Iubiții mei[1],
până nu învățăm să dăm slavă lui Dumnezeu [Lc. 17, 18] nu știm ce înseamnă să ne bucurăm cu adevărat. Pentru că bucuria lui Dumnezeu coboară în noi atunci când știm să fim recunoscători față de El. Și recunoștința față de Dumnezeu e o recunoaștere continuă a prezenței Lui mult-iubitoare și mult-milostive în viața noastră și a întregii lumi. Și recunoaștem prezența Lui pentru că o trăim continuu în viața noastră.
O recunoaștem, dar trebuie să o și afirmăm! Și nu numai să o afirmăm, ci trebuie să și mulțumim pentru ea, făcându-ne robii Lui cei ascultători!
Căci vedem adesea oameni care se roagă lui Dumnezeu să îi scape de o problemă sau alta, care se roagă când sunt la ananghie, când le e greu. Și pentru că se roagă Lui, ei admit că simt și cunosc prezența Lui. Știu că de El au nevoie. Că El e scăparea lor. Singura lor scăpare. Dar când trece problema lor, când le e bine, Îl uită pe El nu pentru că nu știu că El există, ci pentru că nu au o relație reală cu El. O relație continuă. Iar relația continuă înseamnă recunoașterea continuă a faptului că fără El nu putem face nimic cu adevărat [In. 15, 5].
Leproșii din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] au recunoscut prezența Lui la nevoie, dar nu și la bucurie. Bucuria nu au vrut să o mai trăiască cu Dumnezeu – cu o singură excepție: a samaritisului [σαμαρείτης] [Lc. 17, 16, BYZ] –, ci cu ei înșiși. De aceea și-au trăit vindecarea în mod egoist. Însă al 10-lea, cel care a simțit că vindecarea e de la El, dar și viața cea nouă trebuie să fie trăită cu El, s-a întors ca să dea slavă lui Dumnezeu [Lc. 17, 19, BYZ]. Pentru că recunoașterea lui Dumnezeu tot timpul e adevărata bucurie și împlinire a omului.
Căci omul care se închide în sine, care se raportează numai la sine, începe să se mărginească tot mai mult, să se însingureze, să se afunde în neliniști, în singurătăți abisale. Pentru că se vede tot mai neiubit și mai neînțeles. Însă cel care intră în dialog continuu cu Dumnezeu, care e tot timpul cu El, acela se dezmărginește continuu, se îmbogățește în mod continuu duhovnicește, pentru că devine tot mai încăpător în relația Sa cu Dumnezeu și cu semenii lui. Cel ce vorbește continuu cu Dumnezeu, vorbește tot mai bine și cu oamenii, pentru că devine tot mai om în relația cu ei. Și devine tot mai om, pentru că el coboară tot mai mult în simțirea lui și a celorlalți și, vederea aceasta interioară, și-o asumă tot timpul. Nu mai face abstracție de ea, ca atunci când trăia egoist.
Cei nouă și-au trăit vindecarea ca pe o posesie și nu ca pe un dar al lui Dumnezeu în viața lor. Așa cum mulți dintre noi credem că integritatea trupească și sufletească e o realitate ce ne aparține. Însă viața, sănătatea și puterea noastră de a gândi și de a acționa sunt darurile Sale. Numai când sănătatea ne este vătămată într-un anume grad înțelegem că ea nu e o posesie, ci un dar. Că, pentru a fi restaurată, avem nevoie de ajutorul Lui și al oamenilor.
Și boala, neputința, lipsa, indiferența față de noi sunt momentele existențiale în care noi putem să ne conștientizăm cel mai mult puținătatea trupească, finitudinea fizică, dar, în același timp, disponibilitatea infinită la nivel sufletesc. Căci trupul nostru bolnav și neputincios ne trage în jos, pe când, în sufletul nostru dorim să facem atât de multe lucruri. Și sufletul dorește enorm de multe lucruri și să se bucure în mod continuu, pentru că el nu are conștiința morții. Sufletul vede moartea în trup, vede moartea în fața ochilor, vede trupul descompunându-se, dar știe că el nu are de-a face cu moartea. Pentru că, pentru suflet, moartea nu înseamnă descompunere, așa cum înseamnă pentru trup, ci pentru el moartea înseamnă patimă, înseamnă păcat, înseamnă lipsa bucuriei duhovnicești.
De aceea, sufletul dorește să se bucure, să se bucure veșnic, să cunoască și să vadă veșnic, să fie veșnic cu Cel care dăruie toată bucuria și împlinirea noastră. Dar pentru a fi cu El pentru veșnicie e nevoie să trăim duhovnicește încă de aici. Și pentru ca să trăiești duhovnicește trebuie să fii omul Bisericii, omul lui Dumnezeu, slujitorul Lui, cel care recunoaște mereu prezența Lui în tot ceea ce există.
Sufletul nostru știe că nu moare, dar simte amărăciunea morții în el cu orice păcat pe care îl săvârșește. Sufletul nostru privește în oglindă prin ochi, prin ochii noștri tot mai obosiți, și vede cum îmbătrânirea trupului nostru e o realitate palpabilă. Cum noi îmbătrânim trupește și sufletește în fiecare clipă. Dar, pe când trupul nostru e tot mai slăbit odată cu vârsta, tot mai neputincios, tot mai greu, sufletul nostru poate fi tot mai viu, tot mai curat, tot mai sfânt odată cu vârsta. Pentru că poți îmbătrâni ca un om păcătos, dar poți îmbătrâni și ca un om Sfânt. Iar adevărata îmbătrânire e aceea a omului duhovnicesc, a omului Sfânt, a omului care s-a făcut locaș rațional al slavei lui Dumnezeu.
Pentru că și Sfinții îmbătrânesc, și ei mor la timpul lor, dar trupurile lor, după moarte, sunt locuri ale sfințeniei, ale slavei lui Dumnezeu, și nu hoituri insuportabile. Păcătoșii nepocăiți, păcătoșii orgolioși, curvari, dizgrațioși au trupuri pline de mortăciune, de putrefacție și acum, dar și după moarte. Pentru că păcatul e singurătatea lor, e moartea lor, e iadul lor. Și din iadul patimilor tale nu te poate ridica decât Cel care îi învie pe morți, care îi ridică din moartea lor sufletească și trupească.
Pentru că mesajul duminicii de azi e în relație cu pocăința de duminica trecută. Te vindeci interior, doar dacă îți recunoști boala și o pui în fața lui Dumnezeu. Iar leproșii L-au ascultat în privința bolii lor și s-au curățit [Lc. 17, 14], s-au vindecat de lepră. L-au ascultat la nevoie!…
Însă Dumnezeu vrea să Îl ascultăm tot timpul. Să Îl ascultăm și când ne place și când nu ne place, și când ne e bine și când nu ne e bine, pentru că El dorește să ne familiarizăm continuu cu modul Lui de-a fi. Și când înțelegem pe fiecare zi voia Lui, din relația noastră interioară cu El, înțelegem că proiecțiile noastre despre viitor sunt prea fade în comparație cu viitorul. Cu viitorul mlădiat de către El. Căci noi, când privim viitorul nostru și al lumii, ne proiectăm în el experiența noastră redusă, limitată, mioapă. Vedem viitorul pe măsura noastră.
Tocmai de aceea, oamenii care vorbesc despre viitor din perspectiva lor redusă de experiență îl văd adesea în negru. Viitorul pare ceva de netrăit când ți-l prezintă cineva, care crede că lucrurile sunt cum simte el că vor fi. Numai că toată istoria lumii, dacă o citești cu atenție, duhovnicește, e o minune continuă și o continuă noutate. Pentru că lumea e călăuzită mereu de Dumnezeu. E călăuzită spre modul împlinirii ei întru El și ea nu merge aiurea, fără sens.
Pentru că umanitatea putea să moară de nesfârșite ori până acum. Oricând, ea ar putea să piară într-o clipă. Însă diferența dintre scenariile futuriste și realitatea viitorului e aceea că viitorul nu ni-l creăm singuri, ci împreună cu Dumnezeu. El are întotdeauna primul și ultimul cuvânt în deciziile noastre de zi cu zi. Pentru că El corectează continuu direcția noastră eshatologică, călăuzindu-ne spre viitorul care ne împlinește ontologic.
Mai pe scurt, pe mine viitorul nu mă terorizează, pentru că nu trăiesc în mine cu ideea unui viitor lugubru. Eu aștept viitorul, aștept ziua de mâine cu încredere și cu seninătate, pentru că îl aștept cu Dumnezeu, îl aștept întru slava Lui, și ca pe un dar al Lui în viața noastră, a tuturor. Și când El e în noi prin slava Lui, atunci nu mai e loc de panică, de zbucium, de imaginații terifiante despre viitor în sufletul nostru, căci El e bucurie și pace, e veselie dumnezeiască și împlinire ontologică, împlinire deplină a vieții noastre.
Toată dezorganizarea interioară dispare atunci când El e Stăpânul și Domnul nostru prin slava Lui. Când El tronează în noi, când El stă pe tronul slavei Sale în noi, atunci viața și viitorul nostru sunt pline de lumina Lui. Viitorul nostru Îl are în centrul lui pe Dumnezeu și orice încercare de eludare a Lui e zadarnică.
De aceea, eu nu cred în indiferența religioasă a oamenilor. Ea e una aparentă și superficială. În adâncul lor toți oamenii sunt religioși și Îl caută pe Dumnezeu. Pentru că oamenii Îl caută pe Dumnezeu și când Îl neagă și când nu-L vor și când Îl blasfemiază și când Îi mimează viața și sfaturile. Sufletul nu se poate împlini decât în Dumnezeu și de aceea Îl caută. Dar căutarea lui Dumnezeu trebuie să coboare în ascultarea de El și să nu rămână tot timpul amestecată cu orgoliul. Căci dacă primează orgoliul, meschinăria, adularea de sine, mergerea spre Dumnezeu e îngreunată tot timpul. Pentru că e nevoie să te rupi de tine, de ceea ce crezi și știi tu, pentru a accepta prezența Lui în viața ta.
Vorbeam duminica trecută de „adevărul” nostru, de „adevărul” paralel cu voia lui Dumnezeu. Cât stăm în brațe cu „adevărul” paralel, căutarea lui Dumnezeu e o rătăcire continuă. Pentru că e plină de „strigăte sugrumate”[2]. Noi Îl vrem pe El, dar fără să strigăm către El! Fără să acceptăm adevărul Lui, care e singurul adevăr, lamentându-ne continuu cu problemele noastre de zi cu zi! Și rămânând la „adevărul” nostru, noi alegem să trăim singurătatea ca pe o „împlinire”, când împlinirea noastră e comuniunea, e bucuria veșnică cu Dumnezeu și cu toți Îngerii și Sfinții Lui.
Așadar, iubiții mei, darul vieții și al vindecării e darul comuniunii! Când Dumnezeu ne vindecă, ne vindecă pentru a ne bucura veșnic împreună cu El. Vindecarea reală e cea trupească și sufletească în același timp, e vindecarea ce ne umple de slava Lui. Pentru că numai întru slava Lui noi putem să Îl lăudăm pe Dumnezeu și să trăim cu adevărat omenește, cu adevărat împlinitor.
Iar dacă vrem să îi ajutăm în mod real pe oameni, trebuie să vorbim cu ei! Să vorbim despre orice lucru, despre orice idee, despre orice dorință a lor. Pentru că discuția nu înseamnă numai împărtășire de idei, ci și de certitudini și de stare interioară. Când discutăm, discutăm cu întreaga noastră ființă. Și când spunem cuvinte, spunem și crezuri, spunem și liniștea noastră și bucuria noastră și încrederea noastră și răbdarea noastră și eroismul vieții noastre.
Iar discuțiile reale se fac între oameni onești cu nevoia lor reală de comuniune. Căci dacă ne împlinește comuniunea, dacă ne împlinesc vorbele și faptele care se nasc din iubire și prietenie, atunci orice discuție între noi este o vindecare interioară de necomuniune. Fiecare primește și înțelege mai mult. Fiecare înțelege despre sine și despre alții când are un dialog real cu oamenii. Dar dialogul real cu oamenii își are rădăcina în dialogul real și continuu cu Dumnezeu. Cu oamenii nu putem vorbi tot timpul, dar cu Dumnezeu putem. Și în dialogul nostru cu El, noi putem vorbi despre noi înșine și despre toți oamenii, despre nevoile tuturor. De aceea comuniunea se ține cu împărtășirea cu Domnul și cu rugăciune, cu mărturisirea păcatelor și cu eleganță interioară.
Comuniunea se păstrează cu grijă, cu responsabilitate, cu mult calm, cu multă răbdare. Și, mai ales, cu multă rugăciune. Pentru că Dumnezeu e Cel care trebuie să locuiască în noi și între noi, unindu-ne interior și pe unii cu alții.
Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate și să punem toate ale noastre în mâinile Sale! Pentru că viața noastră și istoria întregii umanități sunt în mâinile lui Dumnezeu, ca Cel care ne poartă de grijă la toți.
Să Îl lăudăm pe Dumnezeul mântuirii noastre pururea, căci El face minuni cu noi mai presus de orice înțelegere! Și ceea ce nouă ne pare imposibil, la El e foarte ușor, luminându-ne spre tot lucrul cel bun. Amin!
[1] Începută la 10. 32, în zi de joi, pe 16 ianuarie 2020. Ceață, un grad, vânt de 3 km/ h.
[2] [Emil] Cioran, Caiete 1957-1972, cu un cuvânt înainte de Simone Boué, trad. din fr. de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Ed. Humanitas, București, 2016, p. 20.
Pagina sursă a cărții.