Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Maturizarea poeziei

maturizarea poeziei

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

*

Dragostea este rugăciune și poezie (p. 3).

Cred că aveam nevoie să tac pentru ca să înțeleg prețul cuvintelor (ibidem).

Și ochii blânzi sunt ferestre deschise spre frumusețe (p. 4).

Orice exces devine o patimă (p. 6).

Și înțeleg pe fiecare zi că numai iubirea îți dă aripi și te face larg, imens (p. 7).

Îmi displace inflația de poeți care nu cred în adevăruri (p. 9).

Nimeni nu ne mai dă înapoi bogăția neprinsă a clipei (ibidem).

Lasă-l pe cel care are nevoie de sens…să Îl întâlnească pe Dumnezeu în tine însuți!
În ospitalitatea inimii tale, ca vaporul ce acostează la țărm (p. 10).

Mă tem de tot mai multe lucruri pe cât uit tot mai multe lucruri. Văd tot mai multe lucruri, ca o avalanșă, și le uit…pentru că, se pare, că nu mai sunt interesat de foarte multe lucruri. Însă, în același timp, nu pot trăi fără aceste multe lucruri, de care mă preocup, pe care aș dori să le scriu, să le scriu la cote mari, excelente (p. 14).

O, Doamne, am nevoie de bucurii care să mă facă să fiu și mai spânzurat de mila Ta! Sau poate că tristețile de acum sunt tocmai bucuriile pe care le naște răbdarea…(ibidem).

Sunt vinovat pentru că mă rog mai puțin decât aș vrea. Sunt vinovat, alături de mulți vinovați, de iubirea pe care n-o hrănesc cu lacrima mea (p. 15).

Oboseala mi-a fost toiagul de-o viață (p. 18).

Perverșii sunt oameni care se sinucid în timp ce își beau cafeaua (p. 20).

Poemele sunt niște bucurii care au gură. Și niște lacrimi care au ochi. Și ele se văd în oglindă, cum ciugulesc oglinda și se zbat, cu penele lor, să treacă dincolo. Dar oglinda doar reflectă! În noi sunt poemele și ele ies spre oameni și spre Dumnezeu. Iar poemele care ies sunt poemele pe care inima mea le cuvântă (p. 22).

Port în mine grija multora, a întregii lumi. Ea este piatra de hotar a zilei mele și aripile nopților. Grija aceasta mă ascetizează. Mă face să am o față pentru tine, o lacrimă pentru toți, o inimă pentru îmbrățișare.
Mă culc și mă trezesc slujindu-Ți Ție, Dumnezeule, și nu obosesc să iubesc acest lucru! (p. 26).

Nu am luat timpul nimănui. Nu am luat timpul florilor, nu am luat timpul indiferenței, nu am luat timpul mâncării de linte. Eu mi-am luat propriul meu timp, propria mea alergare și am făcut-o operă. Și singurul care o poate judeca e Dumnezeu. Cu care am și făcut-o (p. 29).

Într-o lume normală lucrurile anormale sunt o rușine. Într-o lume anormală lucrurile normale sunt un râs. Important e ca într-o lume normală sau anormală
să nu pactizăm cu
ceea ce nu ne reprezintă (p. 32).

Oboseala este o măreție de frig și de transpirație, peste care se așterne mulțumirea în fața lui Dumnezeu ca o zăpadă curată (p. 37).

Tăcerea dintre mine și tine este o rugăciune care te binecuvintează (p. 38).

Mintea mea e coborâtă în inimă și de aceea inima mă doare, două degete de la mâna stângă îmi sunt amputate, ochiul drept mi se zbate.
Scriu acestea pentru cei care cred că rugăciunea inimii înseamnă doar fericire, doar vederi extatice, doar bucurie.
Nu, rugăciunea e și concentrare, e și oboseală, e și durere, e și rezistență, e și încredere nețărmurită în Dumnezeu, cât și discernere a lucrurilor!
Până când Dumnezeu ne umple cu slava Lui e multă muncă, mult efort, multă durere. Și când ne umple cu slava Lui e iarăși muncă, e iarăși efort, e iarăși durere (p. 41).

Aș vrea să scriu o poezie pentru fiecare om, o poezie ca toți oamenii. Îmi doresc să-i pun pe toți oamenii în aceeași poezie, în poezia eclesială a voii lui Dumnezeu. Pentru că toți trebuie să fie una. Pentru că toți au nevoie să fie împreună. Pentru că nu putem fără Dumnezeu să fim împreună (p. 43).

La urma urmei,
poezia nu moare nici în strofe,
nici în versuri libere, nici în
aglomerări urbane,
nici în pajiști înverzite,
pentru că oamenii trăiesc
poezia acestei lumi.
Ea este frumusețea lui
Dumnezeu picurată în
tot ce există și fără de care
n-am putea să trăim frumos (p. 67).

El nu știe că poezia
se naște tocmai pentru că
există catastrofe
la tot pasul.
El nu știe că inima mea
scrie tocmai când oamenii mor,
când oamenii nu mai speră,
când oamenii nu mai recurg la statul în genunchi în fața lui Dumnezeu.
Pentru că poezia e glasul
simplu și direct al adevărului.
Poezia e ceea ce eu trăiesc
când oamenii mor
fără lumânare,
fără spovedanie și
fără împărtășire.
Când mor fără
nicio
lacrimă (p. 73).

Am nevoie de scris ca de neuitare. Și știu că altcineva va veni, după mine, și le va citi cu evlavie. Le va citi ca pe nevoia de-a iubi (p. 79).

Poezia mea e în sufletul meu care nu are moarte (p. 105).

*

Dacă vreți mai mult, cartea vă așteaptă să o citiți…

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică la Duminica a 30-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

pentru mulți dintre noi moștenirea, cui lăsăm moștenire averea noastră, e o problemă reală. Pentru că ori nu avem copii, ori nu avem copiii pe care ni i-am fi dorit. Și, în ambele situații, a-l găsi pe moștenitorul nostru e tot la fel de greu cu a-ți găsi o soție sau un naș veritabil. Pentru că moștenitorul trebuie să te moștenească nu doar la nivel fizic, ci și spiritual.

Când e vorba de o operă și de o carieră bogată, când e vorba de o industrie întreagă concepută de tine sau de o instituție pe care ai creat-o de la zero, vrei să te vezi în cel care te moștenește. Și aceasta, pentru că vrei ca proiectul tău, opera ta, munca ta de-o viață să dăinuie și după moartea ta. Pentru că tocmai de aceea te zbați toată ziua: pentru ca să lași ceva în urma ta, ceva însemnat, ceva de care o întreagă lume are nevoie.

În descendența duhovnicească, fiul duhovnicesc primește de la Părintele său duhovnicesc anumite obiecte și cărți, anumite manuscrise ale sale, dar, în primul rând, Părintele duhovnicesc se întipărește în ființa fiului său duhovnicesc ca o icoană vie, pe care acesta o portă cu evlavie în ființa sa. De aceea, moștenirea pe care el o primește e în același timp duhovnicească și materială, e nevăzută și văzută, pentru că el s-a schimbat cu totul în viețuirea dimpreună cu Părintele său, dar ceea ce a primit de la el, sub formă materială, are o valoare unică. Pentru că lucrurile materiale poartă amprenta duhovnicească a Părintelui său.

Un copil iubitor și ascultător primește cu dragoste de la părinții și bunicii lui moștenirea pe care ei i-o lasă. Și fiecare lucru primit e mai mult decât văd alții, pentru că el este amprentat de iubirea pentru predecesorii săi. Și păstrarea și administrarea lucrurilor primite ține de familie.

Însă un poet, un artist, un scriitor, un Sfânt, un inventator, un făuritor de instituții, când lasă cuiva moștenire ceea ce el a creat toată viața, își lasă moștenirea unui om de conștiință într-o perspectivă largă, globală, pentru că moștenirea lui vizează pe toată lumea și nu doar cercul îngust al unei familii. Căci și Sfântul și scriitorul și inventatorul au nevoie de moștenitori reali, cu conștiință, pentru că lucrurile nu se păstrează de la sine. Ci, după moartea lor, lucrurile lor trebuie păstrate, întreținute, apreciate, iubite, facilitate publicului larg, pentru ca ele să ajungă la cât mai mulți.

Și când vedem azi, în Biserică, Sfinte Moaște, Sfinte Icoane, cărți de sute de ani, trebuie să fim conștienți de faptul că toate acestea au fost păstrate și întreținute de sute de ani de oameni reali, de oameni atenți, de oameni care le-au protejat de distrugere și le-au adus până la noi. Iar multele cărți ale Tradiției Bisericii, care s-au pierdut în mod total sau parțial, sunt o durere și o lipsă incalificabilă pentru cei care înțeleg aceste pierderi sfinte.

De aceea, când punem problema banilor Bisericii sau a donațiilor și a contribuțiilor pentru Biserică trebuie să o punem în interiorul ecuației moștenirii pe care o lăsăm urmașilor noștri. Ce lăsăm noi, în Biserică, celor de după noi? Cum îi ajutăm noi, pe cei care vor veni după noi, să înțeleagă teologia și istoria Bisericii și să trăiască în mod sfânt la nivel eclesial?

Căci dacă o casă nu rămâne în picioare, dacă nu e întreținută în mod continuu, cum să rămână o Biserică sau o bibliotecă teologică în picioare, dacă nimeni nu le întreține? Și casele și Bisericile și bibliotecile teologice nu se țin doar cu 50 de lei pe an în picioare, ci cu mulți bani și cu multă dăruire zilnică. Iar problema nu e „cât dăm pentru Biserică”, ci cu cât trebuie să contribuim în mod continuu pentru Biserică și pentru orice instituție fundamentală a țării noastre și a întregii lumi. Pentru că instituțiile teologice și cele culturale trebuie să meargă mai departe. Bibliotecile trebuie să fie tot mai încăpătoare și mai diversificate. Supermarketul nu înseamnă doar mâncare și băutură, ci și cărți, și computere și obiecte de tot felul pentru folosul nostru zilnic. Pentru urmașii noștri sunt importante și cimitirele, în care sunt îngropați strămoșii lor, dar și istoria clară și nefalsificată a trecutului lor.

Bisericile trebuie să fie frumoase și încăpătoare, bine întreținute și pline de viață sfântă, pentru că viața eclesială se învață din cărțile Bisericii și nu de aiurea. Dacă vrem o lume tot mai bună, ea începe cu noi, ea începe de aici, din Biserică, iar Biserica e împreună cu orice instituție care vrea binele umanității. Din acest motiv, relațiile instituționale dintr-un stat nu sunt doar o vorbă,  ci și un fapt real, și fără ele nimic nu funcționează cum trebuie.

Pentru că nici în familie lucrurile nu funcționează, dacă nu există relații reale, profunde, bazate pe iubire și încredere reciprocă. Iar moștenirea reală constă tocmai în profunda experiență pe care copiii o învață de la noi, cei maturi și bătrâni, și pe care ei o personalizează în viața lor.

Ce moștenire lăsăm și cui o lăsăm? Dacă nu o lași cui trebuie, ea se năruie în scurt timp. Iar moștenirea reală e cea pe care Dumnezeu o binecuvintează și dorește ca ea să rămână.

Însă, dacă e să luăm în calcul Evanghelia de azi [Lc. 18, 18-27], moștenirea noastră nu are niciun viitor din perspectiva Domnului. Singurul ei viitor e acela că…trebuie să se năruie. Pentru că El i-a spus arhonului, stăpânitorului: „Toate câte ai vinde [πάντα ὅσα ἔχεις πώλησον] și împarte-le săracilor [καὶ διάδος πτωχοῖς]!” [Lc. 18, 22, BYZ]. Nu i-a spus cui, nu i-a spus la câți săraci, din care sat sau oraș, din care țară, ci doar că moștenirea trebuie împrăștiată, trebuie dată săracilor, pentru ca să o ai cu adevărat, pentru ca să te folosești duhovnicește prin milostenie. Pentru că din porunca Domnului înțelegem că adevărata noastră moștenire e milostenia, adică împărțirea moștenirii materiale, pentru a-I urma Domnului. Și când împarți averea ta, îți faci din inima ta un cer [Ibidem], pentru că tezaurizezi în tine slava lui Dumnezeu. Milostenia ne umple de slava lui Dumnezeu, ca și celelalte porunci dumnezeiești, și dacă împlinim poruncile Sale, noi devenim un cer al multor virtuți sfinte, și numai astfel Îi putem urma Lui [Ibidem].

Pentru că atunci când ne uităm la Apostolii Domnului vedem niște Sfinți Bărbați, care au lăsat toate pentru El, pentru ca să devină vistierii ale prezenței și ale propovăduirii Sale. S-au dezgolit de ei și de lumea lor, s-au sărăcit de cele ale lumii, pentru ca să se lase pictați dumnezeiește de Chipul ființial al Tatălui, de Fiul Lui, Cel întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și Fiul Tatălui S-a pictat în ei, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și i-a făcut biserici sfințite pe fiecare în parte și propovăduitori dumnezeiești ai Lui în Biserica Sa. Pentru că ei au avut nevoie să devină cărți vii, scrise de Dumnezeu și care să vorbească în armonie unii cu alții, pentru ca toți să vadă că sfințenia e personală, dar că ea se trăiește numai în comuniunea Bisericii.

Căci dacă te desparți de Biserică, nu Îl găsești pe Dumnezeu, ci o perspectivă idolatră asupra eclesialității. Pentru că ori îți faci religia ta, care să fie potrivită cu propriile tale înșelări demonice, ori te afiliezi unei confesiuni sau religii, care seamănă cu propria ta decadență. Și cel care spune că nu crede în Dumnezeu sau că nu crede în nimic, atunci crede în el însuși, în propriile sale minciuni sau limitări, și starea lui de necredință e…o formă religioasă de existență, una parazitară, dar religioasă.

De aceea, unii nu au ce să lase moștenire sau moștenirea lor e una negativă, pe când alții caută omul potrivit pentru o moștenire de proporții. Și moștenirea teologică și duhovnicească este și va fi una fericită, binecuvântată de Dumnezeu, fapt pentru care se perpetuează în istorie ca un fapt benefic pentru Biserică și pentru întreaga lume.

Însă Domnul i-a poruncit arhonului să vândă averea materială pentru ca să primească de la El pe cea spirituală. El i-a poruncit să se dezbrace de sine și de cele materiale pentru a intra în Împărăția Lui. Căci și noi ne putem lăsa moștenirea altora nu pe buza morții, ci din timp, pentru a fi liberi interior față de ceea ce posedăm. Există legislație în acest sens, există cadru legal pentru a ne despovăra de propria noastră avere sau pentru a ști din timp cine ne moștenește. Dar pentru a face acest pas trebuie să ai curajul vieții duhovnicești, trebuie să îți pese de sufletul tău și de mântuirea ta mai mult decât de lucrurile pe care le-ai moștenit sau le-ai dobândit în întreaga ta viață.

Pe de altă parte, în sinaxarul Bisericii există Sfinți care au fost foarte bogați, care au trăit într-o mare bogăție toată viața, dar cărora bogăția nu le-a omorât viața duhovnicească. Pentru că ei, în mijlocul atâtor averi, nu prețuiau lucrurile materiale în detrimentul celor duhovnicești, ci, fiind absorbiți cu totul de iubirea lui Dumnezeu, trăiau ca și când nu ar fi avut nimic, pentru că El era adevărata lor avere. Și viața ascetico-mistică, în mijlocul lumii și a multor averi, e iarăși un mare curaj duhovnicesc, pe care numai Dumnezeu ni-l poate da.

Pentru că ceea ce ai sau nu ai din punct de vedere material nu e problema centrală în viața creștină, ci problema noastră numărul unu este viața cu Dumnezeu. De aceea, „cele cu neputință în fața oamenilor este [sunt] cu putință în fața lui Dumnezeu [τὰ ἀδύνατα παρὰ ἀνθρώποις δυνατά ἐστιν παρὰ τῷ Θεῷ]” [Lc. 18, 27, BYZ]. Căci împreună cu El putem face lucruri care păreau imposibile, putem trece peste situații care păreau insurmontabile, putem crește le nesfârșit în cunoașterea lui Dumnezeu, de sine și a oamenilor, pentru că El ne ajută, din interiorul nostru, să facem toate aceste lucruri. Și dacă toate aceste lucruri sunt niște realități, pentru că oamenii se pot schimba la nesfârșit în relație cu Dumnezeu, atunci a prefera altceva decât pe El înseamnă a te mulțumi cu nimic.

Așadar, iubiții mei, suntem moștenirea lui Dumnezeu, dacă suntem moștenitorii Împărăției Sale! Ba, mai mult, suntem mădularele mistice ale lui Hristos Dumnezeu, pentru că noi toți suntem Biserica Lui. Și mădularele nu pot trăi separate de trup, ci toate sunt ale trupului și sunt împreună și se ajută reciproc, pentru că formează un tot unitar. Căci noi, deși mulți, suntem una întru El, pentru că suntem umpluți de aceeași slavă dumnezeiască a Lui, fiind hrăniți de aceleași Taine și Slujbe ale Sale. Noi, aici, în Biserica Lui, suntem unii lângă alții, dar și unii pentru alții și unii în alții în mod duhovnicește. Pentru că ne ajutăm unii pe alții și ne avem unii pe alții în inimile noastre. Și de aceea, pentru câți ne rugăm, cu atâți și suntem milostivi. Cărora le facem bine, le facem bine în mod iubitor și ne facem un mare bine în același timp. Pentru că binele ne ajută reciproc, umplând de bucurie și pe cel care dă și pe cel care primește milostenie.

Postim și ne rugăm și citim și facem bine tuturor, trăind ultimele zile ale lui noiembrie cu o tot mai mare pace, pentru că decembrie acesta ne va vorbi în mod foarte frumos despre Domnul. Ne va spune că El a venit în lumea noastră ca un Prunc, iar colindele noastre vor exprima bucuria sfântă a venirii Lui la noi. Și, cu toată prigonirea Lui, cu toată răstălmăcirea cuvintelor și a faptelor Sale, noi suntem umpluți de cumințenie și de frumusețe dumnezeiască prin venirea Lui la noi, pentru că ne ajută să creștem duhovnicește pe fiecare zi.

De aceea, iubiții mei, dacă Domnul ne învață să fim curați și frumoși, să nu ne întristăm nicio clipă! Pentru că viața despre care El ne vorbește este viața Lui care coboară în noi și ne sfințește. Și noi doar cu El suntem creștini, doar cu El suntem în Biserica Lui și doar El ne învață continuu ce să facem cu viața noastră. Amin!


[1] Scrisă pe 20 noiembrie 2017, într-o zi de luni, pe timp de soare, după ploaia de dimineață.

Eminescu: între modernitate și tradiție [134]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Iubirea

Toate datele din opera eminesciană conduc către conturarea opiniei că viziunea inițială a lui Eminescu la adresa amorului și a femeii labile care e instrument frumos al propriei sale dorinți și al instinctului de procreare (instinct care vede indistinct: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?” (Luceafărul); „Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela,/ Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala” (Scrisoarea V)) e una sceptică. Poetul detestă iubirea înțeleasă ca necesitate biologică și chiar o consideră nefastă, o disprețuiește ca pe „un amor străin /…/ acea iubire [care] serv-o cauză din natură ce este leagăn unor viețe ce semințe sunt de ură” (Scrisoarea IV).

Confesiunile poetice comunică o rezervă inițială și o abstinență ascetică severă, relatată în termenii manualului despre paza simțurilor, al lui Nicodim Aghioritul[1] (sunt reproduse, de fapt, într-o nouă formă, preceptele hrisostomice[2] care au făcut carieră în literatura bizantină și care își aflaseră locul cuvenit, la timpul potrivit, și în Învățăturile lui Neagoe Basarab[3]) – voi aldina câteva dintre sintagmele care sunt exponențiale, prin concentrarea paradigmatică, într-un parcurs liric esențial pentru investigarea temei erotice, și a căror semnificație o vom desprinde mai jos:

Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi
Zăvor voi pune minţii-mi, simţirei mele lacăt,
Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt
Prin uşile gândirei, cămara tristei inemi.

Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug
Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi;
Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfaremi
Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug.

Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:
Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,
De cărnurile albe eu fălcile-ţi dizbrac.

Şi pielea de deasupra şi buzele le tai.
Hidoasa căpăţină de păru-i despoiată,
Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată.
O, ce rămase-atuncea naintea minţii-mi? Vai!

Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deşi,
Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vrodinioară;
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară,
Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.

Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,
Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,
Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,
Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.

De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.
În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,
Ca lumea ş-a ei chipuri să-mi pară vis deşert
De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi.

Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii,
Ziceam ­ şi o privire din arcul cel cu gene
Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene
Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii.

Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,
Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,
Dizbărbătează mintea cu vălul amăgirii ­
Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri.

Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,
Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,
În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă,
De nu atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.

(Când te-am văzut, Verena…)

Rosa del Conte remarca originea isihastă a unor sintagme precum „ușile gândirii”, „cămara inimii” etc. – semnalăm prezența unor astfel de expresii și la Cantemir, precum: „cămara inimii”, „cămările firii”, „mintea inimii”[4].

Expresia „priviri grozave, ca mâni fără de trup” i-a fost inspirată lui Eminescu de către Vasile cel Mare – după cum au semnalat Virgil Cândea[5] (după Ion Crețu) și  Ioan Petru Culianu[6] – şi care ne pune în temă cu faptul că privirea nu este nevinovată, ci are un puternic caracter tactil (fapt sesizat şi de personajul Mini, într-unul din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu).

Eminescu o cunoștea atât direct, din textul Sfântului Vasile, cât și din cartea Sfântului Nicodim, din capitolul al treilea: Pentru păzirea vederii[7]. Poetul a folosit-o atât stricto sensu (în poemul Gelozie[8]), cât și cu semnificații mai largi, așa cum se poate citi și în drama rămasă la stadiul de proiect, Bogdan Dragoș, într-un pasaj în care Dragul, bolnav, privește către fiul și moștenitorul său: „Să-mi ospătez vederea cu arătarea lui…/ Așa de tânăr încă, cu chip așa de dulce /…/ O, ochii mei sărmanii luminători ai feței,/ Se-ntind încet spre dânsul ca mâna făr’ de trup/ Cu care al meu suflet l-apucă de departe;/ Îl pipăi cu vederea, cu nălucirea minții”[9].


[1] În strofele 2-5 – ale poemului pe care îl vom cita mai departe – se expune exact pedagogia recapitulată de Sfântul Nicodim: „Iar de va ajunge vreodată un fur ca acesta să te răpească, să te nevoiești măcar a nu lăsa pe idolul Afroditei, adică al poftei celei urâte, a se întipări în sufletul tău. […] Iar dacă diavolul nu încetează a te supăra cu idolul acela al feței ce a ajuns de s-a tipărit în nălucirea ta, te sfătuiește pe tine dumnezeiescul Gură de Aur și Sfânta Singlitichia să uneltești acest meșteșug, ca să te izbăvești de împătimirea ta, adică: scoate cu mintea ta ochii idolului aceluia, scoate-i cărnurile de pe fălci, taie-i buzele, scoate-i pielea cea de pe deasupra ce se arată frumoasă și socotește aceea ce se ascunde dedesubt cât este atât de grețoasă, căci om nu suferă a o vedea fără urâciune și îngrețoșare. Pentru că nu este altceva, fără numai o căpățână despuiată și os cu totul roșit, plin de sânge și înfricoșat la vedere. […] …Și se va vedea acea închegare urâtă de oase goale. Și așa socotească-se ce era cea dorită. Că așa gândul s-ar fi putut ține de la deșearta rătăcire, căci cea iubită nimic nu era, fără numai sânge cu flegmă oarecare amestecată”, cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, versiune diortosită a traducerii românești din 1826, Ed. Anastasia, 1999, p. 63-64.

Despre această versiune, din 1826, de la Mănăstirea Neamț, I. P. Culianu spune că este o ediție tipărită a celei pe care a avut-o și poetul, cf. Ioan Petru Culianu, Studii românești. I. Fantasmele nihilismului. Secretul doctorului Eliade, traduceri de Corina Popescu și Dan Petrescu, Ed. Nemira, 2000, p. 33, n. 2.

[2] „Când tu, de pildă, vezi vreo femeie frumoasă, şi simţi ceva pentru dânsa, să n-o mai vezi deloc, şi atunci ai scăpat. Şi cum am să pot a n-o mai vedea, zici tu, [fiind] atras de pofta de a o vedea? Predă-te pe sine-ţi altor îndeletniciri: cărţilor folositoare, de pildă, îngrijirilor de cele necesare, epitropisirei şi îngrijirii de orfani, ajutorării celor nedreptăţiţi, rugăciunilor, filosofiei pentru cele viitoare; cu de-acestea ocupă-ţi sufletul. […] Pe lângă toate acestea mai gândeşte-te şi la aceea, că adică ceea ce vezi nimic altceva nu este decât flegmă şi sânge (s. n.) [Eminescu reproduce întocmai aceste cuvinte] şi suc al unei hrane trecute în putrezire. […] Deci…nu te uita numai la frumuseţea ei, ci coboară-te mai afund cu gândirea şi atunci dezvelind cu raţionamentul acea pieliţă frumoasă, priveşte cu amănunţime cele ce sunt sub dânsa. […]

Dar poate că ochiul acelei femei este umed şi zburdalnic în privire, sprâncenele sunt frumos întinse şi genele bat în vânăt şi fecioara este blândă şi căutătura liniştită. Decât, priveşte bine şi aici şi vei vedea că nimic nu este decât nervi şi vine şi membrane şi artere. Însă tu închipuie-ţi ochiul acesta îmbolnăvit, îmbătrânit, veştejit de tristeţe, umflat de mânie, cât de greţos este, cât de iute se nimiceşte şi cum dispare mai repede decât cele scrise”, cf. Explicarea Epistolei a II-a către Corinteni a celui între Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom, Arhiepiscopul Constantinopolei, Omilia a VII-a, trad. din lb. elină, ediţia de Oxonia, 1845, de Arhiereu Theodoie A. Ploeşteanu, Bucureşti, Atelierele grafice Socec & Co., Societate anonimă, 1910, p. 112-113.

[3] „Au doar nu sunt toţi ţărână? Au nu sunt toţi pulbere? Au nu sunt toţi plini de împuţiciune? Au nu ne sunt acum urâtă oasele celora ce ne era odată dragi? O, mare nevoe şi greutate! Unde iaste acum frumuseţea obrazului [a feţei]? Iată, s-au negrit. Unde iaste rumeneala féţei şi buzele céle roşii? Iată, s-au veştejit. Unde iaste clipeala ochilor şi vederile lor? Iată, să topiră. Unde iaste părul cel frumos şi pieptănat? Iată, au căzut. Unde sunt grumazii [gâtul] cei nétezi? Iată, s-au frântu. Unde iaste limba cea répede şi dăsluşită? Iată, au tăcut. Unde sunt mâinile céle albe şi frumoase? Iată, s-au deznodat [dezmembrat]. Unde sunt hainele cele scumpe? Iată, s-au pierdut. Unde iaste înflorirea statului [a trupului]? Iată, au perit. Unde sunt unsorile şi zulufiile céle cu miros frumos? Iată, s-au împuţit. Unde iaste veseliia şi dezmierdăciunile tineréţelor? Iată, au trecut. Unde sunt părerile şi nălucirile omeneşti? Iată, să făcură ţărână, că ţărână au fost”, cf. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie, op. cit., p. 213.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 59, 69, 303.

[5] Cf. Virgil Cândea, Glosse la „fereștile gândirii”, în Caietele Mihai Eminescu, II, 1974, p. 35: „versul «A ochilor privire ca mâni fără de trup» (ms. 2277, 33) reia imaginea Sfântului Vasile cel Mare (ms. 3074, f. 40): «Ochii sunt cele doao mâini fără trup»”. Vom face și noi, mai jos, alte observații și completări.

Cândea consideră că „întâlnirea Poetului cu una din scrierile mari ale spiritualității orientale târzii și impresia negreșit puternică pe care i-a făcut-o lectura acestei scrieri ne par a depăși aspectele de ordin filologic. […] Deși Eminescu putea cunoaște traducerea manualului ascetic aghiorit în ediția sa imprimată în 1826 la mănăstirea Neamț […], este sigur că lectura și extrasele le-a făcut după ms. 3074, care poartă obișnuitele-i sublinieri în creion roșu și albastru. […] Nicolae Callivourtsis – mai cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul – a fost unul din cei mai prolifici și reprezentativi cărturari ai lumii ortodoxe din secolul al XVIII-lea”, cf. Idem, p. 35-37.

[6] Culianu scrie: „Ceea ce nici măcar Rosa del Conte, în cartea-i atât de profundă despre metafizica lui Eminescu, n-a observat, deși în altă parte ea găsește admirabile apropieri între gândirea poetului român și unele texte ale Părinților orientali, este că pasajul, cel puțin în parte, este copiat din Filocalia. […] Iată un fragment din cele două texte (textul românesc este o traducere aproape fidelă a textului grecesc):

Eminescu: «Ochii sunt cele două mâni fără trup cu care sufletul apucă pe cele ce le iubește și de departe și pre acelea ce nu le poate apuca cu mânile și mai ales ochii cei frumoși iarăși cu ochii îi apucă. Vederea este pipăire mai subțire decât pipăirea mânilor, dar mai grea decât pipăirea nălucirei și a minții».

Vasile cel Mare (Despre feciorie): «Ochii sunt cele două mâini fără trup cu care sufletul le apucă de departe tot ce dorește. Tot ce nu poate fi apucat cu mâinile, el apucă și își însușește cu ochii; fiindcă vederea e o pipăire mai subtilă decât pipăirea însăși și totuși mai grosolană decât pipăirea fanteziei ori a rațiunii».”

Cf. Ioan Petru Culianu, Studii românești…, op. cit., p. 27.

Puțin mai departe, el semnalează: „Cu totul în spiritul ascetic al păzirii inimii este o variantă a poemului Bogdan Dragoș (ms. 2262, 120)”, unde „vocabularul reprezintă tot o elaborare a aceleiași pagini din Vasile cel Mare”, cf. Idem, p. 29.

[7] „Sau ca să zic după marele Vasile: ochii sunt cele două mâini fără trup, cu care sufletul le apucă pe cele văzute și le iubește de departe, iar pe acelea pe care nu le poate apuca cu mâinile (care sunt mai ales ochii cei frumoși) le apucă iarăși cu ochii și le dobândește. Pentru că vederea (pipăire) este mai subțire decât pipăirea mâinilor, dar mai groasă decât pipăirea nălucirii și a minții, după același Vasile, care zice: «Deci printr-o oarecare pipăire, vederea amăgește sufletul către dulceață cu aruncăturile ochilor, atingându-se de departe de orice voiește ca și cum ar avea ajutorul unor mâini netrupești, iar pe acelea pe care, cu mâinile trupului a le atinge nu poate, pe acestea prin aruncările ochilor cu împătimire le cuprinde». Drept aceea a zis și Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie: «Se sting făcliile, ochii și de cele neatinse». Deci, de la acești ochi să tai privirile și frumusețile trupurilor acelora care îndeamnă sufletul la urâte și necuviincioase îndrăgiri”, cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 60-61. Privirea cu patimă către o femeie şi dorirea ei, chiar şi numai în gând, reprezintă o posesiune autentică a ei, la fel de vinovată ca şi atunci când este săvârşită cu fapta (a se vedea Mt. 5, 28). Aici însă Eminescu foloseşte această expresie în sensul că aceleaşi mâini ale privirii, care se puteau întinde doritor spre o femeie, el le întindea asupra ei pentru a îndepărta obrăzarul de ceară, iluzia frumuseţii. În alte poezii însă, uzează de sensul inițial.

[8] Perpessicius indică și variante bruionare ale poemului Călin (cf. M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 425), în care putem recunoaște aserțiunile lui Nicodim Aghioritul reproduse în nota anterioară. Relația acestor versuri albe cu manuscrisul conținând cartea Sfântului Nicodim  a fost stabilită mai întâi de Ion Crețu, în articolul Eminescu și cărticica sfătuitoare a monahului Nicodim, BOR, nr. 5-6/ 1965, p. 576-577.

[9] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 76.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 14, cf. LXX

1. Iarăși, cineva încercând să evite călătoria și vrând a călători prin valurile cele sălbatice, strigă [către] lemn[1], [deși lemnul este] mai putred [decât] corabia purtându-l [care îl poartă] pe el.

2. Căci pe acela[2] pofta câștigurilor l-a văzut și înțelepciunea cea artizană l-a pregătit.

3. Dar a Ta pronie/ înainte-gândire [πρόνοια], Părinte, conduce [toate]! Că ai dat cale și în mare și în valuri cărare sigură,

4. arătând că poți din to[a]t[e] a mântui. Că [și] dacă fără de meșteșug are să se îmbarce cineva,

5. și vrei [ca] nu nefolositoare a fi [să fie] lucrurile înțelepciunii Tale, pentru aceasta și [dacă] celui mai mic lemn [prin cel mai mic lemn] cred oamenii [că își scapă] sufletele, [atunci] trecând valurile [cu] pluta, s-au mântuit [se mântuie][3].

6. Căci și la început, pierind uriașii cei mândri [ἀπολλυμένων ὑπερηφάνων γιγάντων], nădejdea lumii pe plută scăpând [ἡ ἐλπὶς τοῦ κόσμου ἐπὶ σχεδίας καταφυγοῦσα], au lăsat veacului sămânța nașterii [ἀπέλιπεν αἰῶνι σπέρμα γενέσεως], cu a Ta mână călăuzindu-se [τῇ Σῇ κυβερνηθεῖσα χειρί] [ei].

7. Căci a fost binecuvântat lemnul prin care se face dreptatea[4],

8. iar el, cel făcut de mână[5], blestemat [este, cât] și cel care l-a făcut pe el. Căci el lucra, iar cel stricăcios „dumnezeu” a fost numit.

9. Căci în egală [măsură] urâte Îi [sunt] lui Dumnezeu și cel care este neevlavios și neevlavia lui.

10. Căci și cel care a fost făcut[6], dimpreună cu cel care a făcut[7], va fi pedepsit [vor fi pedepsiți].

11. Pentru aceea și în[tru] idolii neamurilor cercetare va fi, că[ci] întru urâciune s-au făcut în zidirea lui Dumnezeu și întru poticnirea sufletelor oamenilor și întru lațul picioarelor celor nebuni.

12. Căci începutul curviei [este] gândirea idolilor [ἀρχὴ γὰρ πορνείας ἐπίνοια εἰδώλων], iar aflarea lor [este] stricăciunea vieții [εὕρεσις δὲ αὐτῶν φθορὰ ζωῆς].

13. Căci [idolul] nici [nu] era dintru început, nici [nu] va fi întru veac.

14. Căci [cu] slava deșartă a oamenilor a intrat întru lume [κενοδοξίᾳ γὰρ ἀνθρώπων εἰσῆλθεν εἰς τὸν κόσμον] și, pentru aceasta, pe scurt, al lor sfârșit s-a înștiințat.

15. Căci [celui mort] înainte de vreme, [cu] jale îndurerându-se tatăl fiului celui degrabă luat[8], chip făcându-i[9], pe cel [care] înainte [era] om mort, acum ca pe „un dumnezeu” l-a cinstit și a dat celor de sub mâna lui taine și sărbători.

16. Apoi, în timp, întărindu-se obiceiul cel neevlavios [τὸ ἀσεβὲς ἔθος], ca lege a fost păzit [ὡς νόμος ἐφυλάχθη]

17. și [cu] poruncile tiranilor se închina[u] celor cioplite[10]. Pe care, în față, neputând a-i cinsti oamenii, pentru că a locui [locuiau] departe, fața cea de departe imprimând-o, au făcut un chip văzut al împăratului care este [era] cinstit, ca pe cel care nu este de față, ca și [când ar fi] de față să-l amăgească prin sârguință.

18. Și întru [pentru] întinderea închinării[11], ambiția meșteșugarului i-a îndemnat și pe cei care nu o cunosc [nu o cunoșteau].

19. Căci, poate, celui care stăpânește vrând să placă, s-a silit [cu] meșteșug [ca să facă] asemănarea în[tru] [cât] mai bine.

20. Iar mulțimea, fiind atrasă prin plăcerea lucrării, pe cel [care cu] puțin înainte [era] cinstit [ca] om, acum obiect de închinare l-au socotit [νῦν σέβασμα ἐλογίσαντο].

21. Și acesta s-a făcut vieții întru cursă. Că[ci] sau dezastrului sau tiraniei slujind oamenii, numele cel de neîmpărtășit [τὸ ἀκοινώνητον ὄνομα][12] l-a[u] pus pietrelor și lemnelor.

22. Așadar, nu a fost destul a se înșela despre cunoașterea lui Dumnezeu, ci și în marea luptă a neștiinței trăind [ἀλλὰ καὶ ἐν μεγάλῳ ζῶντες ἀγνοίας πολέμω], pe atâtea rele [ei] le numesc „pace”.

23. Căci sau sărbătorile cele ale omorârii de fii sau tainele cele ascunse sau învățăturile cele aparte [și la] ospețele cele nebunești petrecând,

24. încă nici viețile, nici nunțile [nu] le mai păzesc curate. Ci unul pe altul [se dușmănesc] sau se dă [dau] curselor sau, falsificând, suferă durere.

25. Iar toate amestecate este [sunt]: sângele și uciderea, furtul și viclenia, stricăciunea, necredința, tulburarea, jurământul fals,

26. gălăgia de [pentru] bunătăți [θόρυβος ἀγαθῶν], uitarea harului [χάριτος ἀμνηστία], pângărirea sufletelor [ψυχῶν μιασμός], schimbarea nașterii [γενέσεως ἐναλλαγή], neorânduiala nunților [γάμων ἀταξία], preacurvia și necurăția.

27. Căci închinarea [adusă] idolilor celor nenumiți [este] începutul a tot răul, [cât] și pricina și sfârșitul [lui] este.

28. Căci sau, veselindu-se, au fost nebuni sau profețesc cele mincinoase sau trăiesc [cu] nedreptate sau repede se jură în mod fals.

29. Căci nădăjduind idolilor celor fără de suflet, rău jurându-se, [idolii] să facă nedreptate nu primesc.

30. Și amândouă cele drepte pe ei îi va [vor] pedepsi. Că[ci] rău au gândit despre Dumnezeu, luând aminte idolilor, și au jurat nedrept, în vicleșug, disprețuind cuvioșia.

31. Căci judecata pedepsește pururea nu puterea celor ce se jură, ci a celor care păcătuiesc, [ea pedepsește] călcarea legii a celor nedrepți.


[1] Către idolul făcut din lemn.

[2] Pe idol.

[3] Dacă corabia se sparge și oamenii sunt nevoiți să plutească pe lemnele ei, Dumnezeu îi va mântui, dacă vor face o plută din primul lemn găsit înaintea lor.

[4] O profeție despre Sfânta Cruce a Domnului.

[5] Idolul.

[6] Se referă la idol.

[7] Care l-a făcut pe idol.

[8] Celui degrabă luat dintre noi.

[9] Făcând un idol al copilului său mort prematur.

[10] Idolilor.

[11] Pentru extinderea ei și la alții.

[12] Adică numele lui Dumnezeu. Pentru că numele Lui nu poate fi dat niciunei făpturi pe care El a creat-o.

Eminescu: între modernitate și tradiție [133]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Eminescu, pe de altă parte, ar fi putut fi, în anumite intervale ale vieții, „scepticizat de dureri”[1], cum spunea însuși despre alții. Nu a fost însă cu totul copleșit de ele. Un alt motiv de neîncredere la adresa a ceea ce se vehiculează frecvent ni l-a trezit inserarea unor versuri enigmatice în cadrul unor poeme care par să susțină hermeneutica nihilistă.

Un exemplu este finalul din Rime alegorice, reprodus puțin mai devreme, dar și aceste două versuri din poemul Cu mâne zilele-ți adaugi… (calificat ca ilustrând filosofia sceptică, schopenhaueriană, a poetului): „Tu ai ș-acum comoara-ntreagă/ Ce-n suflet pururi ai avut”. Reproducem poemul integral:

Cu mâne zilele-ți adaugi,
Cu ieri viața ta o scazi
Și ai cu toate astea-n față
De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El și răsare undeva[2].

Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-același vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleași frunze cad.

Naintea nopții noastre îmblă
Crăiasa dulcii dimineți;
Chiar moartea însăși e-o părere
Și un vistiernic de vieți.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înțeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Și-nvârte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta
Și se cufunde în trecut,
Tu ai ș-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut
.

Cu mâne zilele-ți adaogi,
Cu ieri viața ta o scazi,
Având cu toate astea-n față
De-a purure ziua de azi.

Priveliștile sclipitoare,
Ce-n repezi șiruri se diștern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.

Filosofia statică se transfigurează în cea a nestrămutării; ea nu atestă numai perpetuarea răului, a aparențelor, ci și conservarea vieții și a tezaurului de iubire. Între nisipurile mișcătoare ale nefiindului apare un pământ solid. Corabia noetică a găsit unde să acosteze.

Eminescu a spus adesea, sub multe și diferite forme, că moartea este vistiernic de vieți (reamintim parabola lui Antim Ivireanul, după Iov: „moartea-mi iaste tatăl, carele mă naște”[3]), însă aici mi se pare, mai mult decât oricând, că a intenționat o conotație pozitivă a sensului acordat versurilor: moartea ca părere nu mai este moarte.

Enigmatică este „crăiasa dulcii dimineți” care „naintea nopții noastre îmblă”, ca și cine anume „sprijină vecia-ntreagă/ Și-nvârte universu-ntreg”, pentru că subiectul lipsește (pare a fi cel anterior, adică moartea, dar nu e sigur și s-ar putea să fie o părere), iar la Eminescu echivocurile au scop și sens.

Dispariția, neantul, moartea sunt receptate în mod rațional ca un non-sens de către poet: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (Odă (în metru antic)). Interiorul uman, ca și raționalitatea, nu se pot acomoda cu ele.

Tot Slavici dăduse mărturie că poetul se comporta întotdeauna ca și când nu ar fi putut să moară niciodată. Iar Aurelia Rusu opinează că „Eminescu – aflăm din amintita scrisoare către Iacob Negruzzi – ar fi voit să se ia la întrecere cu Goethe în ceea ce privește densitatea, plurisemantismul, rămurișul proliferant de simboluri, desăvârșirea expresiei. Ceea ce nu presupunea doar o singură existență matusalemică, precum a lui Goethe, ci […] mai multe”[4]. Așezând în cumpănă perenitatea naturii cu iubirea, Eminescu nu este în stare să accepte moartea iubirii sau a ființei dragi:

Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți.

(De câte ori, iubito…)

*

Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele. /…/

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-și,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci și galeși?

(Când amintirile…)[5]

*

Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină. /…/

Deasupra-mi stele tremură prin ramuri,
În întuneric ochii mei rămân…

(Stau în cerdacul tău…)

*

 Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

(Sonet II: Sunt ani la mijloc…)

Natura cosmică nu este un simplu decor pentru romantici, iar pentru Eminescu ea reprezintă un fel de atestat al nemuririi, o garanție a prezervării existențiale. Iubirea și ființa umană sunt cel puțin la fel de eterne, după cum se poate deduce din poemul Și dacă ramuri bat în geam. Și chiar mai presus de natură este ființa umană, pentru că viața Mariei este mai importantă pentru Arald decât „stelele ce vecinic pe ceruri colindează” (Strigoii) sau, răspunzându-i-se la iubire, poetul „Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi,/ Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi”[6] (Scrisoarea V).

Dacă nihilismul din Mortua est!, era indus, ca idee filosofică, de prezumția morții ca dispariție eternă a fetei iubite (într-un discurs poetic polemic, nu într-o dialectică complet pesimistă), concepția lui Eminescu înclină treptat din ce în ce mai mult spre cealaltă variantă, până în stadiul în care, în fața iubirii, moartea este ori o adormire în „armonia/ Codrului bătut de gânduri” (Dorința), ori e absurdă și de neconceput. Pentru el, e o nebunie să gândești că „stelele ard de-a pururi”, iar flacăra sufletului nu arde de-a pururi, că se poate pierde ființa iubită sau identitatea individuală a persoanei umane.

Vanitate este aparența (sau formele aparente), a considera trecerea prin pulbere a omului[7] drept o realitate durabilă, însă esența individuală nu se dizolvă/ resoarbe în neant.


[1] Cf. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu traducătorul, studiu introductiv la: M. Eminescu, Opere, VII, op. cit., p. XXXI.

[2] Perspectivă comunicată și în Luceafărul, în expunerea Părintelui.

[3] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 221.

[4] Aurelia Rusu, Eminescu – omul de teatru și dramatismul, prefață la M. Eminescu, Opere, IV, Teatru, op. cit., p. XIII.

[5] Reținem aici opinia că „adesea romanța eminesciană prefigurează marile teme ale poeziei eminesciene. De fapt, ea cântă, pe alte voci, temele marilor creații”, cf. Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini…, op. cit., p. 280.

[6] „Stelele ce ard de-a pururi” sau care „vecinic pe ceruri colindează”, pot fi puse în legătură cu concepția ciclică a lui Platon și Aristotel, care considerau că aștrii sunt eterni din două motive: pentru că frumusețea lor nu poate să aibă moarte (Platon) și pentru că mișcarea lor este circulară și, în mod logic, se repetă la infinit și nu se poate opri (Aristotel).

Cred însă că se poate da și o altă explicație versurilor. În poeziile amintite, această eternitate a stelelor este legată, este pusă în cumpănă cu sentimentul iubirii și, conform logicii sale poetice, iubirea predetermină perenitatea naturii cosmice și, în consecință, iubirea e cu atât mai mult veșnică, dacă despre frumusețea cerului se poate spune că este eternă, pentru înfiorarea pe care o produce. Până la urmă, ceea ce vrea să exprime poetul este următorul fapt: e de neconceput pentru el și nu acceptă ca stelele să fie considerate veșnice, iar iubirea trecătoare.

În plus, anticii considerau că aștrii, cerul, lumea posedă un suflet, sunt ființe însuflețite. Aceste teorii cu privire la eternitatea și însuflețirea lor n-au fost acceptate de filosofia creștină: „Că lumea nu numai a început, ci va avea și un sfârșit, ne înfățișează firea ei, ca una ce e dintre cele întâmplătoare. Căci mereu sfârșește în părțile ei. […] Înțelepții elinilor  zic că cerul se întoarce prin firea sufletului lumii și că însăși judecata dreaptă și rațiunea ne învață aceasta. Care judecată dreptă? Care rațiune? […] Apoi cum ar fi acest suflet al lumii, prin a cărui fire s-ar mișca cerul [și nu legile fizice ale rotației aștrilor]? Este oare rațional? Dar atunci ar fi cu voie liberă și nu ar mișca corpul ceresc cu aceleași mișcări. Căci cele cu voie liberă se mișcă [după voință] o dată într-un fel, altă dată altfel [n-ar mai exista, deci, mișcare de revoluție]” etc., cf. Sfântul Grigorie Palama, Despre cunoștința naturală, în Filocalia, vol. VII, op. cit., p. 422.

Dumitru Stăniloae remarcă pe bună dreptate, într-o notă, că „această învățătură creștină despre lume ca neavând suflet în ea a eliberat drumul cercetării științifice a naturii” (Idem, p. 424, n. 5).

[7] A se vedea și Ps. 102, 14-16: „țărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Biblia, ed. sinodală 1988). Alte traduceri: „căci duh trecu într’ însul și nu va fi…” (Biblia, 1688); „că duh a trecut într’ însul și nu va mai fi…” (Biblia, ed. sinodală 1914); „că adiere a trecut prin el, și el nu va mai fi, și nici locul nu i se va mai cunoaște” (Biblia, ed. sinodală 2001).

A se lua în considerație că vânt și duh pot fi sinonime, în virtutea etimologiei ebraice, astfel încât, în Psaltirea de la Alba Iulia (1651), traducătorii au optat și în alt psalm pentru: „Cela [Dumnezeu] ce făcu [pe] îngerii Săi vânt” (Ps. 103, 4, op. cit., p. 491).

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 13, cf. LXX

1. Căci deșerți [sunt] toți oamenii [cu] firea, cărora le era de față necunoașterea lui Dumnezeu [Θεοῦ ἀγνωσία], și din bunătățile cele care se văd [καὶ ἐκ τῶν ὁρωμένων ἀγαθῶν] nu s-au întărit să-L cunoască pe Cel care este [οὐκ ἴσχυσαν εἰδέναι τὸν ὄντα], nici lucrurilor [Sale] luând aminte [nu] L-au cunoscut pe Artizan/ Meșteșugar [οὔτε τοῖς ἔργοις προσέχοντες ἐπέγνωσαν τὸν Τεχνίτην][1],

2. ci sau foc sau vânt sau aerul cel rapid sau cercul stelelor sau apa cea năprasnică sau luminătorii cerului au socotit [că sunt] „stăpânitorii lumii” [πρυτάνεις κόσμου] și „dumnezei [θεοὺς]”,

3. de care, dacă [cu] frumusețe bucurându-se [se bucurau] de acestea, [drept] „dumnezei” le luau. [De aceea], să cunoască[2] cu cât mai bun [decât] acestea[3] este Stăpânul! Căci Începătorul facerii [celei pline] de frumusețe le-a zidit pe ele [ὁ γὰρ τοῦ κάλλους Γενεσιάρχης ἔκτισεν αὐτά].

4. Iar dacă de putere [δύναμιν] și de lucrare [ἐνέργειαν][4] minunându-se [se minunează], să înțeleagă cu cât este mai puternic decât ele Cel care le-a pregătit pe acestea!

5. Căci din măreția și frumusețea făpturilor [ἐκ γὰρ μεγέθους καὶ καλλονῆς κτισμάτων], după asemănare [ἀναλόγως], Făcătorul facerii lor se vede [ὁ Γενεσιουργὸς αὐτῶν θεωρεῖται].

6. Dar încă [și] spre acestea este puțină plângere [ἀλλ᾽ ὅμως ἐπὶ τούτοις μέμψις ἐστὶν ὀλίγη]. Căci și acestea[5] pot să înșele [καὶ γὰρ αὐτοὶ τάχα πλανῶνται] [pe cei care], pe Dumnezeu căutând [Îl caută] și vrând [vor] să Îl afle [Θεὸν ζητοῦντες καὶ θέλοντες εὑρεῖν].

7. Căci în [și cu] lucrurile Sale trăind, caută și se încredințează [cu] vederea, că bune [sunt] cele care se văd.

8. Și iarăși nici ei [nu sunt] de iertat.

9. Căci dacă atât de mult[e] au putut să știe ca să poată să urmărească veacul, pe Stăpânul acestora cum de nu L-au aflat repede?

10. Iar nenorocite și în cei morți [sunt] nădejdile lor, care au numit „dumnezei” lucrurile mâinilor omenești, aur și argint, lucrarea de meșteșug și asemănări ale vietăților sau piatra cea nefolositoare, [adică] lucrul de mână cel vechi.

11. Iar dacă și vreun tăietor de lemne, un dulgher [τέκτων], s-a mișcat repede tăind un copac, [el] a răzuit cu măiestrie toată coaja lui și, meșteșugind cu bună cuviință, a pregătit un vas folositor întru slujba vieții [κατεσκεύασεν χρήσιμον σκεῦος εἰς ὑπηρεσίαν ζωῆς]

12. și resturile lucrului întru pregătirea hranei folosindu-le s-a săturat.

13. Dar din acele resturi, [care] întru nimic [nu sunt] de folos, luând un lemn strâmb [ξύλον σκολιὸν] și crescut cu noduri [καὶ ὄζοις συμπεφυκός], l-a sculptat în grija tihnei sale și [cu] experiența înțelegerii l-a făcut pe el. L-a făcut pe el [cu] chipul omului [εἰκόνι ἀνθρώπου]

14. sau [cu] vreo vietate neînsemnată l-a asemănat pe el, ungându-l [cu] cretă roșie și [cu] roșu roșindu-i culoarea lui și ungând toată pata cea [care este] întru el

15. și făcându-i lui o vrednică locuință a sa, în perete l-a pus pe el, legându-l [cu] fier.

16. Așadar, pentru ca să nu cadă, a gândit mai înainte [pentru] el, știind că nu poate lui să-și ajute. Căci și chip este și are nevoie de ajutor.

17. Iar rugându-se pentru stăpânirile și nunțile sale și [pentru] fii, nu se rușinează vorbind cu cel fără de suflet și pentru sănătate [el] îl cheamă pe cel slab

18. și pentru viață pe cel mort îl consideră vrednic și pentru ajutor pe cel mai nepriceput îl roagă și pentru călătorie [pe cel care] nici cu piciorul a-l folosi neputând [nu poate]

19. și pentru câștig și lucrare și a mâinilor reușită, [el], [cu] mâinile [sale], cere tărie trupească [de la] cel mai fără de putere.


[1] Pe Făcătorul lumii.

[2] Cei idolatri.

[3] Decât lucrurile cele create de El.

[4] De puterea și de lucrarea lui Dumnezeu.

[5] Făpturile lui Dumnezeu.

Predică la intrarea în Biserică a Maicii Domnului [21 noiembrie 2017]

Iubiții mei[1],

Fecioara intră în Biserică pentru ca să se facă biserică. Să se facă biserică sfințită a lui Dumnezeu, cu totul sfântă și fără de prihană. Ea intră în Templu pentru ca să devină cortul cel ceresc [σκηνὴ ἐπουράνιος] al Împăratului Celui ceresc și templul cel preacurat al Mântuitorului [ὁ καθαρώτατος ναὸς τοῦ Σωτῆρος][2].  Pentru că rolul Bisericii pe pământ e acela de a ne încorpora pe toți, de a ne face una cu Hristos, pentru ca toți să devenim biserici sfinte ale lui Dumnezeu.

Dar nu simpla intrare în Biserică ne mântuie, ci dăruirea totală lui Dumnezeu pentru a împlini poruncile Sale. Căci întreaga viață a Născătoarei de Dumnezeu e o totală și continuă dăruire de sine lui Dumnezeu, pentru ca El să Își facă voia Lui întru ea. Pentru că Preacurata Fecioară Maria a acceptat să conlucreze cu Dumnezeu în fiecare clipă a vieții ei și prin aceasta a devenit paradigmatică pentru fiecare dintre noi.

Cu alte cuvinte, ca cineva să fie paradigmatic, exemplar pentru noi, ca cineva să fie un exemplu bun, de urmat în viața noastră, trebuie ca el, la rândul său, să-I urmeze lui Dumnezeu. Să urmeze Celui atotsfânt și atotbun, Care e viața prin excelență și dăruitorul vieții noastre. Și de aceea, cel care Îi urmează lui Dumnezeu și trăiește cu El și e plin de viața lui Dumnezeu, acela e un exemplu vrednic de urmat pentru noi.

– Și de ce este omul cuvios, omul sfânt exemplul vrednic de urmat pentru noi?

– Pentru că viața lui e în acord cu cuvintele sale. Nu spune una și face alta, ci mărturisește ceea ce face, crede ceea ce spune și se străduiește continuu să împlinească voia lui Dumnezeu, pentru ca voia Lui să fie viața sa. Și pentru că el se împlinește continuu în Dumnezeu, tocmai de aceea el este o împlinire dinamică a voii lui Dumnezeu, personalizată, de care avem cu toții nevoie. Căci cărțile duhovnicești trebuie înțelese și transformate, în mod personal, în conținutul vieții noastre, pentru ca să devină viața noastră. Dar el, omul duhovnicesc, este o carte vie, rațională și deschisă spre comuniune. Fapt pentru care, orice întrevedere cu el este o lecție de viață sfântă. Și, în persoana sa, vezi cum se armonizează contrariile, cum se trăiește în mod paradoxal viața ortodoxă și în același timp actual. Pentru că toate cuvintele Domnului și ale Sfinților Lui trebuie înțelese și reactualizate în noi înșine, pentru ca să ajungem să fim niște temple raționale ale lui Dumnezeu, în care El Se odihnește.

Căci marea taină a praznicului de azi nu constă în faptul că Născătoarea de Dumnezeu a fost dusă în Templu, după cum au făgăduit părinții ei, ci în viața ei preadumnezeiască pe care a trăit-o în Templu. De aceea eu vreau să accentuez astăzi faptul că relevanța praznicului de față pentru noi constă tocmai în acest lucru: în transformarea noastră în biserici personale ale lui Dumnezeu. Că noi venim și trebuie să venim la Biserică nu pentru că „așa se face”, nu pentru că „e bine, pentru că ne aduce spor în casă”, ci pentru ca să ne împlinim duhovnicește, pentru a ne sfinți, pentru a ne face locașuri vii ale lui Dumnezeu. Căci ceea ce Dumnezeu a făcut cu Preacurata Fecioară Maria vrea să facă cu fiecare dintre noi.

Pentru că în ea, în Maica Sa, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în mod real și de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu. Dar în fiecare dintre noi, care ne sfințim pentru El, Domnul vrea să Se coboare în mod duhovnicește în noi și să locuiască întru noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, pentru că, prin harul Ei, întreaga Preacurată Treime vrea să locuiască în noi [In. 14, 23; 17, 21].

Tot în condacul praznicului, din care am citat la începutul predicii, ni se spune că Maica lui Dumnezeu este „vistieria cea sfântă a slavei lui Dumnezeu [τὸ ἱερὸν θησαύρισμα τῆς δόξης τοῦ Θεοῦ]”[3].

– De ce este vistierie sfântă a slavei Lui?

– Pentru că ea a lucrat multiplele porunci ale lui Dumnezeu și, prin toate, s-a umplut de slava lui Dumnezeu. Ea s-a format interior din multele Lui porunci, care, la un loc, sunt o comoară de har.

Adică s-a umplut de ascultarea de Dumnezeu, de rugăciune, de contemplație, de tăcere, de muncă, de delicatețe, de curăție, de bucurie și veselie sfântă, de priveghere, de citiri sfinte. Și toate aceste porunci ale lui Dumnezeu, trăite personal, te fac un izvor de har, pentru că harul primit de la El se revarsă și în viețile celor cu care tu comunici. Și vedem acest lucru în viețile tuturor Sfinților. Vedem cum prezența lor e o nădejde, o bucurie, un ajutor, o mântuire și pentru alții. Căci ei, și în timpul vieții lor pământești și după moarte, trăind în Împărăția Lui, se dăruie nouă, ne ajută pe noi, vin în ajutorul și tămăduirea noastră, motiv pentru care îi simțim întotdeauna benefici, buni, milostivi cu noi. Pentru că ei nu numai că există și sunt buni, ci își manifestă în mod iubitor bunătatea lor în viața noastră, dacă noi îi chemăm cu evlavie și cu inimă smerită.

Iar cine are mare evlavie către Născătoarea de Dumnezeu, acela simte din plin prezența și lucrarea ei în viața sa. Simte iubirea ei înfocată, simte curăția ei cea fără de asemănare, simte smerenia ei negrăită, simte râvna mistuitoare pentru a-I sluji lui Dumnezeu. De aceea, cine o iubește pe Stăpâna lumii, acela e un om paradoxal. Pentru că e plin de milă, dar și de dreptate, e aspru cu sine, dar îngăduitor cu ceilalți, este mult milostiv, dar și mult muncitor. Căci Stăpâna noastră, în Templu, deși era plină de rugăciune și de vederi dumnezeiești, ea se ocupa și cu Sfânta Scriptură, dar și torcea și cosea în același timp[4].

Pentru că viața practică se îmbină în mod binecuvântat cu viața contemplativă. Dacă lucrăm pământul sau dacă zidim o casă, dacă facem un scaun sau dacă facem mâncare pentru familia noastră, noi suntem plini de rugăciune și de atenție, de mulțumire și de bucurie. Căci Dumnezeu ne ajută în tot ceea ce facem. Dacă citim, citim pentru Dumnezeu, și dacă lucrăm ceva anume, lucrăm pentru El. Pentru că și munca e porunca Lui, dar și citirea și scrisul și cântarea înaintea Lui sunt tot porunci ale Sale.

De aceea, trăim în mod echilibrat, făcând și muncă fizică, dar și muncă mentală, și le închinăm pe toate lui Dumnezeu. Căci trebuie să ne lucrăm și trupul odată cu sufletul, pentru că ambele trebuie înduhovnicite. Iar cine e plin de slava lui Dumnezeu, acela știe că slava Lui tronează în toată ființa noastră, pentru că nicio parte din noi nu este lipsită de prezența Sa.

De aceea și noi numim Sfinte Moaște trupurile în întregime ale Sfinților Lui și nu doar anumite părți din ele. Asta pentru ca toți pudibunzii să înțeleagă foarte bine faptul că nicio parte din trupul nostru nu e rușinoasă și nici păcătoasă, pentru că Dumnezeu locuiește, prin slava Lui, în tot trupul și în tot sufletul nostru. Căci păcatul, când îl lucrăm în noi, se împânzește ca păcura în tot trupul și sufletul nostru. Dar când ne curățim de patimi și ne umplem de slava lui Dumnezeu, slava Lui, ca pace și bucurie și sfințenie, se împânzește în fiecare parte a trupului și în tot sufletul nostru.

De aceea, acolo unde ne omoară păcatul, ne învie slava Lui și unde noi ne murdărim, Dumnezeu ne face curați. Dar când El ne curățește, ne curățește în mod deplin și nu parțial, adică în tot sufletul și în tot trupul nostru, și dacă El ne face curați, atunci suntem cu adevărat curați, prin slava Lui, înaintea Sa.

Astfel, atunci când o numim pe Maica lui Dumnezeu ca fiind Preacurată ne referim la faptul că ea e curată în tot trupul ei, în toate mișcările trupului ei, în toate gândurile ei, în toate sentimentele ei, în toate alegerile ei de a face ceva anume. Și când spunem că ea e Preanevinovată, spunem că ea nu a făcut vreodată vreun păcat personal, așa cum ne spune întreaga Tradiție a Bisericii. Și, din aceste motive reale și preasfinte, Dumnezeu S-a coborât și S-a întrupat din trupul ei, al Maicii Sale, pentru că era cu totul vrednică de El. Ea era cea despre care vorbiseră Sfinții Profeți și o numiseră Fecioară care naște [Is. 7, 14] sau Împărăteasa din cele de-a dreapta lui Dumnezeu [Ps. 44, 10].

De aceea, când a fost adusă la Templu, la vârsta de 3 ani[5], Preacurata Fecioară Maria s-a arătat și pe Hristos tuturor mai înainte Îl vestește [καὶ τὸν Χριστὸν τοῖς πᾶσι προκαταγγέλεται][6] nouă, după cum ne spune troparul praznicului. Căci venind Maica Lui, ni-L vestește pe El, pe Cel care Se face Prunc, pentru ca să ne învețe că trebuie să ne naștem din nou, prin apă și prin Duh [In. 3, 5], și să trăim duhovnicește [In. 4, 24].

Însă nașterea din nou nu înseamnă doar Botezul Bisericii, ci și pocăința continuă pentru păcatele noastre, care trebuie să fie o continuă înviere din morți pentru noi. Căci noi avem nevoie să ne naștem din nou continuu, avem nevoie să murim și să înviem continuu cu Dumnezeu, pentru ca să trăim viața Lui…

Ați auzit, ați citit, vedeți cu ochiul liber…că problema Bisericii numărul unu în lume e diluarea mesajului ei, bagatelizarea și negarea lui. Unii doresc o perspectivă edulcorată a vieții Bisericii, o reinterpretare a modului de a fi al creștinului, pe când alții găsesc că credința și viața creștină sunt „improprii” pentru momentul de față. De aceea, prezentarea credinței creștine într-un mod atrofiat, ironizarea ei sau negarea ei sunt un mod de a fi pentru mulți. Pentru că s-au distanțat interior de viața Bisericii și n-au de gând să trăiască după poruncile sfințeniei lui Dumnezeu.

De aceea, a vorbi azi despre viața duhovnicească, despre viața interioară a creștinului, despre ce trăim noi cu Dumnezeu, multora li se pare „o fantezie religioasă”. Pentru că ei consideră că nu poți trăi decât „teluric” pe fața acestui pământ, iar angajarea religioasă „nu poate fi” în centrul vieții unui om. Însă, pentru mine, lucrurile stau tocmai invers: viața religioasă este viața mea, e centrul vieții mele interioare, iar viața mea socială este numai o prelungire a vieții mele religioase. Pentru că eu o trăiesc din perspectiva relației mele cu Dumnezeu, fiind cu El tot timpul.

Și după cum un îndrăgostit nu își închipuie că are trăiri interioare frumoase, ci chiar le are, tot la fel eu, ca om credincios, nu îmi închipui că sunt cu Dumnezeu, ci chiar sunt, și mă simt umplut de slava Lui și de iertarea Sa întotdeauna. Pentru că viața religioasă e centrul vieții sociale, și, trăind cu Dumnezeu, tu poți munci, poți avea o familie, poți avea o carieră, poți călători, te poți împlini, pentru că le faci pe toate dimpreună cu Dumnezeu. Ajutat și întărit de El în tot ceea ce faci.

De aceea, viața telurică a lumii de azi nu se extinde tot mai mult pentru că viața religioasă e „o utopie”, ci pentru că viața religioasă e o viață sfântă, care cere o schimbare totală a noastră. Și în loc de schimbare interioară și de sfințenie, omul alege să trăiască la întâmplare, fără să îl tragă nimeni la răspundere, pentru că el își închipuie că viața telurică e viața „adevărată” a omului. Exigențele credinței sunt „prea mari” pentru el, pentru că își propune să experimenteze toate păcatele. Numai că păcatul, oricare ar fi el, nu ne sporește entuziasmul, ci greața față de noi înșine. El nu ne aduce sănătate, ci boală, nu ne face vii, ci ne omoară. De aceea, cei mai mulți dintre convertiți sunt oameni răniți profund de păcat, oameni care au băut paharul morții până la fund…și și-au dat seama că viața lor nu are niciun sens. Și de acolo, de la această conștientizare a vieții lor, a adâncului sufletului lor, ei au înviat! I-a înviat Dumnezeu, scoțându-i la lumină prin slava Lui, pentru că le-a dat sens vieții lor. I-a făcut să vadă că ei nu pot trăi fără El, că viața telurică, viața la întâmplare nu e o viață umană, ci inumană, pentru că viața duhovnicească e viața reală a omului.

Și când stai în fața icoanei Maicii Domnului și știi că ea nu a avut păcat, niciun păcat în viața ei, te simți jalnic, nespus de păcătos! Pentru că tu ai făcut enorm de multe păcate și, prin mila Lui, El te-a iertat de ele. De aceea, mila, mila lui Dumnezeu e viața noastră. Datorită milei Lui suntem azi împreună, pentru că fiecare meritam să fim morți datorită păcatelor noastre.

Și pentru aceasta trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu! Recunoscători pentru fiecare secundă pe care o trăim. Pentru că Maica Domnului a fost adusă la Templu, pentru că fusese făgăduită Domnului[7].

Ea s-a supus lui Dumnezeu, pentru că la fel se supuseseră și Sfinții ei Părinți. Dar dacă Maica lui Dumnezeu a ales să se supună lui Dumnezeu, pentru că așa doriseră și părinții ei, cu atât mai mult noi trebuie să ne supunem lui Dumnezeu, ca unii care L-am ales pe El de bună voie. Și dacă ne considerăm credincioși și suntem credincioși, atunci de ce nu ne supunem Lui întru toate? De ce vociferăm la fiecare durere pe care o avem, la fiecare poruncă a Lui pe care o împlinim, la fiecare încercare a credinței noastre?

Așadar, iubiții mei, acest praznic mariologic ne cere nouă să fim ascultători și buni, curați și frumoși la suflet, pentru că viața noastră este viața lui Dumnezeu! Suntem chemați la a fi locașuri vii ale lui Dumnezeu, suntem chemați la a fi oameni duhovnicești. Pentru că din gura noastră trebuie să se audă adevărul lui Dumnezeu, de la noi trebuie să se aprindă lumina credinței și în alții, noi suntem cei care trebuie să sădim viața lui Dumnezeu în alții, pentru că El locuiește în noi. Și cei care vor să Îl vadă pe Dumnezeu în noi, trebuie să Îl vadă în tot ceea ce noi facem. Pentru că Dumnezeu e cu noi și în noi și ne deschidem inima pentru ca și alții să Îl vadă pe Dumnezeu în noi.

Dar dacă mulți sunt enervați și ultragiați de disponibilitatea noastră religioasă și umană, acesta e un semn de autenticitate. Pentru că nu enervează decât adevărul personalizat. Adevărul mimat, adevărul spus într-o doară, adevărul relativizat, adevărul fanfaronicizat…nu enervează. Dar enervează adevărul care e una cu tine, enervează adevărul spus apăsat, adevărul milostiv și bun cu toți.

Așa că viața Bisericii e un risc asumat, e o continuă și asumată expunere interioară. Oricine poate să interpreteze gesturile tale. Oricine te poate discredita, oricine te poate minimaliza, oricine îți poate face rău. Dar faptele tale, dacă sunt fapte creștine, sunt întotdeauna eclesiale, fac parte din Biserică și te fac o biserică vie a lui Dumnezeu, în care mulți se odihnesc, pentru că Însuși Dumnezeu Se odihnește.

Odihniți pe Dumnezeu și pe cei împreună-frați cu noi în inimile dumneavoastră! Odihniți-i pe cei care au nevoie de bucurie și de încredere! Nu fiți acri, ci plini de veselie duhovnicească, de veselia învierii, pentru că Dumnezeu e viața noastră! Și astfel vom fi unii pentru alții un sprijin puternic, un ajutor viu, duhovnicesc, pentru că ne vom odihni unii pe alții întru pacea lui Dumnezeu, cea care întrece orice minte. Amin!


[1] Începută în dimineața zilei de 18 noiembrie 2017, o zi de sâmbătă. Și am terminat-o a doua zi, la 17. 05, afară fiind 10 grade.

[2] Cf. Condacului praznicului. A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx și

https://doxologia.ro/tropar/condac-la-praznicul-intrarii-biserica-maicii-domnului.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[4] Cf. https://doxologia.ro/viata-sfant/intrarea-biserica-maicii-domnului.

[5] Ibidem.

[6] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[7] Cf. https://doxologia.ro/canon-cantari/canon-de-rugaciune-la-praznicul-intrarii-biserica-maicii-domnului-2.

Pastorala Sfântului Sinod (noiembrie 2017)

O găsiți aici, în format PDF, 8 pagini. În care ni se vorbește despre Sfintele Icoane, despre canonizarea Sfântului Pafnutie Zugravul, despre Patriarhul Justinian Marina, despre suferințele Bisericii noastre trăite în timpul regimului comunist și despre valoarea soteriologică a milosteniei.

Page 1 of 2049

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén