Iubiții mei[1],
oamenii se iau la întrecere și se calcă în picioare când vine vorba de pomeni și de petreceri gratuite, când vine vorba de mâncare, băutură și distracție, când e să piardă timpul și să nu învețe nimic folositor pentru viața lor, dar nu se înghesuie și la petrecerile duhovnicești și teologice ale Bisericii. Nu se înghesuie la Slujbe, la predici, la conferințe, la campanii de întrajutorare, la împărtășirea cu Domnul și Dumnezeul nostru, la schimbarea continuă a vieții lor. Și asta pentru că își valorizează foarte mult trupul, au grijă de el și îl răsfață, dar sufletul și-l țin ca pe un loc viran, plin de murdărie, de mașini fărâmate și de ierburi. Pentru că trupul e idolul lor și se cred niște ființe fără suflet.
Și când trupul e pe primul loc în viața ta, atunci mântuirea ta nu mai are niciun loc în sufletul tău. Pentru că nu te interesează ce va fi cu tine în veșnicie, ci doar ceea ce faci tu acum și aici, în viața de față, care trece ca expresul prin gară…
De aceea, irelevanța vieții noastre e direct proporțională cu indiferența noastră față de mesele sfinte ale Bisericii. Avem o viață irelevantă, neimportantă, pe măsură ce nu ne interesează festinurile teologice și duhovnicești ale Bisericii. Căci dacă nu venim la Cina cea mare [Δεῖπνον μέγα] [Lc. 14, 16, BYZ] a Bisericii, nu avem nicio sărbătoare reală în viața noastră. Dacă nu venim și nu stăm la masa lui Dumnezeu, dacă nu venim și nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele Său, nu avem nicio bucurie. Căci marea bucurie a omului e întâlnirea cu Dumnezeul său. Marea împlinire a creștinului e aceea de a se simți un nevrednic rob al Stăpânului său, care este invitat la Cina cea veșnică a Împărăției Sale.
Pentru că niciun creștin ortodox nu se simte vrednic să se împărtășească cu Domnul și Dumnezeul său. Ne simțim nevrednici în fața Lui, ne mărturisim păcatele și căderile noastre cele cumplite înaintea Lui, știm că nu suntem vrednici de viață, ci de tot chinul Iadului datorită păcatelor noastre, dar știm că fără El nu putem face nimic [In. 15, 5]. Nu putem să ne pocăim, nu putem să facem lucruri bune, nu ne putem bucura. Și conștiința nevredniciei noastre cedează în fața nevoii de a fi vii. Conștiința nevredniciei noastre e biruită de nevoia de a trăi duhovnicește. Pentru că alegem să ne împărtășim cu Domnul și să trăim cu El, decât să stăm departe de El datorită nevredniciei noastre.
Alegem să trăim cu El! Și pentru că vrem să fim cu El acum și pentru toți vecii, de aceea venim în mod des și ne spovedim și ne împărtășim cu Domnul. Și nu pentru că suntem vrednici de El ne împărtășim des cu El, ci pentru că fără El nu putem face absolut nimic pentru mântuirea noastră.
Cei care nu au fost răniți de dragostea lui Dumnezeu pentru veșnicie, cred că dacă nu se apropie de Domnul și nu se împărtășesc cu El adesea, ei Îl iubesc mult pe El, pentru că își recunosc astfel păcătoșenia lor. Însă lucrurile stau tocmai invers: cei care nu se apropie des de Domnul și nu se împărtășesc cu El, aceia își arată lipsa de iubire față de El. Pentru că iubirea nu stă la distanță, ci mereu se apropie de Cel iubit! Iar cine Îl iubește pe Dumnezeu, nu se uită la sine, ci la El. Pentru că el se știe păcătos, el se știe nevrednic, el se știe neputincios, dar știe că Cel care îl întărește pe el, Care îl ridică pe el, Care îl curățește și îl luminează și îl sfințește pe el este Domnul și fără El nu poate face nimic. Absolut nimic pentru mântuirea lui…
Pentru că Domnul ne-a spus: „Eu sunt vița, voi [sunteți] joardele [viței]. Cel care rămâne în Mine și Eu în el, acela poartă multă roadă; căci fără Mine nu puteți a face nimic [ὅτι χωρὶς Ἐμοῦ οὐ δύνασθε ποιεῖν οὐδέν]” [In. 15, 5, BYZ]. Și pentru ca El să fie și să rămână în noi și cu noi, trebuie să Îl primim în noi pe Domnul nostru. Pentru ca El să ne îmbrace în sfințenia Lui și să ne umple de gândurile și de simțirile și de lucrările Sale cele sfinte.
Ce ne spune imaginea Viței? Că noi suntem vii atâta timp cât suntem în Viță și nu ne rupem de Viță, de El, Care e viața noastră. Că Dumnezeiasca Euharistie este cordonul ombilical care ne leagă de Domnul. Și că, dacă nu mai venim la El, dacă nu ne mai spovedim Lui și nu ne mai împărtășim cu El, noi renunțăm la cordonul ombilical euharistic sau la tubul de oxigen al vieții celei veșnice și murim, murim duhovnicește! Pentru că ne separăm de Viața noastră, de Dumnezeu, de Cel care ne ține vii în slava Lui.
Pentru că noi ne împărtășim cu El pentru ca să ne umplem de slava Lui, de viața Sa cea veșnică. Noi ne împărtășim nu pentru că e un obicei, nu pentru că așa se face, ci pentru că avem nevoie vitală de El, de Dumnezeul mântuirii noastre. Și, avându-L pe El în noi, nu ne mai trebuie nimic esențial, pentru că El este mântuirea noastră. El este Cel cu adevărat esențial, fundamental pentru viața noastră, pentru că e fundamentul vieții noastre.
De aceea, dacă simțiți că ceva vă lipsește cu adevărat, ceva nedefinit, ceva pe care nu îl puteți explica nimănui, și asta când aveți tot ceea ce vă trebuie, atunci El vă lipsește! Dacă sunteți plini de bucuriile și petrecerile și vacanțele acestei lumi, dar tot sunteți triști și neîmpliniți, atunci El, Dumnezeul mântuirii noastre, vă lipsește! Pentru că El e preaplinul vieții noastre, El e împăcarea adevărată a inimii noastre, El e bucuria noastră reală, El e împlinirea noastră desăvârșită. Căci atunci când Îl avem pe El nu ne mai trebuie nimic altceva, pentru că nu există altceva mai mare decât El.
El e desăvârșirea vieții noastre, El e veselia noastră cea veșnică, El e tot ceea ce noi avem nevoie. Pentru că El este Cel care ne-a făcut pe noi și ne-a chemat pe noi la Sine și ne-a deschis brațele Sale cele iubitoare și ne-a cuprins cu ele și ne poartă cu Sine cu cea mai mare iubire și atenție.
El e tot ceea ce ne trebuie și Cel mai presus de toate! Și pentru că e totul pentru noi, de aceea nu poate fi pus în balanță cu nimic din lumea aceasta. Iar când venim și Îl luăm pe El în lingurița iconomiei Sale față de noi, El, Cel părut mic, e toată împlinirea noastră. Pentru că în fiecare părticică din Trupul Său și în fiecare picătură din Sângele Său este El în mod deplin și El este împlinirea noastră cea veșnică. Și așa după cum o mică pastilă are concentrată în ea toată vindecarea noastră, El, infinit mai mult în fiecare parte a Potirului, este vindecarea și mântuirea noastră cea veșnică.
Din acest motiv, Potirul Bisericii este branșarea noastră dumnezeiască la Dumnezeu. Gustând din el, gustăm din slava lui Dumnezeu, din lumina Lui cea veșnică, din viața Sa cea dumnezeiască. Și dacă venim cu smerenie la Domnul, El este vindecarea noastră. Dar dacă venim cu multă nesimțire și cu multă trufie și astfel ne împărtășim cu El, atunci El este focul cel veșnic care ne arde. Pentru că slava Lui o simțim ca foc, când ea este veselia și bucuria veșnică a Sfinților Lui.
Așadar, iubiții mei, cu pași grăbiți ne apropiem de praznicul cel mare al Nașterii Domnului și nu putem să prăznuim cu adevărat fără El! Fără Cel care S-a smerit pentru noi și S-a apropiat de noi, pentru ca să Se dea pe Sine pentru noi și să fie în noi și cu noi. Postul în care suntem are rolul de a ne smeri înaintea Lui, de a ne face copii duhovnicești, oameni simpli cu inima și bucuroși. Căci numai astfel putem să Îl primim pe Cel care S-a făcut Prunc pentru noi: când și noi ne facem prunci pentru El. Și ca să fim prunci duhovnicești trebuie să ne ostenim, să postim, să ne rugăm, să priveghem, să ne spovedim și să ne împărtășim des cu Domnul, să dăm milostenie cu smerenie și să împlinim poruncile lui Dumnezeu cu inimă bună.
Dumnezeu să ne întărească în tot lucrul cel bun și să ne umple de pace! Și, întâlnindu-ne unii cu alții, să iradieze din noi slava lui Dumnezeu, slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, care să ne bucure și să ne veselească dumnezeiește! Amin.
[1] Începută la 8. 40, în zi de joi, pe 12 decembrie 2019. Cer înnorat, burează, 6 grade, vânt de 21 km/ h.
