Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Când afli realitatea cu care te-ai însurat

Sintagma zilei e dintr-un articol de ieri al Emmei Zeicescu. Un articol despre relația dintre soț și soție.

Și ea ne spune că „atunci când euforia îndrăgostelii dispare, rămânem muți de dezamăgire”.

Sintagma „muți de dezamăgire” mi se pare o exprimare poetică viguroasă, în care muțenia sau negăsirea cuvintelor amplifică sentimentul dezamăgirii, al deznădejdii în fața realității.

Cântări, cap. 14, cf. LXX

1. Imnul dimineții [ὕμνος ἑωθινός]. Slavă în[tru] cei prea înalți lui Dumnezeu [δόξα ἐν ὑψίστοις Θεῷ]

2. și pe pământ pace [καὶ ἐπὶ γῆς εἰρήνη],

3. în[tru] oameni bunăvoire [ἐν ἀνθρώποις εὐδοκία].

4. Pe Tine Te lăudăm,

5. pe Tine Te binecuvântăm,

6. închinămu-ne Ție,

7. slăvimu-Te,

8. Îți mulțumim Ție,

9. pentru slava Ta cea mare.

10. Doamne, Împărate

11. ceresc,

12. Dumnezeule, Părinte Atotțiitorul[e],

13. Doamne, Fiule, Unule-născut,

14. Iisuse Hristoase,

15. și Duhul Sfânt [Duhule Sfinte]!

16. Doamne, Dumnezeul[e],

17. Mielul lui Dumnezeu,

18. Fiul Tatălui,

19. Cel care ridici păcatele lumii,

20. miluiește-ne pe noi!

21. Cel care ridici păcatele lumii,

22. primește rugăciunea noastră!

23. Cel care șezi în dreapta Tatălui,

24. miluiește-ne pe noi!

25. Că Tu ești unul sfânt,

26. Tu ești unul Domn,

27. Iisus Hristos,

28. întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin!

29. În fiecare zi Te voi binecuvânta,

30. și voi lăuda numele Tău întru veac

31. și întru veacul veacului.

32. Învrednicește-ne, Doamne, și [în] ziua aceasta,

33. fără de păcate să ne păzim noi!

34. Binecuvântat ești, Doamne, Dumnezeul părinților noștri

35. și lăudat și preaslăvit [este] numele Tău întru veci. Amin!

36. Binecuvântat ești, Doamne, învață-mă dreptățile Tale!

37. Binecuvântat ești, Doamne, învață-mă dreptățile Tale!

38. Binecuvântat ești, Doamne, învață-mă dreptățile Tale!

39. Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam și [în] neam!

40. Eu am zis: Doamne, miluiește-mă!

41. Vindecă sufletul meu că am păcătuit Ție!

42. Doamne, la Tine am scăpat!

43. Învață-mă a face voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu!

44. Că la Tine [este] izvorul vieții

45. [și] în[tru] lumina Ta vom vedea lumină.

46. Întinde mila Ta celor care Te cunosc pe Tine!

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [16]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

Despre ce s-a întâmplat în drum spre Giurgiu, Radu Popescu ne informează, cu acelaşi ton „mieros” faţă de domnitorul care îşi pierduse capul de spaimă: „mai mergând câtva loc cu dânsul [Antim] s-au rugat ca să-l lase să se întoarcă la Bucureşti. Domnul l-au poftit, ca pe un arhiereu, ca să nu să dezlipească de măriia-sa, până se vor adevăra aceste lucruri şi la ce sfârşit vor să iasă. Dar el nu vrea nicidecum, găsind multe pricini, una că au venit cu cărata numai cu doi cai şi fără aşternut, făr’ de cheltuială, alta şi ca un păstori ce iaste nu să cade să lase turma şi să se ducă în altă parte.

Iar domnul poftindu-l să meargă cu măriia-sa, i-au făgăduit că de câte zice că n-are şi n-au apucat să-şi ia den Mitropolie, de niciunele nu-i va lipsi, ci-i va da de toate. Ci dar nicidecum nu i-au putut întoarce socoteala lui acea plină de vicleşuguri ce o avea în inema lui, ci s-au întorsu la Bucureşti”[1].

Radu Popescu încearcă să arunce ruşinea în obrazul mitropolitului, dar cele despre care ne informează reuşesc tocmai contrariul, adică îl acuză pe domnitor şi nu pe mitropolit. În loc să fie domnul preocupat de soarta ţării, el, care avea responsabilitatea de a asigura protecţia supuşilor săi, acest lucru îl face Antim, care se gândeşte să se întoarcă pentru ca, măcar el, ca mitropolit, să fie alături de populaţia care era de bună seamă, şi ea alarmată de veştile unei posibile invazii străine, evenimente care nu lăsau niciodată amintiri plăcute locuitorilor.

Antim nu s-a gândit, că în cazul în care zvonurile ar fi adevărate (şi el probabil că le credea adevărate), ar putea fi privit rău la întoarcerea în capitală, după ce îl însoţise pe Mavrocordat până la graniţă şi nici nu s-a gândit că ar putea fi considerat un „dezertor” ca şi domnitorul sau o iscoadă a acestuia, căci în acele condiţii, orice era posibil. El s-a gândit numai la binele păstoriţilor săi.

Mavrocordat nu vroia să îl ia cu el pe Antim din simpatie, ci pentru ca să îşi legitimeze gestul în faţa turcilor, care ar fi putut întreba foarte bine: de ce mitropolitul are curaj ca să se întoarcă într-o capitală asediată (după toate informaţiile) de armatele austriece, iar domnitorul fuge mâncând pământul? Nu ştim ce boieri avea domnul în suita lui, dar probabil nu prea mulţi (majoritatea lor erau acasă, preocupaţi probabil să aranjeze tocmai plecarea lui definitivă), iar prezenţa arhipăstorului ţării era o garanţie pentru el, că nu s-a speriat degeaba.

Însă Antim nu mai vrea să facă niciun pas mai departe peste graniţă. Nu avea ce căuta în altă ţară, el, care era mitropolitul Ungrovlahiei şi nu putea concepe să-şi părăsească turma lui, care îi fusese încredinţată şi să se autoexileze de dragul unui domn atât de „vrednic”, încât la primul semn de primejdie este cuprins de panică şi aleargă în braţele turcilor protectori.

Aluzia referitoare la bagaje pe care o găsim în textul lui Radu Popescu, reprodus anterior, ne confirmă încă o dată, că domnul l-a forţat pe mitropolit  să-l urmeze şi că Antim nu făcea parte din complot, dacă a plecat fără ca măcar să aibă timp să ia cu el cele necesare drumului. Domnitorul în schimb, îl ispitea cu favoruri, încât ne întrebăm ce fel de „complotist” era Antim, dacă îşi risca viaţa astfel, pe de o parte călătorind cu Mavrocordat, iar pe de altă parte stârnind cu bună ştiinţă aversiunea acestuia, prin dorinţa sa manifestă de a se întoarce şi de a fi alături de poporul său, pe care el, domnul, îl părăsea atât de josnic.

Grigoras ne prezintă evenimentele într-o lumină şi mai dramatică, întrucât afirmă că Antim l-a înfruntat pe faţă pe Mavrocordat: „Iară mitropolitul Antim n-a vrut să-l urmeze până la Dunăre ci i-a spus să-şi continue drumul mult mai departe, deoarece de acum înainte nu e nimic comun între el, domnul, şi Ţara Românească”[2].

Aceste cuvinte îmi par foarte reale, deoarece stătea în caracterul lui Antim să le rostească. Ele dovedesc că mitropolitul nu s-a pus deloc la adăpost şi că a crezut cu adevărat în scrisoarea primită de la Ioan Avramie şi în informaţiile cu privire la intervenţia armatei austriece. Nu credea, probabil, la acea dată, când domnitorul era pe punctul de a trece graniţa, că îl va mai revedea vreodată întorcându-se la Bucureşti.

Îi spune în faţă ceea ce gândea despre el, cu atât mai mult cu cât acesta se comportase sub orice aşteptare în vreme de pericol. Bătrân şi bolnav, făcuse eforturi foarte mari ca să îl însoţească până aici, neavând nici măcar cele necesare unui drum lung, dar nu mai vroia să fie mascota unui domn care, cu adevărat era păpuşa turcilor.

Ne mirăm însă, că domnul nu l-a omorât pe loc. Dar ştiind cele ce vor avea loc, putem spune că nu din frică de Dumnezeu l-a lăsat Mavrocordat acum în viaţă, ci pentru a nu-şi agrava situaţia. Asasinarea unui mitropolit nu era un lucru lesne de acoperit sau de disculpat, aşa încât prea fricosul domnitor o va face mai târziu, după ce-şi va lua toate măsurile de precauţie, la umbra legilor şi prin intervenţii oneroase.

Mitropolitul revine la Bucureşti, iar domnul ajunge în Giurgiu, sâmbătă, 19 august 1716, „către răsăritul soarelui”[3]. Dar cum distanţele dintre Bucureşti – Călugăreni şi Călugăreni – Giurgiu sunt asemănătoare, putem stabili cu certitudine revenirea mitropolitului în Bucureşti, tot pe data de 19 august[4].

Antim a lipsit deci o singură noapte din Bucureşti. Domnul ajunge la Giurgiu şi îi pune pe turci în stare de stupefacţie[5], dar şi de  revoltă – cum era şi normal – faţă de persoana sa, încât se află la un pas de a fi ucis de aceştia. Del Chiaro ne relatează astfel scenele petrecute atunci:

„În Giurgiu curieri sosiţi din Bucureşti aduseră însă ştirea că niciun neamţ nu se află acolo; că zvonul nesocotit a cauzat mare panică în popor, care şi-a părăsit casele de frica sosirii tătarilor, căutând adăpost în hanul lui Şerban Vodă, în cel al Sft. Gheorghe şi în mănăstirea Cotrocenilor. Turcii din Rusciuc, mai ales cei înrudiţi cu bejenăriţii din Bucureşti, se îndârjiră contra Voevodului fugar, acoperindu-l cu insulte şi acuzându-l de ticăloşie şi trădare faţă de Marele Sultan, şi erau gata să-l sugrume, sau să-l trimeată legat la Adrianopol unde se aflase atunci Poarta.

Mavrocordat ştiu să împace pe turci, explicând fuga sa ca fiind rezultatul unei alarme false, puse la cale de câţiva răsvrătiţi. Turcii consimţită a se comunica ştirea Sultanului într-o formă mai moderată, iar Mavrocordat ceruse pentru garda personală un număr de turci, fiind părăsit de semenii săi. Posedase el un firman care-l declara serascher peste provinciile vecine Valahiei; ceru în baza acestui titlu a i se trimete grabnic câteva sute de tătari şi turci, cu cari porni spre Bucureşti unde sosi Joi, în 10 Septembrie”[6].

Dar înainte de a trece în revistă înapoierea „temperamentală” a domnitorului, ne vom ocupa de acţiunile politice ale lui Antim, după întoarcerea de la Călugăreni. Acesta, „în dimineaţa zilei de sâmbătă 18/29 august 1716… a preluat conducerea ţării, împreună cu un sfat de boieri, alegând ca domn pe vornicul Pătraşco Brezoianu”[7].

Însă, după cronologia pe care am stabilit-o anterior, datele reale ale întronizării noului domnitor sunt 19/30 august 1716. Antim a procedat astfel la voinţa boierilor, întrucât nu credea că Mavrocordat mai are putere să se mai întoarcă şi pentru a nu lăsa ţara fără conducere.

După un articol recent, care a stabilit cronologia evenimentelor, lucrurile se prezintă astfel: „Între stilul vechi şi stilul nou există o diferenţă de 11 zile. Dacă am analiza cronologia lui Del Chiaro – pe stil nou – am stabili că Mavrocordat a ajuns în Bucureşti după 11 zile – deoarece luna august are 31 de zile – adică pe 30 august stil vechi.

Însă dacă am socoti ca veridică data fugii – aceia de 4 septembrie – Mavrocordat ar fi lipsit din Bucureşti doar 5 zile şi astfel, ziua întoarcerii fostului domn, pe stil vechi ar fi data de 24 august. (…) Avem astfel 3 date ale revenirii lui Mavrocordat în Bucureşti: 30 august/10 septembrie (după Del Chiaro), 24 august/3 septembrie (după raportul [lui Tige către Steinville] din 8 septembrie 1716) şi 23 august/2 septembrie (după varianta Letopiseţului Cantacuzinesc). (…) Părerea pe care ne-o însuşim e aceea, că data întoarcerii lui Mavrocordat în Bucureşti e ziua de  24 august/3 septembrie”[8].

Prin urmare, ţara a stat cinci zile fără domnitor, interval în care boierii şi mitropolitul l-au ales pe Pătraşcu Brezoianu, însă lucru ciudat, Mitrofan Grigoras afirmă că aceasta s-a întâmplat „fără ştirea lui”[9].

Pe 24 august/ 3 septembrie are loc confruntarea, care se va dovedi sângeroasă, a boierilor cu domnitorul fugar, întors acum şi doritor de a ieşi de sub incidenţa penibilului. Însă felul în care alege să facă aceasta nu îl onorează în niciun caz, ci mai mult aruncă asupra lui oprobriul contemporanilor şi al istoriei. Nicolae Mavrocordat „este întâmpinat de o delegaţie de boieri la fântâna Radului Vodă”[10], care vroiau probabil a se împăca şi a face pace cu domnitorul, iar el, „ca o heară sălbatică, îndată au tăeat pe Pătraşcu vel dvornic Brezoeanul acolea în drum şi iar au început a pune pe boeri în opreală”[11].

Se poate ca acesta din urmă să fi făcut parte din delegaţia boierească, fie din cauză că n-a ştiut că fusese ales domn, cum zice Gregoras, ceea totuşi pare suspect, fie pentru că mai credea că încă mai poate să-i arate domnitorului că îi este credincios şi că totul nu a fost decât o neînţelegere, şi eventual, să îşi ceară iertare.

Dar este evident că nu a mai avut ocazia să se disculpe, pentru că temperamentul coleric al lui Mavrocordat l-a redus la tăcere, spre a fi pildă, probabil, celor care ar mai fi încercat detronarea sa. Abia intrat în Bucureşti, domnitorul vroia să dovedească faptul că forţa este de partea lui, însă istoria amendează maltratarea conştiinţei unui popor şi impunerea silită a conducătorilor uzurpatori. Iar fanarioţii, în ciuda faptului că au făcut şi fapte bune, au fost întotdeauna priviţi ca nişte uzurpatori, întrucât erau numiţi numai de poarta otomană şi erau supuşi acesteia.

Acum încep evenimentele tragice care vor duce la caterisirea şi martirajul lui Antim Ivireanul. Domnitorul este avid de răzbunare şi mărturii despre caterisirea lui Antim ne dă Radu Popescu: „Însă fiind în scaun şi cerând lucrurile pe amănunt, au aflat toate câte au grăit şi le-au meşteşugit vlădica Antim că sunt minciuni.

Aflat-au şi toate sfaturile ce făcusă cu o seamă din boiari împotrivnici şi toate ponturile ce le aşăzasă împotriva domnului. Ci după nestâmpărarea lui Antim vlădica, făcând sfat cu toţi boiarii, au trimis la Ţarigrad, la patriarhul, de i-au spus toate răutăţile şi amestecăturile lui, şi cum au făcut sfaturi rele împotriva domnului şi a ţării, şi de acolo i-au venit catherisis şi au ales mitropolit pe Mitrofan, care mai nainte au fost Nisis”[12].

Radu Popescu reia aici acuzaţiile pe care le-am dovedit ca nefondate, din însuşi comportamentul lui Antim. Dar nici nu credem că pe domnitor îl mai interesa să afle dreptatea: el fusese înfruntat şi lăsat în primejdie de moarte de mitropolit – însă nu din vina lui Antim se afla în acea primejdie, ci din vina laşităţii sale – şi dorea să îşi potolească ura cumplită. Şi spun aceasta, pentru că nu se va mulţumi numai cu îndepărtarea lui din scaunul arhieresc, cu caterisirea lui, despre care ne-a informat cronicarul, ci va trece la fapte abominabile.


[1] Radu Popescu, op. cit., p. 258.

[2] M. Grigoras, op. cit., p. 29, apud M. Cazacu, art. cit., p. 674-675.

[3] M. Grigoras, op. cit., p.443, apud Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 798.

[4] Cf. Pr. Drd. Dorin Picioruş, Viaţa martirică şi sfârşitul Sfântului Antim Ivireanul, în vol. Teologia îndumnezeirii, Teologie pentru azi, București, 2009, p. 61, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2009/10/03/teologia-indumnezeirii/.

[5] Cf. Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 798.

[6] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 52.

[7] M. Cazacu, art. cit., p. 675.

[8] Pr. Drd. Dorin Picioruş, art. cit., p. 62.

[9] Ibidem.

[10] M. Cazacu, art. cit., p. 675-676.

[11] Idem, p. 676.

[12] Radu Popescu, op. cit., p. 259.

Predică la Duminica a 10-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

un tată a două fete mi s-a plâns despre una dintre ele, despre cea mare, spunându-mi că cea mare, care are 9 ani, minte foarte mult. Deși el nu o pedepsește pentru minciunile ei, ci vrea să afle motivul pentru care preferă să mintă, în loc să spună adevărul, fata nu vrea să comunice cu el. Ea minte…știind că tatăl ei știe că minte. Adică minte fără ca să câștige ceva în urma minciunilor ei. Și în afară de minciuni, este și o ființă egoistă, care mănâncă pe furiș, care comunică doar când vrea și cu cine vrea, care face doar ce îi place.

Sora ei cea mică, dimpotrivă, dăruie tuturor ceea ce are, e comunicativă, nu încearcă să își mintă părinții. Și e cu totul diferită de sora ei, de parcă ar fi a altor părinți și nu a acelorași.

Și eu îl întreb pe tatăl ei: „Îi e frică de dumneavoastră și de aceea nu vrea să comunice? Comunică cu altcineva mai mult decât cu dumneavoastră și de aceea nu are încredere în dumneavoastră?”. Și el îmi spune că fetele sunt dependente de el și de soția lui, de părinții lor. Și cu toate acestea, una minte, e avară și e necomunicativă, pe când cea mică e comunicativă și dăruitoare.

– Cum poate să se petreacă așa ceva într-o familie, dacă ambele trăiesc în același mediu și sunt educate la fel?

– Acest lucru se poate, dragii mei, pentru că oamenii sunt unici și pot să aleagă de unii singuri ceea ce doresc să facă. Și fiecare dintre noi alegem ce vrem să facem, chiar dacă avem 5 ani sau 50 de ani. Din acest motiv, unii ajung să facă multe păcate, multe lucruri rele, pe când alții, dimpotrivă, să se ferească de păcate, de fapte necugetate și să fie evlavioși. Pentru că binele, cât și păcatul, se fac prin alegere. Și ajungem Sfinți sau pătimași pentru că vrem și nu pentru că „așa ne-am născut”.

– Însă de ce se spune, spre exemplu, despre unii că „au darul beției” și că nu pot scăpa de băutură, oricât s-ar chinui ei?

– Patima, iubiților, nu e niciodată „un dar” de la Dumnezeu! Iar beția e o patimă josnică. Cine spune că are „darul” beției, spune o hulă/ o blasfemie la adresa lui Dumnezeu, considerând un viciu drept „virtute”. Căci beția e împătimirea/ înrobirea noastră de băutură, atâta timp cât bem prea mult, bem în neștire, bem egoist, fără să ne gândim la familia, la rudele, la prietenii noștri. La fel, împătimirea de tutun, de droguri, de bani, de plăceri desfrânate…nu sunt „virtuți”, nu sunt „daruri” de la Dumnezeu, ci vicii. Sunt alegerile noastre rele care s-au cronicizat. Viciile sunt bolile alegerilor de durată. Ale alegerilor rele de durată.

Căci cine alege să se mintă și să mintă și pe alții, alege să se facă un locaș al minciunii, pe când, cine spune adevărul se face un locaș al lui Dumnezeu. Și unde este Dumnezeu sunt toate virtuțile, dar unde sunt demonii, acolo sunt și viciile de tot felul. Adică alegerile rele continue ale noastre.

Pentru că ajungi un mincinos notoriu nu pentru că nu vrei, ci pentru că vrei. După cum, ajungi un om citit, un om cult, nu pentru că nu vrei, ci pentru că citești asiduu, citești pe fiecare zi, înțelegi ceea ce citești, te schimbi după ceea ce citești.

Evlavia e întreaga raportare a noastră la Dumnezeu. Și ea e plină de teologie, pentru că e urmarea teologiei pe care am învățat-o de la Dumnezeu și de la Sfinții Lui în Biserica Sa. Dar dacă avem neștiințe sau erori teologice, vom avea și deficiențe ale evlaviei.

– Ce vreți să spuneți prin „deficiențe ale evlaviei”?

– Vreau să spun lucruri foarte practice. Spre exemplu! Dacă nu știi cum trebuie să te închini ortodox, adică cum să îți faci semnul Sfintei Cruci pe trupul tău, vei face gesturi aiurea, dar nu Sfânta Cruce. Pentru că Sfânta Cruce, pe trupul tău, se face într-un anume mod, într-un mod foarte clar și având în tine toată smerenia și supunerea față de Dumnezeu.

Dacă nu știi cum să te închini și să săruți Sfintele Icoane în mod ortodox, te vei raporta neevlavios la Sfintele Icoane.

Dacă nu știi cum să te pregătești pentru a te spovedi, vei veni la Spovedanie fără lista păcatelor pe care le-ai făcut, fără pocăință în suflet, fără dorința de a te schimba, de a începe o viață nouă, cu Dumnezeu.

La fel, dacă nu te-ai spovedit complet și din toată inima și dacă nu știi cu ce inimă trebuie să vii ca să te împărtășești cu Domnul, vei veni…în mod neevlavios spre împărtășire, te vei împărtăși…dar nu vei avea mari înțelegeri după aceea și nici nu vei trăi mari schimbări în viața ta. De ce? Pentru că ai venit oricum…și nu ortodox spre Domnul.

La fel, dacă nu ai fost chemat de Dumnezeu spre căsătorie, dacă nu ai fost chemat de Dumnezeu spre hirotonie, dacă nu ai fost chemat de Dumnezeu spre monahism…vei face pasul spre o altfel de viață în mod neortodox, pentru că nu te-ai pregătit cum se cuvine pentru Căsătorie, Preoție sau Monahism.

Și de aceea am spus că neștiințele și erorile noastre teologice ne strică evlavia, ne dau o altă raportare la Dumnezeu, una falsă…dar pe care noi o considerăm drept „bună”. Pentru că adevărata evlavie ortodoxă, care e plină de cunoaștere teologică și de experiența slavei lui Dumnezeu, e aceea în care tronează în om Dumnezeu Însuși, prin slava Lui, în mod continuu.

– Există astfel de oameni? Se poate așa ceva? Nu cumva e o cerință mult prea exagerată, aceea de a cere cuiva ca să locuiască…Dumnezeu în el?

– Nu, draga mea, nu este o cerință „exagerată”, ci e însăși esența vieții ortodoxe! Pentru că a fi ortodox înseamnă ca Dumnezeu să locuiască în tine, acum și în veci. Pentru că, la Sfântul Botez, asta s-a petrecut cu noi: au fost scoși demonii din noi și S-a sălășluit în noi Dumnezeul treimic prin slava Lui. Iar noi, prin pocăință și prin continuă mărturisire a păcatelor noastre și printr-o deasă împărtășire cu Domnul, Cel euharistic, Cel al Dumnezeieștii Liturghii, ne facem sălașuri ale lui Dumnezeu, locuințe ale Lui, biserici duhovnicești ale lui Dumnezeu.

Așa că, a fi ortodox înseamnă a fi purtător de Dumnezeu. Înseamnă a trăi cu Dumnezeu tot timpul, pentru că El este în noi prin slava Lui cea veșnică și necreată. Iar evlavia reală, ortodoxă, e tocmai aceasta: în care gândim și simțim și facem toate cu Dumnezeu, în slava Lui, și nu acționăm „în numele” lui Dumnezeu, fără ca să Îi simțim prezența.

– Eu cred, Părinte, că dimpotrivă, cei mai mulți din Biserică tocmai așa trăiesc: fără să simtă prezența lui Dumnezeu în ei și în alții. Sunt rari membrii ierarhiei și credincioșii care trăiesc cu Dumnezeu și care simt ceea ce se petrece cu ei când slujesc sau când sunt la slujbe.

– Dragul meu, acest lucru îl știe Dumnezeu și robii Lui, iar noi nu trebuie să îi împărțim pe membrii Bisericii în simțitori și nesimțitori ai slavei Lui, chiar dacă, în ceea ce îi privește pe unii, știm că acest lucru e real. Pentru că această împărțire e după mintea noastră și nu reprezintă realitatea. Oricând oamenii se pot schimba. Cineva, la 7 dimineața, poate fi un om, iar la 9 poate fi alt om, dacă Dumnezeu îl luminează și el se schimbă. Eterodoxul de ieri poate fi ortodoxul de mâine și invers: ortodoxul de azi, care disprețuiește pocăința și viața cu Dumnezeu, poate fi apostatul de mâine.

Pentru că neoprotestanții din România, cu mare festivitate, ne arată online tot felul de botezuri „noutestamentale”, cu ortodocși ai noștri care „se botează” la ei și la 80-90 de ani, dar și foști preoți ortodocși, acum „pastori” neoprotestanți. Așa că, ortodocșii de azi pot fi, din păcate, apostații de mâine, după cum ereticii și păgânii și păcătoșii de azi pot fi mădularele mistice ale lui Hristos de mâine. Pentru că și curvarii și vrăjitorii și ereticii și păgânii și hulitorii de azi se pot mântui, dacă se pocăiesc și devin ortodocși.

Însă simțirea slavei lui Dumnezeu și vederea Lui extatică sunt semnele adevăratei evlavii ortodoxe. Pentru că ierarhia Bisericii, la toate Slujbele Bisericii, lucrează cu slava lui Dumnezeu. Când botează, când cunună, când spovedește, când înmormântează, preotul lucrează cu slava Lui cea veșnică, cu harul lui Dumnezeu.

Cel botezat e umplut de slava lui Dumnezeu. La fel și cel cununat. La fel și cel spovedit. Iar, prin harul lui Dumnezeu, noi dezlegăm păcatele celor adormiți și facem ca trupul lor să se întoarcă în pământul din care au fost luați.

Pentru că lucrăm toate cele sfinte, toate cele bisericești cu Dumnezeu, și El umple lucrările noastre bisericești cu slava Lui.

Apa se sfințește cu slava Lui. Slava Lui binecuvintează și sfințește casele, Crucile, Icoanele, Bisericile, pământul, animalele, păsările, oamenii. Întreaga creație se umple de slava lui Dumnezeu și stă în slava lui Dumnezeu, pentru că El a creat toate câte sunt.

De aceea, nu putem trăi în lumea lui Dumnezeu fără ca să Îi simțim prezența și lucrările și milostivirile Lui cele prea mari. Iar Scriptura și cărțile Sfinților Părinți sunt pline de prezența și de lucrarea lui Dumnezeu, istoria Bisericii fiind o neîntreruptă milostivire a lui Dumnezeu față de noi.

– De ce însă, tot mai mulți oameni nu mai simt prezența lui Dumnezeu în ei și în lume sau nu o mai consideră necesară? La ce ne mai folosește Dumnezeu într-o lume a tehnologiei și a comunicării planetare? Cu ce ne mai poate ajuta El, când știința face, din ce în ce mai mult, toate lucrurile posibile?

– Scumpul meu, iluzia autonomiei personale, acel sentiment orgolios că „nu depindem de nimeni” în viața noastră, se șterge repede din noi, dacă privim realist lucrurile. Adică, dacă ieșim din lumea imaginației, a imaginării de sine, în lumea realității brutale.

Pentru că ne-am zămislit în pântecele mamei noastre, după o împreunare sexuală a părinților noștri, prin alegerea lor și nu a noastră. Sufletul ni l-a creat Dumnezeu, iar trupul a fost făcut de părinții noștri, ajutați de Dumnezeu. Așa că noi nu am avut nicio participare la aceste 3 alegeri, pentru că, pentru noi, au decis Dumnezeu și părinții noștri.

Și pentru ca să ne dezvoltăm sănătos au fost nevoie de zile și de luni de stat în pântece, de o mamă iubitoare și de un tată la fel de iubitor, care nu au vrut să ne omoare, până când, cu ajutorul medicilor, am fost scoși din pântece la lumina zilei și am început să plângem. Și când ne-am născut eram goi și nu avem decât un suflet și un trup…și depindeam cu totul de părinții noștri.

Ei ne-au crescut, ei ne-au educat, ei ne-au făcut mari…iar acum, când trăim, în mod păcătos, iluzia că suntem „pe picioarele noastre”, avem nevoie doar de o mică boală, pentru ca să simțim că avem nevoie de alții.

Iar Dumnezeu niciodată nu a fost, nu este și nu va fi vreodată non-indispensabil umanității și întregii creații, pentru că El, în timp ce noi ne credem „autonomi”, El ne asigură viața și existența. Un mic cutremur sau un accident de mașină e de ajuns ca să ne ofilească încrederea în noi. O mică boală ne pune la pământ. Moartea ne explică tuturor că noi nu suntem alfa și omega, ci că Dumnezeu e totul…iar noi suntem doar niște biete ființe ale milostivirii Lui. Pentru că noi am venit întru existență datorită Lui și nu datorită nouă!

De aceea, pe noi, pe toți, Dumnezeu ne întreabă: „Până când voi fi cu voi [Ἕως πότε ἔσομαι μεθ᾽ ὑμῶν]? Până când vă voi îndura/ suferi/ răbda pe voi? [Ἕως πότε ἀνέξομαι ὑμῶν]” [Mt. 17, 17, BYZ].

Căci nu noi Îl chestionăm pe Dumnezeu, ci El ne chestionează pe noi. El ne pune nouă întrebări. Întrebările fundamentale. Și întrebările Lui sunt acestea: Până când voi fi cu voi, cei care sunteți un neam necredincios [ἄπιστος] și stricat/ pervertit/ corupt/ decăzut [διεστραμμένη] [Mt. 17, 17, BYZ]? Până când vă voi răbda pe voi și nu vă voi pedepsi?

În Biblia de la 1688, διεστραμμένη a fost tradus prin îndărătnică, pentru că s-a tradus neam cu rudă, și s-a făcut corelația de gen. Iar îndărătnic, cf. DEX 2009, înseamnă încăpățânat, recalcitrant, nesupus. Gingrich Greek Lexicon însă ne oferă o imagine mult mai profundă a termenului, începând cu strâmb, pervertit, depravat și terminând cu greșit îndrumat.

Căci pentru a fi încăpățânat și nesupus trebuie să fii depravat, corupt interior, pătimaș.

Tocmai de aceea, astăzi, avem atât de multe probleme de comunicare. De ce? Pentru că comunicarea nu începe la nivel de limbaj, ci la nivel de conștiință. Comunicarea începe acolo, în lăuntrul nostru, unde trebuie să troneze Dumnezeu și nu demonii. Dacă vorbesc demonii în locul lui Dumnezeu, bineînțeles că avem probleme de comunicare, că nu ne înțelegem, că nu vorbim în mod real, ci denaturat. Dar dacă noi vorbim din adevărul lui Dumnezeu, din simțirea lui Dumnezeu, din vederea Lui, din înțelegerea Lui, atunci vorbim în mod real și folositor pentru oameni.

Pentru că noi ne putem înțelege cu toți oamenii, chiar dacă știm sau nu limba și viața oamenilor, atâta timp cât din noi emană bunătate, liniște, zâmbet curat. Dacă te întâlnești cu un chinez sau cu un german și nu îi știi limba, prin gesturi și prin atitudine și prin fața ta poți să îl convingi că tu nu îi vrei răul, ci binele. Iar dacă îi dai din pâinea ta și din banii tăi și din sticla din care tu bei și îl primești la tine în casă, el va înțelege că tu ești un om bun, un om primitor, chiar dacă nu îți poate spune niciun cuvânt pe înțelesul tău.

Dar când știm aceeași limbă, cum să nu ne putem înțelege, dacă dorim acest lucru? Putem să ne înțelegem, chiar dacă nu cădem de acord în toate lucrurile. Pentru că dialogul nu înseamnă identitate de gânduri și de trăiri între doi oameni, ci comunicarea de gânduri și de trăiri diferite între doi oameni. Iar dacă în unele dintre ele suntem pe aceeași lungime de undă, dacă în unele gândim la fel, e pentru că am avut experiențe comune. Dar în cele care ne diferențiem, trebuie să vedem nu un obstacol, ci un mod personal de a vedea lucrurile. Pentru că el, celălalt, e altfel decât noi. Și e normal ca să aibă alte trăiri și crezuri decât ale noastre. Iar pentru ca să îl înțelegi în alegerile lui, trebuie să îl asculți. Trebuie să îi asculți motivele pentru care a ajuns să creadă și să acționeze într-un fel sau altul.

De aceea, când aflăm motivele faptelor cuiva, înțelegem faptele în reala lor lumină. Pentru că cineva poate să fi furat, să fi mințit sau să fi ucis pe cineva, pentru ca să scape nu știu câți oameni de la moarte. Tocmai de aceea, la Spovedanie, nu faptele contează în primul rând, ci motivele lor. Ce te-a determinat să faci fapta. Contează pentru ce ai mințit, pentru ce ai furat, pentru ce ai ucis. Căci una e să ucizi pe front, în luptă, când ești soldat, și alta e să ucizi „de plăcere” pe cineva sau dintr-un moft oarecare. Una e să furi un măr sau o pâine sau o haină de la cineva, pentru că ești mort de foame și fără haine pe tine, pentru că cineva te-a jefuit și nu ai ce face, și alta e să delapidezi milioane de euro din bănci, pentru că te pricepi la furturi de proporții.

Adică și a fura un ou și a fura un tren…tot furt se numește, numai că oul nu se compară cu trenul. Iar păcatele se judecă în funcție de intenția lor și de urmările pe care le-au provocat și nu se pune semnul de egalitate între toate actele de furt.

…Deci, până când ne va mai îndura Dumnezeu pe fața acestui pământ? Până când vom mai vedea soarele, până când vom mai putea veni la Biserică, până când vom mai putea să îi vedem pe cei iubiți ai noștri? Până când?…

Și răspunsul unora e că…Domnul va veni foarte curând. Iar cei care se ocupă cu panicarea oamenilor au probleme de evlavie, adică de cunoaștere a lui Dumnezeu.

– Eu îi cred pe cei care ne vestesc sfârșitul lumii. Pentru că venirea lui Antihrist este iminentă, atâta timp cât oculta mondială ne pregătește pentru a primi pe 666.

– Eu, dragul meu, cred dimpotrivă: că cei care se ocupă cu panicarea oamenilor, sunt niște oameni cu mari probleme de evlavie, adică cu neștiințe teologice și duhovnicești pe măsură. Pentru că un om duhovnicesc nu panichează niciodată Biserica prin presupuneri despre viitor, ci, doar dacă are vederi și luminări de la Dumnezeu, în care i se cere să vorbească despre vreun eveniment viitor, el  face acest lucru cu smerenie și cu evlavie și nu tulburându-i pe oameni în mod zilnic.

Vedeniile profetice au nevoie de tălmăcire din partea lui Dumnezeu. Pentru că istoria Bisericii e plină de vedenii ale Sfinților, despre care, pentru unele, înșiși Sfinții care le-au avut nu au primit luminare de la Dumnezeu, pentru ca să știe ce reprezintă vederile lor profetice. Așa că, dacă nici Sfinții înșiși nu își înțeleg vedeniile, dacă nu li le explică Dumnezeu, cum le-am înțelege noi, cei care nu am avut și nu avem vedenii dumnezeiești?

Iar panica „apocaliptică” a prezentului nu se datorează unor oameni duhovnicești, ci unor oameni care presupun că sunt „duhovnicești”, dar ei nu fac altceva decât să-și dea cu părerea despre profețiile din Scriptură și din cărțile Sfinților.

Însă, dacă vrei să fantazezi despre viitor, pornind de la diverse profeții ale Sfinților, o poți face, dar asta nu înseamnă că tu vorbești despre viitor, ci despre ce îți imaginezi în capul tău. Însă, prin aberațiile tale, tu provoci multă neliniște, multă tulburare în jur, și prin asta păcătuiești. Pentru că strici liniștea sufletească a oamenilor prin minciuni despre „viitor”, iar vedeniile Sfinților sunt doar rampa de lansare…spre minciuni de tot felul.

…Ce ne spune Evanghelia de azi [Mt. 17, 14-23] despre credință? Că ea îi scoate pe demoni din oameni [Mt. 17, 19-20], pentru că ea mută munții din loc [Mt. 17, 20]. Și că credința adevărată, deși e ca un grăunte de muștar [ὡς κόκκον σινάπεως] în om, ea mută munții din loc…pentru că „nimic [nu] va fi vouă [cu] neputință [οὐδὲν ἀδυνατήσει ὑμῖν]” [Mt. 17, 20, BYZ].

Dar, pentru ca să muți munții de piatră și, mai ales, munții patimilor din tine, trebuie să fii în tine cu Dumnezeul tău. Căci nu poți să faci ceva mare fără El.  De aceea, Domnul ne spune că „acest neam [τοῦτο γένος]” de demoni „nu iese decât numai în rugăciune și [în] post [οὐκ ἐκπορεύεται εἰ μὴ ἐν προσευχῇ καὶ νηστείᾳ]” [Mt. 17, 21, BYZ]. Pentru că Dumnezeu locuiește în noi, dacă locuiește în palatul virtuților pe care noi îl lucrăm dimpreună cu El. Și când El ne-a vorbit despre rugăciune și despre post, despre două din virtuțile Lui, ne-a indicat prin ele toate virtuțile. Pentru că nu numai de rugăciune și de post e nevoie în viața cu Dumnezeu, în viața duhovnicească, ci și de spovedirea păcatelor, de împărtășirea cu Domnul, de iertarea celor care ne greșesc, de milostenie, de priveghere, de sărăcie interioară, de simplitate, de bucurie, de veselie dumnezeiască, de credință, de nădejde, de dragoste, de feciorie, de răbdare, de smerenie, de umilință dumnezeiască, de lacrimi, de închinăciuni și metanii, de nevorbire de rău, de nerăzbunare, de delicatețe, de sobrietate, de paza gândurilor, de neluarea aminte la hulele și îndemnurile demonilor, de cumințenie, de ascultare, de muncă, de împreună-slujire…adică de întreaga viețuire după Dumnezeu.

Când El ne vorbește despre un păcat, atunci se referă la toate. Și, la fel, când ne vorbește despre o virtute, vrea ca să lucrăm toate virtuțile și nu doar pe care le dorim noi.

…Iar Evanghelia se termină cu întristarea foarte mare a Apostolilor Lui [Mt. 17, 23]. Provocată de ce? De faptul că le-a vestit ce va pătimi Fiul omului, adică Hristos Însuși, Cel care le vorbea, de la oamenii păcătoși. Pentru că „Fiul omului [v]a fi dat întru mâinile oamenilor [ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου παραδίδοσθαι εἰς χεῖρας ἀνθρώπων] și Îl vor omorî pe El, și a treia zi va învia [καὶ ἀποκτενοῦσιν Αὐτόν, καὶ τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ ἐγερθήσεται]” [Mt. 17, 22-23, BYZ].

Dar Apostolii erau atât de întristați de cuvântul moarte…de parcă nu l-au auzit pe cel despre învierea Lui. După cum, azi, mulți sunt concentrați pe venirea lui Antihrist și pe semnele venirii Lui, dar nu pe venirea lui Hristos, pe Judecata Lui și pe ce se va petrece după ea. Și asta arată că evlavia lor e bolnavă. Pentru că un creștin ortodox Îl așteaptă pe Domnul și nu pe potrivnicul Lui, dar Îl așteaptă cu frică și cu cutremur, adică, ca un om păcătos și nu ca un „sfânt”.

Marea părere de sine te face să te crezi „sfânt” și să aștepți venirea Lui ca pe un eveniment „bucuros” pentru tine. Însă tu nu știi cum te vede Dumnezeu pe tine. Tu doar presupui că El va fi „bun” și „milostiv” cu tine. Dar ești tu, cu adevărat, un om „Sfânt”? Care sunt faptele tale, care te fac prieten cu Dumnezeu? Acest lucru trebuie să ne întrebăm cu toții.

Căci azi am avut o Evanghelie cu un copil demonizat.

Și tatăl copilului a venit la Domnul și i-a spus suferința fiului său: „[este] lunatic și pătimește rău [εληνιάζεται καὶ κακῶς πάσχει]; căci, de multe ori cade întru foc, și de multe ori întru apă [πολλάκις γὰρ πίπτει εἰς τὸ πῦρ, καὶ πολλάκις εἰς τὸ ὕδωρ]” [Mt. 17, 15, BYZ].

Iar demonul din el îl arunca în foc și în apă ca să-l omoare, dar se prefăcea că luna de pe cer e „de vină” pentru aceste căderi ale copilului. Pentru că provoca aceste căderi la anumite schimbări ale lunii[2]. De aici „lunatic [εληνιάζεται]”.

Numai că luna nu avea nimic de-a face cu demonul din el. Luna era folosită ca pretext pentru rele de către demon. Pentru că luna nu te îmbolnăvește dacă o privești, în comparație cu soarele, care te poate îmbolnăvi de multe lucruri, de la orbirea ochilor și până la cancer de piele.

Tocmai de aceea, îndrăgostiții se bucură să se întâlnească pe lună plină, pentru ca să se poată săruta și îmbrățișa în voie, văzându-se unul pe altul. Pentru că luna e călăuzitoarea îndrăgostiților.

Dar demonii folosesc diverse tertipuri pentru ca să îi învețe pe oameni că anumite lucruri sau ființe sunt „rele” sau „au o influență rea” în viața oamenilor.

Spre exemplu, cucuveaua! Mulți, când o aud cântând, caută să o omoare…pentru că cred că ea „le prevestește” moartea. Sărmana pasăre, așa cântă ea și nu e îngerul morții!

La fel, dacă le trece pisica calea…consideră că vor avea parte de mare „ghinion”. Dar pisica nu are nimic de-a face cu noi și cu ce facem noi. La fel era și cu luna, în antichitate: demonii îl aruncau pe cel demonizat la pământ la schimbarea lunii și oamenii credeau că luna e „de vină”. După cum mulți dintre creștinii noștri vin „să păzească” Paștiul (am auzit-o din gura unora) – adică pâinea pe care noi o binecuvântăm în noaptea de Paști – pentru ca să nu vină liliecii să îl mănânce. Dar noi ar trebui să venim la Paști…ca să prăznuim Învierea Domnului și prevestirea învierii noastre de obște și nu pentru ca să păzim pâinea pentru sfințire.

…Și tatăl a venit pentru fiul lui…după cum mi s-a confesat și mie tatăl celor două fete. Pentru că părinții responsabili se frământă îndelung pentru copiii lor. Se gândesc îndelung ce să facă, ce să le spună, cum să se raporteze la ei. Au emoții pentru ei în fiecare zi, pentru că știu că li se poate întâmpla orice.

Și părinții responsabili se văd din grija pentru copiii lor. Dar nu numai pentru aspectul exterior al vieții lor, ci și pentru cel interior. Căci copiii nu au nevoie numai de dulciuri, mâncare și haine, ci și de iubire, înțelegere, încurajare și hrană sufletească și duhovnicească.

Copiii au nevoie de rechizite, de manuale școlare, de cărți diverse, dar și de rugăciune și de citiri sfinte.

Copiii au nevoie de Biserică și de Școală în același timp. Căci la Școală, copiii creștini se duc câțiva ani, dar la Biserică se duc din primul și până în ultimul an de viață. Iar Biserica e și trebuie să fie prioritară în viața lor, pentru că aici e sursa lor de viață.

Așadar, iubiții mei, demonii ne aruncă în foc și în apă ca să ne piardă, dar Dumnezeu ne face vii! Demonii ne aruncă în focul poftei și în apa rece a mâniei, ei ne învață să ne răzbunăm, să nu ascultăm de nimeni, să ne luăm lumea în cap. Și când ne aduc la sapă de lemn, când fac din noi niște epave, atunci demonii ne asupresc, ne arată cât de robi suntem diverselor patimi, pentru că vedem cât de greu e să luptăm cu ele.

Când vrei să te lași de fumat…înțelegi ce înseamnă patima fumatului. Când înțelegi ce au făcut escapadele amoroase din tine…înțelegi ce înseamnă patima desfrânării. Pentru că mintea și trupul și sexul tău doresc plăcerea…chiar și când tu nu o mai vrei.

A te lăsa de drăcuit, de înjurat, de mințit, de vorbit de rău, de furat, de înșelat…e o mare greutate, dar nu un lucru imposibil! Pentru că, împreună cu Dumnezeu, totul e posibil.

Și când lupți și birui, cu ajutorul lui Dumnezeu, patimile, patimile vii din tine, înțelegi că nu ai fost „bărbat puternic” sau „femeie puternică” când le-ai făcut, ci că ați fost niște robi ai demonilor. Niște oameni pătimași, care v-ați îmbolnăvit spiritual tocmai în momentul când credeați că faceți „mari fapte de eroism”.

Și cu toții învățăm lecția amară a păcatului!… Pentru că învățăm din greșelile noastre că nu am fost niște biruitori, ci niște învinși. Nu am fost niște oameni demni, ci niște nedemni. Că am făcut fapte și am avut gânduri și am nutrit sentimente de care ne este rușine, foarte mare rușine…și de aceea nu așteptăm Judecata Domnului „cu bucurie” și „cu entuziasm”, pentru că știm că suntem păcătoși și nu Sfinți.

Da, Sfinții lui Dumnezeu să se bucure și să se veselească, pentru că venirea Lui înseamnă intrarea lor în bucuria cea veșnică! Dar câți suntem credincioși și păcătoși în același timp, să ne pocăim și să ne plângem păcatele noastre cele multe și grele, infatuate și pline de nesimțire, pentru că noi așteptăm răsplata pentru păcate și nu pentru sfințenie!

Să cădem la mila lui Dumnezeu, pentru ca El să ne ajute și să ne ierte noi! Pentru că fără El nu putem face nimic. Amin!


[1] Scrisă în dimineața zilei de 24 august 2016, zi de miercuri, cu 20 de grade la ora 8.00, cer înnorat.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Lunatic.

Cântări, cap. 13, cf. LXX

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

18.

19.

20.

21.

22.

23.

24.

25.

26.

27.

28.

29. Rugăciunea lui Simeon. Acum eliberezi [ἀπολύεις] pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace,

30. că au văzut ochii mei mântuirea Ta,

31. pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor,

32. lumină întru descoperirea neamurilor [φῶς εἰς ἀποκάλυψιν ἐθνῶν] și slava poporului Tău Israil [καὶ δόξαν λαοῦ Σου Ἰσραήλ].

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [15]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a.

***

I. 6. Moartea martirică

Providenţa a vrut ca sfârşitul martiric al marelui Mitropolit Antim Ivireanul să fie învăluit în taină. Aşa cum a trăit o viaţă plină de demnitate şi de curaj, întotdeauna în slujba celorlalţi şi niciodată pentru sine, aşa a şi murit. Mormântul său a fost făcut de ape, care au acoperit moaştele sale în intimitatea adâncurilor lor, păzindu-le parcă de răutatea şi nerecunoştinţa oamenilor.

După moartea martirică a binefăcătorului său (cum însuşi Antim l-a numit), domnitorul Constantin Brâncoveanu, din 1714, şi după moartea cruntă a urmaşului acestuia, Ştefan Cantacuzino – care l-a făcut pe Antim să blesteme stăpânirea turcească –,  în 1716 a venit rândul lui Antim să plătească preţ de sânge pentru curajul de a fi vorbit şi de a se fi manifestat împotriva turcilor, ca unul ce iubea dreptatea şi adevărul mai presus de toate.

După numai doi ani de domnie, era rândul lui Ştefan Cantacuzino – în care Antim îşi pusese multe speranţe – să fie mazilit şi dus la Istanbul împreună cu tatăl său, marele stolnic şi cărturar Constantin Cantacuzino, împărtăşind într-un mod asemănător prin tragism, soarta lui Brâncoveanu şi a familiei sale: „Bieţii oameni, cari erau închişi la Başbachiculi, fură conduşi în carcerile de la Bostangi-Başi unde, în Duminica Sfintei Treimi, în 7 iunie 1716, la ora patru de noapte, fură spânzuraţi, întâi Principele Ştefan, şi apoi părintele său, iar capetele lor tăiate, apoi golite şi umplute cu câlţi, se trimiseră Marelui Vizir la Adrianopol”[1]. Nemaiavând încredere în domnii români, turcii îl aşază principe al Valahiei pe Nicolae Mavrocordat.

Că cei străini de neam şi care nu îşi vedeau decât interesele personale – aşa cum era noul domn, Nicolae Mavrocordat, instalat la 30 ianuarie 1716, care iniţiază în Ţara Românească domniile fanariote, după ce fusese domn şi în Moldova – îl urau şi îi doreau moartea lui Antim, este oarecum mai uşor de înţeles. Ceea ce e mai greu de înţeles este atitudinea conaţionalilor săi – a celor care îi deveniseră conaţionali prin „românizarea” sa –, adică a conspiratorilor împotriva lui Mavrocordat, care  l-au implicat şi pe Antim în răzbunarea lor.

Dar să ne amintim faptele. După moartea lui Ştefan Cantacuzino (domn între 1714-1716 şi spânzurat, după cum am văzut, împreună cu tatăl său, în beciurile închisorii din Istanbul, după care au fost batjocoriţi public, amândoi), turcii nu mai au încredere în domnii pământeni şi încep să numească, şi în Ţara Românească, domni fanarioţi, care îşi cumpărau cu bani grei tronul de la sultan.

Trebuie spus că Nicolae Mavrocordat era fiul dragomanului Porţii Alexandru Mavrocordat Exaporitul, un om cult, dar lipsit de demnitate şi de idealuri înalte. La începutul domniei sale, se pare că el păstrase relaţii bune cu Mitropolitul ţării, Antim Ivireanul, deşi există şi indicii contrare, cum ar fi neparticiparea lui Antim la înmormântarea Porfiriei Mavrocordat (soţia domnului), la care Antim s-a scuzat că era bolnav de podagră (ceea ce era adevărat, căci încă de la începutul anului 1712 se plângea de boală) şi doar a rostit omilia funebră, când cortegiul a ajuns la Mitropolie.

Contextul internaţional este destul de agitat. Rusia pierduse în 1711, în bătălia de la Stănileşti, războiul împotriva turcilor. În acea luptă Brâncoveanu rămăsese în expectativă, neintrând în luptă de partea ruşilor şi a lui Dimitrie Cantemir, dar o parte din armata lui, condusă de Toma Cantacuzino – se spune, cu ştirea şi cu voia lui Antim Ivireanul –, a trecut de partea acelora. Ceea ce a stârnit mânia turcilor şi era să îl coste pe Antim, atunci, scaunul de mitropolit.

Austria şi Imperiul Otoman intră în război în 1716 şi victoriile lui Eugen de Savoia îi fac pe turci să fie şi mai suspicioşi faţă de Ţările Române supuse lor, ţări creştine şi care nădăjduiau de mult să îşi câştige independenţa. Boierimea locală îşi punea, în acest sens, speranţe în austrieci. Astfel încât, după cum ne povesteşte Radu Popescu, trupele trimise de Mavrocordat să păzească graniţele de vest ale ţării împotriva incursiunilor austriece, „simulează risipirea în urma unui atac dat de numai 200 de «cătane», în timp ce alte trupe austriece coboară frecvent în Ţara Românească pentru pradă, în înţelegere cu boieri ca Barbu Brăiloi, Staico Bengescu şi marele ban Şerban Bujoreanu”[2].

Iar cronicarul Radu Popescu ne informează că: „(pe) cându au fost pe la Sântă Măriia mare s-au slobozit o seamă de catane pă la Câineni, de au venit până la Piteşti. Decii căpitanul şi vameşii ce era acolo au trimis degrab cărţi la domnu, dându ştire de acele catane că au venit până acolo şi cum că le iaste gândul să treacă spre Bucureşti. Care scrisori viind a treia zi de Sântă Mărie, s-au sfătuit domnul cu boiarii că iaste bine să iasă domnul cu toată boierimea şi cu slujitorii afară din Bucureşti la Copăceni, au la Călugăreni, să lege tabără acolo şi să şază, până ce vor mai vedea ce fac aceste catane ce turbură ţara şa rău. Şi aşa au făcut, că au ieşit domnul din Bucureşti şi s-au dus până la Călugăreni şi acolo vrea să şază”[3].

Scrisorile prin care domnitorul era anunţat de o iminentă invazie austriacă se vor dovedi false, o înscenare bine ticluită de duşmanii acestuia. Dar vedem, din propriile lui vorbe, că Radu Popescu nu este obiectiv, căci, deşi domnul se sfătuieşte „cu toată boierimea” să plece din Bucureşti (cu boieri şi cu slujitori cu tot, deci cu toată curtea – şi mă întreb două lucruri: cine mai rămânea să guverneze ţara şi cât de înfricoşat trebuie să fi fost domnitorul şi de îngrijorat pentru viaţa lui, de ar fi fost în stare să ia toată curtea cu el ?), şi, deşi  cronicarul scrie că „aşa au făcut”, totuşi nu au făcut aşa, căci cu nonşalanţă tot el ne spune, că „au ieşi (numai – n.n.) domnul din Bucureşti şi s-au dus până la Călugăreni…”.

E clar că Radu Popescu vrea să spele cumva ruşinea lui Mavrocordat şi să acopere laşitatea lui. Dar domnul nu pleacă singur, ci ia cu el pe mitropolit, sau mai degrabă îl sileşte, căci acesta nu era de acord cu el.

Mai aproape de adevăr sunt alţi doi martori ai evenimentelor, Anton Maria Del Chiaro şi Mitrofan Grigoras. Acesta din urmă, în Cronica sa, scrie că „la plecare, domnul luă cu sine pe Antim, mitropolitul Ungrovlahiei şi încă pe câţiva dintre boierii munteni”[4], deci nu pe toţi, cum, idilic, ne prezintă Radu Popescu.

Iar Del Chiaro spune că: „O companie a unui regiment nemţesc trecu Oltul, sub comanda unui locotenent, şi ocupă fără rezistenţă Căinenii, sat de vamă şi de hotar, dincoace de Sibiu. Ştirea ajunse sub o formă exagerată la Curtea lui Mavrocordat.” – ceea ce ne convinge că era vorba de un complot, dar şi că cei care îl organizau cunoşteau şi se bazau pe frica şi laşitatea domnitorului –, iar  „vineri, 4 septembrie 1716, o oră înainte de apus de soare, lumea alerga pe uliţele Bucureştiului strigând: nemţii, nemţii! Domnitorul, înspăimântat, îşi făcu în grabă bagajele şi împreună cu ai săi încălecară şi o luară repede spre Giurgiu, cetate turcească aşezată pe malul Dunării, la depărtare de 15 ore de drum de Bucureşti”[5].

Dar ce nevoie avea Mavrocordat să ia cu sine un om care nu îi împărtăşea vederile, adică pe Antim? După cum se poate înţelege din cunoaşterea atribuţiilor mitropolitului, în absenţa domnitorului de drept, Antim putea, împreună cu sfatul boierilor, să ungă un nou domnitor. De aceea Mavrocordat l-a luat cu sine, pentru ca adversarii săi să nu instaleze un alt domn, „situaţie în care Mavrocordat n-ar mai fi scăpat cu viaţă din mâinile turcilor”.[6]

Acelaşi lucru afirmă şi N. Şerbănescu: „în lipsa domnului, după cea mai veche datină, mitropolitul avea puterea şi răspunderea”[7] şi tot el ne informează că domnitorul a plecat „în seara aceleiaşi zile”[8], deci pe 18 august (adică a treia zi după Sfânta Maria, după cum scrie Radu Popescu).

Discrepanţa dintre data de 4 septembrie, a lui Del Chiaro, şi data de 18 august, stabilită după cronicarul muntean, nu a fost soluţionată, însă tindem să credem că e vorba de ziua de „vineri 17/28 august 1716”[9], întrucât aşa ne indică şi „un document german datând din 25 august stil nou, prin care generalul Steinville, comandantul forţelor austriace din Transilvania, raportează lui Eugeniu de Savoia că a trimis în Ţara Românească două detaşamente pentru a face o diversiune, fiind sprijinit şi de boierii locali, ostili lui Nicolae Mavrocordat”[10].

Datarea stabilită de M. Cazacu este însă în urmă cu o zi, în comparaţie cu Radu Popescu. Tocmai de aceea vom vorbi de 18 august şi nu de 17 august. În noaptea lui 18 august 1716, Antim este luat cu forţa de domnitorul înspăimântat şi dus spre Dunăre. Radu Popescu ne vorbeşte de un prim popas la Călugăreni, după cum am văzut, iar Mitrofan Grigoras e de acord cu el[11]. Del Chiaro ne informează: „Către miezul nopţii, spre a mai odihni caii, se opri într-un sat, Odaia, şi poposi în bordeiul unui ţăran unde ceru de băut. Se încinse aici o discuţiune între el şi Antim, Mitropolitul Valahiei, care numai vroia să-l urmeze…”[12].

Mavrocordat dorea ca mitropolitul să îl însoţească până la Istanbul, dacă era nevoie, însă, după Del Chiaro, Antim  refuză, „susţinând că sub niciun preţ nu-şi poate părăsi turma, mai cu samă în împrejurări nenorocite ca acestea, când se putea ivi vre-o răscoală din lipsa Domnitorului şi a Mitropolitului”[13].

Din acest amănunt istoriografic, observăm înalta conştiinţă pastorală şi iubirea lui Antim faţă de poporul care nu era al său, dar pe care îl simţea ca pe al său. Şi domnitorul şi mitropolitul erau străini faţă de neamul nostru, dar numai unul se simţea integrat, cu toată fiinţa lui, în destinul poporului român.

Antim Ivireanul a fost silit, prin urmare, să meargă cu domnitorul mai departe, deşi nu dorea acest lucru[14].

Însă va interveni un episod foarte interesant, pentru întreaga derulare a evenimentelor, care schimbă datele problemei. Fiind încă la Odaia, lui Antim i se înmânează o scrisoare „de la un Avramie dascăl ce era lăcuitori în Mitropolie, întru care scriia că să să  întoarcă înapoi, că vine fecior[ul]  lui Şărban-vodă cu mulţi nemţi din Ţara Ungurească şi cu catane, ca să fie domnul ţărâi”[15]. Radu Popescu insinuează în mod nedrept faptul, că această scrisoare este unul din „meşteşugurile vlădicăi Antim”[16], însă vorbeşte laudativ de domnitorul înfricoşat, care „ca să nu cază într-o primejdie mare, au lăsat Călugărenii şi s-au tras la Giurgiov (Giurgiu – n.n.)”[17].

Radu Popescu apare şi în această remarcă ca un cronicar părtinitor, deoarece e clară aversiunea lui faţă de mitropolit, cât şi lipsa unui comentariu moral cu privire la abdicarea domnitorului. Nici nu ştim dacă scrisoarea era cu adevărat a lui Ioan Avramie, prieten cu Antim, şi ne mirăm cum a scăpat acesta cu viaţă, ulterior, de mânia lui Mavrocordat.

Del Chiaro se păstrează pe aceeaşi linie a amănuntelor: „În timpul discuţiunii Mitropolitul fu chemat afară din bordei, şi i se înmână o scrisoare sosită cu poşta din Bucureşti. După ce o citi, intră în casă şi se adresă Voevodului cu următoarele cuvinte: «Alteţă, nu mai este vreme de pierdut aci, vine Principele Gheorghe, fiul fostului Domnitor Şerban Cantacuzino, din Transilvania, cu 12.000 de turci să ocupe Valahia.»”[18]; la care veste, „Mavrocordat cuprins de spaimă, porunceşte repede pregătirea cailor.”[19] Mitrofan Grigoras confirmă faptul că autorul scrisorii ar fi fost „Ioan Avramie”[20], îndreptăţind însă, spre deosebire de Radu Popescu, gestul lui Antim de a aduce la cunoştinţa domnului conţinutul scrisorii.

Cu alte cuvinte, nu era vina mitropolitului că primise o scrisoare cu un conţinut alarmant, menită să inducă în eroare, pentru că ascunderea mesajului ar fi fost la fel de gravă, dacă aceasta se dovedea adevărată. Dar domnitorul nu va sta să judece limpede lucrurile, aşa cum n-a făcut-o nici când a părăsit în fugă Bucureştiul, ci va lua decizii numai sub impulsul fricii, al urii şi al dorinţei de răzbunare. Să urmărim însă mai departe faptele care vor duce la deznodământul tragic.

Dacă Ioan Avramie este cu adevărat autorul scrisorii, ceea ce nu putem şti este dacă el a „trucat” evenimentele, sau dacă chiar credea în ele. Se prea poate ca boierii „conspiratori”, care puseseră la cale toată şarada, în speranţa că se vor descotorosi de Mavrocordat – căci era o şansă destul de mare ca turcii  să-l pedepsească pentru laşitate şi neloaialitate şi să îi ia tronul Ţării Româneşti, ba chiar să îl şi omoare –‚ să se fi folosit de Avramie, pe care îl ştiau un apropiat al lui Antim, pentru ca acest mesaj alarmist să ajungă la urechile domnitorului. Cei care au aranjat toată farsa cunoşteau foarte bine atât caracterul (sau mai bine zis lipsa de caracter a) domnitorului, cât şi intransigenţa mitropolitului, şi atitudinea acestuia prea puţin agreabilă faţă de fanariotul plecat turcilor.

Nu a fost însă vina lui Antim că Mavrocordat a reacţionat astfel: el nu ar fi trebuit, în mod normal, nici să plece din capitală şi să lase ţara fără apărare în faţa unei armate străine şi nici să repete gestul de a fugi, din cauza unei scrisori, fără măcar a face efortul de a verifica autenticitatea informaţiilor primite. Prin urmare, domnul nu a fugit spre Giurgiu din cauza acestei scrisori, ci din cauza panicii iscate în fiinţa sa, în fiinţa unui om fără prea mult caracter.


[1] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 50.

[2] Matei Cazacu, Cum a murit Antim Ivireanul, în rev. Mitropolia Olteniei, 1970, nr.7-8, p. 672.

[3] Radu Popescu, op. cit., p. 257.

[4] Mitrofan Grigoras, Cronica Ţării Româneşti (1714-1716), în D. Russo, „Studii istorice  greco-romane. Opere postume, vol. II, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” , Bucureşti, 1939, p. 442, apud Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit., p. 797.

[5] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 52.

[6] Mihail Gabriel Popescu, op. cit., p. 21-22.

[7] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii  româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II, ed. II, Bucureşti, 1930, p. 55, apud Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit, p. 797, nota 99.

[8] Pr. N. Şerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanul…, art. cit, p. 797.

[9] M. Cazacu, art. cit., p. 672.

[10] C. Giurescu, „Material pentru istoria Olteniei sub austriaci”, vol. I, Bucureşti, 1913, p. 20-21, nr.31, apud. M. Cazacu, art. cit, p. 672.

[11] Cronica…, op. cit., p. 28, apud M. Cazacu, art. cit., p. 673.

[12] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 52.

[13] Ibidem.

[14] Cf. Radu Popescu, op. cit., p. 258.

[15] Idem, p. 257.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 258.

[18] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 52.

[19] Ibidem.

[20] M. Grigoras, op. cit., p. 28, apud M. Cazacu, art. cit., p. 674.

Biserici istorice?

Am auzit adesea pastori neoprotestanți, la predică, referindu-se la…bisericile istorice. Și când spun asta, ei se referă la Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică cel mai adesea, folosind sintagma  la modul minimalizator. Ca și când Biserica Reformată, Biserica Evanghelică, toate confesiunile neoprotestante nu ar face parte din istorie…ci ar fi supra-istorice.

Însă adevărul e acesta: Biserica Ortodoxă, singura Biserică a lui Hristos în istorie, este divino-umană, adică dumnezeiască și omenească în același timp. Pentru că Dumnezeul nostru treimic și slava Lui cea veșnică și necreată reprezintă dumnezeiescul Bisericii și omenescul Bisericii e format, bineînțeles, din oameni, Sfinți și păcătoși, fără ca să excludem pe Sfinții Îngeri, care fac și ei parte din Biserică.

Așadar, dacă Biserica e dumnezeiască, îngerească și omenească în același timp, înseamnă că Biserica e, în același timp, în veșnicie și în istorie. În veșnicie e Dumnezeu cu Sfinții și cu Îngerii Lui, pe când, pe pământ, sunt oamenii cei credincioși, care au intrat în Biserică prin Botez, prin Mirungere și prin Dumnezeiasca Euharistie.

Dacă așa stau lucrurile, atunci biserici „istorice”, care fac parte doar din istorie, sunt toate pseudo-bisericile paralele cu Biserica. Adică romano-catolicismul, armenii, copții, protestantismul, neoprotestantismul etc. sunt biserici istorice, pentru că ele sunt căzute de la Biserică în istorie sau inventate în istorie, de diverși eretici, și nu au de-a face cu Biserica lui Dumnezeu.

Mai pe scurt: predicatorii se minimalizează pe ei înșiși! Pentru că adevărate „biserici istorice” sunt cele inventate în istorie, pe când Biserica e divino-umană, adică veșnică și istorică în același timp.