Iubiții mei[1],

trăiesc, încă din timpul gimnaziului, o stare de oboseală continuă, pentru că mintea mea a fost întotdeauna în lucrare. Ea nu a luat deloc pauză. Nu m-am odihnit deloc cu mintea, pentru că am citit continuu, am plănuit lucruri, le-am dus la îndeplinire și m-am bucurat de rezultatele ostenelilor mele…

De aceea, pot să spun că pe lângă teologie sunt expert și în oboseală. Sau că oboseala, în viața mea, a mers mână în mână cu viața liturgică și teologică. Oboseala de zi cu zi m-a făcut să gândesc și să trăiesc liturgic și teologic. Pentru că trebuie să înveți multe lucruri, să le aprofundezi, să le trăiești tu însuți pentru ca să le înțelegi și să ai noi și noi așteptări reale de la tine. Și pentru aceasta trebuie să te obosești mult.

La început, oboseala îți aduce grețuri. Nu-ți mai plac anumite mâncăruri, îți vine să vomiți din cauza anumitor mirosuri, transpiri mult, simți nevoia să dormi, pentru că simți, cu toată ființa ta, că îți vine să cazi jos. Dar dacă dormi ceva mai mult, îți revii.

Mai apoi însă, când oboseala devine cronică, când se cronicizează în ființa noastră, niciodată nu te mai trezești complet refăcut, complet nou, ci te trezești ca și când nu ai fi dormit decât un ceas. Te trezești cam la fel.

Dar până se cronicizează acestă boală a oboselii în tine treci prin multe stări interioare: simți că îți ia creierul foc, ai palpitații la inimă, îți explodează inima de atâta căldură, după care te iau frigurile, te încearcă dezgustul greu, îți găsești tot felul de defecte și de boli, nimic din ceea ce faci nu pare îndeajuns de bun…Pentru că oboseala continuă îți modifică modul tău de a vedea lucrurile. Ea îți deformează perspectiva asupra lumii.

Însă nu mai poți să scapi de oboseală, pentru că standardele vieții actuale sunt foarte mari și nu e timp, la propriu, pentru pregătirea interioară, decât dacă îți tai din somnul și din odihna ta. Ca să fii pregătit, trebuie să studiezi continuu, să lucrezi, să înaintezi în domeniul tău de activitate. Și de aceea, ceea ce eu trăiesc interior, trăiesc toți membrii activi ai generației noastre. Pentru că fiecare dintre dumneavoastră, care vă specializați continuu într-un domeniu de activitate și care vă osteniți zilnic să fiți proprii muncii care vi se cere, faceți același lucru ca și mine: sunteți obosiți și istoviți din cauza eforturilor intelectuale și trupești pe care le trăiți.

Uneori simt că nu mai pot să mă exprim din cauza oboselii mentale. Uit cuvinte uzuale, nu mai știu să fac anumite corelații între cuvinte, sunt nevoit să vorbesc și nu am chef, picioarele mă dor, transpir mult, viața practică îmi cere să mă mecanizez, să devin repetitiv, iar asta pe mine mă demoralizează…și cu toate acestea stau la masă și scriu sau slujesc în Biserică și nimeni nu știe ce se petrece în sufletul meu și în trupul meu. Pentru că oboseala enormă este o realitate asumată, ea face parte din viața și din slujirea mea preoțească. Dar, în mijlocul oboselii acesteia cronice, care nu mă părăsește niciodată, eu simt greul vieții oamenilor, dar și prezența lui Dumnezeu în viața noastră, a tuturor.

De ce? Pentru că oboseala ascetică, oboseala ca muncă, rugăciune, citire, traducere, slujire este cheia spre înțelegerea oamenilor, dar și spre viața cu Dumnezeu. Căci dacă tu te obosești continuu, dacă tu ești o durere vie, înțelegi și oboseala altora, înțelegi munca lor, chinul lor, suferința lor. Înțelegi oboseala mamelor care cresc copii, înțelegi oboseala taților care muncesc pentru familiile lor, înțelegi oboseala de-o viață a bătrânilor…și înțelegi că viața e o luptă continuă cu oboseala, cu muntele de oboseală care tot crește în noi.

Pentru că și binele ne obosește, dar și răul ne obosește la fel de mult. Un tânăr care studiază pentru examene și trebuie să se vitaminizeze continuu ca să facă față ritmului alert de studiu e la fel de obosit ca unul care o ține în petreceri și în nopți nedormite. Numai că oboseala care ne pune sufletul în lucrare, în lucrare bună, ne împlinește, ne face bine interior, pe când oboseala păcătoasă, cea care ne secătuiește de putere, ne face triști și respingători în timp. Pentru că excesul de păcătuire ne omoară interior, ne face niște epave umane.

Da, sunt obosit mai tot timpul! Sunt obosit și merg cu oboseala în mine, după cum un animal de povară își cară greutățile puse pe el. Dar nu îmi pare rău pentru asta. Pentru că oboseala mea are un preț mare: viața cu Dumnezeu. Eu mă obosesc pentru ca să trăiesc împreună cu Dumnezeu în mine însumi. Eu mă obosesc pentru ca să înțeleg teologia lui Dumnezeu, pentru ca să mă sfințesc continuu prin ea, pentru ca să fiu de ajutor și altora prin ceea ce aflu și înțeleg. Pentru că povara mea nu e numai a mea, ci e a multora. E și a acelora care mă vor asculta, mă vor citi, mă vor înțelege și acum și mai târziu.

Pentru că mă ostenesc continuu pentru a cunoaște și a propovădui adevărul lui Dumnezeu. Și ca să cunoști adevărul lui Dumnezeu trebuie să citești foarte multe cărți, trebuie să te lămurești interior, și să trăiești foarte multe experiențe neapărate în viața duhovnicească.

Căci cine vrea să se mântuiască, pășește pe același drum îngust al ascezei. Un drum ascensional, un drum abrupt. Nimeni nu e scutit de șicane, de dureri, de lucruri neprevăzute! Oboseala e inerentă vieții duhovnicești. Pentru că trebuie să participi cu totul, cu întreaga ta ființă, la curățirea ta de patimi, trebuie să tinzi mereu spre vederea lui Dumnezeu întru slava Sa și spre continua creștere în sfințenie.

Pentru că mântuirea e o lipsă totală de concediu. E un efort greu, epuizant, și adesea cădem lați de oboseală din cauza eforturilor noastre ascetice.

Însă slava lui Dumnezeu e cea care ne ridică din somn pe fiecare zi, îmbrăcați în oboseala noastră ascetică, pentru ca să Îi slujim Lui! El ne ridică mereu la viață, într-un mod minunat, pentru că ne uimește continuu. Căci sunt conștient că n-aș fi putut să mă ridic iar și iar din oboselile mele cu tona, dacă Dumnezeu nu m-ar fi ridicat prin slava Lui. Pentru că El ne dă putere, El ne reînvigorează sufletește și trupește, El ne entuziasmează continuu și, plini de bucurie, uităm oboseala de ieri, pentru noi și noi oboseli ce păreau imposibile.

De aceea, când vorbim despre ridicarea crucii noastre în interiorul nostru, vorbim despre asceza noastră continuă în teritoriul oboselii celei mai mari. Pentru că pășim spre mai mult, spre tot mai mult, spre tot mai multul care nu se termină niciodată…și aceasta e minunea ridicării continue spre Dumnezeu! Pentru că mergem interior în mod continuu spre El, dimpreună cu El, și niciodată nu ne plictisim de ceea ce trăim și înțelegem.

Creierul nostru obosește, inima noastră obosește, trupul nostru nu mai poate, însă sufletul nostru este neobosit! Căci „duhul [este] râvnitor, dar trupul [este] neputincios [τὸ μὲν πνεῦμα πρόθυμον, ἡ δὲ σὰρξ ἀσθενής]” [Mt. 26, 41, BYZ]. Sufletul nostru dorește să stea mereu treaz, să aibă parte de noi și noi experiențe, să muncească continuu pentru noi înțelegeri, dar trupul nostru ne trage în jos, ne forțează să mâncăm și să bem și să ne odihnim și să dormim, pentru că nu poate rezista la nesfârșit vieții active.

Eu m-am îngrășat într-un timp record tocmai pentru că am fost nevoit să scriu și să traduc mult. M-am îngrășat, pentru că a trebuit să mănânc pe măsura eforturilor intelectuale pe care le-am depus. Am mâncat pentru creierul meu, pentru ca el să aibă energie și să pot lucra pe cât aveam nevoie, chiar dacă trupul meu nu avea nevoie de ea. Mâncam…și energia mentală se termina repede! De aceea eram nevoit să mănânc din nou, dar fără ca să mă pot plimba și să pot face sport, pentru ca să ard caloriile în plus. Lucram contra cronometru și nu aveam timp de distracții.

Și de aceea, eu sunt obosit la creier, tot mai obosit, pe când trupul meu e prosper. Și e prosper, pentru că a primit mai mult decât i-a trebuit. Căci excesul făcut pentru creierul meu s-a răsfrânt în viața trupului meu. Însă fără acest exces al minții mele în detrimentul trupului meu, nu aș fi scris și tradus câteva zeci de cărți.

Cineva, care nu mă cunoaște (și îi dau dreptate!), crede că eu mănânc imens pe fiecare zi, dacă am ajuns să am 140 de kg. Dar eu mănânc de două ori pe zi, cel mai adesea un singur fel de mâncare. Însă în 7-8 ani am ajuns să am de la 80 încă 60 de kg, pentru că am muncit mult cu mintea. Și pentru ca mintea sufletului să funcționeze la parametri mari trebuie să dai multă energie creierului material, care e o uzină energofagă.

De câteva luni însă am schimbat placa! Acum scriu și citesc mai puțin și alerg mai mult, am drumuri mai multe de făcut, mănânc neregulat, muncesc mai puțin cu mintea…iar trupul meu începe să înțeleagă altfel relația sa cu mâncarea. Pentru că nu mai am nevoie de prea multă mâncare. Căci creierul meu, dacă aș avea nevoie de el numai pentru Slujbe și pentru discuțiile cu oamenii, nu ar fi energofag. Însă el îmi cere multă energie când scriu, citesc și traduc, când creez. Și pentru creație e nevoie de exces de energie, adică de mâncare suplimentară.

Mai pe scurt, a fi scriitor și ascet în același timp înseamnă a consuma multă energie. Dar roadele consumului de energie sunt interioare, pentru că înseamnă să termini cărți de scris și de tradus, de citit și de comentat și, în același timp, nevoința ta să te umple de slava lui Dumnezeu. Căci, la urma urmei, nu contează câte kilograme ai, ci contează dacă te împlinești intelectual și duhovnicește în viața ta.

Și îmi aduc aminte de un Sfânt rus, pe a cărui viață am citit-o, și care, în sinea lui, se gândea că îi smintește pe oameni prin faptul că ajunsese la un moment dat să se îngrașe mult. Pentru că oamenii, cel mai adesea, cred că „nu pot exista Sfinți grași”, ci numai slabi și costelivi. Însă Sfântul nostru era plin de slava lui Dumnezeu, de vederi dumnezeiești, numai că ajunsese dintr-un anumit motiv să se îngrașe. Și pentru unii a fost greu să înțeleagă faptul că harul lui Dumnezeu nu se uită la câte kilograme ai, ci la curăția inimii tale. De aceea, el a avut ucenici puțini, în mod nedrept, tocmai din acest motiv: al surplusului de kilograme. Pentru că oamenii s-au smintit de cum arăta.

Însă dumneavoastră trebuie să știți faptul că Dumnezeu îi sfințește pe oameni în adâncul lor și nu în afara lor. Îi sfințește nu pentru cum arată, ci pentru cine sunt, ce gândesc și ce fac. Iar dacă Dumnezeu coboară și este în inima mea prin slava Lui, chiar dacă eu m-am îngrășat cu 60 de kilograme pentru nevoința teologică a scrisului, El coboară pentru că mă cunoaște, după cum și eu Îl cunosc. Căci m-am îngrășat nu pentru că particip zilnic la chiolhanuri, ci tocmai pentru că I-am slujit Lui și oamenilor. Căci, fără acest efort epuizant, nu aș fi putut să scriu și să traduc atât de mult.

Așa că pierdem ceva și câștigăm altceva. Am pierdut trupul meu suplu din tinerețe, pentru ca sufletul meu să se specializeze și să se umple de multă cunoaștere teologică. Căci sufletul nostru gândește prin intermediul creierului nostru, adică prin această uzină care e mare mâncătoare de energie. Dar acum mi-e din ce în ce mai greu cu surplusul de kilograme, pentru că mă mișc mai greu, obosesc mai repede, transpir mai mult. Însă aceasta e, pentru mine, o parte din prețul cunoașterii!

Și în el intră și lipsa concediilor, a distracțiilor frumoase, a călătoriilor interesante, a relațiilor cu diverși oameni, cu unii care mi-ar fi plăcut foarte mult, dar pentru care trebuie să bați kilometri.

Da, prețul pe care trebuie să îl plătești e mare, dar e împlinitor! Eu nu mi-am permis să vizitez alte state ale lumii, nu mi-am permis să merg în călătorii de studii, nu am prea pierdut timpul…pentru că am muncit tot timpul. Iar cei care m-au ajutat și mă ajută cu cărți din străinătate o fac tocmai pentru că văd imensa mea muncă de cercetare și faptul că nu îmi dau prea mult timp liber. Însă eu aș fi avut nevoie, după inima mea, de biblioteci imense pentru cercetările mele, de mulți specialiști în multe domenii cu care să stau de vorbă, de expediții de studiu și de cercetare la fața locului. Pentru că sufletul meu tânjește după a înțelege profund lucrurile. Și aceasta, pentru că oboseala continuă a minții care dorește să cunoască se împlinește numai în cunoașterea profundă a lucrurilor.

Și v-am mărturisit aceste lucruri despre mine, pentru ca să mă fac explicit în ceea ce privește faptul îngrășării mele, dar și pentru ca să vă încurajez în a vă asuma proiecte de viață. Căci proiectul vieții mele e munca scriitoricească și editorială, care se împletește în mod organic cu slujirea mea preoțească. Dar dacă dumneavoastră aveți alt proiect de viață, care vă împlinește interior, atunci dedicați-vă cu totul lui!

Fie că e vorba de construcții, de munca câmpului, de creșterea animalelor, de tehnologia informației, de politică, de avocatură sau de armată sau de orice altceva onest, dacă doriți să faceți foarte bine munca dumneavoastră, atunci dedicați-vă cu totul ei! Pentru că astfel veți simți că trăiți, că sunteți împliniți cu ceea ce faceți, și epuizarea dumneavoastră vă va face să înțelegeți și epuizarea altora…

Căci cei doi orbi din Evanghelia de azi [Mt. 9, 27-35], în ciuda handicapului lor, au strigat după ajutorul Domnului. Ei au cerut mila Lui [Mt. 9, 27]. Și pentru că au crezut că El îi poate vindeca, Domnul i-a vindecat, spunându-le: „După credința voastră fie vouă [Κατὰ τὴν πίστιν ὑμῶν γενηθήτω ὑμῖν]!” [Mt. 9, 29, BYZ].

Însă credința lor în Domnul nu a fost una strict mentală, ci una dinamică, plină de căutare a vindecării. Pentru că adevărata credință nu e niciodată o simplă încredere mentală în Dumnezeu, ci e o forță duhovnicească convertitoare, care cuprinde și mobilizează întreaga ființă a omului pentru a-I sluji lui Dumnezeu.

Cel care crede, trăiește precum crede. Cel care crede nu stă niciodată degeaba. Pentru că orbii Îl urmează pe Domnul, strigă după El, vorbesc cu El, își arată încrederea lor deplină în El și de aceea sunt vindecați de către El. Pentru că El era în inima lor, El era în iubirea lor și pentru aceea ei L-au ascultat pe El.

Al 3-lea om vindecat de Domnul, despre care ne-a vorbit Evanghelia zilei, a fost un demonizat [δαιμονιζόμενον], căruia demonul îi producea muțenie [Mt. 9, 32]. Fapt pentru care el trecea în fața oamenilor ca fiind mut [κωφὸν] [Ibidem], dar el era demonizat. Însă numai când Domnul a scos demonul din acel om [Mt. 9, 33], au văzut cu toții că acela nu era mut. Pentru că demonul îi producea muțenia și ea nu era datorată unei deficiențe trupești.

Însă demonizatul a fost adus de niște oameni la Domnul, pentru ca să-l vindece [Mt. 9, 32]. Așa după cum trebuie să aducem și noi demonizații la Biserică, pentru ca să ne rugăm pentru vindecarea lor de demoni. După cum unii pe alții trebuie să ne aducem la Biserică, pentru ca să ne vindecăm cu toții de patimi. Căci în spatele patimilor noastre stau tot niște demoni, niște demoni care ne țin prizonierii lor.

Iar Evanghelia zilei ne spune că Domnul propovăduia Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și vindeca toată boala și toată slăbiciunea în poporul lui Israil [Mt. 9, 35]. Cu alte cuvinte, că Biserica trebuie să îmbine în activitatea ei mântuitoare propovăduirea credinței celei drepte cu vindecarea sufletească și trupească. Pentru că vindecarea noastră interioară începe cu cunoașterea adevărului lui Dumnezeu și prin împărtășirea de slava lui Dumnezeu în Biserică. Iar dacă am face din Sfânta Spovedanie și din Sfântul Maslu Tainele noastre de suflet, crezând că vindecarea adevărată începe aici, în Biserică, ne-am vindeca cu adevărat de bolile noastre.

Pentru că Domnul lucrează la fel ca atunci în Biserica Sa și, prin Sfintele Lui Taine, El ne vindecă trupește și sufletește. Numai noi să credem în puterea Lui! Numai noi să vrem iertarea Lui și curățirea Lui de păcate! Numai noi să spunem: Da, Doamne [Ναί, Κύριε]! [Mt. 9, 28, BYZ], așa după cum au spus cei doi orbi, pe care El i-a vindecat!

Pentru că El e puternic să ne vindece de orice boală. Însă așteaptă de la noi aportul nostru, adică credința noastră, credința noastră vie în El, prin care Domnul să mute boala de la noi.

Și, pe cât pare de „ușor” să avem credință, a avea credință e un lucru mare și greu. Pentru că înseamnă să lepădăm de la noi orice îndoială și orice alipire de lucruri și să ne încredem cu totul în El, în Dumnezeul mântuirii noastre. Dar pentru a face aceasta trebuie să ne nevoim să cunoaștem teologia Lui, teologia Bisericii Sale, adică să ne obosim bine, duhovnicește, pentru a fi proprii Lui. Căci Domnul cere de la noi efortul cel mai mare, adică mai presus de orice efort pentru vreun lucru din lume.

De aceea, iubiții mei, v-am vorbit astăzi despre oboseală, despre efort susținut, pentru că credința și mântuirea au nevoie de toată silirea de sine și de toată oboseala noastră. Ca să ne curățim de patimi trebuie să ne constrângem, să luptăm împotriva patimilor care ne robesc și să nu le mai dăm curs în viața noastră. Trebuie să trăim duhovnicește împotriva existenței lor în noi, adică alegând să facem ce e bine și nu ce e păcătos. Pentru că astfel ne vom obosi duhovnicește și ne vom împlini duhovnicește în Biserica lui Dumnezeu, lăudând Treimea cea preasfântă și preacurată, de la Care e toată bucuria și pacea și frumusețea acestei lumi. Amin!

[1] Scrisă în ziua de 18 iulie 2017, zi de marți, cu mult soare. Erau 26 de grade la ora 10.00. Am terminat-o la 14. 07 minute.