Istoria literaturii române (vol. 11)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul cărții

Nicolae Labiș: poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate /5-17/

Nichita Stănescu și cuvintele care au sens de la Dumnezeu /18-21/

Poezie și teologie cu Nichita Stănescu /22-26/

Frumoasă ca umbra unui gând… /27-31/

Antimatematica și mistica iubirii /32-38/

Arta nu este superioară omului… /39-41/

Oificarea caprelor și un fragment de dialog dintre Nichita și Cantemir /42-51/

Apocalipsa în ochiul lui Nichita și despre ce trebuie să lași în urma ta /52-54/

Deodată am auzit ploaia venind /55-57/

Cu o ușoară nostalgie /58-61/

Curcubeiele deșertului /62-66/

În dulcele stil clasic /67-73/

Reîntoarcere la Nichita /74-645/

În loc de concluzii… /646/

Istoria literaturii române (vol. 10)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprinsul cărții

1. Acatistele Fericitului Ieroschimonah Daniil Tudor (4-50)

2. Din nou despre modernitate și tradiționalism…(51-62)

3. Folclorul în concepția tradiționaliștilor (63-112)

4. Temniță și duhovnicie (113-128)

5. Poezia românească postbelică: considerații generale (129-138)

6. Emil Botta: masca de histrion (139-294)

7. Despre receptare (295-298)

8. Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul: alternativa lirică a pustiei la proletcultism (299-333)

9. Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu: Poezia Mistică (334-507)

După plâns [4]

Cristian Fulaș, După plâns (roman), ed. a II-a, Ed. Polirom, Iași, 2019, 252 p.

*

Valea a devenit Plai la întoarcere, p. 190. „Mă distrează mintea mea, nu mai am nevoie de nicio distracție în prezența ei”, p. 191. Se referă la puterea de creație a minții. Are sentimentul că va renaște, p. 191. După ce se spală își dă seama că nu mai are un dinte, p. 192. Alege însingurarea, p. 192, dar și să lupte cu patimile sale, p. 193.

Avli Gelli. Noctivm atticarvm. Libri viginti[1], p. 194, scris cu litere mari. „Nimicul care mă așteaptă mă sperie mai tare decât moartea”, p. 194. E înfuriat de faptul că ceilalți îl cred un om slab, care nu e în stare să scape de patimile sale, p. 197. Începe să devină un om responsabil, p. 198. Începe să citească cărți religioase, p. 198.

f.a.q., p. 199, = frequently asked questions[2]; „mi‑am dat seama că timpul e necesar și trebuie să învăț să îl folosesc”, p. 199; din nou pagini din Cerșetorul, p. 200-207. Și cerșetorul începe să scrie o carte neînțeleasă, p. 203; „martori tăcuți ai Revelației unui singur om”, p. 205; pentru că el găsise pacea, p. 207.

Îi e frică de stomatolog, p. 209; „planul meu infinit de viață”, p. 210; el, ca „locuitorul unei mizere barăci din inima munților”, p. 212, e Ioșca de mai târziu; „eu, cel mai lipsit de răbdare dintre pământeni”, p. 213; „lingvisterie”, p. 214; „nu am curaj să trăiesc pentru că nu am avut niciodată curajul să iubesc”, p. 215; „gârbovit de gânduri”, p. 216.

Începe să își caute sufletul, p. 217-218; trebuie să usuci lemnul pe care îl sculptezi, p. 218; Valea după o ninsoare de aproape o săptămână, p. 220; pârtia ca ordonare a zăpezii, p. 220; starea de sănătate a mamei lui se înrăutățește, p. 221; se urcă în mașina mare pentru ca să meargă la tren, p. 222. Dar însoțitorul lui nu mai vrea să îl lase singur și vine cu el la București, p. 223.

„Albul [zăpezii] mă liniștește”, p. 223. La Spitalul privat, p. 224. O vede pe mama lui pe patul de Spital, p. 225. Mama lui delirează, p. 225-226. Plânge la baie, p. 227. Ultima oară plânsese la Înmormântarea tatălui său, p. 228.

„pe fața mea e deznădejde, pe fața mea stă scrisă o durere pe care nu vreau să o înțeleg”, p. 228; se întorc, oprind la Ploiești, p. 231. Ajung pe Plai și privește îndelung la zăpadă, p. 232. După somnul de 24 de ore amuțește, p. 234.

„Cartea ține de nașterea cuvintelor”, p. 235; „scrisul aduce la suprafață doar vagi urme ale scriiturii”, p. 236; reîncepe să vorbească, p. 239; se duce la dentist la Brașov, p. 240; se întoarce în online, p. 244; vorbește online cu o fostă colegă, p. 244; i se pun noi dinți, p. 247; află că a murit Dumitru, p. 251; nu are cu cine să vorbească despre moartea lui, p. 252. Și romanul se termină neterminat prin zicerea: „singurătatea e un joc al absenței”, p. 252.


[1] A se vedea cartea: https://books.google.be/books?vid=GENT900000005825&printsec=frontcover&hl=ro#v=onepage&q&f=false.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/FAQ.

După plâns [3]

Cristian Fulaș, După plâns (roman), ed. a II-a, Ed. Polirom, Iași, 2019, 252 p.

*

„Ochi hulpavi așteaptă carafele de vin”, p. 129. Poker la Doi Stejari și redactor la Oglinda, pe când avea 16 ani, p. 129; „fără aspect de Auschwitz”, p. 131. Ce-au făcut noii scriitori: „Au apelat la aceleași arme ca și ceilalți, au ieșit la rampă și s‑au lăudat reciproc, [care este] eternul circ al literaturii”, p. 132.

inocuă, p. 133, = nevătămătoare[1]; epi oinopa ponton[2], p. 133; „tot felul de ochi sunt ațintiți asupra lor”, p. 133, prietenoși sau nu; lectura publică cu 6 oameni a fost considerată un eveniment ratat, p. 134; „lumea e rea și meschină cu barzii”, p. 135.

Vrea din nou la munte, pentru că se simte amenințat între oameni, p. 136. Are nevoie de odihnă, p. 136. Își pune problema finalului recuperării, deși nu îl așteaptă nimeni recuperat, p. 137. Ajunge la concluzia că „umbra e lumea” și că „tăcerea e cheia problemei”, p. 137. De aceea a introdus tăcerea peste tot în cărțile sale, pentru ca să nu se explice.

Mirel întreabă: „Să așteptăm moartea scriitorilor pentru a deveni scriitori?”, p. 138. Pentru că noii scriitori „n-au loc” de vechii scriitori. Dar problema nu e că nu pot să scrie din cauza celorlalți, ci că nu au banii și notorietatea lor.

Își dă seama că nu se mai simte bine cu golanii, p. 140. Necomunicarea abisală: „suntem…muți și surzi într‑o lume care nu încetează niciodată să urle, prelung și idiot, despre toate lucrurile cu putință”, p. 141. Dumitru folosește heroină și „privește blând”, p. 143; definiția heroinei e în p. 143.

Se teme, îi e groază, p. 146; „starea lichidă a sentimentelor”, p. 147; „lucrurile serioase fiecare și le ține pentru sine”, p. 149; succesul scriitorului e plin de nefericire, p. 152; primește o carte de la Dan, p. 153; vocea din cap îi spune să plece, p. 153; „e un cartier tras”, p. 155, care trage pe nas, care se droghează.

Mișu l-a învățat să sculpteze, p. 159; „despre iubirile lui întotdeauna neînțelese, ratate, triste”, p. 160; vocea tatălui despre autor, p. 164-171; s-a îmbolnăvit la 6 ani, p. 164; premiant și mergea la Olimpiade, p. 166; a fost în arest, p. 167; se uita cu tatăl său la Mineriade la televizor, p. 168; și-a scos tatăl din Spital la aer înainte ca să moară, p. 171.

Gesturile fricii, p. 172; azimut, p. 172, = unghi[3]; fumează convulsiv, p. 173, după care pleacă cu taxiul la Gară, p. 174. Se desparte de oraș, p. 175; renunță la băutură, p. 175; Ghiță se simte vinovat de faptul că L-a omorât pe Dumnezeu, p. 176. Urcă în tren și e din nou singur, p. 177. I se pare „o uriașă tâmpenie” debutul său în literatură, p. 177.

E sunat de cei de la reabilitare, p. 179; mesajul în limba rusă, p. 180; transliterarea mesajului din rusă, p. 181-182, iar traducerea lui e în p. 182, n. 1; îi scrie lui Lică și îi spune că ajunge la 8, p. 182. „Singurele lucruri de care nu am nevoie acum sunt întrebările”, p. 184. Își propune să iasă din mai mult ca prezentul, pentru întrebări despre trecut și viitor, p. 184-185. Ajunge la concluzia falsă că nu are sentimente și conștiință, p. 185.

Face paragrafări diverse ale paginilor. Are multe pasaje scrise voit fără semne de punctuație. Coboară la Brașov din templu, adică din tren, p. 189. „Lucruri de o simplitate deznădăjduită”, p. 189.


[1] Cf. https://dexonline.ro/definitie/inocuu/definitii.

[2] A se vedea: https://en.wikibooks.org/wiki/Annotations_to_James_Joyce’s_Ulysses/Circe/540.

[3] Cf. https://dexonline.ro/definitie/azimut/definitii.

Predică la Duminica a 4-a după Paști [2024]

Hristos a înviat!

Iubiții mei[1],

una din marile noastre probleme e aceea de a ne găsi oameni asemenea nouă. Pentru a fi prieteni cu ei, pentru a munci împreună cu ei, pentru a ne căsători, pentru a ne nevoi împreună cu ei. În ciuda mijloacelor tehnologice actuale și a modului rapid de a parcurge distanțele, a găsi un om, a găsi oameni pe măsura ta, e o imensă minune, o minune împlinitoare. Și mulți dintre noi trăiesc o singurătate enormă, pentru că nu își găsesc prieteni, colaboratori, iubiți, deși lumea e plină de oameni.

Și când auzim în Evanghelia de azi: „Nu am om [ἄνθρωπον οὐκ ἔχω]!” [In. 5, 7, BYZ], mulți dintre noi înțelegem acest lucru la modul foarte dureros, pentru că și noi căutăm oameni reali, profunzi, importanți pentru viața noastră. Dar nu îi căutăm la modul utilitarist, ci la modul esențial, pentru că reala comuniune este sănătatea sufletului și a vieții noastre. Și a avea prieteni de conștiință, prieteni cu care să discuți nevoile sufletului tău, cu care să faci proiecte împreună, cu care să te nevoiești duhovnicește înseamnă a avea un sprijin real, autentic în viața ta.

Însă realele prietenii în viață nu sunt întâmplătoare, ci providențiale. Marile întâlniri sunt marile minuni ale vieții noastre. Pentru că primim oameni de la Dumnezeu pe măsura inimii noastre, pe măsura nevoii noastre reale de înțelegere, de iubire, de comuniune.

Dar pentru a primi oameni în viața ta trebuie să fii deschis față de ei, față de întâmpinarea lor. Căci numai astfel putem întâlni oameni reali, oamenii pe care Dumnezeu ni-i trimite, dacă știm să acceptăm discuțiile cu tot felul de oameni. Iar eu am învățat, învăț și voi învăța enorm de mult din discuțiile cu oamenii, cu tot felul de oameni, pentru că mă bucur să îi ascult, să îi înțeleg, să îi las să mă înțeleagă.

– Îi idealizați prea mult pe oameni, când spuneți că ei ne sunt trimiși de Dumnezeu…

– Nu, nu-i idealizez, pentru că mă uit la consecințele prezenței lor în viața mea! Și consecințele sunt benefice, pentru că anumite cuvinte, gesturi, intuiții ale lor sunt mesajele Lui pentru mine. Și am trăit această vorbire minunată a lui Dumnezeu prin oameni de mii de ori, fapt pentru care nu o pot cataloga drept „o întâmplare”…Căci oamenii, fie că înțeleg, fie că nu înțeleg prea bine ceea ce îmi transmit, se fac vestitorii unor adevăruri profunde pentru mine, cu care mă ajută enorm în creșterea mea duhovnicească. Și de aceea sunt tot mai deschis spre orice glas, spre orice opinie, spre orice perspectivă, pentru că, la un moment dat, când te aștepți mai puțin, cineva vine și îți spune ceva de care ai realmente nevoie. Și acela e tocmai glasul lui Dumnezeu pentru tine…

Știa bolnavul de 38 de ani [In. 5, 5] că o să vorbească în acea zi cu Dumnezeu? Nu! L-a înțeles El pe Dumnezeu? Da, într-un mod personal, pe măsura lui, atunci când Dumnezeu l-a scos pe el din boală. A înțeles marea Lui milă față de el și că sănătatea înseamnă ascultare de Dumnezeu. Pentru că „și-a luat patul său și umbla [ἦρεν τὸν κράββατον αὐτοῦ καὶ περιεπάτει]” [In. 5, 9, BYZ], așa cum Dumnezeu îi poruncise lui [In. 5, 8].

Și porunca lui Dumnezeu e ceea ce înțelegi, în cele din urmă, în mod personal, că e binele tău, binele tău real. Disprețuim poruncile lui Dumnezeu până nu le înțelegem în mod personal. Suntem plini de noi înșine, de aroganță, de prostie și credem că a ne certa cu Dumnezeu e „o mare victorie”. Dar când ne acceptăm înfrângerile personale, adică marile noastre păcate și vedem unde ne-au adus ele, în ce Iad, atunci înțelegem că poruncile Lui sunt viața noastră. Pentru că poruncile Lui sunt adevărata noastră sănătate.

Spre exemplu, iubirea vrăjmașilor noștri, una dintre poruncile Sale cele sfinte, la prima auzire, ni se pare „o nebunie curată” și aceasta, pentru că noi vrem să ne răzbunăm și nu să iertăm. Vrem să îi punem la punct, să îi umilim, să îi desființăm…Dar trăirea în ură, în dorința continuă de a ne răzbuna, e o continuă îmbolnăvire a noastră sufletească și trupească. Stai toată ziua agitat, drăcui, blestemi, urăști toată ziua, nu mai știi ce rău să faci, te îmbolnăvești mereu de inimă rea…Și când constați, din luminarea lui Dumnezeu, unde ai ajuns cu ura ta, cu răzbunarea ta, îți dai seama că ai ajuns ca ei: ca cei care îți fac rău. Și dacă ai ajuns ca ei, atunci nu ești bun de nimic, pentru că tu trebuie să ajungi ca El, ca Dumnezeul tău, Care îți cere să ierți, pentru ca să fii iertat, Care îți cere să iubești, pentru ca să fii viu…

Și rugăciunea pentru vrăjmași și iertarea lor și iubirea lor e o mare odihnire a noastră, o odihnire fundamentală a întregii noastre ființe, pentru că renunțăm la orice luptă interioară cu cineva anume. Nu mai vrem să convingem pe nimeni, nu mai vrem să mai răspundem la acuze, la jigniri, la bădărănii, dar în inima noastră suntem deschiși față de toți. Și deschiderea față de toți și rugăciunea pentru toți oamenii e liniștirea fundamentală a creștinului, pentru că noi trăim pacea lui Dumnezeu în acest fel, pacea Lui cea dumnezeiască, care coboară în noi, atunci când nu ne mai gâlcevim cu nimeni în inima noastră.

Și oamenii au nevoie tocmai de astfel de oameni: de oamenii care îi înțeleg, care știu să ierte, care știu să zâmbească, care știu să se bucure în mod real. Adică oamenii au nevoie în mod real de oamenii lui Dumnezeu, de creștinii Lui, de cei care se înduhovnicesc mereu în relația cu El. Pentru că oamenii reali sunt cei care se sfințesc în mod continuu și de la ei putem afla cum să ne sfințim și noi în mod neîncetat.

Dumnezeu mi-a vorbit neîncetat prin oameni, prin tot felul de oameni: credincioși sau nu, păcătoși notorii sau indiferenți religioși, educați sau needucați, copii sau bătrâni, care mă cunoșteau sau nu. După cum mi-a vorbit prin cărți, prin animale, prin păsări, prin insecte, prin tablouri, prin toată creația Lui. Vorbirea lui Dumnezeu e plină de seriozitate și de blândețe, de bunătate și de milostivire. Dacă vrei să auzi glasul Său, atunci îl vei auzi în diverse moduri și toate împlinitoare.

Când n-am oameni pe lângă mine, am cărți care îmi vorbesc cu putere. Fără cărțile întregii umanități aș fi fost mult prea sărac în idei și în sentimente și în acțiuni. Și cine nu vrea să citească, să privească, să asculte, să călătorească, să se întâlnească cu oamenii, nu vrea, de fapt, să se îmbogățească neîncetat. Pentru că marea noastră bogăție este viața duhovnicească, adică experiența noastră interioară.

– De ce bolnavul n-are prieteni?

– Pentru că oamenii, adesea, confundă alergarea lor zilnică cu ceea ce sunt ei. Cred că dacă pot umbla, dacă se duc, dacă se întorc, dacă văd, dacă fac, ei sunt toată această trepidație. Dar realul nostru sine e când stai pe loc și te analizezi. Cel bolnav, care nu se mai poate ridica din pat, asta face: stă pe loc și se analizează. Tu, cel care alergi toată ziua, fugi de tine, de propria ta privire interioară și nu vrei să spui, cu adevărat, cine ești și ce simți. Dar dacă gândești și trăiești duhovnicește, atunci te împrietenești cu cel bolnav, pentru că și tu te știi bolnav. Boala păcatului e adevărata noastră boală și pe ea o avem în comun cu toți cei spitalizați, pentru că și ei au ajuns acolo datorită păcatelor lor.

Căci Domnul s-a întâlnit în templu cu cel vindecat și i-a spus: „Vezi [Ἴδε], te-ai făcut sănătos [ὑγιὴς γέγονας]! Să nu mai păcătuiești [μηκέτι ἁμάρτανε], ca să nu-ți fie ție ceva mai rău [ἵνα μὴ χεῖρόν τί σοι γένηται]!” [In. 5, 14, BYZ]. Și mai rău decât boala și moartea e Iadul! Iar dacă tot păcătuiești nu ajungi în altă parte decât în Iad.

Un polițist, care credea că e bolnav de un virus mortal, i-a spus colegei lui de muncă faptul că el nu va aștepta clipa ca boala să facă ravagii în ființa lui, ci își va folosi pistolul…Pentru că el considera că pistolul, care îi curmă viața, îl va scăpa de suferință…Însă, sinuciderea e începutul realei suferințe, a suferinței celei veșnice, care este Iadul! Cei care se tem de suferință, de fapt nu doresc să se personalizeze tot mai mult prin suferința de puțină vreme. Căci suferința, îndurată în credință, te întărește interior și te curățește de păcate, pe când sinuciderea e o lașitate cu consecințe veșnice devastatoare. Pentru că a alege să nu suferi pentru păcatele tale înseamnă a rămâne în ele pentru veșnicie.

Spitalele sunt din ce în ce mai scumpe pentru foarte mulți, de aceea mulți își trăiesc boala acasă, nevăzuți de prea mulți ochi. Suferința e imensă, zile și nopți de chin, dureri, țipete, rugăciuni, mirosurile grele ale bolii, dar oamenii știu că mor pe patul lor. Și moartea creștină e moartea în care biruim interior toată singurătatea, toată boala, toată neputința noastră, căci le biruim împreună cu Dumnezeu, cu toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că dincolo de boala și de moartea noastră este învierea noastră! Și noi ne pregătim aici pentru viața noastră veșnică cu Dumnezeu și nu pentru desființarea noastră ontologică.

Căci orice am face, oricum ne-am sinucide, noi nu ne putem desființa ontologic. Noi omorâm trupul, dar nu putem desființa și sufletul nostru. Ci el, sufletul nostru, merge în Iad, dacă noi nu L-am dorit niciodată pe Dumnezeu. Dar dacă acum suntem cu El și plecăm cu El în veșnicie, la moartea noastră trupească, atunci noi rămânem în mod veșnic împreună cu El.

De aceea, Evanghelia de azi ni-L arată pe Domnul, pe Cel ce ne vindecă pe noi de păcate, dar și de boli, care sunt consecințele păcatelor noastre. Însă ne vindecă de ele, pentru a trăi veșnic cu El, Cel pururea viu. Ne vindecă, pentru ca noi să umblăm mereu cu El și să fim cu El pentru totdeauna. Și cei vindecați de Dumnezeu și care merg cu El peste tot, aceia văd suferința și o alină, pentru că sunt prieteni reali ai tuturor. Și această prietenie sfântă, prietenia duhovnicească, e prietenia cu toți oamenii, pentru că noi ne rugăm pentru toți și îi iubim pe toți și le dorim tuturor să se mântuie. Amin!


[1] Începută la 7. 04, în zi de miercuri, pe 22 mai 2024. Soare, 14 grade, vânt de 3 km/ h.

Imnul Acatist. Comentariu teologic [5]

Toată firea Îngerilor [Πᾶσα φύσις Ἀγγέλων], adică toate Puterile cele cerești, s-au uimit de lucrul cel mare al întrupării Domnului, căci pe El, Cel neapropiat [τὸν ἀπρόσιτον] ca Dumnezeu, L-au văzut om apropiat [προσιτὸν ἄνθρωπον] tuturor. Pentru că, prin umanitatea Sa, El S-a făcut propriu tuturor, ca Unul care a trăit cu noi pe pământ. De aceea, ritorii cei mult vorbitori [ρήτορας πολυφθόγγους] sunt ca peștii fără de glas [ὡς ἰχθύας ἀφώνους] în ceea ce privește întruparea Sa. Pentru că nu pot înțelege cum Stăpâna noastră a rămas Fecioară, dar, în același timp, ea L-a născut pe Domnul. Însă noi ne minunăm de taina întrupării Sale și o lăudăm pe Stăpâna noastră.

Căci ea este purtătoarea înțelepciunii lui Dumnezeu, ca cea care e plină de înțelepciunea Lui, și cămara proniei [προνοίας ταμεῖον] Sale, a purtării Sale de grijă față de noi. Ea îi arată pe filosofi neînțelepți [ἀσόφους] și pe cei meșteri la cuvânt necuvântători [ἀλόγους]. Și aceasta, pentru că nu știu să vorbească despre tainele lui Dumnezeu. Prin Stăpâna noastră au înnebunit întrebătorii cei cumpliți, cei cărora le plăceau dezbaterile nesfârșite despre cunoaștere, iar făcătorii de mituri s-au veștejit. S-au rupt răsucirile [τὰς πλοκὰς] atenienilor, discursurile lor cu multe falduri, și s-au umplut năvoadele Pescarilor, ale Sfinților Săi Apostoli. Pentru că Sfinții Apostoli i-au introdus pe oameni în Biserica lui Dumnezeu.

Stăpâna noastră ne-a tras pe noi din adâncul necunoașterii [βυθοῦ ἀγνοίας] de Dumnezeu și ne luminează în cunoașterea noastră pentru ca să credem în El. De aceea, ea este corabia [ὁλκὰς] celor care vor să se mântuie și limanul [λιμὴν] celor ce plutesc pe marea vieții acesteia.

Împodobitorul celor a toate [ὁ τῶν ὅλων Κοσμήτωρ] S-a întrupat, dându-Se pe Sine nouă, pentru că voiește să mântuie lumea. El, Care ca Dumnezeu este Păstorul nostru, S-a arătat pe Sine om ca noi, ca, prin asemănarea cu noi, să ne cheme pe noi la Sine. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a arătat ca un zid pentru fecioare, ca o apărătoare a lor, dar și a tuturor celor care aleargă către ea. Căci Făcătorul cerului și al pământului S-a sălășluit în uterul ei, al Preacuratei Stăpâne.

De aceea, Preacurata Stăpână e stâlpul fecioriei și ușa mântuirii pentru noi. Căci curăția sufletească și trupească e cea care ne mântuie. Ea este începătoarea reînnoirii celei mintale [ἀρχηγὲ νοητῆς ἀναπλάσεως], pentru că a dorit viața cu Dumnezeu și ne înnoiește duhovnicește și mintea noastră.  De aceea este dăruitoarea bunătății celei dumnezeiești [θεϊκῆς ἀγαθότητος] în viața noastră.

Stăpâna noastră ne naște din nou pe noi, cei zămisliți întru rușine. Întru rușinea păcatului. Și anume prin Botezul Bisericii. Ea îi mustră pe cei lipsiți de minte [τοὺς συληθέντας τὸν νοῦν], pe cei care și-au pierdut mințile datorită păcatelor lor. Care păcătuiesc mereu și s-au depărtat de la adevărata cugetare a omului credincios. Stăpâna noastră îl strică pe cel care ne strică gândurile noastre. Strică planurile demonilor vizavi de noi. Planurile lor de a ne face rău.

Pentru că ea L-a născut pe Semănătorul curăției [τὸν Σπορέα τῆς ἁγνείας], pe Cel care seamănă în noi curăția cea dumnezeiască, fiind cămara de nuntă a nunții celei fără de sămânță [παστάς ἀσπόρου νυμφεύσεως]. Pentru că întru curăție dumnezeiască L-a născut pe Cel care nu a stricat fecioria ei.

Stăpâna noastră este cea care ne armonizează [ἁρμόζουσα]/ ne unește pe noi, cei credincioși, cu Domnul nostru. Și face acest lucru prin sfintele sale rugăciuni cele pentru noi, pentru mântuirea noastră. Ea este cea frumoasă între fecioare, cea mai frumoasă dintre toate, care L-a hrănit pe Domnul. Pentru că este Fecioară și Maică în același timp. Și ea este însoțitoarea sufletelor Sfinților [ψυχῶν νυμφοστόλε Ἁγίων] spre Împărăția lui Dumnezeu, așa cum domnișoara de onoare o însoțește pe mireasă la Nuntă.

Stăpâna noastră este luminătorul cel primitor de Lumină, pentru că L-a născut pe Cel ce e Lumina lumii. Pe Cel care ne luminează duhovnicește pe noi spre a face voia Lui. De aceea, ea ne călăuzește spre cunoașterea cea dumnezeiască [γνῶσιν θεϊκὴν], spre relația mistică cu Dumnezeu. Pentru că ea este raza Soarelui celui înțelegător [ἀκτὶς νοητοῦ Ἡλίου], ca una ce e plină de slava Lui. Este săgeata Luminii celei nepătrunse [βολὶς τοῦ ἀδύτου Φέγγους], ca cea care ne rănește cu dragostea de Dumnezeu. Stăpâna noastră este fulgerul [ἀστραπὴ] care ne luminează sufletele noastre, căci rapidă, imediată este luminarea ei cea duhovnicească.

Născătoarea de Dumnezeu este ca tunetul [ὡς βροντὴ] pentru vrăjmașii noștri, pentru că îi umple de groază. Și ea ni L-a născut nouă pe Cel care este Luminarea [Φωτισμόν] noastră, pe Cel care ne umple pe noi de multa Sa lumină veșnică și necreată. Ea ne-a revărsat nouă Râul [Ποταμόν] mântuirii noastre, pentru că s-a făcut chip al colimvitrei, al cristelniței în care noi ne botezăm. Stăpâna noastră ne ridică murdăria păcatului de la noi, pentru că ni L-a născut nouă pe Cel care ne curățește de toate păcatele noastre în apa Botezului nostru. De aceea, ea este cada [λουτὴρ] care ne spală conștiința și potirul care ne dă gustul bucuriei. Stăpâna noastră este mirosul cel de bună mireasmă al lui Hristos [ὀσμὴ τῆς Χριστοῦ εὐωδίας] și viața bunei-voiri celei tainice [ζωὴ μυστικῆς εὐωχίας]. Căci cel care dorește să trăiască cu Dumnezeu, acela  trăiește în mod tainic/ mistic cu El, pentru că voiește ceea ce voiește și Dumnezeu: adică tot binele Lui cel mântuitor.

Meseria de romancier [5]

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

Când lucra la primul roman, avea sentimentul că „nu e nimic de scris”, p. 111. De aceea simțea că avea nevoie de un stil propriu, prin care să se evidențieze, p. 112.

Importanța muzicii, a ritmului și a armoniei, p. 113.

„nu e nimic de scris“ înseamnă, de fapt, că „poți scrie liber despre orice“, p. 114. Despre orice te frământă sau despre sau te ajută să elucidezi, pe tine însuți sau ceva anume. Atâta timp cât nu iei asta drept o lozincă la modă tocmai bună să te ajute să te afirmi, deși tu, cu adevărat, chiar nu ai absolut nimic de spus.

Despre Hemingway, p. 115-116.

E din tabăra scriitorilor care „absorb, pentru a transforma în material, lucrurile care se întâmplă în mod natural în jurul lor, scenele de zi cu zi, oamenii pe care îi întâlnesc în drumurile lor, apoi, punând în funcțiune imaginația, construiesc povestiri”, p. 116.

„Acțiunile oamenilor, oricât de neînsemnate ar părea la prima vedere, au calitatea de a oferi în mod natural, mereu și mereu, subiecte interesante. […] Aceasta este cheia”, p. 117.

„nu există deosebiri între generații. O generație nu este mai bună și nici mai slabă ca alta. Lumea e plină de idei preconcepute privind diferențele dintre generații”, p. 118.

Eu aș zice mai degrabă că nu există diferențe atât de mari precum se spune în funcție de epocă și curente literare, că multe diferențe sunt inventate sau exacerbate. Dar diferențe între scriitori (ca individualități) și generații, există.

„Să luăm un exemplu concret : tinerii din ziua de azi sunt mult mai puțin capabili să citească și să scrie ideograme decât predecesorii lor (așa se spune, eu nu știu exact). Însă cu siguranță că înțeleg cu mult mai bine decât generațiile trecute limbajele de programare pe calculator. Fiecare generație are atât un domeniu de excelență, cât și puncte slabe. E suficient ca fiecare dintre ele, atunci când creează, să se axeze pe domeniul la care se pricepe mai bine. E îndeajuns să ne folosim, ca de o armă, de limba pe care o stăpânim cel mai bine și să descriem, cu cuvintele pe care le folosim cel mai ușor, lucrurile care se reflectă cel mai clar în ochii noștri. Nu trebuie să fim complexați de alte generații și nici să avem un sentiment de superioritate”, Ibidem.

Da, sunt de acord cu ideea de continuitate indiferent de contextul social, istoric și tehnologic. Doar că la noi, în România, dimpotrivă, „nu trebuie să fim complexați” se înțelege ca: trebuie „să avem un sentiment de superioritate”. Și tocmai scriitorii mediocri, de obicei, nu vor să fie o verigă într-un lanț, ci buricul pământului.

Din cauza criticilor aspre din anii de început, a trăit multă vreme departe de Japonia, p. 119.

„Dacă vă doriți să scrieți un roman, priviți în jur cu mare atenție. Asta este concluzia mea. Lumea pare foarte neinteresantă, dar în realitate e plină de zăcăminte minunate, ascunse. Scriitorii sunt aceia care au puterea de a le vedea și de a le scoate la lumină”, p. 120.

A scris proză de dimensiuni diferite, de la romane foarte lungi, în mai multe volume, la povestiri foarte scurte, fără să caute să le alterneze, ci după cum a avut chef, p. 121-122.

Însă consideră că romanele de mari dimensiuni sunt cele care îl reprezintă cel mai bine, p. 122.

Iarăși despre sentimentul de împlinire, p. 123.

A scris marile romane departe de Japonia: „am observat că‑mi merge mai bine dacă plec din Japonia”, p. 126.

A scris „Pădurea norvegiană” în Europa, p. 127. (Romanul lui de mare succes, care a fost și ecranizat).

Scrie pe Mac. Câte 10 pagini pe zi, când are de scris un roman mare. „Când te înhami la o muncă pe termen lung, regularitatea este foarte importantă”, p. 127.

Destul de multă rigoare și tehnică…

Face câteva serii de corecturi ample la romane, cu pauze semnificative între ele, p. 129-132.

Părerea soției, p. 132.

„Soția, în schimb [spre deosebire de redactori], este mereu lângă mine și nu i se va repartiza alt scriitor. Este un fel de «punct fix de observație». Fiind împreună de atâția ani, de cele mai multe ori înțelege de unde vin impresiile pe care le exprim și nuanța lor precisă”, p. 133.

La unul din romanele sale lungi, a pierdut un capitol întreg, pe care l-a salvat din greșeală în alt folder decât cel care trebuia. Și l-a regăsit abia după ce s-a publicat romanul. Și, deși rămăsese cu impresia că a doua oară l-a scris mai prost, refăcându-l din amintire, când a citit varianta primă, regăsită, a văzut că era mai bună a doua variantă, de fapt, p. 135-136.

Redactorii necompatibili cu creația sa, p. 137.

Și-a îmbunătățit un roman, corectându-l exact pe dos decât i-a indicat redactorul, p. 137-138.

Meseria de romancier [4]

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

„noian de opinii”, p. 103.

Romancierul nu trebuie să exprime imediat păreri, p. 104.

Întrebat de Paul Valéry dacă își notează mereu „ideile deosebite”, Einstein a răspuns că nu, pentru că: „Îmi vin idei deosebite destul de rar“, p. 105.

Murakami consideră că unui romancier nu-i folosesc prea mult „istețimea și iuțeala, și nici puterea de concizie”, pentru că „acestea mai mult împiedică curgerea naturală a povestirii. În schimb, când autorul scoate, după cum e cazul, tot felul de detalii din cabinetul minții lui și le introduce în povestire, aceasta devine uimitor de naturală și plină de viață”, p. 105. Adică mai mult risipă de fantezie…

Stochează în minte amintiri despre lucruri neobișnuite, fără să se gândească la cauze sau consecințe, p. 106.

Spune că e de acord cu James Joyce, care spunea că „imaginația înseamnă amintire”, ibidem. Însă nu știu dacă Joyce înțelegea prin asta același lucru ca și Murakami. Pentru că există amintiri și amintiri…

„Imaginația este o combinație de bucăți de amintiri fără conexiuni”, ibidem. Pentru Murakami. Și atunci de ce romanul creează conexiuni între ele, mai mult sau mai puțin fanteziste? Căci „«bucățile de amintiri fără conexiuni, combinate cu îndemânare», ajung să aibă o intuiție și o capacitate de previziune proprii, care devin adevărata forță motrice a povestirii”, ibidem.

Mintea cu sertare mari și mici, p. 106-107.

Autorul consideră că „ies la suprafață, în mod natural, chiar și amintiri pe care le credeam demult uitate”, p. 107. Nu ies în mod natural…

I se pare că imaginația i se desprinde de voință și se manifestă în voie și că acest lucru îi dă un sentiment foarte plăcut, ibidem. De altfel, de mai multe ori a vorbit despre sentimente și senzații foarte plăcute rezultate din activitatea de a scrie romane.

Consideră că atmosfera din capul său seamănă cu o scenă din filmul „Kafka – coșmarul din labirint” (1991)[1], în care Kafka intră într-un castel „tapetat cu sertare și sertărașe”, ibidem.

Din sertarele minții scoate cu mare zgârcenie pentru romane, pentru că nu știe când îi mai trebuie, p. 108.

La finalul unui roman, mai are multe sertare nedeschise, p. 108-109.

Eseurile sunt o ocupație secundară, romanele sunt pe primul loc, p. 109.

Altă comparație cu o scenă de film: din E. T. al lui Steven Spielberg, „în care E.T. scotocește într‑o debara și, din te‑miri‑ce, construiește un aparat de emisie‑recepție”, ibidem. Și autorul socotește că „exact așa se pot scrie și romane cu adevărat bune. Calitatea materialului nu contează foarte mult ; ceea ce nu poate însă lipsi este «magia». Chiar dacă nu avem la îndemână decât materiale banale și nu folosim decât expresii simple, cu un pic de magie putem construi niște aparate cât se poate de precise şi de uimitoare”, ibidem.

Recomandă „metoda E.T.“ pentru contemporanii care nu au trăit experiențe excepționale, ci o viață banală, dar vor să fie romancieri, „altfel, nu văd cum am putea lua legătura cu altă planetă”, p. 111.

E metoda tipic postmodernistă de a face ghiveci din de toate. Pentru cei care vor să excludă adevăratul excepțional și să îl înlocuie cu o contrafacere a lui din banalități. La ce „magie” ajung și cu ce „planetă” se conectează? Murakami vorbește serios despre comunicarea cu „extratereștrii”…

Asta când Dumnezeu „nu există”, dar, aproape întotdeauna, există credință în nevăzut, din plin, doar că un nevăzut de altă natură…care pare „acceptabil”, în comparație cu Dumnezeu care „nu e acceptabil”.


[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Kafka_(film) .

După plâns [2]

Cristian Fulaș, După plâns (roman), ed. a II-a, Ed. Polirom, Iași, 2019, 252 p.

*

Se consideră un om ratat, p. 65; amintește de Spinalonga, p. 65, de insula leproșilor din Grecia[1]. Stin Elounda, p. 65, = στην Ελούντα[2]. Scufundarea în lacul de lacrimi, p. 66. Se simte un străin în propriul său trup, pe care nu și-l detestă, ci îl folosește fără să-i dea importanță, p. 66. Anistoric, p. 66; continuă Cerșetorul rușinos în p. 67-70.

Marginalul de la o mie și ceva era lepros și cerșetor, p. 67. Facerea cărții, p. 71. A scris mult, dar a șters 90%, p. 72. Simte că se sălbăticește și că e posibil să o ia razna, p. 72. A avut texte care nu au ajuns niciodată în Atelierul său literar, pentru că le-a șters, p. 72.

Și-a făcut cont de Facebook[3], p. 73. Își bea cafeaua pe Facebook, dar și citește, p. 74. Doctorii sunt oameni periculoși, p. 77. Vorbește cu sine pe o cărare de munte și în mijlocul unui pârâu, p. 78. A absolvit Facultatea fiind beat, p. 80. A făcut Studii aprofundate, dar n-a dat la Doctorat, p. 80. S-a plimbat prin țară, p. 81.

La moartea tatălui său (avea 63 de ani): „Ziua petrecută la Corabia, în foișor, cu sticla de whisky care nu mai părea deloc să se termine, ziua când el era așezat în casă și eu plecasem, nu am putut rămâne, pentru că aș fi murit, poate da, atunci a fost momentul când”, p. 81.

Cultura e vorbire în scris, p. 83. Transformarea lui în voce narativă, p. 84. Imperativul biografismului, p. 84.

încenușat, p. 85; deschiderea spre, p. 85; ura e fără sens, e o prostie, p. 86; privește dimineața ca pe o bună prietenă, p. 89; își cumpără bilet de tren și e numai cu rucsacul la el, p. 91. În gară la Brașov bea suc fără acid, 91. Minte ca un șobolan, p. 92. „Ochii mei, mai realiști decât creierul care fabulează, privesc triști pe geamul murdar al trenului”, p. 93.

Hotărâre personală: „Oamenii nu mă iubesc, nu par să îmi acorde încrederea unei ultime încercări. Nu‑i nimic, mi‑o acord singur”, p. 94.

Recidivează, bând palincă, p. 95. Își propune să bea controlat, p. 97. Ajunge la București și vede cerșetorii reali, p. 97. În București va deveni celebru, p. 98, și bea La Varice, p. 98. Va face literatură plecând de la viața din mahala, p. 99. Și el este „bețivul cerșetor, umilul cântăreț al lumii acesteia”, p. 99. Drogurile apar pe străzi odată cu lăsarea serii, p. 100. „intru în Piața Sfinții Voievozi, loc de o urâțenie aproape exemplară”, p. 101.

Fane Balamuc și Pompieru’, p. 101. Îi consideră, în mod blasfemic, pe bețivani „sfinții de azi; sfinți beți până la moarte”, p. 101. Din cauza băuturii merge ca melcul, p. 102. Cum se droghează Dumitru, p. 103. Dănuț anticarul, p. 106, este enervat că au dat jos casa lui Eminescu, p. 107.

„S‑au chitit să fure tot, să nu mai rămână nimic pentru nimeni. O sută de oameni o să fie proprietari pe toată țara asta. Și pe toți banii din ea”, p. 108.

Și-a luat numele de Dan Negură, p. 109. Pleacă, dimpreună cu fantoma cerșetorului de ev mediu, să cumpere țigări, p. 110. Se trezește dimineața cu eșecul în suflet, p. 113. „Suntem, cu un plural complet lipsit de cuvântul împreună, populația unui cimitir vesel”, p. 114.

„halucinoza realității”, p. 114; scrisul ca efortul de a nu muri, p. 115; Dănuț acceptă că el e un postum, p. 115, că literatura lui se va publica după moartea sa. „Lucind a zâmbete”, p. 116. „Înnoctez continuu”, p. 117.

„mintea mea se golește de orice, e o liniște de început de lume”, p. 119. Pentru că își propune să rămână treaz. Dănuț îl declară scriitor, p. 121. Rârâitul apare la finalul p. 122; „imagine igituriană”, p. 125; gânduri inerte, p. 126. „O tăcere tăcută însă îmi dă curaj”, p. 127.


[1] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Insula_leproșilor.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Spinalonga.

[3] E aici: https://www.facebook.com/cristian.fulas.

1 2 3 2.412