Teologie pentru azi

Iubiții mei[1],

mormântul Născătoarei de Dumnezeu este în Ierusalim, în Valea Kidron [‎קִדְר֜וֹן] [Iirmiahu 31, 40, WTT], aflată la poalele Muntelui Măslinilor[2]. Și el este un mormânt gol, după cum se poate observa[3], precum este și cel al Fiului ei.

Și mormântul ei este gol, pentru că nu conține trupul Maicii Domnului. Căci trupul celei Preacurate este în cer. Pentru că ea este vie în cer, și cu sufletul și cu trupul, și e pururea rugătoare pentru noi, păcătoșii.

Și moartea ei, din punct de vedere liturgic, este numită „adormirea [ἡ κοίμησις][4] Preasfintei Stăpânei noastre [τῆς Ὑπεραγίας Δεσποίνης ἡμῶν], a Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria [Θεοτόκου καὶ ἀειπαρθένου Μαρίας]”[5]. Pentru că a fost de scurtă durată. Căci la trei zile după înmormântarea ei, Sfinții Apostolii nu au mai găsit în mormânt preasfântul ei trup, pentru că fusese mutat la cer de Domnul[6].

Și la înmormântarea ei, potrivit Slujbei praznicului, au participat Puterile cerești și Sfinții Apostoli, cei aduși în mod minunat pe norii slavei celei dumnezeiești, dimpreună cu Sfântul Iacovos, fratele Domnului[7]. Însă în Slujba Sfântului Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, din 3 octombrie, găsim o cântare în care ni se spune că la înmormântarea Născătoarei de Dumnezeu au participat și Sfinții Ierarhi Dionisios, Ieroteos și Timoteos, dimpreună cu Sfinții Apostoli[8]. Pe când în Slujba zilei de 4 octombrie, la pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Ieroteos, în ediția românească din 1929 există o cântare care nu apare în ediția grecească[9], care ne spune că: „de un chip aflându-te cu Apostolii, Ierotee, Domnul împreună cu aceștia te-a adus la îngroparea Preacuratei Sale Maici”[10]. Pe când, în Sinaxarul aceleiași ediții românești, găsim că Sfântul Ieroteos „a fost începătorul cântărilor la adormirea și îngroparea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în adunarea Sfinților Apostoli”[11].

Așa că, la înmormântarea Preacuratei Stăpâne, pe lângă Sfinții Apostoli, au participat și Sfinții Ierarhi Iacovos, Dionisios, Ieroteos și Timoteos.

Însă, pe când Sfinții doreau să o îngroape în mod evlavios pe Născătoarea de Dumnezeu, evreii căutau să-i ardă preacuratul ei trup…

Din scrierea Sfântului Ioannis Teologul despre adormirea Preacuratei Stăpâne și despre mutarea ei cu trupul la cer, aflăm că Domnul a trimis un mare Înger la Maica Sa, ca să-i vestească adormirea ei, și că el i-a adus o stâlpare de palmier din Paradis[12]. Și Îngerul i-a vestit faptul că adormirea ei se va petrece peste 3 zile și că vor veni la ea Apostolii Domnului[13].

Cu stâlparea primită de la Înger, Maica lui Dumnezeu s-a urcat pe Muntele Măslinilor. Și atunci, pomii și-au plecat capetele lor și au cinstit stâlparea de palmier din mâna ei[14]. Îngerul îi făgăduiește că o va învia a 4-a zi de la adormirea ei și că o va muta în Paradis[15]. Iar când va veni să ia sufletul ei, el va fi împreună cu Puterile cerești, care vor cânta înaintea ei[16].

Când Născătoarea de Dumnezeu a intrat în casa ei, casa s-a cutremurat de slava stâlpării din Paradis. Și ea a intrat în cămara ei și s-a spălat, apoi s-a îmbrăcat, binecuvântându-L pe Fiul ei și rugându-I-se Lui[17]. După rugăciune, Maica lui Dumnezeu și-a trimis slujitoarea casei la rudeniile și la cunoscuții ei, ca să îi cheme la sine. Și când aceștia au venit, ea le-a prevestit faptul că a doua zi va adormi și le-a cerut ca două zile și două nopți să rămână lângă trupul ei, adică timp de 3 zile, fiecare cu un luminător frumos în mână[18]. Și ei au ascultat-o și așa au făcut!

Dimpreună cu cei mai apropiați ai ei, Născătoarea de Dumnezeu s-a rugat[19], apoi au vorbit „unul cu altul despre lucrările cele mari ale lui Dumnezeu [și despre] semnele și minunile pe care El le-a lucrat prin Maica Sa”[20]. Și când Preacurata Stăpână și-a terminat rugăciunea, atunci, deodată, Sfântul Ioannis Teologul a venit la ea pe norul slavei celei dumnezeiești. Și el intrând în casă, Maica lui Dumnezeu s-a tulburat și a început să plângă la vederea sa, după care i-a vorbit Sfântului Ioannis[21]. Și i-a spus că a doua zi ea va adormi, după care i-a cerut ca să vegheze asupra trupului ei și să-l îngroape în mormânt. Să îi păzească trupul, dimpreună cu ceilalți Apostoli ai Domnului, de mai marii preoților evreiești[22]. Căci Maica lui Dumnezeu auzise planul lor mârșav, care era acesta: „Când vom afla trupul ei, noi vom face ca să fie ars, fiindcă din ea a ieșit Înșelătorul”[23]. Pentru că „Înșelătorul” Îl numeau evreii necredincioși pe Domnul și nu Mântuitorul nostru, al tuturor!

Și Sfântul Ioannis a dorit atunci să moară în locul Maicii lui Dumnezeu, umplându-se de lacrimi la aflarea acestei vești. Însă ea l-a luat cu sine pe Sfântul Ioannis și a pus mulțimea să cânte psalmi. Și în cămara ei de rugăciune, Maica lui Dumnezeu i-a spus lui rugăciunea pe care Îngerul i-a dat-o ei[24]. După care i-a dat o sfântă carte, în care i-a spus că în ea este taina. Căci, „pe când El avea 5 ani, Învățătorul a descoperit toate lucrurile creației și El ți le-a pus ție și celor 12 în aceasta”[25].

După care Maica lui Dumnezeu i-a arătat Sfântului Ioannis Teologul veșmintele ei de îngropare și tot ce trebuie să se facă pentru trupul ei. Și i-a spus Sfântului Ioannis, ca, la adormirea ei, cele două tunici pregătite de ea să fie date la două văduve anume[26]. După care Născătoarea de Dumnezeu i-a dat stâlparea primită de la Înger Sfântului Ioannis, pentru ca el să o poarte înaintea ei la îngropare.

Și atunci au venit, ca un tunet, pe norii slavei celei dumnezeiești, și ceilalți Sfinți Apostoli ai Domnului, fiind 11 la număr[27]. Adică în afara Sfântului Tomas.

Primul venit a fost Sfântul Petros, apoi Sfântul Pavlos. Și Sfinții Apostoli s-au îmbrățișat unul pe altul, privindu-se cu bucurie unul pe altul și minunându-se de modul cum au fost adunați împreună în același loc. Căci toți s-au aflat deodată la ușa casei Maicii Domnului. Și și-au propus să se roage împreună, pentru ca să înțeleagă motivul pentru care au fost adunați la un loc de Dumnezeu. Rugăciunea a făcut-o Sfântul Apostol Petros[28] și ea a fost aceasta:

„Doamne Dumnezeule, Cel care șezi pe carul Heruvimilor, Care șezi în cele înalte și privești asupra celor smeriți, Care locuiești în lumina cea neapropiată, în veșnica odihnă, [în] taina cea ascunsă în care mântuitoarea Cruce a fost descoperită! Noi facem același lucru când ne ridicăm mâinile noastre în chipul Crucii Tale, astfel încât, prin recunoașterea acesteia, noi vom primi odihnă. Căci Tu ești odihna pentru mădularele cele obosite, Tu dezlegi ostenelile cele grele, Tu ești Cel care descoperi comorile cele ascunse, Tu ai sădit bunătatea Ta în noi. Căci cine dintre dumnezei este la fel de milostiv ca Tatăl Tău? Iar Tu să nu-Ți îndepărtezi bunăvoința Ta de la noi! [Căci] cine este la fel de milostiv ca Tine? Doar Tatăl Tău este foarte milostiv[, asemenea Ție], fiindcă El îi mântuie de rău pe cei care nădăjduiesc în El.

Voia Ta a biruit toată dorința. Credința Ta a zdrobit minciuna. Frumusețea Ta a învins drăgălășenia. Umilința Ta a scos afară orice înfumurare. Tu ești Cel singur viu și Cel care ai învins moartea, [ești] odihna noastră care a dezrădăcinat moartea [și ne dai nouă] slava milei Tale, pe care ai trimis-o de la Duhul Tatălui Adevărului. Emmanuile, Emmanuile, Maranata [Μαραναθα][29]/ vino, Doamne, de acum [și] până în vecii vecilor! Amin”[30].

Și când au spus Amin, Sfinții Petros și Andreas s-au îmbrățișat unul pe altul, iar Sfântul Ioannis, în mijlocul lor fiind, a cerut binecuvântare de la toți. Și toți s-au îmbrățișat unul pe altul. Și Sfinții Petros și Andreas l-au întrebat pe Sfântul Ioannis cum de a ajuns aici și de câte zile este aici. Iar Sfântul Ioannis le-a răspuns că era în cetatea Sardis [Σάρδεις][31], dimpreună cu 28 de ucenici care crezuseră în Domnul și că a fost ridicat de un nor din mijlocul lor și adus aici. Iar de la Maica lui Dumnezeu a aflat că a fost adus pentru îngroparea ei[32].

Iar când Apostolii au intrat în casa ei, au numit-o pe Născătoarea de Dumnezeu „Maica tuturor celor mântuiți”[33].

Și ea s-a bucurat văzându-i și a vorbit cu ei și L-a binecuvântat pe Fiul ei, numindu-L „Marele Heruvim al Luminii”[34]. Și I-a mulțumit Fiului ei, pentru că Domnul Și-a împlinit făgăduința față de ea, aceea că „Eu voi trimite toți Apostolii la tine, când tu vei ieși din trup”[35]. Când vei adormi…

Și Maica lui Dumnezeu le-a arătat și celorlalți Sfinți Apostoli veșmintele ei de îngropare[36]. După care Sfântul Petros a predicat tuturor celor prezenți[37].

La răsăritul soarelui, în ziua adormirii sale, Preacurata Stăpână s-a rugat afară, după care a intrat în casă și s-a întins pe pat. Și Sfântul Petros sta la capul ei, iar Sfântul Ioannis la picioarele sale, iar ceilalți Sfinți Apostoli erau împrejurul patului.

Iar la ceasul al treilea din zi s-a făcut un tunet mare și a început să se simtă o mireasmă dulce-mirositoare, încât toată lumea a adormit din cauza dulceții prea mari a miresmei, în afară de 3 fecioare[38]. Căci Domnul le-a făcut să rămână treze pe aceste 3 fecioare, pentru ca ele să dea mărturie despre adormirea Preasfintei Maicii Sale. Și, de îndată, Domnul nostru Iisus Hristos a venit pe norii slavei Sale, dimpreună cu o mulțime nenumărată de Sfinți Îngeri, și a intrat în cămara Maicii Sale, dimpreună cu Arhanghelii Mihail și Gavriil, pe când ceilalți Îngeri cântau imne în afara cămării Stăpânei noastre. Și Domnul Și-a îmbrățișat Apostolii, acolo, lângă patul Maicii Sale! După care ea L-a binecuvântat pe Fiul ei[39], spunându-I:

„Te binecuvintez pe Tine, pentru că ai făcut ceea ce ai făgăduit și nu ai întristat duhul meu! Mi-ai făgăduit că Tu nu vei îngădui Îngerilor să vină la sufletul meu, ci că Tu vei veni la el. Și aceasta s-a petrecut cu mine, Doamne, după cuvântul Tău! Cine sunt eu, cea smerită, că am fost găsită vrednică de o astfel de slavă?”[40]. Și după aceste cuvinte, Născătoarea de Dumnezeu și-a sfârșit viața ei cea pământească, zâmbind cu fața ei spre Domnul. Pentru că El a îmbrățișat-o pe Maica Sa și a luat sufletul ei și l-a pus în mâinile Arhanghelului Mihail[41], „înfășurându-l în învelișuri strălucitoare indescriptibile”[42], adică în slava Lui cea dumnezeiască.

Căci moartea e luarea sufletului nostru din trup, despărțirea lui de trupul nostru, care rămâne fără viață. Însă, dacă sufletul nostru e plin aici de slava lui Dumnezeu, atunci trupul nostru va rămâne după moarte plin de har, după cum și sufletul nostru va pleca le cer în slava lui Dumnezeu. Și Sfintele Moaște de pe pământ atestă sfințenia sufletului din ceruri.

Iar Sfinții Apostoli au fost martorii adormirii Preacuratei Stăpâne! Căci ei au văzut în mod mistic, în slava lui Dumnezeu, cum Domnul a dat sufletul Maicii Sale în mâinile Arhanghelului Mihail. Și au văzut sufletul ei sub forma desăvârșită a chipului uman, dar de 7 ori mai alb decât soarele[43].

Iar Domnul i-a spus Sfântului Petros să păzească cu sârguință trupul Maicii Sale, care este locuința Lui, să iasă în stânga cetății și acolo va găsi un mormânt nou, în care va îngropa trupul ei și să rămână acolo, la mormânt, până El îi va vorbi[44]. Și când Domnul a spus acestea lui Petros, în mod minunat trupul Maicii Sale a vorbit și a spus: „Pomenește-mă, Împăratul slavei! Pomenește-mă, căci eu sunt făptura Ta! Pomenește-mă, că am păzit comoara pe care mi-ai încredințat-o mie!”. Și atunci Domnul a spus trupului Maicii Sale: „Nu te voi părăsi, mărgăritarul Meu, comoara [Mea] cea nestricată! În niciun caz nu voi părăsi comoara, care a fost pecetluită până a fost cercetată”. Și după ce a spus acestea, Domnul S-a înălțat la ceruri de îndată[45].

Ce au făcut Sfinții Apostoli după ce au rămas cu trupul Maicii Domnului pe pat? Au fost mereu atenți la el! Așa după cum le spusese Domnul. Atenți la trupul ei. Iar cele trei fecioare s-au apropiat de trupul Maicii Domnului și l-au pus pe un catafalc. Iar când Sfinții Apostoli au ridicat catafalcul, Sfântul Petros a luat stâlparea din Paradis și a încununat catafalcul cu ea, el cântând Ps. 113, conform LXX[46].

Iar Domnul și Îngerii Săi erau în norii slavei Sale, Îngerii cântând în mod nevăzut imne înaintea catafalcului, dar de la distanță. Cineva a auzit numai sunet de mulțime multă, astfel că a dat de veste și tot Ierusalimul a ieșit să vadă ce se petrece. Iar când marii preoți evreiești au auzit strigătul și sunetul imnelor, ei s-au tulburat și au întrebat ce este. Și li s-a spus că „Maria a ieșit din trup, iar Apostolii s-au adunat împrejurul ei, cântând imne”[47].

Și ce au făcut atunci marii preoți ai lui Israil? S-au satanizat! Pentru că Sfântul Ioannis Teologul ne spune aici: „și numaidecât Satanas a intrat întru ei [and immediately Satan entered into them], zicând [saying]: «Să ne ridicăm și să ieșim [Let us get up and go out], și să-i ucidem pe ei [and kill them] și să ardem trupul care L-a purtat pe Acel Amăgitor [and burn the body that bore That Deceiver]!»[48].

Și ei au ieșit cu arme și cu scuturi ca să îi ucidă pe cei care duceau trupul Maicii Domnului spre mormânt…

Însă Domnul nu a îngăduit aceasta! Pentru că numaidecât Îngeri nevăzuți i-au lovit cu orbire și ei și-au zdrobit capetele de ziduri, căci nu mai vedeau pe unde merg.

Numai unul dintre ei, cu îngăduința lui Dumnezeu, a văzut ceea ce se petrecea. A văzut cum Sfinții Apostoli purtau catafalcul cel încoronat și cum cântau imne.

De aceea, înfuriat, a zis: „Iată, locuința Jefuitorului poporului nostru [Behold, the dwelling place of the Despoiler of our people], ce slavă primește ea astăzi [what glory she receives today]!”[49].

Și, în furia lui, acesta a venit spre catafalc și dorea să îl răstoarne și l-a apucat de unde era stâlparea cea din Paradis. Dar, numaidecât, a rămas cu mâinile agățate de catafalc, fiindu-i tăiate brațele sale[50].

– Cine i le-a tăiat?

– Îngerul Domnului!

De aceea, omul imediat a început să strige și să se roage de Apostoli.

Și cel care era în chinuri a început să spună amănunte foarte interesante. Mai întâi de toate că el a fost al 3-lea dintre cei care l-au ispitit pe Petros și l-au făcut să se lepede de Domnul. Și când Sfântul Petros i-a cerut să creadă în Domnul, Iefonias [Ἰεφονίας][51] a spus că el știe că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu[52]. Pentru că poporul lui Israil L-a omorât pe Hristos, știind că El este Fiul lui Dumnezeu[53]. La care mărturie Sfântul Petros i-a spus: „Dacă acum crezi cu toată inima ta, mergi și sărută trupul Mariei, zicând: «Eu cred, o, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, Maică curată, în Cel născut din tine, [în] Domnul și Dumnezeul nostru!»”[54].

Iar Iefonias, care era mare preot al lui Israil, și căruia Îngerul Domnului îi tăiase mâinile, și-a înălțat glasul în limba ebraică și, plângând, a binecuvântat-o pe Preacurata Stăpână timp de trei ceasuri. Și el nu a lăsat pe nimeni să se atingă de cataflacul ei, aducând mărturii din Sfânta Scriptură că Născătoarea de Dumnezeu este templul lui Dumnezeu și ușa cerului, Sfinții Apostoli auzind lucruri mari și minunate de la el[55].

De aceea, văzând convertirea lui cea profundă, Sfântul Petros l-a trimis să-și ia mâinile înapoi. Și el a zis: „În numele Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și al Mariei, porumbița cea curată, cea ascunsă în bunătatea Sa, să mi se lipească mâinile la loc fără cusur!”. Și imediat el s-a vindecat!

După care Sfântul Petros i-a dat stâlparea din Paradis și l-a trimis în cetate, ca să îi vindece de orbire pe toți cei care vor crede în minunea vindecării lui. Și Iefonias a ascultat și a adus multă roadă! Căci atunci când s-a întors la Sfântul Petros, el a adus o mare mulțime de oameni la dreapta credință[56].

Sfinții Apostoli și-au continuat drumul, au înmormântat trupul Maicii Domnului și au stat de pază la mormânt[57].

Din cap. al 45-lea al scrierii de față, noi aflăm un alt amănunt important: și anume că Sfântul Pavlos, la acea dată, era încă la începutul vieții sale în Hristos[58]. Și lor, celor adunați la mormântul Maicii Domnului, li S-a arătat Domnul, dimpreună cu Arhanghelii Mihail și Gavriil, și au văzut mii de Îngeri lăudând înaintea Domnului. Și Domnul i-a poruncit lui Mihail să ia trupul Maicii Sale și să-l ducă în Paradis. Și el a fost dus sub Pomul vieții. Și Mihail a adus și sufletul ei și l-a pus în propriul ei trup. După care Domnul Și-a întors Apostolii la locurile de unde i-a adus, pentru a lucra pentru mântuirea lumii[59]. Și astfel, cele 48 de capitole ale scrierii se termină aici.

În Despre mutarea Fericitei Maria Fecioara [De transitu Beatae Mariae Virginis], Îngerul Domnului i-a vestit adormirea ei cu 3 zile înainte[60], iar cele 3 fecioare care nu au adormit se numeau Șifrah [‎שִׁפְרָ֔ה] [Șemot 1, 15, WTT], Abigail [אֲבִיגָיִל][61] și Zaël (numele ei latinizat)[62]. Cei aduși de norii slavei dumnezeiești au fost Ioannis și Iacovos, fratele său, Petros și Pavlos, Andreas, Filippos, Lucas, Barnabas, Bartolomeos, Matteos, Mattias, Simon Cananitis, Iudas și fratele său, Nicodimos și Maximianos, dimpreună cu mulți alții[63].

Preacurata Stăpână a adormit la ceasul al 3-lea din zi, într-o zi de duminică [die dominica hora tertia][64]. Informație din cap. al 11-lea al scrierii. Pentru ca în cap. al 13-lea să se vorbească despre intrarea lui Satanas în evrei, care au plănuit să ardă trupul Maicii Domnului. Însă au fost loviți cu orbire și nu și-au putut duce planul la îndeplinire[65].

Cel care a îndrăznit să se atingă de catafalcul Stăpânei noastre se numește aici Ruben[66][רְאוּבֵן‎][67]. Și el a crezut în Hristos și s-a făcut creștin[68].

Sfinții Apostoli au pus cu mare cinste [cum magno honore] în mormânt trupul Maicii Domnului, plângând și cântând înaintea lui cu dragoste și cu dulceață [amore et dulcedine][69]. Iar Sfântul Tomas a fost martorul urcării trupului Maicii Domnului la cer, moment în care i-a aruncat brâul [cingulum] cu care ea se încingea[70].

Și brâul Maicii Domnului a ajuns până la noi, cei de azi, ca o mare binecuvântare, păstrându-se într-o Mănăstire de Maici din Grecia, care e numită Μονή Παναγίας Kάτω Ξενιάς [Mănăstirea Preasfintei Cea străină de Jos][71]! El a fost adus de mai multe ori în România și arată astfel[72]:

Sfântul Modestos, Patriarhul Ierusalimului, în encomionul[73] său la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, ne spune că trupul Pururea Fecioarei Maria nu a cunoscut stricăciunea atunci când a fost pus în mormânt[74].

Sfântul Andreas, Arhiepiscopul Cretei, în Predica a 12-a, o predică la praznicul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu[75], amintește de mărturia Sfântului Dionisios Areopagitul cum că a participat la îngroparea Maicii Domnului, alături de alți Sfinți[76].

A 13-a Predică a Sfântului Andreas Criteanul e închinată tot praznicului de azi[77], cât și a 14-a[78]. Și în ambele predici Născătoarea de Dumnezeu e numită Împărăteasă a noastră[79].

Sfântul Ioannis Damaschinos, în encomionul său la acest praznic[80], o numește Stăpână a noastră[81]. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu e Împărăteasa și Doamna noastră care locuiește în cer[82]. În a doua sa Predică la acest praznic[83], Sfântul Ioannis ne mărturisește faptul că Născătoarea de Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile Fiului ei[84].

După care, în cap. al 18-lea al predicii, Sfântul Ioannis ne spune că Sfinții Îngeri au cântat trei zile imne la mormântul Maicii Domnului, după care au încetat. Și atunci a venit și Sfântul Tomas[85].

Și Sfântul Ioannis Damaschinos atestă aici prezența Sfinților Ierarhi Timoteos, Dionisios și Ieroteos la înmormântarea Maicii Domnului, pentru că citează și el mărturia Sfântului Dionisios Areopagitis[86].

În a 3-a Predică a Sfântului Ioannis Damaschinos la acest praznic[87], el ne spune că mormântul Maicii Domnului s-a făcut cel mai frumos Edem [Ἐδὲμ][88] pentru noi. Căci „Domnul Dumnezeu a sădit Paradisul în Edem [ἐφύτευσεν Κύριος ὁ Θεὸς Παράδεισον ἐν Εδεμ]” [Fac. 2, 8, LXX], iar mormântul Maicii Domnului s-a făcut cel mai frumos Edem pentru noi, pentru că ea este Paradisul bucuriei noastre.

Sfântul Ghermanos, Patriarhul Constantinopolului, în prima sa Predică la praznicul de azi[89], folosește pentru Stăpâna noastră sintagma „Preasfânta Maică a lui Dumnezeu”[90], dar și pe cea de „Maică a Vieții”[91]. În a doua sa Predică[92], o numește Παρθενομῆτορ [Fecioară-Maică][93], pe când în a 3-a[94], Sfântul Ghermanos subliniază mutarea ei cu trupul la cer[95].

Însă în niciuna din predicile patristice pe care le-am citat nu găsim amănuntele istorice bogate oferite de primele două texte sursă ale praznicului, pe care le-am discutat în predica de azi pentru prima oară.

Căci Povestirea Sfântului Ioannis, Teologul și Evanghelistul, despre Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și (despre) cum Neîntinata Maică a Domnului nostru a fost mutată (de pe pământ la cer) și Despre mutarea Fericitei Maria Fecioara sunt considerate azi de diverși teologi drept sursele teologice ale praznicului de azi al Bisericii. Însă, în același timp, mulți dintre teologii lumii consideră că aceste două texte sunt „apocrife”, adică „false” și le tratează ca atare. Numai că Biserica nu ia aminte la diversele contestări ale surselor ei teologice, ci stă înrădăcinată în teologia ei.

De aceea, noi prăznuim azi adormirea Născătoarei de Dumnezeu, dar suntem încredințați de faptul că ea e vie în cer, și cu sufletul și cu trupul, și că se roagă neîncetat pentru noi. Pentru că avem mărturiile diverse ale Sfinților lui Dumnezeu, în care Maica lui Dumnezeu li s-a arătat ca vie și mereu atentă la viața noastră.

Fapt pentru care, în Acatistul Adormirii Maicii Domnului, noi o considerăm pe Născătoarea de Dumnezeu ca pe cea care, întru adormirea ei, nu ne lasă[96], nu ne uită pe noi. Iar dacă avem o relație vie cu Născătoarea de Dumnezeu, una plină de evlavie și de iubire față de persoana sa, atunci știm din destul grija ei și ajutorul ei maternal față de noi. Pentru că Maica lui Dumnezeu ne ajută în cele mai diverse situații într-un mod atât de duios, atât de cald, atât de iubitor, atât de maternal.

Ea se comportă ca o Maică față de noi, dacă noi trăim ca niște fii duhovnicești ai ei. Și dacă suntem fiii duhovnicești ai Maicii Domnului, pe care aceasta i-a învățat evlavia și dreapta închinare în fața lui Dumnezeu, atunci suntem fericiți. Pentru că fericirea reală o trăiești numai atunci când Îi slujești lui Dumnezeu cu adevărat.

– Și ce înseamnă să Îi slujești Lui cu adevărat?

– Înseamnă să te simți mereu, în tot ceea ce faci, robul lui Dumnezeu! Așa cum și-a trăit toată viața sa Maica lui Dumnezeu, care s-a considerat pe sine „roaba Domnului [ἡ δούλη Κυρίου]” [Lc. 1, 38, BYZ].

Pentru că robul cel adevărat își știe întotdeauna statutul în fața Stăpânului său. El știe că îi aparține cu totul Stăpânului său și că tot lucrul cel bun pe care îl face, îl face numai împreună cu Stăpânul său.

De aceea, a ne lucra mântuirea sau a ne nevoi pentru mântuirea noastră în smerenie înseamnă a ne nevoi cu conștiința că suntem robii lui Dumnezeu. Și că orice facem noi, facem cu Dumnezeu și pentru El. Și când trăim cu Dumnezeu și pentru El, trăim și pentru semenii noștri, căci slujirea Lui implică și slujirea aproapelui nostru.

Pentru că Dumnezeul mântuirii noastre ne vrea pe toți la Sine, printr-o continuă răstignire interioară a voii noastre, pentru a face voia Lui. Și orice nevoință, ca postul care astăzi s-a încheiat, e o răstignire interioară a noastră.

De aceea, vom merge spre casele noastre cu bucurie, cu bucuria ascetică a postului și a praznicului pe care astăzi l-am trăit, ca să ne bucurăm în familia și în comunitatea noastră!

La mulți ani tuturor celor care astăzi își serbează ziua patronimică! Preacurata Stăpână să ne miluiască pe noi toți cu preasfintele ei rugăciuni și să ne bucure mereu prin ajutorul său cel pururea folositor! Amin.

---

[1] Începută la ora 17. 25, în zi de miercuri, pe 8 august 2018. Soare, 31 de grade.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Tomb_of_the_Virgin_Mary.

[3] Fotografia cu mormântul Maicii Domnului am preluat-o de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/9b/4972-20080122-0741UTC–jerusalem-mary-sarcophagus.jpg.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/377/sxsaintinfo.aspx

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug15.html.

[6] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/377/sxsaintinfo.aspx și Mineiul pe luna august, ed. BOR 1894, p. 170-171.

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Aug/Aug15.html.

[8] Cântarea începe astfel: „Ἐν τῇ σεπτῇ κοιμήσει σου, Παναγία Παρθένε, παρῆν ὁ Διονύσιος, σὺν τῷ Ἱεροθέῳ, καὶ Τιμοθέῳ τῷ θείῳ, ἅμα τοῖς, Ἀποστόλοις…”, cf. http://glt.goarch.org/texts/Oct/Oct03.html.

[9] A se vedea: http://glt.goarch.org/texts/Oct/Oct04.html.

[10] Mineiul pe luna octombrie, ed. BOR 1929, p. 55. Am actualizat textul citat.

[11] Idem, p. 60. Și aici am actualizat textul citat.

[12] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, in col. Oxford Early Christian Studies, Pub. Oxford University Press, London, 2006, p. 351. Textul tradus în engleză e conform manuscrisului Vatican grec 1982. Potrivit Idem, p. 351, n. 1.

Iar în engleză el poartă titlul: „Narrative by St John, the Theologian and Evangelist [Povestirea Sfântului Ioannis, Teologul și Evanghelistul], concerning the Dormition of the All-Holy Theotokos [despre Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu] and How the Undefiled Mother of Our Lord Was Translated [și (despre) cum Neîntinata Maică a Domnului nostru a fost mutată (de pe pământ la cer)]”, cf. Idem, p. 351.

[13] Idem, p. 352. [14] Idem, p. 354. [15] Idem, p. 355. [16] Ibidem. [17] Idem, p. 356-357. [18] Idem, p. 358. [19] Ibidem. [20] Ibidem. [21] Idem, p. 358-359. [22] Idem, p. 359. [23] Ibidem. [24] Idem, p. 359-360. [25] Idem, p. 360. [26] Ibidem. [27] Ibidem. [28] Idem, p. 360-361.

[29] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Maranatha.

[30] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, ed. cit., p. 361-362.

[31] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sardes.

[32] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, ed. cit., p. 362.

[33] Ibidem. [34] Ibidem. [35] Idem, p. 363. [36] Ibidem. [37] Idem, p. 363-364. [38] Idem, p. 364. [39] Idem, p. 364-365. [40] Idem, p. 365. [41] Ibidem. [42] Ibidem. [43] Idem, p. 365 și Idem, p. 365, n. 39. [44] Idem, p. 366. [45] Ibidem. [46] Idem, p. 366 și Idem, p. 366, n. 42. [47] Idem, p. 366. [48] Ibidem. [49] Idem, p. 366-367. [50] Idem, p. 367.

[51] Iohannis, Liber de Dormitione Mariae, în Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, Ed. Herm. Mendelssohn, Lipsiae, 1866, p. 110.

[52] Stephen J. Shoemaker, Ancient Traditions of the Virgin Mary’s Dormition and Assumption, ed. cit., p. 367.

[53] Ibidem. [54] Idem, p. 367-368. [55] Idem, p. 368. [56] Ibidem. [57] Ibidem. [58] Ibidem. [59] Idem, p. 369.

[60] Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, ed. cit., p. 114.

[61] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Abigail.

[62] Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, ed. cit., p. 115.

[63] Idem, p. 116. [64] Idem, p. 117. [65] Idem, p. 118. [66] Ibidem.

[67] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Reuben_(son_of_Jacob).

[68] Constantinus Tischendorf, Apocalypses apocryphae, ed. cit., p. 119.

[69] Ibidem. [70] Idem, p. 121.

[71] Cf. https://www.pemptousia.gr/2016/07/stin-iera-moni-panagias-kato-xenias/ și https://doxologia.ro/locuri-de-pelerinaj/manastirea-kato-xenia-grecia.

[72] Am preluat fotografia de aici: http://parohiamaiacatargi.ro/files/2017/05/20170517_175531643.jpg.

[73] Cuvântarea de laudă. Editată în PG 86, col. 3277-3312.

[74] PG 86, col. 3293.

[75] Publicată în PG 97, col. 1045-1072.

[76] PG 97, col. 1061. În traducerea Părintelui Dumitru Stăniloae: „căci și noi [adică el, Sfântul Dionisios Areopagitul], [după] cum știi [se referă la Sfântul Timoteos, căruia îi scria], și el [Sfântul Ieroteos, despre care îi vorbea], și mulți din Sfinții noștri frați ne-am unit în înțelegerea trupului de viață începător și de Dumnezeu încăpător [al Născătoarei de Dumnezeu], ba a fost în aceasta și Iacovos, fratele Domnului, și Petros”, cf. Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, cu trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 145. Am actualizat textul citat.

[77] Publicată în PG 97, col. 1071-1090.

[78] Publicată în PG 97, col. 1089-1110.

[79] PG 97, col. 1088, 1104.

[80] Publicat în PG 96, col. 699-722.

[81] PG 96, col. 701. [82] PG 96, col. 720.

[83] Publicată în PG 96, col. 721-754.

[84] PG 96, col. 736. [85] PG 96, col. 749. [86] Ibidem.

[87] Publicată în PG 96, col. 753-762.

[88] PG 96, col. 756.

[89] Publicată în PG 98, col. 339-348.

[90] PG 98, col. 344. [91] Ibidem.

[92] Publicată în PG 98, col. 347-358.

[93] PG 98, col. 349.

[94] Publicată în PG 98, col. 359-372.

[95] PG 98, col. 369-372.

[96] Cf. https://doxologia.ro/ceaslov/acatiste/acatistul-adormirii-maicii-domnului.

Iubiții mei[1],

în fața milostivirii lui Dumnezeu și a îndelungii Lui răbdări față de noi, fiecare dintre noi suntem un datornic [ὀφειλέτην]. Pentru că noi Îi datorăm totul lui Dumnezeu: Lui îi datorăm viața, averea și mântuirea noastră. Din acest motiv, relația noastră cu Dumnezeu este relația dintre Stăpânul tuturor și robii Săi. Căci noi suntem robii Lui, pentru că El ne-a răscumpărat din mâna demonilor prin Botez și a sădit în noi viața Lui în dar.

Pentru că noi nu I-am dat Lui nimic ca să ne scape din robia amară a demonilor, dar El ne-a dat nouă tot ceea ce suntem și avem. Căci ființa și existența noastră umană sunt darurile Sale ontologice pentru noi, sunt darurile Lui constitutive, care ne-au constituit ontologic, dar, în același timp, tot daruri ale Sale sunt cele pe care le-am primit în viața aceasta și, în primul rând, mântuirea noastră. Pentru că noi ne mântuim în Biserica slavei Sale tocmai pentru că El, Fiul Tatălui, S-a întrupat și a pătimit și a înviat pentru noi și pentru mântuirea noastră, transfigurându-Și umanitatea Sa și îndumnezeind-o deplin și înălțând-o de-a dreapta Tatălui, ca prin ea să ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică.

Tot ceea ce El a făcut în locul nostru a făcut pentru noi, pentru mântuirea și sfințirea noastră. Căci nimeni, în afara Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat, nu putea să ducă războiul îndumnezeirii în interiorul umanității sale și să se facă izvor de viață veșnică pentru toți oamenii. Dar când Fiul Tatălui S-a întrupat și S-a făcut om ca noi, afară de păcat, asumându-Și în mod deplin și pentru veșnicie umanitatea Sa în persoana Sa dumnezeiască, El a actualizat cu adevărat și a desăvârșit firea umană asumată și prin aceasta a făcut-o izvor de viață veșnică pentru toți oamenii credincioși, adică pentru toți cei care vor crede în Dumnezeul treimic și se vor uni duhovnicește, prin slava Lui, cu El.

De aceea, noi suntem datornicii lui Dumnezeu cu totul, dar cărora El ne cere să avem milă față de cei împreună-datornici cu noi față de El, adică cu semenii noștri. Lucru pe care Domnul ni l-a predat în rugăciune, atunci când ne-a spus: „Și ne iartă nouă datoriile noastre [Καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφειλήματα ἡμῶν], precum și noi iertăm datornicilor noștri [ὡς καὶ ἡμεῖς ἀφίεμεν τοῖς ὀφειλέταις ἡμῶν]!” [Mt. 6, 12, BYZ].

Însă, pentru că datoriile [τὰ ὀφειλήματα] sunt traduse în ediția sinodală prin greșeli, iar datornicii devin, la rândul lor, greșiții noștri, credincioșii nu fac legătura între această cerere din rugăciune și parabola datornicului nemilostiv [Mt. 18, 22-35] de azi. Însă Domnul și în rugăciunea Sa, cât și în parabola de azi folosește același termen fundamental: pe cel de datornic. Căci dacă avem datorii față de Dumnezeu, atunci suntem datornici față de El. Și dacă, la rândul nostru, ca oameni, avem și noi datornicii noștri, atunci trebuie să fim iertători față de ei, după cum El este față de noi toți.

Numai că noțiunea de datornic din Evanghelie nu e una bancară, ci una soteriologică. Pentru că parabola de azi e despre mântuirea noastră, despre cum să ne facem proprii Împărăției lui Dumnezeu. Atâta timp cât Sfântul Matteos ne spune că „s-a asemănat Împărăția cerurilor omului împărat [ὡμοιώθη ἡ Βασιλεία τῶν οὐρανῶν ἀνθρώπῳ βασιλεῖ], care a voit să se socotească [în] cuvânt cu robii săi [ὃς ἠθέλησεν συνᾶραι λόγον μετὰ τῶν δούλων αὐτοῦ]” [Mt. 18, 23, BYZ].

Însă Omul Împărat, adică Hristos Dumnezeu, Se socotește cu noi în cuvânt în fiecare clipă! Pentru  că El ne cere permanent să facem decontul vieții noastre. Ne cere să ne justificăm mereu faptele, gesturile, cuvintele, privirile, atitudinile interioare. Ne cere să-I spunem deschis ce facem cu noi, cu viața noastră și cu relațiile pe care le avem în societate. Și noi ne găsim, de fiecare dată, cu totul datornici înaintea Lui, adică fiind și simțindu-ne mult păcătoși înaintea Sa. De aceea mărturisim cu toată ființa noastră: „fărădelegea mea eu o cunosc [τὴν ἀνομίαν μου ἐγὼ γινώσκω] și păcatul meu înaintea mea este pururea/ totdeauna [καὶ ἡ ἁμαρτία μου ἐνώπιόν μού ἐστιν διὰ παντός]” [Ps. 50, 5, LXX].

Pentru că avem conștiința acută a păcătoșeniei noastre, tocmai pentru că ne analizăm continuu interior viața noastră. Ne-o analizăm în mod tăios, ne notăm păcatele făcute și le spovedim. Nu le trecem cu vederea! Nu le minimalizăm! Căci păcatele minimalizate erodează conștiința de sine, o deformează. Păcatele ascunse și nespovedite, păcatele pentru care nu suferim se transformă în nesimțire interioară a lui Dumnezeu și a aproapelui nostru. Ele ne orbesc sufletul, ne fac să nu mai vedem în mod autentic lumea din jurul nostru și pe noi înșine și nici să avem o atitudine reală, adică una umilă, înaintea lui Dumnezeu.

Și când nu mai ți-e frică de Dumnezeu, când nu te mai simți rob al Lui și împreună-rob al Lui cu tot omul, când nu Îi mai dai răspuns zilnic pentru toate cele ale tale, atunci trăiești o viață relaxată potrivnică lui Dumnezeu și anacronică cu statutul tău de rob.

Pentru că în Mt. 18, 24-27 se vorbește despre statutul nostru de robi ai lui Dumnezeu și despre cum Se raportează El la noi, dacă noi Îi cerem să fie milostiv cu noi. Adică despre ce e bine să facem: să stăm în relație de supunere continuă față de Dumnezeu. Pentru că aceasta e normalitatea noastră, adică statutul nostru de robi ai Lui. Însă în Mt. 18, 28-30 e vorba despre nefirescul vieții noastre. Despre lipsa noastră de milă față de cei împreună robi cu noi.

Căci noi suntem „datornicul zecilor de mii de talanți [ὀφειλέτης μυρίων ταλάντων]” [Mat. 18, 24, BYZ] față de Dumnezeu, adică datornicii unei datorii nesfârșite, incomensurabile față de El! Pentru că așa e datoria mântuirii noastre: incomensurabilă. Pentru că Domnul nu a spus μυρίος ταλάντων [zece mii de talanți], ci a folosit G. pl. μυρίων [al zecilor de mii]. Și pe aceste zeci de mii nesfârșite le-a pus în contrast cu cei ἑκατὸν δηνάρια [100 de dinari] [Mt. 18, 28].

Pentru că întotdeauna e o nimica toată ceea ce noi iertăm confraților noștri, în comparație cu ceea ce El ne iartă nouă. Și contrastul acesta imens între nesfârșit și 100 e menit ca să ne umple întotdeauna de rușine. Pentru că noi îi iertăm pe cei împreună robi cu noi. Noi toți suntem în aceeași situație: de oameni păcătoși, de oameni care avem nevoie de mila lui Dumnezeu și pe care o primim din plin.

De aceea, dacă știm să cădem și să I ne închinăm Lui și să-I zicem Domnului: „Doamne, fii îndelung-răbdător asupra mea [Κύριε, μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și pe toate Ți le voi plăti Ție [καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ], și ne bucurăm de mila Lui [Mt. 18, 27] nu o dată, ci de mii de ori, cum nu știm să avem milă față de unul asemenea nouă? Ce fel de inimă avem noi, dacă nu ne-a pătruns deloc mila Lui?!! Ce fel de compătimire avem noi, dacă compătimirea Lui continuă nu ne-a învățat nimic?!!!

Însă noi ne comportăm samavolnic cu cei asemenea nouă. Noi uităm că am fost iertați de datoria noastră – de care am fost iertați nu pentru că meritam, ci din marea Lui milă față de noi [Mt. 18, 27] –, și de aceea ne descărcăm ifosele „superiorității” noastre închipuite pe cei împreună-robi cu noi [Mt. 18, 28]. Dar cei care sunt împreună-robi cu noi sunt părtași la aceeași mântuire cu noi. Ba, mai mult, mântuirea noastră ține de mântuirea lor și mântuirea lor ține de mântuirea noastră. Căci noi cerem ca Domnul să ne ierte, după cum și noi iertăm. Să ne ierte pe măsura conștientizării valorii iertării în viața noastră și a altora.

Pentru că atunci când am înțeles că fără iertarea altora, nici noi nu suntem iertați, nici noi nu suntem împăcați, nici noi nu ne simțim bine, cerem iertarea altora, după cum o cerem pe a noastră. O cerem cu aceeași nevoie profundă, pentru că pacea Lui coborâtă în noi și între noi este calea spre tot lucrul cel bun.

Însă a ierta nu înseamnă altceva decât a iubi. Îi iubești pe oameni și îi înțelegi și îi ierți, pentru că le vrei binele de aici și binele veșnic. Și când cerem iertarea noastră și iertarea oamenilor, noi cerem ca Dumnezeu să Își reverse iubirea Lui în noi toți. Cerem ca iubirea Lui să fie cea care ne unește și ne ține împreună.

Și acesta e marele adevăr: că iubirea ne ține împreună în Biserică, în familie, la locul de muncă, în societate! Iubirea, mai mult sau mai puțin curată și conștientizată, iubirea de Dumnezeu și de oameni, e cea care ne ține împreună și ne face să trăim în mod pașnic. Iar orice cădere din iubire, adică din grija și din respectul față de celălalt, e o perversitate.

Pentru că perversitatea este orice lucrare care se face per [prin] versio [întoarcerea] de la ceea ce este bine. Renunțarea la bine pentru a face un rău asumat e o perversitate. E o folosire nefirească a firii tale și a vieții tale. Pentru că firea și viața noastră ne-au fost date pentru ca prin ele să Îi slujim lui Dumnezeu și să trăim în comuniune cu confrații noștri. Trupul nostru, care este templul lui Dumnezeu [ναὸς Θεοῦ] [II Cor. 6, 16, BYZ], și viața noastră, care este timpul mântuirii noastre[2], sunt darurile Lui pentru noi care trebuie să ne facă să fim într-o deschidere continuă față de El și față de semenii noștri.

…Observați, vă rog, că cel împreună-rob cu noi se roagă nouă de iertare cu aceleași cuvinte pe care noi le-am folosit în Mt. 18, 26 față de Dumnezeu! Căci fiecare dintre noi a strigat către El: „Doamne, fii îndelung-răbdător asupra mea [Κύριε, μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și pe toate Ți le voi plăti Ție [καὶ πάντα Σοι ἀποδώσω]!” [Mt. 18, 26, BYZ]. De aceea, cel pe care noi nu-l iertăm, ni se roagă nouă: „Fii îndelung-răbdător asupra mea [Μακροθύμησον ἐπ᾽ ἐμοί] și îți voi plăti ție [καὶ ἀποδώσω σοι]!” [Mt. 18, 29, BYZ].

Și noi ce facem? Facem ceea ce spune Scriptura: „Dar el nu voia [Ὁ δὲ οὐκ ἤθελεν] [să-l ierte], ci, ducându-se, l-a aruncat pe el întru temniță [ἀλλὰ ἀπελθὼν ἔβαλεν αὐτὸν εἰς φυλακήν], până ce are să plătească ceea ce datorează [ἕως οὗ ἀποδῷ τὸ ὀφειλόμενον]” [Mt. 18, 30, BYZ].

Noi îl aruncăm pe aproapele nostru în temnița neiertării și îl lăsăm să plătească întruna pentru răutatea noastră. Și aceasta, când cel mai ușor pentru amândoi ar fi fost iertarea și trecerea peste diferend.

Căci, la urma urmei, ce nu se poate ierta? Se pot ierta minciunile, nedreptățile, prigonirile la adresa noastră. Poți înțelege motivele bădărane sau abjecte pentru care cineva a zis sau a făcut ceva împotriva ta. Pentru că dincolo de toate acestea stă nevoia noastră de iertare și de pace, de adâncă împăcare cu Dumnezeu și cu oamenii. Și cel care gândește așa, care gândește creștinește, care se gândește la binele său duhovnicesc, acela iartă primul, chiar dacă nu este iertat. Acela binecuvintează primul, chiar dacă nu e binecuvântat.

Însă, dacă nu ierți, atunci ești un rob rău în ochii lui Dumnezeu [Mt. 18, 32]. De ce? Pentru că Dumnezeu ți-a iertat ție toate datoriile tale [Mt. 18, 32], dar tu nu ai avut milă de un împreună-rob cu tine [Mt. 18, 33]. Pentru că mila, de fapt, ne face oameni autentici și moștenitori ai Împărăției Sale. Despre mila lui Dumnezeu și despre mila omului, ca învățare a milei Lui, e parabola de azi! Pentru că mila nu este un sentiment oarecare, nu e unul periferic, ci ea este o pornire a întregii noastre ființe spre a face bine semenilor noștri. Mila e dragostea noastră în manifestarea ei punctuală, în manifestarea ei care vizează un om, un grup de oameni cu nevoi speciale.

Mila e grija față de oameni, e respectul profund față de ei, e o străpungere la inimă, plină de dragoste, pentru nevoile reale din viața lor.

De aceea, dacă nu cunoști mila față de oameni și față de animale și față de păsări și față de insecte și față de întreaga creație, nu cunoști nici mila Lui față de tine. Pentru că mila Lui cea prea mare ne-a învățat să avem milă, să fim oameni miloși, să fim oameni care ne pătrundem la inimă de nevoile altora.

Mila Lui ne-a învățat să fim oameni!

Mila Lui ne-a făcut oameni!

Pentru că ce înseamnă să fii sensibil, dacă nu să îți pese de oricare? Și ce înseamnă să fii manierat, dacă nu arăți acest lucru față de toți oamenii? Și cum te-ai putea simți bine, dacă produci mult rău în viața celorlalți? Iar dacă nimic din această lume nu putem lua cu noi, în afară de ceea ce facem în sufletul și în trupul nostru, ce rost are să ne lipim de lucruri, dacă și așa vom fi despărțiți prin moarte, că vrem sau că nu vrem noi, de lucrurile acestei lumi?

…Vă spuneam duminica trecută faptul că „atunci când El Se mânie și Se umple de urgie față de un păcat al cuiva, El acționează din interiorul relației cu cel păcătos”[3]. Și iată, azi, în Mt. 18, 34, ne întâlnim din nou cu urgia lui Dumnezeu!

Căci, „urgisindu-Se [ὀργισθεὶς], Domnul său l-a dat pe el chinuitorilor [ὁ Κύριος αὐτοῦ παρέδωκεν αὐτὸν τοῖς βασανισταῖς], până ce are să plătească tot ceea ce-I datorează Lui [ἕως οὗ ἀποδῷ πᾶν τὸ ὀφειλόμενον Αὐτῷ]” [Mt. 18, 34, BYZ].

De ce S-a urgisit pe el? Pentru că față de el, Dumnezeu era în relația de iubire și de milă, pe care o are față de toți oamenii. Dumnezeu nu acordă cuiva un statut preferențial, ci pe toți îi iubește deopotrivă și pe toți îi ajută să trăiască creștinește.

Tocmai de aceea, când cel care a beneficiat tot timpul de mila Lui se arată insensibil față de aproapele său, el ațâță, întărâtă, provoacă urgia lui Dumnezeu. Iar urgia Lui față de cei păcătoși e manifestarea iubirii Lui drepte față de ei și niciodată o calamitate sterilă.

Și cei care provoacă dureri, chinuri altora, au parte de sălășluirea împreună cu chinuitorii Iadului, cu demonii. Iar expresia „până ce are să plătească tot ceea ce-I datorează Lui” nu vorbește despre vreun sfârșit al Iadului și nici despre vreo echivalență între suferințele lui Dumnezeu pentru noi și suferințele noastre pentru păcatele noastre. Pentru că Iadul nu are sfârșit, după cum nu are nici Raiul, ci sunt veșnice, iar noi nu putem „plăti” niciodată prețul mântuirii noastre. Căci prețul mântuirii este „multa Sa iubire  [cu] care ne-a iubit pe noi [τὴν πολλὴν ἀγάπην Αὐτοῦ ἣν ἠγάπησεν ἡμᾶς]” [Efes. 2, 4, BYZ] și ne iubește și ne va iubi.

De aceea, iubiții mei, cuvintele Domnului sunt acestea: „Așa și Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă [Οὕτως καὶ ὁ Πατήρ Μου ὁ ἐπουράνιος ποιήσει ὑμῖν], dacă nu aveți să iertați fiecare fratelui său [ἐὰν μὴ ἀφῆτε ἕκαστος τῷ ἀδελφῷ αὐτοῦ], din inimile voastre, fărădelegile lor [ἀπὸ τῶν καρδιῶν ὑμῶν τὰ παραπτώματα αὐτῶν]” [Mt. 18, 35, BYZ]! Ce ne va face? Ne va da pe mâna chinuitorilor din Iad, dacă nu vom ierta în mod deplin, cu totul, din toată inima, fărădelegile aproapelui nostru.

Căci fărădelegile împotriva noastră sunt, în primul rând, împotriva lui Dumnezeu. Iar dacă El ne cere să iertăm fărădelegile făcute împotriva Lui, dar care ne ating și pe noi într-o mică măsură, cum putem să nu ascultăm porunca Lui iubitoare de oameni? Pentru că porunca Lui ne cere iubire, milă, iertare, omenie. El ne cere să îndreptăm lucrurile rele din societate și nu să le ascundem.

Și îndreptarea noastră începe cu iertarea aproapelui nostru. Iertarea lui mă vindecă și pe mine și îl vindecă și pe el. Pentru că iertarea reciprocă înseamnă alungarea demonilor de la noi și chemarea slavei Lui în noi.

…Suntem cu 3 zile înainte de praznicul adormirii Născătoarei de Dumnezeu. De praznicul celei care ne-a făcut darul cel mai mare, nouă, tuturor oamenilor, acela că ni L-a adus pe Dumnezeu printre noi[4]. Căci atunci când spunem că ea este Θεοτόκος[5] [Teotocos], adică de Dumnezeu Născătoare, spunem că ea L-a născut cu adevărat pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. Și când, pe 15 august, prăznuim adormirea ei cea de scurtă durată, urmată de ridicarea ei și cu trupul la cer de către Domnul, și arătarea ei ca deplin desăvârșită și pururea rugătoare pentru noi, prin praznicul ei vestim tuturor măsura desăvârșirii noastre. Căci cea mai sfântă ființă a întregii creații e Preacurata Fecioară Maria, de Dumnezeu Născătoarea, cea care a urmat întru toate pe Dumnezeu.

Să ne rugăm, așadar, Născătoarei de Dumnezeu, ca să ne lumineze și să ne bucure și să ne întărească spre a prăznui cum se cuvine praznicul ei și să ne dea cuvânt spre bucuria și folosul tuturor! Amin.

---

[1] Începută la 8. 54, în zi de miercuri, pe 8 august 2018. Soare, 23 de grade.

[2] Căci „timpul este darul cel mai de preț al vieții noastre și avem două feluri de a folosi timpul pentru mântuire: în rugăciune și pocăință pentru păcatele săvârșite ca răscumpărare a timpului pierdut și în rugăciune și fapte bune ca rodire și sfințire a timpului. Când recunoaștem că mult timp am pierdut departe de Dumnezeu nu ne mai rămâne decât să ne întoarcem îndată spre El până nu ajungem la mormânt, cum se spune în rugăciunile de la Vecernia Rusaliilor: „Mai înainte de a ne întoarce în mormânt, în- vrednicește-ne, Doamne, să ne întoarcem la Tine[!]”, cf. † Patriarhul Daniel Ciobotea, Cuvântul la Slujba ce se săvârșește în noaptea trecerii dintre ani (2015-2016),
http://basilica.ro/timpul-vietii-pamantesti-este-daruit-oamenilor-spre-a-se-pregati-pentru-viata-cereasca/.

[3] Cf.
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/08/01/predica-la-duminica-a-x-a-dupa-cincizecime-2018/.

[4] „În omilia din 1 august 2018 de la parohia Târzii, Preasfințitul Părinte Ignatie [Trif] a atras atenția credincioșilor că Maica Domnului a făcut cel mai frumos dar [umanității]: [acela că] L-a adus pe Dumnezeu printre oameni”, cf. http://basilica.ro/maica-domnului-ne-a-facut-cel-mai-frumos-dar-l-a-adus-pe-dumnezeu-printre-oameni-episcopul-ignatie/.

[5] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Θεοτόκος/.