Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Întâlnire cu taina. O prezentare contemporană a Ortodoxiei

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, Întâlnire cu taina. O prezentare contemporană a Ortodoxiei, trad. din lb. gr. de Diac. Dr. Habil. Ștefan L. Toma, Ed. Andreiana, Sibiu, 2016, 335 p.

*

Prefața traducătorului român, p. 5-12, Cuvântul înainte al ÎPS Kallistos Ware, p. 13-32, Nota biografică a Arhidiac. Dr. John Chryssavgis, p. 43-56, și cartea SS Bartolomeos Arhontonis [Βαρθολομαίος Αρχοντώνης][1] începe în p. 57 a ediției sale românești, cu un citat din hotărârea dogmatică a Sinodului al 7-lea Ecumenic.

Patriarhia Ecumenică are „un primat de onoare și de slujire”, p. 60. Iar traducătorul român falsifică textul cărții, vorbind despre „sobornicească” în loc de „catolică” în Crezul Bisericii, ca să rimeze cu traducerea noastră a Crezului, p. 60, lucru pe care Patriarhul Bartolomeos nu îl face.

În p. 61, autorul susține că termenul ortodox „a fost pentru prima dată adoptat de către Biserica secolului al IV-lea, de către Părinții greci”, fără să ne indice nicio sursă.

„Biserica Ortodoxă trăiește și își exprimă teologia în cadrul cultului”, p. 69.

„Icoanele sunt credința reprezentată în culoare”, p. 70.

Bisericile Ortodoxe din Finlanda și Estonia sunt autonome, p. 75.

Partea a doua a cărții începe în p. 81.

E o carte cu date generale, amintiri și cu reflecții personale ale Patriarhului Bartolomeos.

„Ca și Icoanele, Moaștele sunt întotdeauna accesibile, constituind un aspect caracteristic al evlaviei ortodoxe. Precum întreaga creație, Moaștele sunt o chemare spre transformare și sfințenie”, p. 90.

„Frumusețea este o chemare, dincolo de aici și acum, la scopul cel dintâi sau primordial al lumii”, p. 91.

„De la o vârstă fragedă, mama mea m-a învățat profunzimea spirituală și sensul Sfintelor Icoane. În fiecare dimineață aprindea o candelă și tămâia Icoanele din casa noastră, punându-se în genunchi și rugându-se pentru siguranța și mântuirea familiei noastre, care, în inima ei, nu era altceva decât o mică biserică”, p. 92-93.

„Liturghia descoperă importanța esențială…a Icoanelor”, p. 93. Petru că în cultul Bisericii ne raportăm la valoarea duhovnicească a Sfintelor Icoane, p. 93.

„studiile noastre aveau mireasma tămâii”, p. 94.

Sfintele Icoane ne revelează veacul viitor, p. 94.

Capitolul al 3-lea al cărții începe în p. 101. „Teologia nu se învață, se primește”, p. 103. În Biserică noi „credem că imităm flacăra și nu suntem cenușă a Părinților Bisericii”, p. 104.

Sunt întru totul de acord cu Patriarhul Ecumenic în această afirmație a sa: „Viața și practica Bisericii Ortodoxe nu cunoaște o astfel de întrerupere în a percepe vremea Părinților Bisericii. Întreaga structură a ciclului liturgic al Bisericii Ortodoxe, ca și particularitatea spiritualității ei, urmează calea Părinților Bisericii. Nimeni nu poate vreodată să desconsidere strălucirea unică a teologiei Părinților secolului al IV-lea sau al V-lea și să denigreze importanța scriitorilor bisericești ulteriori, ceea ce ar duce la o percepție teologică distorsionată și neautentică”, p. 105. Pentru că Sfinții Părinți ai Bisericii au trăit și trăiesc în toate secolele Bisericii și numărul lor nu s-a oprit la secolul al 7-lea sau al 14-lea după Hristos.

Sfântul Siluan Atonitul a fost canonizat în anul 1988, p. 107.

„Teologia este întotdeauna primită de sus…[dar este, în același timp,] o lucrare a Bisericii”, p. 111.

În p. 117, din păcate, Patriarhul Bartolomeos intră în corul celor care neagă realitatea istorică a Sfântului Dionisios Areopagitul, afirmând faptul că el „a strălucit [a trăit n.n.] pe la finalul secolului al V-lea” și nu în secol. I al Bisericii.

„Teologia autentică este însă capabilă să susțină lumea și să însuflețească întreaga comunitate”, p. 123.

A 4-a parte a cărții începe în p. 125. „Monahismul este supunere liberă față de voința lui Dumnezeu”, p. 128.

Autorul vorbește de monahism începând cu sec. 3-4 d. Hr., p. 130, după ce spune că „Sfântul Apostol Pavel este unul dintre primii exponenți ai celibatului”, p. 130. Însă numai Sfântul Pavlos a trăit feciorește în secolul 1? Toți Sfinții Apostoli și mulți dintre ucenicii lor au trăit ascetic și feciorește, propovăduind în diverse părți ale lumii, pentru că monahismul a apărut în secolul I al Bisericii, ca și Scriptura, ierarhia și cultul Bisericii. Trebuie doar să citim Viețile Sfinților din secolele 1-3 ale Bisericii și să le credem pe cuvânt, pentru ca să vedem aceste lucruri la tot pasul.

Prima vizită la Atos ca Patriarh: 1992, cf. p. 131. Iar Patriarhul s-a născut în insula Imvros[2], p. 131.

„Smerenia îl protejează pe om de erezia fanatismului și a extremismului”, p. 132.

Mănăstirile ortodoxe au fost mereu, prin marii lor Sfinți, „centre de revigorare și progres spiritual”, p. 134. Despre Sfântul Paisios Aghioritul, p. 135-136. Și ne spune că Sfântul Paisios a fost „un profesor autentic [de teologie] și un apostol al deșertului”, p. 136.

„monahismul se identifică cu sensul jertfei, deoarece și aceasta implică o jertfire/ dăruire în deplină libertate de alegere”, p. 138.

Nu trebuie să idealizăm căsătoria și nici să nu idolatrizăm monahismul, p. 140. Pentru că „atât căsătoria, cât și monahismul sunt căi simbolice dinamice de îndreptare spre scopul ultim al iubirii”, p. 140, adică spre iubirea lui Dumnezeu.

„Tăcerea monahilor estre o cale de așteptare a harului lui Dumnezeu, o așteptare la modul cel mai serios al Împărăției”, p. 143.

A 5-a secțiune a cărții începe în p. 145. „Rugăciunea este o oglindă a vieții interioare”, p. 147. Pentru că rugăciunea este „vocația tuturor”, p. 147.

„Postirea ne sensibilizează spre mai multă compasiune și cunoaștere”, p. 156.

„Biserica Ortodoxă nu s-a limitat niciodată la șapte Taine, preferând să vorbească de orice aspect, moment și etapă ca fiind tainică (sacramentală) sau constituind o taină – de la naștere și până la mutarea în veșnicie”, p. 159.

„Tainele [Bisericii] sunt cele care susțin vitalitatea vieții [duhovnicești]”, p. 161.

Capitolul al 6-lea începe odată cu p. 163. În p. 165, Patriarhul Bartolomeos ne mărturisește că de mic „am învățat să leg frumusețea peisajului montan local cu splendoarea Liturghiei”, p. 165.

„O atitudine euharistică implică…o folosire a resurselor naturale ale pământului într-o manieră recunoscătoare, oferindu-le înapoi lui Dumnezeu”, p. 178.

„o societate care ignoră grija de a se ocupa de toate ființele umane este o societate care nesocotește însăși creația lui Dumnezeu, incluzând [aici și] mediul înconjurător. [Iar această atitudine de dispreț] este echivalent[ă] cu o blasfemie”, p. 184.

„Teologii și oamenii de știință trebuie să coopereze cu economiștii și politicienii, dacă se dorește ca rezultatele să fie cu adevărat reale. Astfel, am învățat că activitatea ecologică nu poate fi separată de relaționările umane”, p. 187-188.

Al 7-lea capitol începe în p. 197. „adevărata cunoaștere poate fi dobândită doar prin experierea personală a harului dumnezeiesc”, p. 200.

„Suntem obligați să răspundem la fratricidul și segmentarea naționalistă cu iubire și spirit integrator de ecumenicitate. Trebuie să le amintim oamenilor de semnificația toleranței, în cele din urmă, pe de respectul față de sfințenia libertății și caracterul sacru al dreptății umane”, p. 215.

În 1872, la un Sinod constantinopolitan, s-a condamnat păcatul rasismului, adică discriminarea naționalistă, învrăjbirile etnice, ura și disensiunile în interiorul Bisericii lui Hristos, p. 216.

„Credința și toleranța împărtășesc aceeași limbă. Alfabetul lor este libertatea”, p. 221.

Credința e un factor activ, p. 221.

„Nu putem să nesocotim libertatea religioasă a ființelor umane, fără să desconsiderăm libertatea lui Dumnezeu”, p. 223.

Cap. al 8-lea începe în p. 225. „Dumnezeu ne privește prin ochii celor care suferă”, p. 230.

„Nu mai putem trăi ca persoane izolate, neimplicați în evenimentele lumii în care trăim. Suntem chemați la întâlnirea cu celălalt, și suntem judecați pe baza răspunsului nostru la fiecare astfel de întâlnire. Suntem ființe sociale; împărțim lumea cu ceilalți; trăim în comuniune”, p. 237.

Biserica experiază globalizarea ca ecumenicitate, p. 241. Iar „Biserica Ortodoxă nu se opune unui progres economic, care slujește întregii umanități, ca întreg. Dorința noastră este, mai degrabă, să păzim întotdeauna, pentru toți oamenii din întreaga lume, posibilitatea membrilor fiecărei minorități religioase sau culturale de a-și menține și cultiva particularitatea distinctă a culturii lor. Suntem absolut de acord cu evoluția și dezvoltarea [lumii], când globalizarea deschide porți pentru o și mai apropiată cooperare și spre o și mai mare prosperitate a oamenilor; când globalizarea devine un mijloc dinamic de întâlnire și deschidere”, p. 245.

Dar Patriarhul Bartolomeos subliniază faptul că globalizarea, care are drept scop îmbogățirea celor puțini în detrimentul celor mulți, este inacceptabilă și nedreaptă, p. 246. Și eu cred același lucru! Cred că globalizarea informației și contactul rapid și imediat între oameni este un lucru foarte bun, dar nu e un lucru foarte bun acapararea comerțului mondializat și a transportului între diverse țări ale lumi doar de câteva companii. Monopolul e un lucru rău, dar diversitatea reală și șansele egale între oameni sunt un pas spre lumea de mâine.

Căci „multa bogăție în mâinile celor puțini adâncește sărăcia celor mulți. [Iar] sărăcia celor mulți este mult mai rea pentru cei bogați decât pentru cei săraci”, p. 247.

Autorul pledează, ca și mine, pentru „dreptul elementar la educație”, p. 251. Căci fără educație și fără loc de muncă oamenii nu pot trăi decent în lumea de azi, ci doar marginal.

A 2-a parte a cărții (inegală, ca și următoarea parte) începe în p. 255. Dialogul religios cu alte confesiuni și religii l-a făcut pe autor să fie considerat drept „trădător” al Bisericii, p. 259. Însă, ne spune Patriarhul Bartolomeos, „Patriarhia Ecumenică a îmbrățișat totdeauna ideea și responsabilitatea slujirii ca punte între creștini, musulmani și evrei”, p. 259-260.

În Europa sunt 15-20 de milioane de musulmani, p. 262. Multiculturalismul Uniunii Europene, p. 263. „Apusul se află…într-o eră a indiferenței morale postmoderne”, p. 264. De aceea, „cea mai mare vulnerabilitate a Apusului nu este atât de mult ridicarea Islamului, cât creșterea galopantă a secularismului. [Căci] Creștinismul pare să fi abdicat de la responsabilitatea lui în a imprima și ghida civilizațiile apusene. S-a retras din spațiul public, căruia îi aparține în mod natural și unde înflorește. A cedat în fața unui agnosticism, chiar ateism, care pare că domină în acest moment gândirea lumii apusene”, p. 264.

Secularismul, p. 264. Iar secularizarea înseamnă „marginalizarea religiei”, p. 265. În relațiile cu oamenii de altă credință e nevoie de „implicare smerită și conversație moderată”, p. 270.

„Rasismul și prejudecata sunt alegeri umane; ele nu sunt nici convingeri de credință, și nici „șanse” ale istoriei. Ca și credincioși, așadar, trebuie să decidem ce vom alege: ura sau iubirea, rasismul sau coexistența, războiul sau pacea”, p. 276.

Patriarhul Bartolomeos vede Icoana celor 3 Îngeri, de la Mamvri, drept „o icoană a toleranței religioase, reversul imaginii temerii de străini sau a xenofobiei”, p. 277.

Diversitatea lumii ne învață „arta de a trăi împreună”, p. 278.

Ultima parte a cărții începe în p. 293. „pacea este cunoașterea activă a lui Dumnezeu”, p. 298.

„Dialogul nu implică [o] negare a credinței fiecăruia dintre noi sau [o] trădare a apartenenței noastre religioase. Din contră, el semnifică [o] schimbare a mentalității și [o] schimbare a atitudinilor, ceea ce în limbaj spiritual numim pocăință”, p. 306.

„Dialogul autentic recunoaște dreptul inviolabil al fiecărei ființe umane de a urma propria ei călătorie de credință, nădejde și iubire”, p. 309.

„Adevăratul dialog este [un] dar de la Dumnezeu”, p. 310.

„Fanatismul religios și activismul politic trebuie distinse de credința religioasă și [de] realismul politic”, p. 316.

Epilogul cărții începe în p. 323. „viața nu poate exista fără nădejde”, p. 325.

„Creștinii trebuie să își amintească [faptul] că Biserica nu este chemată să se conformeze [lumii], ci să transforme această lume. Scopul final [al Bisericii] nu este compromisul cu această lume, ci făgăduința unui alt mod de a percepe, de a trăi și de a acționa în această lume, făgăduința unei lumi transformate spiritual”, p. 326.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bartolomeu_I_al_Constantinopolului și

https://el.wikipedia.org/wiki/Πατριάρχης_Βαρθολομαίος.

[2] Idem:  https://en.wikipedia.org/wiki/Imbros.

Predică la Duminica a 27-a după Cincizecime [2016]

Iubiții mei[1],

Dumnezeu m-a luminat azi ca să încep să predic de la versetul ultim al Evangheliei zilei [Lc. 13, 10-17], adică de la fragmentul acesta: „Și zicând El acestea, se rușinau toți cei care I se împotrivesc Lui [Καὶ ταῦτα λέγοντος Αὐτοῦ, κατῃσχύνοντο πάντες οἱ ἀντικείμενοι Αὐτῷ]” [Lc. 13, 17, BYZ].

Pentru că problema numărul unu a noastră e tocmai aceasta: lipsa de rușine față de Dumnezeu și față de oameni. Când păcătuim, păcătuim fără frică, fătă teama că păcatul nostru va fi dezvăluit tuturor de Dumnezeu și ni se pare că suntem singuri pe fața acestui pământ. Că nu ne văd, mereu, ochii Lui cei atoatevăzători.

Și pentru că ne lipsește frica față de El, ne lipsește și rușinea față de oameni. Căci rușinea ne oprește din păcătuire. Fiindcă atunci când te rușinezi de oameni, nu ai curaj să păcătuiești, să faci anumite păcate grosolane, pentru că știi că te vei expune în mod public prin faptele tale cele rele. Vei deveni de râsul oamenilor. Și de aceea îți omori în tine dorința păcătoasă sau te ferești de oameni, dacă ea te biruie, și păcătuiești în ascuns de ei…

Dar niciun păcat al nostru nu e în afara ochilor lui Dumnezeu! Căci El vede și cunoaște toate faptele și gândurile și sentimentele și planurile noastre. Și noi nu avem ce ascunde de Dumnezeu. De aceea, când venim la El și ne spovedim, și martorul spovedaniei noastre e Duhovnicul nostru, atunci în fața Lui noi ne recunoaștem păcatele, fără să le explicăm pe îndelete, pentru că El știe tot ce am făcut noi. Căci El dorește ca noi, în Taina Sfintei Mărturisiri, să ne recunoaștem păcatele și să ne asumăm faptul că noi, numai noi le-am făcut.

Fiindcă Dumnezeu vrea să ne asumăm tot ceea ce facem și suntem. Și când Domnul, în sinagogă, îi arată pe toți ca fiind nemilostivi și indiferenți față de cei în suferință, puși în fața adevărului vieții lor, ei se rușinează…

Și noi ne rușinăm pentru păcatele noastre…și pentru lipsa noastră de iubire, și pentru indiferența noastră, și pentru fariseismul nostru, și pentru rămânerea noastră în cele rele. Însă, până când nu ne îngrețoșează păcatele noastre, până când nu ne e silă de ele și de noi, cei care păcătuim, nu simțim…marea rușine, înaintea feței Domnului, pentru păcatele noastre.

Pentru că păcatele au nevoie de conștientizare… pentru ca să devină, în fața noastră, ceea ce sunt ele: Iadul nostru. Până când nu ne acceptăm Iadul pe care l-am creat prin păcatele noastre, până nu acceptăm faptul că suntem în Iad prin păcatele noastre, nu vom striga după ajutor. Pentru că spovedania e strigătul sincer după ajutor. După ajutorul lui Dumnezeu. Așa cum a strigat Sfântul Petros, Apostolul, când se afunda în valurile mării [Mt. 14, 30].

Și noi ne conștientizăm păcatele și ne rușinăm de ele și ne despărțim interior de ele și ne pocăim…doar față în față cu El și cu cuvintele Lui, care ne vorbesc despre adevărul nostru interior.

De aceea, în pocăință, e nevoie să ne recunoaștem păcatele, pe fiecare în parte, și neputința noastră și alipirea noastră de lucruri și neștiința noastră și negrija noastră în fața ispitelor de tot felul…pentru ca Dumnezeu să ne întărească în lupta noastră cu păcatul. Iar dacă nu uităm niciodată prezența lui Dumnezeu în viața întregii lumi și a noastră, atunci frica de Dumnezeu și rușinea față de oameni sunt două virtuți ale mântuirii noastre. Căci, cei care se pocăiesc, se tem de Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui, și se rușinează de oameni, datorită conștiinței păcătoșeniei lor, și se străduiesc să trăiască evlavios.

Însă de ce s-a rușinat întreaga sinagogă de cuvintele Lui, dacă ei se considerau niște împlinitori ai legii?  De ce s-au rușinat niște oameni credincioși, dacă ei erau niște Drepți ai lui Dumnezeu? Pentru că, în sufletul lor, ei nu erau niște oameni Drepți. Ei împlineau legea literalist și nu duhovnicește.

Căci atunci când conducătorul sinagogii a cerut ca să nu se facă vindecări în zi de sabat [Lc. 13, 14], în aparență, el vorbea despre legea lui Dumnezeu, care cerea ca oamenii să nu lucreze în ziua sâmbetei. Însă vindecările, ca și slujbele sabaturilor, erau pentru oameni, pentru binele lor duhovnicesc! Și dacă cineva nu admite vindecările în zi de praznic, înseamnă că nu admite nici bucuria și nici împlinirea interioară a oamenilor.

Tocmai de aceea și Domnul o vindecă pe femeia cu duh de neputință, pe femeia demonizată, care avea un drac în ea care îi producea neputință și care era demonizată de 18 ani [Lc. 13, 11]. Și când le spune evreilor că ei se îngrijesc mai degrabă de boii și de asinii lor decât de…oamenii bolnavi [Lc. 13, 15], atunci se rușinează aceia, care păreau „oameni Drepți”.

Pentru că atunci când ne scuzăm păcatele, când ne punem, în aparență, neiubirea și lipsa de milă sub umbra legii, atunci trăim ca niște farisei, ca niște mincinoși notorii.

Și mințirea de sine înseamnă indiferență față de starea noastră interioară. Iar dacă cineva se minte pe sine, dacă cineva se crede „om Drept”, deși nu este, cum să se comporte el bine, omenos, față de oameni? Dimpotrivă, va fi indiferent față de ceilalți și se va supra aprecia pe sine.

De ce avem de-a face cu această Evanghelie în ziua de azi, în prima duminică a lui decembrie? De ce ni se vorbește despre o femeie gârbovă, adusă de spate, care privea de 18 ani în pământ și despre mila noastră mai mare față de animale decât față de oameni? Pentru că, din păcate, nu s-a schimbat nimic fundamental în modul în care noi ne raportăm la lume și la oameni. Și acum, ca și atunci, oamenii privesc mai mult spre pământ decât spre cer și se înduioșează mai degrabă de o pisică sau de un urs panda decât…de un om beat căzut în șanț sau de un cerșetor.

Ba, mai mult, astăzi mulți slujesc unei ideologii ecologiste, care prețuiește mai mult animalele și păsările și peștii și pădurile decât oamenii. Însă a pune creația deasupra omului, când omul e stăpânul creației, stăpânul rânduit de Dumnezeu [Fac. 1, 28], înseamnă a minimaliza omul.

Iar omul se minimalizează pe sine când dorește lucrurile pământești în locul celor dumnezeiești și el este minimalizat în orice politică și ideologie care îl vede doar ca pe un „produs social”. Pentru că omul nu e creat de Dumnezeu doar pentru a fi un bun cetățean, ci scopul vieții lui e acela de a fi cetățeanul Împărăției lui Dumnezeu, adică un locuitor împreună cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui.

Și Evanghelia aceasta a fost rânduită azi cu multă înțelepciune, pentru că praznicul nașterii Domnului îl pune în prim-plan pe om, atâta timp cât Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat și S-a făcut om ca noi, afară de păcat.

Da, lumea în care suntem e cadrul firesc al vieții noastre! Aici am fost creați de Dumnezeu și aici, în lume, noi ne mântuim. Dar respectarea creației lui Dumnezeu și protejarea ei nu trebuie să ne ducă nicio clipă la ideea că pământul, clima, fauna pământului sunt „mai importante” decât omul. Pentru că nimic nu e mai important decât omul pe pământ. Ci ele sunt importante tocmai pentru că ne susțin viața și ne ajută în mântuirea noastră.

Însă trebuie să subliniez faptul că praznicul nașterii Domnului nu este despre orice fel de om, ci despre omul credincios. Pentru că Dumnezeu a creat la început un om credincios, un om în relație cu El, un om plin de slava Lui. Așa a fost Sfântul nostru Protopărinte Adam[2]!…

Iar Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om tocmai pentru ca să ne arate cum este omul duhovnicesc, omul plin de har și că scopul nostru este să fim oameni duhovnicești.

De aceea, cei care nu suportă întruparea Domnului, care o contestă și o minimalizează, minimalizează, în fapt, omul. Pentru că Dumnezeu a ridicat umanitatea noastră, în persoana Fiului, în Preasfânta Treime și prin aceasta l-a arătat pe om mai presus de Îngeri. Iar noi, când îl minimalizăm pe semenul nostru, când spunem că el nu merită iubirea și respectul nostru, atunci ne minimalizăm pe noi înșine, pentru că nu vrem să ajungem cu toții în Împărăția Lui.

Căci aceasta e calea pe care a deschis-o Domnul: calea Împărăției Sale! Și cine nu merge pe această cale, fără doar și poate, poartă Iadul în el și își dorește Iadul…

Însă Dumnezeu vrea să ne ridice din rușinea noastră, din sărăcia noastră duhovnicească și să ne umple cu slava Lui, care e veșmântul nostru de nuntă. Pentru că acest veșmânt dumnezeiesc este, deopotrivă, interior și exterior nouă, pentru că slava Lui ne umple și sufletul și trupul.

Și veșmântul slavei Sale ne învață că în fiecare zi e praznic și că binele e adevărata prăznuire a omului. Și că oricând facem binele, noi Îl cinstim pe Dumnezeu și îi iubim pe oameni. Dar, oricând păcătuim, noi facem rău și ne facem rău, în primul rând, nouă înșine.

De aceea, iubiții mei, să nu ne ascundem după cuvinte, ci să ne recunoaștem păcatele, cu rușine și cu frică de Dumnezeu! Să ne recunoaștem păcatele, pentru ca să ne vindecăm interior și, în același timp, pentru ca să îi iubim pe oameni și pe Dumnezeu. Căci iubirea de oameni e legată de iubirea lui Dumnezeu. Fiindcă iubirea de oameni se naște din iubirea de Dumnezeu. Și iubirea aceasta e iubire duhovnicească, e iubire învățată de la Dumnezeu, din slava Lui care coboară în noi.

Căci ce înseamnă să îl iubim duhovnicește pe cineva? Înseamnă să îi dorim tot binele pe care i-l dorește Dumnezeu. Să dorim mântuirea lui și bucuria lui veșnică.

Și dacă îi iubim duhovnicește pe oameni, atunci îi ajutăm în toate ca să se mântuiască. Și mântuirea începe odată cu Botezul nostru. Așadar, dacă vrem să îi ajutăm pe oameni, la modul fundamental, atunci trebuie să îi ajutăm să se boteze și să trăiască ortodox în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Și dacă îi ajutăm în mod real pe oameni, atunci nu vrem să îi smintim și nici să le stăm împotrivă.

Pentru că Dumnezeu ne cheamă pe toți la iubire și unire sfântă în Biserica Lui, la respect reciproc și la bună conviețuire, pentru mântuirea tuturor. Și dacă Îl ascultăm pe Dumnezeu, atunci vom trăi această bucurie în fiecare zi.

La mulți ani tuturor, multă pace și împlinire în tot ceea ce facem. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 1 decembrie 2016, zi de joi, zi friguroasă, dar cu soare. 4 grade la ora 12.00.

[2] Găsim aici o Sfântă Icoană a sa: http://www.pravoslavie.ru/gallery/image89_16743.htm.

Isaias, cap. 66, conform LXX

1. Așa zice Domnul: „Cerul [Îmi este] Mie tron, iar pământul [Îmi este Mie] scăunel al picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veți zidi Mie sau ce fel de loc al odihnei Mele?”.

2. „Căci pe toate acestea le-a făcut mâna Mea și ale Mele este [sunt] toate acestea”, zice Domnul. „Și peste care voi privi, decât numai peste cel smerit și liniștit și tremurând [la] cuvintele Mele [τὸν ταπεινὸν καὶ ἡσύχιον καὶ τρέμοντα τοὺς λόγους Μου]?

3. Iar cel fărădelege, cel care Îmi jertfește Mie un vițel, [este] ca cel care jertfește un câine. Iar cel care [Îmi] aduce făină bună de grâu [drept jertfă] [este] ca sângele de porc. [Iar] cel care [Îmi] aduce tămâie întru pomenire [este] ca cel care blasfemiază. Că[ci] aceștia și-au ales căile lor și urâciunile lor [καὶ οὗτοι ἐξελέξαντο τὰς ὁδοὺς αὐτῶν καὶ τὰ βδελύγματα αὐτῶν], pe care sufletul lor le-a voit [ἃ ἡ ψυχὴ αὐτῶν ἠθέλησεν].

4. Și Eu voi alege batjocurile lor și păcatele le voi răsplăti lor. Că[ci] i-am chemat pe ei și nu M-au ascultat, le-am vorbit și nu M-au auzit și au făcut rău înaintea Mea, și pe care [Eu] nu le doream, [ei] le-au ales”.

5. Ascultați cuvântul Domnului, cei care tremură [tremurați] [la] cuvântul Lui! Ziceți: „Frații noștri” celor care ne urăsc pe noi și care nu ne pot suferi! Pentru ca numele Domnului să se slăvească și să se arate în[tru] veselie lor [și astfel] aceia se vor rușina.

6. Glasul strigării [vine] din cetate, glasul [vine] din templu. [Acesta este] glasul Domnului răsplătind răsplătire celor care stau împotrivă.

7. [Mai] înainte [ca] să aibă chinurile nașterii [ca] să nască [πρὶν ἢ τὴν ὠδίνουσαν τεκεῖν], [mai] înainte [ca] să vină osteneala durerilor nașterii [πρὶν ἐλθεῖν τὸν πόνον τῶν ὠδίνων], a fugit departe și a născut bărbat [ἐξέφυγεν καὶ ἔτεκεν ἄρσεν][1].

8. Cine a auzit un astfel [de lucru]? Și cine a [mai] văzut așa [ceva până acum]? [Oare], cu adevărat, pământul avea dureri ale nașterii într-o zi sau a și născut neamul deodată? Că avea dureri ale nașterii și Sionul și-a născut copiii lui.

9. „Iar Eu am dat așteptarea aceasta [τὴν προσδοκίαν ταύτην] și [ei] nu au pomenit de Mine”, a zis Domnul. „Iată, Eu am făcut [femeie] născând, [cât] și stearpă!”, a zis Dumnezeu.

10. Veselește-te, Ierusalimul[e]! Și prăznuiți în[tru] acesta toți cei care îl iubiți pe el! Bucurați-vă [cu] bucurie toți câți plângeți în el!

11. Pentru ca să sugeți și să vă săturați din sânul mângâierii lui [ἵνα θηλάσητε καὶ ἐμπλησθῆτε ἀπὸ μαστοῦ παρακλήσεως αὐτῆς]. Pentru ca, sugând, să vă desfătați din intrarea slavei lui [ἵνα ἐκθηλάσαντες τρυφήσητε ἀπὸ εἰσόδου δόξης αὐτῆς].

12. Că[ci] acestea zice Domnul: „Iată, Eu Mă voi abate întru ei ca un râu al păcii [ἰδοὺ Ἐγὼ ἐκκλίνω εἰς αὐτοὺς ὡς ποταμὸς εἰρήνης] și ca pâraiele înecând slava neamurilor [καὶ ὡς χειμάρρους ἐπικλύζων δόξαν ἐθνῶν]! Copiii lor pe umeri vor fi ridicați și pe genunchi vor fi mângâiați.

13. Căci precum cineva va fi mângâiat de mama [lui], așa și Eu vă voi mângâia pe voi și în Ierusalim veți fi mângâiați [καὶ ἐν Ιερουσαλημ παρακληθήσεσθε]”.

14. Și veți vedea și se va bucura inima voastră și oasele voastre ca iarba va [vor] crește și va fi cunoscută mâna Domnului celor care I se închină Lui [καὶ γνωσθήσεται ἡ χεὶρ Κυρίου τοῖς σεβομένοις Αὐτόν] și îi va amenința pe cei care sunt neascultători.

15. Căci, iată, Domnul ca focul va veni și ca viforul [vor fi] carele Lui [ἰδοὺ γὰρ Κύριος ὡς πῦρ ἥξει καὶ ὡς καταιγὶς τὰ ἅρματα Αὐτοῦ]! [Ca] să răsplătească răzbunare în mânie [ἀποδοῦναι ἐν θυμῷ ἐκδίκησιν] și respingere în văpaia focului [καὶ ἀποσκορακισμὸν ἐν φλογὶ πυρός].

16. Căci în focul Domnului va fi judecat tot pământul [ἐν γὰρ τῷ πυρὶ Κυρίου κριθήσεται πᾶσα ἡ γῆ] și în sabia Lui tot trupul [καὶ ἐν τῇ ῥομφαίᾳ αὐτοῦ πᾶσα σάρξ]. [Și] mulți vor fi răniți de către Domnul [πολλοὶ τραυματίαι ἔσονται ὑπὸ Κυρίου].

17. „Cei care se sfințesc și cei care se curățesc întru grădini și în curți, mâncând carne de porc și urâciuni, [aceia] chiar acum, deodată, vor fi nimiciți”, a zis Domnul.

18. „Dar Eu faptele lor și gândurile lor le știu. [Și Eu] vin să adun toate neamurile [ἔρχομαι συναγαγεῖν πάντα τὰ ἔθνη] și limbile [καὶ τὰς γλώσσας]. Și [ele] vor veni și vor vedea slava Mea [καὶ ἥξουσιν καὶ ὄψονται τὴν δόξαν Μου].

19. Și voi lăsa în ele semne [καὶ καταλείψω ἐπ᾽ αὐτῶν σημεῖα] și voi trimite mântuiți dintre ei întru neamuri [καὶ ἐξαποστελῶ ἐξ αὐτῶν σεσῳσμένους εἰς τὰ ἔθνη], întru Tarsis [Θαρσις] și Fud [Φουδ] și Lud [Λουδ] și Mosoh [Μοσοχ] și Tovel [καὶ Θοβελ] și întru Ellas [τὴν Ἑλλάδα][2]/ Grecia și întru insulele cele de departe [καὶ εἰς τὰς νήσους τὰς πόρρω], care nu au auzit numele Meu și nici [nu] au văzut slava Mea și vor vesti slava Mea în[tru] neamuri.

20. Și îi vor aduce pe frații voștri din toate neamurile [ca] dar Domnului [καὶ ἄξουσιν τοὺς ἀδελφοὺς ὑμῶν ἐκ πάντων τῶν ἐθνῶν δῶρον Κυρίῳ], împreună cu caii și carele [lor], în carele acoperite ale catârilor, cu umbrele, întru sfânta cetate a Ierusalimului”, a zis Domnul, „ca să Îmi poarte Mie fiii lui Israil jertfele lor cu psalmi, întru casa Domnului”.

21. „Și dintre ei Îmi voi lua Mie preoți și levitei”, a zis Domnul.

22. „Căci în felul în care [va fi] cerul cel nou și pământul cel nou, pe care Eu le fac, [astfel] rămâne [rămân] înaintea Mea”, zice Domnul, „[și] așa va sta [vor sta și] sămânța voastră și numele vostru”.

23. „Și va fi lună de lună și sabat de sabat [și] va veni tot trupul înaintea Mea, [ca] să se închine în Ierusalim”, a zis Domnul.

24. „Și vor ieși și vor vedea trupurile moarte ale oamenilor celor care au greșit în[tru] Mine. Căci viermele lor nu va muri [ὁ γὰρ σκώληξ αὐτῶν οὐ τελευτήσει] și focul lor nu se va stinge [καὶ τὸ πῦρ αὐτῶν οὐ σβεσθήσεται] și vor fi întru vederea a tot trupul”.


[1] Prunc de parte bărbătească.

[2] În text avem forma de Ac. Eu am transliterat forma de N.: Ἑλλάς.

Maxim Mărturisitorul. Studii și traduceri

Florin Crîșmăreanu, Maxim Mărturisitorul. Studii și traduceri, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2016, 218 p.

*

CVul autorului este aici[1], iar aici e contul său de Facebook[2]. Cartea este dedicată lui Darius Maxim. Studiile din această carte vor să vorbească despre calitatea de hermeneut a Sfântului Maximos Mărturisitorul, p. 11. Iar traducerile din carte sunt inedite în limba română, p. 12. Autorul mulțumește lui Emanuel Grosu și Prof. Nelu Zugravu, p. 12.

Studiile încep în p. 15. Însă studiul prim al cărții a fost publicat sub titlul Despre „jocul lui Dumnezeu” în vol. Analogie și hristologie. Studii dionisiene și maximiene, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015, p. 237-263, cf. n. 1, p. 15.

Notele autorului sunt mai interesante decât textul studiului său, pentru că ne oferă multe date la subsol.

În n. 12, p. 19, autorul accentuează faptul că Sfântul Maximos face tâlcuiri duhovnicești și nu literale. Dar această distincție fundamentală este „frecvent neglijată de către unii exegeți”, n. 12, p. 19. De ce e neglijată? Pentru că nu suportă tâlcuirea duhovnicească a Sfântului Maximos. O consideră „o alegorizare neavenită” a Scripturii.

În n. 56, p. 29, autorul vorbește despre ed. din 1939 a lui Petru Papadopol, dar nu ne citează sursa de unde a luat informația.

Primul articol al cărții e unul șters din punctul meu de vedere. Pentru că autorul nu ne-a spus nimic clar. N-a avut niciun targhet.

Din p. 35 începe un alt capitol, intitulat Maxim Mărturisitorul lector al Corpus-ului Dionysiacum. Și începe prost, vrând să îl facă pe Sfântul Dionisios Areopagitul „neoplatonic”, p. 35.

În n. 14, p. 37, Crîșmăreanu consideră că „vocabularul lui Maxim este mai bogat decât acela al autorului CD [al Sfântului Dionisios Areopagitul n.n.], mai eclectic”. Eu spun altceva: Sfântul Dionisios utilizează termeni teologici mult mai grei, mai profunzi decât Sfântul Maximos. Dacă îi citești pe amândoi în limba greacă îți dai seama de acest lucru.

De ce e B.[eate] R.[egina] Suchla „o reputată cercetătoare”?, p. 39. Pentru că s-a ocupat de ediția critică a Sfântului Dionisios[3], în care l-a scos „un pseudo autor”? Cine falsifică viața unui Sfânt al Bisericii e un…cercetător „onest”?

Nu, Sfântul Maximos nu s-a înșelat în ceea ce privește opera Sfântului Dionisios Areopagitul! Cu referire la întrebarea din p. 49.

Crîșmăreanu afirmă în p. 54 că „Maxim nu pare așa de interesat de perioada când trăiește respectivul autor. Întrebarea firească „de ce?” poate primi mai multe răspunsuri. În opinia mea, pentru Maxim este mai puțin relevant acest aspect, de vreme ce învățătura sa este conformă cu aceea a Bisericii”.

Însă Sfântul Maximos nu se întreabă cine sunt Sfinții Dionisios Areopagitul și Grigorios Teologul pentru că el știa cine sunt și în ce secol a trăit fiecare. El nu avea dubii nici asupra secolului în care ei au trăit și nici asupra operei lor. Dimpotrivă, el considera că cele mai grele opere teologice sunt ale lor și că ele au nevoie de explicații teologice multiple pentru a fi înțelese. Pentru că negarea identității și a operei Sfântului Dionisios Areopagitul, Părintele apostolic al secolului I al Bisericii, e de dată recentă și nu are de-a face cu primul mileniu al Bisericii.

Din p. 55 începe secțiunea: Receptarea scrierilor maximiene în tradiția latină.

Secțiune în care autorul e de acord cu Paul Edward Dutton, n. 50, p. 66, că „textele maximiene traduse în latină au avut o slabă receptare în Occident”, p. 66.

În n. 57, p. 68, autorul ne promite, pentru 2017, o altă carte a sa: Analogie și anagogie în scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul. Încercare asupra unei hermeneutici euharistice.

A 4-a secțiune începe în p. 89. Autorul nu m-a convins până acum că e un gânditor, ci doar că e un om care are intrare la surse, dar fără ca să știe ce să facă cu ele.

Și Florin Crâșmăreanu, în a 4-a secțiune a cărții sale, vrea să vorbească despre „conflictul” dintre „exemplarismul dionisian și esențialismul augustinian”, p. 92, când între cei doi Sfinți ai Bisericii nu există niciun conflict.

Cele 4 studii ale sale sunt neconvingătoare pentru mine. Ele abundă de citări, dar înțelegerile personale ale autorului sunt firave. Aș fi vrut invers: ca autorul să gândească pas cu pas, să mă ducă din înțelegeri în înțelegeri spre scopul muncii sale de cercetare și nu să îmi ia ochii cu citate care nu spun nimic.

Traducerile sale patristice încep în p. 106 și au introduceri și note de subsol.

Prima traducere: Ex epistola Sancti Maximi scripta ad Abbatem Thalassium, cf. CPG [Clavis Patrum Graecorum], p. 7702: conform p. 106 a cărții. Însă, propriu-zis, ea apare în carte între p. 112-117, în latină și română.

Epistola se găsește la Mansi în vol. 10, col. 677-678, cf. p. 109, și în PL 129, col. 583D-586B, cf. p. 110.

A doua traducere: Diffloratio ex epistola Sancti Maximi scripta ad Petrum Illustrem, p. 14.

În n. 3, p. 124, autorul amintește teza de doctorat a Părintelui Profesor Ioan I. Ică jr: Mystagogia Trinitatis. Probleme ale teologiei trinitare patristice și moderne cu referire specială la triadologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, Cluj-Napoca, 1998. Și citează p. 521 din teză. E încă nepublicată?

Iar în n. 4, p. 125, autorul spune că a doua scriere maximiană pe care el o prezintă aici a mai fost tradusă de M.[arius] Portaru și de Laura Enache.

„synodos latrocinales”, p. 128/ „sinoadele tâlhărești”, p. 129.

„Dumnezeu a primit sfârșitul [adormirea n.n.] acestor bărbați cu adevărat fericiți și l-a păstrat în veci”, p. 131.

Al 3-lea text: răspunsul al 66-lea către Talassios, p. 147. Și l-a tradus din franceză, p. 147.

„purtarea Lui în lumea aceasta a fost ca o pildă și ca o rânduială cu privire la folosirea tuturor lucrurilor”, p. 149.

„duminica…a devenit sfântă datorită Învierii Domnului”, p. 155.

Anexele cărții încep în p. 159. Bibliografia cărții, p. 189-215. Indicii, p. 217-218.

Dragoș Bahrim, Hermeneutica Sfântului Maxim Mărturisitorul (teză doctorală), Facultatea de Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013, cf. p. 197.


[1] A se vedea: http://www.fssp.uaic.ro/cercet-dr-florin-crasmareanu.

[2] Idem: https://www.facebook.com/florin.marius.7923.

[3] A se vedea: https://books.google.ro/books?id=mZoiAAAAQBAJ&lpg=PR19&ots=-mYqFOUPqj&dq=B.%20R.%20Suchla&hl=ro&pg=PR1#v=onepage&q=B.%20R.%20Suchla&f=false.