Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Psalmii liturgici

Psalmii liturgici

Pagina sursă

*

Fericit este omul care nu a mers în sfatul neevlavioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul ciumaților nu a șezut, ci astfel în legea Domnului este voia lui și în legea Lui va cugeta ziua și noaptea. Și el va fi ca un pom sădit lângă ieșirile apelor, care rodul lui îl va da la timpul lui și frunza lui nu va cădea și, prin toate câte are să facă, va spori (Ps. 1, 1-3).

Când am strigat, m-ai auzit pe mine, Dumnezeul dreptății mele. În necaz mi-ai lărgit mie inima. Milostivește-te de mine și ascultă rugăciunea mea! Fiii oamenilor, până când sunteți grei la inimă? Pentru ce iubiți deșertăciunea și căutați minciuna? (Ps. 4, 2-3).

Read More

Psalmii (ediția LXX)

Psalmii

Pagina sursă

Slujiți Domnului în frică și bucurați-vă Lui în cutremur! Luați învățătură, ca nu cumva să vă urgisească Domnul! Și vă va nimici din calea cea dreaptă, oricând are să se aprindă în grabă mânia Lui. Fericiți sunt toți cei care au nădăjduit întru El (Ps. 2, 11-12).

Judecă-i pe ei, Dumnezeule! Să cadă din sfaturile lor! După mulțimea neevlaviilor lor izgonește-i pe ei, că Te-au amărât pe Tine, Doamne! Și să se veselească toți cei care nădăjduiesc în Tine! Întru veac se vor bucura și Te vei sălășlui în ei. Și se vor lăuda în Tine toți cei care iubesc numele Tău (Ps. 5, 11-12).

Miluiește-mă, Doamne, că slab sunt! Vindecă-mă, Doamne, că au fost tulburate oasele mele! Și sufletul meu a fost tulburat foarte. Și Tu, Doamne, până când întârzii? (Ps. 6, 3-4).

Read More

Praedicationes (vol. 12)

Praedicationes (vol. 12)

Pagina sursă a cărții.

*

„Începutul e bucurie, dacă ne bucurăm de Cel care ne dă viață, de Dumnezeu Însuși. Și e bucurie, dacă înțelegem că e un timp al înfrumusețării interioare noul început, că anul bisericesc e un timp al slujirii lui Dumnezeu și al oamenilor, că e un timp al îndumnezeirii noastre. Iar Evanghelia zilei [Lc. 4, 16-22] ne vorbește despre un început dumnezeiesc de care toți avem nevoie, despre un început al înțelegerii Dumnezeieștii Scripturi, adică despre momentul când Domnul a început să tâlcuiască profețiile care se refereau la Sine” (p. 6).

„Domnul, deși era Fiul lui Dumnezeu întrupat, El S-a nevoit și cu cititul cărților, după cum S-a nevoit și cu rugăciunea îndelungă în singurătate. Iar locul de aici [Lc. 4, 17, BYZ] e o mărturie neîndoielnică asupra acestui lucru. Pentru că El știa să citească și citea cărți. Iar dacă știi să citești, știi și să scrii. Pentru că Domnul a muncit, a scris, a citit, S-a rugat, a postit, a călătorit mult, a propovăduit mult, a răbdat toate pentru noi, S-a luptat cu tot păcatul și cu toată ispita, pentru ca să ne învețe pe noi toată virtutea întru umanitatea Sa. Pentru ca noi să vedem în El exemplul absolut de viață creștină, de viață ortodoxă” (p. 8).

„Sfântul Lucas nu a citat textul ebraic, ci Septuaginta. Lucru evident din traducerea pe care am oferit-o. Pentru că toți Evangheliștii au făcut la fel: au citat din LXX când a fost să citeze din Vechiul Testament. Și de aceea LXXul e Scriptura vechitestamentară a Bisericii, adică Septuaginta” (p. 10).

Read More

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 9)

Pagina sursă a cărții.

*

Volumul de față cuprinde selecții din trei cărți de poezie ale mele:

Carte de poezie pentru nebuni conștienți și inimi bolnave [vol. 19 de poezie/ 1997]

Cum trăiesc oamenii în timpul unui cutremur de soare [vol. 20 de poezie/ 1998]

În catedrala celor o mie de războaie pierdute [vol. 21 de poezie/ 1998]

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Eminescu: între modernitate și tradiție [72]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Cosmosul

Macrocosmosul și microcosmosul, raportate la nivelul uman de percepție (omul fiind el însuși un macrocosmos în microcosmos, conform literaturii patristice), stau deopotrivă în atenția lui Eminescu. Ne vom referi la ambele, pe rând, pentru că atenția pe care el le-o acordă este cu totul deosebită.

Mai mult interes exegetic s-a acordat macrocosmosului și foarte puțin s-a remarcat aplecarea poetului cu o rară delicatețe asupra cosmosului mic, atitudine poetică pe care o va regenera în mod semnificativ Arghezi, dar care nu este rară în poezia și literatura română, dacă ar fi să-i amintim pe Topârceanu, Ion Barbu, Emil Botta, Marin Sorescu sau chiar Eugen Ionescu (care debutează cu Elegii pentru ființe mici).

Putem vorbi la Eminescu de un traiect mai puțin obișnuit, și anume de la cosmosul mic către cosmosul mare, pentru că, în mod paradoxal, microcosmosul pare mai degrabă model pentru macrocosmos, și nu invers.

Perfecțiunea aceasta face parte din paradigma creației, care, în paginile literare medievale, este țesătura, urzeala fundamentată pe delicatețe și atenție la detaliu. Iar sursa acestei paradigmări se află în poezia Psaltirii, unde se preciza că Dumnezeu a urzit toate cu degetele: „Că văzu ceriul/ vădzură cerurile, lucrul deagetelor Tale, luna şi stelele ce-ai Tu urzit”  (Ps. 8, 3)[1].

Aceleaşi detalii le regăsim şi în Cazania lui Coresi, în predica despre fiul rătăcitor:

„Şi împărţi lorŭ tocma (ce se zice, pre voia loru-şŭ lăsă pre ei), ca un Iubitoriu de oameni şi de feciori. Întocma amu deade Dumnezeu oamenilorŭ tuturora înţelesŭ şi samavolnicie [raţiune şi voinţă liberă]. Deade lorŭ soarele, luna, stealele, pământulŭ şi totŭ ce e pre elŭ. […] Iar celŭ feciorŭ mai mare şi dereptŭ întru slava Domnului aceastea toate le priimi. Văzù ceriulŭ şi de bunătatea [frumusețea] făpturiei cunoscù pre Ziditoriulŭ. «Văzù», zice, «ceriulŭ, lucrulŭ degetelorŭ Tale, luna şi stealele ce Tu le-ai urzitŭ (s. n.)». Văzù amu lumea aceasta şi mulţemi şi proslăvi Domnulŭ, cela ce o au înfrâmseţatŭ”[2].

În Psaltirea de la Alba Iulia, se conservă această expresivitate: „Când văz ceriurile Tale, lucrul degetelor Tale, luna și stealele, carele le-ai întemeiat” (Ps. 8, 4); dar și „Cela [Dumnezeu] ce urzi pământul spre tăria lui, să nu se clătească în veacii veacilor” (Ps. 103, 5)[3].

Asemenea precizări creaționiste le descoperim reproduse cu insistență și în Psaltirea versificată a lui Dosoftei: „Văz că-i tocmit ceriul de mânule Tale /…/ Stele luminate ce lucesc pre noapte /…/ Tu le-ai urzât toate” (Ps. 8, 9-12), „Pus-ai întunerec de-ț ascunz[i] lumina,/ Cu sălaș de ape ce-ai făcut cu mâna” (Ps. 17, 31-32), „Și lumea cu de ce-i plină/ Ai urzât cu svânta-Ț[i] mână” (Ps. 88, 45-46), „Adânca Ta-nțălepciune/ Nime nu va putea spune. /…/ De svintele Tale fapte [făpturi, creații],/ Ce-s de mâna Ta lucrate” (Ps. 91, 17-22), „Și-i de mâna Lui lucrată/ Toată laturea uscată” (Ps. 94, 21-22), „Şi Tu, Doamne, cu cuvântul/ Dintăi ai urzât pământul,/ Şi ceriurile ce-s nalte/ Sunt de mâna Ta lucrate” (Ps. 101, 89-92), „Și munțâi, și dealuri nalte/ S-or ivi, și șesuri late,/ Pre locul ce sunt urzâte,/ Când i-ai făcut de mainte/ Și le-ai pusu-le hotară”… (Ps. 103, 31-35).

Dacă pământul („laturea uscată”), mările și oceanele („sălaș de ape”), vânturile, munții cu dealurile, cerul și stelele sunt lucrate/ urzite de mâna/ degetele Lui, templul sau cortul este de mătase (închipuind cerul ca un cort din psalmul 103 și Raiul): „svânta Ta casă” cu „corturi tinse în funi de mătasă” (Ps. 41, 15-16), „svânta Ta casă cu veșmânt de mătasă” (Ps. 73, 13-14), „Carii dvoriț la Domnul în casă,/ În curțâle cele de mătasă” (Ps. 133, 5-6), etc.

La Eminescu ne-au reținut atenția, între altele, „ceru-i negru, – pe-ntinsori de catifea/ Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea” (Călin Nebunul), „pânzăriile de-azur” ale mării (Memento mori, Avatarii faraonului Tlà), „subțirile neguri” care „păreau pânzărie/ De brum-argintoasă, lucind viorie”, felul cum „Pe-al codrilor verde, prin bolțile dese,/ Prin mreje de frunze seninul se țese” (Diamantul Nordului), „vise d-aur în rai țesute” (Filosofia copilei) etc. Expresia „mreje de frunze” este recurentă în poeme și nuvele.

Ne amintim că în opera lui Arghezi – receptiv la sensurile mistice – este foarte extinsă poezia mătăsurilor.

Țesătura este simbol al supleții creative, la Dosoftei, dar și al fragilității existenței umane, al zilelor și anilor care se țes: „A[n]ii ni să trec cu grabă,/ Ca o painjină slabă” (Ps. 89, 35-36), „bietul suflet /…/ de-abia să-ngână,/ Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină” (Ps. 38, 37-38).  Eminescu putea desprinde de aici „a vieții mele tort” (În vremi de mult trecute) ori „se toarce-n gându-mi firul duioaselor povești” (Departe sunt de tine), sau imaginea acelui „paingăn de smarald” care: „A țesut pânza subțire, tremurând în aer cald,/ Și în care luna bate de sclipește viorie/ Ș-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie” (Călin Nebunul). Dar nu trebuie ignorată nici mătasea cu care e îmbrăcată femeia în opera eminesciană.


[1] Coresi, Psaltirea slavo-română (1577) în comparație cu Psaltirile coresiene din 1570 și din 1589, text stabilit, introducere și indice de Stela Toma, Ed. Academiei RSR, București, 1976, p. 53.

[2] Coresi, Evanghelie cu învăţătură (1581), op. cit., p. 24.

[3] Psaltirea de la Alba Iulia (1651), op. cit., p. 123 și 491.

Predică la Duminica a 7-a după Paști [2017]

Iubiții  mei[1],

percepția noastră despre om și lume este pe măsura stării noastre interioare. De aceea, unii vor spune că oamenii sunt răi și corupți în mod fundamental, negăsind prea multe lucruri bune la oameni, pe când alții vor spune că oamenii sun buni și muncitori și suferă mult pe pământ. Pentru că oamenii vorbesc prin prisma propriei lor experiențe. Iar dacă omul e păcătos și lipsit de evlavie, dacă e pătimaș, el va zugrăvi toate lucrurile în negru și va vorbi despre oameni la modul negativ. Dar dacă el este un om al evlaviei, atunci va privi profund oamenii și îi va judeca după faptele lor și după mentalitatea lor și după atitudinile lor și nu la modul discreționar.

Pentru că oamenii fac și bune și rele, iar ei nu sunt doar albi sau negri la suflet, ci orice lucru bun ne personalizează și ne face oameni, iar orice păcat ne strică interior, ne urâțește.

Însă binele și răul pe care îl facem țin de alegerea noastră interioară. Și atât binele, cât și anti-binele, adică răul pe care îl facem, au consecințe directe în viața noastră, pentru că au consecințe imediate și veșnice. Tocmai de aceea, păcătosul care nu se pocăiește rămâne mort duhovnicește, pe când cel care se pocăiește se mută continuu „din moarte întru viață [ἐκ τοῦ θανάτου εἰς τὴν ζωήν]” [In. 5, 24, BYZ]. Pentru că păcatul este omorârea noastră, pe când viața noastră e slava lui Dumnezeu. Și a trăi în slava lui Dumnezeu înseamnă a trăi cu Dumnezeu, cu Dumnezeul iubirii noastre.

Dar viața cu Dumnezeu e viață eclesială. Și viața eclesială e viața în comuniune și în ajutor reciproc, e viața în iubire frățească și în sfințenie. Pentru că Dumnezeu trimite slava Lui în noi în Biserica Sa, dacă trăim ca reale mădulare ale Lui, adică în curăție și sfințenie, și ca reali frați duhovnicești cu toți ceilalți care vor să se mântuiască ca și noi.

Dumnezeu ne umple de slava Lui în orice Slujbă și rugăciune a Bisericii, dacă căutăm o relație veșnică cu Dumnezeu și o deschidere continuă către semenii noștri. Și El ne umple de slava Lui pentru ca să ne sfințească pe noi în mod deplin.

– Ce se întâmplă însă, dacă nu căutăm relația cu Dumnezeu și nici nu ne deschidem continuu față de semenii noștri, dar totuși venim la Biserică și suntem membri ai ierarhiei bisericești?

– Ne agonisim nouă înșine judecată [κρίμα] mâncând și bând din Sfântul Potir al Domnului, nedistingând Trupul Domnului [μὴ διακρίνων τὸ Σῶμα τοῦ Κυρίου] [I Cor. 11, 29] de mâncărurile comune. Pentru că venim să ne împărtășim cu Domnul fără evlavie și sfințenie în noi înșine, și Îi slujim Lui cu lehamite și indiferență.

Însă o astfel de slujire indiferentă a Lui aduce urgia lui Dumnezeu peste noi. Pentru că ne apropiem să Îi slujim Lui fără să ne pese că nu suntem plini de sfințenia pe care El ne-o cere. Și dacă nu ne pasă de sfințenia Lui, atunci desconsiderăm întreaga sfințenie a Bisericii și considerăm Slujbele Bisericii ca Slujbe „goale” de prezența lui Dumnezeu.

Și avem acest sentiment sfredelitor al „absenței” lui Dumnezeu pentru că nu simțim slava Lui în noi. Nu o simțim în noi și de aceea ne simțim singuri, copleșitor de singuri. Iar din mijlocul unei astfel de singurătăți a păcatului, slujirea lui Dumnezeu e o dramă și o povară enormă.

Însă mulți membri ai ierarhiei Bisericii și mulți creștini ajung să trăiască această dramă a singurătății în mijlocul iubirii lui Dumnezeu pentru că nu vor să accepte că există doar o singură viață a Bisericii și anume sfințenia. Vor să fie lumești în viața de zi cu zi, vor să nu se deosebească de ceilalți, să nu aibă probleme, să nu li se ceară mai mult decât celorlalți, să nu se nevoiască și nici să citească teologie, să nu se sfințească continuu, dar să pară „bisericești” când vin la Biserică. Dar asta nu se poate! Și pentru că nu se poate, tocmai de aceea venirea și slujirea lor în Biserică e un întreg teatru „evlavios”, pentru că vor să mimeze viața și gândirea duhovnicească la Biserică, doar aici, pe acelea pe care nu le trăiesc în fiecare clipă a vieții lor.

Și mentalitatea seculară a oamenilor Bisericii asaltează continuu teologia și viața duhovnicească a ei. Pentru că creștinii cu mentalitate și viață seculară vor să schimbe Biserica, cu rânduielile și gândirea ei profund teologică, după modul lor de a fi și de a gândi. Pentru că vor o Biserică fără asceză, fără contemplație, fără sfințenie, fără simțirea și vederea lui Dumnezeu, fără finalitate ontologică. Vor o Biserică golită de transcendența ei, adică de prezența lui Dumnezeu în ea, și care să fie o instituție „puternică” în această lume, adică potentă financiar și cu o imagine bună.

Însă când Biserica ajunge o instituție „puternică” și „respectată”, adică una dintre celelalte instituții agreate de către Stat, ea își estompează viața interioară, își minimalizează și își diluează mesajul teologic, dând de înțeles că „s-a înrădăcinat” în istorie și „merge” după vântul istoriei.

Numai că Biserica nu își are rădăcinile pe pământ, ci în cer! Fundamentul Bisericii nu e format din legile și cutumele unui Stat, ci fundamentul ei este însuși Dumnezeul treimic. Pentru că prin slava lui Dumnezeu s-a întemeiat Biserica și ea funcționează divino-uman, căci este un organism viu divino-uman. Biserica este Dumnezeu trăind împreună cu Îngerii, Sfinții și cei credincioși Lui.

De aceea, voia Lui e începutul, cuprinsul și împlinirea Bisericii și a lumii și nu voia noastră. Noi numai în măsura în care conlucrăm cu voia Lui sau întrucât voia Lui devine voia noastră putem fi mădulare reale și nu alienate ale Bisericii.

Căci, la Botez, noi devenim mădularele Lui mistice. Dar rămânem astfel numai dacă ne hrănim continuu cu cuvântul Lui, cu Tainele Sale, cu viața Sa cea dumnezeiască. De aici nevoia continuă de ridicare din păcatele noastre pentru a fi cu El. De aici nevoia continuă de spovedire a păcatelor noastre și de împărtășire cu Domnul. Căci Sfânta Euharistie este „mâncarea ce rămâne întru viață veșnică [τὴν βρῶσιν τὴν μένουσαν εἰς ζωὴν αἰώνιον]” [In. 6, 27, BYZ]. Este mâncarea preadumnezeiască ce ne unește cu Dumnezeu, umplându-ne de viața Lui cea veșnică.

Și niciun Sfânt al Bisericii nu s-a sfințit pentru că s-a aliniat standardelor de viață lumești, ci pentru că a trăit după voia lui Dumnezeu.

Iar Biserica îi cinstește pe Sfinții ei în mod nominal, dar și în sinaxe diferite. Ca spre exemplu în duminica de azi, unde mai mulți Sfinți Părinți sunt cinstiți în sinaxă, într-o adunare aparte.

– Și de ce sunt cinstiți astfel, în sinaxă?

– Pentru a se sublinia o anume particularitate a lor. Spre exemplu, când îi cinstim pe Sfinții români, atunci sinaxa Sfinților români vrea să sublinieze că aceștia toți s-au sfințit aici, pe pământ românesc sau că s-au născut aici sau că au venit la noi din altă parte și aici s-au sfințit și au adormit sau că Sfintele lor Moaște au fost aduse la noi și ei sunt receptați de mult timp ca fiind „ai noștri”.

Însă când avem sinaxa Sfinților Părinți care au participat la un Sinod Ecumenic, atunci Biserica subliniază aportul lor comun, adică aportul fundamental al sinodalității la viața Bisericii. Pentru că Biserica e sinodală și comunitară, e o comuniune de credință și de iubire frățească și nu o organizație „secretă”, „dubioasă”, „închisă în sine”.

Și așa se face că astăzi îi pomenim pe Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, despre care Sfântul Atanasios cel Mare a spus că au fost 318[2]. Iar personalitățile lor teologice și duhovnicești sunt copleșitoare.

În Sacrorum Conciliorum, ed. Mansi, vol. 2, se confirmă numărul celor 318 [trecenti decem & octo] Sfinți Părinți[3].

Și primul sinodal pomenit aici este Osius, Episcopul Hispaniei, urmat de Presbiterii Victor și Vincentius de la Roma. După provincia Romei urmează Episcopii din provincia Egiptului[4], apoi cei din provincia Tebaidei, ai Libiei, ai Palestinei, ai Feniciei, ai Siriei, cei din Arabia, din Mesopotamia, din Persia, din Cilicia, din Cappadocia, din cele două Armenii, din cele două provincii ale Pontului, din Galatia, din Asia, din Lidia, din Frigia, din Pisidia, din Licia, din Pamfilia, din provinciile insulare, din Caria, din Isauria, din Cipru, din Bitinia, din Europa, Dacia, Misia, Macedonia, Ahaia, Tessalia, Calabria, Africa, Dardania, Dalmația, Pannonia, Gallia, Goția și Bosfor[5]. Și Episcopii participanți la Sinod sunt trecuți în mod nominal în rândul provinciei lor.

Sfântul Osius Mărturisitorul, Episcopul Cordobei, e pomenit pe 27 august și el a pledat pentru introducerea lui deoființă [ὁμοούσιος] în Crez și a semnat primul actele Sinodului I Ecumenic[6]. El a prezidat și Sinodul din Sardica (Sofia de azi, în Bulgaria) din 343, apărându-l pe Sfântul Atanasios cel Mare, care era principalul adversar al arianismului[7].

Sfântul Atanasios cel Mare a participat la Sinod ca Diacon al Sfântului Alexandros al Alexandriei, căruia i-a urmat în Patriarhat începând cu data de 9 mai 328, fiind Patriarh al Alexandriei timp de 45 de ani și trăind 16 ani în exil[8]. Sfântul Atanasios cel Mare s-a născut în 295 și a adormit în data de 2 mai 373, la vârsta de 78 de ani, fiind pomenit pe 18 ianuarie[9]. Sfântul Alexandros al Alexandriei e pomenit pe 29 mai și a fost Patriarh al Alexandriei între 313-326, adormind pe 17 aprilie 326. În anul 320, el a fost primul care l-a condamnat pe Arios la nivel sinodal[10]. Sfântul Spiridon al Trimitundei e pomenit pe 12 decembrie și, prin minunea cărămizii, a vorbit sinodalilor despre Dumnezeul treimic. Și, la Nicea, la Sinod, el l-a cunoscut pe Sfântul Nicolaos al Mirelor Lichiei, pomenit pe 6 decembrie, cu care a început o prietenie trainică[11].

Un alt participant la Sinod a fost și Sfântul Pafnutios, Episcopul Tebaidei de Sus și este pomenit pe 19 aprilie. În 335, el l-a însoțit pe Sfântul Atanasios cel Mare la Sinodul de la Tiros[12].

În ediția Mansi aflăm toate numele celor 318 Sfinți Părinți. Iar folosul cercetării istoriei Bisericii este imens, pentru că datele pe care le poate furniza munca de cercetare sunt nebănuite. Începi să cauți ceva anume și poți descoperi lucruri și mai importante. Pentru că Dumnezeu ne călăuzește spre descoperirea și redescoperirea multor adevăruri și evenimente istorice și duhovnicești.

De ce redescoperirea unor evenimente, mărturii și persoane importante? Pentru că multe amănunte cad în uitare din cauza lipsei lor de cercetare. Ceea ce, cândva, era important, acum poate fi periferic. Sau, dimpotrivă, sunt negate și minimalizate adevăruri și realități istorice de necontestat, din diverse motive rele.

De aceea, când vrem să ne ocupăm de istoria Bisericii trebuie să mergem la istoricii ei și nu la denigratorii ei din toate timpurile. Iar când vrem să vedem poziția Bisericii față de ceva anume, trebuie să mergem la Sfinții ei, la cei care au apărat învățătura Bisericii și mărturia lor să o credem.

Pentru că azi s-a ajuns la situația nefastă ca diverși teologi și oameni de știință să nege teologia, opera sau viața a numeroși Sfinți Părinți ai Bisericii pe motive din ce în ce mai halucinante. Iar mie îmi plânge inima când văd asemenea comportamente la oameni credincioși, la oameni care presupun că „fac bine” negând istoria, Tradiția și Sfinții Bisericii.

Așadar, cum sunt oamenii? Sunt după cum noi îi vedem! Și nu îi putem vedea frumoși, dacă suntem urâți interior. Însă, cu adevărat, pe fiecare dintre noi ne cunoaște Dumnezeu. Și oricât am încerca noi să ne „albim” lingvistic, doar din gură, acest lucru nu se poate niciodată.

De aceea, pentru ca să fim cu adevărat frumoși, trebuie să ne curățim de patimi! Mântuirea noastră începe odată cu curățirea noastră de patimi. Pentru că Domnul dorește ca noi să fim sfințiți de Dumnezeu întru adevărul Lui [In. 17, 17]. Adică El dorește ca să ne curățim de patimi cu adevărat și să credem cu adevărat, potrivit adevăratei credințe, în Dumnezeul nostru treimic.

Hristos S-a înălțat!

Domnul să ne miluiască și să ne întărească pe toți întru bucuria Lui cea dumnezeiască! Amin.


[1] Începută la ora 9. 47, în ziua de 22 mai 2017, zi cu cer înnorat, zi de luni, cu 17 grade la ora 9.00. Și terminată la 15. 27. A apărut soarele și sunt 23 de grade.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/19/predica-la-duminica-a-6-a-dupa-pasti-2017/.

[3] Sacrorum Conciliorum, ed. Mansi, vol. 2, col. 692.  [4] Ibidem. [5] Idem, col. 693-696.

[6] Cf. https://orthodoxwiki.org/Hosius_the_Confessor și https://en.wikipedia.org/wiki/Homoousion.

[7] Cf. https://orthodoxwiki.org/Hosius_the_Confessor.

[8] Cf. https://orthodoxwiki.org/Athanasius_of_Alexandria.

[9] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1783/sxsaintinfo.aspx.

[10] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Alexandru_al_Alexandriei.

[11] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Spiridon_al_Trimitundei

[12] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Pafnutie_al_Tebaidei.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [66]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul II

3. [El] este, însă, fără îndoială, fire [substantia] sau, dacă se poate aceasta numi mai bine, ființă [essentia], pe care grecii o numesc οὐσίαν. Căci precum de la Cel ce este a înțelege [sapere] s-a numit înțelepciune [sapientia] și de la Cel ce este a ști [scire] s-a numit știință [scientia], [tot] astfel de la Cel ce este a fi [esse] s-a numit ființă [essentia].

Și cine este mai mare decât Cel care a zis robului Său, Moisis: Eu sunt cel ce sunt [Ego sum qui sum] și: Zi fiilor lui Israil: „Cel ce este [Qui est] m-a trimis la voi” (Ieș. 3, 14)?

Însă altele, care se numesc esență sau ființă, țin de cele întâmplătoare/ conjuncturale/ empirice [accidentia], prin care se face o schimbare în ele, fie mare, fie mică. Dar în Dumnezeu nu se poate întâmpla ceva de felul acesta.

Și, de aceea, singură este nemutabila fire sau ființă care este Dumnezeu [sola est incommutabilis substantia vel essentia, qui Deus est], Căruia Îi este propriu, cel mai mult și mai adevărat, originea [cuvântului] însuși a fi, de unde derivă ființa.

Căci ceea ce se schimbă, nu îl păstrează pe însuși a fi, iar ceea ce poate să fie schimbat, chiar dacă nu se schimbă [în mod efectiv][1], poate[2] să nu mai fie ceea ce fusese. Și pentru aceasta, rezultă fără nicio îndoială că numai Acela care nu numai că nu Se schimbă, ci, cu adevărat, cu desăvârșire nu Se poate schimba, se cheamă a fi în cel mai adevărat mod.

Capitolul III

4. Din acest motiv, să începem acum să răspundem împotrivitorilor/ vrăjmașilor credinței noastre, chiar despre acelea care nu se spun precum sunt gândite și nici nu sunt gândite precum sunt.

Între multele [lucruri] cu care arienii obișnuiesc a polemiza împotriva credinței catolice/ universale, sunt văzuți că aduc înainte cel mai mult această născocire vicleană [callidissimum machinamentum], atunci când [ei] zic:

Orice se spune sau se înțelege despre Dumnezeu, nu după întâmplare [accidens], ci după fire [substantia] se spune. De aceea, a fi nenăscut Îi este [propriu] după fire Tatălui, și a fi născut Îi este [propriu] după fire Fiului. Dar este diferit [lucru] a fi nenăscut de a fi născut. Așadar, firea Tatălui este diferită de a Fiului.

Cărora le răspundem: Dacă orice se spune despre Dumnezeu se spune [înțelegându-se] după fire, deci ceea ce s-a zis, Eu și Tatăl una suntem (In. 10, 30), s-a zis [înțelegându-se] după fire. Așadar, una este firea Tatălui și a Fiului.

Sau dacă aceasta nu s-a zis [înțelegându-se] după fire, atunci se spune ceva despre Dumnezeu [care] nu [se înțelege] după fire. Și de aceea, acum, nu limităm la a înțelege după fire pe nenăscut și născut.

La fel, s-a zis despre Fiul: Nu răpire s-a socotit a fi egal cu Dumnezeu (Filip. 2, 6). Să căutăm [deci a înțelege]: egal după ce? Căci dacă nu după fire se spune egal, [atunci ei] admit că se zice ceva despre Dumnezeu [care] nu [se înțelege] după fire. Așadar, [ei, fie că vor, fie că nu vor] admit a zice nenăscut și născut [înțelegându-se] nu după fire.

Ceea ce, dacă, în cele din urmă, [ei] nu admit, pentru că vor a spune toate despre Dumnezeu [înțelegându-le] după fire, [atunci înseamnă că] Fiul este egal Tatălui după fire.


[1] Dumnezeu poate, cu harul Său, să păstreze ceva (un lucru sau o ființă) neschimbat. Dar aceasta nu înseamnă că, prin firea sa, acel ceva sau cineva este neschimbabil. Pentru că neschimbabil este numai Dumnezeu.

[2] Există posibilitatea.

Predică la Înălțarea Domnului [2017]

Iubiții mei[1],

astăzi dimineață, pe la ora 5, m-a impresionat un articol evocator al lui Constantin Ciucă despre mama lui. În care acesta spunea, că ea, pe când trăia, „lua forma și culoarea oricărui obiect pe lângă care trecea dintr-o cameră în alta, era casa însăși, în întregime, și din cauza asta pe ea abia de-o mai vedeam”[2]. Dar acum, când ea nu mai este printre noi, „toate obiectele din casă iau forma mamei mele și toată casa are chipul ei. Oriunde mă mișc și oriunde privesc, dau peste ea. Totul are forma și ochii ei, dar dintre toate obiectele, cel mai mult și mai intens ia chipul mamei ușa pe care mi-o deschidea cu minute bune înainte să ajung pentru că îmi recunoștea, cu câteva etaje înainte, pașii urcând pe scări”[3]

Da, emoționat!…Și lacrimile mi-au izbucnit în ochi, pentru că m-am regăsit în cuvintele autorului…Pentru că sunt cuvinte de iubire și de dor și de sfâșiere interioară pentru cea care i-a dat viață și l-a iubit „ca pe o minune”[4], și pe care ar dori să o aibă și acum, în clipa de față, lângă el. Pentru că iubirea are numai prezent și nu și trecut. Însă…dacă așa stau lucrurile când iubești un om, când îți iubești părinții, bunicii, frații, prietenii, atunci ce au simțit Sfinții Apostoli ai Domnului, cei plini de chipul și de slava Domnului, cei care se intimizaseră nespus de mult cu Domnul, în anii uceniciei lor, când El…S-a înălțat în[tru] slavă [ἐν δόξῃ][5], în cele de-a dreapta Tatălui Său? Ce rănire sfântă a fost înălțarea Lui pentru ei, chiar dacă, în mod duhovnicește, El nu S-a despărțit nicio clipă de ei? Cum Îl vedeau ei, cei care Îl iubeau fără asemănare, în toate locurile și în toate cuvintele și în toți oamenii, pe El, Făcătorul tuturor?

Căci ce se petrece cu noi când iubim pe cineva cu adevărat? Îl lăsăm să pătrundă în noi în toate profunzimile ființei noastre. Nu îl strâmtorăm în inima noastră, nu îl includem într-o firidă din noi și îl uităm acolo, ci îl lăsăm să stăpânească în noi, să se unească cu noi până când ne schimbă după el, după iubirea lui.

Dar El, Cel care a intrat în inima lor cu totul, ce a făcut din ei? A făcut niște inimi pline de iubire dumnezeiască. A făcut niște oameni care au fost în stare să meargă până la capătul pământului pentru El, pentru Învățătorul lor, ca să Îl slujească pe El și Biserica Lui. Pentru că au înțeles în mod deplin, că „mai mare dragoste [decât] aceasta nimeni [nu] are, ca cineva să[-și] pună sufletul lui pentru prietenii lui” [In. 15, 13, BYZ].

Iar prietenii Domnului suntem noi toți, întreaga umanitate. „Că[ci] încă păcătoși fiind noi [ὅτι ἔτι ἁμαρτωλῶν ὄντων ἡμῶν], Hristos pentru noi a murit [Χριστὸς ὑπὲρ ἡμῶν ἀπέθανεν]” [Rom. 5, 8]. Adică El Și-a pus sufletul pentru noi, făcându-ne prin aceasta prietenii Lui, deși noi eram păcătoși. Iar dacă noi eram păcătoși și El ne-a făcut prietenii Lui, pentru că ne-a curățit și ne-a luminat și ne-a sfințit cu slava Sa, asta înseamnă că noi nu am făcut nimic pentru ca să Îl convingem de iubirea noastră.

Ba, mai mult, iubirea noastră pentru El este consecința iubirii Lui față de noi. Fiindcă „noi avem să Îl iubim pe El [ἡμεῖς ἀγαπῶμεν Αὐτόν], că[ci] El [mai] întâi ne-a iubit pe noi [ὅτι Αὐτὸς πρῶτος ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [I In. 4, 19, BYZ]. Pentru că noi ne dăm seama tot mai mult de iubirea Lui față de noi, pe cât aprofundăm teologia Bisericii și vedem că iubirea Lui pentru noi e iubire indescriptibilă, e iubire de Dumnezeu întrupat, de Dumnezeu Care S-a făcut om pentru ca să ne îndumnezeiască pe noi toți și să ne ridice întru slava Lui, în Împărăția Sa.

De aceea, sensul iubirii Lui pentru noi e înveșnicirea noastră dimpreună cu El. El ne iubește din veci și pentru veci, pentru că ne cheamă la iubirea veșnică cu El și cu Sfinții și Îngerii Lui. Iar prietenii Lui sunt cei care Îl iubesc pe El și cărora El li Se revelează [In. 15, 15]. Dar Dumnezeu, Cel care ni Se revelează continuu, ne și umple continuu de slava Lui și de iubirea Lui cea veșnică.

Dacă pe noi, în mod duhovnicește, El ne umple continuu de slava, de cunoașterea și de iubirea Lui, cu atât mai mult îi umplea pe Sfinții Lui Apostoli, cei care Îl vedeau și trupește lângă ei. Căci ei L-au văzut vorbind, ei L-au văzut făcând minuni, ei au fost îmbrățișați de către El, ei L-au văzut pe Cruce, apoi L-au văzut înviat, cu trup înduhovnicit, iar la praznicul de azi L-au văzut înălțându-Se la cer.

Pentru că Sfântul Lucas ne spune: „Și a fost pe când El îi binecuvânta pe ei [καὶ ἐγένετο ἐν τῷ εὐλογεῖν Αὐτὸν αὐτούς], [că] S-a despărțit de ei [διέστη ἀπ᾽ αὐτῶν], și Se înălța întru cer [καὶ ἀνεφέρετο εἰς τὸν οὐρανόν]. Iar ei, închinându-I-se Lui [καὶ αὐτοὶ προσκυνήσαντες Αὐτόν], s-au întors întru Ierusalim cu bucurie mare [ὑπέστρεψαν εἰς Ἱερουσαλὴμ μετὰ χαρᾶς μεγάλης]”[Lc. 24, 51-52, BYZ].

– De ce erau bucuroși, dacă erau triști? Sau cum poate fi bucuros cineva care e trist?

– Erau bucuroși, pentru că toate cuvintele și faptele Lui ca Dumnezeu și om fuseseră adevărate și ele s-au împlinit prin înălțarea Lui cu trupul la cer, care a fost începutul ridicării noastre la cer. Pentru că El le vorbise despre plecarea Lui de lângă ei [In. 16, 28], dar și despre venirea Duhului Sfânt în ei [In. 15, 26; 16, 13]. Însă ei erau și triști, pentru că Domnul lor plecase de la ei, deși El îi încredințase de faptul că va fi mereu cu ei [Mt. 28, 20]. Pentru că ei trăiau o tristețe bucuroasă sau o bucurie tristă, pentru că ambele trăiri erau duhovnicești și nu sufletești. Tocmai de aceea le puteau trăi împreună, deodată.

Troparul praznicului ne vorbește despre bucuria Ucenicilor Lui, datorată făgăduinței Duhului Sfânt, dar și despre încredințarea lor prin binecuvântare, că El este Fiul lui Dumnezeu și izbăvitorul [ὁ λυτρωτὴς] lumii[6].

În Sinaxarul zilei ni se spune că Înălțarea Lui s-a petrecut pe Muntele Măslinilor și, de față, pe lângă Sfinții Apostoli, era și Născătoarea de Dumnezeu, Stăpâna noastră. Și El S-a ridicat întru slava Lui la cer, cu trupul Său îndumnezeit[7].  Pe când Apostolii Domnului și Maica Sa s-au întors la Ierusalim și s-au adunat în foișorul cel de sus, „petrecând în post, rugăciune și cerere, așteptând venirea Preasfântului Duh, potrivit făgăduinței”[8] Domnului.

Căci au trăit ascetic și liturgic primirea harului Duhului Sfânt. Lucru pe care ar trebui să îl facem fiecare dintre noi. Căci dacă ne botezăm la maturitate sau înainte de a ne cununa sau a ne hirotoni sau înainte de a depune voturile monahale sau înainte de adormirea noastră, noi trebuie să fim plini de rugăciune și de postire și de așteptare sfântă a harului lui Dumnezeu, care să ne întărească în alegerea și calea noastră. Pentru că trebuie să ne pregătim pentru Spovedanie și pentru împărtășirea cu Domnul și pentru orice lucrare sfântă primită în Biserică.

Însă Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că Domnul S-a înălțat cu trupul la cer pentru ca să coboare în mod duhovnicește în fiecare dintre noi[9]. Ba, mai mult, „Tatăl cu Fiul „vin” prin Duhul Sfânt în intimitatea noastră”[10]. Dar venirea Treimii în noi nu înseamnă „o mutare” a persoanelor dumnezeiești, ci o pătrundere a slavei Lui în noi[11].

Pentru că umplerea Sfinților Apostoli de har la Cincizecime a însemnat umplerea lor de harul Preasfintei Treimi, a Dumnezeului nostru treimic, așa după cum a dorit Domnul [In. 17, 21, 26]. Și astfel, noi înțelegem că făgăduința Domnului de la Mt. 28, 20 nu a fost una exterioară, ci interioară. Pentru că El este cu noi în toate zilele înăuntru nostru și nu lângă noi, în mod exterior. Și fiind în noi, prin harul Său, El este dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, curățindu-ne și luminându-ne și sfințindu-ne în mod continuu.

Și prin aceasta ne întoarcem la începutul predicii de azi și la purtarea Domnului în noi înșine!  Căci Sfinții Apostoli Îl vedeau pe El și după ce El S-a înălțat la cer, Îl vedeau extatic, pe măsura sfințeniei lor, dar Îl vedeau și în ei înșiși, prin slava Lui. Însă ei își aminteau totodată de toate câte le spusese El și le făcuse El dimpreună cu ei. Din acest motiv, privind la enormitatea lucrurilor pe care Sfinții Apostoli le aveau în comun cu Domnul, Sfântul Ioannis ne-a spus: „sunt și multe altele câte a făcut Iisus, care, dacă aveau să fie scrise câte una [în parte], gândesc [că] nici lumea însăși [nu ar putea] să cuprindă cărțile care sunt scrise” [In. 21, 25, BYZ], care ar fi putut fi scrise. Dar aceste lucruri care ar fi putut fi scrise erau tezaurizate în ei, în Sfinții Apostoli și în Născătoarea de Dumnezeu și în ceilalți Sfinți care au crezut în Domnul și I-au urmat Lui și au format prima generație de credincioși a Bisericii.

Ei, Sfinții care Îl văzuseră pe El întrupat, puteau să vorbească despre El din ei înșiși, pentru că El se întipărise în ei înșiși. După cum noi, cei care Îi slujim Lui, putem să vorbim despre El din ceea ce am citit despre El, dar și din ceea ce am trăit împreună cu El, Domnul învățându-ne în noi înșine cele despre Sine.

De aceea, iubiții mei, Hristos Cel înălțat nu e absent dintre noi, ci e prezent duhovnicește în noi înșine! El, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, e în noi prin slava Sa și ne unește pe unii cu alții și ne ține în Biserica Lui ca pe mădularele Lui mistice, tainice, înviate din morți, ca să ne bucurăm continuu întru învierea vieții celei duhovnicești în noi înșine [In. 5, 29]. Căci dacă nu trăim zilnic răstignirea Lui și învierea Lui din morți și nu ne înălțăm duhovnicește întru slava Lui, murind păcatului și trăind întru curăție și sfințenie, nu sunt vii, ci morți duhovnicește.

Pentru că viața duhovnicească, asemenea energiei electrice care ține computerul în funcțiune, are nevoie de slava lui Dumnezeu în mod continuu în noi ca să fim vii duhovnicește. Slava lui Dumnezeu e energia dumnezeiască care ne ține în viață, în viața cu Dumnezeu, și ne ajută să ne curățim și să ne luminăm și să ne sfințim continuu.

Căci, la Paști, noi am venit fiecare cu lumânarea și cu candela noastră și am umplut de lumină curțile Bisericilor. Dar acele lumini multe însemnau tot atâția creștini, care, în principiu, doreau să fie luminoși și interior.

Însă dorim noi, cu adevărat, să fim lumini interioare, și care, prin vorbele și faptele noastre să îi luminăm și pe alții? Vrem noi să muncim continuu la sfințirea noastră, printr-o nevoință neîntreruptă?

Realitatea ne spune că…nu, nu dorim acest lucru, din păcate. Sunt puțini cei care vor să fie creștini și pe dinăuntru, și nu doar pe dinafară. Pentru că ne place la toți să purtăm lumina în mână, să avem cruce la gât, să stăm în Biserică și să părem creștini…dar nu ne prea place și să fim creștini cu adevărat. Pentru că a fi creștini cu adevărat înseamnă a fi Sfinți în mod real, adică plini de slava și de cunoașterea și de iubirea și de curăția lui Dumnezeu.

…Începând cu anul 1920, Biserica Ortodoxă Română trăiește Înălțarea Domnului și ca pe Ziua Eroilor[12]. Căci este o „sărbătoare națională bisericească…[în care ne pomenim] eroii, ostașii și luptătorii români din toate timpurile și din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre și în închisori pentru apărarea patriei și a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea și demnitatea poporului român”[13].

Pentru că o națiune are trecut pentru ca să aibă prezent. Iar prezentul nostru este demn și luminos numai în măsura în care ne cunoaștem, ne respectăm și ne iubim strămoșii, ne rugăm pentru ei și le urmăm exemplul lor bun. Dar ca să îi cunoaștem trebuie să citim despre ei, despre eroismul lor, despre statornicia lor aici, pe aceste locuri, despre crezurile lor.

Istoria, din această perspectivă, nu e un auxiliar de care ne putem dispensa, ci este o nevoie vitală. Căci citim trecutul pentru ca să ne citim identitatea, pentru ca să ne recunoaștem în oglinda trecutului. Iar trecutul este ADNul[14] nostru ideatic și moral, fără de care noi n-avem nicio rădăcină, nicio istorie.

Și a nu avea trecut, a nu avea familie, a nu avea identitate e o mare dramă interioară. Pentru că nu știi să spui despre tine lucruri profunde, ci ești doar un număr, ești doar un individ, o realitate neglijabilă în caruselul capitalismului. Dar dacă știi ce înseamnă să fii român și ortodox, dacă știi ce înseamnă să ai identitate eclesială și națională, atunci ești un munte de nebiruit, pentru că tu ai crezuri și nu păreri, ai certitudini și nu dileme.

Pe de altă parte, noi nu putem trăi în trecut, oricât de mare și de luminos ar fi trecutul nostru, ci numai în prezent. Dar trăim în prezent cu conștiința trecutului nostru, a potențelor noastre, a oportunităților noastre reale. Trăim într-o țară în care ne permitem luxul de a munci un pământ foarte roditor și avem oameni capabili de performanțe mari în orice domeniu de activitate. Pentru că aceste două lucruri: pământul și oamenii valorici ai României sunt certitudini, pentru că sunt reconfirmate continuu.

Dar cel mai mare har al românilor, ca, de altfel, al tuturor națiunilor ortodoxe, este eclesialitatea lor. Căci nici pământul și nici mulții talanți personali primiți de la Dumnezeu nu ne mântuie de la sine, dar a fi în Biserica lui Dumnezeu înseamnă a fi pe calea mântuirii. A fi în Biserica Cincizecimii, a fi în Biserica Ortodoxă, înseamnă cel mai mare dar de la Dumnezeu, pentru că înseamnă să fii prieten cu Dumnezeu, să fii intim al Lui acum și pentru toți vecii.

Iar aici, în Biserica slavei Sale, noi ne rugăm pentru toți cei vii și cei adormiți, pentru mântuirea întregii lumi. Căci toți avem nevoie de mila și de iertarea lui Dumnezeu.

Hristos S-a înălțat!

Dumnezeu să ne întărească și să ne miluiască pe noi, iar pe toți eroii noștri să îi pomenească întru Împărăția Sa, acum și pentru toți vecii! Amin.


[1] Începută la ora 6. 48, în ziua de 22 mai 2017, zi de luni, cu cer înnorat, 13 grade afară. Și terminată la 9. 42, în aceeași zi.

[2] Constantin Ciucă, MAMA – Învierea ei, 21 mai 2017, cf. http://www.catchy.ro/mama-invierea-ei/111530. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 244/ În greacă, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p39.html.

[6] Idem, p. 244-245/ Ibidem.

[7] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 255. [8] Ibidem.

[9] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 196. [10] Idem, p. 197. [11] Ibidem.

[12] Cf. http://patriarhia.ro/naltarea-domnului–ziua-eroilor-sarbatoare-nationala-a-poporului-roman-8895.html. [13] Ibidem.

[14] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/ADN.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [65]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Augustinus

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a cincea]

***

Capitolul I

 1. Acum [continui], de aici începând a zice acestea pe care, însă, a le spune [așa] cum sunt cugetate – fie de către un anume om, fie, desigur, de către noi –, nu pot [oamenii] în orice chip[1].

Căci și însăși cugetarea noastră, când gândim despre Sfânta Treime, departe de ea [fiind] Acela despre Care cugetă, se simte neputincioasă [imparem], nu ca să-L înțeleagă pe El precum este [neque ut este Eum capiat], ci după cum este scris – chiar cât de mare era aici[2] Apostolul Pavlos, prin atâtea[3] –, ca [El] să fie văzut „prin oglindă și în simbol/ parabolă [per speculum et in aenigmate]” (I Cor. 13, 12).

Cer și ajutorul, pentru a înțelege și a explica cele pe care le expun, și iertare dacă greșesc în vreun fel, în primul rând de la Domnul Dumnezeul nostru, la Care trebuie să cugetăm întotdeauna și la Care nu putem să cugetăm în mod vrednic, Căruia I se cuvine binecuvântarea, lăudându-L în toată vremea (Ps. 33, 1), și de Care, grăind [noi], nu este vrednică nicio vorbire.

Căci sunt aducere-aminte nu numai a voinței, dar cu adevărat și a neputinței mele. Deci de la aceștia care au să citească aceasta [cartea mea] cer ca să mă ierte unde mă văd a fi vrut să spun mai mult decât am putut, fie că ei înșiși înțeleg mai bine, fie că nu înțeleg din cauza greutății/ neclarității discursului meu [mei eloquii difficultatem], precum eu îi iert pe ei unde nu pot să înțeleagă din cauza încetinelii lor [suam tarditatem].

2. Dar mai ușor ne iertăm reciproc, între noi, dacă vom cunoaște sau, crezând cu neîndoire, vom ține cu tărie cele ce se spun despre firea [dumnezeiască] nemutabilă și nevăzută și cel mai sus/ mai înalt trăind și suficientă sieși, care nu poate fi măsurată prin cunoașterea [empirică a] lucrurilor văzute, schimbabile și muritoare sau sărmane.

Dar când lucrăm înțelegând prin cunoaștere, nu suntem în stare [să pătrundem pe deplin nici] chiar în acestea care sunt lângă simțurile noastre trupești sau [să înțelegem] că noi înșine în interior suntem prin/ dintru om [nos ipsi in interiore homine sumus][4].

Totuși, nu în mod nerușinat se aprinde evlavia celui credincios întru/ spre acelea care sunt deasupra [noastră], dumnezeiești și inefabile [in illa quae supra sunt divina et ineffabilia]. [Căci] nu se umflă pe cât [i-ar da] mândria puterilor sale, ci [se înalță] pe cât îl aprinde harul Creatorului și Mântuitorului Însuși.

Acum, cu ce [fel de] rațiune [quo intellectu] Îl [poate] înțelege omul pe Dumnezeu [Deum capit homo], care nicidecum nu înțelege însăși rațiunea sa [ipsum intellectum suum], [dar] prin care vrea să Îl înțeleagă pe El?

Însă, dacă deja înțelege aceasta, să ia seama cu mare atenție că nimic mai bun ca aceasta [rațiunea] nu este în firea sa, și să vadă dacă vede [în ea] oarecare linii ale formelor [lineamenta formarum], străluciri ale culorilor, măreție cuprinzătoare, distanță a locurilor, întindere a grosimii, anumite schimbări ale locurilor la răstimpuri sau orice de felul acesta.

Desigur, nu găsim nimic [de felul] acestora în ea, adică în rațiunea noastră, decât care nimic mai bun nu găsim în firea noastră, [rațiune] prin care cuprindem înțelepciunea pe [atât pe] cât suntem în stare.

Așadar, ceea ce nu găsim în [ceea ce e] mai bun al nostru, nu trebuie a căuta [să descoperim] în Acela care, de departe [longe], este mai bun decât [ceea ce e] mai bun al nostru.

Astfel să-L înțelegem pe Dumnezeu, dacă putem, pe cât putem: bun fără [ca bunătatea Lui să aibă] calitate [sine qualitate bonum][5], mare fără [ca măreția Lui să aibă] cantitate, Creator fără [a avea] lipsă [de ceva][6], stăpânind fără [a avea nevoie de] loc [unde să stea], susținând toate fără [a avea nevoie să fie] ținut [sine habitu omnia continentem], pretutindeni fără [a avea nevoie de un] loc [anume] [sine loco ubique totum], fără timp, veșnic, fără nicio schimbare a Sa făcându-le pe cele [cu fire] schimbătoare și nimic pătimind.

Cine cugetă astfel pe Dumnezeu, deși nu poate nicidecum, în niciun fel, a afla ce este [Dumnezeu], totuși se ferește în mod evlavios, pe cât poate, să creadă despre El ceva ce nu este.


[1] Oamenii nu pot să-și exprime în cuvinte gândurile, ceea ce gândesc, în orice chip, adică sub orice formă ar vrea. Astfel că, pe lângă greutatea inexprimabilă a înțelegerii celor dumnezeiești din Sfânta Scriptură, există și dificultatea de a exprima în cuvinte cele gândite și înțelese.

[2] În această privință.

[3] Căci și Sfântul Apostol Pavlos a spus că acum nu-L vedem pe Dumnezeu precum este, ci vedem prin oglindă și în simbol, el trecând prin atât de mari experiențe și vederi dumnezeiești.

[4] Nu înțelegem pe deplin cum anume suntem cu toții părtași la aceeași fire umană sau cum este lăuntrul nostru omenesc.

[5] Dumnezeu este bun fără a avea termen de comparație, fără a oscila în calitatea bunătății, deci fără ca să poată fi determinat un anumit grad al bunătății Sale.

[6] Dumnezeu nu a creat toate făpturile și lucrurile Sale din cauză că ducea lipsă de ceva.

Eminescu: între modernitate și tradiție [71]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Apelând la decriptările anterioare, credem că se poate explica și o altă imagine misterioasă eminesciană, dintr-o viziune eshatologică înfățișată în Memento mori. Ne amintim că, în poemul Dumnezeu și om, magii porneau „în caravană” către „culcușu-eternei mile” („Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile/ Și pornesc în caravană după steaua plutitoare” [1]). În Memento mori, dacă Orfeu „ar fi aruncat în caos arfa-i de cântări îmflată”, atunci:Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/ Și popoarele de stele, universu-n rugăciune, /…/ Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/ S-ar fi dus. Nimic în urmă – niciun àtom luminat”.

Imaginea caravanelor de sori regi/ regali ne intrigă: sunt acești sori niște regi-magi cosmici care, în pelerinajul lor neîncetat prin univers (migrație eternă, zice Eminescu), se închină Izvorului de lumină al întregii lumi? Concepția și imaginea (mistică) a „universului în rugăciune” susține această ipoteză. Mișcarea cosmică neîncetată (dinamism cosmic afirmat nu o dată și în filosofia lui Cantemir[2]) e o rugăciune continuă, după cum „armonia cea din sfere” (Scrisoarea V) e un imn netăcut al cosmosului.

Se poate înțelege și că Orfeu (poetul trac, simbolizând la Eminescu, în mod alegoric, pe Hristos) nu își aruncă harfa în haos (situație în care lumea „de demult s-ar fi pierdut”), ci în mare, pentru că Dumnezeu – care are multe măști simbolice – amână mereu, în Memento mori, sfârșitul lumii, până când se apropie solstițiul.

Nebunia și aiurarea acestui Orfeu se pot interpreta ca participare la suferința lumii, pentru că și cu alte ocazii, în poem, „Soarele privește galben peste-a morții lungă dramă” (El, care este „un mândru soare ce c-o rază de gândire ține lumi ca să nu zboare,/ Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit”) sau „Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită. Nu e, cu alte cuvinte, un Dumnezeu distant și indiferent, închis în transcendență, impasibil față de creația Sa, ci e profund participativ…

Reamintim că, în Dumnezeu și om, Îl numește: „Tu, Christoase,-o ieroglifă”… Poetul a creat multe hieroglife (sprijinindu-se și pe simbolismul vechi), pentru a exprima revelarea tainică a lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spunea într-o poezie: „Acest Iisus a făcut atâtea simboluri/ că am căzut cu totul în oceanul lor”[3].

Eminescu L-a căutat și s-a raportat la Dumnezeu (și unii cercetători au recunoscut în el un însetat de Absolut) – cu toate ezitările, sincopele, sincretismele, confuziile sau echivocurile pe care le-a întreținut uneori (sau adesea) în mod intenționat –, fapt care nu afectează programul său poetic și estetic. Iar Dumnezeul lui a fost Mintea/ Rațiunea/ Logosul (In. 1, 1) care seamănă stele în cer, semințele luminii, Același însă cu „Regele inimei” sau „Regele Lin” (Ondina), „eterna pace” (Memento mori, Scrisoarea I) – a se vedea Is. 9, 5: „Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” – și „eterna milă” (Dumnezeu și om), care „îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei” (Rugăciunea unui dac).

„Regele Lin” este Cel ce caută un poet („cântărilor sororă gemene”) care să-I semene, să fie după asemănarea Sa, „ca vis cu dor” (Ondina) – și lumile „sunt atrase în viață de un dor nemărginit” (Scrisoarea I) –, Cel ce este acest „dor nemărginit” care smulge lumile neantului și care a pus în omul de geniu „nemargini de gândire” (În vremi de mult trecute).

Poetul a perceput revelația Lui în/ prin univers: „În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Și-n glas purtat de cântec simții duiosu-i viers” (Rugăciunea unui dac), în „armonia dulcii tinereți”, atunci când era „viața mea – un rai în asfințire – /…/ [când] În văi de vis, în codri plini de cânturi,/ Atârnau arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Cosmosul însuși a fost pentru el un univers de simboluri care îi oferea o lectură revelațională, așa cum se petrecuse, în trecut, cu Sfinții Seth, Moise, Avraam, Melhisedec, Iov, Augustin, Antonie cel Mare și mulți alții.

Mai târziu, „Pierdută-i a naturii sfântă limbă /…/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), în loc să mai fie „scrisul al stelelor de foc” (În vremi de mult trecute) din „cartea cerului albastru cu mari litere aurite” (Peisaj).

La acest Dumnezeu fac referire, prin același procedeu vălurit, și următoarele două episoade din Epigonii (dintre care primul reprezintă strofa dedicată lui Heliade, autorul Biblicelor, iar al doilea portretizează Lumina celor vechi): „Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,/ Adevăr scăldat în mite, Sfinx pătrunsă de-nțeles,/ Munte cu capul de piatră de furtune detunată,/ Stă și azi în fața lumii o enigmă n-esplicată/ Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres. /…/ Cu-a ei candelă de aur palida [luminoasa/ strălucitoarea] înțelepciune,/ Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,/ Lumina a vieții voastre drum de roze semănat”

Simbolurile ascund și dezvăluie, concomitent: Delta, Adevărul, Sfinxul, Muntele, Înțelepciunea, Steaua. Într-un cuvânt: Enigma[4]. Însă Enigma aceasta este personală și atotputernică, atoatecreatoare, nu este neființa divină presupusă de Ioana Em. Petrescu. Cu alte cuvinte, nu este Brahman, în ciuda interferențelor cu filosofia indiană și care rămân, totuși, secvențiale: împrumuturile din imnele vedice sunt de ordin poetic și nu conduc la o însușire de mentalitate, esențială.

Enigma, prin care este numit apofatic Dumnezeu, provine din I Cor. 13, 12, unde se spune că „vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci [vom vedea] față către față”: în greacă, în ghicitură este în enigmă[5]: en enigmati (enigma însemnând neclaritate sau imagine obscură).

În cultura veche, oglinda și ghicitura erau sinonime conceptuale, având aceeași semnificație ca și neologismul enigmă.

Spre exemplu, într-un comentariu la Schimbarea la față de pe Tabor, Varlaam scrie în Cazania sa că „Domnul Hristos Ș-au arătat, într-acel trup ce purta, firea Sa cea dumnedzăiască, ca o lumânare întru oglindă”[6].

De altfel, Epigonii interferează tematic cu Dumnezeu și om (și, după cum am văzut, și alegoric), ambele poeme fiind structurate pe ideea antagonismului între arta celor vechi și cea contemporană, poetul declarându-se prețuitor al celei dintâi. Iar Heliade – la care se referă o parte din versurile poemului Epigonii citate mai sus – spunea: Scriptura cam [în] acest fel ne dezvelește mitul/ Ce străbătuse lumea; într-însa-aflăm mijloace/ A dezlega enigma(Anatolida sau Omul și forțele).

Nu putem însă trece cu vederea nici faptul că „romantismul era eminamente o expresie a geniului creștinismului, ca să folosim titlul cunoscutei cărți a lui Chateaubriand, în care se contura o nouă paralelă între antici și moderni și în care superioritatea acestora din urmă reieșea din faptul că practică nu numai cea mai adevărată, dar și cea mai poetică dintre toate religiile. Legendele medievale, epocile și romanele cavalerești, poezia trubadurilor, Dante, Petrarca, Ariosto, Shakespeare, Tasso, Milton etc. – toți erau incluși în sfera romantismului astfel înțeles”[7].

Într-un anumit sens, localizarea romantică a lui Eminescu explică foarte multe din extravaganțele sale, considerate astfel în mod eronat[8]. Nu e nimic straniu – pentru reprezentanții primului romantism (în care a fost încadrat în mod justificat) – în căutările și pasiunile sale erudite, enciclopediste, nici în ardoarea sa poetico-profetică.

Încep din ce în ce mai mult să cred că dizlocarea din mediul său istoric și literar postpașoptist și romantic, întreținerea unei confuzii datorate fie deviației critice circumstanțiale a singularității sale geniale către anistoricizare, fie, dimpotrivă (uneori și concomitent, cu tot paradoxul), transportării sale forțate în mijlocul unor dezbateri moderniste care nu i se potrivesc tocmai bine (chiar dacă poetul – ultimul romantic – recepta sau intuia și oglindea mult mai acut decât predecesorii săi romantici ce avea să urmeze: sensul în care evolua lumea), reprezintă factorii determinanți ai unei receptări desincronizante care își are rațiunile tocmai în nesesizarea, până acum, a susținerii programului romantic românesc, în mod fundamental și după toate regulile celui apusean, pe o literatură medievală românească.


[1] În cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 688-691, am arătat și sursa biblică a acestei imagini. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] „Soarele, luna, ceriul şi alalte trupuri cereşti toate, din-ceput nepărăsit şi cu mare răpegiune aleargă, însă nu cu acéia socoteală [scop, raţiune], ca doară vreodânăoară la doritul ţénchiu [capăt, ţel] şi sfârşit ajungând, să să odihnească […]. Aşédară, toate lucrurile fireşti, cu una şi singură a soarelui paradigmă [s. n.], precum să cade a să înţelege să pot. […] Într-acest chip şi cursul a toată fapta [făptura] nepărăsit atomurile schimbându-şi [s. n.], toate céle din-ceput chipuri nebetejite şi nepierdute păzéşte. De unde aievea [adevărat] ieste că ţénchiul sfârşitului nu în socoteala fireştilor, ce într-a Izvoditoriului şi Pricinuitoriului firii ieste”, cf. Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 326-327.

[3] A se vedea Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 21.

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, 10 cărți împotriva lui Iulian Apostatul, op. cit., p. 42: „este nevoie de învățătura prin ghicitori (enigme) pentru cei care de abia de curând și-au plecat mințile lor la înțelesuri și sensuri atât de subtile […], altfel zis, acelea ce se referă la Dumnezeu”.

[5] În Gramatica sa, Iordache Golescu introducea enigma între figurile de stil, după metaforă și alegorie, definind-o astfel: „Enigmă (ce pă rumânie putem numi ghicitoare), să zice când facem o întrebare întunecoasă…” etc., cf. Scrieri alese, op. cit., p. 281.

[6] Varlaam, Carte romănească de învățătură, op. cit., p. 400.

[7] Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității…, op. cit., p. 43. A se vedea și p. 60-61: „La prima vedere, nimic nu pare mai îndepărtat de religie decât ideea de modernitate. Nu este omul modern un necredincios și un liber-cugetător par excellence? Asocierea între modernitate și concepția seculară asupra lumii a devenit aproape automată. Dar, de îndată ce încercăm să privim modernitatea într-o perspectivă istorică, ne dăm seama că această asociere nu numai că este relativ recentă, dar are și o semnificație minoră față de relația dintre modernitate și creștinism. […]

Ce-a de-a treia fază acoperă perioada romantică. Revirimentul religios din domeniul literaturii, de la sfârșitul secolului 18, noul accent pus pe sentiment și intuiție, cultul originalității și al imaginației, combinate cu obsesia din ce în ce mai răspândită pentru gotic și pentru întreaga civilizație a Evului Mediu, fac parte dintr-o reacție mai amplă și uneori confuză în complexitatea ei, împotriva intelectualismului arid al Secolului Luminilor și a corespondentului său pe plan estetic, neoclasicismul.

Unul dintre cele mai interesante rezultate ale disputelor romantice timpurii din Germania și apoi din alte țări europene este lărgirea conceptului de modernitate până la a cuprinde întreaga epocă romantică – creștină, adică – a istoriei occidentale. […]

Identificarea romantică între geniul modern și geniul creștinismului și opinia că există două tipuri perfect autonome de frumos – unul păgân, celălalt creștin –, separate de o prăpastie de netrecut, constituie un moment cu adevărat revoluționar în istoria modernității estetice”.

[8] Să ne amintim ce afirma Ricarda Huch despre romanticii germani: „Erau concomitent ultrademocrați și ultraaristocrați, jurau la fel de sincer și pe naturalețea extremă și pe suprema artificialitate. Așa se face că spiritul lor de investigație, depășind toate limitele autorității și ale tradiției, îndrăznind chiar a concepe ideea unei noi religii, a sfârșit prin a se refugia în portul vechii religii catolice. În viața fiecăruia dintre romantici se poate urmări itinerariul străbătut de suflet pentru a ajunge în acest punct”, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 280.

Semnalăm și alte câteva observații pertinente ale lui Virgil Nemoianu: „A number of significant scholars (among them Meyer Abrams and Harold Bloom) highlighted decades ago that the Romantic enterprise as a whole was from the very beginning combined with religious intentions in different ways. […]

Preparatory signs, sometimes important intellectually and culturally, can be recognized early on, in the eighteenth an even in the seventeenth century. […]

It is […] small wonder that in 1815 […] religiously minded people should have tried to reassess the function of religion in society. It might even be argued that the period 1815-65 was one of the greatest ages of religious apologetics ever known, at least in the modern age (s. n.). […]

The literary (and the aesthetic more generally) combines with and mutually engages in substitutions with religious discourses. One must first mention the large number of Romantic poets or prose writers who found literary empowerment in religion, whether early in their career or later: Wordworth, Coleridge, Shelley, Friedrich Schlegel, Tieck, Eichendorff, Lamartine, Mickiewicz, Gogol, Hugo, and dozens of others. […]

The persistence of Christian imagery in French writing in the early nineteenth century is formidable […] [See] Lamartine whose poetry is imbued with Christian imagery and thematics. […]

To me, the best exemple remains that of Shelley’s Prometheus Unbound where the avowedly atheist poet turns the figure of the God – and cosmos – shattering revolutionary (almost unwillingly) into a Christ-like figure. It is also true that many revolutionaries […] resorted to Christ-like imagery, ideals and modeling. […]

Literature throughout the West felt itself responsible for and involved with a revamping of religion and the injection of more emotional dimensions over and above the somewhat rationalistic or even dry ways in which taught, preached, or practiced throughout the West. The nineteenth century provides fascinating examples of combinations between philosophy, literature, and religion. […]

The reawakening of German literature had been from the beginning involved with religious thematics”, etc., a se vedea cap. Sacrality and the Aesthetic in the Early Nineteenth Century, în vol. A Companion to European Romanticism, edited by Michael Ferber, Blackwell Publishing Ltd, 2005, p. 393, 395-396, 398, 404-406.

Nicolae Labiș : poetul munților sau întoarcerea la ingenuitate [2]

Ce este cu totul remarcabil e faptul că Labiș a intuit și a înțeles foarte bine că harul pe care îl simte în pădure, în mijlocul naturii, e harul lui Dumnezeu (chiar dacă s-a luptat în inima sa cu Dumnezeu), e darul Său, care umple sufletul de bogăție reală, duhovnicească, cu care omul pleacă din lumea aceasta.

Se poate spune că a luat aceste semnificații din poezia lui Eminescu, dar Eminescu nu este explicit în privința acestor lucruri.

Așa încât nu pot să existe decât două explicații: ori Labiș a înțeles foarte profund lirica lui Eminescu (doar cu câțiva ani înainte ca Rosa del Conte și Bușulenga să-și publice cărțile de referință, în care au îndrăznit să afirme caracterul religios-mistic al operei eminesciene, în contra curentului critic), ori lui însuși i s-au revelat acestea, de la Dumnezeu. Ori amândouă (iar a doua a ajutat-o pe prima: simțirea harului dumnezeiesc în frumusețea și sensibilitatea cosmică i-a dat să înțeleagă mult mai bine poezia lui Eminescu).

În poezia Pădurarul bătrân, Labiș pune pe seama pădurarului aceste trăiri, dar este evident că cel care le-a conștientizat e poetul:

Bătrânul pădurar visează parcă,
Îndrăgostit de codri ca de-o arcă
Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea
El a durat-o, rânduind în ea
Galop de cerbi, bârlog de urși și unduirea
Izvoarelor, să aibă fiarele ce bea.

Sub ochii lui, plini de senin și zare,
Sub ochii oglindind o depărtare,
Dureri și bucurii de-ale pădurii
S-au petrecut, și-n suflet el le-a strâns,
Și neschimbându-și apa cătăturii
În tain-a râs cu ele ori a plâns. /…/

Natura, ascultați-o, îi murmură
Cântecul ei de ger și de căldură,
Vibrarea fină de omăt asprit,
Foșnirea moale-a frunzelor căzute
Ori șopotul[1] de unde-năbușit
Când vin de la izvor un pâlc de ciute.

În cicluri neoprite – ierni și veri –
Ne fură timpul, care cu poveri,
Și de privești a inimii hambare
Mai goale le găsești la cercetare,
Gândind că, sărăcit, ca mâine pleci
În pribegie către neguri reci.

Dar el, privind cămările din sine,
De zi cu zi le află tot mai pline,
Pădurii daruri fermecate toarce –
Ce dăruie,-nsutit i se întoarce,
Și de va fi cândva de-aici plecat,
Pleca-va dintre toți cel mai bogat.

Cu-avere simplă codrii îl încarcă…
Adânc el îi iubește ca pe-o arcă…

Poezia e înțesată cu simboluri scripturale, bisericești. Arca de mântuire este dragostea cu care el ocrotește toată făptura lui Dumnezeu, dată în grija sa.

Pădurea/ cosmosul/ universul e arca pe care Dumnezeu a dăruit-o oamenilor moderni (nu numai pădurarului), care nu mai înțeleg așa de bine glasul Scripturii scrise, pentru a simți din nou harul Său, chemarea Sa.

Simțind prezența harului în creația Sa, omul nu mai are inima goală a celui îndepărtat de Dumnezeu, ci își încarcă „a inimii hambare” cu simțirea bunătății și a iubirii Sale de oameni.

„Codrii” au calitatea de a-i dărui această „avere simplă” în ochii oamenilor, care nu constă în bogății materiale, ci în – așa cum se numește în tradiția ortodoxă – arvuna harului.

Cei care frecventează Biserica pot să recunoască ușor de unde provine sintagma „a inimii hambare”. În pilda evanghelică a bogatului căruia i-a rodit țarina (Duminica a 26-a după Cincizecime[2]), Hristos îl oferă drept exemplu negativ pe acela care se gândea numai la averea lui și la cum ar putea să-și mărească hambarele pentru grâne, neștiind că în acea noapte va muri (Lc. 12, 16-21).

De aceea, predica Bisericii insistă pe necesitatea de a ne lărgi hambarele inimii cu dragostea de Dumnezeu și de oameni.

În cazul pădurarului care priveghează și contemplă universul pădurii, pe care Labiș l-a oferit drept paradigmă a celui care umple „cămările din sine” (cămările inimii este, de asemenea, o expresie biblică și isihastă, pe care am întâlnit-o și la Dimitrie Cantemir și Eminescu, care a luat-o de la Sfântul Nicodim Aghioritul[3]), acesta își umple hambarele inimii cu averea simplă, duhovnicească, a harului dumnezeiesc, pe care Dumnezeu i-l dăruiește pentru că el păzește lumea încredințată lui, ca altădată Sfântului Noe, spre renaștere.

El păzește arca frumuseții cosmice, prin care va veni până la urmă salvarea lumii, după cum credea Dostoievski.

Și, deși nu consună cu crezul comunist, poetul ne spune:

Am iubit de când mă știu
Cerul verii străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.

Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,

Scurgerea cocorilor,
Pacea înălțimilor,
Semeția pinilor
Plini de scama norilor. /…/

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile țes
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei…

Toată-această măreție
Ne-a fost dată din vecie

(Am iubit…)

*

Pădurile se-ntind, gigantic dom,
Nepăsătoare-n fața bătrâneții
Ce roade tot ce-i construit de om.
Și frunze cad, și frunze nasc din muguri,
Și arbori cad, și arbori nasc din lut,
Însă la fel de tânără-i pădurea,
Așa precum a fost la început

(Rapsodia pădurii)

La începutul lumii…

Conștiința veșniciei nu rimează cu ateismul comunist.

Însă nu e greu de înțeles de ce poetul a aderat la filosofia marxistă: era însetat de dreptate socială și era, totodată, la vârsta entuziasmului


[1] Șopot e un cuvânt luat, cu această semnificație poetică (șopotirea izvoarelor) din poezia lui Eminescu. Iar Eminescu, la rândul său, a luat termenul de la Dosoftei și din limba veche, unde șopot înseamnă șoaptă sau vorbire tainică, ascunsă.

Șoptirea izvoarelor sau murmurul apelor sau îngânarea sau glasul apelor („îngânat de glas de ape”) fac parte, la Eminescu, din dialogul cosmic neostoit, alături de foșnirea codrilor și sclipirea stelelor.

[2] A se vedea predicile în această duminică ale Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/11/19/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2010/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/14/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2011/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/11/16/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2012/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2013/11/16/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2013/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/11/21/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2014/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/21/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-rusalii-2015/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/18/predica-la-duminica-a-26-a-dupa-cincizecime-2016/.

[3] A se vedea comentariile mele de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2008/07/15/eminescu-si-ortodoxia-iubirea-si-ispita-desfranarii-versificarea-pedagogiei-sfantului-ioan-gura-de-aur-xv/.

Page 1 of 2017

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén