Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Twitter pentru azi (vol. 7)

Twitter pentru azi (vol. 7)

Pagina sursă

În PDFEPUBKINDLETORRENT.

*

„Te vor urî dacă gândești. Pentru că nu suportă gândirea izvor, gândirea de toată ziua. Ei vor gândirea de câteva fraze, eventual comercială” (p. 6).

„Însă credința ortodoxă e tare tocmai prin aceea că judecă lucrurile, că discriminează între ce e bun și ce e rău, că vede profund lucrurile” (p. 13).

„Vlogării sunt ca actorii de teatru: ei nu contează decât ca eveniment. Cred că ambele ocupații trebuie umplute cu informații de referință. Mai pe scurt: avem nevoie de o artă care are nevoie să o revezi. Să o revezi pentru ca să o înțelegi și mai bine. Nu de unică folosință” (p. 26).

„Monica Pop consideră că „hazardul joacă un rol foarte mare în viețile noastre”. Eu cred că „Dumnezeu” trebuie pus în locul „hazardului”” (p. 28).

„Punerea în fotografie nu e niciodată simplă. Chiar dacă simplitatea e la ea acasă într-o imagine” (p. 30).

„Falimentul este inestetic. Lasă spații virane. Însă tot la fel de inestetice sunt și prețurile nesimțite, care duc la falimentul sigur” (p. 30).

„Librăriile devin tot mai goale, pe cât mallurile devin tot mai pline. Pentru că trăim într-o lume care n-are chef de citit lucruri grele” (p. 31).

„Marii scriitori, prin întreaga lor operă, nu trimit la ei înșiși, ci mai presus de ei înșiși. Pentru că sunt oameni ai dăruirii” (p. 31).

„Tot mai mulți extremiști ortodocși au început să vorbească despre „echilibru” și „dialog”, ca și când ar fi practicat vreodată așa ceva. Ba chiar au început să apeleze la „argumente științifice”, când, până mai ieri, ei disprețuiau apelul nostru la cercetare și echilibru” (p. 31).

„Dumnezeu luminează minunat din munții cei veșnici, adică din Sfinții Lui” (p. 32).

Psalmul 75, în traducerea mea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/14/psalmul-75-cf-lxx/” (p. 32).

Măreția reală a omului stă în truda lui smerită. Predica Duminicii a 5-a din Postul Mare: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/15/predica-la-duminica-a-5-a-din-postul-mare-2016/” (p. 33).

„Sfântul Acachios, Episcopul Melitinei (17 aprilie), a certat rândunelele pentru ca să nu îl deranjeze la predică. Și ele au amuțit. Și spun asta pentru cei care vorbesc, tușesc, fâșâie pungi, își găsesc de lucru în timp ce se predică. Lucruri care n-ar trebui să existe” (p. 34).

„Cum arată, de fapt, Psalmul 50 în LXX, în Septuaginta: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/18/psalmul-50-cf-lxx/” (p. 35).

„Dacă sistemul de învățământ ar fi sincer, adică de ar ține cont de nevoile pieței, s-ar autodesființa în forma actuală. Pentru că piața muncii are nevoie de oameni prost pregătiți, dar robuști pentru muncă, ce nu trebuie să se complice cultural” (p. 36).

„„Bucătari la cuțite” îți spune că mâncarea e o știință și își asumă acest lucru cu curaj. Tot la fel a scrie este o știință. Puțini o spun. Când scriitorii din România vor dovedi, în direct, ce știință și ce muncă este scrisul unei cărți, atunci vor respectabiliza scrisul” (p. 37).

„Dumnezeu pune ochiul Lui peste inimile noastre, pentru ca să ne arate măreția lucrurilor pe care le face. Sirah 17: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/22/intelepciunea-lui-iisus-sirah-cap-17-lxx/” (p. 38-39).

„Unii dintre „prietenii” lui Nichita Stănescu spun acum că poetul bea mult…Dacă știți ce trebuie, luați sticla în mână și scrieți genial!” (p. 42).

„Despre importanța Sfinților, a celor unici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/03/sfantul-ioan-gura-de-aur-omilia-24-la-faptele-apostolilor-73/” (p. 47).

„A 133-a carte TPA este Evanghelia după Ioannis: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/05/10/evanghelia-dupa-ioannis/” (p. 51).

„Ps. 141, cf. LXX: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/06/03/psalmul-141-cf-lxx/. Dumnezeu ne scoate din temnița păcatului, pentru ca să ne mărturisim Lui” (p. 61).

„Cum arată începutul de la Ps. 138, 14 în LXX și despre cum a ajuns Luther în ediția sinodală românească: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/07/18/fraza-care-nu-exista/” (p. 76).

Despre nimic (conferință online): prima mea conferință online și a 138-a carte TPA. Aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/07/27/despre-nimic-conferinta-online/” (p. 79).

„ÎPS Kallistos Ware propune ca viitorul Sinod Ortodox să se facă în România: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/01/propunerea-ips-kallistos-ware-este-romania/” (p. 82).

„Sfântul și Marele Sinod al Bisericii din Creta a dat mărturia Bisericii și nu a fost unul „tâlhăresc”: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/09/sinod-talharesc/” (p. 85).

„Cântările Dumnezeieștii Scripturi: a 139-a carte TPA de la nivel online. O găsiți aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/12/cantarile/” (p. 86).

„Sfântul Sfințit Mucenic Antim Ivireanul, Didahiile (prima ediție actualizată): https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/25/sfantul-sfintit-mucenic-antim-ivireanul-didahiile-prima-editie-actualizata/. A 140-a TPA” (p. 94).

„Poem clandestin: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/30/poem-clandestin/” (p. 97-98).

„Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? Răspunsul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/02/cand-a-aparut-ideea-de-sinod-ecumenic-in-canoanele-bisericii/” (p. 113).

„Cum am ajuns să scriu despre Sfântul Antim Ivireanul: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/02/cum-am-ajuns-sa-scriu-despre-sfantul-antim-ivireanul/” (p. 113).

„Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? Răspunsul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/06/ce-spun-canoanele-bisericii-despre-superstitii/” (p. 115-116).

„Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? Răspunsul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/17/cum-trebuie-sa-intelegem-cuvantul-glasul-domnului-intarind-cerbii-ps-28-9-lxx/” (p. 121-122).

„Reîntoarcere la Nichita [55]: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/06/reintoarcere-la-nichita-55/” (p. 135).

„Cum se înțelege duhovnicește Ps. 100, 8? Răspunsul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/16/cum-se-intelege-duhovniceste-ps-100-8/” (p. 139).

„A 145-a carte TPA la nivel online: Ecclisiastis. Poate fi downloadată de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/23/ecclisiastis/” (p. 144).

„A doua mea conferință online și a 146-a carte TPA: Mântuirea este eclesială: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/12/19/mantuirea-este-eclesiala-conferinta-online/” (p. 154).

„Prima carte TPA pe 2017: Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9), poate fi downloadată de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/20/dorin-streinu-opere-alese-vol-9/” (p. 169).

„Greșelile” Scripturii: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/01/31/greselile-scripturii/” (p. 175).

„Teologie de primăvară: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/04/teologie-de-primavara/” (p. 177).

„Predica acestei zile: Avem nevoie de un cutremur? O puteți citi aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/06/avem-nevoie-de-un-cutremur/” (p. 178).

Praedicationes (vol. 12): https://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/11/praedicationes-vol-12/. E vorba de a 148-a carte, marca „Teologie pentru azi”, la nivel online” (p. 180).

„Ce înseamnă luna din Ps. 71, 7? Răspunsul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/02/22/ce-inseamna-luna-din-ps-71-7/” (p. 186).

„Psalmii liturgici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/. A 150-a carte TPA la nivel online” (p. 191).

The poesy never stays in vain/ Poezia nu stă niciodată degeaba: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/12/the-poesy-never-stays-in-vain-poezia-nu-sta-niciodata-degeaba/” (p. 194).

„The literalism and the mystical knowledge: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/15/the-literalism-and-the-mystical-knowledge/” (p. 195).

„Predică la Învierea Domnului [2017]: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/15/predica-la-invierea-domnului-2017/” (p. 206).

„Predică la 12 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2017]: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/03/predica-la-12-ani-de-la-adormirea-fericitului-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-4-mai-2017/” (p. 211).

Epilog la lumea veche (vol. I. 6). Nichita Stănescu: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/01/epilog-la-lumea-veche-vol-i-6-nichita-stanescu/.  Este a 151-a carte TPA la nivel online” (p. 215).

„Vederea de sine e insuportabilă pentru omul pătimaș. Pentru cel care se pocăiește ea este activitatea lui zilnică interioară” (p. 221).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 1, cf. LXX

1. Iubiți dreptatea, cei care judecați pământul! Gândiți pentru [voia] Domnului în bunătate și, în simplitatea inimii, căutați-L pe El!

2. Căci Se află celor care nu Îl ispitesc pe El și Se arată celor care nu cred Lui.

3. Căci gândurile cele necinstite îi depărtează de Dumnezeu și, ispitind, puterea mustră pe cei fără de minte.

4. Că întru sufletul cel cu rea iscusință nu va intra înțelepciunea și nici [nu] va locui în trupul celui vârât [în] păcat[1].

5. Căci Duhul Sfânt al învățăturii va fugi de vicleșug [Ἅγιον γὰρ Πνεῦμα παιδείας φεύξεται δόλον] și Se va ridica și va pleca de la gândurile cele fără de înțelegere și, venind[2], va mustra nedreptatea.

6. Căci Duh iubitor de oameni [este] înțelepciunea [φιλάνθρωπον γὰρ Πνεῦμα σοφία] și nu va nevinovăți pe cel blasfemiator din buzele sale [καὶ οὐκ ἀθῳώσει βλάσφημον ἀπὸ χειλέων αὐτοῦ]. Că Dumnezeu [este] martor rinichilor săi [ὅτι τῶν νεφρῶν αὐτοῦ μάρτυς ὁ Θεὸς] și inimii sale [este] supraveghetorul cel adevărat [καὶ τῆς καρδίας αὐτοῦ ἐπίσκοπος ἀληθὴς] și auzitorul limbii [καὶ τῆς γλώσσης ἀκουστής] [sale].

7. Că Duhul Domnului a umplu lumea [ὅτι Πνεῦμα Κυρίου πεπλήρωκεν τὴν οἰκουμένην] și Cel care ține toate are cunoaștere a glasului [καὶ τὸ συνέχον τὰ πάντα γνῶσιν ἔχει φωνῆς].

8. Pentru aceea, vorbind cele nedrepte, nimeni nu are să ascundă și nici nu are să treacă de El, mustrându-l dreptatea.

9. Căci în sfaturile celui neevlavios cercetare va fi și auzul cuvintelor lui către Domnul va veni, întru dovedirea fărădelegilor sale.

10. Că urechea râvnei aude toate [ὅτι οὖς ζηλώσεως ἀκροᾶται τὰ πάντα] și zgomotul cârtirilor nu-l ascunde [καὶ θροῦς γογγυσμῶν οὐκ ἀποκρύπτεται].

11. Așadar, feriți-vă de cârtirea cea nefolositoare și cruțați-vă limba de clevetire! Că spunerea pe ascuns, cea deșartă, nu va merge și gura, mințind, omoară sufletul [στόμα δὲ καταψευδόμενον ἀναιρεῖ ψυχήν].

12. Nu râvniți moarte în rătăcirea vieții voastre și nici [nu] trageți moarte în faptele mâinilor voastre!

13. Că Dumnezeu moarte nu a făcut [ὅτι ὁ Θεὸς θάνατον οὐκ ἐποίησεν] și nici [nu] Se bucură în[tru] pieirea celor vii [οὐδὲ τέρπεται ἐπ᾽ ἀπωλείᾳ ζώντων].

14. Căci a zidit întru a fi toate [ἔκτισεν γὰρ εἰς τὸ εἶναι τὰ πάντα] și cele mântuite [sunt] facerile lumii [καὶ σωτήριοι αἱ γενέσεις τοῦ κόσμου] și nu este în[tru] ele otravă de moarte [καὶ οὐκ ἔστιν ἐν αὐταῖς φάρμακον ὀλέθρου], nici Iadului împărăție pe pământ [οὔτε ᾍδου βασίλειον ἐπὶ γῆς].

15. Căci dreptatea este fără de moarte [δικαιοσύνη γὰρ ἀθάνατός ἐστιν].

16. Și cei neevlavioși [cu] mâinile și cu cuvintele l-au chemat pe el „prieten”[3], [dar] gândindu-l pe el s-au topit. Și făgăduință au pus către el, că vrednici sunt părții aceleia a fi.


[1] În trupul celui care păcătuiește.

[2] La cel care păcătuiește.

[3] În Biblia de la 1688 se spune că e vorba despre Iad.

Eminescu: între modernitate și tradiție [114]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Personajele simbolice ale Egiptului sunt, cum spuneam, regele și magul. Regele seamănă întrucâtva cu cel din Avatarii faraonului Tlà. El intră în piramidă ca „să vad-acolo tot trecutul”. Află sau reflecția lui îl conduce la concluzia că „Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune –/ În zădar caut-al vieței înțeles nedezlegat”: în aceste două versuri este sintetizat tot poemul Memento mori. Dar este și concluzia Ecclesiastului.

Urmează apoi acele versuri care l-au intrigat atât de mult pe V. Streinu (care, de altfel, considera că întreg Egipetul este neinteligibil pentru o lectură literală): „Iese-n noapte și-a lui umbră lung-întins se desfășoară/ Pe-ale Nilului mari valuri. – Astfel pe-unde de popoară/ Umbra gândurilor régii se aruncă-ntunecat”.

„Gândurile-regi” (legate semantic de „régia gândirii”[1] (Mureșanu)), ca și „gândurile oi-de-aur” aparțin reflecției asupra istoriei. Regelui egiptean „i se rumpe,/ A lui suflet, când privește peste-al vremurilor vad”. Magul dezlănțuie sfârșitul acestei civilizații, ca răsplată împotriva „unei ginți, ce fără viață-ngreuia pământul stors”.

Tabloul Israelului antic este definit de poezie și de…dramă. După poezia stelară a Egiptului, urmează cea a lui David cu „arfa-i sunătoare” și a lui Solomon, „poetul-rege”, cu o „psalmodică gândire”. Acesta „cânta pe împăratul în hlamidă de lumină” (a se vedea psalmul vesperal 103, 2, în care Dumnezeu, Creatorul lumii, este „îmbrăcând lumina ca pe un veșmânt”[2]) și „Soarele [Dumnezeu] stetea pe ceruri ascultând cântarea-i lină”.

Cântarea încetează odată cu pedeapsa pentru păcate („și de sălcii plângătoare/ Cântărețul își anină arfa lui tremurătoare” – o altă prelucrare a unor versete din Ps. 136), templul este dărâmat de cuceritorii romani ai Ierusalimului și „Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă”

Eminescu n-a trecut însă ușor pe lângă Solomon, cu a sa „psalmodică gândire”, cu atât mai mult cu cât Ecclesiastul era modelul însuși al Panoramei deșertăciunilor. La acesta fac aluzie și versurile Luceafărului: „Cere-mi – cuvântul meu dentâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”, Solomon fiind cel care a cerut de la Dumnezeu înțelepciune, când ar fi putut să ceară orice altceva[3].

În poemul Cărțile, Eminescu declară că are, în poezie, trei maeștri, „trei izvoară/ Din care toată mintea mi-o culeg”: Shakespeare, apoi „un înțelept” și, în fine, „un alt maestru care viu mă ține” și care este iubita. Înțeleptul menționat ar putea fi Solomon, întrucât: „cu-acela iară/ Problema morții lumii o dezleg” – înțelegând că deșertăciunea alergării seculare după umbră și vis are un final (dacă nu, atunci este autorul Apocalipsei).

În Parimiele lui Solomon, Cuvântul Creator al lumii este ipostaziat ca Înțelepciunea: „Domnul m-a zidit pe mine la începutul căilor Lui, întru lucrurile Lui. Mai înainte de veac m-a întemeiat, în[tru] început. Mai înainte să facă pământul și mai înainte să facă abisurile [și] mai înainte să iasă izvoarele apelor. Mai înainte să fie întemeiați munții și mai înainte de toate dealurile, [Dumnezeu] mă naște pe mine. Domnul a făcut țările și [locurile] cele nelocuite și înălțimile locuite, cele de sub cer. [Și] când pregătea cerul, eram împreună cu El. Și când punea la o parte tronul Lui peste vânturi. Când tari îi făcea pe norii cei de sus și ca neclintiri punea izvoarele cele de sub cer și tari făcea temeliile pământului. Eram lângă El unit. Eu eram [cu] care [El] Se bucura în timpul zilei și mă veseleam în fața Lui în toată vremea, când [El] Se veselea sfârșind lumea și Se veselea în[tru] fiii oamenilor” (Par. lui Sal. 8, 22-31)[4].

Se poate ca poetului să-i fi reverberat ecouri din acest pasaj acel imn vedic al creațiunii, fapt care l-ar fi putut îndemna să-l traducă și să-l prelucreze. Înțelepciunea este primordială și de aceea înțelepții (geniile) sunt cei care se apropie, mai mult sau mai puțin, de Dumnezeu.

Cugetarea bizantină consideră că fragmente precum cel de mai sus, din Pilde, întrebuințează o exprimare poetică, care e specifică unora dintre cărțile biblice. Tradiția ortodoxă, spre deosebire de cea gnostică, susține că Înțelepciunea este aici Dumnezeu-Cuvântul (și că naștere înseamnă nașterea Lui din veci, din Tatăl), și nu o creatură, Sofia.

Convingerea mea rămâne că Eminescu nu era preocupat de validarea unei viziuni gnostice, cât mai degrabă de ilustrarea poetică și alegorică a personalității sale antagonice: Hyperion-Luceafărul, prin natura sa, întrupează sfințenia trecutului, respectul și dragostea pentru ordine și armonie, iar prin forța conjuncturii istorice contemporane ilustrează insurgența unui veac al frondei totale, rebeliunea prezentului (sugerând totuși că s-ar putea sprijini/ confunda cu un braț al crucii):

„Ca un demon El veghează,/ Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază /…/ El răscoală în popoare a distrugerii scânteie/ Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele. /…/ El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă/ Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe./ El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară/ În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,/ Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,/ Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară” (Înger și demon)[5].


[1] „Cuvântul poetic régia folosit de Eminescu apare la Heliade, fără niciun dubiu cu sensul de regat. În altă parte este folosită sintagma régia fantasmelor”, consideră Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei…, op. cit., p. 149, n. 1.

Suntem însă, mai degrabă, de acord cu Gh. Tohăneanu că régia este un substantiv (cu etimonul în Eneida lui Vergiliu și în Metamorfozele lui Ovidiu) care înseamnă palat și că régia gândirii semnifică: palatul gândirii. A se vedea  G. I. Tohăneanu, Eminesciene…, op. cit., p. 99-105.

Autorul adaugă și faptul că „între regia (citiți: palatul) gândirii și încăperile gândirii [Călin] se așterne, astfel, o punte semantico-stilistică rezistentă”.

Dar încăperile gândirii este o imagine plastică ce are izvor isihast – vom mai vorbi.

[2] Cf. Psalmii liturgici, traducere și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Eminescu combină un verset din Psalmi (103, 2), în care este vorba de Dumnezeu, „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină”, și alte două versete din Evanghelia lui Matei (cap. 27, v. 28 și 31), în care Hristos este dezbrăcat de hainele Lui de către ostași și îmbrăcat cu „o hlamidă roșie” (cf. The Byzantine Greek Text [BYZ]). Procedând astfel și numindu-L pe Dumnezeu „împăratul în hlamidă de lumină”, poetul Îl consideră pe Hristos ca fiind Cel desemnat de către psalmist, în psalmul creației 103, ca Cel ce se îmbracă „cu lumina ca și cu o haină”.

Termenul hlamida apare în Scriptură doar de trei ori (II Mac. 12, 35 [cf. Septuaginta] și Mt. 27; 28, 31), între care de două ori la Matei cu referire la mantia purpurie în care a fost îmbrăcat Hristos de către soldații romani. Asocierea cu Ps. 103 e posibil să mai fi fost făcută cândva anterior, dacă ne gândim că, în cântările Triodului, din Săptămâna Mare și mai ales în cele din Joia Mare, se face în permanență referire la Hristos Creatorul lumii care este acum răstignit: „Cel ce a făcut lacurile, izvoarele și mările […], S-a încins cu ștergar și a spălat picioarele ucenicilor…”; „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. […] Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori (Triodul, op. cit., p. 583, 610). Porfira mincinoasă este „hlamida roșie” (Idem, p. 613).

A se vedea și ceea ce am spus în Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 698-700, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[3] „La Ghibeon însă S-a arătat Domnul lui Solomon noaptea în vis și a zis: Cere ce vrei să-ți dau! Și a zis Solomon: […] Dăruiește-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte și să judece pe poporul Tău și să deosebească ce este bine și ce este rău […] Și I-a plăcut Domnului că Solomon a cerut aceasta. Și a zis Dumnezeu: Deoarece tu ai cerut aceasta și n-ai cerut viață lungă, n-ai cerut bogăție, n-ai cerut sufletele dușmanilor tăi, ci ai cerut înțelepciune, ca să știi să judeci, iată eu voi face după cuvântul tău; iată, eu îți dau minte înțeleaptă și pricepută, cum niciunul n-a fost ca tine înaintea ta și cum nici nu se va mai ridica după tine” (III Regi 3, 5-12, Biblia 1988).

[4] Cf. Parimiele lui Salomon, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2016, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/29/parimiele-lui-salomon/.

Într-una din strofele/ cântările Sfântului Andrei Criteanul, se precizează: „Cu cuvântul am făcut cerul și pământul, că eram împreună cu Tatăl; și cu cuvântul port toate, ca un Cuvânt și Înțelepciune, putere și chip, împreună-locuitor și întocmai lucrător [cu Tatăl]”, cf. Triodul, op. cit., p. 555.

[5] Lui Gherea i se părea însă că poetul nu a fost destul de revoluționar: „În Byron, de pildă, cu tot decepționismul lui, cu toată neîncrederea într-o viață fericită a omenirii, puterile vii, energia uriașă ce clocotește în vinele lui se dă pe față în creațiunea-i poetică, și în revolta lui auzim strigări cari cheamă la răscoală, strigări cari îndeamnă la luptă, la împotrivire. Revolta lui Eminescu e pasivă, melancolică, o revoltă care mai degrabă ar putea să adoarmă puterile vii ale tinerimii, dacă tinerimea ar cădea cu totul, fără critică, sub înrâurirea lui.

Ne e temă că mulțimea de tineri slabi de fire, cari și așa n-au destulă putere de împotrivire în fața unei vieți în care se cere putere și statornicie bărbătească și ideal înalt, vor fi dezarmați; și mai multă teamă ne este că mulți tineri vor fi și mai dezarmați prin plângerile tânguioase ale poetului, prin retragerea lui din luptă, prin sfaturile ce le dă: «Și de plânge, de se ceartă,/ Tu în colț petreci în tine»” etc., cf. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, op. cit., p. 139.

Iov, cap. 42, cf. LXX

1. Și răspunzând Iov, zice Domnului:

2. „Am cunoscut că toate poți și Ție nu Îți este cu neputință nimic.

3. Căci cine este cel care ascunde de Tine sfatul? Iar precupețind cuvintele și pe Tine gândește a Te ascunde. Și cine va vesti mie [pe cele] pe care nu le-am cunoscut, [pe cele] mari și minunate pe care nu le înțelegeam?

4. Și ascultă-mă, Doamne, ca și eu să grăiesc! Și Te voi întreba pe Tine și Tu mă învață!

5. [Cu] auzul urechii Te auzeam înainte [ἀκοὴν μὲν ὠτὸς ἤκουόν Σου τὸ πρότερον], dar acum ochiul meu Te-a văzut [νυνὶ δὲ ὁ ὀφθαλμός μου ἑόρακέν Σε].

6. De aceea m-am defăimat pe mine [διὸ ἐφαύλισα ἐμαυτὸν] și m-am topit [καὶ ἐτάκην] și m-am socotit pe mine pământ și cenușă [ἥγημαι δὲ ἐμαυτὸν γῆν καὶ σποδόν]”.

7. Și a fost, după [ce a terminat] să grăiască Domnul toate cuvintele acestea lui Iov, [că] a zis Domnul lui Elifas Temanitis: „Ai păcătuit tu și cei doi prieteni ai tăi, căci nu ați grăit înaintea Mea nimic adevărat, precum slujitorul Meu, Iov.

8. Și acum luați 7 viței și 7 berbeci! Și mergeți către slujitorul Meu, Iov, și [el] va face folosire pentru voi [καὶ ποιήσει κάρπωσιν περὶ ὑμῶν]! Și Iov, slujitorul Meu, se va ruga pentru voi. Că[ci], dacă nu voi primi [aș primi] fața lui, căci dacă nu [ar fi] pentru el, am pierdut [v-aș fi pierdut] pe voi. Căci nu ați grăit adevărat de slujitorul Meu, Iov.

9. Și a mers Elifas Temanitis și Valdad Safhitis și Sofar Mineosul și au făcut precum le-a poruncit lor Domnul. Și [El] a dezlegat păcatul lor pentru Iov [καὶ ἔλυσεν τὴν ἁμαρτίαν αὐτοῖς διὰ Ιωβ][1].

10. Și Domnul l-a sporit pe Iov. Și rugându-se el și pentru prietenii lui, [Dumnezeu] le-a iertat lor păcatul [ἀφῆκεν αὐτοῖς τὴν ἁμαρτίαν]. Și a dat Domnul îndoite câte erau înainte lui Iov [ἔδωκεν δὲ ὁ Κύριος διπλᾶ ὅσα ἦν ἔμπροσθεν Ιωβ], întru îndoire [εἰς διπλασιασμόν].

11. Și au auzit toți frații săi și toate surorile sale cele care s-au întâmplat lui[2] și au venit către el. Și [au venit și] toți câți l-au știut pe el dintâi. Și mâncând și bând lângă lui [el], l-au mângâiat pe el, și s-au minunat pentru toate câte Domnul i-a adus lui. Și i-au dat lui fiecare [câte] o mielușea [ἀμνάδα μίαν] și [câte] 4 drahme de aur neînsemnate [τετράδραχμον χρυσοῦν ἄσημον].

12. Iar Domnul a binecuvântat cele din urmă ale lui Iov [ὁ δὲ Κύριος εὐλόγησεν τὰ ἔσχατα Ιωβ] [mai mult] decât pe cele [care] era[u] înainte. Și dobitoacele lui [erau acestea]: 14.000 de oi, 6.000 de cămile, 1.000 de perechi de boi și mii de măgărițe ale păstorilor [ὄνοι θήλειαι νομάδες χίλιαι].

13. Și i s-au născut lui 7 fii și 3 fiice.

14. Și a numit-o pe cea dintâi Ziuă, iar pe a doua Casia, iar pe a treia Cornul Amaltiei.

15. Și nu s-au aflat ca fetele lui Iov, [unele] mai bune [decât] ele în cel de sub cer. Și tatăl lor le-a dat moștenire în[tre] frații [lor].

16. Și a trăit Iov, după rana [lui], 170 ani, iar toți anii a trăit 248 de ani[3]. Și a văzut Iov pe fiii lui și pe fiii fiilor lui [până la] al patrulea neam.

17. Și a murit Iov bătrân și plin de zile. Și s-a scris [că] el iarăși va învia, împreună cu [cei cu] care Domnul învie. Aceasta se traduce din cartea siriacă. În pământul Avsitis locuind, în hotarele Idumeii și Arabiei. Și era mai înainte numele lui Iovav [Ιωβαβ]. Și luându-și femeie arăboiacă, [Iov] a născut fiu al cărui nume [era] Ennon [Εννων]. Și el era tatăl lui Zare, fiu [din] fiii lui Isav și [din] mama sa, Vosorras, așa încât el a fi [era] al 5-lea de la Avraam. Și aceștia [sunt] împărații care au împărățit în Edom și care țări a[u] început el [ei] să le stăpânească: mai întâi Balac al lui Beor și numele cetății lui [era] Dennava. Iar după Balac, Iovav, care se numește Iov. Și după acesta Asom, cel care este ighemonul din țara Temanitis. Iar după acesta Adad, fiul lui Varad, cel care l-a tăiat pe Madiam în câmpul lui Moab și numele cetății lui [era] Ghettem [Γεθθαιμ]. Iar cei care au venit către el [ca] prieteni [au fost] Elifas, [dintre] fiii lui Isav, împăratul Temanilor, tiranul Valdad al Savheilor [și] împăratul Sofar al Mineilor.


[1] Și vedem că Domnul a folosit verbul a dezlega în relație cu păcatele oamenilor începând cu Vechiul Testament și că l-a păstrat și în Noul Testament și în slujirea Bisericii până azi.

[2] Sfântului Iov.

[3] Ceea ce înseamnă că încercarea lui dureroasă a trăit-o pe când avea 78 de ani.

Iov, cap. 41, cf. LXX

1. Nu l-ai văzut pe el, nici de cele care se zic [nu] te-ai minunat?

2. Nu te-ai temut că Mi s-a pregătit Mie? Căci cine este cel care Mie Mi-a stat împotrivă?

3. Sau cine va sta împotrivă Mie și va îndura, dacă tot cel de sub cer este al Meu?

4. Nu voi tăcea pentru el [οὐ σιωπήσομαι δι᾽ αὐτόν] și cuvântul puterii îl va milui pe cel asemenea lui [καὶ λόγον δυνάμεως ἐλεήσει τὸν ἴσον αὐτοῦ][1].

5. Cine va descoperi fața îmbrăcămintei lui și întru îndoitura platoșei lui cine să intre?

6. Porțile feței sale cine le va deschide? Împrejurul dinților lui [este] frica.

7. Cele dinăuntru ale sale [sunt] scuturi de arămuri și legătura lui [este] ca piatra smiritului [σμιρίτης λίθος][2].

8. Unul de altul se lipesc[3], iar Duhul nu are să treacă de el [Πνεῦμα δὲ οὐ μὴ διέλθῃ αὐτόν][4].

9. Omul [cu] fratele lui se va lipi, se țin împreună și nu au să se despartă.

10. În strănutul lui strălucește lumina [ἐν πταρμῷ αὐτοῦ ἐπιφαύσκεται φέγγος], iar ochii lui [sunt] chip de luceafăr [οἱ δὲ ὀφθαλμοὶ αὐτοῦ εἶδος ἑωσφόρου].

11. Din gura lui ies făclii arzând [ἐκ στόματος αὐτοῦ ἐκπορεύονται λαμπάδες καιόμεναι] și se răspândesc [ca] vetrele de foc [διαρριπτοῦνται ἐσχάραι πυρός].

12. Din nările lui iese fum de cuptor [ἐκ μυκτήρων αὐτοῦ ἐκπορεύεται καπνὸς] arzând [cu] foc de cărbuni.

13. Sufletul lui [este] cărbuni [ἡ ψυχὴ αὐτοῦ ἄνθρακες] și văpaie din gura lui iese [φλὸξ δὲ ἐκ στόματος αὐτοῦ ἐκπορεύεται].

14. Și în gâtul lui petrece puterea, [iar] înaintea lui aleargă pieirea.

15. Și cărnurile trupului său au fost lipite, toarnă peste el [și] nu se va clătina.

16. Inima lui a fost ridicată ca piatra [ἡ καρδία αὐτοῦ πέπηγεν ὡς λίθος] și a stat ca o nicovală nelovită [ἕστηκεν δὲ ὥσπερ ἄκμων ἀνήλατος].

17. Și întorcându-se el, frica fiarelor celor cu patru picioare pe pământ săltând [a săltat].

18. Dacă au să-l întâmpine lui [pe el] sulițele, nimic nu au să facă sulița ridicată și platoșa,

19. căci a considerat fierul [ca] paiele, iar arama ca un pom putred.

20. Nu are să-l rănească pe el arcul de aramă [și] a socotit aruncarea de piatră [ca] iarba.

21. Ca miriștea au socotit ciocanele și [el] batjocorește cutremurul celui purtător de foc.

22. Așternutul lui: frigări ascuțite. Și tot aurul mării sub el [este] ca tina negrăită.

23. Fierbe abisul ca pe un cazan [ἀναζεῖ τὴν ἄβυσσον ὥσπερ χαλκεῖον] și a socotit marea ca pe o cutie de alifie [ἥγηται δὲ τὴν θάλασσαν ὥσπερ ἐξάλειπτρον],

24. iar pe Tartarosul abisului ca pe un rob [τὸν δὲ Τάρταρον τῆς ἀβύσσου ὥσπερ αἰχμάλωτον] [al său și] a socotit abisul întru plimbare [ἐλογίσατο ἄβυσσον εἰς περίπατον][a sa].

25. Nu este nimic pe pământ asemenea lui, făcut a fi batjocorit de îngerii Mei[5].

26. Pe tot cel înalt îl vede și el [este] împăratul tuturor celor [care sunt] în ape”.


[1] O profeție despre Hristos Domnul. Care începe aici și ține până la sfârșitul capitolului de față. Deși edițiile scripturale românești mai recente vorbesc despre un balaur (ed. BOR 1914) sau un leviatan (ed. BOR 1939 și 1989).

[2] Sau de șmirghel, cf. http://www.dex.ro/smirit.

[3] Cele două firi în Hristos.

[4] Pentru că Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl, Se odihnește în Fiul.

[5] Se referă din nou la demoni.

Iov, cap. 40, cf. LXX

1. Și Domnul Dumnezeu i-a răspuns lui Iov și i-a zis:

2. „Nu judecata cu Cel destul [ἱκανοῦ] va abate? Mustrând pe Dumnezeu, va răspunde de aceasta”.

3. Și, răspunzând Iov, zice Domnului:

4. „De ce încă eu mă judec dojenindu-mă și mustrând pe Domnul, auzind asemenea [lucruri], [eu] nimic fiind? Și eu ce răspuns am să dau la acestea? Mâna voi pune peste gura mea.

5. O dată am grăit și pe al doilea nu-l voi adăuga”.

6. Și, încă răspunzând Domnul, i-a zis lui Iov din nor:

7. „Nu, ci încinge ca un om mijlocul tău și te voi întreba pe tine și tu Îmi vei răspunde!

8. Nu lepăda judecata Mea! Și Mă gândești altfel, [vrând] ție să-ți răspunzi sau ca să te arăți Drept.

9. Oare brațul tău este deasupra Domnului sau [cu] glas ca El tuni?

10. Și ia înălțime și putere și [cu] slavă și cinste te îmbracă!

11. Și trimite îngeri [cu] urgie și pe tot obraznicul smerește-l!

12. Și pe cel mândru stinge-l și strică îndată pe cei neevlavioși!

13. Și ascunde-i întru pământ, afară, împreună și fețele lor umple-le de necinste!

14. Apoi voi mărturisi, că dreapta ta poate să mântuie.

15. Ci iată și fiarele lângă ție [tine]: mănâncă iarbă ca boii!

16. Și iată tăria lui pe mijloc și puterea pe buricul pântecelui!

17. A pus coada ca un chiparos și mușchii lui s-au împletit.

18. Coastele lui [sunt] coaste de aramă și șira spinării lui [este] fier vărsat.

19. Acesta este începutul zidirii Domnului [τοῦτ᾽ ἔστιν ἀρχὴ πλάσματος Κυρίου], făcut a fi batjocorit de către îngerii Lui [πεποιημένον ἐγκαταπαίζεσθαι ὑπὸ τῶν ἀγγέλων Αὐτοῦ][1].

20. Și venind pe muntele cel colțuros a făcut bucurie animalelor cu patru picioare în Tartaros.

21. Sub multe feluri de copaci doarme, lângă papirus [πάπυρον] și trestie [κάλαμον] și păpurică [βούτομον].

22. Și se umbresc în el pomi mari, cu ramurile [lor], și crengile salciei.

23. Dacă are să se facă revărsare [a apei], nu are să simtă. A nădăjduit că va lovi Iordanisul întru gura lui.

24. În ochiul lui îl va primi pe el. Răsucindu-se, va găuri nasul.

25. Și vei aduce balaurul[2] în undiță și vei pune căpăstru împrejurul nasului său?

26. Oare vei lega inel în nasul lui și [cu] brățară vei găuri buza lui?

27. Și va grăi ție [cu] rugăciune, [cu] rugăminte moale [ἱκετηρίᾳ μαλακῶς]?

28. Și va pune făgăduință cu tine și-l vei lua pe el rob veșnic?

29. Și te vei juca cu el ca [și cu] o pasăre [παίξῃ δὲ ἐν αὐτῷ ὥσπερ ὀρνέῳ] sau îl vei lega pe el ca pe vrabia copilului?

30. Și se hrănesc în[tru] el neamuri și îl împart pe el felurile finicilor.

31. Și tot cel plutitor [pe apă], adunându-se, nu are să aducă o piele a cozii lui și [nici] în bărcile pescarilor capul său.

32. Și vei pune lui [peste el] mâna, aducându-ți aminte de războiul care se face în trupul său și să nu se mai facă!


[1] Și aici se referă la demoni, care batjocoresc neîncetat făpturile create de Dumnezeu.

[2] Cu referire la Satanas și la biruirea lui de către Domnul.

Predică la Duminica posterioară Înălțării Sfintei Cruci [2017]

Iubiții mei[1],

după ce joi am înălțat Crucea Domnului și am pus-o în mijlocul Bisericii spre închinare, pentru ca să ne fie întărire și pavăză împotriva atacurilor demonice, Evanghelia de azi [Mc. 8, 34-38; 9, 1] ne-a vorbit despre urmarea lui Hristos și despre Împărăția Lui. Însă urmarea lui Hristos e ascetică, e grea, e dureroasă, pentru că ea presupune negarea de sine și asumarea Crucii Sale. Pentru ca să fim ai Lui nu mai trebuie să arătăm ca noi înșine, ci ca El. De aceea, Domnul ne cere să renunțăm la noi cei vechi, la noi cei păcătoși, pentru a ne asuma Crucea Lui și pentru a-I urma Lui.

– De ce trebuie să renunțăm la noi înșine, la sinele nostru păcătos, la patimile din noi, pentru ca să putem lua Crucea Lui?

– Pentru că patimile noastre ne fac să ne rușinăm de Domnul. Iar El ne-a spus tot azi, „căci cine are să se rușineze de Mine și de cuvintele Mele [Ὃς γὰρ ἐὰν ἐπαισχυνθῇ Με καὶ τοὺς Ἐμοὺς λόγους] în veacul acesta preacurvar și păcătos [ἐν τῇ γενεᾷ ταύτῃ τῇ μοιχαλίδι καὶ ἁμαρτωλῷ] și Fiul omului se va rușina de el [καὶ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἐπαισχυνθήσεται αὐτόν], când are să vină în[tru] slava Tatălui Său cu Îngerii cei sfinți [ὅταν ἔλθῃ ἐν τῇ δόξῃ τοῦ Πατρὸς Αὐτοῦ μετὰ τῶν Ἀγγέλων τῶν ἁγίων]” [Mc. 8, 38, BYZ]. Patimile din noi ne fac să ne rușinăm de El și de cuvintele Lui. Pentru că El ne cere să fim curați, iar pofta desfrânată din noi ne cere să curvim. El ne cere să ne mulțumim cu puțin, iar noi vrem mult. El ne cere să fim milostivi, iar noi suntem avari. El ne cere să postim, iar nouă ne place desfătarea multă. Fapt pentru care, dacă vrem să fim ai Lui, trebuie să ne curățim de patimile noastre, care sunt cu toatele împotriva Lui. Și pe cât ne curățim de patimi, pe atât luăm Crucea Lui în noi și ea este bucuria noastră cea mântuitoare, pentru că nevoințele ascetice ne umplu pe noi de slava Lui.

Și vă vorbeam în cele două predici anterioare despre interiorizarea Crucii Domnului, pentru că asta înseamnă luarea Crucii Lui. Toată lupta interioară cu patimile din noi este interiorizarea Crucii Domnului. Dar dacă mergem cu Crucea Lui în noi înșine, dacă suntem niște răstigniți pentru Domnul, atunci Îi urmăm Lui, căci și El S-a răstignit pentru tot păcatul, neadmițând niciun păcat în umanitatea pe care Și-a asumat-o și așa S-a dăruit Tatălui, pe Cruce, ca jertfă preacurată și preasfântă.

Pentru că toată viața Domnului a fost o venire spre Cruce. De când a venit pe lume și a fost înfășat în iesle, Domnul a venit spre Cruce. Și El ne cere nouă o viață creștină, adică o viață crucificată, o viață sfântă, pentru ca să venim la El, prin moarte, ca niște biruitori ai patimilor din noi și nu ca niște fricoși…

Pentru că adevărata frică e frica de reala schimbare. Domnul ne cere nouă, pentru a fi creștini, să ne schimbăm continuu și să ne facem asemenea Lui. Însă puțini doresc acest lucru, pentru că asta înseamnă o viață radical altfel. Și mulți doresc, în mod teribilist, să își depășească limitele, fricile, obsesiile, dar fără vreun scop pozitiv. Se duc și se aruncă în gol cu parașuta, se scufundă în mare și vor să vadă cât rezistă să înoate fără oxigen, beau în neștire la petreceri ca să vadă cât rezistă la băutură sau socotesc plăcerea sexuală drept „cea mai mare împlinire” a lor. Însă toți acești naivi teribiliști se tem să fie ei înșiși, adică se tem să renunțe la patimile lor. Pentru că ei știu cum e viața păcătoasă, cum e viața trăită la întâmplare, dar nu știu cum e viața sfântă. Și pentru ca să trăiești sfânt în lumea noastră decăzută, trebuie să ai curaj cu adevărat. Căci sfințenia înseamnă a trăi radical altfel decât oamenii lumești. Înseamnă a trăi după exemplul Domnului și după cuvintele Lui.

De aceea, oamenii lumești sunt enervați de cei care vor să trăiască sfânt. De ce? Pentru că nu vor să mai fie ca ei. Și aceștia le arată pe fiecare zi oamenilor lumești că se poate trăi altfel, că se poate trăi în smerenie și în pace, renunțând zilnic la păcate. Pentru că viața sfântă e împlinirea reală a omului și cel care s-a despărțit interior de lume și de tabieturile ei păcătoase trăiește o mare eliberare și o mare bucurie. Dar pentru a ne mântui trebuie să trăim în sfințenie până la sfârșitul vieții noastre pământești, interiorizând continuu Crucea Lui și urmându-I Lui întru toate. Pentru că El Însuși, Domnul nostru, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ne ajută să trăim viața Lui. Adică o viață sfântă, o viață curată, o viață plină de Împărăția lui Dumnezeu.

Căci în ultimul verset al Evangheliei de azi, după ce El ne-a vorbit despre valoarea absolută a sfințeniei, ne-a spus în ce constă sfințenia. Și sfințenia constă în vederea duhovnicească a Împărăției lui Dumnezeu, care vine în noi în[tru] putere [ἐν δυνάμει] [Mc. 9, 1, BYZ]. Întru puterea slavei Sale celei dumnezeiești. Pentru că aici Domnul ne-a vorbit în mod tainic despre extazele dumnezeiești și îndumnezeitoare ale celor care se mântuie, despre cele care ne umplu de slava Dumnezeului treimic. Căci scopul ascezei nu este suferința, ci vederea lui Dumnezeu întru slava Lui. Adică venirea Împărăției lui Dumnezeu în noi înșine, întru puterea slavei Sale.

În mod punctual, în Mc. 9, 1 Domnul a vorbit despre extazul Sfinților Apostoli de pe Tabor, descris de Sfântul Marcos în Mc. 9, 2-7. Dar, în subsidiar, Domnul a vorbit despre traiectoria ascetică a fiecăruia dintre noi. Pentru că negarea de sine, luarea Crucii Lui și urmarea Lui au o singură împlinire: odihna veșnică întru slava Împărăției Sale. Cine se nevoiește pentru a se mântui nu se nevoiește în gol, nu se nevoiește fără vreo împlinire interioară, ci acela se curățește de patimi, se umple de slava Lui și trăiește în multă sfințenie.

Și așa se separă farsorii de Sfinți! Cei care mimează cunoașterea teologică și viața ortodoxă spun vorbe care nu au de-a face cu ei, pe când Sfinții spun vorbe din ei înșiși, din propria lor viață cu Dumnezeu. Farsorii nu suportă, în fapt, sfințenia și puterea cuvintelor dumnezeiești, de aceea le reduc la propria lor exegeză. Pentru farsori Însuși Domnul nu a trăit „ceva mai mult” decât ei și nici nouă „nu ne cere marea cu sarea”. Dar ei spun asta, pentru că nu știu ce e sfințenia. Nu știu cum trăiesc oamenii care se sfințesc și ce exigențe are Dumnezeu vizavi de noi.

Însă cei care își sfințesc viața se bucură continuu de noi și noi înțelegeri dumnezeiești și trăiri sfinte. Ei sunt mereu în noutatea schimbării, pentru că trăiesc o viață pe care nu au știut-o și nici nu ar fi putut să o aproximeze în vreun fel. Pentru că ea, viața duhovnicească, le-a întrecut toate așteptările. Dar le-a întrecut toate așteptările pentru că au avut curajul realei schimbări, al convertirii adevărate, al celei care i-a făcut să fie cu totul altfel. Și de aceea se bucură zilnic de noutățile lui Dumnezeu din viața lor, de noutățile reale pe care le aduc în noi viața sfântă.

Căci lumea noastră e avidă de cunoaștere, de trăire, de faptul de a experimenta. Ne ducem în vacanțe exotice, mâncăm  meniuri sofisticate, ne place adrenalina, ne place viața „bună”. Dar viața care ne place nouă e aceea în care nu avem nicio limitare, pentru că trăim cu presupoziția că limitarea „nu e niciodată bună”.

Însă viața cu Dumnezeu e o viață plină de limitări, pentru că El știe ce e bun și ce nu e bun, ce e bine și ce nu e bine de făcut în viață. Dumnezeu oprește din start orice aventură păcătoasă a noastră, pentru că îi spune pe nume: e ceva de care nu aveți nevoie. Și prin aceasta El sporește viteza interioară cu care noi putem trăi cele bune, pentru că ne ferește de tot ce e rău. Căci dacă El ne spune pe asta nu, nici pe asta, dar pe asta da și peste asta da și astfel noi ne ferim de cele cu care am fi pierdut mult timp și sănătate, tocmai de aceea ajungem repede la viața cu El, adică la luarea și trăirea interioară a Crucii Lui. Iar trăirea Crucii Sale e plină de înviere, de bucurie, de sfințenie, pentru că puținul nostru efort ascetic e premiat imediat de Dumnezeu cu mult har.

Și astfel înțelegem cu toții de ce viața Lui trebuie să fie viața noastră: pentru că curățirea de patimi ne umple de slava Lui. Mai întâi trebuie să trăim mântuirea Lui ca pe o stare cotidiană, ca pe viața noastră și, în mijlocul ei, se va coborî toată slava Împărăției Sale. Căci El cere de la noi acceptarea căii Lui și efortul nostru total pentru a trăi în sfințenie, pentru ca mai apoi El să ne ajute să mergem pe calea Lui cu bucurie și cu pace.

Și astfel, iubiții mei, înțelegem că nu ne putem rușina de Domnul, de viața și de cuvintele Sale, pentru că ele sunt viața noastră. Nu Îl putem separa pe El de viața și de cuvintele Sale, pentru că El e una cu ceea ce a făcut și a spus. Și El ne cere ca și noi să fim una cu ceea ce facem și spunem, pentru ca nimic duplicitar să nu fie întru noi.

Pentru că nu putem da nimic la schimb pentru sufletul nostru, pentru mântuirea noastră, iar împlinirea noastră e viața cu Dumnezeu.

De aceea, pe fiecare zi trebuie să învățăm să fim tot mai proprii lui Dumnezeu, pentru că El e împlinirea noastră. Și dacă El e cu noi și e împlinirea noastră, atunci toate ironiile și persecuțiile la adresa noastră le trăim bucuros, pentru că ele ne fac bine și nu rău. Amin!


[1] Scrisă în după amiaza zilei de 14 septembrie 2017, zi cu soare, de joi, afară fiind 31 de grade la ora 16. Terminată la 18. 06 minute.

Eminescu: între modernitate și tradiție [113]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Există un perimetru destul de larg, care cuprinde atât vestul cât și răsăritul Europei, în care s-ar putea integra atât interesul lui Eminescu pentru istoria foarte veche a umanității, cât și modalitatea aducerii ei în scenă. Iar filiera literaturii române vechi, într-un cadru ce utiliza deformarea procustiană (Mircea Scarlat), rămâne un traiect încă necercetat în întregime, în amploarea sa deformatoare asupra literaturii moderne (eu am studiat, până în prezent, numai impactul asupra poeziei, în cartea mea, Epilog la lumea veche, în 6 volume: aici), căreia credem că i-a modelat matricea stilistică.

Întorcându-ne la Egiptul din Memento mori, după o expunere mirifică a naturii, descoperim două realități esențiale ale Egiptului, reprezentate de personaje-cheie: regele și magul.

Mai înainte de-a vorbi despre ele însă, avem impresia că Eminescu prevestea teoria morfologilor culturii Spengler și Frobenius, cât și pe cea a „matricii stilistice”[1] și a „orizontului misterului și al revelării”[2], aparținând lui Blaga. Din peisajul Egiptului ne impresionează referințele la „câmpii cuprinși de maur” (noaptea maură egipteană), la „cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur”, la felul cum „ies stelele din strungă” (adevărată „zariște cosmică”[3]), apoi „palmii [palmierii] risipiți în crânguri” și „flamingo cel roșu”.

„Un cosmos special se formează în jurul unei imagini speciale în momentul în care un poet hărăzește imaginii un destin de măreție”[4]. Astfel, faptul că „ies stelele din strungă(cuvânt românesc foarte vechi – să recunoaștem o autohtonizare a peisajului în stilul lui Dosoftei? –, denumind țarcul oilor sau poarta țarcului, alteori însemnând defileu sau strâmtoare/ trecătoare, dar aici suntem în câmpia Nilului și cred că poetul avea în vedere primul dintre sensuri, chiar dacă strunga e vecină cu piramida) este de natură să-mi sugereze o altă formă de limbaj codificat utilizat de Eminescu.

Nu numai istoria își etalează hieroglifele, dar și relieful și formele naturii nu sunt decât alte rune care așteaptă să fie descifrate, citite de un lector avizat. Undeva mai devreme, în cartea de față, descopeream, în versurile eminesciene, semnificația turmelor de stele care se adună pe cer ca într-un staul. Poetul nu a ales ca această panoramă celestă („cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur” și „ies stelele din strungă”) să fie definitorie pentru Egipt, fără să urmărească semnificații aparte.

Încercând mai devreme să intuiesc o autohtonizare a peisajului, nu mă pot opri să nu remarc imaginile în care se plasticizează timpul istoric: „templul unde secolii se torc”, „roat-a vremei”, „codrii de secoli, „ies stelele din strungă”, „al vremurilor vad”. Universul pare un sat cosmic, cu fusul vremii învârtindu-se, cu izvoarele timpilor căzând pe roată în vad și cu stelele veșniciei arzând peste pădurile timpului.

Nu cunosc nicio altă încercare poetică de a configura un spațiu personalizat al timpului, de a conferi materiei volatile a temporalității o imagine cosmică și în același timp casnică/ domestică. Aici cronologia îmbracă formele creației și nu creația îmbracă formele timpului. E o stratagemă poetică de stagnare a timpului sau o traducere eminesciană (antemergătoare modernismului) a sentimentului că „veșnicia s-a născut la sat” (L. Blaga, Sufletul satului).

Istoria parcă se oprește în loc, acolo unde vrea poetul.

Eminescu judecă lumea în perimetrul orizontului său stilistic și vizionar. Deși peisajele se individualizează geografic, fizionomia temporală e una rustică, de-o rusticitate ancestrală. Iar imaginea poetului ca păstor întregește tabloul patriarhal. Timpul capătă o consistență picturală și etnic-geografică, se reliefează istoric, iar elementul arhaic îi patentează valoarea. Acesta este, putem zice, „timpul” care „devine vecinicie” (Scrisoarea I, Memento mori).


[1] Lucian Blaga, Trilogia culturii. I. Orizont și stil, op. cit., p. 169 ș. u.

[2] Lucian Blaga, Trilogia culturii. III. Geneza metaforei și sensul culturii, Ed. Humanitas, 1994, p. 38.

[3] Idem, p. 15.

[4] Gaston Bachelard, Poetica reveriei, traducere din limba franceză de Luminița Brăileanu, prefață de Mircea Martin, Ed. Paralela 45, București, 2005, p. 180.

Page 1 of 2037

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén