. Și zise cel mai tânăr părintelui său: «Părinte, dă-mi partea ce mi se cade din avuție». Și împărți lor avuția”.

[Tâlcul:] Această pildă descoperă și arată tăria pocăinței păcătoșilor și marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Și cu aceasta cheamă pe toți care sunt în păcate. Căci om se numește și se cheamă iubitorul de oameni Dumnezeu, Părintele [nostru]. Iar feciorii [reprezintă] două cinuri/ cete/ grupuri de oameni: Drepții și păcătoșii.

Dreptatea, deci, de demult este avuția firii omenești. Drept aceea, feciorul mai mare închipuie pe cei Drepți, pentru că aceia au dreptate. Fiindcă din început, așadar, era dreptatea și strălucea luminat, iar firea omenească avea frumusețea dreptății în mod desăvârșit, de la începutul lumii. Căci zice: A văzut Domnul toate câte a făcut, și acestea erau foarte bune[8] [cf. Fac. 1, 31]. Iar păcatul s-a născut mai pe urmă și a fost rău. După călcare[a poruncii lui Dumnezeu] fu păcatul. De aceea și rațiunea/ înțelegerea [celor dumnezeiești] s-a clătinat și a slăbit și s-a subțiat [în oameni].

A zis feciorul mai mic părintelui: „Dă-mi partea de avuție ce mi se cuvine”. Și a împărțit lor deopotrivă, ceea ce se înțelege că i-a lăsat pe ei după voia lor, ca un iubitor de oameni și de fii. Deci a dat Dumnezeu tuturor oamenilor, deopotrivă, rațiune și voință liberă[9]. Le-a dat lor soarele, luna, stelele, pământul și tot ce e pe el. Deopotrivă le-a dat amândurora, ca să nu aibă mai mult pe această lume Drepții decât nedrepții și păcătoșii. De aceea, deci, [zice] că Dumnezeu face să lumineze la fel soarele peste toți, peste cei buni și peste cei răi, și la fel face să plouă [cf. Mt. 5, 45] și toată bunătatea [Lui] o dăruiește lor în mod imparțial.

Iar feciorul cel mai tânăr a văzut cerul și pe Dumnezeu și a zis că mă voi duce [cf. Mt. 28-29][10]. A văzut roadele pământului și nu le-a primit pe acelea precum se cuvenea, pentru că întru legea lui Dumnezeu nu vroia să umble, ci spre Drepții și spre Sfinții și spre Prorocii Lui cu viclenie cugeta.

A luat deci soarele întru îndulcirea sa, necuratul și păcătosul, și celor care erau dăruite lui, făpturilor [lui Dumnezeu care erau] spre slujirea lui, el li s-a închinat lor ca lui Dumnezeu. Cinstea darurile, iar pe Cel care le dăruise nu-L cunoștea. Și s-a închinat făpturilor, [iar] nu Făcătorului.

Iar feciorul cel mare și Drept a primit toate acestea întru slava lui Dumnezeu. A văzut cerul și din frumusețea făpturii/ creației a cunoscut pe Ziditorul său [cf. Rom. 1, 20]. A văzut, zice, cerul, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai urzit [cf. Ps. 8, 4, LXX[11]]. A văzut, deci, lumea aceasta, și a mulțumit și a preaslăvit pe Domnul, Cel ce a înfrumusețat-o pe ea. Căci Drepții laudă și se minunează de creații[le lui Dumnezeu] și pe Creator Îl slăvesc și I se închină Lui.

Iar nedreptul și păcătosul rău a văzut și rău a înțeles și rău s-a închinat.

Așadar, toți oamenii au rațiune și, totodată, au și voință liberă. Prin voința liberă, umblă fiecare cum vrea. Că pe nimeni nu-l silește Dumnezeu, ca să vină la bine ori la rău. Ci după voia sa, cine cum se va pleca, [îi va fi] lui sau bine, sau rău.

Dar se cuvine tuturor oamenilor să viețuiască bine și cu bună plăcere spre Dumnezeu, deși au rațiune și voință liberă. Fiindcă lăudat este cel care de bună voia lui este bun, nu de vreo nevoie care vine spre el. Ci, mai vârtos, tuturor creștinilor nu li se cuvine, nici le e dat să-și îndrepte poticnirea păcatelor/ căderea în păcate de nevoie. Căci nu încununează Dumnezeu pe cei care se lasă de rele de nevoie/ din cauza necazurilor, ci pe cel care face binele din bună voia sa. Căci nu este vrednic cel ce este bun din fire, ci acela care este din voia sa și aceea [acea bunătate] este lăudată și mântuitoare.

Deci ce a făcut feciorul cel mic, de a luat bogăția și rău trăia și rău umbla?

[Evanghelie:] „Și nu după multe zile, adună totul și se duse într-un loc, departe. Și acolo risipi avuția lui, viețuind desfrânat”.

[Tâlcul:] Omul cel ce se află aproape de Dumnezeu, nimic nu face ca să fie vrednic de pierzare. Drept aceea și Prorocul grăiește: Mai înainte am văzut pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clatin [Ps. 15, 8]. Iar cel care se îndepărtează de Dumnezeu lucrează toate relele și spurcăciunea și amărăciunea și se chinuiește, după cum iarăși grăiește David: Că iată, cei care se îndepărtează de Tine pier [Ps. 72, 27 LXX].

[Evanghelie:] „Risipi el toate ale lui. Și fu foamete tare într-acea parte. Și acesta începu a flămânzi”.

[Tâlcul:] A pierdut tot darul pe care îl avea de la Dumnezeu și în scădere de tot a fost păcătosul. Căci cel care lucrează pentru Domnul, se satură din cuvintele Lui dumnezeiești (fiindcă Acesta zice că cine va lucra, va mânca [cf. II Tes. 3, 10]), iar oamenii care lucrează pentru păcat se topesc de foame și se lipsesc, și foamea îi prinde pe ei. Nu foame de pâine și de apă, ci foame după ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.

Așadar, [acolo] unde frica și legea lui Dumnezeu nu sunt, acolo este foamete mare. Fiindcă începutul mântuirii noastre este frica de Dumnezeu [cf. Ps. 110, 10] și rădăcina tuturor darurilor/ virtuților ce sunt în noi legea lui Dumnezeu este. Însă nu există nici legea lui Dumnezeu fără frică și nici frică fără lege. Fiindcă legea, așadar, din întocmire [dumnezeiască] are frica drept slujitoare, iar frica, din [aceeași] întocmire, are legea drept judecător.

Unde milostenia și dragostea și dreptatea nu izvorăsc, acolo este foamete mare. Unde grâul înțelepciunii celei bune și strugurele curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. Și unde este lucrul celor vicleni din destul, acolo e împuținare și scumpire a darurilor celor bune și a lucrătorilor celor buni. Și cine nu se teme de Domnul, departe fiind de El, flămânzește și moare de foame și se lipsește. Iar cei ce se tem de Domnul și viețuiesc după învățăturile Lui au slavă și bogăție [de har] în casele lor.

Și acelora care, mai vârtos, împart și dau celor sărmani, va fi dreptatea lor ca să locuiască [în ei] în veci. Căci frica de Dumnezeu este izvorul vieții, încât face omul să se ferească de cursele morții. Iar de sfârșitul cuvântului, de acesta toți să ascultați: Teme-te de Dumnezeu și păzește învățătura Lui! [Eccl. 12, 13]. Căci acest cuvânt este pentru tot omul. Fiindcă, de păcătuiește omul, nu-i vine lui aceeași foame ca atunci când întârzie întru păcate și risipește toată avuția cea bună și harul [de la Dumnezeu].

Deci bine este ca să nu păcătuiască omul, fiindcă, mai întâi, bună este aceasta sufletului. Dar din cauza neputinței firii noastre și prin negrija lenei ne lăsăm biruiți, împiedicându-ne și vrăjmașul. Deci iarăși să ne întoarcem spre pocăință, pentru ca foamea să nu ne ajungă pe noi și să nu omoare sufletele noastre. Deoarece a doua împodobire [a noastră] este, după păcate, spovedania și pocăința și întoarcerea spre Dumnezeu, iar cu acelea ne vom și mântui.

Drept aceea, se cade să ne nevoim cu bună nevoință, [ca să ieșim] din lucrul cel rău spre lucrul cel bun și să fim leneși spre cele rele, iar către cele bune să ne nevoim. Pentru că nu este aceasta până în sfârșit, ca să înainteze spre rău, ci acela care va fi de tot întru păcate, va avea pierdere și osândă. Iar cel care nu păcătuiește cu nimic este al lui Dumnezeu sau bărbat dumnezeiesc. Iar cel ce păcătuiește și se întoarce spre viața nevinovată, [acest] lucru [vrednic] de bărbat înțelept este, care mai apoi la [ceea ce este de] folos îl duce.

[Evanghelie:] „Și merse de se lipi de unul dintre cetățenii ce locuia într-acea parte și [acela] îl trimise pe el la satul lui, să pască porcii. Și jinduia să-și sature pântecele lui de mâncarea pe care o mâncau porcii și nimeni nu-i da”.

[Tâlcul:] Omul care e învățat cu dulceața acestei vieți nu se oprește niciodată a alerga spre cele rele, ci în toate zilele caută cum să-și sature trupul său și să-și umple pofta lui. De aceea, cine se apropie de necurații draci, [înțelege că] duhuri viclene sunt. Căci un duh este duhul curviei și altul al sațiului, altul al iubirii de argint, iar altul al slavei deșarte și [altele sunt] ale altor și altor păcate. Acestea toate duc omul spre pierzare și îl surpă.

Iar unul dintre cetățeni se înțelege că este mai marele dracilor. Căci cine se va apropia de Domnul, va fi un duh cu El, după cum grăiește Apostolul: Cine se va apropia de Domnul, un duh este [cu El] [I Cor. 6, 17]. Astfel, deci, și cel ce se apropie de Satana, în chipul năravului său va fi.

[Evanghelie:] „Îl trimise pe el la satul lui, să pască porcii”.

[Tâlcul:] Sat se cheamă toate năravurile de păcate, iar porcii [sunt] cugetele păcatelor. Și, deci, toți câți se vor întina întinării și cu păcatele cele rele se îndulcesc și se veselesc, porci se numesc și în chipul acelora sunt. Și întâi mitarnicii/ cei care primesc mită și tâlharii și ucigașii și furii și bețivii și desfrânații și desfrânatele și asupritorii și cămătarii și răpitorii și toți câți întru necurățiile acestea se întinează, aceia toți se numesc păstori de porci.

Jinduiește deci amărâtul de om ca să se sature și să se îndulcească păcatelor. Și nimic nu îi dau lui și nu se poate sătura, așadar, de dulceață. Și nici nu se pot umple de îndulcire cei care sunt învățați într-acestea, fiindcă dulceața păcatelor nu va trăi, nici nu va rămâne, ci împreună vor fi și vor pieri.

Mâncarea aceea porcească închipuie păcatul, fiindcă are și dulceață și scârbă, căci pentru puțină vreme îndulcește și pentru veșnicie îl muncește [pe om]. Căci câte sunt în lumea asta luminate și de dorit, multă trudă și osteneală cer, iar dulceața [celor păcătoase] puțină [muncă cere] și puțin timp [de nevoință].

Fiindcă însăși viața aceasta a noastră este înjugată cu mai multă trudă decât cu veselie.

Iar dacă nu s-a putut sătura desfrânatul, ca să se îndulcească de poftele lumii acesteia înșelătoare, el și-a adus aminte – căci, așadar, se învăța din chinurile lui – și s-a întors. Deci s-a dojenit pe sine și s-a înfrânt și s-a smerit păcătosul de călcarea [poruncilor], iar răutățile lui îl osândeau pe el și îl judecau.

[Evanghelie:] „El își veni în minte [și] zise: «Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt destoinic/ vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții/ slujitorii tăi». Și se sculă [și] se duse către părintele lui”.

[Tâlcul:] Așadar, când greșim ne aflăm afară de noi înșine, suntem deci afară de cugetul nostru și fără de minte suntem. Iar când împlinim învățătura lui Dumnezeu și facem dreptatea, atunci ne întoarcem întru noi înșine. Căci feciorul cel desfrânat și-a venit în minte, s-a întors, după cum a zis: Întoarce-te, sufletul meu, întru odihna ta [Ps. 114, 7], căci repaosul/ odihna sufletului viața și mântuirea este.

Trei chipuri [de oameni] deci se mântuiesc: cel ce lucrează și cel ce slujește și feciorul cel bun. Căci robul face bine din frica bătăii, după cum grăiește David: Se rănește cu frica Ta trupul meu și de judecățile Tale m-am temut [cf. Ps. 118, 120]. Iar slujitorul, ca să primească plată, bine și cu rânduială face [poruncile] lui Dumnezeu, după cum zice iarăși Dumnezeiescul David și grăiește: Plecat-am inima mea ca să facă dreptatea Ta în veac, pentru răsplată [Ps. 118, 112].

Iar feciorul, pentru dragostea ce are către Dumnezeu și Părintele [său], lucrează după învățătura Lui, după cum David mărturisește, grăind: Cât de mult am iubit poruncile Tale și legea Ta, Doamne, și în toate zilele învățătura mea este [Ps. 118, 97]. Și iarăși: Ridicat-am mâinile mele către poruncile Tale și pe acelea le-am iubit și am cugetat la îndreptările Tale [Ps. 118, 48]. Și iar: Minunate sunt mărturiile Tale, drept aceea le-a cercetat pe ele sufletul meu [Ps. 118, 129].

Și când se va afla cineva în chipul feciorului și va fi departe [de Dumnezeu] pentru păcate și îi va vedea pe alții primind darurile duhovnicești și cuminecându-se cu Trupul și Sângele cele dumnezeiești, atunci se cade lui cu pocăință și cu umilință cuvintele acestea să le grăiască întru sine: „Câți năimiți/ simbriași la tatăl meu mănâncă pâine, [iar] eu pier de foame. Scula-mă-voi și mă voi duce către părintele meu și îi voi zice lui: Părinte, am greșit la cer și înaintea ta, și de acum nu [mai] sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din năimiții/ slujitorii tăi”.

Căci cine va zice că mult am mâniat a Ta îndulcire și bogăția darurilor Tale am risipit și jinduiește să se alăture slujitorilor: și acesta este un lucru mare! Fiindcă slujitorii se numesc chemați, prin care se înțelege cei învățați la Botez, cei care n-au ajuns încă să fie feciori/ fii – căci cu sfântul Botez oamenii primesc numele de fii – și care nu au numai dulceață sufletească, ci și hrană. De aceea vorbește despre slujitorii care se satură.

Însă unele sunt cuvintele celor care se pocăiesc și altele darurile lui Dumnezeu pentru cei care primesc pocăința. Cine vine la pocăință să nu ceară Împărăția Cerului, nici să nu i se pară lui că este vrednic vieții celei veșnice, ci numai o singură rugăciune să aibă, [anume] ca să scape de gheena și de munca de veci. Și de aici el să aștepte puțin, iar Dumnezeu îi va dărui lui multă bunătate.

[Evanghelie:] „Și el fiind încă departe, îl văzu pe el părintele lui și îi fu milă de dânsul. Și alergă, căzu pe gâtul lui și îl sărută pe el”.

[Tâlcul:] O, mare minune! Numai cât își aduse aminte acel fecior desfrânat de pocăință și Părintele imediat îi întinse iubirea Sa de oameni. N-a așteptat să primească cuvintele mărturisirii/ spovedaniei lui, ci face după cuvântul ce îl grăise, că Mai înainte, zice, de a Mă chema, zic: iată Eu! [cf. Is. 65, 24].

L-a văzut pe fiul Său de departe venind și l-a întâmpinat pe el, căci mai înainte apucă Cel blând și de oameni iubitor. Nu se aștepta feciorul să vină până la el, ci El i-a mers înainte de îl îmbrățișă și îl sărută, arătând toată iertarea Sa până la sfârșit și milostivirea Sa.

Căci Dumnezeu caută numai întoarcerea păcătosului care este cu osârdie și pocăința care este din tot sufletul și înfrângerea inimii lui și îl primește pe el și își varsă milostivirea lui și aleargă către el și cade pe grumazul lui și îl sărută pe el. Căci pentru aceasta a venit în lume, ca să-i mântuiască pe cei păcătoși, ca și pe acest fecior desfrânat.

[Evanghelie:] „Zise părintele către robii săi: «Aduceți veșmântul cel dintâi și îl îmbrăcați pe el și dați-i inel în mâna lui și încălțămintea de sărbătoare în picioare. Și aduceți vițelul cel îngrășat de-l junghiați și să mâncăm, să ne veselim. Căci fiul meu acesta mort era și a înviat și pierdut era și s-a aflat!»”.

[Tâlcul:] Slugile sunt Îngerii și arhiereii. Dar și preoții sunt slugi, căci cu cuvântul învățăturii lor îi întorc și pe alții la pocăință. Și îi îmbracă pe ei cu veșmintele darurilor și inel le dau în mâna lor, pecetea creștinească, celor care au lucrare [duhovnicească]. Fiindcă mâna este firea semnului, iar inelul pecetea Sfântului Duh. Căci prin credință și prin lucrare se mântuiește omul. Și în picioare îi pun încălțăminte de sărbătoare, ca să se păzească de scorpie, [adică] de diavolul cel purtător de moarte și să fie gata spre Evanghelie și spre folosul oamenilor. Căci este [faptă] creștinească aceea care folosește aproapelui.

Șarpele de demult a fost biruit și poartă vrajbă/ luptă împotriva celor ce greșesc, după cuvântul: Acesta va căuta capul tău și tu vei căuta călcâiul lui [cf. Fac. 3, 15].

Diavolul află pildă/ prilej a vrăjmăși și, ca să nu-și verse veninul său spre cei ce s-au eliberat din păcate, de aceea au și încălțăminte de sărbătoare cei care se întorc spre paza lor înșiși, ca să poată călca peste șarpe și peste scorpie și peste toată puterea drăcească [cf. Lc. 10, 19] și să binevestească pacea și dulceața/ harul, după cuvânt. Căci frumoase sunt picioarele celor care binevestesc pacea și dulceața/ harul [Is. 52, 7; Rom. 10, 15]!

Cu acestea toate să fie omul înfrumusețat și să se cuminece cu Vițelul cel îngrășat, [adică] să se sfințească prin împărtășirea cu cinstitul trup și sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Iar Vițelul cel îngrășat și junghiat și mâncat este Hristos, căci neispitit este de jugul legii păcatelor și îngrășat întrucât spre această taină a fost împărțit/ pregătit de la întemeierea lumii.

Și înțelege că pâinea pe care o împărțim [în Sfânta Euharistie] se face din grâu, iar după înțelegere este trup. Și Acesta este însuși vițelul cel îngrășat. Căci toți care se întorc din păcate și se învrednicesc de sfânta și înfricoșătoarea cuminecătură, vor fi de-a pururea veselie pentru Dumnezeu Părintele și pentru slujitorii Lui și pentru Îngeri și preoți, fiindcă învie din moarte și din pierzare se află.

[Evanghelie:] „Fiul lui cel mai mare era în sat (lucrând cu adevărat virtuțile întru sine). Și venind, se apropie de casă și auzi cântări și glasuri (în casa lui Dumnezeu glas curat este, fiindcă se prăznuiește). Și chemă pe unul dintre feciori/ slujitori [și] îl întrebă: «Ce sunt acestea?» (fiindcă Îngerii descoperă Drepților taina cea dumnezeiască, iar slujitorii lui Dumnezeu sunt Îngerii). El zise lui că: «Fratele tău a venit și părintele tău a junghiat vițelul cel îngrășat, fiindcă l-a văzut sănătos». [Atunci] se mânie și nu vroia să intre. Părintele lui ieși [și] îl ruga pe el (ca un Iubitor de fii și Preaînțelept, pe cel ce s-a întors l-a primit, iar pe cel care era [cu El] de-a pururea l-a mângâiat). El răspunse [și] zise: «Părinte, iată câți ani am lucrat ție și nu am călcat zisa ta întru nimic și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu tovarășii mei»”.

[Tâlcul:] Unii îi zic iedului a fi puțină dulceață. Iar alții înțeleg dorința lui, fiindcă grăiește Dreptul că: mie nu mi s-a dat niciodată puțină dulceață, pentru ca să mă veselesc după voia mea.

[Evanghelie:] „Și când fiul tău acesta vine de la desfrânare, îi junghiași lui vițelul cel îngrășat». El îi zise lui: «Fiule, tu pururea ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt»”.

[Tâlcul:] [Cu alte cuvinte:] Fiindcă pururea făcând cuvântul meu, toate ale Mele le vei moșteni. Acești fii vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, a Părintelui. De aceea nu te îngrijora și să nu ai nicio nedreptate.

[Evanghelie:] „«Ți se cade să te veselești și să te bucuri, pentru că fratele tău acesta mort era și a înviat, și pierdut era și s-a aflat!»”.

[Tâlcul:] Hristos îi arată că se cuvine cu vrednicie a se veseli și a se bucura de pocăința păcătoșilor. Cine va vedea pe cel mort înviat și să nu se veselească? Sau cine va afla ceea ce a pierdut și să nu se bucure?

Mare lucru și preaslăvit este iubirea de oameni a Domnului nostru și nimeni nu poate să-I mulțumească Lui din din destul! Că nu numai că primește pe cel care se duce de la El și se îndepărtează, ci, mai vârtos, când se întoarce, cu mari daruri îl cinstește și se veselește. Și nu numai caută să îl îndrepteze, ci și cu har îl învrednicește. Și nu numai că nu îi impută [păcatele], ci și răspuns pentru noi dă.

Pentru că mulți dintre Drepți, care lucrează pentru Dumnezeu, de multe ori cârtesc împotriva mântuirii păcătoșilor. Căci cârteau și fariseii atunci spre Domnul, se credeau curați și se îndreptățeau pe ei înșiși, [întrebându-L] de ce primea pe desfrânată și pe vameș. Dar și David se arată cârtind: Până când păcătoșii, Doamne, până când se laudă păcătoșii? [Ps. 93, 3]. Și Amvacum iarăși: Ce este că se lărgește calea păcătoșilor? [cf. Amv. 2-4]. Și Ieremia Prorocul grăiește: I-ai sădit pe ei și au răsărit [cf. Ier. 12, 2]. Și Iliu a grăit: Cel ce se mânie pe cel ce a păcătuit se aseamănă Celui de sus[12], cum este scris. Și mulți alții au cerut să fie mâniere de la Dumnezeu  spre cei ce păcătuiesc și asupresc. Domnul grăiește cu această pildă spre toți cei care se îndreptățesc pe ei înșiși și îi defaimă pe cei ce păcătuiesc[13].

Fie deci ca și voi să fiți drepți, ca și feciorul acela, și iubiți Părintelui. Vă rog pe voi, cei drepți și curați, să nu vă pară rău de mântuirea celor păcătoși, ci mai vârtos să vă bucurați și să vă veseliți cu dânșii, pentru că și Îngerii se bucură de pocăința și de mântuirea păcătoșilor.

Astfel este acum înțelesul acestei pilde, pentru cei care se mânie și mult întreabă și ispitesc cele [ce sunt] despre iertarea păcătoșilor și despre milosârdia lui Dumnezeu și despre rânduirea lor [la pocăință] și pogorârea [Lui], pentru că nu pierde mântuirea lor.

De aceea, fraților, chiar de am fi drepți, să nu ne întoarcem [fața] de la cei păcătoși. Nici de faptul că Dumnezeu îi primește pe ei să nu ne mâniem, nici de judecata lui Dumnezeu să nu ne mâniem, ci să-i primim și să I ne închinăm și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru cei care s-au îndreptat și s-au mântuit și care vi se păreau [mai înainte] păcătoși. Căci știi, omule, că spre cel care ți se pare ție păcătos, iar el s-a pocăit, spre aceasta cu blândețe și cu milă caută Dumnezeu spre dânsul.

Aceasta știind, fraților, să nu ne mâhnim/ deznădăjduim deloc [de mântuire], nici să uităm nădejdea noastră, viețuind în [lucruri] rele, pentru că pământul lucrat aduce îngrășământ grădinilor. Iar după lucrarea bună, poți ține sufletul în toată rânduiala, în fața neputințelor și a păcatelor, și [acest lucru] ne aduce pe noi la mântuire. De aceea să nu ne descurajăm, căci așa cum nu este cu putință mortului a se ridica și a umbla, așa și celui care se mâhnește/ se deznădăjduiește, nu-i este cu putință să se mântuiască.

Căci precum nu este bine ca, fiind cineva prins de vreo boală, să se junghie pe sine și să se piardă, așa nu este vrednic și nu i se cuvine [cuiva] să se junghie fără milă cu cuțitul mâhnirii [din deznădejde], ci mai vârtos a arăta pocăință și slavoslovie și umilință. Căci acestea, cu adevărat, sunt bune și cu folos și [spre] mântuire.

Și astfel, cu blândețe și cu milostivire și cu dragoste ne va primi pe noi Părintele și Se va pogorî de ne va îmbrățișa pe noi și cu veșmântul dintâi, cel fără de păcate, ne va îmbrăca și cu făgăduința Duhului Sfânt ne va dărui și Împărăției cerului ne va face vrednici, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, că a Lui este slava și stăpânirea întru vecia veacului. Amin.


[1] În original: viia cu curvele.

[2] Idem: Și jeluiia să-șŭ sature mațele lui.

[3] Idem: curse. Verbul vechi era a cura, din lat. curro, currere, cucurri, cursus = a alerga, a se grăbi, a curge.

[4] Idem: călțunii.

[5] Idem: arată-Se ca cu greu.

[6] Posibil cf. Iez. 18, 21 sau Ps. 40, 8.

[7] Posibil cf. Iez. 18, 21-22 sau II Cron. 30, 9.

[8] În original: și aceastea foarte fură bine.

[9] Idem: înțelesŭ și samovolnicie.

[10] Idem: va fi.

[11] „Fiindcă voi vedea cerurile, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai întemeiat”.

La fel spune și Ps. 18, 2: „οἱ οὐρανοὶ διηγοῦνται δόξαν θεοῦ ποίησιν δὲ χειρῶν αὐτοῦ ἀναγγέλλει τὸ στερέωμα/ Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vestește tăria/ firmamentul”.

Ceea ce face Biblia, care povestește și vestește faptele lui Dumnezeu (le povestește pe cele trecute și le vestește pe cele viitoare), același lucru fac și cerurile înstelate și toată frumusețea universului.

De aceea, fragmentul de față din Cazania lui Coresi vorbește despre faptul că universul este prima Biblie a Drepților din toate timpurile, care L-au cunoscut pe Dumnezeu din frumusețea făpturii Lui și de aceea s-au închinat și au slujit Lui. Despre protobiblia comică am vorbit și noi cât am putut de des în toate cărțile noastre. E o concepție ortodoxă prezentă în cărțile românești vechi, în cazanii și în cronografe.

[12] Probabil cf. I Împ. 19, 10.

[13] Interpretarea de aici a făcut carieră în predica românească și este susținută de mulți până în ziua de astăzi. Însă, din păcate, se înțelege din fragmentul de aici că și Sfinții se îndreptățesc în fața lui Dumnezeu la fel ca și fariseii și că nu există nicio diferență între Drepți/ Sfinți și farisei.

Se mai înțelege că Sfinții cer cu nedreptate să se izbăvească de asupririle pe care le suferă din partea celor păcătoși. Încât s-a ajuns chiar să se sugereze că…păcătoșii sunt băieți buni, pentru că Dumnezeu îi iubește și îi așteaptă, iar Drepții ar fi niște oameni plini de sine și nemilostivi, prea aspri cu lumea, și cărora nici Dumnezeu nu le dă dreptate. Iar auditoriul creștin, care nu se omoară cu râvna, aprobă satisfăcut în inima lui această interpretare.

Însă pilda Domnului nu spune că Sfinții nu au dreptate în ceea ce pretind și așteaptă ei, ci că iubirea lui Dumnezeu întrece toată judecata și toată puterea de înțelegere omenească.

Viețile Sfinților 1. 15

Viețile Sfinților

(vol. 1)

Alcătuite de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

  *

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

*

Carolinne White afirmă că cele mai multe lucrări poetice ale Sfântului Grigorie au fost scrise între 381-390[1]. Ea vorbește despre 44 Predici, 244 de scrisori (dintre care socotește că doar 241 sunt autentice) și mai mult de 16.000 de versuri grigoriene[2].

În PG 37 găsim 99 de poeme ale Sfântului Grigorie[3]. Ideile din poemele sale sunt regăsibile și în predicile sale, cel mai lung poem al său și cel mai cunoscut fiind De vitua sua, care este unul autobiografic[4]. Poemul De rebus suis are 634 de versuri, De se ipso et de episcopis are 836 de versuri, De animae suae calamitatibus are 350 de versuri[5].

Andrew Hofer vorbește despre 17.000 de versuri grigoriene[6].

Primul volum alocat de PG [Patrologia Graeca] Sfântului Grigorie Teologul este vol. 35. Și PG 35 conține prima parte a Predicilor sale, precedată de două Vieți ale sale și de mărturii despre el.

Vita Sancti Gregorii Theologi, Episcopi Constantinopolitani, ex ipsius potissimum scriptis adornata [Viața Sfântului Grigorie Teologul, Episcopul Constantinopolului, adunată mai ales din propriile sale scrieri] este editată între col. 147-242.

După care urmează Viața pe care deja am discutat-o, cea a lui Grigorie Presbiterul, situată între col. 243-304. Între col. 305-316 avem Selecta veterum testimonia. In laudem Sancti Gregorii [Selecție de vechi mărturii. În cinstea Sfântului Grigorie].

Și după mai multe texte introductive și elogii, Predicile sale sunt editate începând cu col. 395.

Predicile Sfantului Grigorie Teologul

Prima Predică, în PG 35, e între col. 395-402, a 2-a e între col. 407-514, a 3-a e între col. 517-526, a 4-a e între col. 531-664, a 5-a e între col. 663-720. A 6-a Predică e între col. 721-752, a 7-a Predică, rostită la înmormântarea Sfântului Chesarios, fratele său, e cuprinsă între col. 755-788, pe când a 8-a Predică e la înmormântarea surorii sale, Sfânta Gorgonia, și e cuprinsă între col. 789-818.

A 9-a Predică grigoriană este editată între col. 819-826, a 10-a între col. 827-832, a 11-a între col. 831-844, a 12-a între col. 843-850, a 13-a între col. 851-856, a 14-a între col. 857-910, a 15-a între col. 911-934, a 16-a între col. 933-964, a 17-a între col. 963-982.

A 18-a sa Predică e la înmormântarea tatălui său, a Sfântului Grigorie al Nazianzului și ea este editată între col. 985-1044, a 19-a e între col. 1043-1064, a 20-a e între col. 1065-1082, a 21-a îi este dedicată Sfântului Atanasie cel Mare și e cuprinsă între col. 1081-1128.

A 22-a sa Predică e între col. 1131-1152, a 23-a e între col. 1151-1168, a 24-a e între col. 1169-1194, a 25-a e între col. 1197-1226, a 26-a e între col. 1227-1252. Și cu ea se încheie PG 35.

În PG 36, Predica a 27-a a Sfântului Grigorie Teologul este între col. 11-26, a 28-a e între col. 25-74, a 29-a e între col. 73-104, a 30-a e între col. 103-134, a 31-a e între col. 133-172. Iar Predicile 27-31 sunt predicile sale teologice, cele cu referire directă la triadologie.

A 32-a Predică a Sfântului Grigorie e între col. 173-212, a 33-a e între col. 213-238, a 34-a e între col. 241-256, a 35-a e între col. 257-262, a 36-a e între col. 265-280, a 37-a e între col. 281-308, a 38-a e între col. 309-334, a 39-a e între col. 335-360, a 40-a e între col. 359-428, a 41-a e între col. 427-452, a 42-a e între col. 457-492.

A 43-a Predică e închinată Sfântului Vasile cel Mare și se află editată între col. 493-606, a 44-a e între col. 607-622 iar a 45-a e între col. 623-664.

După Predicile sale, tot în PG 36, avem următoarele scrieri ale sale:

1. ΣΗΜΑΣΙΑ ΕΙΣ TON IEZEKIΗΛ [Înțelesul la Iezechiil], între col. 665-670;

2. un fragment din Oratione contra astronomos [Predica împotriva astronomilor], între col. 675-678;

3. Liturghia sa, tradusă din coptă, e între col. 677-700;

4. Liturghia sa, în varianta alexandrină, e între col. 699-734;

5. trei fragmente din Rugăciunile sale de exorcizare, cuprinse între col. 733-734.

În PG 37 găsim Scrisorile, Testamentul și Poemele Sfântului Grigorie Teologul.

Scrisorile sale sunt cuprinse în PG 37 între col. 21-388.

Scrisorile sale

Prima scrisoare și a doua sunt pentru Sfântul Vasile cel Mare (col. 21-24), a 3-a e pentru Evagrios, scrisorile 4-6 tot pentru Vasile, a 7-a e pentru Chesarios, fratele său (col. 31-34), a 8-a e pentru Vasile, a 9-a pentru Amfilohios, a 10-a pentru Candidianos, a 11-a e pentru Sfântul Grigorie al Nyssei (col. 41-44).

A 12-a scrisoare a trimis-o lui Nicobulos, a 13-a e către Amfilohios, a 14-a către Chesarios, a 15-a e pentru Lollianos, a 16-a pentru Evsevios, Episcopul Cezareei, cât și următoarele două, a 19-a e pentru Sfântul Vasile, a 20-a e pentru Sfântul Chesarios, fratele său.

A 21-a scrisoare e pentru iparhul/ prefectul Sofronios, cât și următoarea, a 23-a e pentru Sfântul Chesarios, a 24-a e pentru Temistios, a 25-a pentru Amfilohios, cât și următoarele trei, a 29-a e pentru Sofronios, iar scrisorile 30-36 sunt pentru Filagrios.

A 37-a e pentru Sofronios, a 38-a pentru Temistios, a 39-a pentru Sofronios, a 40-a e trimisă Sfântului Vasile cel Mare, a 41-a e pentru cei din Chesaria Cappadociei, a 42-a e pentru Evsevios, Episcopul Samosatelor, a 43-a e pentru Episcopi, a 44-a e pentru Evsevios al Samosatelor, a 45-a e pentru Sfântul Vasile, cât și scrisorile 46-50.

A 51-a scrisoare e trimisă de Sfântul Grigorie lui Nicobulos, cât și scrisorile 52-55. Prima scrisoare trimisă către o femeie e scrisoarea a 56-a: către Tecli. A 57-a e tot către ea. A 58-a e pentru Sfântul Vasile, cât și scrisorile 59-60.

A 61-a scrisoare e pentru Erios și Alipios, a 62-a pentru Amfilohios, a 63-a e pentru alt Amfilohios, pentru că, până acum, editorii au semnalat același autor cu Eidem. Ceea ce nu au făcut acum. A 64-a e pentru Evsevios al Samosatelor, următoarele două sunt tot pentru el, a 67-a e către Iulianos, prefectul, și următoarele două sunt adresate tot lui, iar a 70-a și a 71-a fiind către Evtropios.

Scrisorile 72-74 sunt pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, a 75-a e pentru Vitalianos, a 76-a e iarăși către Sfântul Grigorie al Nyssei, a 77-a e către Teodoros, a 78-a e pentru Teotecnos, a 79-a e pentru Simplicie, a 80-a e pentru retorul Evdoxios, a 81-a e pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, a 82-a e pentru Alipios, iar următoarele patru sunt tot pentru el.

A 87-a e pentru Filagrios, a 88-a e pentru Sfântul Nectarios, Arhiepiscopul Constantinopolului, cel care i-a urmat la tron, și care e pomenit pe 11 octombrie[7]. A 89-a scrisoare e pentru Bosforios al Coloniei, a 90-a e pentru Procopios, a 91-a e din nou către Sfântul Nectarios, a 92-a e pentru Filagrios, a 93-a e pentru prefectul Sofronios, a 94-a e pentru Amazonios, a 95-a e pentru Leontios, a 96-a e pentru Ipatios, a 97-a e pentru Iraclianos, a 98-a e către administratorii republicii, a 99-a e către Omofronios iar scrisoarea cu numărul 100 e către Gigantios. Scrisoarea 101 e adresată Presbiterului Clidonios, împotriva lui Apollinarios ereticul (col. 175-194), 102 e adresată aceluiași și tot împotriva lui Apollinarios (col. 193-202), 103 e pentru Palladios, 104 e pentru Olimpios, următoarele două sunt tot pentru el, 107-109 sunt pentru Clidonios, 110 e pentru Palladios.

Scrisoarea 111 e pentru Evlalios, 112 e pentru Chelevsios, următoarele două sunt tot pentru el, 115 e pentru Teodoros, 116 e pentru Evlalios, următoarele două sunt tot pentru el, 119 e pentru Palladios iar 120 e pentru Elladios.

Scrisoarea 121 e pentru Teodoros, următoarele trei scrisori i-au fost trimise tot lui, 125 e pentru Olimpios, următoarea e tot pentru el, 127 e pentru Elladios, 128 e pentru Procopios, următoarele două tot lui îi sunt adresate, 131 e pentru Olimpios, 132 e pentru Saturninos, 133 e pentru Victori, cât și următoarea, 135 e pentru prefectul Sofronios, 136 e pentru strathlatiul [exercitus duci] Modarios, cât și următoarea.

Scrisoarea 138 e pentru Bosforios, Episcopul Coloniei, 139 e pentru Teodoros, 140 e pentru Olimpios, următoarele 4 sunt tot pentru el, 145 e pentru Uirianos, 146 e pentru Olimpios, 147 e pentru Asterios, cât și următoarea, 149 e pentru Georgios, 150 e pentru Asterios, 151 e pentru Nectarios, 152 e pentru Teodoros, 153 e pentru Bosforios, Episcopul Coloniei, 154 e pentru Olimpios, 155 e pentru Asterios, încă o scrisoare pentru el, 157 e pentru Teodoros, 158 e pentru Evlavios, 159 e pentru Teodoros și următoarele patru sunt tot pentru el.

Sfântul Grigorie scrie scrisoarea 164 lui Timoteos, următoarele două tot lui, 167 e pentru Elladios, 168 e pentru Fotios, 169 e pentru Stratigios, 170 pentru Palladios, 171 pentru Amfilohios, 172 pentru Elladios, 173 e pentru Postumianos, 174 e pentru retorul Evdoxios, următoarele 6 sunt tot pentru el, 181 e pentru Saturninos, 182 e pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, 183 e pentru Episcopul Teodoros, 184 e pentru Amfilohios, 185 e pentru Sfântul Nectarios, următoarea e tot pentru el, 187 e pentru Evdoxios, 188 e pentru Stagirios, 189 e pentru sofistul Evstohios, următoarele două sunt tot pentru el, 192 e pentru Stagirios, 193 pentru Procopios, următoarea i-a fost adresată tot lui, 195 e pentru arhontele Grigorios, 196 e pentru Ecivolios, 197 e pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, 198 e pentru Nemesios, următoarele trei fiind tot pentru el.

Scrisoarea 202 e pentru Sfântul Nectarios, 203 e pentru Valentinianos, 204 e pentru Adelfios, încă două pentru Adelfios, 207 e pentru Iacovos, încă una pentru el, 209 pentru Castori, 210 e tot pentru el, 211 e pentru Chiriacos, scrisorile 212-215 sunt către Sacerdoti, 216 e pentru Evdochios, următoarele două sunt tot pentru el, 219-220 sunt pentru Elladios, 221 e pentru Omofronios, 222-223 sunt pentru Tecli, 224 e pentru Africanos, 225 e pentru Ellevihos, 226 e pentru Anisios, 227 e pentru Ursos, 228-229 sunt pentru Pansofios, 230 sunt pentru Teodosios și Teodoros, 231 e pentru prietenul Evsevios, 232 e pentru Diocli, 234 e pentru Olimpianos, 235 e pentru Adamantios, 236 e pentru sofistul Libanios, 237 e pentru Macedonios, 238 e pentru monahii și fecioarele dintr-o Mănăstire, 239 e pentru Epifanios, 240 e pentru Meletios.

Sfântul Grigorie Teologul a scris scrisoarea 241 pentru Abugrios, 242 este pentru Petros, 243 e trimisă monahului Evagrios, fiind despre Dumnezeire iar ultima, scrisoarea 244, e pentru Vasilissi.

Testamentul Sfântului Grigorie e în PG 37, col. 389-396. După care urmează opera sa poetică.


[1] Gregory of Nazianzus, Autobiographical Poems, edited and translated by Carolinne White, Ed. Cambridge University Press, 1996, p. xxiii.

[2] Idem, p. xxiv. [3] Idem, p. xxv. [4] Idem, p. xxvi. [5] Ibidem.

[6] Andrew Hofer, Christ in the Life and Teaching of Gregory of Nazianzus, Ed. Oxford University Press, 2013, p. 4.

[7] A se vedea:

https://en.wikipedia.org/wiki/Archbishop_Nectarius_of_Constantinople.