Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Înțelepciunea lui Sirah

Intelepciunea lui Sirah

*

Pagina sursă a cărții.

PDFKindleEPUBTorrent

*

Mai înainte de toate a fost zidită înțelepciunea și înțelegerea minții din veac (p. 5).

În comorile înțelepciunii [sunt] parabolele cunoașterii (p. 7).

Inima celui înțelept va gândi parabola și urechea celui ascultător pofta celui înțelept (p. 12).

Urma inimii [se vede] în cele bune [și atunci] fața [omului este] veselă, iar aflarea parabolelor [are nevoie de] gânduri cu [multe] osteneli (p. 46).

Cei înțelepți în cuvinte, și ei s-au înțelepțit și au revărsat parimiele cele precise (p. 60).

Să nu oprești cuvântul în vremea nevoii (p. 15).

Cel care se teme de Domnul va aștepta învățătura și cei care se scoală dis-de-dimineață vor afla buna voire. Cel care caută legea [lui Dumnezeu] se va umple de ea și cel care se preface se va poticni în[tru] ea. Cei care se tem de Domnul vor afla judecată  și îndreptări ca lumina vor aprinde (p. 103).

Chinurile și învățătura [sunt] în toată vremea ale înțelepciunii (p. 70).

Învață-l pe copil și te va uimi! Joacă-te [cu] el și te va întrista! (p. 95).

Copile, din tinerețea ta alege învățătura  și până la bătrâneți vei afla înțelepciunea! Ca cel care ară și [ca] cel care seamănă apropie-te ei și așteaptă roadele cele bune ale ei! Căci în lucrarea ei puțin vei trudi și repede vei mânca roadele sale. Ca aspră foarte este celor neînvățați și nu va rămâne în[tru] ea [întru învățătură] cel fără de inimă. Ca piatra ispitirii va fi tare asupra lui și nu va întârzia să o arunce pe ea. Căci înțelepciunea este după numele ei și nu multora le este arătată (p. 19-20).

Read More

Studii literare (vol. 4)

Studii literare (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Cuprins

Sfântul Efrem Sirul și Dimitrie Cantemir / 3 – 11 /

Unul moare, altul naște / 12 – 20 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (1) / 21 – 46 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (2). Rugăciunea unui dac și Scrisoarea I / 47 – 108 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (3). Bulgări fluizi de lumină / 109 – 119 /

Nostalgia Paradisului la Eminescu și Creangă / 120 – 123 /

Poezia prozei lui Ion Creangă / 124 – 132 /

Erudiția lui Creangă / 133 – 154 /

Cănuţă, om sucit: o lecţie creștină de o mare profunzime / 155 – 158 /

Despre patima desfrânării și a iubirii de bani la Caragiale și Slavici / 159 – 165 /

Moara cu noroc… / 166 – 174 /

Ion și semnele / 175 – 194 /

Baltagul și semnele / 195 – 213 /

Un motto pentru opera lui Sadoveanu / 214 – 215 /

O experiență demonică similară în opera lui Mircea Eliade și a Fericitului Serafim Rose / 216 – 222 /

Maitreyi: o interogație suspectă sau îndreptățită? / 223 – 228 /

Din nou despre Maitreyi / 229 – 239 /

La țigănci – semne și simboluri / 240 – 258 /

Hagialâcuri și spovedanii / 259 – 273 /

Hagialâcurile lui Moromete / 274 – 292 /

Vorbire despre relația dintre bărbat și femeie, cu poetul Gellu Naum / 293 – 296 /

Iubirea lui e un poem, viața lui e o poezie / 297 – 300 /

*

Primele trei volume le găsiți aici:

Studii literare (vol. 1)

Studii literare (vol. 2)

Studii literare (vol. 3).

 

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)

Intrebari si raspunsuri teologice (vol. 1)

*

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Întrebările la care am răspuns în această carte:

1. Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei? (5-7)

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea? (7-20)

3. Ce a fost mai înainte: oul sau găina? (20-21)

4. Ce spun canoanele Bisericii despre căsătorie? (21-41)

5. Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? (41-42)

6. Care canon bisericesc atestă pentru prima oară Taina Sfintei Mirungeri? (42)

7. Diaconița trebuie hirotesită sau hirotonită? (42-43)

8. Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? (43-44)

9. Ce spun canoanele Bisericii despre travestire și purtarea de măști? (44-45)

10. Ne putem duce la mare, ca să facem baie în comun? (45-46)

11. Cum a născut Maica lui Dumnezeu potrivit canoanelor Bisericii? (46)

12. În ce canon ni se vorbește despre primele 6 Sinoade Ecumenice? (47)

13. În ce canon este atestată realitatea istorică și veridicitatea teologică a Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul? (47)

14. Când se primește Taina Sfintei Mirungeri? (47)

15. Are de-a face cu învățătura Bisericii proverbul „cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”? (48)

16. Ce înseamnă faptul că Domnul „este apărătorul mântuirilor unsului Său” [Ps. 27, 8, LXX]? (48-49)

17. Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? (49)

18. De ce Domnul „va descoperi dumbrăvile” [Ps. 28, 9, LXX]? (49-50)

19. Ce a vrut să spună Sfântul David prin expresia: „Domnul va locui potopul” [Ps. 28, 10, LXX]? (50)

20. Care este zidul celor care iubesc legea Domnului [Par. lui Sal. 28, 4]? (50-51)

21. De cine sunt prinși oamenii în Par. lui Sal. 28, 12? (51)

22. Ce înseamnă „să nu fii exeget [ἐξηγητὴς] neamului celui fărădelege” [Par. lui Sal. 29, 18, LXX]? (51-52)

23. Ce înseamnă: „dar ieșirea lui nu a spălat-o” [Par. lui Sal. 30, 12]? (52)

24. Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17? (52-53)

25. Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]? (53-54)

26. Ce s-a petrecut cu Sfintele Moaște ale Sfântului Profet Elisseos și ale Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în timpul lui Iulianos Apostatul? (54-55)

27. Ce a spus Sfântul Mare Mucenic Artemios despre dumnezeii păgâni, Sibile și Virgilius? (55)

28. De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]? (55-56)

29. Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]? (56)

30. Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10? (56-57)

Read More

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Încă o ladă frigorifică

Pesta porcină africană a ajuns, zburând cu avionul, până la marginea pădurii. Margine de pădure aflată lângă o margine de sat.

Doi porci, a câte 200 de kilograme, stăteau în prima curte de lângă pădure. Când și-au mirosit moartea, porcii au dat de veste celui care îi hrănea.

Costel, proprietarul, l-a sunat pe văru Minel, ca să-l întrebe dacă mai are o ladă la vânzare. Minel, vesel, zice că mai are. Că în octombrie cine cumpără așa ceva? Lada este marcă estivală. Minel îi răspunde că la 7 începe programul.

Și, pentru că eu știu deja finalul, Costel a fost la fără un sfert acolo, a cumpărat lada și i-a băgat pe cei doi porci în două lăzi, ca să nu se supere vreunul.

Acum pot veni mascații sanitari să caute boala. Că cei doi porci nu mai pot să vocifereze.

De la Melancolie la Plumb sau de la Eminescu la Bacovia

Cele două strofe ale poemului Plumb (cunoscutul poem bacovian) susțin grafic ideea dedublării, a despărțirii eului „de plumb” de „amorul meu de plumb”. Dedublarea/ schizoidia reprezintă o altă temă dureroasă a modernității, având în centru omul distopic, afazic, fără memorie, despiritualizat, despărțit de conștiința lui.

Există o simetrie aproape perfectă, din perspectivă grafică, între cele două catrene, care sugerează o imagine în oglindă sau o punere în abis a realității. Însă este o oglindire stranie, pentru că oferă o imagine întoarsă, răsturnată: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Nu mai există o oglindă ideală, o răsfrângere a cerescului în ceea ce este pământesc, ci o întoarcere a pământescului spre mortuar și infernal, spre semnificațiile joase ale țărânii. E un alt „nadir” decât cel barbian, întrucât aspirația spre zenit nu mai există.

Imperfectul verbelor („dormeau”, „dormea”, „stam”, „scârțâiau”, „atârnau”, „era frig”) indică un trecut continuu, o moarte care se permanentizează. Singurele verbe care nu sunt la imperfect, ci la perfect compus și conjunctiv prezent – „și-am început să-l strig” – reprezintă o acțiune fără ecou, fără sens. Strigătul nu poate primi răspuns, din cauză că amorul e „mort” și „întors”, cu „aripile de plumb”.

Punctuația e semnificativă. Punctele de suspensie și liniile de pauză au rolul de a indica o tăcere adâncă, o sincopă existențială lungă. Ceea ce implică de pe acum o „poetică a tăcerii și a paraliziei semantice” (Gh. Crăciun).

Amorul doarme „întors”: nu mai există sens spre idealitate și transcendență, ci întoarcere cu totul spre teluric, un zbor cu aripi de plumb, care indică o cu totul altă direcție decât cea firească a zborului spre ideal.

Sensul răsturnat al idealității în epoca modernă e definit exemplar prin metafora aripilor de plumb, care devine simbol profund al decepției și deznădejdii. Bacovia mărturisea că plumbul îi trezește în minte reprezentarea culorii galben, pe care o considera o culoare a deznădejdii. Iar repetiția obsesivă a epitetului „de plumb”, ca și aglomerarea termenilor din sfera funebrului („sicrie”, „flori”, „funerar vestmânt”, „cavou”, „coroane”), instaurează, de la bun început, acea atmosferă monocromă și monocordă specifică poeziei bacoviene.

Starea de nevroză nu e sugerată numai prin repetiții și puncte de suspensie ori prin obsesia vizuală a funerarului, ci și prin schițarea unor sunete iritante, care devin oripilante în context: „era vânt…/ Și scârțâiau coroanele de plumb”.

Astfel încât întregul tablou pare a fi exprimarea sincopată a ceea ce ilustrase mai demult Eminescu, în Melancolie[1]: „Văzduhul scânteiază și ca unse cu var/ Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar./ Și țintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,/ O cucuvaie sură pe una se așează,/ Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca,/ Și străveziul demon prin aer când să treacă,/ Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale/ De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale”.

Versul „Și țintirimul singur cu strâmbe cruci veghează” îmi pare că are cu certitudine un corespondent bacovian: „Stam singur în cavou…și era vânt…”. Singurătatea vegherii e o atitudine comună celor doi poeți.

Mai mult, o variantă manuscrisă a Melancoliei conține in nuce expresivitatea bacoviană: „Când cimitirul doarme și crucile veghează/ Când pintre ele buhe țipând poetizează /…/ Când sufletu-unui demon cu vântul lui trezește/ Arama amorțită”…[2]. Eminescu avea în vedere sinonimia veche, în ebraică, dintre „vânt” și „duh”, care iese în evidență în diferitele traduceri scripturale[3]. Nu pot să nu fac analogia cu poezia Plumb, în care „vântul” și „frigul” au rațiuni mai degrabă spirituale decât empirice.

Mă întreb însă dacă nu cumva Bacovia a putut avea acces la anumite variante manuscrise ale poemelor eminesciene, Maiorescu donând Academiei caietele lui Eminescu în 1902 (această întrebare am formulat-o și în cazul lui Ștefan Petică și Dimitrie Anghel, atunci când am comentat, în 2014, operele lor).

Poemul Melancolie a avut un ecou răsunător printre simboliști. Tradem acuză în versuri „pustiul de gânduri” și „ale inimii ruine”, iar Macedonski amintește și el de „ruinele simțirii” (Noaptea de ianuarie). Pe când Bacovia descrie, în toată opera sa, ruinele umanității, după cum a susținut Mircea Scarlat.

„Plumbul” însuși poate să fie o sugestie profundă care să provină din poemul Melancolie. Acolo, singurul zbor și singurele aripi – zimțate – sunt ale demonului care provoacă „vaier” și „aiurit de jale”. Iar bătăile inimii sunt ca ale cariului într-un sicriu. Așadar, nu ne situăm departe de metafora „aripilor de plumb”, de cea a „cavoului” și de scârțâitul funerar al vântului. Mai degrabă putem spune că Melancolia eminesciană ne lămurește sincopele și imagistica stranie din Plumb, dar și din alte poeme bacoviene invadate de o lume fantomatică și impregnate de simbolurile morții, ale funebrului.

Și dacă, la Eminescu, „sicriul” este al ființei ruinate spiritual, din care s-a șters viața dumnezeiască, oare „sicriele de plumb” ale lui Bacovia, care „dormeau adânc”, nu îi reprezintă tocmai pe oamenii epocii moderne, din care, ca în Melancolie, s-a șters „credința” ce „zugrăvește icoanele-n biserici”?

Iar toate celelalte motive ale poeziei bacoviene nu sunt decât simboluri asociate metaforei centrale, cea a „cavoului”, impusă de poemul Plumb. În Lacustră, ca și în multe alte poeme, ne întâlnim cu simbolul de origine biblică al diluviului, ca răspuns la potopul de păcate care îneacă lumea: „Potop, cad stele albe de cristal/  Și ninge-n noaptea plină de păcate” (Singur, poem din vol. Plumb); „Și ninge în orașul mare/ E noaptea plină de orgii” (Și ninge, în vol. Scântei galbene) etc.

Categoriile principale ale liricii bacoviene, s-a spus, sunt pustiul și târziul (Mihail Petroveanu). Dar, dacă pustiul spiritual este evident încă din poemul Plumb, oare târziul bacovian – „și tare-i târziu,/ și n-am mai murit…” (Pastel, al doilea poem al volumului Plumb) – nu răspunde celui eminescian: „Parc-am murit de mult”, din Melancolie?

Iar dacă în Melancolie citim: „Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopții moartă./ O, dormi…în mormânt albastru…/ În mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc /…/ Văzduhul scânteiază și ca unse cu var/ Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar”, oare tabloul bacovian din Amurg: „În amurg de argint,/ S-aprinde crai nou // Pe zări argintii/ În vastul cavou”, nu reprezintă o contragere imagistică și expresivă? O exprimare poetică sincopată, proprie lui Bacovia și poeziei moderne?

Nu e singura care mi-a reținut atenția. În poemul Singur, Bacovia scrie: „Potop, cad stele albe de cristal/ Și ninge-n noaptea plină de păcate; /…/ Și ninge-n miezul nopții glacial… /…/ Încet, cad lacrimi roze, de cristal”. Însă asocierea dintre căderea stelelor (imagine care insinua căderea demonilor) și plâns o făcuse Eminescu în Călin (file din poveste): „Stele rare din tărie cad ca picuri de argint,/ Și seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;/ Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist și gol,/ N-ai putea să faci cu ochii înălțimilor ocol” etc. Avea dreptate Mircea Scarlat opinând că Bacovia ridică probleme de interpretare la fel de mari ca Eminescu și Ion Barbu.

Plumb impune deci metafora centrală a volumului și poate a întregii opere: lumea ca un „vast cavou” (Amurg), ca un „decor de doliu, funerar” (Decor), ale cărei coordonate, temporal și spațial, sunt târziul și pustiul (Pastel: „Și tare-i târziu,/ Și n-am mai murit…” – pot fi și alte ecouri din Eminescu: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,/ Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit” (Departe sunt de tine); „Iar timpul crește-n urma mea…mă-ntunec!” (Trecuta-au anii…))…

Odinioară, G. Călinescu, Lovinescu și mulți alții l-au definit ca simbolist sau decadent (etichetă pe care el însuși a acceptat-o într-un interviu), dar opera lui integrală reprezintă o depășire a simbolismului.

De fapt, apariția lui Bacovia a derutat critica atât de mult, încât Lovinescu, Cioculescu și Streinu l-au considerat, în mod eronat, un poet elementar, al subconștientului și al impresiilor organice, lipsit de spiritualitate, care compune o poezie de atmosferă, „profund animalică” (Lovinescu), echivalând cu o emanație biologică, o poezie frustă, fără stil și fără mijloace plastice deosebite. Aici ar trebui să adăugăm și poziția nedreaptă a lui Ion Barbu, căruia lirica bacoviană îi suna a plângeri iraționale. În mod evident, receptarea lui inițială a fost foarte defectuoasă.

Aceste opinii au fost combătute ulterior de majoritatea exegeților bacovieni postbelici. În opinia lor, caracterul eliptic al limbajului său poetic și discontinuitatea simulată uneori până la asintaxie nu reprezintă nicidecum semne ale lipsei de etică, de raționalitate sau de conștiință estetică.

Dar Nicolae Manolescu, în mod surprinzător, a făcut să renască perspectiva lovinesciană defunctă (contrazisă vehement în perioada postbelică), în Istoria sa critică din 2008, în care caracterizează poezia lui Bacovia drept „emoționalitate viscerală, bolborositoare, confuză”, apreciind că „viziunile bacoviene nu sunt sufletești, ci instinctuale, freamăt al materiei care se dezagregă, putrezește, nicidecum al unei conștiințe morale, oricât de tulburi”.

Însă, în ciuda străduințelor critice, de la Lovinescu la Manolescu, de a-l scoate din ecuația moralității, Bacovia rămâne în mod indubitabil o conștiință morală, fapt dovedit deopotrivă de biografia cât și de opera sa[4].


[1] A se vedea comentariul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/. Acesta a intrat în cartea mea, Studii literare, vol. 3, Teologie pentru azi, București, 2017, care se poate downloada de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/23/studii-literare-vol-3/.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 166.

[3] Așa se face că, în Ps. 102, 16, avem ba:  „căci duh trecu într’ însul și nu va fi” (Biblia 1688) sau „că duh a trecut într’ însul și nu va mai fi” (Biblia 1914); ba: „că vânt a trecut peste el și nu va mai fi” (Biblia 1988).

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș a tradus: „Că duh a trecut prin el și nu va mai fi” – a se vedea Psalmii liturgici, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[4] A se vedea și articolele mele:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/07/26/bacovia-sau-despre-o-frumusete-isterica-actualizat-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/07/29/completari-la-comentariul-poeziei-lui-bacovia-actualizat/.

Ele au intrat în cartea mea: Epilog la lumea veche, vol. I. 3, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/02/epilog-la-lumea-veche-vol-i-3-editia-a-doua/.

Temniță și duhovnicie [2]

Chinurile temniței sunt greu de descris. Singurătatea e atât de cumplită încât insectele sau animalele care ne oripilează de obicei devin  tovarăși de dorit: „Dragi prieteni de singurătate,/ când celula cu beznă se-ncarcă,/ ploșniță dragă, guzgane cumnate, mătușă libarcă. // Și voi lighioane surate,/ păianjeni, păduchi și gândaci,/ numai voi, din pereții posaci,/ călcați cu inimi de frate/ prin orele mele înveninate…” etc (Cumetri de singurătate).

Timpul trece foarte greu în iadul închisorii: „Acum o sută de ani,/ am avut un copil, o nevastă…/ Auziți, păianjeni? Auziți, șobolani?/ Un copil, o nevastă… // Când o fi fost fericire aceea/ cu umbre nepământean diafane?/ Înecuri, sfârșituri de lumi, uragane,/ mi-au smuls odrasla, femeia? // Le-am uitat râsul, părul, obrazul…/ Cum or fi fost ochii ei?/ Adânc luminați ca topazul,/ Sau ca singurătatea de grei? // Câte veacuri sunt, câtă funingine,/ până la zâmbetu-unui prunc de omăt?/ L-am lăsat, parcă de mult, lângă o minge,/ într-un basm îndărăt…” etc (Identitate).

Ne putem închipui? Privită dintr-un infern ca acesta, lumea/ viața obișnuită pare basm. Dar oare cât de groaznic trebuie să fie adevăratul Infern, Iadul veșnic, dacă acesta este așa de înspăimântător?

Însă cel îngropat de viu în celula murdară, chinuit de foame, torturat de gardieni dar și de amintirea unei alte vieți, primește și mângâiere, de la Cel care a îngăduit această suferință:

As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veșminte,
argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn să tac…

A stat lângă mine pe rogojină:
– Pune-Mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea umbre de răni și rugină,
parcă purtase lanțuri, cândva…

Oftând, Și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână,
și mișunau păduchi și guzgani.
Simțeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
și am dormit o mie de ani…

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins brațele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au împuns.

– Unde ești, Doamne? – am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui.
M-am pipăit, și pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui…

(As-noapte, Iisus…)

Uneori Dumnezeu ne trimite chinuri pentru că nu vrem să le acceptăm de bunăvoie, pentru a ne descotorosi de patimi. Însă tot El e Cel care ne însoțește în durerile grele, atunci când uităm că noi suferim pentru păcatele noastre, dar El a suferit pentru noi dureri inimaginabile fără a avea nicio vină, fiind cu totul neprihănit, și fără a avea nevoie de noi, fiind Dumnezeu atotdesăvârșit.

Trimiterile din poem la patimile și suferința pe Cruce a lui Hristos sunt evidente, culminând cu împungerea cu sulița și înmormântarea Sa. Iar Cel ce a suferit toate acestea ia asupra Sa chinurile întemnițatului, suferința umilinței și a mizeriei lui, care amenințau să-i răpească demnitatea de om, de ființă umană, dăruindu-i, în schimb, demnitatea cea mai înaltă, aceea de a fi urcat pe Crucea Lui. Hristos ia vărgile zeghei, somnul printre libărci și tristețea deținutului, oferindu-i înălțimea suferinței Lui, omătul curățirii prin suferință, încredințându-l că primește semnele cuielor Lui.

Poemul pare a fi fost scris în urma unui vis, care l-a întărit pe osânditul la temniță grea să sufere tragerea pe roată a deznădejdii, de fiecare zi:

„Și-n fiece noapte, -n celula cu febre,/ tunând, uruind, pe vinete șine,/ ți-aud, Deznădejde, venind peste mine/ trenul tău negru, -ncărcat cu tenebre. // Vagoanele-ți duduie, grele, prin noaptea de-asfalt,/ și eu te aștept, Deznădejde, la cantoane de jale,/ și-n fiece noapte, c-un țipăt înalt, hoitul meu blestemat îl arunc sub roțile tale…” (În fiece noapte).

Închisoarea îi măcina trupul iar deznădejdea sufletul. Însă din această dublă măcinare se năștea smerenia, erodarea iluziilor de odinioară:

„Nopți la rând urmăresc prin vizetă/ beznele, beznele, beznele…/ Odinioară, citeam stelele. Lesne le/ buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă. // Voiam să-mi învăț zodia pe dinafară/ și-o visam scrisă cu litere-nalte, citețe./ Credeam că steaua mea e o caleașcă la scară,/ să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi și podețe…” etc (Zodie).

Dumnezeu ne corectează basmele minții, pentru că viața creștină nu e un „fairy tale”…

Lucas 19, 11-28, cf. BYZ

11. Și auzind ei acestea, [Iisus] adăugând, a zis parabolă. Pentru că El aproape a fi [era] de Ierusalim și acestora li se părea că numaidecât este a se arăta Împărăția lui Dumnezeu [καὶ δοκεῖν αὐτοὺς ὅτι παραχρῆμα μέλλει ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἀναφαίνεσθαι].

12. Așadar a zis: „Un oarecare om de bun neam a mers într-o țară departe [ca] să-și ia sieși împărăție și [apoi] să se întoarcă.

13. Și chemând 10 robi ai săi, le-a dat lor 10 m[i]ne[1] [δέκα μνᾶς][2] și a zis către ei: «Neguțătoriți până vin[3] [Πραγματεύσασθε ἕως ἔρχομαι]!».

14. Dar cetățenii lui îl urau pe el [Οἱ δὲ πολῖται αὐτοῦ ἐμίσουν αὐτόν] și au trimis solie după el [καὶ ἀπέστειλαν πρεσβείαν ὀπίσω αὐτοῦ], zicând: «Nu voim pe acesta să împărățească peste noi [Οὐ θέλομεν τοῦτον βασιλεῦσαι ἐφ᾽ ἡμᾶς]».

15. Și a fost, când s-a întors el, luând împărăția, și [că] [le-]a zis [lor] să-i cheme lui pe robii aceia, cărora le-a dat argintul [οἷς ἔδωκεν τὸ ἀργύριον], ca să cunoască cine ce a neguțătorit [ἵνα γνῷ τίς τί διεπραγματεύσατο].

16. Și a venit cel dintâi, zicând: «Doamne [Κύριε], m[i]na ta a câștigat în plus 10 m[i]ne [ἡ μνᾶ σου προσειργάσατο δέκα μνᾶς]!».

17. Și [el] i-a zis lui: «Bine [Εὖ], robule cel bun [ἀγαθὲ δοῦλε]! Că în[tru] cel mai puțin ai fost cel credincios [ὅτι ἐν ἐλαχίστῳ πιστὸς ἐγένου], fii având putere peste 10 cetăți [ἴσθι ἐξουσίαν ἔχων ἐπάνω δέκα πόλεων]!».

18. Și a venit cel de-al doilea, zicând: «Doamne, m[i]na ta a făcut 5 m[i]ne!».

19. Și i-a zis și acestuia: «Și tu fii peste 5 cetăți!».

20. Și altul a venit, zicând: «Doamne, iată m[i]na ta, pe care o aveam pusă deoparte în mahramă [ἐν σουδαρίῳ]!

21. Căci m-am temut de tine [ἐφοβούμην γάρ σε], că om aspru ești [ὅτι ἄνθρωπος αὐστηρὸς εἶ], [care] iei ce nu ai pus [αἴρεις ὃ οὐκ ἔθηκας] și seceri ce nu ai semănat [καὶ θερίζεις ὃ οὐκ ἔσπειρας]».

22. Și i-a zis lui: «Din gura ta te voi judeca [Ἐκ τοῦ στόματός σου κρινῶ σε], robule cel rău [πονηρὲ δοῦλε]! Știuseși că eu sunt om aspru [ᾜδεις ὅτι ἐγὼ ἄνθρωπος αὐστηρός εἰμι], luând ce nu am pus și secerând ce nu am semănat.

23. Și pentru ce nu ai dat argintul meu pe masă [καὶ διὰ τί οὐκ ἔδωκας τὸ ἀργύριόν μου ἐπὶ τράπεζαν][4], iar [ca] eu, venind, cu dobândă l-am făcut [să-l fac] pe el?».

24. Și celor care au stat le-a zis: «Luați de la el m[i]na și dați-o aceluia având 10 m[i]ne!».

25. Și i-au zis lui: «Doamne, are 10 m[i]ne!».

26. «Căci vă zic vouă, că tot celui având i se va da [ὅτι παντὶ τῷ ἔχοντι δοθήσεται], dar de la cel neavând [ἀπὸ δὲ τοῦ μὴ ἔχοντος] și ce are se va lua de la el [καὶ ὃ ἔχει ἀρθήσεται ἀπ᾽ αὐτοῦ].

27. Dar pe aceștia, pe cei vrăjmași ai mei, pe cei ne voindu-mă [care nu m-au voit] să împărățesc peste ei, aduceți-i aici și înjunghiați-i înaintea mea!»”.

28. Și zicând acestea, mergea înainte, suindu-Se întru Ierusalim.


[1] De la N. pl. μναῖ, cf. https://el.wiktionary.org/wiki/μνᾶ.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Mina_(unit).

[3] Până când Mă întorc.

[4] Pe masa schimbătorilor de bani.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 2, cf. LXX

1. [Psalmul lui Salomon despre Ierusalim]. Când se trufește [s-a trufit] cel păcătos, în[tru] berbec[e][1] a doborât zidurile cele tari și nu l-ai oprit[2].

2. S-au suit pe jertfelnicul Tău neamurile cele străine [și,] în[tru] trufie, îl călcau cu sandalele lor,

3. pentru că fiii Ierusalimului au spurcat cele sfinte ale Domnului [și] spurcau darurile lui Dumnezeu în[tru] fărădelegi[le lor].

4. Pentru acelea, [Domnul] a zis: „Aruncați acestea departe de Mine, [căci] nu binevoiesc în[tru] ele!”.

5. Frumusețea slavei ei[3] a fost disprețuită înaintea lui Dumnezeu, a fost necinstită până întru sfârșit.

6. Fiii și fiicele [ei sunt] în[tru] robia cea rea, în[tru] pecete [fiind] gâtul lor, în[tru semnul] cel rușinos în[tre] neamuri.

7. După păcatele lor a făcut[4] [cu] ei, că[ci] i-a părăsit pe ei întru mâinile celor tari.

8. Căci Și-a întors fața Sa de la mila lor [ἀπέστρεψεν γὰρ τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ἀπὸ ἐλέους αὐτῶν]. Cel tânăr și cel bătrân și copiii lor [au păcătuit] deodată, că[ci] cele rele au făcut deodată [și] nu [au dorit] a asculta.

9. Și cerul s-a îngreunat și pământul i-a urât pe ei, că[ci] nu a făcut tot omul pe el[5] câte au făcut [ei[6]].

10. Și va cunoaște pământul judecățile Tale, [pe] toate cele drepte, Dumnezeu[le!]

11. Au stat fiii Ierusalimului întru batjocură pentru curvele [care erau] întru el [ἔστησαν τοὺς υἱοὺς Ιερουσαλημ εἰς ἐμπαιγμὸν ἀντὶ πορνῶν ἐν αὐτῇ]. Tot cel care trecea pe lângă [cetate] intra [în ea] înainte de soare [πᾶς ὁ παραπορευόμενος εἰσεπορεύετο κατέναντι τοῦ ἡλίου][7].

12. Batjocoreau [cu] fărădelegile lor, precum făceau [și] ei. Înaintea soarelui[8] și-au arătat nedreptatea lor.

13. Și fiicele Ierusalimului [erau] cele spurcate, după judecata Ta, pentru că ele însele s-au spurcat în[tru] neorânduiala împreunării [ἐν φυρμῷ ἀναμείξεως][9].

14. Pântecele meu și cele dinăuntru ale mele ostenește [ostenesc] în[tru] acestea.

15. Eu Te voi îndrepta pe Tine [ἐγὼ δικαιώσω Σε], Dumnezeu[le] [ὁ Θεός], în[tru] dreptatea inimii [ἐν εὐθύτητι καρδίας], că[ci] în[tru] judecățile Tale [este] dreptatea Ta [ὅτι ἐν τοῖς κρίμασίν Σου ἡ δικαιοσύνη Σου], Dumnezeu[le!]

16. Că[ci] le-ai răsplătit celor păcătoși după faptele lor și după păcatele lor cele foarte rele.

17. Ai descoperit păcatele lor, ca să se vadă judecata Ta. Ai șters pomenirea lor de pe pământ.

18. Dumnezeu [este] Judecătorul cel drept [ὁ Θεὸς Κριτὴς δίκαιος] și nu se va minuna de față [καὶ οὐ θαυμάσει πρόσωπον][10].

19. Căci neamurile au ocărât Ierusalimul în[tru] călcare. [Și] frumusețea lui a fost dărâmată de la tronul slavei.

20. S-a încins [cu] sac în loc de veșmântul de bunăcuviință [și cu] funie în jurul capului său în loc de coroană.

21. A lepădat mitra slavei [περιείλατο μίτραν δόξης], pe care Dumnezeu i-a pus-o lui [ἣν περιέθηκεν αὐτῇ ὁ Θεός] [pe cap]. Frumusețea lui întru necinste a aruncat-o la pământ [ἐν ἀτιμίᾳ τὸ κάλλος αὐτῆς ἀπερρίφη ἐπὶ τὴν γῆν].

22. Și eu am văzut și m-am rugat feței Domnului și am zis: „Ajunge [ἱκάνωσον], Doamne [Κύριε], a Se îngreuna mâna Ta peste Ierusalim în[tru] robia neamurilor [τοῦ βαρύνεσθαι χεῖρά Σου ἐπὶ Ιερουσαλημ ἐν ἐπαγωγῇ ἐθνῶν]!

23. Că[ci] l-au batjocorit și nu l-au cruțat în[tru] urgie [ἐν ὀργῇ] și [întru] mânia cu răzbunare [καὶ θυμῷ μετὰ μηνίσεως] [a Ta][11]. Și îl vor sfârși [καὶ συντελεσθήσονται], dacă Tu [ἐὰν Σύ], Doamne [Κύριε], nu ai să-i mustri [cu] [pe] ei în[tru] urgia Ta [μὴ ἐπιτιμήσῃς αὐτοῖς ἐν ὀργῇ Σου]!

24. Că nu în[tru] râvnă au făcut [acestea], ci întru pofta sufletului [lor], [ca] să-și verse urgia lor întru noi în[tru] pradă.

25. Să nu întârzii, Dumnezeu[le], să le răsplătești lor întru capetele [lor și] să poruncești trufia balaurului în[tru] necinste[!]”.

26. Și nu am așteptat mult timp până ce Dumnezeu mi-a arătat mie semeția lui: străpuns în munții Egiptosului [Egiptului], disprețuit [fiind] mai mult [decât] cel mai neînsemnat de pe pământ și mare,

27. trupul lui purtându-se pe valuri, în[tru] semeție multă, și nu era cel care îngroapă [să-l îngroape], că[ci Domnul] l-a disprețuit pe el în[tru] necinste [ὅτι ἐξουθένωσεν αὐτὸν ἐν ἀτιμίᾳ].

28. Nu a socotit că om este și [la] cele din urmă [ale sale] nu a socotit.

29. A zis: „Eu voi fi domnul pământului și al mării”. Și nu a cunoscut că Dumnezeu [este] Cel mare [ὁ Θεὸς μέγας], Cel tare în[tru] tăria Sa [κραταιὸς ἐν ἰσχύι Αὐτοῦ], [întru tăria Sa] cea mare [τῇ μεγάλῃ].

30. [Nu a cunoscut că] El [este] Împărat peste ceruri [Αὐτὸς Βασιλεὺς ἐπὶ τῶν οὐρανῶν] și judecând împărați și începătorii [καὶ κρίνων βασιλεῖς καὶ ἀρχάς].

31. [Că El este] Cel care mă ridică întru slavă [ὁ ἀνιστῶν ἐμὲ εἰς δόξαν] și îi culcă pe cei trufași întru pierire veșnică, în[tru] necinste, că nu L-au cunoscut pe El.

32. Și acum vedeți, mari[lor] ai pământului, judecata Domnului! Că[ci El este] Împăratul cel mare și Cel drept judecând pe cea de sub cer [τὴν ὑπ᾽ οὐρανόν][12].

33. Binecuvântați pe Dumnezeu cei care vă temeți de Domnul în[tru] înțelegere! Că mila Domnului [este] în cei care se tem de El cu judecată,

34. ca să pună deoparte între cel Drept și cel păcătos [și] să răsplătească celor păcătoși întru veac după faptele lor

35. și să-l miluiască pe cel Drept, [izbăvindu-l] de smerirea celui păcătos, și să răsplătească celui păcătos pentru cele pe care [el] i le-a făcut celui Drept.

36. Că bun [este] Domnul cu cei care Îl cheamă pe El în[tru] răbdare, [ca] să facă după mila Sa [cu] cei Cuvioși ai Săi, [ca] să stea pururea înaintea Lui în[tru] tărie [παρεστάναι διὰ παντὸς ἐνώπιον Αὐτοῦ ἐν ἰσχύι].

37. Binecuvântat [este] Domnul întru veac înaintea robilor Săi[!]


[1] Mașina de război cu care se spărgeau porțile și zidurile cetăților.

[2] Iarăși cu referire la Dumnezeu.

[3] A cetății Ierusalimului.

[4] Dumnezeu.

[5] Pe pământ.

[6] Locuitorii Ierusalimului.

[7] Înainte de ora când se deschideau porțile cetății, înainte de răsăritul soarelui. Pentru că acum cetatea era fără porți…

[8] În mod public.

[9] A împreunării sexuale păcătoase.

[10] De fața omului.

[11] Nu au cruțat Ierusalimul, atunci când el a fost lovit de urgia lui Dumnezeu și de mânia Lui cea plină de răzbunare.

[12] Lumea de sub cer. Adică pe noi, ce de pe pământ.

Natură abstractă

Tasnire spre cer

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [27]

Cărțile sunt un barometru al societății, celebritatea unora sau dezinteresul pentru altele putând spune multe despre caracterul oamenilor dintr-o epocă:

„Cunosc mersul vremii/ După cum îmi vând cărțile,/ Jocul lor între rafturi/ Și restul lumii/ E un indiciu sigur. // Când au versurile căutare/ Se întâmplă nunți,/ Pântecul fetelor are nevoie/ Să adoarmă frumos până seara/ De cântece de leagăn. /…/ De la Tolstoi și Dostoievski/ Te poți aștepta la orice,/ Ori să ajungi cineva,/ Ori să-ți pierzi slujba” (Anticarul).

Iar toate lucrurile acestea se întâmplă când cartea nu mai e privită și apreciată, de fiecare cititor, pentru conținutul ei în sine. Ci consumatorii de carte cumpără sau judecă în funcție de ce au auzit ei că ar fi de valoare, că ar fi de apreciat, că se caută. Pentru că astfel le crește și lor „cota de piață”, astfel reușesc și ei să se introducă printre oamenii „culți”, printre „deștepți”, printre cei „văzuți bine”.

De aceea, când au succes poeții, „Se întâmplă nunți,/ Pântecul fetelor are nevoie/ Să adoarmă frumos” etc. Pentru că poezia lor nu e privită în sine de marea majoritate a oamenilor, ci în relație cu nevoile lor imediate. Dacă au nevoie de romantism, atunci prinde poezia romantică. Dacă au nevoie să-și crească copiii, atunci e bună poezia pentru copii.

„Enciclopediile legate în piele de șoareci/ Se urnesc cel mai greu”, pentru că au puțină căutare, neavând o utilitate imediată.

Tolstoi și Dostoievski pot să fie pe val sau nu. Interesul pentru ei crește și descrește în funcție de piață. Dacă hrănesc vise romantice sau dacă întrețin ideea de intelectualitate interesată de duhovnicie sau dacă pur și simplu se aude despre ei că sunt scriitori mari, pe care „e bine” să-i citești, atunci se vând. Dacă lumea uită pentru mai scurtă sau mai lungă vreme de ei, acaparată de ascensiunea altor „luceferi”, atunci intră în eclipsă.

Îmi amintesc pe când eram eu în liceu și apoi în facultate, că am rămas cu gura căscată auzind niște colege că îl citesc pe Balzac ca să învețe „cum e lumea” și „de cine să se ferească” sau pe Kierkegaard pentru ca să citeze din el într-o discuție, să nu pară „necultivate”.

Atunci mi-am dat seama că valoarea intelectuală sau morală a unui om nu stă neapărat în bibliografia pe care poate să o producă, care poate fi de ochii lumii sau din interese care nu au absolut nimic de-a face cu cărțile respective. Ci valoarea omului stă în gândirea lui profundă, în puterea lui de a experimenta lăuntric viața cu adevărat mare a omului de spirit și de a emite el însuși judecăți adânci. Pentru că majoritatea citesc înțelegând cu suprafața creierului ceea ce e scris și neajungând niciodată (nici măcar încercând) să se apropie de adâncul de experiență care produce textele respective.

Astfel încât, în marea majoritate a timpului, cărțile sunt un simplu material vandabil, substanța lor, chiar duhovnicească fiind, e privită și folosită materialist, utilitarist.

Page 1 of 2100

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno