Iubiții mei,
Hristos a înviat!…
El, Cel care l-a convertit la dreapta credință pe primul împărat ortodox al lumii, pe Sfântul Flavius Valerius Aurelius Constantinus Augustus sau, așa cum îl cunoaștem noi, românii ortodocși, pe Sfântul Constantin cel Mare.
Și prin care a scos Biserica din catacombe, din persecuții uluitor de atroce și a făcut-o să fie lumina lumii pusă pe loc înalt.
De aceea, Biserica numindu-l pe el, și pe mama lui, pe Sfânta Flavia Iulia Helena Augusta, pe Sfânta Elena, Mari Împărați și Întocmai cu Apostolii, a arătat că este mare gestul și viața celor care ajută Biserica să se exprime la parametri înalți.
Că adevărata măreție înseamnă a fi slujitor al lui Dumnezeu în primul rând și continuator al lucrării apostolice a Bisericii.
Am prezentat în Istorie II viața Sfântului Constantin după mărturiile lui Eusebiu de Cezareea.
Și mai recent am citit și am prefațat o carte a lui Dimitrios Apostolidis, care va apărea în limba română, și care este intitulată Marele Constantin, cel întocmai cu Apostolii.
În care autorul grec răspunde, în mod apologetic, criticilor la adresa celor care pun sub semnul întrebării cele trei laude ale Bisericii la adresa lui și a mamei sale: de mari împărați, de Sfinți și de întocmai cu Apostolii.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a închinat anul 2013 Sfinților Împărați Constantin și Elena cât și Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, fapt pentru care s-au făcut și se vor face studii și manifestări comemorative.
Aici găsiți o trecere în revistă a lucrărilor Sfântului Constantin cel Mare.
Aici îi vedeți chipul de pe monedele bătute în timpul lui.
Sarcofagul Sfintei Elena e în Muzeul Vaticanului. Fragmente din sarcofagul Sfântului Constantin sunt păstrate la un muzeu din Istanbul.
Ne bucurăm cu toții de Biserica Sfântului Mormânt, de Biserica Nașterii Domnului, de Biserica Înălțării Domnului, de ceea ce a început să însemne Constantinopolul pentru creștini și pentru ce înseamnă Sinodul I Ecumenic pentru întreaga Biserică.
Însă toate acestea au început odată cu convertirea la dreapta credință a unui singur împărat, care a dat libertate de manifestare Bisericii și care a vorbit pentru prima oară după Hristos în termenii toleranței religioase.
Pentru că libertatea dată de Sfântul Constantin Bisericii nu a însemnat represalii sângeroase la adresa păgânismului ci o chemare la liniște și la toleranță.
Iar a fi tolerant înseamnă a fi îngăduitor cu cei care au altă credință și alte aspirații decât tine.
Însă dacă el a fost tolerant cu păgânismul, pentru că credința e alegere…nu a fost tolerant cu ereticii care corupeau dreapta învățătură apostolică a Bisericii.
Pentru că erezia nu e, în primul rând, neștiință ci dorință adversă față de adevăr.
De aceea a interzis ereticilor și schismaticilor din vremea sa să aibă întâlniri publice și particulare.
Iar Biserica raportându-se la Sfântul Constantin potrivit faptelor lui imense și a credinței sale profunde și a evlaviei sale, l-a văzut ca pe un Apostol al Domnului în fruntea imperiului creștin, ca pe un adevărat Păstor al lumii, după cum ne indică și Evanghelia aleasă pentru acest praznic: In. 10, 1-9.
Și mie îmi place să rostesc adesea acest pasaj evanghelic…pentru că el vorbește despre veridicitatea vieții preoțești.
Pentru că păstorul cel bun e păstorul care urmează Păstorului păstorilor.
E păstorul care își pune viața pentru turma sa, care se identifică cu slujirea aproapelui și care vede în conducerea oamenilor o oportunitate a mântuirii și nu o poziție de fală.
Pentru că de aceea e Mare Sfântul Constantin: pentru că s-a smerit pe sine și și-a pus viața și imperiul la picioarele Celui prigonit de predecesorii săi, la picioarele Împăratului Hristos.
Iar mama sa, Sfânta Elena, e Mare pentru Biserică nu pentru că a fost împărăteasă ci pentru că s-a nevoit ca nimeni alta ca să slujească și să aibă evlavie față de istoria veridică a Bisericii.
Căci marea lecție pe care ne-o dau Sfinții Bisericii de până la noi e aceea că ei au păstrat și loc, și carte, și Sfinte Moaște, și Biserici, și Mănăstiri și obiceiurile sfinte pe care le-au primit de la predecesorii lor și aceia de la Domnul.
Pentru că Biserica are monumentele ei de credință și de viață care trebuie păstrate până la a doua venire a Domnului.
Iar dacă Sfinții Părinți ai Bisericii, timp de două secole și ceva, păstraseră cultul și Cărțile Sfinte nealterate, Sfânta Elena a înțeles că trebuie să scoată la lumină locurile unde Hristos și Sfinții Săi au trăit și au pătimit.
Căci acelea sunt lumini și cărți pentru noi, alături de cărțile și de viața sfântă a Bisericii.
Așadar Sfânta Elena a pus în evidență Tradiția vie a Bisericii și Biserica, de-a lungul timpului, a învățat cu evlavie din demersul ei dumnezeiesc.
Pentru că Biserica a învățat să păstreze tot ceea ce Dumnezeu umple cu harul Său, tot ceea ce El sfințește și prin care lucrează la mântuirea noastră.
De aceea avem inscripții, avem picturi, avem cărți, avem Sfinte Moaște, avem locuri și relatări imense despre viețile Sfinților și despre viața Bisericii din diverse secole…pentru că avem nevoie de tot ceea ce Dumnezeu a învățat Biserica Sa de-a lungul generațiilor.
Indiferența față de Tradiția Bisericii este indiferența față de viața ei sfântă.
E orgoliu nesimțit această indiferență, e cădere de la viața cu Dumnezeu, pentru că dăm senzația că Biserica „începe” cu noi și că ea nu vine de la Hristos și de la Apostolii Lui.
Însă noi, fiecare generație de creștini ortodocși, trăim și suntem vii prin viața vie a Tradiției și a vieții Bisericii.
Tot ceea ce înseamnă învățătură și viață a Bisericii devin modul nostru de-a fi în Biserică, pentru că noi trăim în singura și unica Biserică a lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă.
A ne închipui că există viață adevărată, dumnezeiască, în afara Bisericii lui Hristos, a Bisericii Ortodoxe, înseamnă a ne închipui că Biserica începe cu noi.
Însă Biserica nu începe cu noi ci cu Dumnezeul treimic!
Dumnezeul Cel adevărat, Singurul și Unicul, Care S-a revelat lumii ca Tată, ca Fiu și ca Duh Sfânt, împreună-veșnici și egali, e Făcătorul lumii și al Bisericii Sale.
De aceea Biserica își are rădăcinile în cer și nu pe pământ și ea a apărut ca pogorâre a slavei lui Dumnezeu în oameni la Cincizecime și nu a cunoscut niciodată un hiat, o întrerupere, o desființare, pentru că ea nu poate fi biruită de nimeni.
Așa stând lucrurile, când Sfântul Constantin a văzut semn minunat și a fost încredințat în vis de către Domnul, El a înțeles că Domnul, Care a învins prin Cruce și i-a dat și lui să învingă prin Cruce, are o singură Biserică și că pe ea trebuie să o ocrotească.
Și vorbind cu oamenii Bisericii Lui și arătându-i cum trăiește Biserica a înțeles că ereticii sunt invidioșii pe unitatea și sfințenia Bisericii și de aceea a întrunit Sinodul cel Mare, de la Niceea, din 325, pentru ca să apere dreapta învățătură despre Fiul și, implicit, unitatea Bisericii.
Așa că unitatea Bisericii nu e un moft ci un efort susținut de credincioșie dogmatică față de Tradiția Bisericii.
Când Biserica este atacată în ființa ei, în adevărul și sfințenia ei, ea reacționează din interiorul vieții cu Dumnezeu, din interiorul Tradiției.
Pentru că ea e stâlpul și temelia adevărului [I Tim. 3, 15] tocmai pentru că nu se depărtează de credința pe care Sfinții din toate secolele au mărturisit-o.
Însă exemplul Sfinților Împărați Constantin și Elena nu e doar unul ctitorial.
Ei nu au ridicat doar ziduri, ci, în primul rând, au pledat pentru a avea caracter, a avea evlavie, a fi una cu viața Bisericii.
Pentru că poți ridica ziduri…fiind, în același timp, potrivnic Bisericii.
Potrivnic în intimitatea ta, în adâncul tău.
Dar dacă tu te curățești de patimi și te faci Biserică a lui Dumnezeu în ființa ta, dacă te umpli de teologia care pogoară din cer, de la Dumnezeul nostru treimic și faci din viața ta o lumină pentru viața și sfințirea lumii, atunci zidurile tale rămân, cărțile tale rămân, numele tău e o bucurie și viața ta e un îndemn la evlavie.
Și cred că trebuie să învățăm de la Sfinții noștri Părinți, astăzi pomeniți, că mai întâi de toate ne ține împreună aceeași credință, aceeași experiență, aceeași dragoste.
Și că dialogul cu alte credințe, cu alte religii, cu știința, cu cultura, cu tehnica lumii de azi pornește de la identificarea noastră cu conștiința experiențială, dogmatică, canonică, liturgică, cultică a Bisericii.
Fără să fim oameni ai Tradiției și ai relației reale cu Dumnezeu nu putem fi oameni ai prezentului.
Pentru că Cel care ne umple de viață, Care ne luminează, Care ne deschide ființa spre un tot mai mare dialog și spre o tot mai mare înțelegere a oamenilor și a lucrurilor e Dumnezeu și că noi căutăm, de fapt, să Îl cunoaștem pe El și să ne odihnim cu toții în slava Lui.
Fie dar să ne bucurăm cu toții, iubiții mei, de Dumnezeul Care ne schimbă continuu!
De Dumnezeul Care ne bucură continuu.
De Dumnezeul Care îi face Sfinți pe cei care se fac pe ei înșiși slujitori ai lui Dumnezeu.
Să dorim și noi să fim slujitorii Lui.
Nevrednicii Lui slujitori.
Dar să nu mai gândim viața, nicio clipă a vieții noastre în afară de relația cu El.
Pentru ca împreună cu El, pentru toți vecii, să ne bucurăm de slava Lui, întru Împărăția Sa cea veșnică, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!
![[item image]](https://ia601700.us.archive.org/2/items/Praedicationesvol.6/Praedicationes%20%28vol.%206%29.gif?cnt=0 "[item image]")
