Istoria literaturii române (vol. 5)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Cuprins

Între Anacreon și imnul religios (5-86)

Câteva considerații despre nașterea Romantismului. În Europa și la noi (87-97)

Poeții preromantici: toate-s vechi și nouă toate (98-184)

Asachi: dulceața italiană a limbii române (185-212)

Anatolida sau răsăritul lumii (213-282)

Psalmul 101 la Dosoftei și Heliade (283-288)

Despre un manuscris al lui Procopie Pătruț (289-292)

Ora candorilor… (293-297)

Dimitrie Bolintineanu: amorul material și lumina orbitoare (298-333)

Câmpia transcendentală (334-365)

Isihia romantică (366-376)

Vasile Alecsandri – „regele” vesel (377-398)

Mezul iernei (399-403)

Alecsandri și Eminescu (404-409)

Influențe ale liricii engleze romantice în poezia pașoptistă (410-424)

Praedicationes (vol. 16)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

*

Toți Sfinții, iubiții mei, revarsă în noi harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, adică trecut prin ființa lor. Și, dându-ne nouă harul lui Dumnezeu, pe care îl au de la El, ei ne dăruie și modul în care îl simt ei, Sfinții Lui. Cu atât mai mult Maica lui Dumnezeu ne dăruie nouă harul lui Dumnezeu într-un mod personalizat, trecut prin ființa ei, ca să simțim, în revărsarea de har dăruită nouă, și iubirea ei și curăția ei și sfințenia ei și grija ei față de noi (p. 8).

Așadar, iubiții mei, avem un rugător în cer pentru noi, care este dintre noi, din neamul nostru românesc, și el ne dorește tot binele! Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, alături de toți Sfinții români știuți și neștiuți de către noi, se roagă pentru luminarea și mântuirea noastră! Iar evlavia noastră față de ei este spre folosul nostru veșnic, pentru că ei ne ajută prin rugăciunile lor cele pline de iubire față de noi (p. 17).

Și mă uit mereu la tineri și la tinere, la acești oameni frumoși, care arată bine, și care sunt ca niște flori înflorite, care se cred netrecătoare pe acest pământ. Se uită mereu în oglindă, se aranjează, sunt conștienți de tinerețea și de frumusețea lor, dar fac abstracție de ziua de mâine. Însă tinerețea care se crede nemuritoare, care face abstracție de ziua de mâine, e o tinerețe mahmură. E o tinerețe care nu s-a trezit, care nu și-a dat încă seama de cât de evanescentă e viața noastră. Pentru că viața noastră e pentru a ne împodobi duhovnicește, pentru a ne curăți interior și nu pentru a salva aparențele. Tinerii trebuie să fie bătrâni la minte, să fie înțelepți! Iar bătrânii trebuie să fie supli la minte, cu entuziasm tineresc! Căci tinerețea trebuie să trăiască cu Dumnezeu, iar bătrânețea să se împlinească numai în El (p. 74-75).

Și dacă cunoști, din tine însuți, prezența și lucrarea Duhului Sfânt, adică a slavei Dumnezeului nostru treimic, care coboară de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt în viața celor credincioși, atunci o poți vedea și în viața și în cuvintele altora. Pentru că Duhul Sfânt ne luminează spre a înțelege lucrarea Sa din noi și din confrații noștri întru credință, după cum ne luminează cu privire la falsa spiritualitate a celorlalți. Pentru că de la El știm să deosebim experiențele bune de cele rele, înșelătoare (p. 79).

Tot în a 3-a rugăciune a Vecerniei, vorbindu-se despre relația Fiului cu Duhul Sfânt, ni se spune că Duhul Cel bun este al Fiului. Și aceasta, pentru că Duhul Sfânt, „Care din Tatăl purcede” [In. 15, 26, BYZ], Se odihnește în Fiul și conlucrează cu Fiul și cu Tatăl întru toate (p. 85).

Căci, la Cincizecime, limbile Sfinților Apostoli „au fost înțelepțite pentru slava cunoașterii de Dumnezeu”. Dar și la Cincizecimea personală, la Botez, noi am fost luminați de slava Lui și umpluți de har, pentru ca să fim propovăduitorii voii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu acest lucru cere de la noi: ca să fim învățători ai bunei credințe și ai evlaviei celei dumnezeiești pentru toți cei care doresc să Îl cunoască pe Dumnezeu și să Îi slujească Lui împreună cu noi (p. 88).

Fiecare Sfânt are povestea lui de viață, are traseul său unic, are propriul său drum cu Dumnezeu prin care s-a mântuit. Cine l-a ajutat, cine l-a format, cine l-a ispitit, cine l-a cinstit, ce a citit, cum s-a rugat, cum a trăit și a adormit: sunt detalii pe care le vom afla citind viețile lor. Iar eu, pe fiecare zi, aflu noi și noi detalii din viețile Sfinților și viața mea se îmbogățește enorm. Fără ei, fără Îngerii, Sfinții, geniile și marii oameni ai istoriei, viața mea ar fi fost foarte săracă în idei, sentimente și înțelegeri existențiale (p. 93).

Continuă să citești Praedicationes (vol. 16)

Istoria literaturii române (vol. 4)

Pagina sursă a cărții.

Cartea în format PDF.

Cuprins

Țiganiada: introducere (4-37) / Asemănări între Budai-Deleanu și Heliade (38-63)/ Țiganiada: tradiție și inovație (64-126)/ Fragii ca sugestie erotică la Budai-Deleanu și Ion Barbu (127-132)/ Există în Țiganiada germenii romanului românesc? (133-137)/ Așteptând romantismul. Între Divanul și Memento mori: Reporta din vis (138-204).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Daniil, cap. 12, cf. LXX

1. Și după ceasul acela va veni Mihail [καὶ κατὰ τὴν ὥραν ἐκείνην παρελεύσεται Μιχαηλ], Îngerul cel mare [ὁ Ἄγγελος ὁ μέγας], cel care a stat pe[ste] fiii poporului tău [ὁ ἑστηκὼς ἐπὶ τοὺς υἱοὺς τοῦ λαοῦ σου][1]. [Și] ziua aceea [va fi zi] de necaz, [o zi] care nu a [mai] fost, din [cele] care au fost, până în ziua aceea. Și în ziua aceea va fi înălțat tot poporul [καὶ ἐν ἐκείνῃ τῇ ἡμέρᾳ ὑψωθήσεται πᾶς ὁ λαός], care are să fie aflat scris în carte [ὃς ἂν εὑρεθῇ ἐγγεγραμμένος ἐν τῷ βιβλίῳ].

2. Iar cei mulți [καὶ πολλοὶ], care dorm în întinsul pământului [τῶν καθευδόντων ἐν τῷ πλάτει τῆς γῆς], se vor scula [ἀναστήσονται][2]: unii spre viața cea veșnică [οἱ μὲν εἰς ζωὴν αἰώνιον], iar alții spre ocară [οἱ δὲ εἰς ὀνειδισμόν], iar alții spre risipirea și rușinea cea veșnică [οἱ δὲ εἰς διασπορὰν καὶ αἰσχύνην αἰώνιον].

3. Și cei care înțeleg vor lumina ca luminătorii cerului [καὶ οἱ συνιέντες φανοῦσιν ὡς φωστῆρες τοῦ οὐρανοῦ] și cei care biruie [în] cuvintele Mele [vor fi] ca stelele cerului întru veacul veacului [καὶ οἱ κατισχύοντες τοὺς λόγους Μου ὡσεὶ τὰ ἄστρα τοῦ οὐρανοῦ εἰς τὸν αἰῶνα τοῦ αἰῶνος].

4. Iar tu, Daniil, acoperă [κάλυψον] poruncile [acestea] și pecetluiește cartea [aceasta] până la vremea împlinirii [acestor lucruri], până or să se înfurie cei mulți [ἕως ἂν ἀπομανῶσιν οἱ πολλοὶ] și o să se umple pământul de nedreptate [καὶ πλησθῇ ἡ γῆ ἀδικίας]!».

5. Și am văzut eu, Daniil…Și, iată, alți doi stătuseră[3]: unul dincoace de rău, iar altul dincolo!

6. Și i-am zis celui îmbrăcat [în] cele de in, [celui stând] deasupra: «Așadar, când [va fi] împlinirea celor minunate, pe care mi le-ai zis mie, [dar] și curățirea acestora?».

7. Și l-am auzit pe cel care era îmbrăcat [cu] cele de in, care era deasupra apei râului până la vremea împlinirii, și și-a înălțat dreapta și stânga spre cer și s-a jurat pe Cel viu întru veac, pe Dumnezeu, că «Întru vreme și vremuri și jumătate de vreme [εἰς καιρὸν καὶ καιροὺς καὶ ἥμισυ καιροῦ] [va fi] împlinirea eliberării mâinilor poporului celui sfânt [ἡ συντέλεια χειρῶν ἀφέσεως λαοῦ ἁγίου] și [atunci] va fi împlinită [vor fi împlinite] toate acestea».

8. Iar eu am auzit, dar nu am gândit despre vremea aceea. Și am zis: «Care [este] eliberarea cuvântului acestuia [τίς ἡ λύσις τοῦ λόγου τούτου] și ce [sunt] parabolele acestea [καὶ τίνος αἱ παραβολαὶ αὗται]?».

9. Și mi-a zis mie: «Grăbește-te, Daniil, că[ci] acoperite și pecetluite [sunt] poruncile [acestea], până ce [ἕως ἂν]

10. or să fie încercați și or să fie sfințiți cei mulți [πειρασθῶσι καὶ ἁγιασθῶσι πολλοί] și [până ce] or să păcătuiască cei păcătoși [καὶ ἁμάρτωσιν οἱ ἁμαρτωλοί]! Și toți cei păcătoși nu or să gândească [la acestea], dar cei care gândesc vor lua aminte.

11. [Iar] din [ziua în] care are să fie îndepărtată jertfa [cea] de-a pururea și are să fie pregătită [ca] să fie dată urâciunea pustiirii [vor fi] 1.290 de zile [ἡμέρας χιλίας διακοσίας ἐνενήκοντα].

12. Fericit [este] cel care rămâne și va aduna întru zile 1. 335 [χιλίας τριακοσίας τριάκοντα πέντε] [de zile]!

13. Iar tu mergi [și] te odihnește! Căci încă sunt zile și ceasuri până la împlinirea împlinirii [ἔτι γάρ εἰσιν ἡμέραι καὶ ὧραι εἰς ἀναπλήρωσιν συντελείας]. Și te vei odihni [καὶ ἀναπαύσῃ][4] și te vei scula în[tru] slava ta [καὶ ἀναστήσῃ ἐπὶ τὴν δόξαν σου][5]la împlinirea zilelor [εἰς συντέλειαν ἡμερῶν]»”.


[1] Cel care este păzitorul lui Israil. Se referă la Sfântul Arhanghel Mihail.

[2] Vor învia.

[3] Alte două Sfinte Puteri cerești. Pe care le-a văzut în vedenie.

[4] Vei adormi în pace. Vei muri ca un Sfânt al lui Dumnezeu.

[5] Vei învia din morți la învierea cea de obște.

Evanghelia după Tomas. Curs online (1)

1. Raportarea Bisericii la acest text

Titlul acestei false „Evanghelii” îl găsim la Sfântul Ioannis Damaschinos, în a doua sa predică contra iconoclaștilor: Εὐαγγέλιον κατὰ Θωμᾶν[1]. Și el ne spune că „maniheii [μανιχαῖοι] au scris Evanghelia după Tomas[2]. Iar dacă a fost scrisă de manihei, atunci a fost scrisă de ereticii care considerau că materia este „rea” și „de necinste”[3].

Că aceasta este o creație maniheistă o spusese și Sfântul Chirillos al Ierusalimului în Cateheza 4. 36[4]. Pe când în Cateheza 6. 31, Sfântul Chirillos ne spune că ereticul Mani [Μάνη] a avut trei ucenici, pe Tomas [Θωμᾶς], pe Baddas [Βαδδᾶς] și pe Ermas [Ἑρμᾶς] și că această falsă „Evanghelie” nu trebuie citită, pentru că a fost scrisă de unul dintre acești trei ucenici ai lui Mani[5]. Că nu trebuie citită drept o carte a Bisericii, pentru că ea este una eretică.

Didimos cel Orb considera „Evanghelia” aceasta drept una apocrifă, interzisă citirii[6], și la fel o considera și Sfântul  Hieronymus în Comentariul său la Evanghelia după Matteos: o lucrare eretică[7]. În actele Sinodului al VII-lea Ecumenic, cf. Mansi, vol. 13, 293B[8], s-a subliniat faptul că Evanghelia după Tomas aparține maniheilor și ea este lepădată de evlavia Bisericii catolice, pentru că este o scriere străină ei[9].

Sfântul Nichiforos I, Patriarhul Constantinopolului, în Chronographia brevis, enumeră Evanghelia după Tomas între cărțile apocrife, spunând că ea are 1.600 de linii[10]. Petros Sicheliotis [Πέτρος Σικελιώτης][11], în Historia Manichaeorum seu Paulicianorum, ne spune că Tomas, ucenicul lui Mani, a scris Evanghelia după Tomas[12]. În Sinodiconul Ortodoxiei, 10, cei care acceptă și iubesc Evanghelia după Tomas sunt dați anatemei[13].  Iar maniheii vorbeau despre două începuturi ale lumii și despre doi dumnezei, pe unul considerându-l bun, iar pe celălalt rău, și lepădau toată închinarea Bisericii[14].

În Sinopsisul canoanelor împotriva latinilor, 10, de la Sinodul al 2-lea de la Lyon (1273–1277), se precizează faptul că „purcederea Duhului din Fiul” este ideea ereticului Tomas, ucenicul lui Mani, lucru pe care l-a mărturisit Sfântul Chirillos cel Mare al Alexandriei[15].

2. Despre textul în sine

Simon James Gathercole[16] consideră că această pseudo-Evanghelie „was composed of tradition formulated in Greek”[17], dând exemple în acest sens[18], iar cei mai mulți dintre cercetători consideră că ea a fost scrisă în Siria[19]. În ceea ce privește timpul scrierii ei, presupunerile sunt de la un an anterior anului 50 până la sfârșitul secolului al 2-lea[20].

Din începutul apocrifului, în ediția greacă, aflăm că avem de-a face cu cuvintele spuse de Iisus Cel viu și care au fost scrise de Tomas[21]. În ediția coptă, numele autorului scrierii este Didimos Iudas Tomas [ⲇⲓⲇⲩⲙⲟⲥ ⲓ̈ⲟⲩⲇⲁⲥ ⲑⲱⲙⲁⲥ][22]. Și toată cartea e plină de „ziceri ale lui Iisus”, pentru că autorul spune adesea: „și [El] a zis”. Prima zicere e aceea că cel care va afla interpretarea acestor cuvinte, nu are să guste moartea[23]. În a doua se îndeamnă la căutarea care te odihnește în cele din urmă[24]. În a treia zicere, în comparație cu ce a spus Domnul în Evanghelia Bisericii Sale, Împărăția lui Dumnezeu e prezentată ca fiind în noi, dar și în afara noastră[25]. Și avem aici și expresia Tatăl Cel viu[26], după ce a folosit sintagma Iisus Cel viu.

Ereticul Tomas a dorit să fie criptic în vorbele sale, punând „în gura” Domnului propriile sale gânduri, dar a preluat și modificat și ziceri ale Domnului din Evangheliile canonice. Un exemplu de vorbire criptică, păstrată în varianta coptă: „Fericit este leul pe care omul îl mănâncă și leul se face om. Și blestemat este omul pe care leul îl mănâncă și omul se face leu”[27].

În a 8-a zicere, păstrată doar în coptă, se păstrează peștele cel mare și se aruncă peștii cei mici[28], pe când în a noua, tot în coptă, se rediscută parabola Semănătorului și se vorbește despre rodul de 60 și de 120 pe măsură[29]. Domnul a aruncat foc peste lume (a 10-a zicere)[30],  în a 12-a se spune enormitatea că Dumnezeu a făcut cerul și pământul de dragul Sfântului Iacovos cel Drept[31], primul Patriarh al Ierusalimului[32],  pe când în zicerea a 14-a, Domnul „i-a învățat” pe Sfinții Lui Apostoli să nu postească, să nu se roage și să nu dea milostenii[33]. Pentru că ereticul nu suporta viața ascetică a Bisericii. Și el se folosește de cuvintele Domnului ca să le corupă sau inventează minciuni și le pune „pe seama” Domnului.

În „zicerea” a 15-a, Tomas neagă nașterea Domnului din Născătoarea de Dumnezeu. Pentru că trebuie „să i ne închinăm” celui care nu s-a născut din femeie[34]. În a 16-a minimalizează Căsătoria în detrimentul singurătății[35]. În a 19-a se vorbește, fără nicio introducere, despre cei 5 pomi din Paradis[36]. Prima apariție în text a lui Mariham [ⲙⲁⲣⲓϩⲁⲙ], a Maicii Domnului, este în zicere a 21-a, unde Îl întreabă pe Domnul cu cine seamănă Ucenicii Săi. Și El îi răspunde că seamănă cu niște copii[37].

În zicerea a 25-a ni se cere să ne iubim fratele ca pe propriul suflet și să îl păzim pe el ca pe lumina ochilor noștri[38]. Pe când în a 27-a ni se cere să sabatizăm sabatul, pentru ca să Îl vedem pe Tatăl[39]. În a 37-a zicere, El „le spune” când Îl vor vedea: „Când aveți să vă dezbrăcați și nu are să vă fie rușine”[40]. Iar în a 51-a le spune că noua lume a venit deja[41].


[1] Die Schriften des Johannes von Damaskos,  III. Contra imaginum calumniatores orationes tres, besorgt von P. Bonifatius Kotter, Ver. Walter de Gruyter, Berlin & New York, 1975, p. 113.

[2] Ibidem. [3] Idem, p. 104.

[4] The Gospel of Thomas, with introduction and commentary by Simon Gathercole, Ed. Brill, Leiden & Boston, 2014, p. 37.

[5] Ibidem. [6] Idem, p. 38. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 43, n. 19. [9] Idem, p. 43. [10] Idem, p. 45.

[11] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Petrus_Siculus.

[12] The Gospel of Thomas, ed. cit., p. 46. [13] Idem, p. 47. [14] Idem, p. 48. [15] Idem, p. 59.

[16] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Simon_J._Gathercole.

[17] The Gospel of Thomas, ed. cit., p. 98. [18] Idem, p. 99-101. [19] Idem, p. 103. [20] Idem, p. 112. [21] Idem, p. 189. [22] Ibidem. [23] Idem, p. 195. [24] Idem, p. 198. [25] Idem, p. 206. [26] Ibidem. [27] Idem, p. 228. [28] Idem, p. 234. [29] Idem, p. 239. [30] Idem, p. 242. [31] Idem, p. 249.

[32] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Iacov_cel_Drept.

[33] The Gospel of Thomas, ed. cit., p. 267: „14.1. Jesus said to them, ‘If you fast, you will give birth to sin in yourselves. 14.2. And if you pray, you will be condemned. 14.3. And if you give alms, you will do ill to your spirits”.

[34] Idem, p. 273. [35] Idem, p. 275. [36] Idem, p. 289. [37] Idem, p. 300. [38] Idem, p. 318. [39] Idem, p. 323. [40] Idem, p. 362. [41] Idem, p. 411.

Predică la Duminica a VII-a după Paști [2021]

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat[1]!

Dar Cel care S-a înălțat de la noi în sânul Preadumnezeieștii Treimi cu umanitatea Sa cea cu totul îndumnezeită, cu totul plină de slava Lui cea veșnică, cu care a înviat din morți, nu ne-a părăsit pe noi! Pentru că El este mereu cu noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, așa cum ne-a făgăduit El Însuși: „Iată [ἰδού], Eu sunt cu voi [în] toate zilele până la plinirea/ sfârșitul veacului [Ἐγὼ μεθ᾽ ὑμῶν εἰμι πάσας τὰς ἡμέρας ἕως τῆς συντελείας τοῦ αἰῶνος]!” [Mt. 28, 20].

El e cu noi în toate zilele istoriei lumii, până când se vor plini sau se vor sfârși zilele istoriei sau ale veacului existenței noastre terestre, dar va fi cu noi și după aceea, în toată veșnicia. Căci dacă acum, în mod tainic, dar îndumnezeitor, El este cu noi, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, după ce El va transfigura toată creația, după ce o va înveșnici, Dumnezeu va fi explicit pentru toți, pentru că slava Lui se va vedea în toată creația Sa.

Căci „cetatea [lui Dumnezeu] nu are nevoie de soare, nici de lună, ca să o lumineze pe ea, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o pe ea [ἡ γὰρ δόξα τοῦ Θεοῦ ἐφώτισεν αὐτήν] și luminătorul ei [este] Mielul [καὶ ὁ λύχνος αὐτῆς τὸ Ἀρνίον]. Și neamurile vor umbla [atunci] prin lumina ei [Καὶ περιπατήσουσιν τὰ ἔθνη διὰ τοῦ φωτὸς αὐτῆς]” [Apoc. 21, 23-24, BYZ].

Neamurile cele mântuite, adică Sfinții Lui, vor locui întru slava lui Dumnezeu, în Împărăția Sa, pentru întreaga veșnicie, iar Mielul Cel răstignit și înviat, Hristos Dumnezeu, va fi Soarele cel rațional al tuturor Sfinților și Îngerilor Lui. Pentru că slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, slava Dumnezeului nostru treimic, cea prin care ne curățim, ne luminăm și ne sfințim aici, în Biserică, va fi hrana, bucuria și lumina noastră cea veșnică în Împărăția Sa.

De aceea, nu putem trăi fără Biserica Lui și Biserica Lui e una. Și Biserica slavei Sale e Biserica în care noi ne mântuim.

– Însă care e Biserica lui Dumnezeu?

– E cea în care noi suntem și care a fost întemeiată de Dumnezeu în oameni la Cincizecime! Căci atunci când El Se pregătea să Se înalțe la cer, le-a spus Ucenicilor Săi: „Și iată, Eu trimit făgăduința Tatălui Meu în[tru] voi [Ἐγὼ ἀποστέλλω τὴν ἐπαγγελίαν τοῦ Πατρός Μου ἐφ᾽ ὑμᾶς]! Iar voi ședeți în cetatea Ieru- salimului [ὑμεῖς δὲ καθίσατε ἐν τῇ πόλει Ἱερουσαλήμ], până ce aveți să vă îmbrăcați [cu] putere dintru înălțime [ἕως οὗ ἐνδύσησθε δύναμιν ἐξ ὕψους]!” [Lc. 24, 49, BYZ]. Și făgăduința Tatălui e totuna cu puterea cea dintru înălțimea slavei Sale sau cu slava Sa cea dumnezeiască. Pentru că Sfinții Apostoli, dimpreună cu toată comunitatea care crezuse în Hristos Dumnezeu, a primit la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, slava Sa cea dumnezeiască și veșnică.

Iar noi, în mod tainic, la Botezul nostru, când suntem afundați de trei ori în apa cea sfântă a Botezului, primim aceeași slavă veșnică a Treimii. Adică făgăduința Tatălui nostru sau puterea cea dintru înălțimea slavei Sale. Pentru că la Dumnezeiescul Botez suntem îmbrăcați interior, dumnezeiește, cu slava Lui, pentru ca să putem lupta cu tot păcatul și cu toată patima și cu toată ispitirea demonilor și a oamenilor.

Căci dacă n-am avea slava Lui în noi și cuvintele Sale cele dumnezeiești și nevoința cea sfântă a Bisericii, n-am avea nimic sfânt. Pentru că am fi oameni păcătoși, oameni afundați în păcatele noastre de zi cu zi. Dar toată viața Bisericii, care e viața noastră, e viața lui Dumnezeu în noi și prezența Lui în noi. Pentru că El e cu noi în toate zilele nu în mod ideatic sau imaginar, ci în mod haric și mistic. El e în noi în fiecare clipă prin slava Lui care e în noi, adică în mod haric și mistic, iar atunci când ne împărtășim cu El euharistic, Domnul nostru este și sacramental și ființial împreună cu noi și în noi.

Căci prezența Lui e abisală în noi și nu exterioară nouă. El nu e cu noi în afara noastră, ci e cu noi înăuntru nostru! Pentru că în noi, în adâncul ființei noastre, a coborât Hristos Dumnezeu la Botezul nostru, când ne-a scos din mâinile demonilor și ne-a făcut fiii Tatălui Său și împreună-frați cu El. De aceea, noi suntem robii Lui și mădularele Sale cele tainice și împreună-frați cu El ai Tatălui nostru Celui ceresc, pentru că am fost pecetluiți cu slava Duhului Sfânt. Și pecetea Sfântului Mir, deși o primim pe trupul nostru, ea coboară în adâncul ființei noastre. Pentru că Mirul acela e plin de slava lui Dumnezeu, de slava care ne face pe noi ai lui Dumnezeu.

Așadar, Dumnezeu ne-a făcut să fim ai Săi la Botez! Ne-a făcut pe noi fiii Săi cei duhovnicești prin Botez, deși până atunci eram în robia demonilor. Și cine îl drăcuie pe altcineva, cine îl dă demonilor, acela păcătuiește împotriva lui Dumnezeu, pentru că El, prin Botez, ne-a făcut ai Lui. Iar El dorește ca toți să fie ai Săi, ca pe toți să ne răscumpere din mâinile demonilor și să ne introducă, prin Botezul Său sacramental, care este curățitor, luminător și îndumnezeitor, în comuniunea veșnică cu Sine.

Dacă am fi atenți la Slujba Botezului și nu ne-am foi și nu am râde și nu ne-am uita pe pereți, ci am introduce toate cuvintele acelea sfinte în inima noastră, ne-am da seama că Botezul e începutul real al vieții noastre. Și că viața noastră cu Dumnezeu începe la Botez, iar ea e o viață de sfințenie. E o viață pe care o trăim ajutați continuu de Dumnezeu prin slava Lui, care e întărirea noastră în tot lucrul cel bun.

Slujbele Bisericii conțin teologia lui Dumnezeu, dar și viața Lui revelate nouă. În mod concentrat, ce spun Sfinții lui Dumnezeu în cărțile lor, spun Slujbele Bisericii. Și aici, trăindu-le întru curăție, Slujbele Bisericii sunt modul nostru de-a trăi cu Dumnezeu. Pentru că sunt modul nostru de a gândi, de a iubi, de a acționa în relația cu Dumnezeu și cu semenii noștri.

Nu, nu putem trăi fără teologia Bisericii, fără cunoașterea ei profundă, dar nu putem trăi nici fără punerea ei în slujirea lui Dumnezeu! Teologia e pusă în slujirea Bisericii, în Slujbele și rugăciunile ei, în Sfintele Icoane și în toată nevoința cea mântuitoare, în toată asceza sfințitoare a Bisericii. Și de aceea, noi trebuie să ne asumăm toată istoria, slujirea și viața Bisericii, așa după cum ni le-au predat Sfinții lui Dumnezeu.

Biserica are Sfintele ei Icoane, are Sfintele ei Moaște, are Sfintele ei Locașuri de închinare, are ierarhia ei slujitoare, are toate ale ei bine definite. Trebuie numai să le cunoști cu exactitate. Sfintele Icoane se pictează teologic, pentru că ele reprezintă teologia Bisericii. Nu orice tablou sau orice reprezentare părut religioasă e Sfântă Icoană, ci numai cea care reprezintă teologia și viața Bisericii.

La fel, Sfintele Moaște sunt trupurile îndumnezeite ale Sfinților Bisericii și nu orice fel de trupuri. O mumie egipteană păgână sau un trup care nu s-a descompus din cine știe ce motiv nu sunt Sfinte Moaște, pentru că Sfintele Moaște sunt rămășițele transfigurate ale Sfinților Lui, cei care au fost recunoscuți și cinstiți pentru sfințenia lor cea preafrumoasă.

Slujbele Bisericii au rânduiala lor și fiecare fragment și gest al lor e teologic. Dacă am cunoaște cum să ne nevoim, adică cum să ne rugăm, să postim, să priveghem, să ne luptăm interior cu patimile noastre, ne-am da seama că Biserica are o bibliotecă uluitoare în ceea ce privește toate amănuntele vieții interioare duhovnicești. Pentru că nicio patimă nu e trecută cu vederea în Tradiția Bisericii, nicio problemă reală, profund umană, nu e lăsată nerezolvată, ci Sfinții lui Dumnezeu s-au trudit pentru luminarea oamenilor și au fost luminați de Dumnezeu în mod punctual, pentru ca să ne fie nouă, tuturor, de folos. Dar ca să știi ce spun Sfinții lui Dumnezeu despre vreun loc din Scriptură, despre vreo dogmă, despre vreo problemă existențială, trebuie să îi citești, să îi traduci, să îi urmezi în viața ta.

Toate au o logică dumnezeiască în Biserică. Ierarhia Bisericii, cu toate păcatele noastre, a fost și este îmbrăcată de Dumnezeu cu puterea slavei Sale și, împreună cu El, slujește toate ale Lui. Preoția Bisericii vine de la Domnul, prin Sfinții Săi Apostoli, și prin cei care au fost hirotoniți de ei până azi. Eu am vorbit despre minunile Hirotoniei mele și ale Hirotesiilor mele întru Duhovnic[2] și întru Iconom Stavrofor în mod explicit[3], tocmai pentru a fi de folos celor care au îndoieli în ceea ce privește Preoția Bisericii în ziua de azi. Ca să creadă că și azi lucrurile se petrec ca în vechime în Biserica lui Dumnezeu, dacă te apropii duhovnicește de Dumnezeiasca Hirotonie.

Pentru că există o seamă de credincioși care „judecă” Biserica Ortodoxă Română și o consideră „căzută” după schimbarea calendarului[4] sau după intrarea în CMB[5] sau după Sinodul din Creta[6]. Și ei trăiesc acefal, fără să aibă o apartenență reală la Biserica Ortodoxă Română, parazitând-o în chip și fel prin mesajele lor, prin lupta lor de gherilă cu Biserica.

Însă acest mod de a trăi, această luptă continuă cu Biserica, nu are nimic de-a face cu credința și cu evlavia Bisericii! Pentru că omul credincios își verifică mereu credința și viața prin pocăință, prin asceză, prin smerirea continuă înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, iar Dumnezeu îl luminează întru simplitatea inimii sale. Dacă cauți luminare, atunci caută-ți pocăința ta! Nu judeca pe nimeni, ci doar pe tine! Caută în Biserica Lui și împreună cu frații tăi de credință rezolvarea propriilor tale dileme, nelămuriri, îndoieli teologice! Și chiar dacă vezi păcatele reale ale altora, ele nu trebuie să te smintească, pentru că și tu le ai pe ale tale. Iar noi, cu toții, primim iertare și mântuire de la Dumnezeu prin Slujitorii Săi și nu de la Slujitorii Lui. De aceea, nefiind Slujitorii Bisericii izvorul mântuirii noastre, ci Dumnezeu, nu ne pot sminti păcatele lor în mod real, căci și ei, ca și noi, avem nevoie de Dumnezeu pentru a ne mântui.

Însă, când crezi că vezi mai bine decât toți ceilalți adevărul Bisericii, trebuie să te oprești în fața paginilor negre ale Bisericii. Căci Biserica, pe lângă marii ei Sfinți, a avut și marii ei eretici și oameni păcătoși. Iar dacă vrei să nu fii ca ei, atunci trebuie să fii ascultător față de Biserica Lui.

Căci azi, pomenindu-i pe Sfinții Părinți sinodali de la Sinodul I Ecumenic[7] de la Nicea [Νίκαια][8], din 325, pe cei care au participat la întocmirea primei părți a Crezului Bisericii[9], ne unim cu modul lor de a gândi teologic și ne disociem cu totul față de modul de a gândi al lui Arios [Ἄρειος][10].

Căci Arios – deși era Preot al Bisericii și un om ascetic din Alexandria Egiptului, deși studiase la școala teologică a Sfântului Mucenic Luchianos[11] [Λουκιανὸς] Presbiterul din Antiohia[12] –  a negat dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Pentru că Arios nu L-a propovăduit pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ci a spus în mod eretic că Fiul a fost „prima creație” a Tatălui[13].

Iar dacă Fiul e „creat” de Tatăl, atunci Dumnezeul nostru treimic nu mai e veșnic și nici existent prin Sine, ci e „compus”, adică și necreat, cât și „creat”. Peste ani, romano-catolicii vor introduce din nou „creatul” în Dumnezeu, pentru că vor spune că harul este „creat”. Dar dacă din Dumnezeu izvorăște ceva „creat”, atunci rezultă blasfemia că El este „creat” și nu necreat. Și de aceea romano-catolicii nu mai percep mântuirea ca pe relația vie, îndumnezeitoare continuu, cu Hristos Dumnezeu, ci pentru ei Biserica „valorifică «meritul» lui Hristos ca pe un tezaur impersonal de grație creată câștigat de El prin satisfacția dată lui Dumnezeu pe Cruce”[14].

Așa că erezia sau gândul mincinos, care falsifică credința Bisericii, nu e doar o idee ce îți stă în minte și nu te afectează nicidecum, ci este una care îți strică viața în mod profund. Îți strică viața și mântuirea ta, pentru că te separă interior de Biserica lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, trebuie să spovedim și să ne separăm interior de orice învățătură eretică, mincinoasă, care ne strică sufletul! Dar pentru ca să știm care sunt ereziile, noi trebuie să știm care sunt dogmele Bisericii. Și orice aflăm că e din afara Bisericii în materie de gând și de închinare și de viețuire creștină trebuie să lepădăm de la noi. Căci ne face rău orice falsificare a vieții și a credinței Bisericii.

Nu putem să ne închinăm și să slujim și să ne împărtășim dimpreună cu ereticii și schismaticii. Nu putem să cinstim drept „Sfinți” pe cei care nu au de-a face cu Biserica lui Dumnezeu. Nu putem să slujim un alt cult decât cel al Bisericii noastre și nici nu putem să cinstim drept „Sfinte Icoane” imaginile din alte culte și religii. Cărțile Sfinte ale Bisericii sunt cele cuprinse în Sfânta Tradiție a Bisericii, iar cei care le-au comentat în mod adevărat au fost Sfinții Părinți ai Bisericii. De aceea, dacă vrem să cunoaștem o anumită învățătură a Bisericii, spre exemplu teologia despre mântuire, despre Născătoarea de Dumnezeu sau despre Sfinții Îngeri, trebuie să căutăm toate datele despre aceste teme la Sfinții Părinți ai Bisericii și la marii Teologi ai ei.

Căci trebuie să culegem adevărul mântuitor din multele sursele ale Bisericii și cu el să ne hrănim precum cu un fagure de miere. Pentru că nu putem amesteca mierea cu fierea, ci mierea credinței trebuie să o mâncăm curată și să ne bucurăm de ea dumnezeiește.

Așadar, azi e o zi a teologiei Bisericii! Căci Cel care S-a înălțat de-a dreapta Tatălui nu e „o creatură”, ci e Fiul Tatălui, Cel deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și dacă vrem să Îl cinstim cu adevărat pe Dumnezeul nostru, trebuie să Îl cinstim după cum El ne-a revelat cele despre Sine. Pentru că nu Îl putem cinsti pe Dumnezeu cu adevărat, dacă nu Îl cinstim după adevăr. Și El, Adevărul, ne-a revelat nouă cele despre Sine, pentru ca noi să I ne închinăm Lui cu toată bucuria și întru tot adevărul.

Duminica viitoare e ziua de întemeiere a Bisericii lui Dumnezeu, e praznicul Cincizecimii. E praznicul întru care El S-a revelat ca Dumnezeul tuturor celor credincioși, pe care El i-a umplut de slava Lui cea veșnică. Iar noi, câți trăim împreună cu El întru slava Lui, ne bucurăm continuu de coborârea Lui cea prea mare la noi. Și cu toate că El e în noi și cu noi prin slava Lui, ne rugăm Lui, Dumnezeului nostru treimic, să fie mereu cu noi! Ca să Îl slăvim veșnic pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeul nostru treimic, dimpreună cu toți Îngerii și Sfinții Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 15. 05, în zi de vineri, pe 11 iunie 2021. Cer senin, 25 de grade, vânt de 6 km/ h.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2013/09/16/predica-la-8-ani-de-dumnezeiasca-preotie-17-septembrie-2013/.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2019/02/11/predica-despre-dumnezeiasca-hirotesie-10-februarie-2019/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Calendarul_gregorian.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Mondial_al_Bisericilor.

[6] Idem: https://basilica.ro/documentele-oficiale-ale-sfantului-si-marelui-sinod-in-limba-romana/.

[7] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic.

[8] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicaea.

[9] Crezul de la Nicea: „Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεὸν Πατέρα Παντοκράτορα, πάντων ὁρατῶν τε καὶ ἀοράτων ποιητήν· καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ, γεννηθέντα ἐκ τοῦ Πατρὸς [μονογενῆ, τοὐτέστιν ἐκ τῆς οὐσίας τοῦ Πατρός, Θεὸν ἐκ Θεοῦ,] Φῶς ἐκ Φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα, οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι’ οὗ τὰ πάντα ἐγένετο, [τά τε ἐν τῷ οὐρανῷ καὶ τὰ ἐν τῇ γῇ,] τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα καὶ σαρκωθέντα καὶ ἐνανθρωπήσαντα, παθόντα, καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρᾳ, ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανούς, ἐρχόμενον κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς. Καὶ εἰς τὸ Ἅγιον Πνεῦμα. [Τοὺς δὲ λέγοντας, Ἦν ποτε ὅτε οὐκ ἦν, καὶ Πρὶν γεννηθῆναι οὐκ ἦν, καὶ ὅτι Ἐξ οὐκ ὄντων εγένετο, ἢ Ἐξ ἑτέρας ὑποστάσεως ἢ οὐσίας φάσκοντας εἶναι, ἢ κτιστόν, ἢ τρεπτόν, ἢ ἀλλοιωτὸν τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ, τούτους ἀναθεματίζει ἡ ἁγία καθολικὴ καὶ ἀποστολικὴ ἐκκλησία]”, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Nicene_Creed.

[10] Ereticul Arios, condamnat la Sinodul I Ecumenic: https://en.wikipedia.org/wiki/Arius.

[11] Ibidem.

[12] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/892/sxsaintinfo.aspx. A se vedea și: https://en.wikipedia.org/wiki/Lucian_of_Antioch.

[13] Căci în scrierea sa, „in the Thalia, Arius says that God’s first thought was the creation of the Son, before all ages, therefore time started with the creation of the Logos or Word in Heaven (lines 1-9, 30-32)”, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Arius.

[14] Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, ed. a III-a, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 345.

Daniil, cap. 11, 29-45, cf. LXX

29. Întru [La] vreme[a sa se va întoarce] spre Egiptos și [acesta] nu va fi ca cel dintâi și cel din urmă[1].

30. Și vor veni romeii[2]/ romanii și îl vor alunga pe el și se vor mânia [asupra] lui. Iar [el] se va întoarce și va fi urgisit [și se va urgisi] împotriva făgăduinței celei sfinte. Și va face și se va întoarce și va fi gândind împotriva lor, pentru care au părăsit făgăduința cea sfântă.

31. Și brațele [cele] dintru el vor sta [καὶ βραχίονες παρ᾽ αὐτοῦ στήσονται][3] și vor spurca [locul] cel sfânt al fricii [καὶ μιανοῦσι τὸ ἅγιον τοῦ φόβου] și vor îndepărta jertfa [καὶ ἀποστήσουσι τὴν θυσίαν] și vor da urâciunea pustiirii [καὶ δώσουσι βδέλυγμα ἐρημώσεως].

32. Și, cu păcatele [lor], a făgăduinței [făgăduința] vor spurca în poporul cel tare [καὶ, ἐν ἁμαρτίαις, διαθήκης μιανοῦσιν ἐν σκληρῷ λαῷ][4], iar mulțimea, care cunoaște acestea, vor birui și vor face [καὶ ὁ δῆμος, ὁ γινώσκων ταῦτα, κατισχύσουσι καὶ ποιήσουσι] [va birui și va face].

33. Și cei care au în minte/ cei care gândesc ai neamului vor înțelege întru multe [καὶ ἐννοούμενοι τοῦ ἔθνους συνήσουσιν εἰς πολλούς], dar se vor poticni [întru] sabie [καὶ προσκόψουσι ῥομφαίᾳ] și vor fi învechiți cu aceasta [καὶ παλαιωθήσονται ἐν αὐτῇ][5] și cu robie, iar cu jefuirea de zile [multe] vor fi spurcați [καὶ ἐν αἰχμαλωσίᾳ, καὶ ἐν προνομῇ ἡμερῶν κηλιδωθήσονται].

34. Și oricând or să fie zdrobiți, [ei] vor aduna tăria cea mică [ἰσχὺν βραχεῖαν]. Și vor fi adunați asupra lor cei mulți, peste cetate, iar cei mulți [vor fi] ca în[tru] moștenire[a lor] [καὶ πολλοὶ ὡς ἐν κληροδοσίᾳ].

35. Și dintre cei care înțeleg vor fi gândind spre să se curățească pe ei înșiși [καὶ ἐκ τῶν συνιέντων διανοηθήσονται εἰς τὸ καθαρίσαι ἑαυτοὺς] și spre să fie aleși și spre să fie curățiți până la împlinirea vremii [καὶ εἰς τὸ ἐκλεγῆναι καὶ εἰς τὸ καθαρισθῆναι ἕως καιροῦ συντελείας], căci încă vremea [este] spre ceasuri [ἔτι γὰρ καιρὸς εἰς ὥρας][6].

36. Și împăratul va face după voia sa. Și va fi urgisit [se va urgisi] și va fi înălțat [se va înălța] pe[ste] tot dumnezeul [καὶ παροργισθήσεται καὶ ὑψωθήσεται ἐπὶ πάντα θεὸν] și pe[ste] Dumnezeul dumnezeilor [καὶ ἐπὶ τὸν Θεὸν τῶν θεῶν]. [Ca] cei deosebiți va grăi și va fi bine sporit, până când are să se împlinească urgia întru el [ἕως ἂν συντελεσθῇ ἡ ὀργή εἰς αὐτὸν][7], căci [atunci] sfârșitul [său] se [va] face [γὰρ συντέλεια γίνεται].

37. Și pe dumnezeii părinților săi nu are să-i cinstească [καὶ ἐπὶ τοὺς θεοὺς τῶν πατέρων αὐτοῦ οὐ μὴ προνοηθῇ] și, [fiind] în pofta nevestei [sale], nu are să-i cinstească [καὶ, ἐν ἐπιθυμίᾳ γυναικὸς, οὐ μὴ προνοηθῇ], că[ci] în to[a]t[e] va fi înălțat [ὅτι ἐν παντὶ ὑψωθήσεται] și va fi supus lui [se vor supune lui] nea- murile cele tari [καὶ ὑποταγήσεται αὐτῷ ἔθνη ἰσχυρά].

38. La locul său se va muta, iar pe dumnezeul, pe care nu l-au cunoscut părinții săi, îl va cinsti cu aur și [cu] argint și [cu] piatra cea scumpă. Și în[tru] pofte[le sale]

39. își va face cetățile, iar întru fortăreața [sa] cea tare va veni împreună cu dumnezeul cel străin, pe care are să-l cunoască. [Și] își va înmulți slava [sa] și va domni el pe[ste pământul] cel mult și țara o va împărți întru dar [καὶ χώραν ἀπομεριεῖ εἰς δωρεάν].

40. Iar, la ceasul sfârșitului [καὶ καθ᾽ ὥραν συντελείας], împăratul Egiptosului va fi împuns de coarnele sale, iar împăratul de miazănoapte va fi urgisit [se va urgisi asupra] lui cu carele [sale] de război și cu caii cei mulți și cu corăbiile cele multe. Și [el] va intra întru țara Egiptosului,

41. dar va intra [și] întru țara mea [καὶ ἐπελεύσεται εἰς τὴν χώραν μου][8].

42. Iar în țara Egiptosului nu îi va fi în aceasta mântuindu-se [să se mântuie].

43. Și va apuca locul aurului și locul argintului și toată pofta Egiptosului [καὶ πάσης τῆς ἐπιθυμίας Αἰγύπτου]. Iar libiesii[9]/ libienii și etiopesii[10]/ etiopienii vor fi în[tru] mulțimea sa [ἔσονται ἐν τῷ ὄχλῳ αὐτοῦ][11].

44. Și auzirea/ vestea îl va tulbura pe el, [cea] de la răsărituri și [de la] miazănoapte. Și va ieși în[tru] mânia [sa] cea tare și [va veni cu] sabia [ca] să-i nimicească și să-i omoare pe mulți.

45. Și va sta cortul său atunci în mijlocul mărilor [καὶ στήσει αὐτοῦ τὴν σκηνὴν τότε ἀνὰ μέσον τῶν θαλασσῶν] și al muntelui celui sfânt al voinței [καὶ τοῦ ὄρους τῆς θελήσεως τοῦ ἁγίου]. Și va veni ceasul sfârșitului său [καὶ ἥξει ὥρα τῆς συντελείας αὐτοῦ] și nu va fi cel care îi ajută lui [καὶ οὐκ ἔσται ὁ βοηθῶν αὐτῷ].


[1] Adjectivele feminine ἡ πρώτη și ἡ ἐσχάτη sunt în relație cu Αἴγυπτον, care e un substantiv tot la feminin. Așa că e vorba de Egiptul cel dintâi și de cel din urmă.

[2] De la N. pl. ῥωμαῖοι.

[3] Cu referire la urmașii săi.

[4] Tare la inimă, neascultător, nemilostiv.

[5] Vor fi omorâți cu sabia.

[6] Încă nu s-au împlinit acestea.

[7] Până când are să se împlinească urgia lui Dumnezeu întru el.

[8] Sfântul Arhanghel Gavriil se referă aici la țara pe care el o păzește.

[9] De la N. pl. λίβυες.

[10] De la N. pl. αἰθίοπες.

[11] Vor face parte din mulțimea de popoare pe care o va stăpâni.

Daniil, cap. 11, 15-28, cf. LXX

15. Și va intra împăratul de miazănoapte și își va întoarce sulițele sale [καὶ ἐπιστρέψει τὰ δόρατα αὐτοῦ] și va lua cetatea cea tare. Dar brațele împăratului Egiptosului vor sta împreună cu ale stăpânitorilor săi și nu va fi tăria sa, pentru [ca] să i se împotrivească lui.

16. Și va face, cel care intră [va intra] împotriva lui, după voia sa, și nu va fi înaintea sa cel care [i] s-a împotrivit [lui]. Și [el] va sta în țară [καὶ στήσεται ἐν τῇ χώρᾳ] și va fi sfârșind toate cu mâinile sale [καὶ ἐπιτελεσθήσεται πάντα ἐν ταῖς χερσὶν αὐτοῦ].

17. Și își va da fața sa [ca] să intre [cu] tăria a toată lucrarea sa [καὶ δώσει τὸ πρόσωπον αὐτοῦ ἐπελθεῖν βίᾳ πᾶν τὸ ἔργον αὐτοῦ] și înțelegerile cu el le va face. Iar pe fiica omului i-o va da lui [καὶ θυγατέρα ἀνθρώπου δώσει αὐτῷ], pentru [ca] să o strice pe ea [εἰς τὸ φθεῖραι αὐτήν][1], și nu [o] va convinge și nu va fi [καὶ οὐ πείσεται καὶ οὐκ ἔσται] [a lui].

18. Și își va da fața sa către mare și le va lua pe cele multe. Și va întoarce urgia ocării lor în[tru] jurământ spre ocara sa [καὶ ἐπιστρέψει ὀργὴν ὀνειδισμοῦ αὐτῶν ἐν ὅρκῳ κατὰ τὸν ὀνειδισμὸν αὐτοῦ].

19. [Și] își va întoarce fața sa pentru ca să biruie țara sa [ἐπιστρέψει τὸ πρόσωπον αὐτοῦ εἰς τὸ κατισχῦσαι τὴν χώραν αὐτοῦ], dar se va poticni și va cădea și nu va fi aflat [καὶ προσκόψει καὶ πεσεῖται καὶ οὐχ εὑρεθήσεται].

20. Și se va ridica din rădăcina sa planta împărăției întru înviere [καὶ ἀναστήσεται ἐκ τῆς ῥίζης αὐτοῦ φυτὸν βασιλείας εἰς ἀνάστασιν]: bărbatul lovind slava împăratului [ἀνὴρ τύπτων δόξαν βασιλέως]. Iar în zilele cele din urmă va fi zdrobit [καὶ ἐν ἡμέραις ἐσχάταις συντριβήσεται], dar nu cu urgie și nici cu război [καὶ οὐκ ἐν ὀργῇ οὐδὲ ἐν πολέμῳ].

21. Și se va ridica împotriva locului său cel bun de disprețuit [εὐκαταφρόνητος] și nu îi va fi dată pentru el slava împăratului. Și împăratul va veni [și] fără de veste va birui în[tru] moștenirea sa [ἐν κληροδοσίᾳ αὐτοῦ].

22. Iar brațele celor care au fost zdrobiți, le va zdrobi de la fața sa.

23. Și cu făgăduință, [dar] și [cu] mulțimea care a fost rânduită împreună cu el, va face minciună [ποιήσει ψεῦδος] și împotriva neamului celui tare [va merge] cu neamul cel puțin [καὶ ἐπὶ ἔθνος ἰσχυρὸν ἐν ὀλιγοστῷ ἔθνει].

24. [Și] fără de veste va pustii cetatea [ἐξάπινα ἐρημώσει πόλιν] și va face câte nu au făcut părinții săi [καὶ ποιήσει ὅσα οὐκ ἐποίησαν οἱ πατέρες αὐτοῦ] și nici părinții părinților săi [οὐδὲ οἱ πατέρες τῶν πατέρων αὐτοῦ]: jefuire și prăzi, iar bogățiile lor, [acesta] le va da [altora]. Și împotriva cetății celei tari va fi gândind [καὶ ἐπὶ τὴν πόλιν τὴν ἰσχυρὰν διανοηθήσεται], dar gândurile sale [vor fi] întru zadar [καὶ οἱ λογισμοὶ αὐτοῦ εἰς μάτην] [în zadar].

25. Și va fi ridicată tăria sa și inima sa [καὶ ἐγερθήσεται ἡ ἰσχὺς αὐτοῦ καὶ ἡ καρδία αὐτοῦ] împotriva împăratului Egiptosului cu mulțime multă, iar împăratul Egiptosului va fi întărâtat spre război [ἐρεθισθήσεται εἰς πόλεμον] cu mulțime foarte tare [și] mare. Și [el] nu va sta [καὶ οὐ στήσεται], că[ci cineva] va fi gândind împotriva lui [cu] mintea [ὅτι διανοηθήσεται ἐπ᾽ αὐτὸν διανοίᾳ] [sa].

26. Și îl vor mistui pe el grijile sale [καὶ καταναλώσουσιν[2] αὐτὸν μέριμναι αὐτοῦ]. Și se vor întoarce [către] el [καὶ ἀποστρέψουσιν αὐτόν], iar [el] va veni și [îi] va trage [după el] și vor cădea răniții cei mulți [καὶ παρελεύσεται καὶ κατασυριεῖ καὶ πεσοῦνται τραυματίαι πολλοί].

27. Iar cei doi împărați singuri vor cina împotriva sa [καὶ δύο βασιλεῖς μόνοι δειπνήσουσιν ἐπὶ τὸ αὐτὸ] și la o masă vor mânca [καὶ ἐπὶ μιᾶς τραπέζης φάγονται] și vor grăi cele mincinoase [καὶ ψευδολογήσουσι] și nu vor fi bine sporind [καὶ οὐκ εὐοδωθήσονται], căci sfârșitul [este] încă întru vreme [ἔτι γὰρ συντέλεια εἰς καιρόν] [la vremea sa].

28. Și se va întoarce întru țara sa cu bogățiile cele multe, iar inima sa spre făgăduința cea sfântă o va face [καὶ ἡ καρδία αὐτοῦ ἐπὶ τὴν διαθήκην τοῦ ἁγίου ποιήσει], și se va întoarce în[tru] țara sa.


[1] Ca să o dezvirgineze.

[2] Îl vor consuma, îl vor slăbi mult.

Predică la Înălțarea Domnului [2021]

Iubiții mei,

Hristos S-a înălțat[1]!

Și El S-a înălțat acolo de unde nu S-a despărțit niciodată după ființa Sa, S-a înălțat în sânul Preasfintei Treimi, cu umanitatea Sa cea îndumnezeită, pentru ca să ne ridice pe noi, prin slava Sa, la comuniunea cu Sine, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul nostru treimic. Căci El ne-a spus: „Iar acum Mă duc la Cel care M-a trimis pe Mine [Νῦν δὲ ὑπάγω πρὸς τὸν πέμψαντά Με]” [In. 16, 5, BYZ] în lume, la Tatăl Meu. Și „vă este de folos vouă ca Eu să Mă duc; căci dacă Eu nu am să Mă duc, Mângâietorul [ὁ Παράκλητος] nu va veni la voi; dar dacă am să Mă duc, Îl voi trimite pe El la voi” [In. 16, 7, BYZ].

Prepoziția πρὸς [pros] apare o dată în Ioannis 16, 5[2] și de două ori în 16, 7[3]. Și eu am tradus-o acum prin „la”, deși, adesea, o traduc prin „către”. Și am tradus-o astfel, pentru ca să subliniez destinația finală și nu mergerea spre aceasta, pe care o presupune „către”.

Fiul merge la Tatăl, pentru ca Mângâietorul să vină la noi. Fiul merge la Tatăl și la Duhul Sfânt, adică Se înalță în sânul Treimii cu umanitatea Sa, pentru ca, prin trimiterea Duhului Sfânt în Biserica Sa, slava Treimii să coboare și să rămână în noi.

– Și de ce este trimis Duhul Sfânt la noi de către Fiul și de către Tatăl?

– Este trimis πρὸς ὑμᾶς [In. 16, 7, BYZ], către noi sau la noi, pentru ca noi, prin slava Duhului Sfânt, care e slava Treimii, să mergem veșnic către sau la Dumnezeul nostru treimic. Iar „când are să vină Acela, Duhul Adevărului [τὸ Πνεῦμα τῆς Ἀληθείας], [El] vă va călăuzi pe voi întru tot adevărul [ὁδηγήσει ὑμᾶς εἰς πᾶσαν τὴν ἀλήθειαν]; căci nu va vorbi dintru Sine, ci câte are să audă va vorbi și pe cele care vin vă va vesti vouă. Acela Mă va preaslăvi, pentru că din al Meu va lua și vă va vesti vouă” [In. 16, 13-14, BYZ].

Pentru că ce spune Fiul nu este contrazis de Duhul și de Tatăl, pentru că Cei trei grăiesc la fel. Și Duhul Sfânt ne va călăuzi pe noi întru tot adevărul pe care ni l-a descoperit Dumnezeul nostru treimic, pentru că El dorește ca noi să Îl cunoaștem în mod intim pe Dumnezeu și să fim plini de slava, de adevărul și de iubirea lui Dumnezeu.

Fiul Se înalță la cer nu pentru ca să uite de noi, ci pentru ca să coboare în noi, prin slava Lui, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Căci Cincizecimea e coborârea slavei Treimii în noi și, totodată, urcarea noastră în cer, la comuniunea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic, cu Dumnezeul mântuirii noastre.

Dar Cincizecimea Bisericii nu este individualistă, ci comunională! Ea nu îi separă, ci îi unifică interior pe oameni și între ei. Pentru că Treimea e una și Ea dorește ca și noi să fim una: „Părinte Sfinte, păzește-i pe ei în numele Tău, pe [cei pe] care [Mi] i-ai dat Mie, ca [ei] să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum Noi [καθὼς Ἡμεῖς] [suntem una]!” [In. 17, 11, BYZ]. Căci Biserica este comuniunea sfântă a lui Dumnezeu cu toți cei credincioși Lui. Fiindcă El dorește „ca toți să fie una [ἵνα πάντες ἓν ὦσιν]; precum Tu, Tată, în Mine și Eu în Tine, ca și ei în Noi să fie una [ἵνα καὶ αὐτοὶ ἐν Ἡμῖν ἓν ὦσιν]; ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis [pe Mine]” [In. 17, 21, BYZ].

– Însă cum suntem noi, cei credincioși, una în Dumnezeul treimic?

– Prin viața cea dumnezeiască a Bisericii! Prin slava Treimii care e în noi de la Botez și prin credința mântuitoare și slujirea cea una a Bisericii lui Dumnezeu, pe care noi le acceptăm și le trăim ca pe propria noastră viață! Suntem în interiorul nostru uniți cu Dumnezeu prin slava Lui, dar tot slava Lui ne unește și ne ține la un loc, în Biserică, pe toți cei credincioși Lui. Și câți suntem uniți cu Dumnezeu și între noi, toți aceștia dăm mărturie întregii lumi că Iisus Hristos este Fiul Tatălui, că El a venit în lume ca să ne mântuie, iar, prin Înălțarea Sa la cer, El Se coboară neîncetat, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în noi, pentru ca noi să trăim viață dumnezeiască pe pământ, viață unită, prin slava Lui, cu Dumnezeul nostru treimic.

El S-a înălțat la cer, pentru ca să ne deschidă nouă cerul. El S-a înălțat la cer, pentru ca să ne facă pe noi cerești.

– Și ce înseamnă că cerul ne este deschis nouă și că noi putem fi cerești, deși trăim pe pământ?

– Ni s-a deschis cerul, pentru că ni s-a dat slava Treimii! „Iar Eu [Καὶ Ἐγὼ], slava pe care Mi-ai dat-o Mie [τὴν δόξαν ἣν δέδωκάς Μοι], le-am dat-o lor [δέδωκα αὐτοῖς], ca să fie una [ἵνα ὦσιν ἕν], precum Noi suntem una [καθὼς Ἡμεῖς ἕν ἐσμεν]” [In. 17, 22, BYZ]. Ne-a dăruit slava Sa începând de la Cincizecime, în Biserica Sa, pentru ca toți să ne putem sfinți pe pământ și să trăim de pe acum în Împărăția lui Dumnezeu. Căci, deși suntem pământești și trăim pe pământ, prin slava Lui, noi ne sfințim în fiecare zi. Noi devenim duhovnicești pe fiecare zi, dumnezeiești, pentru că El ne schimbă pe noi cu schimbare dumnezeiască prin slava Lui cea veșnică, pe care o primim prin toate Tainele și Slujbele Bisericii.

Și de aceea noi, pe pământ, nu putem trăi decât bisericește, decât ca oameni uniți cu Dumnezeu în Biserica Sa și toți laolaltă între noi. Când ni se slăbește conștiința eclesială, adică dragostea și bucuria unora față de alții, atunci suferim cu toții de neiubire. Dar dacă înțelegem că am păcătuit față de Dumnezeu și față de semenii noștri și că trebuie să ne pocăim pentru toate păcatele noastre, atunci ne schimbăm dumnezeiește în Biserică, pentru că ne reumplem de iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Căci nu putem fi una în Biserica Sa, dacă nu ne dorim pe fiecare clipă pacea și bucuria dimpreună cu toți oamenii. Nu putem fi una fără rugăciunea pentru toți și fără întrajutorarea tuturor. Căci dacă îl ajutăm pe fratele nostru, ne ajutăm și pe noi. Dacă îl odihnim pe el cu atenție, ne odihnim și pe noi. Căci El, Dumnezeul nostru, văzând gândul și iubirea noastră pentru toți, ne dă după inima noastră, după iubirea noastră, după dorința noastră de a-i ajuta pe toți oamenii.

Fiindcă toți creștinii trebuie să tindem spre a fi „desăvârșiți întru un[imea Bisericii] [τετελειωμένοι εἰς ἕν]” [In. 17, 23, BYZ]. Trebuie să ne desăvârșim continuu în relația noastră interioară cu Dumnezeu și cu oamenii. Și ca minunea îndumnezeirii noastre să se petreacă cu noi zilnic, clipă de clipă, trebuie să ne asumăm toată voia lui Dumnezeu cu noi, dar și toate nevoile reale ale oamenilor. Trebuie să nu desconsiderăm nimic din revelarea lui Dumnezeu față de noi, dar nici din nevoile reale ale celor din Biserică și din lume. Pentru că oamenii au nevoie să cunoască și să fie cunoscuți cu adevărat, să iubească și să fie iubiți, să creeze, să admire, să contemple, să se umple de pace și de bucurie sfântă, să se sfințească în mod continuu. Și dacă acestea sunt nevoile oamenilor, nevoile reale ale oamenilor, ele sunt împlinite numai în ascultarea față de voia lui Dumnezeu cu noi.

Căci Dumnezeu dorește ca toți să ne mântuim, pentru ca toți să moștenim Împărăția Sa cea veșnică. Ca toți oamenii să intrăm în Biserica Lui prin Botez și să ne îndumnezeim pe fiecare zi. Iar ca să te mântui, trebuie să fii bisericesc pe fiecare zi, trăind în ritmul vieții liturgice a Bisericii.

De aceea, noi nu putem trăi fără Biserică, după cum nu pot trăi albinele fără flori și nici peștii fără apă. Orice comunitate umană trebuie să aibă mai întâi de toate Biserica ei, pentru ca toată viața ei să se desfășoare în jurul Bisericii. Și când regimurile ateiste au ascuns Bisericile în spatele blocurilor sau le-au distrus din temelii, ele au minimalizat sau au distrus centrul fundamental al comunității, adică poarta noastră de intrare în Împărăția lui Dumnezeu.

Căci fără Biserică, iubiții mei, suntem trupești și avem numai instituții umane, perisabile! Însă Biserica e divino-umană, pentru că Dumnezeu locuiește în și împreună cu cei credincioși Lui. Și de aceea nici „porțile Iadului nu o vor birui pe ea [πύλαι ᾍδου οὐ κατισχύσουσιν αὐτῆς]” [Mt. 16, 18, BYZ]: pentru că Dumnezeu e în noi și în mijlocul nostru, iar pe El nu Îl poate birui nimeni! Pentru că Cel care S-a înălțat de la noi la cer, Același coboară în noi dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și Dumnezeu e mereu Același, adică neschimbat, e Cel pe care L-au cunoscut toți Sfinții Lui, dar El ne schimbă pe noi continuu, cu schimbare dumnezeiască, prin slava Lui.

Iar continua mea vorbire despre slava Lui cea veșnică sau despre prezența Lui reală în noi și îndumnezeitoare, e pentru că slava Lui e cea prin care noi ne mântuim și ne sfințim continuu. Orice rugăciune, orice Slujbă, orice faptă bună trebuie să ne umple de slava Lui cea veșnică și necreată. Pentru că noi trebuie să ne îndumnezeim continuu ontologic, adică cu toată ființa noastră, și nu să devenim predicatori sau moraliști sau istorici ai Bisericii, dar plini de patimi și de neștiință crasă.

Dumnezeu ne cheamă să fim Sfinți mai întâi de toate, apoi oameni ai Bisericii și ai Statului și ai lumii noastre! Și dacă ne-ar interesa sfințenia lui Dumnezeu și cunoașterea Lui de mici, atunci nu am mai fugi după funcții, după diplome goale, după întâietăți care nu au de-a face cu noi, adică cu viața noastră reală, aceea pe care știm că o avem în sufletul și în trupul nostru.

Pentru că noi trebuie să fim Sfinții Lui, cei pe care El să îi ducă în Împărăția Lui cea veșnică. Și putem fi Sfinții Lui, numai dacă ne facem zilnic oameni credincioși, fii reali ai lui Dumnezeu și ai Bisericii Sale, care să vestim prin viața noastră minunile lui Dumnezeu cu noi.

Să aveți parte de multă sănătate și de pace și de bucurie sfântă în aceste zile ale praznicului Înălțării Domnului! Praznic care începe azi, 10 iunie, și se sfârșește pe 18 iunie 2021. Un praznic de 9 zile, câte sunt și ierarhiile Puterilor celor cerești. Cu care să ne bucurăm de Dumnezeul mântuirii noastre, dimpreună cu toți Sfinții Lui, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 14. 43, în zi de marți, pe 8 iunie 2021. Cer înnorat, după ce-a fost soare, 24 de grade, vânt de 3 km/ h.

[2] BYZ: Νῦν δὲ ὑπάγω πρὸς τὸν πέμψαντά Με, καὶ οὐδεὶς ἐξ ὑμῶν ἐρωτᾷ Με, Ποῦ ὑπάγεις;

[3] BYZ: Ἀλλ᾽ Ἐγὼ τὴν ἀλήθειαν λέγω ὑμῖν· συμφέρει ὑμῖν ἵνα Ἐγὼ ἀπέλθω· ἐὰν γὰρ Ἐγὼ μὴ ἀπέλθω, ὁ Παράκλητος οὐκ ἐλεύσεται πρὸς ὑμᾶς· ἐὰν δὲ πορευθῶ, πέμψω Αὐτὸν πρὸς ὑμᾶς.

Trecerea surâsului [1]

Adam Puslojić, Trecerea surâsului, cu ilustrații de Mircia Dumitrescu, primul volum din trilogia poetică  Asimetria durerii, Ed. Proema, Baia Mare, 2009, 142 p.

Cartea e de format mare, ca și celelalte două volume ale trilogiei. Și prima secțiune a cărții se numește Poeme bătute-n cuie, p. 5, adică răstignite. Volum în care autorul se întoarce la nichitianism, la modul de a scrie al lui Nichita, cel cu întrebări existențiale și esențializări ale unor fapte cotidiene.

Homerul din Adam „stă cuminte acasă” și „doarme”, p. 8, neavând timp să povestească.

Prima poezie din volum care îmi place e la p. 10, la adormirea mamei sale (10 iunie 2005). Și aceasta este de-o simplitate monumentală în primele ei 4 versuri:

 Exact azi

 Satul nostru începând
cu ziua de azi
mai bogat este
cu o înmormântare.

Pentru că cimitirul nu e o uitare a satului, ci o comoară a satului, dacă cel care a murit a fost omul lui Dumnezeu. Dacă a lăsat în urmă o viață de excepție. Și poemul lui Adam e ca o pictură naivă care pune problema, dar n-o dramatizează. A mai murit cineva azi, moartea e banală pentru mulți, dar satul nostru e bogat cu acest mort special, pe care astăzi l-am îngropat. Și mortul e aparte și ne pune și pe noi în lumină, pentru că el e omul lui Dumnezeu.

„A murit maică-mea”, iar el e omul care nu vrea să-și discute inima, p. 10. Pentru că plânge „aproape nevăzut” în mijlocul oamenilor, „ascuns ca o peșteră”, p. 10. Iar ultimele trei versuri sunt iarăși de o simplitate abisală: „Mamă, mamă,/ bine ai venit/ printre pământeni!”, p. 10. Căci din pământ suntem făcuți după trupul nostru și în pământ ne reîntoarcem. Însă sufletul nostru merge la Dreptul Judecător, la Cel care stabilește pentru noi Raiul sau Iadul, că al 3-lea loc veșnic nu există.

Poetul scrie în „sârbo-valahă”, p. 11, dar spune fantasmagoria că Sfântul Adam, Protopărintele nostru, a fost „surdo-mut”, p. 11. Cerurile sale sunt „grele”, p. 11, pentru că sunt pline de taine dumnezeiești. Și el e păstorul oilor, scriindu-l pe păstor cu majusculă, care se preface „că nu aud niciun mut/ și niciun Dumnezeu”, p. 11. După care se roagă ca Dumnezeu să îl ia la Sine, „Acasă”, în Împărăția Lui, deși el se face că nu moare, p. 11. Pentru că vrea să aibă și postumitate literară.

E „o piatră rotitoare” și „o vâltoare de cuvinte și de aer” sau „un vânt”, dar nimeni nu-i dăruie un semn de viață, p. 12. Valoarea sa personală nu e recunoscută și apreciată de semenii săi. Și de ce nu sunt oamenii văzători de oameni? Pentru că sunt neatenți la viața lor și la cei din jurul lor. Sunt neatenți în ciuda morții din destul care e în jurul lor, p. 12.

El are conștiința valorii de sine, pentru că este „un trecător nemuritor”, p. 12, dar, în același timp, se consideră și un om curat, pentru că este „un simplu trecător nevinovat/ între cuțite și țipete”, p. 12. Am citat dintr-un poem scris pe 10 octombrie 2006.

În p. 13 îi dedică un poem sculptorului Florin Codre[1]. Cine e Dora? Probabil soția lui Florin Codre. Și memoria Dorei „a devenit o rază/ de stâlp luminos, aruncat în beznă”, p. 13. Poemul e scris la Bucur[ești], pe 12 decembrie 2006, cf. p. 13.

În Cu Eminescu…îi zice și el, așa cum trebuie, adică Mihail, p. 14. Și îi aude lacrima lui Mihail, considerându-l pe pictorul Mircia Dumitrescu[2] drept pictorul lui Eminescu, p. 14.

O altă nesimțire literară: „dumnezeul șopârlelor”, p. 18. Dar tristihul penultim al poemului Firavului fir este splendid: „am răsărit fulgerător de simplu/ pe această lume[,] ca un fel/ de fir de ființă neasemuită”, p. 18. Sunt un fir firav, dar creat unic, fără asemănare, de către Dumnezeu. Pentru ca tristihul final să fie o autocaracterizare: se simte orb uneori, nevăzător al lucrurilor profunde, pe când, „uneori[,] clarvăzător”. Se simte „adânc de surd, dar totauzitor”. Și nu vrea să moară „prea tânăr”, p. 18. Însă cum poemul e din 2008, pe atunci Adam avea 65 de ani. De unde deducem că tinerețea pe care și-o dorește începe spre 100 de ani și nu pe la 20 de ani.

Secțiunea La fântâna lui Arghezi începe cu un poem despre Brâncuși, p. 20. Tăcerea sa „lustruită”, p. 20, finisată îndelung. Pentru că operele lui Brâncuși sunt tăceri îndelung finisate.

Conștiința morții: „cerul, evident/ mă tot așteaptă/ cu o nerăbdare didactică”, p. 20. Pentru ca moartea lui să îi învețe și pe alții să fie ultra-responsabili cu viața, cu timpul acestei vieți.

Poemul Umbra tânără e pentru Tudor Arghezi, p. 22. Și psalmul lui e „împietrit”, p. 22, e durabil. În poemul următor, poetul discută cu un perete, dar cu unul plin de Icoane și de Cruci, p. 23. Pentru că răsăritul camerei noastre e unul iconic. Scris de acasă, de la Kobișnița, p. 23.

Nu, nu mori de câte ori vrei! Aluzie la versurile: „Mori/ de atâtea ori,/ de fapt[,]/ de câte ori vrei”, p. 24. Iar ochii iubitei „îi înlocuiesc” pe Sfinții Îngeri: „de la ochii iubitei/ care te veghează/ și supraveghează”, p. 24, deși acest lucru nu se petrece. Pentru că atenția iubitei față de tine nu exclude atenția Sfinților și a Sfinților Îngeri față de tine.

Cele 6 versuri penultime din La înapoiere sunt o mistificare a adevărului: „M-am săturat evident/ de viața curată, de casă/ și de un fel de moarte luminoasă,/ aproape oarbă și vie uneori,/ la anevoie și de sărbători/ mari și mici”, p. 24. Când împlinirea omului e tocmai viața curată și moartea luminoasă, împăcată cu Dumnezeu și cu oamenii.

Nu mai are cuvinte multe de spus, p. 25, pentru că are prea multe. Are „o noapte întreagă de șoapte/ ori de țipete”, p. 25. Iar moartea îi șoptește nu din afară, ci din el însuși: „moartea din mine/ tot mai des îmi șoptește/ verbe și proverbe,/ virgule și trei puncte”, p. 25. Dar, cu toate că vine moartea, cu trena ei plină de presimțiri, Adam are conștiința că „am îmbătrânit potrivit,/ pe măsura cerului senin”, p. 25. Și ne sugerează „să-mi citiți toate versurile/ din ultima mea viață”, p. 25.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Florin_Codre. Un interviu al său: https://jurnalul.ro/campaniile-jurnalul/romani-care-mai-au-de-spus-ceva/cauza-dezastrului-e-ca-nu-avem-barbati-adevarati-572380.html.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircia_Dumitrescu  și https://www.youtube.com/watch?v=Ff5gId9C-9I.