My beloveds[1],
the crucifixion of the Lord is called His ascension in Ioannis 3, 14, cf. BYZ. Because His humanity, crucified on the Cross, is the fundamental ascension of human nature. For He ascended on the Cross through His perfect love for us, overcoming, through His humanity, all sin, all passion, all Hell and our death. Because no one could stand against His love for us. For He came loving us perfectly, loving us forever, because He wants us to be His for eternity[2].
In Ioannis 3, 16, BYZ, the Father gives His Son for us and for our salvation. He gives Him to die for us and for our salvation. But at the basis of this immense gift is God’s love for the world. For the Father gave His Son for the world, for the salvation of the world, „that whoever believes in Him should not perish [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται], but have eternal life [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [Ioannis 3, 16, BYZ]. Because the salvation is an inner relationship with God, in which He fills us with His eternal life, with the glory of His mercy[3].
The worldly man is scandalized when he is slandered, when he is minimalized, when he is unjustly insulted. And he responds violently to the accusations. Many of those who saw Him on the Cross slandered Him, minimalized the Lord. But He, in His humanity, perfectly overcame sin, Hell and death there, on the Cross. In order to give us also divine strength to overcome sin, Hell and death in ourselves. And therefore, the ghostual man does not respond violently to insults, to injustices, to persecutions, because he knows that everything is permitted and seen by God. And that the One who permits these evils upon us is the One who helps us to overcome everything in ourselves[4].
And that is why the Cross is victory for us and not disappointment, not defeat. His Cross conquers perfectly in us continuously, because His power is shown in our helplessness, in our weakness. And we always cry out to the Lord in our temptations, in our difficulties, in our illnesses, because He is our consolation, He is our joy in the midst of all kinds of misfortunes. For the joy of the Church is the ascesis, it is the assumption of His Cross, it is the assumption of His will. The world, without His Cross, experiences pain in an overwhelming way. But for us, the Cross is our consolation, it is the consolation of our pains, because it fills us with His strength, His peace, His eternal health[5].
And the purpose of His coming to us, of His incarnation, is the salvation of the world [Ioannis 3, 17, BYZ]. He came to save us, that is, to help us know Him and live together with Him and with the Father and with the Holy Ghost. Because the salvation is the living relationship with our triune God. It is life together with Him, it is our continuous purification, enlightenment and sanctification together with Him. Because the christian life is not distant from God, but it springs from the living relationship with Him, from everything that God teaches us every moment. And His enlightenments are His corrections. For He wants us to be His humble servants, who trust in Him in everything and not in ourselves[6].
And in Ioannis 3, 18, BYZ we are told that the faith is necessary for every man. For he who does not believe in the Son, implicitly in the Father and in the Holy Ghost, „has already been judged [ἤδη κέκριται]” [Ibidem]. And he was judged as an unbeliever, as a man who did not know God. And today, in our postmodernity full of exaggerations, contestations, and unbelief, the ostentatious display of unbelief is a way of being. Because people nonchalantly declare themselves atheists, without religious affiliation, without roots, when they have christian parents, grandparents, ancestors. But because they love their passions, they forget where they come from and who they are, believing that this is „life”. But they have already been judged as unbelievers, as people without life in themselves[7].
And why does the unbelieving man not have life in himself? Because the life of God is the true life of man. You must have His glory in yourself in order to be truly alive. Because the faith in God and the real relationship with Him fills us with His eternal life. And the Father gave His Son for our salvation, because salvation is our healing from passions, our enlightenment and sanctification. It was not the Son who needed His incarnation, but we. Because, by assuming His humanity, He healed our nature and gave us all the power to believe in Him and to live with Him now and forever. And His incarnation was needed, in order to heal us from within, to heal us completely. Because, through His glory, we can sanctify ourselves endlessly in our relationship with God[8].
Therefore, my beloveds, the Divine Cross is the power of God that heals us, enlightens us, and sanctifies us unceasingly. And His power is the power of His Cross. And when we assume our life with Him, we assume all the suffering of faith, all this saving suffering. Because, with His power, we overcome everything in our life. Amin[9]!
[1] Started at 9.53, in day of thursday, on 3 september 2026. Sun, 23 degrees, wind of 13 km/h.
[2] Iubiții mei, răstignirea Domnului este numită înălțare a Lui la Ioannis 3, 14, cf. BYZ. Pentru că umanitatea Sa, răstignită pe Cruce, e înălțarea fundamentală a firii umane. Căci El S-a înălțat pe Cruce prin iubirea Sa cea desăvârșită pentru noi, biruind, prin umanitatea Sa, tot păcatul, toată patima, tot Iadul și moartea noastră. Pentru că nimeni n-a putut să stea împotriva iubirii Sale pentru noi. Căci El a venit iubindu-ne desăvârșit, iubindu-ne pentru totdeauna, pentru că ne dorește ai Lui pentru veșnicie.
[3] În Ioannis 3, 16, BYZ, Tatăl Îl dă pe Fiul Său pentru noi și pentru mântuirea noastră. Îl dă spre moarte pentru noi și pentru mântuirea noastră. Însă la baza acestui dar imens stă iubirea lui Dumnezeu pentru lume. Căci Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru lume, pentru mântuirea lumii, „ca tot cel care crede întru El să nu piară [ἵνα πᾶς ὁ πιστεύων εἰς Αὐτὸν μὴ ἀπόληται], ci să aibă viață veșnică [ἀλλ᾽ ἔχῃ ζωὴν αἰώνιον]” [Ioannis 3, 16, BYZ]. Pentru că mântuirea este relație interioară cu Dumnezeu, în care El ne umple pe noi de viața Sa cea veșnică, de slava milei Sale.
[4] Omul lumesc e scandalizat când e ponegrit, când e minimalizat, când e insultat pe nedrept. Și el răspunde violent acuzațiilor. Mulți din cei care L-au văzut pe Cruce L-au ponegrit, L-au minimalizat pe Domnul. Dar El, în umanitatea Sa, biruia desăvârșit păcatul, Iadul și moartea acolo, pe Cruce. Pentru ca să ne dea și nouă tărie dumnezeiască ca să învingem păcatul, Iadul și moartea în noi înșine. Și de aceea, omul duhovnicesc nu răspunde violent la insulte, la nedreptăți, la persecuții, pentru că el știe că toate sunt îngăduite și văzute de Dumnezeu. Și că Cel care îngăduie aceste rele asupra noastră este Cel care ne ajută să le biruim pe toate în noi înșine.
[5] Și de aceea, Crucea e biruință pentru noi și nu dezamăgire, nu înfrângere. Crucea Lui biruie desăvârșit în noi în mod continuu, pentru că puterea Lui se arată în neputința noastră, în slăbiciunea noastră. Și noi strigăm mereu către Domnul în ispitele, în greutățile, în bolile noastre, pentru că El e alinarea noastră, El e bucuria noastră din mijlocul nefericirilor de tot felul. Căci bucuria Bisericii e asceza, e asumarea Crucii Sale, e asumarea voii Sale. Lumea, fără Crucea Lui, trăiește durerea la modul copleșitor. Pentru noi însă, Crucea e alinarea noastră, e alinarea durerilor noastre, pentru că ne umple de tăria Lui, de pacea Lui, de sănătatea Lui cea veșnică.
[6] Și scopul venirii Sale la noi, al întrupării Sale, e mântuirea lumii [Ioannis 3, 17, BYZ]. El a venit să ne mântuie, adică să ne ajute să Îl cunoaștem pe El și să trăim împreună cu El și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că mântuirea e relația vie cu Dumnezeul nostru treimic. E viața dimpreună cu El, e continua curățire, luminare și sfințire a noastră împreună cu El. Pentru că viața creștină nu e distantă față de Dumnezeu, ci ea izvorăște din relația vie cu El, din tot ceea ce ne învață Dumnezeu în fiecare clipă. Și luminările Lui sunt îndreptările Sale. Căci El voiește ca noi să fim smeriți slujitori ai Lui, care ne încredem în El întru toate și nu în noi înșine.
[7] Iar în Ioannis 3, 18, BYZ ni se spune că credința e necesară fiecărui om. Căci cel care nu crede în Fiul, implicit în Tatăl și în Duhul Sfânt, „deja a fost judecat [ἤδη κέκριται]” [Ibidem]. Și a fost judecat ca om necredincios, ca om care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Și azi, în postmodernitatea noastră cea plină de exagerări, de contestări, de necredință, afișarea cu ostentație a necredinței e un mod de-a fi. Pentru că oamenii se declară cu nonșalanță atei, fără apartenență religioasă, fără rădăcini, când ei au părinți, bunici, strămoși creștini. Dar pentru că își iubesc patimile lor, ei uită de unde vin și cine sunt, crezând că asta e „viață”. Însă ei au fost judecați deja ca necredincioși, ca oameni fără viață în ei înșiși.
[8] Și de ce nu are omul necredincios viață în el însuși? Pentru că viața lui Dumnezeu e adevărata viață a omului. Trebuie să ai slava Lui în tine însuți pentru ca să fii viu cu adevărat. Pentru că credința în Dumnezeu și relația reală cu El ne umple de viața Lui cea veșnică. Și Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru mântuirea noastră, pentru că mântuirea este vindecarea noastră de patimi, luminarea și sfințirea noastră. Nu Fiul avea nevoie de întruparea Sa, ci noi. Pentru că, prin asumarea umanității Sale, El a vindecat firea noastră și ne-a dat tuturor puterea de a crede în El și de a trăi cu El acum și veșnic. Și a fost nevoie de întruparea Sa, pentru ca să ne vindece pe noi din interior, să ne vindece deplin. Pentru că, prin slava Lui, putem să ne sfințim la nesfârșit în relația noastră cu Dumnezeu.
[9] Așadar, iubiții mei, Dumnezeiasca Cruce e puterea lui Dumnezeu care ne vindecă, ne luminează și ne sfințește neîncetat. Și puterea Lui e puterea Crucii Sale. Și când ne asumăm viața cu El, ne asumăm toată suferința credinței, toată această suferință mântuitoare. Pentru că, cu puterea Sa, le biruim pe toate în viața noastră. Amin!
