Teologie pentru azi

Epilog la lumea veche I 6 Nichita Stanescu

„Nichita Stănescu avea mereu un ochi ațintit asupra trecutului poetic al literaturii române și mai cu seamă asupra lui Eminescu. Așa încât, atunci când a scris binecunoscutele versuri Ea era frumoasă ca umbra unei idei și Ea era frumoasă ca umbra unui gând, lui Nichita îi erau familiare simbolurile adânci și sonorităţile mistice ale asocierii de cuvinte pe care le întrebuința” (p. 19).

„Nichita a fost foarte serios cu viața, cu sentimentele, cu experiențele și adâncirea sa în cunoaștere. N-a intenționat niciodată să fie ludic sau frivol, nici atunci când a părut multora că este sau că se exprimă astfel” (p. 55).

„Nichita este adversarul ideii de epocă primitivă, a poeziei sau a umanității, precum și al celei de evoluție/ evoluționism. El privește – ca odinioară Heliade, dar și ca Eminescu ori Bacovia – desfășurarea istoriei (poetice sau umane) ca pe o degradare și o involuție”(p. 94).

„Problema prieteniei pe care o pune Nichita aici, în Enghidu, este tocmai problema relației. A relației care face să fie” (p. 103).

„Rolul operei poetice (și nu numai), adică, este acela de a crea personalitatea cititorului, de a-l ridica din mediocritatea lui și de a-i construi o personalitate, sprijinindu-se de personalitatea autorului. Iar Nichita a crezut sincer în dialog, în relație, în munca împreună, cu oamenii” (p. 114).

„Cu certitudine cred, însă, că Nichita avea un duh foarte viu, care nu suporta despotismul patimilor trupești ucigătoare de suflet și care nu s-a lăsat, până la urmă, dominat și subjugat de ele” (p. 168).

„Mulți caută să-și explice aceste salturi sau preferă să vadă diferențe enorme de la o etapă poetică la alta, minimalizând sau maximalizând una sau alta din aceste etape, din diferite motive sau interese. Dar, în felul acesta, îl pierd din vedere tocmai pe poetul din interiorul poeziei sale, privind numai alergarea lui poetică, pe care el și-a propus-o: „Voi alerga până când înaintarea, goana/ ea însăși mă va întrece/ și se va îndepărta de mine” (A unsprezecea elegie)” (p. 254).

„Însă la Eminescu și la Nichita nu sună nimic fals, tocmai pentru că în spatele metaforei poetice stă multă muncă, multă cunoaștere, precum și multă scufundare în sine, o scrutare neobosită a universului și a științei despre el, ca și a universului propriu, cu mintea, inima și legile lui” (p. 260).

„să străduiesc unii, astăzi, să facă din Eminescu un poet „esențial erotic”, autor al unei contemplații „pitorești” asupra naturii, goale de orice substrat filosofico-mistic adânc. Pentru că ei consideră că generațiile tinere nu trebuie să creadă că poeții (scriitorii, artiștii) au avut vreo aspirație dumnezeiască, ci toți (și în aceeași măsură) și-au glorificat numai obsesiile pătimașe. Problema e că toți marii poeți ai noștri (și multe personalități din zona artisticului) tocmai asta n-au făcut” (p. 349-350).

„Însă expresia râsu’ plânsu’ apare, mai înainte, la…Neculce, într-un pasaj plin de poezie” (p. 449).

„Când Nichita a spus – după cum am văzut puțin mai devreme – că „poezia folosește cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă”, în mod evident, nu s-a referit numai la poezia sa, ci s-a referit la un fenomen cu mult mai vast, pe care modernii l-au sesizat și l-au pus în discuție. Aluziile lui Nichita la Baudelaire și la simboliști nu sunt superflue” (p. 463-464).

„Poezia de dragoste a lui Nichita Stănescu, în toată opera sa, este tulburătoare și conține multe capodopere. O asemenea lirică a iubirii (de asemenea proporții și intensitate) nu a compus, la noi, decât Eminescu. Și era firesc ca Nichita să-și plângă dramele într-un mod poetic apropiat de al marelui romantic, atâta timp cât sensibilitatea lor e atât de mult înrudită” (p. 498).

„Nichita se plânge, în aceste versuri, de faptul că nimeni nu credea în autenticitatea sensibilității sale. Gesturile și cuvintele sale păreau multora teatrale sau ipocrite. Și, de asemenea, de faptul că nimeni nu îl compătimea, pe nimeni nu interesa nevoile sau suferințele lui ca om, deși toți „se îndestulau” cu poezia lui” (p. 582).

„Conștiința poetului este clară și sigură în această privință. De aceea și împrumută poeziei sale tonalități eminescian-peticiene, cu puternice accente melodios-religioase, apelând din nou la structura strofică întreită, specifică poemelor în care Nichita vrea să dăltuiască adevărul său. Iar acest poem este o insignă, un însemn…a ceea ce poezia sa înseamnă” (p. 608).

„Pot, deci, să fiu de acord și cu faptul că Nichita a elaborat, în timp, o artă poetică personală și că a trecut de la un stil poetic propriu exuberanței și optimismului, treptat, la un stil abrupt, în care exprimarea sincopată face din cuvânt o metaforă în sine. Numai că, pe de o parte, Nichita a manifestat această tendință de la bun început (deși vorbim de neomodernism în 11 elegii și alte volume ale primei perioade poetice, e clar că Nichita e altceva decât toți poeții interbelici: are ceva de la ei și totuși e o mare distanță între el și aceia), iar, pe de altă parte, cuvântul ca metaforă în sine îl practicase chiar Dosoftei, în Psaltirea în versuri, tocmai pentru că poezia lui era versificarea unei cărți biblice. Iar Nichita – ne spune tot Alexandru Condeescu – și-a dorit întotdeauna să fie nu modern, ci arhaic” (p. 618).

„Însă Nichita e cuprins de zbucium la gândul morții. Și lucrul acesta se observă cu claritate în aceste ultime volume. Un vers, din poemul pe care l-am comentat mai sus, sună astfel: „nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează”. Adică: Dumnezeu nu ne mai cercetează” (p. 646).

„Subțire e un cuvânt moștenit, în românește, din lat. subtilus. În limba română veche, gând subțire însemna gând subtil. Ceea ce îi era neîndoielnic cunoscut lui Nichita. „Subțirea pasăre” este pasărea ușoară a minții care are finețe de gând și înțelege „subtilitățile” perverse ale păsării infernale care încearcă să îi reteze zborul. Dar ea, „zburând” spre Cer, „devine arcă” de mântuire, care poate pluti pe marea vieții fără să se scufunde, trecând dincolo” (p. 691).

„Convingerea lui era că Dumnezeu vorbește prin el, prin poezia lui, și de aceea încerca să lase să transpară în poezie cât mai puțin din murdăria vieții pământești, chiar dacă acest lucru i-ar fi fost mult mai ușor” (p. 698).

Puteți fi partenerii noștri

By Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

On 9 august, 2009

In Știri

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [1]

By Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

On 26 iunie, 2017

In Literatura română din perspectivă ortodoxă, Poezia postbelică

Stau și contemplu poezia lui Marin Sorescu. Și nu reușesc să-l găsesc, în profunzime, pe autorul ei despre care vorbește lumea literară: parodiant, ironic, comic, anticipator al postmoderniștilor.

Pot să fac și o poezie pe tema asta, în spiritul aceluiași Marin Sorescu:

Stau cu mâna la falcă
Și îl caut pe Sorescu în poeziile sale.
Mă uit și nu-l zăresc.
Nu-l văd pe ironistul
Pe zeflemistul de Marin Sorescu.
Degeaba citesc. Degeaba răsfoiesc
Volum după volum.
Nimic.
Niciun ludic.
Toată lumea zice că e acolo.
Numai eu să am orbul găinilor?
Citesc „parodiile” lui,
„Ironiile” lui
Și nu-mi vine niciodată
Să zâmbesc.

Văd în Sorescu și un Marin Preda oltean, nu teleormănean, care scrie romane în poezie.

La Lilieci sunt Moromeții lui Sorescu. Eu zic că e chiar „un roman” mai bun. Mie îmi place mai mult…sub formă de poezie.

Însă, mă înverșunez să nu văd anticiparea postmodernismului. Nimic de la Sorescu nu mi se pare că angajează ironia de tip postmodernist. Sensurile metafizice sunt mereu adiacente în versurile sale.

Spre deosebire de optzeciștii postmoderniști, atunci când în București se dărâmau intens biserici sau se translau în spatele blocurilor, Sorescu lua atitudine în mod explicit (chiar dacă poezia n-a putut fi publicată în anii represiunii comuniste):

Au început să mișune, poznașe,
Pentru șoferi grăbiți, mineri sau clerici,
Indicatoare noi, în vechi orașe:
„Atenție sporită! Trec biserici!”

Cu lanț încinse, trase c-o tânjală,
Alunecă, melci pașnici, pe butuci
Și sfinții nevrozați, pe tencuială,
Își fac cu limba nevăzute cruci.

În fața lor, se cască o distanță
Imensă, presărată cu nevoi,
Când secole-am trăit în transhumanță
Acum plimbăm biserici: n-avem oi!

Și ca un miel, care-a rămas de turmă,
Clopotnița dispare fără urmă.

(Peisaj)[1]

Cred că nu se lasă nimeni înșelat de formularea aparent ireverențioasă a lui Sorescu, despre „sfinții nevrozați” care „își fac cu limba nevăzute cruci”. Este o lectură în cheie psihologică a iconografiei, care s-ar putea face într-o atare situație. Evident că Sfinții nu pot fi cuprinși decât de durere și de milă văzând nebunia ateistă demolatoare. Și evident că oamenii care îi privesc în pictura murală, în asemenea clipe, nu pot decât să se gândească cu groază la felul cum sunt văzute de sus aceste evenimente.

Precum adesea la Arghezi[2], și la Sorescu limbajul este numai în aparență desolemnizat. Sau, mai bine zis, limbajul poate fi socotit ca desolemnizat, dar semnificațiile nu sunt câtuși de puțin desacralizate:

Un Dumnezeu, de felu-i neatent,
Te dă, căscând, pe-o criminală mână.
El te privește-n ochi și te sugrumă
Și gâtul tău este un biet ghivent,

Ce scârțâie și geme, când se strânge.
Dar aburul vieții, ce se duce,
Se tot ferește-a face-n aer cruce,
Căci nu mai crede. Tremură și plânge.

O clipă zici că te-a iertat casapul,
Da, el, și-o înțelegere cutezi
Și-n bunătatea-i mare-ncepi să crezi…
Și-atunci, râzând, ți se retează capul.

Și când gândeai de mult că ai murit,
Te pomenești întreg și mai călit.

(Întreg)

Când credeai că Dumnezeu te omoară, El te călea…

Nu e concluzia unui sceptic/ ateu. Dimpotrivă. Sorescu se ferește de cuvinte mari pentru că știe că ele nu mai conving pe nimeni (suntem și într-o epocă în care retorica a deviat catastrofal de la logică, iar solemnitatea e puțin plecată la carnaval) sau pentru că suferă de aceeași pudoare ca Arghezi.

…Prin 1995, Marin Sorescu a venit la Turnu Măgurele, împreună cu Eugen Simion, la liceul Marin Preda, la care învățam. Atunci i-am cerut un autograf lui Eugen Simion, dar nu și lui Sorescu, fiindcă eram supărată pe el, pentru atitudinea lui față de Nichita Stănescu. Eram în clasa a 11-a.

Și acum cred că Sorescu nu l-a înțeles prea bine pe Nichita.

Însă, am găsit la Sorescu o artă poetică care îl apropie foarte mult de Nichita, chiar dacă, stilistic, cei doi par destul de îndepărtați:

Trec romantic prin lume,
Mirosind o floare de cui.

Secretele parfumuri,
Adulmecate numai de mine.

Poetul se ține de starea paradisiacă,
Deși floarea a evoluat industrial.
Aseptica floare de cui.

(Tranșarea unui cui)

Oricând, poetul autentic este romantic prin excelență, înțelegând prin aceasta că „poetul se ține de starea paradisiacă”. Că are, adică, nostalgia Paradisului, chiar dacă în jurul lui nu mai sunt prețuite florile, ci cuiele, nu mai este prețuită natura cosmică, ci industria și produsele ei.

El are „instinctul” de a căuta mirosul Paradisului într-o lume care și-a amputat simțurile duhovnicești.

Și, prin aceasta, poetul ne confirmă că romantismul eminescian nu ține numai de epoca romantică, ci și de o viziune romantic-medieval-arhaică asupra lumii.

Aici, deci, vrând-nevrând, Sorescu se întâlnește cu Nichita.

Și tot de aici se vede deosebirea de perspectiva postmodernistă, care încearcă să acomodeze literatura cu lumea evoluată industrial. În timp ce „instinctele” poetului romantic îl determină să se comporte arhaic.

[1] În vol. Traversarea, Ed. Creuzet, 1994.

Eminescu: între modernitate și tradiție [87]

By Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

On 26 iunie, 2017

In Fragmente manuscriptice 2

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

Natura

Acest capitol este dedicat unei dezbateri complicate și care, mai ales, poate fi extinsă la infinit (de aceea ne repliem ordonator la identificarea aspectelor fundamentale) și anume o dezbatere asupra universului eminescian, a naturii, detectând în fibra vizionară a picturalizării ei o serie de amprente esențiale ale transcriptului mental aparținând literaturii vechi.

Contrar opiniei lui Tudor Vianu, aceea că universul tripartit din opera lui Eminescu este rezultanta influenței lui Schopenhauer[1], consider că această concepție este arhaică și face parte din tezaurul spiritual al multor culturi – identificat de Mircea Eliade drept un numitor comun religios, valabil pentru o arie foarte extinsă[2].

Tripartitismul este vizibil în poezia naturii și ni-l pot evoca rapid și cu promptitudine metonimiile „sclipiri pe cer, văpaie peste ape” (Fiind băiet păduri cutreieram) și „lumini pe ape, neguri pe pământ” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). Cele trei niveluri arhaice de existență, cer/ paradis – pământ – infern se metamorfozează, ca din perspectivă umană, în două moduri fundamentale existențiale, pentru că pământul poate fi spațiu edenic, reflectând strălucirile cerești, sau poate fi negură, topografie infernală, opacă.

O altă clasificare este aceea pentru care a optat mai mult Zoe Dumitrescu-Bușulenga (secondându-l tacit pe Mircea Eliade și aplicându-l la opera lui Eminescu, atunci când îl proiectează pe acesta în lumina arhetipurilor): univers armonios/ ordonat/ echilibrat/ paradisiac versus spațiu haotic/ amorf/ dezechilibrat/ infernal. Această stratificare cosmică vitriolează însă teza lui Negoițescu, pentru care paradisul, inclusiv poetic, este haosul și iraționalul.

Însă relația dintre cei doi merită cu prisosință o aprofundare minuțioasă, pentru că Eliade e un spirit afin lui Eminescu, un admirator și un hermeneut original al scrierilor acestuia.

Această cartografiere – departe de a fi semnul unei viziuni armonice platoniciene (Ioana Em. Petrescu) –, împreună cu centralitatea templului, a arborelui sau a cetății care devin axis mundi (proiecții simbolice ale unei eternități axiologice), cu imaginea omului ca rezumat cosmic (macrocosmos în miscrocosmos, în gândirea patristică) și cu nostalgia originilor, reprezintă pecețile unei gândiri religioase arhaice[3]. Mircea Eliade le surprinde detaliat în lucrările sale[4], iar creștinismul și cultura bizantină și le asumă ca patrimoniu propriu al Adevărului universal, transtemporal și ubicuu.

Tripartitismul este reconsiderat din optică trinitară, în perioada medievală, fiind perceput ca o marcă a Creatorului întreit personal[5] – la finalul Divanului său, Cantemir scrie: „Slava triipostasnomu Bogu davșomu triciasnomu knigu po zacialea i koneț”, adică „Slavă lui Dumnezeu, cel în trei ipostaze, care după început a dat și sfârșit acestei cărți în trei părți”[6]. Nu cred că mai este nevoie să mai încercăm să convingem pe nimeni că Varlaam, Dosoftei, cronicarii, Antim sau Cantemir gândesc în acești termeni.

Există la Eminescu o natură tripartită. Există – începând de jos în sus – un spațiu glacial, hibernal (prefigurativ bacovian și simbolist), în care lumea îngheață, oceanul se transformă în sloiuri[7] și chiar luna devine o pată galbenă („luna cea galbenă – o pată” (De câte ori, iubito…)), o geografie spiritual-infernală specifică pentru acel veac steril al prozei (Ioana Em. Petrescu) sau, cu o expresie a lui Ion Barbu, secol cefal și apter.

Al doilea spațiu este unul terestru aproape transfigurat, marcat de autohtonicitate[8], care conține elemente sugerând nostalgia paradisiacă, detaliat în poeme de dragoste și asupra căruia critica literară a insistat, sesizându-l, destul de mult și de des.

Nu doresc să reiau, prin urmare, aspecte care au fost deja cercetate, doresc numai să adaug un comentariu la acest capitol exegetic. Natura romantică și geniul nefericit sunt printre elementele care particularizează începuturile poeziei sale și care denotă un program și o concepție. Aceste poeme, care sunt de redacție timpurie, ne vorbesc despre geniu și de romantismul naturii sau despre natură ca sursă principală a romantismului.

Bucovina (în poemul La Bucovina) are geniu romantic, adică un peisaj romantic, cu „munții în lumină”, după cum și în Andrei Mureșanu, la început, notează (ca indicație regizorală): „peisagiu de-o romanticitate sălbatecă și munți (s. n.)”[9].

Nu vom găsi însă, în lirica eminesciană, peisajul tipic romantic, nici poezia nopții după tiparul romantic (deși peisajul nocturn este dominant), nici poezia naturii melancolice, evanescente, alpine/ prăpăstioase – cu mici excepții sau făcând un efort interpretativ în unele cazuri.

Eminescu n-a vrut să pastișeze mai departe – după pașoptiști – această tipologie lirică. El a vrut să personalizeze romantismul după gustul, personalitatea și biografia cultural-spiritual-literară a tradiției sale românești.

Înserarea eminesciană nu este evanescentă și melancolică, dimpotrivă, invocă geneza: ea nu presupune apusul soarelui provocator de melancolii sau disperări, ci răsăritul lunii și al stelelor, inhibator al sentimentelor terne și al tristeții telurice și promotor al unui alt gen de nostalgie, a eternității, pacificante și benefice. Eminescu este mai degrabă solilocvial în societate decât în mijlocul naturii, al pădurii și al nopții, unde se manifestă colocvial.

Reamintim că Bușulenga avertiza, atenuat, asupra faptului că anumite teme, motive, viziuni sau ipostaze eminesciene pot fi lesne confundate cu cele romantice, fără a fi romantice, ci arhaice.

Este vorba de coincidențe și confuzii[10] care sunt mai mult sau mai puțin deliberate de poet (opinia noastră este că ne aflăm în fața unei premeditate confuzii cu profilul tematic și expresiv al unei poezii moderne și că această confuzie își începe acum, cu Eminescu, o lungă istorie în literatura română).

Dificultatea asimilării coerente în romantism a întregului său panteon vizionar și tematic și a așezării sale alături de unul sau de altul dintre marii poeți ai epocii romantice a condus cel mai adesea la împingerea sa înainte, într-o zonă a anticipării modernismului, detașându-se din lirica lui „premoniții ale drumurilor poeziei și gândirii secolului nostru precum expresionismul pe de o parte și existențialismul pe de alta”[11].

Cel mai adesea s-au încercat transplantări în humusul modernist al gândirii scizionate/ schizoide, străbătute permanent de teroarea întrebărilor și obsedate de nedezlegarea răspunsurilor.

Tendința aceasta de a-l proiecta în alt veac decât cel romantic este la fel de eronată ca și încercarea de anistoricizare a personalității și operei sale, cu toate că, este adevărat, ancorează adesea la țărmul arhetipurilor, pe de o parte, și are destule premoniții, pe de altă parte. Cu toate acestea, el nu poate fi detașat de eonul său romantic (mai ales că, în literatura română, „aproape niciun mare scriitor, cu excepția lui Eminescu, nu aparține unui singur curent literar”[12]), chiar dacă procedează la deghizarea/ travestiul arhetipurilor în structuri romantice. Mai degrabă, rămâne romantic tocmai pentru că apelează la această metamorfoză stilistică.

[1] Rețin și observația lui Slavici: „Abia-n urmă am citit eu singur celelalte scrieri ale lui Schopenhauer, discutam mereu cu Eminescu, care nici atunci, nici mai târziu nu admitea vederile marelui filosof german decât în ceea ce privește principiile generale că lumea cea adevărată nu e cum o vedem noi, că sufletul e o ființă neatârnătoare de trup și că fundamentul moralei e simțământul de compătimire, tot adevăruri vechi și de-a pururea nouă (s. n.)”, cf. Ioan Slavici, Amintiri, ediție îngrijită, prefață, note și indici de George Sanda, EPL, 1967, p. 17.

[2] A se vedea Mircea Eliade, Imagini și simboluri, op. cit., p. 49 ș. u.

[3] „Prin studierea tradițiilor religioase, omul modern nu numai că ar redescoperi un comportament arhaic, dar, în plus, ar deveni și conștient de bogăția spirituală pe care un astfel de comportament o implică. Maieutica aceasta realizată cu ajutorul simbolismului religios ar contribui și la eliberarea omului modern de provincialismul său cultural și, mai ales, de relativismul istoricist și existențialist”, cf. Idem, p. 43.

[4] Se pot consulta, mai cu seamă, Mitul eternei reîntoarceri, Insula lui Euthanasius, De la Zalmoxis la Genghis-Han sau Nostalgia originilor, însă o paralelă consistentă trebuie să aibă în vedere integrala lucrărilor eliadești în domeniul istoriei religiilor, cât și opera lui literară, care conține adesea trimiteri explicite la Eminescu, ca în Domnișoara Christina sau Șarpele, dar nu numai.

Cercetarea comparativă trebuie să fie ambidextră, pentru că nu doar Eminescu poate fi supus unei investigații retrospective din unghi eliadesc, ci trebuie să se țină seama că Eminescu a constituit o trambulină esențială, poate cea mai importantă (alături de Cantemir, Hașdeu, Pârvan și Iorga) pentru universalismul și chiar – bănuim – pentru interesul concentrat al lui Eliade asupra indianismului. Eu nu mă pot extinde însă, acum, spre această analiză.

[5] „Dante avusese aceeași viziune transcendentală atunci când, în Divina Comedie, proiectase asupra universului simbolul Trinității – revelat de organizarea sa tripartită”, cf. Cornel Căpușan, Orfeu: motivul permanenței în lirica Renașterii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 37.

[6] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 171 și 364.

[7] Atmosfera glacială este a unui anotimp hibernal la modul simbolic-alegoric, cu semnificații profetic-eshatologice, de asemenea într-o tradiție considerabil de veche: „Fuga din ziua sâmbetei și de iarnă, spunând-o Învățătorul, cu pildă grăiește de tulburarea veacului de acum celui de al șaptelea, întru care va veni ca iarna sfârșitul (s. n.)”, cf. Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 556.

Lui Eminescu, de pildă, i-a plăcut și și-a însușit de la Bolliac expresia „bătrân ca iarna” (Departe sunt de tine). În Scrisoarea IV, Geniu pustiu, De câte ori, iubito – ca să enunțăm doar câteva exemple – iarna devine un adevărat saison en enfer, semn al disperării și al disoluției interioare.

Ca și motivul aștrilor ca lămpi/ sfeșnice/ candele ori al vieții ca o mare zbuciumată (pe care îl vom ilustra mai târziu), și acesta, al nefericirii proiectate ca un peisaj glacial-evanescent, al vitalității estompate, se găsește reprezentat atât în literatura medievală (Varlaam, Miron Costin, Antim Ivireanul), cât și în epoca preromantică, la prepașoptiști și pașoptiști. Este un subiect pe care l-am tratat cu o altă ocazie. A se vedea cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. 1. 2, op. cit., p. 625-651, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[8] „De la crengile întinse peste zaplazuri, la ulicioara străjuită de plopi și presărată cu flori de liliac, până la codrul secular, de la stâncile ce stau să se prăvale în prăpastie, până la marea cu-ale ei catarge îndepărtate, cu toatele compun spațiul autohton. Mai totdeauna în acest decor poetul și-a statornicit idila. Codrul este, după cum spune G. Călinescu, cel specific moldovenesc de pe timpul lui Cantemir. Lacul, pe care o tradiție romantică l-a păstrat, nu lipsește ca loc al intimității. Casa lui Călin din poemul Călin (file din poveste) și castelul din Scrisoarea IV, sunt ele însele elemente ale naturii. Elemente atât de diferite ale spațiului autohton capătă o tonalitate unică sub imperiul unei calme melancolii menite a deschide porțile care separă priveliștea de afară de farmecul vieții dinlăuntru”, cf. Aurel Petrescu, Eminescu – Metamorfozele creației, Ed. Albatros, București, 1985, p. 158.

[9] Manuscrisele Mihai Eminescu, vol. I, ediție coordonată de Eugen Simion, Ed. Enciclopedică, București, 2004, f. 74^r.

[10] Peste tot în Europa putem vorbi însă de confuzii între peisajul real și simbolismul cu care este infuzat prin tradiție. „Romantismul își are deci două posibilități fundamentale de recepție a elementului naturii în estetism și în afectivitate, în superficiu și în profunzime, în efemeritatea sau eternitatea naturii. Romantismul va fi și mai evident în măsura în care unele locuri sunt transformate în motive, având prin urmare o dublă valoare, aceea a complexelor psihomecanice, tipice unor obiecte cu realitate materială cărora li se conferă funcții simbolice. Fiecare călător [romantic] va realiza prin contact cu motivul o anumită variantă a acestuia. Motive pot fi: muntele, marea, fluviul, lacul etc.”, cf. Marian Popa, Călătoriile epocii romantice, op. cit., p. 239.

[11] E. Tacciu, Romantismul românesc…, vol. II, op. cit., p. 40.

[12] Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, op. cit., p. 34.

Întâiul plagiator

By Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

On 25 iunie, 2017

In Opinii

Celor care se pretind ortodocși, dar cărora li se pare că plagiatul n-ar fi un păcat chiar așa de mare, aș dori să le reamintesc câteva fapte, în mod punctual.

Și aș începe chiar cu minciuna care a dus la prăbușirea omului din Raiul pentru care era menit. Pentru că diavolul nu doar că L-a contrazis pe Dumnezeu, atunci când le-a spus oamenilor că nu vor muri dacă nu-L vor asculta, ci a făcut aceasta într-un mod care să-i determine pe oameni să-l asculte (Fac. 3, 1-5). Și anume s-a prezentat pe sine ca un sfătuitor și ca voitor de bine al oamenilor…plagiindu-L astfel pe Dumnezeu, Care era adevăratul Sfătuitor și Făcător de bine al oamenilor.

Și de atunci și în toate zilele Satana numai asta face.

Când oamenii (prin Sfinții Lui, ca Abel, Sit, Enos, Enoh etc.) au început să se închine, să-I aducă jertfe și să se roage lui Dumnezeu, diavolul i-a învățat pe oamenii păcătoși o altă închinare, care să o plagieze pe aceasta. Care, însă, nu mai era adusă lui Dumnezeu, ci unor oameni foarte păcătoși, zeificați/ idolatrizați, dar care în viața lor au fost unelte ale demonilor, excelând în vrăjitorii, în crime și păcate cumplite. Ori altor creații ale lui Dumnezeu, iraționale, care au început să fie adorate în locul Creatorului lor, spre decăderea și mai mare a omului zidit după chipul lui Dumnezeu.

Mai mult decât atât, ne spun Sfinții Părinți, aflând diverse profeții pe care Dumnezeu le-a lăsat pentru binele oamenilor, ca să nădăjduiască în mila și în mântuirea Lui, demonii au încercat să le plagieze conținutul, chiar mai înainte de a se întâmpla. Astfel au scornit hristoși mincinoși mai înainte de a veni Hristos.

Dar și atunci când Profeții lui Dumnezeu proroceau cele poruncite lor de sus, Satana „inspira” tot timpul un mare număr de profeți mincinoși care răstălmăceau cuvintele Sfinților și învățau cele dimpotrivă. Și astfel adevărații Profeți erau adesea uciși din cauza celor care mințeau, dar care spuneau ceea ce doreau să audă urechile împăraților sau ale oamenilor pătimași.

Sau, în alte cazuri, au amestecat moralitatea cu doctrine false, înșelându-i pe cei care nu gândesc prea mult.

Și întotdeauna demonii au fost plagiatori și au încercat să copieze cuvintele, învățăturile sau comportamentul Sfinților lui Dumnezeu, pentru a-i înșela pe oameni și a-i învăța cele greșite. Și nu de puține ori au avut mare succes, numai că succesul lor e întotdeauna vremelnic, de scurtă durată.

Ori de câte ori Dumnezeu a încercat să-i ridice pe oameni la înțelegeri mai înalte, dracul a fost și el…pe-aproape. Astfel, aflând unele învățături dumnezeiești de la Sfântul Moisis, egiptenii au devenit…sursă de compilații pentru mulți filosofi „vestiți” ai lumii antice. Care, dacă n-ar fi venit în contact cu o doctrină morală și spirituală cu mult superioară religiei lor idolatre, nu ar fi putut niciodată să se înalțe deasupra josnicei și penibilei idolatrii generalizate în lumea lor.

Numai că, fiind orgolioși și iubitori de sine, acești filosofi nu au căutat Adevărul deplin, ci au rămas întotdeauna idolatri, dar au născocit totodată și sisteme filosofice personale în care au amestecat fragmente de adevăr cu fanteziile și opiniile lor omenești.

Iar plagiatorul care e de la început tatăl minciunii și-a făcut prin ei treaba, el neavând nicio dorință de a-i învăța pe oameni ceva bun, dar căutând, în schimb, să întunece orice urmă de adevăr care ar fi putut lumina în lume.

Și astfel, deși noi nu știm, cu exactitate, ce și de unde a învățat Socrate sau Pitagora sau Platon, auzim, în schimb, pe mulți, afirmând cu seninătate că multe învățături creștine ar fi „inspirate” după cele platoniciene.

Pentru că plagiatorul din Iad n-a stat degeaba…

La fel, după venirea Mântuitorului, când Sfântul Dionisie Areopagitul a făcut cunoscute, în scris, mari taine dumnezeiești, diavolul i-a născut pe…neoplatonicieni. Și mai târziu pe protestanții care „l-au mutat” pe Sfântul Dionisie în secolul al 6-lea și l-au arătat pe el cu degetul, ca înșelător și plagiator, când plagiatorii erau neopăgânii care încercau să amestece, din invidie, înaltele învățături duhovnicești ale Sfântului Dionisie și ale Sfinților Apostoli cu idolatria lor jalnică.

Din păcate, însă, în timp ce dracul nu doarme și are multe unelte, creștinii-ortodocși adevărați care ar trebui să se nevoiască să-i dejoace planurile…nu se fac arătați, decât foarte puțini dintre ei.

În schimb, plagiatorii mișună, cei care amestecă adevărul cu minciunile sau care „importă” idei de la unii la alții fără să le reveleze sursa (adesea), dar și fără să le judece temeinic, și care astfel răspândesc minciunile demonilor și le varsă în mintea multora.

În fine, ca să mă refer și la un subiect de dezbatere aprins în zilele noastre, aud adesea, pe canalele media, cum homosexualitatea și alte deviații sexuale sunt asociate cu libertatea de gândire și de exprimare sau cu egalitatea în drepturi.

Poate unii nu-și mai amintesc sau nu știu istorie, dar aceste concepte au fost promovate în lume mai întâi de creștini, de Sfinții Apostoli mai precis. În „vremurile fericite” ale lumii antice, atunci când erau foarte apreciate homosexualitatea, lesbianismul, pedofilia și altele asemenea, niciun practicant al acestor obiceiuri (sau al unora din ele), fie el și mare filosof, nu s-a ridicat și n-a cerut abrogarea sclaviei, spre exemplu. Au luptat pentru desființarea ei creștinii din primele secole.

Despre egalitatea în Hristos a tuturor neamurilor de pe pământ, ca și a bărbatului cu femeia, a scris Sfântul Pavlos în Epistolele sale. Și, în mod practic, Apostolii și Ierarhia bisericească a primelor secole au răspândit aceste învățături prin propovăduire. Eu nu am cunoștință să existe vreun text anterior sau vreo filosofie anterioară care să stipuleze aceste lucruri.

Inclusiv toată lupta, din timpurile moderne, pentru egalitatea între rase sau pentru drepturi egale pentru toți oamenii se întemeiază în profunzime pe concepte exclusiv creștine, datând de la întemeierea Bisericii.

Însă, acum, gândirea care a născut aceste concepte e dată la o parte pentru a scoate din context efectele ei și a le extrapola…împotriva ei.

Pentru că plagiatorul de serviciu e la post…

Pe scurt…plagiatul nu e un păcat firav, prin care te distrezi râzând de „tocilarii” sau „studioșii” cu dioptrii mari și care „nu știu să se descurce în viață”. Dimpotrivă, e un păcat foarte grav, împotriva Duhului Sfânt, aș zice eu.

Eminescu: între modernitate și tradiție [86]

By Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

On 25 iunie, 2017

In Fragmente manuscriptice 2

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

În sfera acelorași semnificații, m-a intrigat mult timp imaginea „arfelor îngerești” atârnate „pe vânturi”, în „codri plini de cânturi”, din poemul O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!, până când am decriptat sorgintea complexă și mai îndepărtată a viziunii în cauză.

Cred că un rol l-a jucat și un vers lui Heliade din Anatolida, în care acesta numea apele „prunci-angeli ai răcoarei cu aripi diafane”, asociindu-le temperamental cu diafanitatea și dinamica angelică.

Exprimarea poetică a predecesorului său i-a atras atenția lui Eminescu, care o preia în drama Ștefan ce tânăr (fragment care a devenit apoi poemul Melancolie) – „Şi prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori, / Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori”[1] – și în alte metafore obscure, precum „dumbrăvile răcori” (Memento mori: „Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori”).

Aceste dumbrăvi răcori denumesc sintetic ceea ce mai pe larg (dar tot la fel de tainic) exprimă versurile: „În văi de vis, în codri plini de cânturi/ Atârnau arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!) și, respectiv, „M-am coborât și am ciocnit cu zeii,/ Atârnând arfa-n vecinica pădure” (În căutarea Șeherezadei).

Codrii sau vecinica pădure adăpostesc în adâncul lor izvoare și râuri care au funcția primordială a apelor, aceea de oglindire, dar, făcând asocierea între „aripe răcori” și „dumbrăvi răcori”, remarcăm cum pădurile/ codrii devin spațiu angelic (consolidând reprezentarea lor ca efigie edenică), contrastând cu terestrul desacralizat.

Decepția[2] face ca limba poetică să se transmită sau să rămână naturii[3], să se reîntoarcă în matca aceluiași „cântec vechi [ce] străbate,/ Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate” (Strigoii).

Cântecul izvorului reproduce „setea liniștei eterne care-mi sună în urechi;/ Dar organele-s sfărâmate și-n strigări iregulare/ Vechiul cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare” (Scrisoarea IV). Ceea ce înseamnă că poezia, oricât de iregulară, este limba originară a liniștii eterne. În timp ce poezia expozitivă, fără reflexii (și reflecții) adânci și tainice, ale unor înțelegeri fundamentale, nu are rost pentru Eminescu:

Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,
Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,
Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă
A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?

Acea tainică simțire, care doarme-n a mea harfă,
În cuplete de teatru s-o desfac ca pe o marfă,
Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă,
Să le scriu, cum cere lumea, vro istorie pe apă?

(Scrisoarea II)

Putut-am eu cu lira străbate sau trezi
Nu secolul, ca alții – un ceas măcar, o zi?
Cuvinte prea frumoase le-am rânduit șirag
Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag…

Aceasta e menirea unui poet în lume?
Pe valurile vremei, ca boabele de spume
Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate
Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?

Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune…
Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,
O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.

Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters
Din lirica modernă – e mult, mult mai presus.
O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus…

(Icoană și privaz)

În zadar vom căuta vreodată la el un exercițiu dialectic în versuri, un excurs expozitiv tematic, un peisaj fără semnificații alegorice. Ele nu încap în concepția sa. Lirica sa este prin excelență reflexivă[4], esențialmente metafizică și refuză să se adapteze tranzitivității. Chiar și atunci când mesajul poetic pare limpede, se pot isca dubii asupra caracterului său explicit-tranzitiv și se pot descoperi filoane subterane de semnificație.

[1] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, 1988, p. 166.

[2] Mihai Zamfir este de părere că poetul și-a ocultat singur o parte din producțiile literare, pe care le-a lăsat în manuscrise, pentru că a ținut cont de puterea intelectuală a publicului contemporan:

„Încă de la început, Eminescu și-a compus poezia în diferite registre stilistice, fără să opereze vreo discriminare între ele. Admirăm însă rapiditatea cu care poetul a înțeles nivelul cultural al publicului românesc și așteptările acestuia în materie literară: imediat ce ia contact cu Junimea și publică la Convorbiri literare, el înțelege că reforma pe care o propunea era mult prea radicală pentru a fi acceptată. Și astfel își împarte instinctiv poezia în publicabilă și cea destinată unei rezerve deocamdată oculte”, cf. Scurtă istorie…, op. cit., p. 256.

Pornind și de la această considerație, putem presupune de asemenea și încriptarea intenționată a mesajului, pentru a fi, aparent, cât de cât, pe placul și la nivelul așteptărilor auditoriului, în vreme ce adâncurile semnificațiilor rămâneau nerelevabile imediat.

[3] Reținem și următoarele afirmații ale Sfântului Clement Alexandrinul:

„Iar Cel ce a coborât din David [Hristos], Cel Care era înainte de David, Cuvântul lui Dumnezeu, disprețuind lira și chitara, instrumente muzicale neînsuflețite, dar armonizând cu Sfântul Duh lumea cea mare [macrocosmosul] și [pe] cea mică, adică pe om [macrocosmos în microcosmos], sufletul și trupul lui, cântă lui Dumnezeu prin instrumentul cel cu multe voci al naturii (s. n.), și, alături de el, cântă prin acest instrument muzical, omul, despre care se spune: Tu-mi ești chitară și flaut și templu”, cf. Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea I, op. cit., p. 72.

[4] „Mijloacele ei lingvistice [ale poeziei reflexive] sunt și mijloacele gnozei. Metafora și simbolul nu aparțin doar poeziei, ci oricărei forme de cunoaștere. […] La început (în romantism, simbolism și ermetismul mallarméean) limbajul e motivat în sens gnostic”, cf. Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, cu un argument al autorului, postfață de Mircea Martin, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, p. 359.

Gheorghe Crăciun afirmă și următoarele: „În simbolism, ca și, mai târziu, în expresionism, obiectele încetează să mai fie ele însele. Ele devin semne, simboluri, urme, amprente, embleme (s. n.). Spațiul lumii materiale se confundă astfel cu spațiul unei medieri, important nu prin ceea ce el arată, ci prin ceea ce el ascunde și sugerează” (p. 294).

Continuitatea cu romantismul ni se pare mai semnificativă (și prea puțin evocată: la noi se tinde mereu spre a abisaliza faliile între epoci, în loc de a urmări punțile de legătură) decât discontinuitatea expresivă între cele două curente.

Însă, ne întrebăm, nu are legătură acest fel de simbolizare cu lumea văzută de Mircea Eliade? Nu caută simbolismul – astfel definit de Gh. Crăciun – să exprime sacrul ascuns în profan?

Iov, cap. 23, cf. LXX

By Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

On 24 iunie, 2017

In Traduceri

1. Și răspunzând Iov, zice:

2. „Așadar, și [eu] am știut că din mâna mea este mustrarea [ἐκ χειρός μου ἡ ἔλεγξίς ἐστιν] și mâna Lui s-a făcut grea peste [durerea] suspinului meu [καὶ ἡ χεὶρ Αὐτοῦ βαρεῖα γέγονεν ἐπ᾽ ἐμῷ στεναγμῷ].

3. Și cine, așadar, [poate] să cunoască că [am] să-L aflu pe El și să vin întru sfârșit?

4. Și să-mi zic mie însumi judecata și gura mea să se umple de mustrări.

5. Și să cunosc cuvintele pe care mi le va zice și să înțeleg pe care mi le va vesti[1].

6. Și dacă în multă tărie va veni asupra mea, atunci în[tru] amenințare mie nu-mi va folosi.

7. Căci adevărul și mustrarea [sunt] de la El și [El] să scoată întru sfârșit judecata mea.

8. Căci întru cele dintâi voi merge și nu mai sunt [nu voi mai fi]. Iar despre cele de-apoi, ce am știut?

9. [În] cele de-a stânga făcând El și nu m-am ținut. Va îmbrăca de-a dreapta și nu voi vedea.

10. Căci am cunoscut acum calea mea. Și m-a deosebit ca pe aur[2].

11. Și voi ieși în poruncile Lui, căci căile Sale am păzit și nu mă abat

12. din poruncile Sale. Și nu am să mor și în sânul meu am ascuns cuvintele Sale.

13. Iar dacă a și judecat El așa, cine este cel care a vorbit împotriva Lui? Căci ce a vrut El, [aceea] a și făcut.

14.

15. Pentru aceea în El am râvnit. Și [El] dojenind[u-mă], am avut grijă de El în aceasta. De la fața Lui voi vedea să mă sârguiesc și mă voi înfricoșa de la El.

16. Și Domnul înmuia inima mea [Κύριος δὲ ἐμαλάκυνεν τὴν καρδίαν μου] și Atotțiitorul m-a râvnit [ὁ δὲ Παντοκράτωρ ἐσπούδασέν με].

17. Căci nu am știut că îmi va veni mie întunericul și înaintea feței mele a acoperit întunecimea.

[1] Cu referire la Dumnezeu.

[2] Tot cu referire la Dumnezeu.

Cugetări duhovnicești ale lui Miron Costin [2]

By Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

On 24 iunie, 2017

In Literatura română din perspectivă ortodoxă, Literatură română veche

„O, nesățioasă hirea domnilor spre lățire și avuție oarbă! Pre cât să mai adaoge, pre atâta râhnéște. Poftile a domnilor și a împăraților n-au hotar. Avândŭ multŭ, cum n-ari avea nemică le pare. Pre câtŭ îi dă Dumnedzău, nu să satură. Avândŭ domnie, cinste și mai mari, și mai late țări poftescŭ. Avândŭ țară, și țara altuia a cuprinde cască și așea lăcomindŭ la altuia, sosescŭ de pierdŭ și al său”[1].

„Iară lunecoasă sintŭ lucrurile războaielor și în puterea lui Dumnedzău mai mult stau. […] Iară roata lumii nu așea cum gândește omul, ce în cursul său să întoarce”[2].

„Și în cești a[n]i au adus Vasilie-vodă și Moaștile a Sfintei Prepodobnei [Preacuvioasei] Paraschevei, în anul 7148 <1640>, căriia Svinte viața și de pe ce locuri au fostŭ, să citește viața ei petrecută cu mare dumnedzăire în Minei, în luna lui octovrie, în 14 dzile”[3].

„…în bine și în dezmierdăciune pre atuncea [erau] leșii, și așea și țara noastră. Iară di pe acéle vrémi să cunoaște păharul lui Dumnădzău aproape de schimbare și curundŭ spre alte mai cumplite vrémi. Că era la mare zburdăciune țărâle acéste. Și care țări să suie prè la mari bivșuguri, zburdeadză hirea omenească peste măsură, și zburdăciunea naște păcatul și pre păcatul [îl] urmadză mânia lui Dumnedzău”[4].

„În cești ani, după ce au așădzat sultan Murat Vavilonul spre Împărățiia Turcească, s-au întorsŭ în Țarigrad și să găta tare asupra léșilor, să răscumpere rușinea lui soltan Osmanŭ, deșchizându-și calea pen Ardeal, să lovască peste munți de-a diréptul spre Liov. Ce, i-au tăiatŭ atuncea curund putérnica mâna lui Dumnedzău dzilele”[5].

„În anul 7153 <1645> au făcutŭ și nunta fiicăi sale Vasilie-vodă, ce[le]i mai mari, doamnei Mariei, după cneadzul Ragivil, om de casă mare, den cnédzii Litfei [Lituaniei]. Numai, cu ce inimă și sfatŭ au făcut acéia casă după omŭ de lége calvinească […] peste legăturile [legile] Săboarelor [Sinoadelor Ecumenice] cu multe dumnedzăirești minuni legate [întărite]! Iară calvinul numai pre singure pohtele sale trupești, osebite [lepădate] de Sfânta Săbornică Besérecă, au scornitŭ acéia lége […]. De mirat au rămas veacurilor această casă [căsătorie], cum au putut suferi inima lui Vasilie-vodă să să facă”[6].

„Așa ferescŭ pre domni și țărâle voaroava cu svatul [vorba și sfatul] de primejdii. Că prentru acéia au dat Dumnedzău să aibă împărații, craii, domnii, cârmuitorii țărâlor, să aibă svétnici pre lângă sine, cu carii vorovindŭ o treabă, să frământe cu voroava lucrul unul una, altul alta răspundzindŭ, să lămurește lucrul care este mai spre îndemână. Iară ce fac domnii singuri den gândurile sale sau den șoapte, rar lucru iesă la folos […] La mulți domni mare smentele am vădzutŭ den șoapte sau nesfătuit, amu în vacul nostru”[7].

„Ascunsŭ giudéțul [judecata] lui Dumnedzău toate gândurile omenești le strămută”[8].

„Nu cu o [singură] certare numai ceartă direapta mâniia lui Dumnedzău, dacă să pornește spre vreo țară…”[9].

„Giudéțul lui Dumnedzău spre ce trage, cu anevoie să mută cu sfatul omenescŭ”[10].

„…să scornisă un vivor den sus cu ploaie direptŭ în fața oștii lui Vasilie-vodă și ca acéè furtună, cu sunetul copacilor și cu ploaie răpede, cât să părea că este anume urgiia lui Dumnedzău orânduită asupra céștiia oști, câtă era despre Vasilie-vodă”[11].

„Ce, a vedére au fostŭ voia lui Dumnedzău spre stângerea casii lui”[12].

„Ce, orice nevoință pune omul, sorocul lui Dumnedzău, amu orânduit așea, a-l clăti nu poate nime”[13].

„Timuș, cum au sosit la cetate, de a doa dzi s-au desfrânat la jacurile [jefuirea] Mănăstirilor și întâi asupra Dragomirnei Mănăstirii cu pușci au mărsŭ și au bătut Mănăstirea. Și dacă i s-au închinat [s-au predat], toate odoarăle, veșmintele în jacŭ [jaf] au dat și câți bieți neguțitori era închiși acolea și mulți den boieri, rușinândŭ căzacii fămei și féte și nu ca creștinii, ce mai multŭ decât păgânii s-au purtat cu acéia Mănăstire. Și să hie mai avut vreme cevași Timuș, nicio Mănăstire n-ar hi hălăduit neprădată [de] odoară. […] Și […] apoi curundŭ au scurtatŭ dzilele și a lui Timuș, cu direptŭ giudețul a lui Dumnedzău, pentru prada care făcuse Beséricilor”[14].

„Singur Dumnedzău, preste nedéjdea omenească feréște pe cei direpți de primejdii”[15].

[1] Idem, p. 89. [2] Idem, p. 92. [3] Idem, p. 97. [4] Ibidem. [5] Ibidem.

[6] Idem, p. 98. [7] Idem, p. 99-100. [8] Idem, p. 104. [9] Idem, p. 112.

[10] Idem, p. 124. [11] Idem, p. 135. [12] Idem, p. 138. [13] Idem, p. 139.

[14] Idem, p. 140, 144. [15] Idem, p. 151.

Predică la Duminica a 3-a după Cincizecime [2017]

By Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

On 23 iunie, 2017

In Predici

Iubiții mei[1],

există o grijă care ne mântuiește și există o alta care ne întunecă. Grija care ne mântuiește este aceea în care ne vedem păcatele în mod continuu și nu uităm să Îi slujim în toate lui Dumnezeu, pe când grija care ne întunecă, care ne umple de nervozitate, care ne face asociali, e obsesia sărăciei, a bolii, a neputinței, a morții. Când ne temem de sărăcie, de boală, de moarte, de singurătate mai mult decât de răul pe care ni-l fac păcatele noastre, atunci e semn că vrem să ne păstrăm viața aceasta păcătoasă, că nu vrem să o pierdem și că nu ne interesează ce vrea Dumnezeu de la noi. Pentru că pe noi ne interesează ca noi să scăpăm, să ne scăpăm pielea, să ne fie „bine”.

Însă nu există un bine real în afara lui Dumnezeu! Ceea ce noi numim „bine”, adică păcătuirea care pare „să ne consoleze”, este răul care ne distruge din interior. Și dacă păcatul nu este o durere, un chin pentru noi, o boală de care trebuie să ne vindecăm, toată învelirea noastră în păcat este o moarte asumată.

Ne asumăm moartea ca și când ar fi „viață”, ne temem să nu o pierdem prin moartea fizică, dar noi suntem deja în teritoriul morții. Pentru că moartea duhovnicească e reala moarte. Ea e moartea care ne duce în Iad. Pe când moartea fizică nu ne omoară, atâta timp cât sufletul e veșnic viu. Dar dacă aici, cât timp suntem în această viață, noi suntem morți cu sufletul, pentru că nu vrem viața lui Dumnezeu în noi, veșnicia e plină de Iad pentru noi.

Tocmai de aceea, Evanghelia zilei ne amintește că trebuie să fim plini de lumina lui Dumnezeu [Mt. 6, 22] pentru ca să fim vii duhovnicește. Pentru că ochiul simplu/ curat/ sincer [ἁπλοῦς] [Mt. 6, 22, BYZ] sau sufletul nostru curățit de patimi aduce lumina lui Dumnezeu în toată ființa noastră.

Căci pentru a vedea lumina soarelui avem nevoie de ochi sănătoși și de însăși lumina soarelui. Tot la fel, pentru a vedea slava lui Dumnezeu, noi trebuie să avem sufletul curat, curățit de patimi, și slava lui Dumnezeu trebuie să coboare în noi, pentru ca să vedem slava Lui. Pentru că „la Tine este izvorul vieții și întru lumina Ta vom vedea lumină” [Ps. 35, 10, LXX]. Numai întru lumina Lui, plini de lumina Lui cea veșnică, noi vedem, pe cât El ne dăruie, lumina Sa cea veșnică. Iar fără lumina Lui în noi nu suntem curați, nici luminați și nici nu ne putem sfinți viața noastră. Pentru că lumina Lui este însăși sfințenia noastră. Lumina Lui e viața noastră veșnică. Pentru că lumina Lui e umplerea noastră de viața Lui cea veșnică, care ne sfințește pe noi.

Și dacă suntem plini de lumina Lui, atunci suntem slujitorii Săi. Și știm diferența între a-I sluji lui Dumnezeu și a sluji demonilor.

De aceea, nu putem sluji la doi domni [Mt. 6, 24]. Pentru că slujirea adevărată ne cere concentrare totală asupra Celui pe care Îl slujim. Dumnezeu ne cere să fim cu totul ai Lui.

Însă când noi ne neliniștim pentru sufletul nostru [Mt. 6, 25], pentru viața noastră pământească, deși Îi slujim lui Dumnezeu, atunci ne arătăm necredincioși față de El. Pentru că El ne-a făgăduit că se va îngriji de noi, dacă noi căutăm mai întâi de toate Împărăția lui Dumnezeu [τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ] și dreptatea Lui [τὴν δικαιοσύνην Αὐτοῦ] [Mt. 6, 33].

Și ce înseamnă asta? Că El se îngrijește de sănătatea noastră trupească și duhovnicească și de viața noastră socială în mod fundamental, dacă noi ne sfințim viața prin tot ceea ce facem. Pentru că putem avea diverse locuri de muncă și vocații, fără ca prin asta să fim opriți din sfințirea noastră interioară. Căci ceea ce facem noi, dimpreună cu Dumnezeu, e taina vieții noastre, iar ceea ce văd oamenii e ceea ce pot ei să vadă.

De aceea, nimeni nu poate să se plângă că a fost împiedicat „să se sfințească” în această lume, pentru că Dumnezeu ne ajută, oriunde am trăi noi, să Îi slujim Lui. Dumnezeu ne luminează ce să facem. El ne trimite oameni. El ni-i trimite pe Sfinții și Îngerii Lui ca să ne povățuiască, pentru că El Însuși e cu noi și ne ajută întru toate. Fapt pentru care nu putem să spunem niciunul dintre noi că nu am fost ajutați de El să fim buni și sfinți.

Însă fiecare dintre noi, în fața conștiinței sale, va mărturisi faptul că am păcătuit mult și greu în fața Lui, adesea din știință și din slăbiciune. Că am pierdut timpul cu tot felul de lucruri minore și nu ne-am pocăit pentru păcatele noastre. Pentru că pocăința e începutul vieții cu Dumnezeu și ea e plină de fapte bune și de citiri teologice și de slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor.

De aceea, eu am înțeles la un moment dat că nu mai trebuie să îmi fac griji pentru viața mea, ci singura mea grijă trebuie să fie slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Am pus nevoile mele în fața lui Dumnezeu, I-am lăsat Lui grijile mele, și eu am început să mă îngrijesc de nevoile Bisericii Sale.

Și ce s-a petrecut atunci? S-a petrecut un fapt uimitor! M-am simțit deodată eliberat interior de grijile mele existențiale, am putut să mă concentrez cu totul la studiile și la slujirea mea și am început să mă uimesc continuu de graba cu care Dumnezeu a început să îmi aducă lucrurile necesare vieții mele. Adică bani, cărți, oameni, oportunități de învățare și de slujire. Pentru că El Însuși decide când, cât, cu cine, cum trebuie să lucrez sau să discut.

De aceea, am înțeles cu vârf și îndesat răul grijilor de tot felul în viața noastră. Cât timp ne mănâncă îngrijorările de tot felul. Pentru că demonii ne halucinează tot felul de griji, reale sau false, ca noi să stagnăm. Ca noi să pierdem timpul. Dar dacă noi Îi lăsăm toate grijile noastre lui Dumnezeu și Îl căutăm pe El mai întâi de toate, atunci ieșim din pierderea de timp a grijilor de tot felul și ne umplem de bucuria și de sfințenia Lui. Pentru că El ne odihnește cu totul întreaga noastră ființă, El ne împacă și ne împlinește și nu mai dorim nimic din această lume mai presus de El.

Astfel înțelegem de ce creștinii înduhovniciți nu mai pun preț pe cele materiale. De ce nu mai caută funcții și nici distincții, de ce nu mai caută să fie elogiați de oameni și nici nu mai vor prietenii lumești cu oamenii. Pentru că împlinirea lor reală e Dumnezeu, că El le este de ajuns, și că viața în curăție și în sfințenie este toată împlinirea lor.

Adică ei „nu și-au pierdut mințile” pentru că s-au înduhovnicit, ci au înțeles valoarea reală a lucrurilor pământești în comparație cu cele cerești. Tot ce avem în lumea asta nu valorează nimic pe lângă slava lui Dumnezeu, care coboară în noi și ne sfințește cu totul. Pentru că nimic din lume nu ne poate odihni pentru veșnicie, dar slava lui Dumnezeu e odihna, e hrana, e înțelepciunea, e sfințenia și viața noastră veșnică.

Și dacă ai în tine slava lui Dumnezeu, atunci toate celelalte pălesc. Nu le mai dai importanța pe care le-ai dat-o cândva. Da, avem nevoie de mâncare, de băutură, de haine, de casă, de bani pentru viața de aici!…Dar știm că toate acestea ne hrănesc trupul, nu și sufletul. Pentru suflet există o singură hrană: slava lui Dumnezeu. Și pe ea o primim în Biserica lui Dumnezeu, ca mădulare vii ale Bisericii.

De aceea, noi nu putem trăi fără Biserică. Biserica e mai importantă decât orice instituție a lumii pentru un creștin ortodox. Pentru că aici, în Biserica Lui, e sursa noastră de viață. Pentru că aici, în Biserica Lui, Dumnezeu ne umple de viața Sa. Și noi nu putem trăi duhovnicește decât dacă ne umplem de viața Sa.

Fapt pentru care, relevanța Bisericii în lume este absolută. Ea este lumina lumii, ea este centrul de viață al întregii existențe, pentru că de aici primim toată binecuvântarea și toată sfințenia. Toate celelalte instituții ale lumii sunt umane, numai aceasta este divino-umană. Pentru că Dumnezeu locuiește cu noi în Biserica Sa. Pentru că Biserica Sa e împreuna Lui locuire cu noi.

Știind aceste lucruri sfinte, fiecare dintre noi trebuie să ne arătăm a fi lumini vii ale Bisericii. Pentru că același har al Cincizecimii e și în noi ca și în Sfinții de dinainte de noi. El e lumina din noi, care ne face să vedem cu adevărat. Și dacă nu îl primim în Tainele și în Slujbele Bisericii nu îl putem primi nicăieri. Căci harul Lui coboară în Biserica Sa, în Biserica Sa cea plină de tot adevărul și de toată sfințenia.

Așadar, iubiții mei, a fi creștin ortodox înseamnă a fi un Sfânt al lui Dumnezeu! Biserica e a Sfinților Lui și a celor care se sfințesc continuu dimpreună cu El. Adevărata viață a omului e viața în sfințenie. Și la ea ne cheamă Domnul în fiecare clipă.

Să ascultăm glasul Lui și să facem voia Lui cea sfântă! Ca să ne bucurăm împreună cu Domnul și cu Părintele Său Cel Preasfânt și cu Duhul Sfânt Cel atoatesfințitor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

[1] Scrisă în ziua de 21 iunie 2017, zi de miercuri, începând de la ora 9. 45. Sunt 27 de grade afară. Și terminată la 11. 08 minute.

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Epilog la lumea veche (vol. I. 6). Nichita Stănescu

Puteți fi partenerii noștri

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [1]

Eminescu: între modernitate și tradiție [87]

Întâiul plagiator

Eminescu: între modernitate și tradiție [86]

Iov, cap. 23, cf. LXX

Cugetări duhovnicești ale lui Miron Costin [2]

Predică la Duminica a 3-a după Cincizecime [2017]

Pagini

Ultimele articole publicate

Ultimele comentarii

Comunități online

Fotografii

Patriarhia Română

Utilitare online

Resurse gratuite

Biblioteci de colecții

Legături

Informații