Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Înțelepciunea lui Sirah

Intelepciunea lui Sirah

*

Pagina sursă a cărții.

PDFKindleEPUBTorrent

*

Mai înainte de toate a fost zidită înțelepciunea și înțelegerea minții din veac (p. 5).

În comorile înțelepciunii [sunt] parabolele cunoașterii (p. 7).

Inima celui înțelept va gândi parabola și urechea celui ascultător pofta celui înțelept (p. 12).

Urma inimii [se vede] în cele bune [și atunci] fața [omului este] veselă, iar aflarea parabolelor [are nevoie de] gânduri cu [multe] osteneli (p. 46).

Cei înțelepți în cuvinte, și ei s-au înțelepțit și au revărsat parimiele cele precise (p. 60).

Să nu oprești cuvântul în vremea nevoii (p. 15).

Cel care se teme de Domnul va aștepta învățătura și cei care se scoală dis-de-dimineață vor afla buna voire. Cel care caută legea [lui Dumnezeu] se va umple de ea și cel care se preface se va poticni în[tru] ea. Cei care se tem de Domnul vor afla judecată  și îndreptări ca lumina vor aprinde (p. 103).

Chinurile și învățătura [sunt] în toată vremea ale înțelepciunii (p. 70).

Învață-l pe copil și te va uimi! Joacă-te [cu] el și te va întrista! (p. 95).

Copile, din tinerețea ta alege învățătura  și până la bătrâneți vei afla înțelepciunea! Ca cel care ară și [ca] cel care seamănă apropie-te ei și așteaptă roadele cele bune ale ei! Căci în lucrarea ei puțin vei trudi și repede vei mânca roadele sale. Ca aspră foarte este celor neînvățați și nu va rămâne în[tru] ea [întru învățătură] cel fără de inimă. Ca piatra ispitirii va fi tare asupra lui și nu va întârzia să o arunce pe ea. Căci înțelepciunea este după numele ei și nu multora le este arătată (p. 19-20).

Read More

Studii literare (vol. 4)

Studii literare (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Cuprins

Sfântul Efrem Sirul și Dimitrie Cantemir / 3 – 11 /

Unul moare, altul naște / 12 – 20 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (1) / 21 – 46 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (2). Rugăciunea unui dac și Scrisoarea I / 47 – 108 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu (3). Bulgări fluizi de lumină / 109 – 119 /

Nostalgia Paradisului la Eminescu și Creangă / 120 – 123 /

Poezia prozei lui Ion Creangă / 124 – 132 /

Erudiția lui Creangă / 133 – 154 /

Cănuţă, om sucit: o lecţie creștină de o mare profunzime / 155 – 158 /

Despre patima desfrânării și a iubirii de bani la Caragiale și Slavici / 159 – 165 /

Moara cu noroc… / 166 – 174 /

Ion și semnele / 175 – 194 /

Baltagul și semnele / 195 – 213 /

Un motto pentru opera lui Sadoveanu / 214 – 215 /

O experiență demonică similară în opera lui Mircea Eliade și a Fericitului Serafim Rose / 216 – 222 /

Maitreyi: o interogație suspectă sau îndreptățită? / 223 – 228 /

Din nou despre Maitreyi / 229 – 239 /

La țigănci – semne și simboluri / 240 – 258 /

Hagialâcuri și spovedanii / 259 – 273 /

Hagialâcurile lui Moromete / 274 – 292 /

Vorbire despre relația dintre bărbat și femeie, cu poetul Gellu Naum / 293 – 296 /

Iubirea lui e un poem, viața lui e o poezie / 297 – 300 /

*

Primele trei volume le găsiți aici:

Studii literare (vol. 1)

Studii literare (vol. 2)

Studii literare (vol. 3).

 

Întrebări și răspunsuri teologice (vol. 1)

Intrebari si raspunsuri teologice (vol. 1)

*

Pagina sursă a cărții.

PDFEPUBKindleTorrent

*

Întrebările la care am răspuns în această carte:

1. Câți colaci cuprinde un căpețel și ce semnifică ei? (5-7)

2. Care sunt numele care apar în cartea Facerea? (7-20)

3. Ce a fost mai înainte: oul sau găina? (20-21)

4. Ce spun canoanele Bisericii despre căsătorie? (21-41)

5. Când a apărut ideea de Sinod Ecumenic în canoanele Bisericii? (41-42)

6. Care canon bisericesc atestă pentru prima oară Taina Sfintei Mirungeri? (42)

7. Diaconița trebuie hirotesită sau hirotonită? (42-43)

8. Ce spun canoanele Bisericii despre superstiții? (43-44)

9. Ce spun canoanele Bisericii despre travestire și purtarea de măști? (44-45)

10. Ne putem duce la mare, ca să facem baie în comun? (45-46)

11. Cum a născut Maica lui Dumnezeu potrivit canoanelor Bisericii? (46)

12. În ce canon ni se vorbește despre primele 6 Sinoade Ecumenice? (47)

13. În ce canon este atestată realitatea istorică și veridicitatea teologică a Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul? (47)

14. Când se primește Taina Sfintei Mirungeri? (47)

15. Are de-a face cu învățătura Bisericii proverbul „cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”? (48)

16. Ce înseamnă faptul că Domnul „este apărătorul mântuirilor unsului Său” [Ps. 27, 8, LXX]? (48-49)

17. Cum trebuie să înțelegem cuvântul: „Glasul Domnului întărind cerbii” [Ps. 28, 9, LXX]? (49)

18. De ce Domnul „va descoperi dumbrăvile” [Ps. 28, 9, LXX]? (49-50)

19. Ce a vrut să spună Sfântul David prin expresia: „Domnul va locui potopul” [Ps. 28, 10, LXX]? (50)

20. Care este zidul celor care iubesc legea Domnului [Par. lui Sal. 28, 4]? (50-51)

21. De cine sunt prinși oamenii în Par. lui Sal. 28, 12? (51)

22. Ce înseamnă „să nu fii exeget [ἐξηγητὴς] neamului celui fărădelege” [Par. lui Sal. 29, 18, LXX]? (51-52)

23. Ce înseamnă: „dar ieșirea lui nu a spălat-o” [Par. lui Sal. 30, 12]? (52)

24. Cum trebuie să înțelegem duhovnicește locul de la Par. lui Sal. 30, 17? (52-53)

25. Ce înseamnă: „Mulge lapte și va fi unt!” [Par. lui Sal. 30, 33]? (53-54)

26. Ce s-a petrecut cu Sfintele Moaște ale Sfântului Profet Elisseos și ale Sfântului Profet Ioannis Botezătorul în timpul lui Iulianos Apostatul? (54-55)

27. Ce a spus Sfântul Mare Mucenic Artemios despre dumnezeii păgâni, Sibile și Virgilius? (55)

28. De ce se veselește inima în osteneală [Eccl. 2, 10]? (55-56)

29. Ce înseamnă a vedea binele în toată osteneala noastră [Eccl. 3, 13]? (56)

30. Care sunt numele Sfinților Apostoli conform Matteos 10? (56-57)

Read More

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Temniță și duhovnicie [2]

Chinurile temniței sunt greu de descris. Singurătatea e atât de cumplită încât insectele sau animalele care ne oripilează de obicei devin  tovarăși de dorit: „Dragi prieteni de singurătate,/ când celula cu beznă se-ncarcă,/ ploșniță dragă, guzgane cumnate, mătușă libarcă. // Și voi lighioane surate,/ păianjeni, păduchi și gândaci,/ numai voi, din pereții posaci,/ călcați cu inimi de frate/ prin orele mele înveninate…” etc (Cumetri de singurătate).

Timpul trece foarte greu în iadul închisorii: „Acum o sută de ani,/ am avut un copil, o nevastă…/ Auziți, păianjeni? Auziți, șobolani?/ Un copil, o nevastă… // Când o fi fost fericire aceea/ cu umbre nepământean diafane?/ Înecuri, sfârșituri de lumi, uragane,/ mi-au smuls odrasla, femeia? // Le-am uitat râsul, părul, obrazul…/ Cum or fi fost ochii ei?/ Adânc luminați ca topazul,/ Sau ca singurătatea de grei? // Câte veacuri sunt, câtă funingine,/ până la zâmbetu-unui prunc de omăt?/ L-am lăsat, parcă de mult, lângă o minge,/ într-un basm îndărăt…” etc (Identitate).

Ne putem închipui? Privită dintr-un infern ca acesta, lumea/ viața obișnuită pare basm. Dar oare cât de groaznic trebuie să fie adevăratul Infern, Iadul veșnic, dacă acesta este așa de înspăimântător?

Însă cel îngropat de viu în celula murdară, chinuit de foame, torturat de gardieni dar și de amintirea unei alte vieți, primește și mângâiere, de la Cel care a îngăduit această suferință:

As-noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
și-L făcea mai înalt și mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca niște păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veșminte,
argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
– Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
și mi-a făcut semn să tac…

A stat lângă mine pe rogojină:
– Pune-Mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea umbre de răni și rugină,
parcă purtase lanțuri, cândva…

Oftând, Și-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpățână,
și mișunau păduchi și guzgani.
Simțeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
și am dormit o mie de ani…

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă și era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins brațele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au împuns.

– Unde ești, Doamne? – am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui.
M-am pipăit, și pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui…

(As-noapte, Iisus…)

Uneori Dumnezeu ne trimite chinuri pentru că nu vrem să le acceptăm de bunăvoie, pentru a ne descotorosi de patimi. Însă tot El e Cel care ne însoțește în durerile grele, atunci când uităm că noi suferim pentru păcatele noastre, dar El a suferit pentru noi dureri inimaginabile fără a avea nicio vină, fiind cu totul neprihănit, și fără a avea nevoie de noi, fiind Dumnezeu atotdesăvârșit.

Trimiterile din poem la patimile și suferința pe Cruce a lui Hristos sunt evidente, culminând cu împungerea cu sulița și înmormântarea Sa. Iar Cel ce a suferit toate acestea ia asupra Sa chinurile întemnițatului, suferința umilinței și a mizeriei lui, care amenințau să-i răpească demnitatea de om, de ființă umană, dăruindu-i, în schimb, demnitatea cea mai înaltă, aceea de a fi urcat pe Crucea Lui. Hristos ia vărgile zeghei, somnul printre libărci și tristețea deținutului, oferindu-i înălțimea suferinței Lui, omătul curățirii prin suferință, încredințându-l că primește semnele cuielor Lui.

Poemul pare a fi fost scris în urma unui vis, care l-a întărit pe osânditul la temniță grea să sufere tragerea pe roată a deznădejdii, de fiecare zi:

„Și-n fiece noapte, -n celula cu febre,/ tunând, uruind, pe vinete șine,/ ți-aud, Deznădejde, venind peste mine/ trenul tău negru, -ncărcat cu tenebre. // Vagoanele-ți duduie, grele, prin noaptea de-asfalt,/ și eu te aștept, Deznădejde, la cantoane de jale,/ și-n fiece noapte, c-un țipăt înalt, hoitul meu blestemat îl arunc sub roțile tale…” (În fiece noapte).

Închisoarea îi măcina trupul iar deznădejdea sufletul. Însă din această dublă măcinare se năștea smerenia, erodarea iluziilor de odinioară:

„Nopți la rând urmăresc prin vizetă/ beznele, beznele, beznele…/ Odinioară, citeam stelele. Lesne le/ buchiseam slovele, scrise pe boltă cu cretă. // Voiam să-mi învăț zodia pe dinafară/ și-o visam scrisă cu litere-nalte, citețe./ Credeam că steaua mea e o caleașcă la scară,/ să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi și podețe…” etc (Zodie).

Dumnezeu ne corectează basmele minții, pentru că viața creștină nu e un „fairy tale”…

Lucas 19, 11-28, cf. BYZ

11. Și auzind ei acestea, [Iisus] adăugând, a zis parabolă. Pentru că El aproape a fi [era] de Ierusalim și acestora li se părea că numaidecât este a se arăta Împărăția lui Dumnezeu [καὶ δοκεῖν αὐτοὺς ὅτι παραχρῆμα μέλλει ἡ Βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἀναφαίνεσθαι].

12. Așadar a zis: „Un oarecare om de bun neam a mers într-o țară departe [ca] să-și ia sieși împărăție și [apoi] să se întoarcă.

13. Și chemând 10 robi ai săi, le-a dat lor 10 m[i]ne[1] [δέκα μνᾶς][2] și a zis către ei: «Neguțătoriți până vin[3] [Πραγματεύσασθε ἕως ἔρχομαι]!».

14. Dar cetățenii lui îl urau pe el [Οἱ δὲ πολῖται αὐτοῦ ἐμίσουν αὐτόν] și au trimis solie după el [καὶ ἀπέστειλαν πρεσβείαν ὀπίσω αὐτοῦ], zicând: «Nu voim pe acesta să împărățească peste noi [Οὐ θέλομεν τοῦτον βασιλεῦσαι ἐφ᾽ ἡμᾶς]».

15. Și a fost, când s-a întors el, luând împărăția, și [că] [le-]a zis [lor] să-i cheme lui pe robii aceia, cărora le-a dat argintul [οἷς ἔδωκεν τὸ ἀργύριον], ca să cunoască cine ce a neguțătorit [ἵνα γνῷ τίς τί διεπραγματεύσατο].

16. Și a venit cel dintâi, zicând: «Doamne [Κύριε], m[i]na ta a câștigat în plus 10 m[i]ne [ἡ μνᾶ σου προσειργάσατο δέκα μνᾶς]!».

17. Și [el] i-a zis lui: «Bine [Εὖ], robule cel bun [ἀγαθὲ δοῦλε]! Că în[tru] cel mai puțin ai fost cel credincios [ὅτι ἐν ἐλαχίστῳ πιστὸς ἐγένου], fii având putere peste 10 cetăți [ἴσθι ἐξουσίαν ἔχων ἐπάνω δέκα πόλεων]!».

18. Și a venit cel de-al doilea, zicând: «Doamne, m[i]na ta a făcut 5 m[i]ne!».

19. Și i-a zis și acestuia: «Și tu fii peste 5 cetăți!».

20. Și altul a venit, zicând: «Doamne, iată m[i]na ta, pe care o aveam pusă deoparte în mahramă [ἐν σουδαρίῳ]!

21. Căci m-am temut de tine [ἐφοβούμην γάρ σε], că om aspru ești [ὅτι ἄνθρωπος αὐστηρὸς εἶ], [care] iei ce nu ai pus [αἴρεις ὃ οὐκ ἔθηκας] și seceri ce nu ai semănat [καὶ θερίζεις ὃ οὐκ ἔσπειρας]».

22. Și i-a zis lui: «Din gura ta te voi judeca [Ἐκ τοῦ στόματός σου κρινῶ σε], robule cel rău [πονηρὲ δοῦλε]! Știuseși că eu sunt om aspru [ᾜδεις ὅτι ἐγὼ ἄνθρωπος αὐστηρός εἰμι], luând ce nu am pus și secerând ce nu am semănat.

23. Și pentru ce nu ai dat argintul meu pe masă [καὶ διὰ τί οὐκ ἔδωκας τὸ ἀργύριόν μου ἐπὶ τράπεζαν][4], iar [ca] eu, venind, cu dobândă l-am făcut [să-l fac] pe el?».

24. Și celor care au stat le-a zis: «Luați de la el m[i]na și dați-o aceluia având 10 m[i]ne!».

25. Și i-au zis lui: «Doamne, are 10 m[i]ne!».

26. «Căci vă zic vouă, că tot celui având i se va da [ὅτι παντὶ τῷ ἔχοντι δοθήσεται], dar de la cel neavând [ἀπὸ δὲ τοῦ μὴ ἔχοντος] și ce are se va lua de la el [καὶ ὃ ἔχει ἀρθήσεται ἀπ᾽ αὐτοῦ].

27. Dar pe aceștia, pe cei vrăjmași ai mei, pe cei ne voindu-mă [care nu m-au voit] să împărățesc peste ei, aduceți-i aici și înjunghiați-i înaintea mea!»”.

28. Și zicând acestea, mergea înainte, suindu-Se întru Ierusalim.


[1] De la N. pl. μναῖ, cf. https://el.wiktionary.org/wiki/μνᾶ.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Mina_(unit).

[3] Până când Mă întorc.

[4] Pe masa schimbătorilor de bani.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 2, cf. LXX

1. [Psalmul lui Salomon despre Ierusalim]. Când se trufește [s-a trufit] cel păcătos, în[tru] berbec[e][1] a doborât zidurile cele tari și nu l-ai oprit[2].

2. S-au suit pe jertfelnicul Tău neamurile cele străine [și,] în[tru] trufie, îl călcau cu sandalele lor,

3. pentru că fiii Ierusalimului au spurcat cele sfinte ale Domnului [și] spurcau darurile lui Dumnezeu în[tru] fărădelegi[le lor].

4. Pentru acelea, [Domnul] a zis: „Aruncați acestea departe de Mine, [căci] nu binevoiesc în[tru] ele!”.

5. Frumusețea slavei ei[3] a fost disprețuită înaintea lui Dumnezeu, a fost necinstită până întru sfârșit.

6. Fiii și fiicele [ei sunt] în[tru] robia cea rea, în[tru] pecete [fiind] gâtul lor, în[tru semnul] cel rușinos în[tre] neamuri.

7. După păcatele lor a făcut[4] [cu] ei, că[ci] i-a părăsit pe ei întru mâinile celor tari.

8. Căci Și-a întors fața Sa de la mila lor [ἀπέστρεψεν γὰρ τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ἀπὸ ἐλέους αὐτῶν]. Cel tânăr și cel bătrân și copiii lor [au păcătuit] deodată, că[ci] cele rele au făcut deodată [și] nu [au dorit] a asculta.

9. Și cerul s-a îngreunat și pământul i-a urât pe ei, că[ci] nu a făcut tot omul pe el[5] câte au făcut [ei[6]].

10. Și va cunoaște pământul judecățile Tale, [pe] toate cele drepte, Dumnezeu[le!]

11. Au stat fiii Ierusalimului întru batjocură pentru curvele [care erau] întru el [ἔστησαν τοὺς υἱοὺς Ιερουσαλημ εἰς ἐμπαιγμὸν ἀντὶ πορνῶν ἐν αὐτῇ]. Tot cel care trecea pe lângă [cetate] intra [în ea] înainte de soare [πᾶς ὁ παραπορευόμενος εἰσεπορεύετο κατέναντι τοῦ ἡλίου][7].

12. Batjocoreau [cu] fărădelegile lor, precum făceau [și] ei. Înaintea soarelui[8] și-au arătat nedreptatea lor.

13. Și fiicele Ierusalimului [erau] cele spurcate, după judecata Ta, pentru că ele însele s-au spurcat în[tru] neorânduiala împreunării [ἐν φυρμῷ ἀναμείξεως][9].

14. Pântecele meu și cele dinăuntru ale mele ostenește [ostenesc] în[tru] acestea.

15. Eu Te voi îndrepta pe Tine [ἐγὼ δικαιώσω Σε], Dumnezeu[le] [ὁ Θεός], în[tru] dreptatea inimii [ἐν εὐθύτητι καρδίας], că[ci] în[tru] judecățile Tale [este] dreptatea Ta [ὅτι ἐν τοῖς κρίμασίν Σου ἡ δικαιοσύνη Σου], Dumnezeu[le!]

16. Că[ci] le-ai răsplătit celor păcătoși după faptele lor și după păcatele lor cele foarte rele.

17. Ai descoperit păcatele lor, ca să se vadă judecata Ta. Ai șters pomenirea lor de pe pământ.

18. Dumnezeu [este] Judecătorul cel drept [ὁ Θεὸς Κριτὴς δίκαιος] și nu se va minuna de față [καὶ οὐ θαυμάσει πρόσωπον][10].

19. Căci neamurile au ocărât Ierusalimul în[tru] călcare. [Și] frumusețea lui a fost dărâmată de la tronul slavei.

20. S-a încins [cu] sac în loc de veșmântul de bunăcuviință [și cu] funie în jurul capului său în loc de coroană.

21. A lepădat mitra slavei [περιείλατο μίτραν δόξης], pe care Dumnezeu i-a pus-o lui [ἣν περιέθηκεν αὐτῇ ὁ Θεός] [pe cap]. Frumusețea lui întru necinste a aruncat-o la pământ [ἐν ἀτιμίᾳ τὸ κάλλος αὐτῆς ἀπερρίφη ἐπὶ τὴν γῆν].

22. Și eu am văzut și m-am rugat feței Domnului și am zis: „Ajunge [ἱκάνωσον], Doamne [Κύριε], a Se îngreuna mâna Ta peste Ierusalim în[tru] robia neamurilor [τοῦ βαρύνεσθαι χεῖρά Σου ἐπὶ Ιερουσαλημ ἐν ἐπαγωγῇ ἐθνῶν]!

23. Că[ci] l-au batjocorit și nu l-au cruțat în[tru] urgie [ἐν ὀργῇ] și [întru] mânia cu răzbunare [καὶ θυμῷ μετὰ μηνίσεως] [a Ta][11]. Și îl vor sfârși [καὶ συντελεσθήσονται], dacă Tu [ἐὰν Σύ], Doamne [Κύριε], nu ai să-i mustri [cu] [pe] ei în[tru] urgia Ta [μὴ ἐπιτιμήσῃς αὐτοῖς ἐν ὀργῇ Σου]!

24. Că nu în[tru] râvnă au făcut [acestea], ci întru pofta sufletului [lor], [ca] să-și verse urgia lor întru noi în[tru] pradă.

25. Să nu întârzii, Dumnezeu[le], să le răsplătești lor întru capetele [lor și] să poruncești trufia balaurului în[tru] necinste[!]”.

26. Și nu am așteptat mult timp până ce Dumnezeu mi-a arătat mie semeția lui: străpuns în munții Egiptosului [Egiptului], disprețuit [fiind] mai mult [decât] cel mai neînsemnat de pe pământ și mare,

27. trupul lui purtându-se pe valuri, în[tru] semeție multă, și nu era cel care îngroapă [să-l îngroape], că[ci Domnul] l-a disprețuit pe el în[tru] necinste [ὅτι ἐξουθένωσεν αὐτὸν ἐν ἀτιμίᾳ].

28. Nu a socotit că om este și [la] cele din urmă [ale sale] nu a socotit.

29. A zis: „Eu voi fi domnul pământului și al mării”. Și nu a cunoscut că Dumnezeu [este] Cel mare [ὁ Θεὸς μέγας], Cel tare în[tru] tăria Sa [κραταιὸς ἐν ἰσχύι Αὐτοῦ], [întru tăria Sa] cea mare [τῇ μεγάλῃ].

30. [Nu a cunoscut că] El [este] Împărat peste ceruri [Αὐτὸς Βασιλεὺς ἐπὶ τῶν οὐρανῶν] și judecând împărați și începătorii [καὶ κρίνων βασιλεῖς καὶ ἀρχάς].

31. [Că El este] Cel care mă ridică întru slavă [ὁ ἀνιστῶν ἐμὲ εἰς δόξαν] și îi culcă pe cei trufași întru pierire veșnică, în[tru] necinste, că nu L-au cunoscut pe El.

32. Și acum vedeți, mari[lor] ai pământului, judecata Domnului! Că[ci El este] Împăratul cel mare și Cel drept judecând pe cea de sub cer [τὴν ὑπ᾽ οὐρανόν][12].

33. Binecuvântați pe Dumnezeu cei care vă temeți de Domnul în[tru] înțelegere! Că mila Domnului [este] în cei care se tem de El cu judecată,

34. ca să pună deoparte între cel Drept și cel păcătos [și] să răsplătească celor păcătoși întru veac după faptele lor

35. și să-l miluiască pe cel Drept, [izbăvindu-l] de smerirea celui păcătos, și să răsplătească celui păcătos pentru cele pe care [el] i le-a făcut celui Drept.

36. Că bun [este] Domnul cu cei care Îl cheamă pe El în[tru] răbdare, [ca] să facă după mila Sa [cu] cei Cuvioși ai Săi, [ca] să stea pururea înaintea Lui în[tru] tărie [παρεστάναι διὰ παντὸς ἐνώπιον Αὐτοῦ ἐν ἰσχύι].

37. Binecuvântat [este] Domnul întru veac înaintea robilor Săi[!]


[1] Mașina de război cu care se spărgeau porțile și zidurile cetăților.

[2] Iarăși cu referire la Dumnezeu.

[3] A cetății Ierusalimului.

[4] Dumnezeu.

[5] Pe pământ.

[6] Locuitorii Ierusalimului.

[7] Înainte de ora când se deschideau porțile cetății, înainte de răsăritul soarelui. Pentru că acum cetatea era fără porți…

[8] În mod public.

[9] A împreunării sexuale păcătoase.

[10] De fața omului.

[11] Nu au cruțat Ierusalimul, atunci când el a fost lovit de urgia lui Dumnezeu și de mânia Lui cea plină de răzbunare.

[12] Lumea de sub cer. Adică pe noi, ce de pe pământ.

Natură abstractă

Tasnire spre cer

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [27]

Cărțile sunt un barometru al societății, celebritatea unora sau dezinteresul pentru altele putând spune multe despre caracterul oamenilor dintr-o epocă:

„Cunosc mersul vremii/ După cum îmi vând cărțile,/ Jocul lor între rafturi/ Și restul lumii/ E un indiciu sigur. // Când au versurile căutare/ Se întâmplă nunți,/ Pântecul fetelor are nevoie/ Să adoarmă frumos până seara/ De cântece de leagăn. /…/ De la Tolstoi și Dostoievski/ Te poți aștepta la orice,/ Ori să ajungi cineva,/ Ori să-ți pierzi slujba” (Anticarul).

Iar toate lucrurile acestea se întâmplă când cartea nu mai e privită și apreciată, de fiecare cititor, pentru conținutul ei în sine. Ci consumatorii de carte cumpără sau judecă în funcție de ce au auzit ei că ar fi de valoare, că ar fi de apreciat, că se caută. Pentru că astfel le crește și lor „cota de piață”, astfel reușesc și ei să se introducă printre oamenii „culți”, printre „deștepți”, printre cei „văzuți bine”.

De aceea, când au succes poeții, „Se întâmplă nunți,/ Pântecul fetelor are nevoie/ Să adoarmă frumos” etc. Pentru că poezia lor nu e privită în sine de marea majoritate a oamenilor, ci în relație cu nevoile lor imediate. Dacă au nevoie de romantism, atunci prinde poezia romantică. Dacă au nevoie să-și crească copiii, atunci e bună poezia pentru copii.

„Enciclopediile legate în piele de șoareci/ Se urnesc cel mai greu”, pentru că au puțină căutare, neavând o utilitate imediată.

Tolstoi și Dostoievski pot să fie pe val sau nu. Interesul pentru ei crește și descrește în funcție de piață. Dacă hrănesc vise romantice sau dacă întrețin ideea de intelectualitate interesată de duhovnicie sau dacă pur și simplu se aude despre ei că sunt scriitori mari, pe care „e bine” să-i citești, atunci se vând. Dacă lumea uită pentru mai scurtă sau mai lungă vreme de ei, acaparată de ascensiunea altor „luceferi”, atunci intră în eclipsă.

Îmi amintesc pe când eram eu în liceu și apoi în facultate, că am rămas cu gura căscată auzind niște colege că îl citesc pe Balzac ca să învețe „cum e lumea” și „de cine să se ferească” sau pe Kierkegaard pentru ca să citeze din el într-o discuție, să nu pară „necultivate”.

Atunci mi-am dat seama că valoarea intelectuală sau morală a unui om nu stă neapărat în bibliografia pe care poate să o producă, care poate fi de ochii lumii sau din interese care nu au absolut nimic de-a face cu cărțile respective. Ci valoarea omului stă în gândirea lui profundă, în puterea lui de a experimenta lăuntric viața cu adevărat mare a omului de spirit și de a emite el însuși judecăți adânci. Pentru că majoritatea citesc înțelegând cu suprafața creierului ceea ce e scris și neajungând niciodată (nici măcar încercând) să se apropie de adâncul de experiență care produce textele respective.

Astfel încât, în marea majoritate a timpului, cărțile sunt un simplu material vandabil, substanța lor, chiar duhovnicească fiind, e privită și folosită materialist, utilitarist.

Predică la Duminica a XXIII-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

există o frică drăcească, care, atunci când ne cuprinde, ne face să Îi cerem lui Dumnezeu să ne lase în pace. Să ne lase singuri. Să plece de la noi, pentru ca să fim singuri. Adică ne face să Îi cerem lui Dumnezeu cel mai nebunesc și mai rău lucru posibil: acela de a Se îndepărta de noi. Pentru că nu există lucru mai rău pentru om și pentru întreaga creație decât acela ca Dumnezeu Să se îndepărteze de noi. Decât acela de a-Și retrage harul Lui din noi…

Și această frică demonică au trăit-o gadarinii, atunci când Domnul l-a vindecat pe demonizatul din mijlocul lor [Lc. 8, 33]. Pentru că, „[cu] frică mare erau cuprinși [φόβῳ μεγάλῳ συνείχοντο]” [Lc. 8, 37, BYZ] și, în această frică demonică, „L-au rugat [L-a rugat] pe El toată mulțimea cea învecinată gadarinilor să plece de la ei [ἠρώτησαν Αὐτὸν ἅπαν τὸ πλῆθος τῆς περιχώρου τῶν γαδαρηνῶν ἀπελθεῖν ἀπ᾽ αὐτῶν]” [Ibidem].

Și Domnul a ascultat rugăciunea lor păgână, nebunească, și a plecat! Căci „El [Αὐτὸς], intrând întru corabie [ἐμβὰς εἰς τὸ πλοῖον], S-a întors [ὑπέστρεψεν]” [Ibidem] de la ei. Pentru că Domnul nu vrea să intre cu forța în viața noastră, ci El intră în noi, doar dacă noi ne deschidem inima spre El.

Dar când Domnul Își întoarce fața Sa de la noi, atunci începe Iadul pentru noi. Căci El ne lasă în voia noastră cea rea, ne lasă să păcătuim după cum vrem, pentru ca să simțim gustul amar, insuportabil al morții. Gustul amar pe care îl aduce păcatul: moartea duhovnicească.

Pentru că cel care păcătuiește e viu cu trupul, dar nu și cu sufletul său. El se mișcă, pare viu pentru noi, dar e mort sufletește. Pentru că e robit demonilor prin voia lui. Căci atunci când Domnul ne părăsește, pentru că noi Îl părăsim pe El prin păcătuirea noastră continuă, El ne lasă să fim chinuiți de demoni încă din această viață. Și de aceea, viața de păcătuire continuă e o viață de Iad, pentru că noi, prin păcatele noastre, ne asemănăm tot mai mult cu demonii, dezumanizându-ne continuu.

Iadul începe de aici, iubiții mei, pentru că Iadul e nepocăință, e împietrire în lucruri rele!

După cum Raiul tot de aici începe, pentru că el e umplere de slava lui Dumnezeu.

Și de aceea Iadul e la antipodul Raiului: pentru că Iadul este neprimirea în noi a slavei lui Dumnezeu, care ne transfigurează în mod continuu.

Ce făcea demonizatul din Evanghelia de azi [Lc. 8, 26-39]? Având „demoni de multe vremuri [δαιμόνια ἐκ χρόνων ἱκανῶν]” [Lc. 8, 27, BYZ], de mulți ani în el, „[cu] veșmânt nu se îmbrăca și în casă nu rămânea [ἱμάτιον οὐκ ἐνεδιδύσκετο καὶ ἐν οἰκίᾳ οὐκ ἔμενεν], ci în morminte [ἀλλ᾽ ἐν τοῖς μνήμασιν]” [Ibidem]. Demonizarea îl făcea asocial. Pentru că demonii nu doreau ca el să fie ajutat de oameni, ci doreau ca el să rămână în această stare până la sfârșitul vieții sale, pentru ca să îl coboare în Iad cu ei.

Însă, văzându-L pe Domnul, demonii din el au început să vorbească cu Domnul, cerându-I Lui să nu îi chinuie și să nu le poruncească să plece în abisul Iadului [Lc. 8, 28, 31, BYZ]. Pentru că demonii își știu pedeapsa, ei știu ce îi așteaptă, știu că îi așteaptă chinul cel veșnic pentru păcatele lor. De aceea, munca lor nebunească e de a-i face pe tot mai mulți oameni robi ai lor, de a-i face pe tot mai mulți oameni să păcătuiască, pentru ca aceștia să se chinuie veșnic împreună cu ei.

…Domnul a îngăduit demonilor să iasă din om și să intre în turma de porci [Lc. 8, 32]. Le-a îngăduit să intre în porcii crescuți ilegal de gadarini. Iar demonii și-au arătat imediat răutatea lor: căci „s-a aruncat turma de pe stâncă întru lac și s-a înecat [ὥρμησεν ἡ ἀγέλη κατὰ τοῦ κρημνοῦ εἰς τὴν λίμνην καὶ ἀπεπνίγη]” [Lc. 8, 33, BYZ].

Și de aici vedem marea milă a lui Dumnezeu față de cel demonizat! Căci El nu i-a lăsat pe demoni să îl omoare pe om, deși demonii l-au sălbăticit în chip și fel. Însă, când El le-a îngăduit demonilor să intre în porci, demonii imediat și-au manifestat răutatea lor pe porci și i-au omorât. Pentru că asta doreau să facă și cu omul demonizat: să îl omoare. Dar Dumnezeu nu a îngăduit moartea lui, ci, vindecându-l pe el de demonizare, oamenii l-au găsit pe cel vindecat lângă Domnul. Căci „l-au aflat șezând pe omul din care ieșise[ră] demonii [εὗρον καθήμενον τὸν ἄνθρωπον ἀφ᾽ οὗ τὰ δαιμόνια ἐξεληλύθει], îmbrăcat și fiind întreg la minte [ἱματισμένον καὶ σωφρονοῦντα], alături de picioarele lui Iisus [παρὰ τοὺς πόδας τοῦ Ἰησου]” [Lc. 8, 35, BYZ].

Pentru că un om întreg la minte nu Îi cere lui Dumnezeu să plece de la el, nu Îl blestemă și nu Îl înjură pe Dumnezeu, ci Îl cheamă pe El în viața lui. Omul întreg la minte, omul credincios, omul cu frică de Dumnezeu, se teme ca nu cumva să păcătuiască cu ceva lui Dumnezeu. De aceea el stă la picioarele Domnului toată ziua, ascultând voia Lui. Pentru că ascultarea de Dumnezeu e viață, iar neascultarea de El e moarte. Iar cine e cu Dumnezeu, mereu strigă către El și mereu Îi mulțumește Lui pentru toate, pentru că el simte cu toată ființa lui că e dependent cu totul de Dumnezeu.

Însă dorința noastră de independență e mortală. Căci cine nu e cu Dumnezeu e robit de demoni. Și în robia demonilor nu există libertate, ci numai chin și moarte.

De aceea, când era demonizat, omul „era condus de demon întru pustii” [ἠλαύνετο ὑπὸ τοῦ δαίμονος εἰς τὰς ἐρήμους]” [Lc. 8, 29, BYZ]. Era condus spre rătăciri tot mai mari și învățat să nu iubească oamenii. Dar, atunci când demonii au ieșit din om, și omul a fost umplut de slava lui Dumnezeu, el s-a arătat ca iubind comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii. Pentru că a rămas la picioarele Domnului, plăcându-I ascultarea de El.

– Și ce ne spune Domnul prin această minune a Lui?

–  Că oricine se poate vindeca de patimi, de demonizare. Că orice om poate fi vindecat, prin harul lui Dumnezeu, în Biserica Sa, de orice patimă ar suferi. De aceea, Evanghelia de azi ne dă multă încredere în vindecarea noastră, pentru că Dumnezeu poate lucra minunea mântuirii noastre. El poate să ne vindece pe toți de toate patimile noastre, dacă credem în El și ne nevoim pentru curățirea noastră de patimi.

Căci demonii sunt scoși afară din noi de slava lui Dumnezeu, care se coboară în noi și prin care Dumnezeu locuiește în noi. Iar demonii sunt la baza fiecărei patimi pe care o avem. Căci demonii ne învață să mințim, să furăm, să curvim, să iubim plăcerile trecătoare, să iubim banii, să ne iubim pe noi înșine în mod păcătos. Dacă simțim acest lucru, dacă simțim cine stă la baza patimilor noastre, ne putem dezlipi foarte ușor de ele, pentru că știm că unirea interioară cu demonii ne face să păcătuim.

De aceea, iubiții mei, frica demonică de Dumnezeu e aceea în care demonii ne învață că „Dumnezeu stă la baza nefericirii noastre. Că El ne vrea răul”. Însă lucrurile stau tocmai invers: demonii sunt cei care ne vor răul, ei vor să suferim veșnic în Iad, pentru că Dumnezeu dorește ca noi să ne bucurăm veșnic împreună cu El.

– Și de ce s-au înfricoșat în mod demonic gadarinii?

– Nu s-au înfricoșat pentru că l-au văzut pe om vindecat și întreg la minte, ci pentru că au înțeles că Domnul le strică afacerile lor păcătoase. Ei L-au rugat să plece din ținutul lor, pentru ca să nu le strice în continuare viața lor păcătoasă. Căci ei nu s-au uitat la mântuirea omului, ci s-au uitat la moartea porcilor, la banii pe care i-au pierdut.

Și când prețuiești mai mult banii decât oamenii atunci e semn că ești demonizat. Că ești înstrăinat de Dumnezeu. Că ai o viață pustiită de iubire, de înțelegere, de compasiune. E semn că ești singur, că ești părăsit de Dumnezeu.

Dar când ești un om care ajuți oamenii, care le dorești mântuirea lor, care dorești să îi vindeci de patimile lor, atunci ești omul lui Dumnezeu, pentru că ești plin de slava Lui. Căci cel plin de slava lui Dumnezeu dorește ceea ce dorește și Dumnezeu: mântuirea tuturor oamenilor [I Tim. 2, 4].

Dar cine nu dorește să se mântuie, acela trăiește la suprafața vieții, bucurându-se de plăceri ușoare și nu de marile bucurii netrecătoare ale vieții cu Dumnezeu. Și vreau să fiu explicit acum, pentru ca să înțelegeți ce înseamnă plăceri ușoare ale vieții de acum!

Pentru mulți oameni a avea mulți bani și a face ceea ce doresc cu ei e o mare plăcere. Însă e una ușoară în fapt, pentru că e trecătoare. E numai pentru aici și acum, căci în veșnicie nu ne trebuie bani ca să ne cumpărăm bucuria. În veșnicie noi înșine trebuie să fim plini de slava lui Dumnezeu, pentru că ea este toată bucuria noastră cea veșnică.

Banii, averea, mâncarea, plăcerea, faima, puterea socială sunt plăceri ușoare, pentru că sunt trecătoare. Plăcerea sau bucuria reală e sfințenia, e curăția, e facerea de bine, e slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Și bucuria reală din noi, pe care ne-o aduce viața sfântă, e netrecătoare și veșnică, pentru că la fundamentul ei stă slava lui Dumnezeu. Căci dacă El este în noi prin slava Lui, atunci noi avem toată împlinirea interioară pentru viața de acum și pentru viața cea veșnică. Dar dacă ne îndepărtăm de Dumnezeu în fiecare zi prin nesimțirea cu care păcătuim înaintea Sa, atunci suntem duși de demoni în pustiul Iadului, al singurătății continue, veșnice.

Așa că noi suntem cei care trebuie să alegem ceea ce ne dorim pentru veșnicie! Trebuie să alegem pe fiecare zi viața cu Dumnezeu, dacă Îl vrem pe El. Căci ceea ce am făcut ieri e deja trecut, pe când ceea ce facem acum, în clipa de față, contează cu adevărat, pentru că e în joc viața noastră veșnică. Mereu, în fiecare clipă, noi ne apărăm sau ne pierdem mântuirea, în măsura în care împlinim voia lui Dumnezeu sau nu o împlinim.

De aceea, când rămânem în păcat, rămânem în moarte. Dar când ne ridicăm din el prin pocăință și simțim iertarea lui Dumnezeu în noi înșine, adică simțim din nou slava lui Dumnezeu în noi, asta înseamnă că suntem vii, vii duhovnicește, din marea milă a lui Dumnezeu.

Să rămânem întru slava Lui! Să facem fapte vrednice de viața cu Dumnezeu! Să nu gândim niciodată că „ar fi mai bine fără Dumnezeu”, pentru că acesta e un gând demonic!

Nicio clipă nu e bună fără El! Fără El orice clipă e un păcat, e o cădere în moarte. Pentru că toată viața noastră trebuie să I-o dăruim lui Dumnezeu, Celui care ne-a dăruit-o nouă. Amin!


[1] Începută la 10. 31, în zi de marți, pe 16 octombrie 2018. Zi cu soare, 15 grade.

Apă fosforescentă

Reflectii

Page 1 of 2099

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno