Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)

Intrebari si raspunsuri teologice (vol. 1)

*

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Întrebările la care am răspuns în această carte:

1. Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei? (5-7)

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea? (7-20)

3. Ce a fost mai înainte: oul sau găina? (20-21)

4. Ce spun canoanele Bisericii despre căsătorie? (21-41)

5. Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? (41-42)

6. Care canon bisericesc atestă pentru prima oară Taina Sfintei Mirungeri? (42)

7. Diaconița trebuie hirotesită sau hirotonită? (42-43)

8. Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? (43-44)

9. Ce spun canoanele Bisericii despre travestire și purtarea de măști? (44-45)

10. Ne putem duce la mare, ca să facem baie în comun? (45-46)

11. Cum a născut Maica lui Dumnezeu potrivit canoanelor Bisericii? (46)

12. În ce canon ni se vorbește despre primele 6 Sinoade Ecumenice? (47)

13. În ce canon este atestată realitatea istorică și veridicitatea teologică a Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul? (47)

14. Când se primește Taina Sfintei Mirungeri? (47)

15. Are de-a face cu învățătura Bisericii proverbul „cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”? (48)

16. Ce înseamnă faptul că Domnul „este apărătorul mântuirilor unsului Său” [Ps. 27, 8, LXX]? (48-49)

17. Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? (49)

18. De ce Domnul „va descoperi dumbrăvile” [Ps. 28, 9, LXX]? (49-50)

19. Ce a vrut să spună Sfântul David prin expresia: „Domnul va locui potopul” [Ps. 28, 10, LXX]? (50)

20. Care este zidul celor care iubesc legea Domnului [Par. lui Sal. 28, 4]? (50-51)

21. De cine sunt prinși oamenii în Par. lui Sal. 28, 12? (51)

22. Ce înseamnă „să nu fii exeget [ἐξηγητὴς] neamului celui fărădelege” [Par. lui Sal. 29, 18, LXX]? (51-52)

23. Ce înseamnă: „dar ieșirea lui nu a spălat-o” [Par. lui Sal. 30, 12]? (52)

24. Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17? (52-53)

25. Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]? (53-54)

26. Ce s-a petrecut cu Sfintele Moaște ale Sfântului Profet Elisseos și ale Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în timpul lui Iulianos Apostatul? (54-55)

27. Ce a spus Sfântul Mare Mucenic Artemios despre dumnezeii păgâni, Sibile și Virgilius? (55)

28. De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]? (55-56)

29. Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]? (56)

30. Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10? (56-57)

Read More

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Memento mori și nostalgia Paradisului [7]

Și revenind astfel la poemul epopeic Memento mori, în care Eminescu contemplă însăşi epopeea istoriei umane, a gândurilor şi idealurilor omeneşti, putem pune în paralel Raiul Daciei şi distrugerea lui, cu măreţia şi decăderea celorlalte civilizaţii umane, ca să înţelegem mai bine viziunea eminesciană.

Celelalte civilizaţii umane nu sunt crescute din natura însăşi, nu au legătură şi continuitate cu cerul, cu lumea de sus a Sfinţilor, a strămoşilor, nu intră în ordinea cosmică zidită de Dumnezeu, ci sunt concepute după calcule omeneşti, direct proporţional cu trufia omenească care le proiectează. Ele încearcă să ia cu asalt cerul, în loc să fie o reflectare a lui, un chip al Împărăţiei celei de sus, aşa cum este lumea dacilor.

Nefiind integrate în ritmul şi în rosturile naturale, fireşti, ale lumii create de Dumnezeu, cetăţile şi civilizaţiile care se construiesc din trufia umană, care au la temelie păcatul mândriei, sunt măcinate treptat de înseşi păcatele omeneşti şi sfârşesc în distrugere şi în ruină. Natura cotropeşte aceste ruine, odinioară falnice zidiri, ironizând nădejdea vană a constructo-rilor, a creatorilor umani.

Faima şi măreţia lor rămâne numai o umbră şi o vagă amintire, pe care toată creaţia lui Dumnezeu (păduri, munţi, mări şi râuri), care are perenitatea gândului lui Dumnezeu, această creaţie ce rămâne sublimă şi după moartea civilizaţiilor, îngână dureros idealurile de mărire ale oamenilor.

Postum, despre Babilon vorbeşte „aerul” care „se-ncheagă în tablouri mincinoase”, iar Egiptul e reprodus de „toat-a apei ş-a pustiei şi a nopţii măreţie” care „se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie/ Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint”. În vreme ce amintirea Eladei e refăcută în „imagini de talazuri” ale mării de azur.

Babilonul a fost odinioară „cetate mândră cât o ţară, o cetate/ Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate”[1]. Regele Nabucodonosor, cu „schimbătoarea lui gândire”, avea impresia că ţine „o lume-n mâna-i”. Ironia lui Eminescu este cât se poate de usturătoare la adresa acestuia: „Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie?/ Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă – dacă nu murea”. Se observă lesne că poetul urmează îndeaproape Scriptura în caracterizarea lui Nabucodonosor (Dan. cap. 3-4).

Asemenea lui, Sardanapal stă culcat „la mese-n veci întinse”, încântat fiind de „vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal”, într-o Asie îmbătată de „plăceri molateci”. Însă consecinţele trufiei şi ale păcatelor sunt altele decât proiectata măreţie nemuritoare:

Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munţii, gărzi de piatră stau şi azi în al lor post;
Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,
– Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost.

Odinioară, Cantemir scria:

„Și mai vârtos, de vii [vei] vechile istorii ispiti, acolo să vedzi odănăoară ce împărății, ce cetăți, ce târguri, ce sate, ce vii, ce grădini au fost, de carile acmu mai nici temeliile nu să cunosc; […] Unde iaste Ninevi, cetatea ce prea mare? […] Unde oaste Vavilonul…? […] Unde iaste Troada [Troia]…? […] Pentru aceasta și pentru ale lumii lucruri, frumos dzice Iov: «Ca floarea iase și ca umbra fuge și nice dănăoară ntr-acea stare rămâne» (gl. 14, sh. 2)”[2].

Iar Eminescu a cunoscut „vechile istorii”…

Din Egiptul antic a rămas numai o apariţie fantomatică, un fel de fata morgana a deşertului. Doar Nilul şi pustiul mai îngână măreţia trecutului.

Memphis, „cetate de giganţi”, este descrisă astfel: „Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie,/ Au zidit munte pe munte în antica lui trufie”. Ireala ei grandoare o făcea să pară „răsărită din visările pustiei”. Însă prezentul înseamnă destrămare: „Memphis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine,/ Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine”…


[1] Folosind informații de la Sfântul Ieronim şi de la Sfântul Beda, Antim descrie astfel cetatea Babilonului: „Ieronim, la Isaia [comentariu la Isaia], zice pentru Vavilon, cum că s-au zidit într-o câmpie; însă cetatea era în 4 cornuri şi de la un corn până la altul erau 16000 de paşi. Iară (în) curtea ei, adecă unde şădea împăratul, era turnul, carele s-au zidit în urma Potopului şi să numeşte turnul lui Vavil, a căruia înălţime era de 3000 de paşi; întru care era uliţele de marmură şi beserici de aur; uliţele împodobite cu aur şi cu pietri şi vânătorii împărăteşti, cu tot feliul de hiară, era înlăuntrul cetăţii, carele s-au stricat în vremea lui Valtasar, împăratul Vavilonului şi a lui Daniil prorocului. Şi acuma lăcuesc acolo balauri şi păsări ce să numesc struţocamili, precum au fost zis mai nainte Isaia, la 13 capete [Is. 13, 19-22]. Iară Vida zice cum că s-au zidit Vavilonul pentru închipuirea lumii, de Nevrod uriiaşul, carele era de 20 de coţi, întru carele au şi împărăţit întâi; căruia Vavilon lăţimea zidului era de 200 de coţi, iară încunjurarea de 3000 de stadii, întărindu-l cu 100 de porţi de hier. Şi curge prin mijlocu-i râul lui Eufrat, în care scrie a fi un turn de 3000 de paşi de înalt”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit.,  p. 254-255.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 88.

G. Călinescu, Cultură și națiune [2]

„Că nu se citește nimic în comparație cu anii dinainte și numaidecât după război este un fapt indiscutabil și-l tăgăduiește numai cine nu cunoaște situația. Am arătat felurite cauze, dar e una fundamentală […]. Această cauză e: bogăția țării, sau mai bine zis, bogăția alimentară, pe de o parte, și sărăcia alimentară, adică subalimentațiunea, pe de alta”, p. 179-180. Unii nu citesc pentru că sunt prea bogați, iar alții pentru că sunt prea săraci. Și cele două categorii adunate fac majoritatea populației…

„Ieșiți pe străzi acum vara și vedeți cum mii de burghezi [a se citi azi: mii de români], care n-ar da câțiva lei pe o carte, cheltuiesc sute ca să se îndoape cu cărnuri și băuturi. Pot fi în România orășeni care nu mănâncă, din mizerie, într-o zi, dar când dau de un ban, ei consumă ceea ce n-ar putea consuma un parizian bogat. În crâșmele periferice, cărnurile, mușchiurile, cârnații, momițele stau la gheață sau sub perdea în mormane. Și toate aceste cărnuri tâmpesc”, p. 180. Și nici măcar nu e nevoie să fii om duhovnicesc ca să îți dai seama…

„Toți am învățat la școală că Evul Mediu era întunecat și nu știu pentru ce. […] Veți zice: nu era de trăit, nu exista libertatea, libera dezvoltare națională. Ba vă înșelați. Atunci exista și acum nu. […] Nimănui nu i-a trecut prin cap, în Evul Mediu, să deznaționalizeze ținutul cucerit”, p. 182-184.

„Noi socotim literatura diletantism. Cui nu i se aduc astfel de învinovățiri, de obicei neîntemeiate? Propriu-zis, noi suntem o țară cu o cultură foarte înaintată, dar lumea nu ne crede și noi încercăm să dovedim. […] Tot prestigiul statelor occidentale, uneori apăsător și chiar abuziv, stă în faptul că s-au inventariat singure în valorile lor culturale”, p. 192. Noi nu ne dăm seama sau preferăm supușenia lingușitoare?

„Cărțile intră în sânge”, ibidem.

„Geniul trăiește, sacrificându-se, pentru noi toți”, p. 193.

„Noțiunea de bază a economiei lui Eminescu este munca. Așadar, el nu admite privilegiul. […] Eminescu, fie că e vorba de moșier, fie că e vorba de țăran, pune accentul pe munca productivă, moșierul însemnând doar un țăran mai mare”, p. 286.

„Eminescu vedea scăparea într-o legislație ocrotitoare a muncii”, p. 289.

„Lipsit de erudiție, Cațavencu gândește cu mijloace proprii. Când își va da seama de erorile materiale și se va informa la o școală bună, atunci el se va numi Maiorescu. Dar și exaltația ideologică va dispărea. Cațavencu va deveni profesor. Un Cațavencu ilustru este Hașdeu, care pornește în toate direcțiile, delirând fără erori vizibile de stil, nu mai puțin haotic…”, p. 352.

„În lumea lui Caragiale nu sunt misogini”, p. 353.

„Revoluționarul francez e catolic în cultul pentru Franța supremă, catolicul e impecabil logic în analiza dogmei. Pozițiile sunt ireductibile. Când Renan face gestul de a părăsi biserica [romano-catolică], se pierde într-o serie de scuze, are sentimentul de a fi făcu un act nemaipomenit, își creează un fel de prestigiu sacerdotal, ateu. La noi cazul său este imposibil, nimeni nu s-ar emoționa de ieșirea din ortodoxie a cuiva și de aceea nimeni nu iese, pentru că și stând nu afirmă nimic care să închidă o existență între ziduri”, p. 356.

„Cine cercetează fără falsă pietate opera lui Maiorescu constată ce părtinitor este criticul. Niciodată nu va lăuda serios un adversar al Junimii. Când un autor scrie la Convorbiri literare, opera sa este valoroasă, dacă nu mai scrie, devine „lipsită de însemnătate”. Toți câți stau în afară de Junimea „vițiază” literatura. Dacă nu-i atacă, Maiorescu nu le pomenește numele”, p. 356. Metehnele noastre sunt vechi…

„André Gide […] e un cap fanatic, obstinat, al unui om care ar trage cu muscheta în noaptea Sfântului Bartolomeu, dacă ar fi catolic”, p. 357.

„Eroii [lui Caragiale] n-au interior, nu se prelungesc în lucruri, sunt niște nomazi citadini”, p. 364.

„Un Tănase Scatiu superior, subtil, ușor melancolic, energic cu delicatețe este Titu Maiorescu”, p. 388.

„Eminescu propunea lăutarilor o simfonie beethoveniană”, p. 470.

Lucas, cap. 14, 12-24, cf. BYZ

12. Și [Iisus] zicea și celui care L-a chemat pe El: „Când ai să faci prânz sau cină, nu-ți chema prietenii tăi, nici frații tăi, nici rudeniile tale, nici vecinii cei bogați! Ca nu cumva și ei să te cheme pe tine și să-ți fie ție răsplată.

13. Ci, când ai să faci ospăț, cheamă-i pe cei săraci, pe cei ologi, pe cei șchiopi, pe cei orbi!

14. Și fericit vei fi, că nu au să-ți răsplătească ție! Căci ți se va răsplăti ție [ἀνταποδοθήσεται γάρ σοι] în[tru] învierea celor Drepți [ἐν τῇ ἀναστάσει τῶν Δικαίων]”.

15. Iar, auzind acestea, unul [dintre] cei care au șezut [la masă], I-a zis Lui: „Fericit [este] care va mânca pâine în[tru] Împărăția lui Dumnezeu!”.

16. Iar El i-a zis lui: „Un om oarecare a făcut cină mare și i-a chemat pe cei mulți.

17. Și l-a trimis pe robul său [la] ceasul cinei să zică celor care au fost chemați: «Veniți [Ἔρχεσθε], că acum toate este [sunt] pregătite [ὅτι ἤδη ἕτοιμά ἐστιν πάντα]!».

18. Și toți au început [Καὶ ἤρξαντο πάντες], unul câte unul [ἀπὸ μιᾶς], să-și ceară iertare [παραιτεῖσθαι]. Cel dintâi i-a zis lui: «Ogor am cumpărat și am nevoie să ies și să îl văd pe el. Rogu-te [ἐρωτῶ σε], ai [milă] iertându-mă [ἔχε με παρῃτημένον]!».

19. Și altul i-a zis: «Cinci perechi de boi am cumpărat și merg să-i probez pe ei! Rogu-te, ai [milă] iertându-mă!».

20. Și altul i-a zis: «[Cu] femeie m-am însurat [Γυναῖκα ἔγημα] și pentru aceasta nu pot să vin [καὶ διὰ τοῦτο οὐ δύναμαι ἐλθεῖν]».

21. Și venind robul acela, a vestit acestea domnului său. Atunci, urgisindu-se [ὀργισθεὶς] stăpânul casei, a zis robului său: «Ieși îndată întru străzile și aleile cetății [Ἔξελθε ταχέως εἰς τὰς πλατείας καὶ ῥύμας τῆς πόλεως] și pe cei săraci și pe cei ologi și pe cei șchiopi și pe cei orbi adu-i aici!».

22. Și a zis robul: «Doamne [Κύριε], făcutu-s-a precum ai poruncit [γέγονεν ὡς ἐπέταξας] și încă este loc [καὶ ἔτι τόπος ἐστίν]!».

23. Și a zis domnul către rob: «Ieși întru căi și [la] ziduri [Ἔξελθε εἰς τὰς ὁδοὺς καὶ φραγμούς] și îndeamnă-i să intre [καὶ ἀνάγκασον εἰσελθεῖν], ca să se umple casa mea [ἵνα γεμισθῇ ὁ οἶκός μου]!»”.

24. Căci vă zic vouă, că niciunul [dintre] oamenii aceia care au fost chemați [nu] va gusta [din] cina Mea. Căci mulți sunt cei chemați [Πολλοὶ γάρ εἰσιν κλητοί], dar puțini [sunt] cei aleși [ὀλίγοι δὲ ἐκλεκτοί]”.

Predică la Duminica a III-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

când Domnul ne vorbește despre grijile cele lumești, El ne întreabă: De ce vă îngrijorați/ de ce vă neliniștiți [τί μεριμνᾶτε] [Mt. 6, 28, BYZ] pentru ele? De ce faceți o grijă excesivă din mâncare, băutură, îmbrăcăminte, locuință, profesie, familie, sănătate, ca și când acestea ar fi cele mai importante pentru voi? Însă, când ne vorbește despre scopul fundamental al vieții noastre, El ne spune: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu [Ζητεῖτε δὲ πρῶτον τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ] și dreptatea Lui [καὶ τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ]!” [Mt. 6, 33, BYZ].

Și prin aceasta El ne schimbă grijile, grijile multiple, în mod steril obositoare, cu căutarea sfințeniei Sale. Cu căutarea Lui. Pentru că ne spune că adevărata viață, viața creștină, constă în a căuta sfințenia și nu în a fi înrobiți de frica zilei.

Căci frica nu te lasă să vezi mai departe de ea. Frica te face un iepure de câmp cu inima accelerată la maximum. Frica te înșurubează, ca orice patimă, în irealitate, și te face să trăiești emoțiile delirante ale unor presupuse catastrofe personale.

Dar catastrofele pot să nu se petreacă niciodată! Iar tu ai trăit înfricoșat de ele, ai trăit decuplat de la realitate, ai trăit în irealitatea lui „se vor petrece”…

Tocmai de aceea, porunca dumnezeiască a căutării Împărăției și a dreptății lui Dumnezeu, adică a sfințeniei Sale, e legată de următoarea făgăduință dumnezeiască: „și acestea toate se va [vor] adăuga vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]” [Mt. 6, 33, BYZ]. Căci Domnul ne făgăduiește aici că ne va asigura El nevoile noastre reale, dacă noi suntem continuu căutători ai sfințeniei Sale. Și așa și face, dacă ne încredem în El!

De aceea, simt să dau mărturie, cu multă recunoștință, despre acest lucru, pentru că eu am experimentat această Evanghelie în toată viața mea. Pentru că o parte din viață mi-am petrecut-o în griji, în griji pentru sănătate, pentru studii, pentru slujirea mea preoțească, pentru cărțile mele, pentru familia mea, pentru oamenii pe care îi iubesc. Și toate acestea m-au obosit, m-au istovit, m-au tracasat continuu. Pentru că, în cele din urmă, toate au fost rânduite foarte bine de către Dumnezeu, toate s-au petrecut mai presus de modul cum îmi reprezentam eu viitorul, iar grijile mele au fost degeaba…

De aceea, într-o zi de pocăință, din luminarea lui Dumnezeu, m-am hotărât să ascult porunca Domnului și făgăduința Lui din Mt. 6, 33. Să o ascult pentru tot restul vieții mele! Adică am început să mă concentrez cu totul pe viața mea teologică și preoțească, pe slujirea mea, și nu am mai lăsat să intre în inima mea nicio grijă sâcâitoare pentru viața mea. Pentru că I-am lăsat Lui toate nevoile mele reale, iar eu am început să mă ocup de sfințenia Lui și de dreptatea Sa. De împlinirea voii Sale cu oamenii. Și așa m-am liniștit în mod fundamental!

Căci din acea clipă nu am mai avut dureri de cap neavenite, palpitații, insomnii, așteptări romanțate, nu am mai căutat ca lucrurile să arate într-un anume fel, n-am mai trăit sub imperiul nesiguranței, ci am luat toată viața așa cum e, bucurându-mă de orice lucru.

Și atunci am început să trăiesc lucrurile minunate, dumnezeiești, ale făgăduinței Sale celei dumnezeiești! Atunci am înțeles ce înseamnă să Îi lași lui Dumnezeu nevoile tale, ca El să ți le rezolve și tu să te concentrezi asupra sfințeniei Sale. Pentru că am început să văd cum sunt anunțat, în mod minunat, despre lucrurile de care am nevoie și cum îmi vin lucrurile de care am nevoie, fără să mă zbat deloc pentru ele. Cum îmi vin toate de la El, în timp ce eu sunt concentrat pe slujirea Lui.

Și astfel credința mea în El a crescut și mai mult! Pentru că credința crește din luminările Lui față de noi, din înțelegeri sfinte. Căci toate cuvintele Sale sunt adevărate și toate făgăduințele Sale sunt drepte. Și El ne poruncește sfințenia, ne poruncește pacea, ne poruncește împlinirea noastră interioară, făgăduindu-ne confortul de care avem nevoie.

Căci ce e sfințenia? E trăirea în noi a mângâierii celei dumnezeiești a lui Dumnezeu. Iar confortul trupesc, pe care ni-l asigură Domnul, e tot o mângâiere de la El, pentru ca noi să ne simțim bine și sufletește și trupește.

Așadar, ceea ce vrea să ne spună Evanghelia de azi, iar eu am confirmat prin propria mea experiență, e aceea că poruncile lui Dumnezeu sunt profund existențiale. Că ele sunt valabile oricând și oriunde și pentru oricine și că, pe măsură ce le trăim în noi înșine, ele ne schimbă așa după cum dorește Dumnezeu.

De aceea, orice poruncă a lui Dumnezeu pe care noi nu încercăm să o împlinim la modul existențial, ne privează de o întreagă experiență dumnezeiască de viață. Nu o împlinești, atunci nu știi cum e! Dacă o împlinești, atunci devii teolog. Pentru că poți vorbi din ceea ce Dumnezeu te învață prin împlinirea poruncilor Sale.

Tocmai de aceea, Scriptura și Tradiția Bisericii sunt pline de poruncile lui Dumnezeu pentru noi. Și în măsura în care le dăm crezare, vedem că ele lucrează în noi, că ne schimbă dumnezeiește. Iar oamenii duhovnicești se cunosc între ei tocmai din aceste amănunte experiențiale ale vieții noastre cu Dumnezeu. Căci ei știu când cineva se roagă, postește, contemplă, dă milostenie, iartă, se bucură, iubește, se smerește, are evlavie și frică de Dumnezeu, tocmai din rezultatele experienței lor duhovnicești. Pentru că și ei au făcut acestea toate, într-un anumit grad, și recunosc rezultatele palpabile, în alții, ale împlinirii voii lui Dumnezeu. Adică au o experiență de viață comună și de aceea se înțeleg unii pe alții.

Iar Evanghelia de azi, după cele două duminici ale Sfinților, e sublinierea neapărată în viața creștină. Pentru că oamenii care se umplu de slava lui Dumnezeu în Biserica slavei Sale, pentru a fi martori ai vieții cu Dumnezeu, trebuie să fie liberi de frici și de griji. Cine slujește lui Dumnezeu, cine propovăduiește voia Lui cu oamenii, trebuie să fie mai presus de frici și de griji și de interese meschine. Pentru că noi nu suntem puși de El să dăm bani oamenilor, ci să dăruim tuturor slava Lui și teologia Sa cea mântuitoare.

Iar oamenii percep Biserica, viața și teologia ei în măsura în care sunt luminați de Dumnezeu.

Cei care iau lucrurile în derâdere nu au ajuns să înțeleagă Casa lui Dumnezeu. Cum El Se coboară în oameni și îi schimbă în mod dumnezeiește.

Cei care se apropie în mod interesat de Biserică au nevoile lor particulare, dar nu văd că Biserica e comunitate și comuniune. Că e depășirea individualismului.

Cei care încep să se pocăiască, se întorc și coboară în ei, pentru ca să înceapă viața în ascultarea de El. Și de aici încep, de fapt, să se formeze realii credincioși ai Bisericii! Pentru că realii credincioși ai Bisericii, venindu-și în fire prin pocăință, ajungând la conștientizarea de sine, încep să își asume toată teologia și viața Bisericii. Și pe cât îți asumi poruncile lui Dumnezeu, voia Lui cu noi toți, pe atât devii mai încăpător, mai înțelegător, mai profund, pentru că Dumnezeu lucrează în mod real în tine.

Și astfel înțelegem de ce certurile și despărțirile între oameni nu au componentă duhovnicească. Și de ce neștiința în cele teologice și duhovnicești e o consecință directă a necunoașterii experimentale a voii lui Dumnezeu. Căci dacă nu împlinim poruncile lui Dumnezeu și nu ne sfințim așa după cum dorește El, cum am putea să înțelegem voia Lui?  Cum să înțelegem Scriptura și Tradiția, pe Sfinți, viața și istoria Bisericii, dacă nu ne nevoim zilnic să studiem toate acestea și, în același timp, să ne sfințim viața?

Pentru că toate au legătură între ele. Toată învățătura Bisericii are legătură interioară. Iar dacă înțelegi ceva în mod greșit, atunci înțelegerea tuturor celorlalte învățături se contaminează de înțelegerea defectuoasă a uneia dintre învățăturile Sale. Și până nu vezi unde greșești, stagnezi. Iar dacă stagnezi, involuezi. Și dacă decazi tot mai mult din înțelegerea unitară a teologiei Bisericii, atunci începi să preferi o formă eretică de a vedea relația cu Dumnezeu.

Da, lucrurile sunt profunde! Și ele ne devin tot mai clare pe măsură ce începem cu începutul: cu împlinirea faptică, totală, a poruncilor Lui, așa după cum El dorește să le împlinim. Și faptele credinței te învață adâncul poruncilor Sale, pentru că te umplu de slava Lui și de cunoaștere teologică. Iar slava Lui te face contemplativ și văzător de Dumnezeu, intimizându-te tot mai mult cu El. Iar cel care crește duhovnicește, prin luminări și vederi dumnezeiești și prin lăsarea cu totul în mâna Lui, crește în sfințenie în mod uluitor de mult, pentru că El îi aduce sporiri uluitoare.

…Da, știu ce cred și ce spun cei care nu au avut nicio experiență duhovnicească în viața lor! Tot ce spun eu acum e „barbologie” pentru ei. Căci și barba li se pare ceva „nefiresc”…

Însă sfințenia e o realitate palpabilă, nu o poveste, nu un ideal, nu o fantasmă! Sfințenia e viața noastră cu Dumnezeu, dacă credem tot ceea ce El ne-a spus. E de ajuns să începeți să experimentați postul sau rugăciunea sau privegherea Bisericii, chiar dacă sunteți sau nu sunteți credincioși, și veți vedea schimbări reale în dumneavoastră înșivă. Pentru că toate poruncile lui Dumnezeu sunt viața Bisericii. Sunt viața reală a omului, cea adevărată. Și când începi să trăiești viața Bisericii începi să te însănătoșești. Dar dacă o trăiești, fiind deplin încredințat că te va face sănătos, adică te va sfinți? Atunci cu atât mai repede și mai evident vei trăi schimbările lui Dumnezeu din viața ta.

Așadar, iubiții mei, sfințenia e viața reală a omului, e viața Bisericii, iar grijile și fricile deșarte sunt necredință! Pentru că vorbim despre lucruri pe care, în aparență, Dumnezeu „nu le-ar cunoaște” sau „nu ar dori să ni le dăruie”.

Însă El ne dăruie ceea ce ne trebuie! Ni le dăruie când ne trebuie. Și când ne moare cineva drag, nu trebuie să ne gândim doar la noi și la binele nostru, ci, în primul rând, la el, la binele lui veșnic. Căci dacă Dumnezeu l-a luat acum de lângă noi, de unde știm noi care este rostul acestui lucru? Iar dacă cineva trăiește ani mulți, dar fără o schimbare în bine, este acest lucru „un bine”? Nu!

Iar dacă nu primim un lucru azi, pe care ni-l dorim, înseamnă că e un lucru care nu ne trebuie cu adevărat. După cum ne înconjurăm de tot felul de lucruri, pe care le credem „neapărate” la un moment dat, ca, în definitiv, să constatăm că nu le folosim deloc.

Ne-au plecat anumiți prieteni? Suntem mai obosiți și mai îmbătrâniți decât ieri? Sunt tot mai rari oamenii cinstiți din jurul nostru? Să acceptăm lucrurile așa cum sunt! Să facem ce se poate, cu cei care vor să facă ceva împreună cu noi! Pentru că lamentările nesfârșite nu au de-a face cu eficiența creștină. Iar viața creștină e cea mai eficientă viață cu putință. Pentru că e viața sfințeniei, a continuei depășiri, a continuei înțelegeri, a continuei experiențe. Iar dacă nu arăți lucruri reale, sfinte, frumoase în tine și în alții, în relația cu Dumnezeu, e un nonsens. Pentru că viața cu Dumnezeu e viața plină de fapte de sfințenie și de depășiri de sine.

Vă doresc numai bine și multă împlinire duhovnicească! Amin.


[1] Începută la ora 20. 38, în zi de marți, pe 12 iunie 2018. Sunt 32 de grade.

Memento mori și nostalgia Paradisului [6]

Astfel de hiperbolizări și-ar fi putut afla, de asemenea, un temei în descrierea unor peisaje edenice în hagiografii, precum acea binecunoscută lui Eminescu Viață a Sfântului Macarie Romanul, în traducerea lui Dosoftei[1]:

„Și iarăș[i] venim la un loc cu părău mare, și băum de ne săturăm, slăvind pre Dumnădzău. Și era-n amiadzădz[i], pripăc, și ședzum lăngă pârău sfătuind ce vom face, și din pârău eșiia luminâ de strălumina. Și socotim în patru părțile lumii, și nu sufla vânturile de la noi.

Și-ntr-alt chip sufla vânturile acealea. Și unghiul despre apus era vearde, a ceriului, ca prajii. Iară a răsăritului ca trestiia. Iară miadză-noaptea ca sângele curat. Iară amiadzădzul alb ca omătul. 

Și stealele ceriului era mai străluminate, și soarele mai herbinte, cu 7 părți. Și copacii preste măsurâ de mare. Și mai deș[i] și mai rodiț[i] și munțâi aceia mai nalț[i] decât pre la noi și mai faeș[i] [frumoși] (s. n.).

Și pământul acela luminat ca focul și cumu-i laptele, și pasările pre fealiu careaș în cântecul ei”[2].

Exemplele de acest fel din poetica eminesciană pot fi însă mult mai cuprinzătoare şi vor mai apărea pe parcursul acestei cărți.

Imaginile acestea poetice sunt înrudite cu viziunile cosmice şi paradisiace din Sărmanul Dionis şi Geniu pustiu şi pot fi insuflate şi de alte surse ortodoxe, ca Hexaemeronul lui Ioan Exarhul (scriitor bisericesc bulgar, din secolele X-XI):

„Când văd cerul împodobit cu stele, cu sori şi cu lune (s. n.), pământul împodobit cu ierburi şi copaci, marea bogată în toate soiurile de peşti şi de perle, ajungând apoi să iau seama la om, mintea mi se rătăceşte de minunare şi nu izbutesc a pricepe cum este adăpostit într-un trup atât de mărunt atâta înălţare a spiritului, care îmbrăţişează întreg pământul şi merge încă şi mai sus decât cerurile.

De ce este legat acest intelect? Şi când iese din corp, cum străbate el tavanele încăperilor, cum merge dincolo de văzduh, cum depăşeşte norii, soarele, luna, cercurile ei, stelele, eterul, cerurile şi în aceeaşi clipă se găseşte în corpul omului? Cu ce aripi se înalţă? Pe ce căi zboară? Nu izbutesc a urmări!”[3].

O asemenea atitudine explică elanurile vizionare ale lui Dionis/ Dan.

Libertatea de gândire a poetului şi expansionismul cosmic şi cognitiv sunt îngăduite de permisivitatea cugetării bizantine-ortodoxe şi de aceea Eminescu îşi îngăduie să asimileze osmotic în filosofia sa structurile interogative ale lui Kant sau ale altor filosofi, scriitori şi gânditori ai epocii, la care face referire în nuvele.

Chiar o sintagmă ca atare, sori și lune”, apare în Memento mori, în descrierea luptei dintre zeii daci și cei romani: „Lupta-i crudă, lungă, aspră. Lumin pavezele dave,/ Sori și lune repezite printr-a norilor dumbrave/ Ard albastrele armure ale zeilor romani”.


[1] Cf. [Sfântul] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților (Iași, 1682-1686), B.A.R., CRV 73, f. 76v-82r.

[2] A se vedea cartea noastră, Studiu despre „Viața Sfântului Macarie Romanul”, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 8, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/31/studiu-despre-viata-sfantului-macarie-romanul/.

[3] Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 399-400, n. 17.

Memento mori și nostalgia Paradisului [5]

De asemenea, nu credem într-o coincidență tropic-estetică, în ce privește preferința poeților români pentru această relatare celestă, care să excludă o rațiune psihologică și spirituală profundă.

Credem, așadar, că nici lui Bolintineanu și – cu atât mai mult –, nici lui Eminescu nu le era necunoscută exegeza patristică tradițională, explicația împodobirii cerului oferită în Biserică.

Spre exemplu, în același poem, Lamartine contemplă cerul înstelat ca un „labyrinthe de feux où le regard se perd”[1], dar această metaforă – și altele ca ea – nu este reprodusă nicăieri în lirica noastră pașoptistă ori în cea eminesciană, pentru că nu oferă semnificații comune ariei răsăritene, care să incite conștiința poeților noștri. Să nu fi fost destul de seducătoare stilistic, destul de fecundă pentru eminesciene zboruri cosmice ale imaginației?

Nu acesta poate fi răspunsul, ci acela că, deși motivul labirintului nu este cu desăvârșire absent din literatura română veche, el are doar conotații negative, așa cum se întâmplă în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir.

Pornind de la hermeneutica vasiliană şi patristică, în general, care nu ne îndoim că îi erau cunoscute, Eminescu, purtat de elanuri vizionare, a putut concepe metafore de genul celor pe care le putem descoperi în fragmentele poetice reproduse anterior.

Acestea, prin amploare, dovedesc că Eminescu era la curent cu hermeneutica milenară și abisală pe care o presupuneau, singura care poate justifica un avânt vizionar de o asemenea grandoare: „poiene constelate, /…/ Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,/ Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;/ Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,/ Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă…, /…/ Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,/ Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”…(a se remarca, în ultimele două versuri, paralelismul dintre naşterea/ izvorârea/ originarea stelelor pe cer şi a florilor pe plaiuri, cu aluzie la puritatea originară a creaţiei); „Florile pe lugeri de-aur lune sunt ce blând sclipesc,/ Varsă-n lumea lor cerească o lumină viorie/ Ce străbate-n raze vineţi atmosfera argintie”… etc.


[1] În franceză: labirint de foc în care privirea se pierde.

Page 1 of 2080

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort