Cântarea Cântărilor

Cantarea CantarilorPagina sursă

item image

Read Online
(2.6 M)PDF
(23.6 K)EPUB
Kindle
Daisy
(38.7 K)Full Text
(707.9 K)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

p. 3: „mireasma mirurilor tale [este] mai presus de toate aromatele. Mir vărsat [este] numele tău. Pentru aceea fecioarele te-au iubit pe tine”.

p. 4: „Dacă nu știi [unde este], tu, cea frumoasă în[tre] femei, ieși tu în călcâiele turmelor! Și paște-ți iezii tăi peste sălașele păstorilor!”.

p. 4: „Legătură de smirnă [este] iubitul meu. În mijlocul sânilor mei își-va-găsi-locuința”.

p. 6-7: „[Este] glasul iubitului meu. Iată, acesta vine sărind peste munți, săltând peste dealuri!”.

p. 7: „Și vino, tu, porumbița mea, în umbra pietrei, ținându-te de zidul-de-dinainte! Arată-mi fața ta și fă-mă să aud glasul tău! Căci glasul tău [este] dulce și fața ta [este] frumoasă”.

p. 10: „Iată, patul lui Salomon, [având] împrejurul lui șaizeci de puternici, dintre puternicii lui Israil! Toți țin sabie, [fiind] învățați [cu] războiul. Bărbatul [își are] sabia lui peste coapsa lui din uimirea [trăită] în [cele ale] nopților”.

p. 12: „Iată, ești frumoasă, apropiata mea! Iată, ești frumoasă! Ochii tăi [sunt] porumbițe [ieșite] afară [din] tăcerea ta. Părul tău [este] ca turmele caprelor care s-au descoperit din Galaad”.

p. 12: „Cei doi sâni ai tăi [sunt] ca doi pui gemeni ai gazelei, care pasc în crini”.

p. 13: „Vino din Libanos, mireasă! Vino din Libanos! Vei veni și vei trece din începutul credinței. De la capul Sanirului și Ermonului, de la stânile leilor, de la munții leoparzilor”.

p. 13-14: „Grădină închisă [este] sora mea, mireasa. Grădină închisă [și] izvor pecetluit”.

p. 15: „Eu dorm și inima mea veghează. Glasul iubitului meu bate la ușă: „Deschide-mi sora mea, apropiata mea, porumbița mea, desăvârșita mea! Căci capul meu umplutu-s-a de rouă și buclele [părului] meu de picurii nopții”.

p. 16: „Ochii lui [sunt] ca porumbițele peste plinătățile apelor, spălați în lapte, șezând peste plinătățile apelor”.

p. 18: „Eu [sunt] a iubitului meu și iubitul meu [este] al meu. [El este] cel-care-își-paște [turma] în[tre] crini”.

p. 19: „ Cine [este] aceasta ivită ca zorile, frumoasă ca luna, aleasă ca soarele, [fiind] uimire ca cele rânduite?”.

p. 20: „Întoarce-te! Întoarce-te Sulamitis! Întoarce-te! Întoarce-te și vom vedea în tine! Ce veți vedea în Sulamitis, cea care vine ca horele taberelor?”.

p. 21: „Să înzorim întru vii, [ca] să vedem dacă a înflorit via, [dacă] a înflorit floarea, [dacă] au înflorit rodiile. [Și] acolo îți voi da ție sânii mei”.

p. 23: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca pecete pe brațul tău! Căci tare ca moartea [este] iubirea. Grea ca iadul este râvna. Înconjurările-penelor ei [sunt] înconjurări-ale-penelor de foc. [Așa sunt] flăcările ei”.

p. 25: „Fugi, iubitul meu, și te aseamănă gazelei sau puiului de cerbi peste munții aromatelor!”.

The Sight of God in the Theology of Saint Symeon the New Theologian

99. Sfantul Simeon Noul Teolog (in engleza)The source page  of the book.

item image

Read Online
(5.9 M)PDF
(224.5 K)EPUB
Kindle
Daisy
(634.5 K)Full Text
(4.3 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Informations about it here.

*

Content

Introduction (4-9)

1. The Biblical and Patristic Premises of the Deification of the Man and of the Sight of God in the Orthodox Theology (10-45)

| 1. 1. The Person of the Divine Logos and His Relation with the Creation and with the Man (12-25) | 1. 2. The Rational and Ghostual Foundation of the Seen World and its Interior Relation with the Salvation of Man and the Transfiguration of Creation (26-35) | 1. 3. The Uncreated Divine Energies and Their Presence in the Synergistic Acts of the Deification and of the Sight of God (36-45)

2. The Sight of God at Saint Symeon the New Theologian and its Implications in the Personal Salvation (46-419)

The Ecstatic Terminology

2. 1. The Symeonian Ecstatic Terminology (46-76)

Triadology

2. 2. The Most Holy Trinity in the Personal Ghostual Experience (77-107) | 2. 2. 1. The Apologetic Dimension (78-92) | 2. 2. 2. The Personalistic Dimension (93-107)

Christology

2. 3. The Sight of the Christ’s Glory and the Path of Deification (108-133) | 2. 3. 1. The Birth of Christ in the Personal Experience (110-119) | 2. 3. 2. The Death and the Resurrection of Christ in the Personal Experience (120-128) | 2. 3. 3. The Ascension of Christ in the Personal Experience (129-133)

Pnevmatology

2. 4. The Holy Ghost and the Sight of the Divine Glory (134-194) | 2. 4. 1. The Holy Ghost, the True Faith and the Experience of the Grace (135-144) | 2. 4. 2. The Personal Ecstatic Testimonies and Their Validation (145-172) | 2. 4. 2. 1. The First Ecstasy of Saint Symeon (147-156) | 2. 4. 2. 2. The Ecstasy During His Noviciate (157-162) | 2. 4. 2. 3. The Ecstatic Confession and the Validator Comment (163-172) | 2. 4. 3. The Symeonian Ecstasies from the Life Written by Saint Niketas (173-194)

Soteriology

2. 5. The Path of Deification and the Sight of God (195-279) | 2. 5. 1. The Emergence of Light in Those Who are Cleansed of Passions (196-205) | 2. 5. 2. The Unpassion and the Divine Light (206-220) | 2. 5. 3. The Light and the Salvation as Holiness (221-238) | 2. 5. 4. The Union with God and the Communional Images (239-264) | 2. 5. 5. The Divine Light and the Ghostual Father (265-279)

Sacramentology

2. 6. The Holy Mysteries of the Church and the Feeling of the Divine Grace (280-380) | 2. 6. 1. The Holy Baptism and the Sight of God (281-301) | 2. 6. 2. The Holy Communion, the Feeling of Grace and the Ecstasy (302-332) | 2. 6. 3. The Holy Confession and the Interior Experience of Grace (333-364) | 2. 6. 4. The Holy Matrimony and the Holy Priesthood as Sacramental Paradigms of Union with God (365-380)

Ecclesiology

2. 7. The Saints as Living Members of the Church (381-399)

Eschatology

2. 8. The Sight of Light and the Eschatology (400-419)

3. The Receptation of the Theology of Glory in the Orthodox Space and the Importance of its Assuming in the Postmodern World (420-455)

| 3. 1. The Sight of God in the Theology of Father Professor Dumitru Stăniloae (420-431) | 3. 2. The Mystical Theology and its Receptation by the Orthodox Professor Vladimir Lossky (432-441) | 3. 3. The Interior Dissolution of the Man in Postmodernity and the Consequences of Personal Assuming of the Theology of Glory (442-455)

Final Conclusions (456-469) | Index of Abbreviations (470-477) | General Bibliography (478-492)

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Forțarea legii

Legea este pentru oameni civilizați. Pentru oameni care cred în legi și se supun lor. Însă cei care vor să manipuleze legea în favoarea lor, cei care o forțează, ajung să primească tot felul de înlesniri din partea legii, în timp ce ei mimează „simțul legalității”, „interesul colectiv”, „binele public”.

Toată tărășenia cu ora de Religie din școlile publice, pusă la cale de un singur om, Emil Moise, ne arată care e pericolul legii când legea e forțată și devine…un atentat la bunul simț și la credința unei națiuni.

Pentru că Curtea Constituțională, datorită demersului său, a conchis faptul că „obligativitatea înscrierii din oficiu a copilului la ora de religie este neconstituţională şi că vor putea intra la ora de religie doar copiii ai căror părinţi au depus în acest sens o cerere”.

De aceea, Patriarhia Română desfășoară în aceste zile o campanie mediatică pentru înscrierea elevilor la ora de Religie…iar cererea care trebuie să fie completată până pe 6 martie 2015 e aceasta. Pusă la dispoziția părinților pe saitul Patriarhiei Române.

Însă, ceea ce este important de învățat din acest precedent, e aceea că, pe viitor, cei care se vor lupta cu prezența Bisericii în societate, vor forța aceleași modalități legale, instituționale, de funcționare a Bisericii.

Nu pentru binele societății românești…ci pur și simplu pentru ca să se distreze. Totul e o glumă pentru acești oameni…Iar legea, interpretată fără bun simț, fără racordare la societate, aplicată în abstract, va cauționa tot felul de astfel de teribiliști lipsiți de scrupule.

Din nou despre plagiatul Cristinei Crețu…

Am scris un articol, nu cu mult timp în urmă, în care mi-am exprimat opinia întemeiată că Cristina Crețu m-a plagiat în teza sa de doctorat, recent publicată. Autoarea a venit și m-a acuzat de trufie și de calomnie la adresa sa.

Consider că am oferit toate probele necesare, în articolul meu anterior, pentru a-mi susține temerile că am fost furată. Însă, pentru cei care s-ar putea împiedica în amănuntele prezentării mele, revin cu câteva precizări, prin care vreau să subliniez care este problema în discuție, pentru că d-na Crețu se preface că nu înțelege.

În primul rând, subiectul cercetării d-nei Crețu este, așa după cum spune titlul capitolului său: „Modelul” Miniat în Didahiile lui Antim Ivireanul. Filiația predicilor.

Prin urmare, ceea ce ar fi trebuit dumneaei să facă, în primul și în primul rând, este să analizeze comparativ două opere literare: a lui Antim și a lui Miniat. Ceea ce vom arăta, încă o dată, că nu a făcut.

În al doilea rând, Crețu este elogiată de conducătorul tezei sale, Prof. Eugen Munteanu, exact pentru ceea ce nu a făcut: „Un subcapitol special este dedicat raporturilor dintre didahiile lui Antim Ivireanul și predicile lui Ilie Miniat. Comparând atent fragmente din predicile celor doi [sic!], autoarea conchide că nu se poate vorbi decât de surse comune, nu și de o influență directă a lui Miniat în opera lui Antim, cu atât mai puțin de preluarea de către ultimul a predicilor lui Miniat (s. n.)”.

MunteanuAșadar, valoarea științifică deosebită a cercetării Cristinei Crețu ar trebui să constea în faptul că a comparat atent fragmente din predicile celor doi omileți, pentru ca, în urma acestei comparații atente, de abia, să ajungă la concluzia surselor comune și, în consecință, la faptul că nu poate fi vorba de o influență directă a lui Miniat în opera lui Antim.

Așa ne spune conducătorul ei de doctorat, profesor universitar cunoscut, deci nu este o speculație a mea.

De asemenea, aceasta este ordinea corectă (ar fi trebuit să fie!) a cercetării, pe care ne-o indică însuși conducătorul tezei de doctorat a d-nei Crețu!

Din ceea ce ne comunică însuși domnul Prof. Munteanu, este absolut evident faptul că discuția despre sursele comune face parte din concluzii sau, în orice caz, ar trebui să fie ulterioară „comparației atente a fragmentelor din predicile celor doi”.

Ceea ce nu se întâmplă în capitolul Cristinei Crețu, unde concluziile „surselor comune” se găsesc…înaintea „comparației atente” a predicilor.

Or, într-o cercetare originală și onestă, nu ai cum să inversezi analiza comparativă și concluziile care derivă din ea.

Pe lângă faptul că rezultă din însuși titlul capitolului în discuție, domnul Prof. Munteanu ne spune cât se poate de clar și dincolo de orice echivoc: valoarea științifică a cercetării efectuate de Cristina Crețu și expuse în acest capitol constă în examinarea celor două opere: comparând atent fragmente din predicile celor doi”.

Numai în urma unei atare examinări se poate ajunge la rezultate științifice palpabile, care sunt cele amintite: „nu se poate vorbi decât de surse comune, nu și de o influență directă a lui Miniat în opera lui Antim”.

N-am spus-o eu, ci a subliniat-o Prof. Eugen Munteanu, conducătorul tezei de doctorat a Cristinei Crețu, care a ținut să menționeze acest lucru între rezultatele științifice remarcabile ale lucrării, pentru care îi aduce nenumărate elogii.

Așadar, problema principală în discuție este: felul în care Cristina Crețu „a comparat atent fragmente din predicile celor doi” autori, pentru a ajunge la rezultatele științifice menționate.

Deci, să ne mai uităm încă o dată cum a comparat atent fragmente din predicile celor doi.

În primul rând, vorbește de izvoare comune, ceea ce, din ceea ce ne spune Prof. Munteanu (foarte corect), ar trebui să vină după comparația atentă a fragmentelor. Altfel, argumentarea este ilogică și irelevantă. Mai mult, indică faptul că autoarea știa deja care sunt rezultatele unei asemenea cercetări, pentru ca să-și poată permite să enunțe mai întâi concluziile.

Însă, cum a comparat izvoarele?

Cristina Crețu a transcris omiliile lui Miniat, deci nu ne îndoim de faptul că a putut extrage de acolo sursele menționate de autor, pentru a le enumera apoi în mod detaliat (după cum am arătat în articolul anterior).

Pentru comparația atentă despre care vorbește Prof. Munteanu este însă nevoie de doi membri, adică și de studierea didahiilor lui Antim.

Problema este tocmai aceea că d-na Crețu n-a studiat didahiile lui Antim – și, prin urmare, nu putea să facă o comparație atentă între predicile celor doi – ci și-a însușit rezultatele din teza mea de doctorat, publicată online cu patru ani mai devreme față de editarea tezei sale.

Argumentele le-am prezentat și în articolul anterior, dar le reiau, pe scurt, încercând să scot în evidență faptul că nu reiese de nicăieri, din capitolul în discuție scris de Cristina Crețu, că aceasta ar fi lecturat cu atenție și ar fi studiat didahiile lui Antim, pentru ca să poată face o analiză comparativă literară (studiu care, de altfel, nu intră în specialitatea dumneaei!).

Așadar, așa-zisa comparație atentă începe (ilogic) cu relevarea surselor celor doi autori. Iar despre Antim, ea spune următoarele (p. 45-46):

Cretu 2. 1Cretu 2. 2Așadar, Antim este expediat într-o frază, după care urmează aproape o pagină cu enumerarea surselor lui Miniat.

Însă, pentru a menționa, în această frază, izvoarele lui Antim, Crețu nu avea nevoie de lectura atentă a didahiilor, pentru că ele fuseseră deja enunțate în studiile care s-au ocupat de literatura veche (Istoria literaturii române 1964, Literatura română veche a lui Piru, cărțile lui Mazilu, monografia lui Ștrempel despre Antim etc).

Ea citează – însă numai parțial – pe Dan Horia Mazilu, cu Proza oratorică în literatura română, vol. II.

Nu am acum la dispoziție Proza oratorică, însă afirmațiile lui Mazilu citate de Crețu sunt reluate și în Recitind literatura română veche, vol. II (EUB 1998), p. 374:

MaziluSe observă, așadar, că ghilimelele d-nei Crețu nu sunt bine puse. Ar fi trebuit să ofere citatul integral din cartea Profesorului Mazilu și nu să enumere sursele ca și când ar fi rezultat dintr-o cercetare proprie.

În teza mea, cercetarea pe această temă este într p. 497-508.

Ceea ce vreau să scot în evidență este faptul că, enumerând astfel izvoarele lui Antim, Cristina Crețu nu dovedește deloc că ar fi operat lectura atentă a didahiilor antimiene.

Am arătat de asemenea, în articolul de data trecută, că felul în care echivalează importanța istoriei și a filosofiei antice grecești în operele celor doi predicatori este complet eronat, ceea ce e o dovadă în plus că n-a citit cu atenție didahiile.

Mergem mai departe, la comparația cu care Crețu ar fi trebuit să înceapă discuția, nu să o termine. Iar pretinsa comparație atentă a lui Crețu constă, după cum am demonstrat deja (în articolul nostru anterior) în indicarea unui singur fragment din opera omiletică a lui Antim.

În această „atentă comparație” ar trebui să stea toată greutatea demonstrației, așa după cum bine a precizat Prof. Munteanu. Fără această „atentă comparație” zadarnic este tot ceea ce a scris Crețu în rest.

Toată discuția cu privire la filiația predicilor (terminologie pe care am utilizat-o anterior în teza mea), anunțată încă din titlul capitolului dumneaei, trebuia să se întemeieze solid pe această „atentă comparație”. Fără ea, restul capitolului este umplutură fără nicio valoare în demonstrație.

Această analiză comparativă a textelor din punct de vedere literar, este unica metodă care poate duce la rezultate științifice deosebite. Iar Cristina Crețu nu mai are niciun studiu de acest tip, în activitatea sa de lingvist.

Și care este comparația atentă a Cristinei Crețu?

Singurul fragment relevant prezentat de Crețu (p. 47-48) fusese anterior indicat de mine, în cartea mea (p. 510-511 și 277-280), așa cum am prezentat, cu fotografii ale textelor și cu detalii în articolul trecut.

Un al doilea fragmențel de text, în care există un verset din Psaltire pe care Crețu îl ia aiurea drept reper în discuția despre filiație, nu reprezintă decât sfârșitul pasajului indicat de mine.

Așa încât, atunci când ne anunță: „prezentăm, în continuare, câteva fragmente din predicile lui Miniat care își găsesc corespondent în cuvântările lui Antim Ivireanul” (p. 47),

Cretu 3. 2d-na Crețu nu face decât să ne inducă în eroare.

Ne-a prezentat, de fapt, un singur fragment dintr-o predică a lui Antim, care este indicat anterior în teza mea doctorală.

Așa-zisul al doilea fragment din Miniat (comparat, de fapt, cu același fragment de la Antim și nu cu altul) nu este decât un textuleț fără nicio relevanță, în care se găsește un verset din Psaltire, amintit și de Antim și de toți omileții ortodocși din toate secolele, verset pe care, într-un mod total neștiințific, Crețu îl socotește probă în demonstrația pe care o avea de efectuat.

Așa încât Cristina Crețu nu poate face prin nimic dovada că s-ar fi adâncit în lectura didahiilor, în urma căreia cu adevărat să se poată spune: „Comparând atent fragmente din predicile celor doi [sic!], autoarea conchide că nu se poate vorbi decât de surse comune, nu și de o influență directă a lui Miniat în opera lui Antim, cu atât mai puțin de preluarea de către ultimul a predicilor lui Miniat (s. n.)”.

Acum, argumentele pe care Crețu le aduce în favoarea sa și prin care mă amenință sunt următoarele:

  • N-a văzut și n-a citit teza mea online.
  • N-a citat ediția Operelor antimiene (1972) ci pe cea a Didahiilor (1962) – cu texte identice, editate de același Ștrempel.

În fine, expun și eu pe scurt argumentele mele:

  • Teza mea de doctorat, dedicată lui Antim Ivireanul, a fost publicată online în martie 2010, după ce, încă din luna iulie a anului trecut anunțasem susținerea ei, cuprinsul și bibliografia, publicând și referatele Profesorilor din comisie, care au fost elogioase – de asemenea la nivel online.
  • În ea se află un capitol dens, Antim Ivireanul și Ilie Miniat, în care am făcut, înaintea Cristinei Crețu, demonstrația completă și pertinentă a faptului că Antim nu s-a inspirat copleșitor din Miniat, așa cum se susținuse în trecut, ba chiar nu s-a inspirat aproape deloc.
  • Cristina Crețu putea, cu mare ușurință, descoperi teza mea publicată online și își putea însuși de acolo metoda de a demonstra tema propusă, lucru pe care cred că l-a și făcut.
  • Era foarte ușor ca ea să își improprieze, din cartea mea, fragmentul esențial pe care l-am adus mai devreme în discuție, precum și teza surselor comune, pe care eu am formulat-o în lucrarea mea.
  • Organizarea demonstrației, în capitolul Cristinei Crețu, este ilogică, pentru că așază problema surselor comune înaintea comparației propriu-zise, situație care nu se poate concepe în cazul unui cercetări făcute prima dată.
  • Concluziile pe care le extrage Crețu au fost anterior formulate de mine, în teza mea.
  • Crețu putea să înlocuiască foarte ușor o ediție cu alta (în cazul didahiilor). În ceea ce-l privește pe Miniat, nu putea să citeze altceva decât propria sa transliterare a textului miniatian, însă putea foarte simplu să găsească, în transcrierea sa, fragmentul indicat în teza mea, ceea ce cred că a făcut.

Prin urmare, atât demonstrația, cât și concluziile acestei dezbateri despre Antim și Miniat, din teza mea de doctorat, se regăsesc, în aspectele lor fundamentale pentru subiect, în teza de doctorat a d-nei Crețu.

Versuri populare inspirate din Triod

Izgonirea lui Adam din Rai – despre care s-a făcut pomenire în Biserică săptămâna trecută – a fost transpusă și în versuri populare.

E posibil ca un îndemn la versificare trebui să-l fi constituit existența imnelor din Triod[1], la Duminica izgonirii lui Adam din Rai – despre poezia Triodului am mai scris și altădată[2].

Să vedem însă versurile populare pe acest subiect – aproape jumătate din poezia care se numește Verșu lui Adam:

Veniț toț cei din Adam,
Și cu fiii lui Avram,
Să cântăm verșuri cu jale
Pentru a lui Adam greșale.
Și pentru a lui izgonire
Jelnica din Rai gonire.

Că îndată cât au greșit,
Domnu din Rai l-au gonit.
Și în poarta Raiului pusă
O pară de foc nestânsă.

Adam văzindu-să pă sine
Lepădat de atâtă bine
Tare începu a plânje
Și cătră Eva a zice:

O, amar, Evo, și ție!
Că tu îmi făcuși aceasta mie:
Că pre tine te ascultaș
Sfânta poruncă călcaș;

Care pentru o mâncare
Sânt pedepsit așa tare.
Că acum mă bucuram
Întru slava ce eram.

Pentru aceaea, Doamne sfinte!
Fie-Ț[i] de noi aminte,
Nu ne de tot lepăda,
Fiind noi zidirea Ta.

Și fie-(Ț[i]) de mine milă
De am și greșit de silă.
Doamne, eu am greșit Ție
Iar pentru a mea soție
Să nu fiu până în sfârșit
Așa tare părăsit.

Raiule! grădină dulce
De aici nu m-aș măi duce
.
De dulceața poamelor,
De mirosul florilor,
Pentru dulceața din tine
O, amărâtul de mine!

Că unde îmi aduc aminte
De a tale și multe sfinte,
Lacrămile mă coprind iară
Aprinzându-mă cu pară.

Domnul cel prea Sfânt văzând
Prea Adam așa plângând,
Trimițând al său cuvânt
Pre un Înger al Său sfânt.

Și către Adam zicând:
„Taci, Adame! nu mai plânge
Măcar de ai și greșit
Nu te-am de tot părăsât.

Dar de-acum vei câștiga
Toate cu sudoarea ta.
Lucrând tu pământ cu trudă
Și cu osteneală crudă.

Murind cu amară moarte
Precum și fiearăle toate.
Tu, Evo, întăi ai greșit
Pre Adam l-ai prilostit [înșelat].

Și din toate ai luat,
Și și lui Adam i-ai dat:
Și tu când vei naște prunci
Atunci să ai grele munci.

Dar vei fi bărbatului
Săpt toată ascultarea lui”.
Evii încă i-au dat aminte
Cum să-ș facă îmbrăcăminte[3].

Reamintim câteva din imnele din Triod, din Duminica la care am făcut referire:

Făcătorul meu, Domnul, luând țărână din pământ
și însuflețindu-mă cu suflare de viață,
m-a înviat și m-a cinstit a fi stăpânitor pe pământ
tuturor celor văzute, și locuitor împreună cu îngerii.
Iar Satana înșelătorul, lucând cu șarpele ca printr-o unealtă,
m-a amăgit prin mâncare și de mărirea lui Dumnezeu m-a osebit
și m-a dat morții celei mai de dedesupt în pământ.
Ci Tu, ca un Stăpân și îndurat, iarăși mă cheamă.

De veșmântul cel de Dumnezeu țesut m-am dezbrăcat eu,
ticălosul, prin sfatul vrăjmașului, neascultând
porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne.
Și m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin
și cu haine de piele;
căci m-am osândit a mânca prin sudori pâine cu muncă;
pământul a fost blestemat să-mi rodească spini și pălămidă.
Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi,
cheamă-mă, iarăși adu-mă în Rai.

Raiule precinstite, podoaba cea frumoasă,
locașul cel de Dumnezeu zidit,
veselia cea nesfârșită și desfătarea,
mărirea Drepților, frumusețea Profeților și sălășluirea Sfinților,
cu sunetul frunzelor tale roagă pe Ziditorul tuturor,
să-mi deschidă ușile pe care cu neascultarea le-am închis;
și să mă învrednicesc a mă împărtăși de pomul vieții și al bucuriei,
cu care mai înainte întru tine m-am desfătat.

Adam a fost scos din Rai pentru neascultare
și de la desfătare a fost lepădat, amăgit fiind
de vorbele femeii, și gol a șezut în preajma locului,
tânguindu-se: vai mie! Deci să ne sârguim toți
să primim vremea Postului, supunându-ne
evangheliceștilor rânduieli; ca prin ele
făcându-ne plăcuți lui Hristos,
să dobândim iarăși sălășluirea Raiului.

Șezut-a Adam în preajma Raiului,
și de goliciunea sa plângând, se tânguia:
Vai mie, celui ce m-am supus înșelăciunii celei viclene,
și am fost furat de ea și de mărire m-am depărtat.
Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăție
și lăsat în sărăcie.
Ci, o Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta
întru dulceața ta.
Nu voi mai vedea pe Domnul și Dumnezeul și Ziditorul meu;
căci în pământ voi merge, din care am și fost luat.
Milostive îndurate, strig către Tine:
Miluiește-mă pe mine, cel ce am căzut.

Scos a fost Adam din Rai pentru mâncare;
pentru aceasta și șezând în preajma lui, plângea tânguindu-se
și cu glas de umilință zicea:
Vai mie, ce am pătimit eu ticălosul!
O poruncă am călcat, a Stăpânului meu, și de tot binele m-am lipsit.
Raiule preasfinte, care ai fost sădit pentru mine
și prin Eva ai fost încuiat,
roagă pe Cel ce te-a făcut pe tine
și [Care și] pe mine m-a zidit,
ca să mă satur de florile tale.
Pentru aceasta și Mântuitorul către dânsul a zis:
Zidirea mea nu vreau să piară, ci vreau să se mântuiască
și la cunoștința adevărului să vină.
Că pe cel ce vine la Mine nu-l voi goni afară.

Pentru bogăția bunătăților,
Tu ai sădit, Ziditorule și Doamne,
desfătarea Raiului în Eden,
poruncindu-mi să mă desfătez întru roadele
cele frumoase, veselitoare și nestricăcioase.

Vai mie, ticălosul meu suflet,
că ai luat învoire de la Dumnezeu
să te îndestulezi de cele ce sunt în Eden
și ți s-a poruncit să nu mănânci
din rodul cunoștinței [binelui și răului].
Pentru ce ai călcat legea lui Dumnezeu?

Șarpele cel viclean oarecând
pizmuind cinstea mea,
a șoptit în urechile Evei cu înșelăciune;
de care eu amăgindu-mă, vai mie,
m-am lepădat din adunarea vieții.

Plângeți-mă, cete îngerești,
frumusețile Raiului
și podoaba plantelor celor de acolo,
pe mine, cel înșelat rău
și de la Dumnezeu depărtat.

Livadă fericită, pomi sădiți
de Dumnezeu, frumuseți ale Raiului,
acum vărsați lacrimi din frunze
ca din niște ochi,
pentru mine cel golit și înstrăinat
de mărirea lui Dumnezeu.

Nu te voi mai vedea, nici mă voi mai bucura
de preadulcea și dumnezeiasca strălucire a ta,
preacinstite Raiule;
că gol la pământ am fost lepădat,
mâniind pe Făcătorul meu.

Șezut-a Adam atunci
în preajma desfătării Raiului și a plâns
și, cu mâinile bătându-și fața, zicea:
Îndurate, miluiește-mă pe mine cel căzut.

Simte durere, Raiule,
împreună cu lucrătorul care a sărăcit
și, cu sunetul frunzelor tale,
roagă pe Făcătorul să nu-ți încuie ușa.
Îndurate, miluiește-mă pe mine, cel căzut[4]

Iată și o altă variantă, intitulată Verșul lui Adam, din același manuscris studiat de Gaster:

Până n-au greșit Adam
În păcat nu eram
O, ticăloși de noi!

Iar Adam dacă au greșit
Domnul din Rai l-au izgonit
Șezând la poartă și plângând
Și din gură așa grăind:

Că afară mă aflai
Dintru tine, dulce Rai!
O, vai, copaci roditori
Câmp împodobit cu flori!

O vai, curate izvoară
Și munți cu vânturi ușoare.
O, vai, lucruri de odihnă
Și zăpoade [văi] cu lumină[5].

O, vai, râuri de mult bine
Dumnezău cu voi rămâne.
O, grădină luminoasă
Cu lumină mângăoasă.

Iar Dumnezău așa grăind
Glas către dânsul zicând:
Adame, nu te jelui
Că Eu te voi milui

Și ce tu ai fost pierdut
Iar-ț va fi dăruit[:]
Acest loc de odihnă!
Din inimă el suspină […]

Dânsul zice foarte tare
Cu plânjele fo[a]rte mare[:]
O, ticălosul, Doamne, de mine!
Cum să nu plâng eu cătră Tine?

Că eu porunca o am călcat
Care mi-o ai fost dat.
Că șarpele au învitat
Pre Eva o au înșălat,

Din pom străin am mâncat
Și-amândoi goli ne-am aflat;
Pentru a Evii neascultare
Ne-am lipsit din desfătare.

Pentru o mâncare amară
Ne scoasă din Rai afară.
Pentru o rea sfătuire
Lipsiț[i] de atâta mărire!

Iar Raiu așa grăi.
Adame! nu te jelui.
Mai bine te du de la mine
Că n-ai slujit mie bine.

Adam din suflet jemând
Grăind cu jale plângând:
O, Raiule! polată frumoasă!
Cu lumină mângăoasă!

Raiule! grădină dulce
Eu nu mă îndur a mă duce,
De glasul Îngerilor,
De vorba păsărelor,

De mirosul florilor,
De zvonul albinelor,
De zgomotul Sfinților
De mărirea Drepțâlor.[6]

Și dintr-un alt manuscris, care conține cântece de stea:

Iară Adam au răspuns lui [Raiului]:
– Am greșit Părintelui.
O Rai! Rai! prea sfânt
Pentru mine ai fost zidit.

Acum văz că sânt lipsit,
Cu urgie pedepsit!
Și cu glas de jali plânsă,
Apoi cătră Eva zisă:

Ah! amar, Evo, și ție!
Tu-mi făcuși aceasta mii.
De mă lipsiiu de viiați,
Și di a Raiului dulceați. […]

Și au rămas Adam afară,
Cu rușine și cu ocară.
Și văzându-se cu piele,
Neavând nicio mângăere.

*

Oh! Vai de mine, Rai!
Cum de tine mă (di)spărțai.
Pre acest pământ blestemat
Din care am fost luat.

Că am fost îngrădit cu bine,
Acum mă dispart de tine.
Și voi ave multe durori
Mâncând pâine cu sudori.

Și grijă din toate părți
Întru ale lumii răutăț[i].
O, viiața me cea din Rai!
Eu spre moarte o scăpai.

Dacă nu m-am socotit,
Lui Dumnezău am greșit.
Puțină poruncă mi-au dat
Și curând o am scăpat.

Și foarte rău m-am înșelat
Pre Eva de-am ascultat.
La acest pom oprit
La dânsul dacă am venit

Dintr-însul dacă am gustat,
Eu gol m-am aflat.
Frunză de smochin luai
Și pre trup mă îmbrăcai.

Domnul afară mă scoasă,
În lume[a] cea păcătoasă [etc.][7].


[1] Tipărit prima dată în românește la 1726. Anterior, avem numai edițiile slavo-române tipărite de Mitrofan la Buzău, în 1697 și 1700.

A se vedea și: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A72/pdf.

[2] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/tag/poezia-triodului/.

[3] A se vedea: M. Gaster, Studii de folclor comparat, ediție îngrijită, prefață și note de Petre Florea, Ed. Saeculum I. O., București, 2003, p. 123-124.

Poeziile populare le-a descoperit Gaster în două manuscrise pe care le avea de la Aron Densușianu.

[4] Cf. Triodul, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 99-104.

[5] Strofă inspirată din Cazania Sfântului Varlaam, în care se spune că în Rai, pentru Sfinți, „sâmt paturi de odihnă veacinică cu lumină așternute”. Și că „Raiul iaste zidit de Dumnădzău sus la răsărit pre munți înalți și frumoși, unde-s vânturi vesele, nice foarte calde, nice foarte răci, și văzduh luminat”. Cf. Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note și comentarii, glosar și bibliografie de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, p. 95, 268.

[6] Cf. M. Gaster, Studii de folclor comparat, op. cit., p. 125-126.

[7] Cf. Idem, p. 148-149.

Istorie 5. 17

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Istoria începe de oriunde o privești

(vol. 5)

*

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a.

***

78. Anglicanii și mersul la slujbă

Michael Whelton, un romano-catolic convertit la Ortodoxie[1], care mai întâi a fost anglican[2], ne spune în cartea sa Papi și Patriarhi:

„În urma deselor noastre călătorii în Anglia, putem confirma fără nicio urmă de îndoială închiderea și demolarea bisericilor, pentru că am văzut biserici transformate în magazine de antichități, biblioteci și centre comunitare de agrement.

Din 1989 până în 2000, frecventarea bisericii Anglicane, în Anglia, a scăzut cu 23%. În zilele noastre, la o populație de peste 49.000.000 de locuitori, doar 995.000 de anglicani merg duminica la biserică, [adică] cam 2% din populație”[3].

*

79. Hârtie de crezământ

Așa își numea Pr. Zaharie Crișan, preot ortodox din Șoard[4], pe 15 noiembrie 1849, o adeverință. Prin care el adeverea că în satul său nu există văduve rămase și prunci săraci[5].

*

80. Evhologhionul de secol 8

Eυχολογιον-ul este cuprins în Codex Vaticanus Barberinianus Graecus 336[6] și a fost editat în 1995, la Roma[7]. Și prima slujbă pe care o cuprinde este Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare: p. 1-24. De la p. 24 începe Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și ține până în p. 43. Vecernia e cuprinsă între p. 43-61. Urmează Miezonoptica între p. 61-65. După care avem Utrenia. Între p. 65-77.

Ceasul întâi începe în p. 77 și se sfârșește în p. 79. Din p. 79 până în p. 81 avem Ceasul al treilea. Ceasul al șaselea: între p. 81-85. Ceasul al nouălea: p. 85-87. Mijloceasul al treilea și al șaselea: p. 87-97.

În p. 97 avem rugăciunea la aducerea pruncului la Biserică. În p. 98-99: rugăciunea când omul devine catehumen/ chemat la Botez. Între p. 99-104 sunt cele trei rugăciuni de exorcizare ale Botezului.

Rugăciunea pentru cel care vine spre Botez: p. 104-106. Lepădările de Satana și unirile cu Hristos: p. 106-108.

pecetea daruluiDin p. 120 începe Slujba Aghiasmei celei mari, care ține până în p. 133. Din p. 133 urmează cele trei rugăciuni ale antifoanelor, după care rugăciunea apolisului, care se încheie în p. 137. Din p. 137 începe Slujba de sfințire a Sfântului și Marelui Mir până în p. 142.

Din p. 143 începe slujba lepădării de Satana și de unire cu Hristos și se termină în p. 152. Din p. 152 începe slujba pentru cei care se leapădă de erezie și se unesc cu Biserica. Slujbă în care sunt anatematizați toți ereticii osândiți de către Biserică (p. 156-157) și se termină în p. 158.

Din p. 158 încep rugăciunile la sfințirea Bisericii cu rugăciunea spusă la punerea temeliei Bisericii[8]. Și rugăciunile pentru sfințirea Bisericii se termină în p. 173.

Pentru ca din p. 174 să înceapă rugăciunile la hirotonie, prima hirotonie fiind cea a episcopului (p. 174-178). Rugăciunea la hirotonia presbiterului (p. 178-179) și rugăciunile la hirotonia diaconului (p. 179-188). Rugăciunea la hirotonia ipodiaconului (p. 188-190), apoi rugăciunea la prohirisirea anagnostului și a psaltului (p. 190-193).

shimaRugăciunea la binecuvântarea casei e între p. 204-205 iar din p. 205 începe Slujba Nunții care se termină în p. 211. Rugăciuni la diverse trebuințe (p. 211-217. De la p. 217 încep rugăciunile pentru cei bolnavi, ale Sfântului Maslu, și se termină în p. 221. Rugăciunile Sfintei Spovedanii încep în p. 221-225. Între p. 225-227 încep rugăciunile de exorcizare pentru cei posedați de demoni. Alte rugăciuni: p. 227-237. Rugăciunile Cincizecimii: p. 237-251. Alte rugăciuni: 252-265.

Rânduiala pentru cei care intră în monahism: p. 265-282. Rugăciunile la casa bântuită de demoni: p. 282-285. Din nou rugăciuni pentru monahi: p. 285-291. Rugăciunile Înmormântării: p. 291-295. Alte rugăciuni: p. 296-299. Rugăciunile după împărtășire: p. 299-310. Și Evhologhionul se încheie cu rugăciunile diaconului: p. 310-315.

*

81. Scrierea getică

Cronica apocrifă, editată de Dan Romalo, e scrisă pe 79 de plăcuțe de plumb[9] și el susține că scrierea este de origine geto-dacă[10].

Cu ajutorul Marioarei Golescu, autorul a reușit să fotografieze plăcuțele pe când era student la Politehnică[11]. Și, mai apoi, a început să descifreze rândul de fotografii păstrat de mama lui și care au scăpat de cutremurul din 1977[12].

Primul pas al descifrării scrierii a fost să presupună că literele grecești au valoarea lor inițială[13]. Astfel a ajuns să citească cuvinte ca: Da*balo, Sarmi*etuzo, Boerobiseto, *enuclo, Cotisonio, Die*, Filipou, Istr*o[14].

Descifrarea textului a durat peste 18 ani iar plăcuțele au fost fotografiate la Institutul Național de Arheologie în anii 1940[15].

Între 1944-1946, 71 de plăcuțe de plumb au fost în colecția Muzeului Național de Arheologie din București. Pe care autorul le-a fotografiat.

Placa de plumb din colecția Dr. Severeanu a fost publicată de Mihai Gramatopol și are 1962 de grame. O placă de plumb se află în Muzeul Mănăstirii Sinaia și o alta în Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București. Două medalii rotunde și una ovală, plus încă două plăcuțe fac 79 de piese: cele inventariate de autor[16].

Și autorul a ajuns la următoarea descifrare a literelor[17]:

litere 1Din p. 30 a cărții autorul ne prezintă cuvintele descifrate, printre care se numără: dacii[18], Decebalo[19], galo[20], Istriano, Carseu, Cotisonio[21], Octavio[22], shito, Sirmio, Zamolxiu[23].

După care a intuit un al doilea alfabet, preclasic[24]:

preclasicȘi a adoptat ca ipoteză de lucru faptul că „limba română primitivă s-a dezvoltat direct din geto-dacă, sub puternica presiune a latinei populare”[25].

Din p. 44, autorul începe transliterarea textelor de pe plăcuțele de plumb. Și prima plăcuță conține numele Zamolxsi[26].

ZamolxsiA cincea plăcuță amintește de romani și de daci[27]. Pe a șasea apare: Sarmigietuz[28]. Pe a 8-a apare un călăreț[29], pe când în a 9-a o întreagă armată: armata lui Boerobiseto [Burebista][30].

armata BPlăcuța a 10-a e în scriere preclasică[31] și amintește de „orăștia oii” și de „lunca râului”[32]. Plăcuța a 12-a, la final, vorbește despre marele preot Cieneu[33].

În plăcuța a 13-a se amintește de Macedonia[34] iar în a 14-a apare stindardul dacic[35]:

stindardul dacicÎn a 15-a plăcuță găsim sintagma: „orăștie getă”[36], în a 18-a numele Marico[37], în a 20-a se vorbește despre zeul Cieta[38], în a 21-a: despre un drum pavat, care duce la sanctuarul din Orăștie[39]. Pe plăcuța a 21-a vedem o cetate și un zid de apărare[40]. Așa arată cetatea, care este înconjurată de copaci:

cetateaÎn a 22-a plăcuță se vorbește despre Decebal [Daciibalo] și despre Diegio[41], în a 23-a despre „râpa joasă”[42], în a 25-a despre Caius Antonius[43], în a 28-a se amintește despre oi și armata dacă[44], în a 31-a despre jertfe, rațe, ulița iepelor și struguri[45].

În a 35-a plăcuță de plumb aflăm fragmentul: „degete de picior al[e] marelui Zeus”[46], în a 39-a cuvântul Panono [Panonia][47], în a 40-a sunt amintiți „iazigii sarmați”[48], în a 42-a e amintită izma[49], în a 45-a apar 6 chipuri de bărbați, doi dintre ei fiind rezemați în toiag[50], în a 52-a aflăm cuvintele: Istru, ghirlande, flacără de veghe, poartă[51], în a 58-a avem numele lui Sarmiz, bazileul tracilor[52].

Plăcuța a 62-a conține cuvintele: măgari, iepe, frica nimicirii, terasă rotundă, viu, turnul, ușă, slăvită, egali, răsculați, stăpânire[53].

Pe a 65-a plăcuță distingem soldați romani și soldați daci[54]:

soldatiși ni se vestește că „a fost luat al său cap”[55]. Al lui Decebal[56]. Pe când în plăcuța a 69-a e amintit râul Mureș sub forma Maris[57].

Pe plăcuța a 72-a găsim cuvintele: rășini, aici, mânie, drept, aicia, așezare întărită, rămași, iscoadă, strămoși, stăpânitor, împuternicit, slujitorul[58], pe a 76-a: bolește cu diaree, răscrucea, nisipuri, spate, imperiul spaimei, șontâc, horcăia sânge, culcat, ultimul[59], pe când pe a 79-a găsim: marele soare de mai, genunchiul măgarului, lanurile de grâu cât sulița, steagurile, guițări, sciți, grabă, boii, marea cuvântare[60].

Pe plăcuța a 80-a avem din nou stindardul dacic dar se amintește și despre „zeul strămoșilor”[61]. Pe a 84-a este reprezentat Decebal[62], pe a 90-a avem, „probabil, embleme de pecete[63], pe a 91-a diverse chipuri de bărbați[64], printre care se află și chipurile lui Burebista[65] și Deceneu[66].

Pe plăcuța a 92-a avem și soldați călări[67]:

soldati calariÎn plăcuța a 94-a avem un scaun de judecată[68]:

scaun de judecataÎn plăcuța a 96-a avem din nou mai multe chipuri, e amintită Căpâlna și o victorie împotriva romanilor[69]. „Oprită este cearta”: ultima însemnare întipărită pe plăcuța a 98-a[70].

În plăcuța 106 sunt amintiți: Oroles, macedonenii și bastarnii[71]. În a 107-a se amintește de odihna soției moarte și se pomenește de Xtaretos[72]. Iar Dan Romalo presupune că e vorba de un grec, Xtaretos, care s-a căsătorit cu o fată getă din părțile Tisei[73]. Pentru că și Tisa e amintită în plăcuța a 107-a[74].

În plăcuța 108 se vorbește despre stirpea albaneză, oile istrienilor [ale dunărenilor] și Sarmia[75].

În plăcuța 111 găsim numele lui Lisimah și al lui Dromixete, dar se vorbește și despre o peșteră[76].

În plăcuța 115 ni se vorbește despre Oroles, lăută și scripcă[77].

În plăcuța a 117-a e amintită Sargeția și se folosesc cuvintele: cuie, osie, aramă, bou, apă[78].

În a 120-a sunt amintite cetățile Ziridava, Noviodunum, Singidunum[79], pe când în plăcuța a 122-a e amintit zeul războiului[80].

În plăcuța a 123-a e amintit usturoiul[81], în a 124-a se vorbește despre „marii înmormântați ai dacilor”[82], în a 126-a se vorbește despre Tezeu[83].

Toate plăcuțele sunt foarte bogate în imagini, simboluri și cuvinte. Eu descriu aici doar elemente inedite de pe aceste plăcuțe getice.

În a 128-a plăcuță, Burebista e pe cal, în fața armatei sale[84]:

Burebista pe calPe plăcuța a 130-a găsim cuvintele: gâște, zâne, scrisori, lanțuri[85].

În plăcuța 131, în partea de jos a ei, „se distinge un grup compus dintr-o săgeată în zbor, o șopârlă, o broască țestoasă, o pasăre și un cvadruped de speță incertă și, în sfârșit, un șarpe uriaș cu cap anormal, prins într-o plasă sau cu intenția reprezentării unor mari solzi pe întregul său corp”[86]. Adică această imagine:

animaleÎn cele din urmă autorul a ajuns la un alfabet integral pe baza căruia a citit plăcuțele. El a pus literele preclasice lângă cele clasice și a rezultat acest alfabet[87]:

alfabetul integralȘi a întocmit și un dicționar al cuvintelor folosite pe plăcuțe, care începe odată cu p. 181 a cărții și se termină în p. 256, și care este foarte interesant. Pentru că el combină limba getă cu limbile latină și greacă.

Din p. 257 își începe studiul său despre plăcuțe. Și autorul ne spune că tezaurul plăcuțelor nu a fost inventariat de Muzeul Național de Arheologie și că nu găsim referiri despre el nici în operele lui Nicolae Densușianu, Grigore Tocilescu sau Vasile Pârvan[88]. Iar M. Gramatopol, singurul care a vorbit despre el, considera că plăcuțele sunt „o plăsmuire” de secol 18[89].

Însă autorul analizând textele, a ajuns la concluzia că cele „două forme anomale [neregulate], în esență Cieneo și Sarmigietvzo, constituie, în mod strict obiectiv, o foarte puternică mărturie în favoarea autenticității conținutului epigrafic al acestor texte, și a suportului lor material”[90].

Referindu-se la conținutul plăcuțelor, Dan Romalo a ajuns la aceeași constatare pe care și eu am făcut-o în timp ce le priveam: au o concepție unitară[91]. Lucrurile nu sunt prezentate alandala ci într-un mod foarte coerent. Și presupun un grad foarte ridicat de cunoaștere a istoriei pentru ca să încerci să falsifici așa ceva.

Pe de altă parte, plăcuțele, pe lângă faptul că sunt atât de bogate în conținut și ilustrări, sunt și foarte grele. Ele cântăresc 2-300 de kilograme[92]. Ca să falsifici aceste plăcuțe ar fi nevoie de ani de muncă[93].

Din p. 273, autorul începe discuția despre limba folosită pe aceste plăcuțe de plumb. Și amintește de faptul că Hasdeu a fost cel care a presupus aprioric că există o diferență cvasi-absolută între limba latină și limba geto-dacă[94].

Însă contele d’Hauterive în 1787 și apoi Petru Maior au afirmat contrariul: că limba latină se trage din limba română[95]. Același lucru a afirmat și Nicolae Densușianu, bazându-se pe mărturiile lui Titus Livius, Dio Cassius și Ovidiu[96].

Romalo remarcă acordarea în gen a adjectivelor și flexionarea gerunziului, terminația în -o a cuvintelor[97], ajungând la concluzia că limba română nu a fost disjunctivă de limba latină în primul mileniu înainte de Hristos[98]. Pentru că plăcuțele de plumb ne oferă această certitudine.

Referindu-se la modul în care au fost turnate plăcuțele, autorul spune că „par să fi fost obținute prin turnare de plumb topit în forme joase, întinse, larg deschise, pe fundul cărora ar fi fost imprimate, în negativ, cu poansoane [matrițe] de literă și de figuri, textele și imaginile observabile pe plăci”[99].

Mergând mai departe cu cercetarea sa istorică, autorul ne spune că în anul 1804, la Grădiștea de Munte, s-a găsit o cantitate uriașă de plumb: 1.400-1.700 kilograme[100]. După care afirmă că plăcuța a 28-a a fost făcută după moartea lui Decebal[101].

Studiul Aurorei Pețan începe în p. 308. Și ea afirmă că, pentru a falsifica limba plăcuțelor trebuie să fii „un lingvist excepțional”[102]. Dar, totodată, că această carte a lui Dan Romalo, „care a salvat de la pieire sigură aceste texte, este una dintre cele mai valoroase, din câte s-au publicat vreodată, cel puțin pentru lingvistica românească”[103]. Pentru că limba tăblițelor „are cuvinte comune cu latina și cu limbile germanice, dar rămâne o limbă enigmatică[104].

Pețan ne spune că plăcuțele de plumb luate în discuție sunt copiile originalelor din aur, făcute la fabrica de cuie din Sinaia, în preajma anului 1875, din ordinul regelui Carol I[105].

În iunie 2003, s-a dovedit faptul că plumbul folosit pentru plăcuțe este modern, din secolul al 19-lea[106].

Dar limba tăblițelor de plumb nu este una „standardizată, ci una plină de enorm de multe variante – grafice sau fonetice – așa încât aproape nu există un singur cuvânt care să aibă o formă unică în toate plăcile”[107]. E o limbă „izolantă, fără desinențe, cu silabe deschise”[108]. Iar dacă această limbă este limba dacă, subliniază Aurora Pețan, atunci limba dacă este o limbă neindo-europeană[109].

Din reprezentările de pe tăblițe, rezultă că „geții și dacii erau politeiști – fără să putem ști precis care este zeul lor suprem. Zamolxe a fost un profet și un legislator, probabil ridicat la rang de zeu de către geți, dar fără să facă parte efectiv din nucleul panteonului”[110].


[1] Michael Whelton, Papi și Patriarhi. O perspectivă ortodoxă asupra pretențiilor romano-catolice, trad. de Virgil Baidoc, prefață de Mircea Platon, Ed. Theosis, Oradea, 2010, p. 33. [2] Idem, p. 25. [3] Idem, p. 28.

[4] O localitate în județul Mureș: http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98oard,_Mure%C8%99.

[5] Revoluția transilvană de la 1848-1849. Date, realități și fapte reflectate în documente bisericești ortodoxe 1848-1850, volum întocmit de Dumitru Suciu (coordonator), Alexandru Moraru, Iosif Marin Balog, Diana Covaci, Cosmin Cosmuța și Lorand Maldy, studiu introductiv de Dumitru Suciu, Ed. ASAB, București, 2011, p. 185.

[6] Cf. http://www.ecclesia.gr/greek/press/theologia/material/1990_3_4_filias.pdf.

[7] LEucologio Barberini gr. 336 (ff. 1-263), edizione a cura di Stefano Parenti ed Elena Velkovska, in coll. Bibliotheca „Ephemerides liturgicae. Subsidia”, vol. 80, Ed. Centro Liturgico Vincenziano, Roma, 1995, 382 p. [8] Idem, p. 158-159.

[9] Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?, ediție bilingvă: română-engleză, cu prefață de Dr. Al. Suceveanu, cu studiu istoric și filologic de Aurora Pețan și postfață de Acad. Virgil Cândea, Ed. ALCOR, București, 2005, p. 5.

[10] Idem, p. 13. [11] Idem, p. 20. [12] Idem, p. 21. [13] Ibidem. [14] Ibidem. [15] Idem, p. 23. [16] Idem, p. 26. [17] Idem, p. 29. [18] Idem, p. 31. [19] Idem, p. 32. [20] Idem, p. 33. [21] Idem, p. 34. [22] Idem, p. 35. [23] Idem, p. 37. [24] Idem, p. 39. [25] Idem, p. 41. [26] Idem, p. 44. [27] Idem, p. 49. [28] Idem, p. 50. [29] Idem, p. 53.

[30] Idem, p. 54. Un fragment din plăcuța a 9-a, prezentă aici. [31] Idem, p. 56. [32] Idem, p. 57. [33] Idem, p. 60. [34] Idem, p. 62. [35] Idem, p. 63. [36] Idem, p. 66. [37] Idem, p. 69. [38] Idem, p. 72. [39] Idem, p. 74. [40] Idem, p. 75. Imaginea e din aceeași pagină. [41] Idem, p. 77. [42] Idem, p. 79. [43] Idem, p. 80. [44] Idem, p. 82. [45] Idem, p. 86. [46] Idem, p. 88. [47] Idem, p. 90. [48] Idem, p. 92. [49] Idem, p. 93-94.

[50] Idem, p. 96. [51] Idem, p. 98. [52] Idem, p. 100. [53] Idem, p. 102. [54] Idem, p. 103. Tot de acolo e și fotografia. [55] Idem, p. 104. [56] Idem, p. 103. [57] Idem, p. 106-107. [58] Idem, p. 109. [59] Idem, p. 113. [60] Idem, p. 115. [61] Idem, p. 117-118. [62] Idem, p. 119. [63] Idem, p. 121. [64] Idem, p. 122. [65] Idem, p. 123. [66] Idem, p. 124. [67] Idem, p. 126. [68] Idem, p. 130.

[69] Idem, p. 131-132. [70] Idem, p. 134. [71] Idem, p. 136. [72] Idem, p. 137. [73] Idem, p. 138. [74] Idem, p. 137. [75] Idem, p. 139. [76] Idem, p. 142-143. [77] Idem, p. 147. [78] Idem, p. 150-151. [79] Idem, p. 156. [80] Idem, p. 161. [81] Idem, p. 163. [82] Idem, p. 165. [83] Idem, p. 166. [84] Idem, p. 170. [85] Idem, p. 174. [86] Idem, p. 177.

[87] Idem, p. 180. [88] Idem, p. 258. [89] Idem, p. 259. [90] Idem, p. 270. [91] Idem, p. 271. [92] Idem, p. 272. [93] Ibidem. [94] Idem, p. 273. [95] Ibidem. [96] Ibidem. [97] Idem, p. 277. [98] Idem, p. 278. [99] Idem, p. 279-280. [100] Idem, p. 285. [101] Idem, p. 286. [102] Idem, p. 309. [103] Ibidem. [104] Idem, p. 311. [105] Idem, p. 313.

[106] Idem, p. 314. [107] Idem, p. 323. [108] Idem, p. 327. [109] Idem, p. 328. [110] Idem, p. 343.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [39]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Tot aici, la sfârșitul capitolului al șaselea și al dialogului dintre Șoim și Inorog, aflăm iarăși filosofări/ învățături cu amprentă ortodoxă tradițională:

După aceasta a ști ți să cade,
o, priietine, că ispita
înțelepțască ieste
și să face când oarecare nedejde
înainte mărgătoare
și une semne de ieșirea ispitii arătătoare
să află
.
Iară amintrilea,
când cineva ispita
peste toată nedejdea începe,
ispită să dzice,
însă nu înțelepțască,
ce nebunească.

Că cu ce socoteală [rațiune] cineva
cele peste ceriu
sau cele în chentrul pământului
lăcuitoare a cunoaște ar ispiti
și ce nedejde, precum va putea cunoaște
i s-ar da,
unde simțirea
a agiunge
și socoteala a încăpea
nu poate,

că precum axioma filosofască
știută îți ieste: Toată cunoștința
și toată știința
din înaintea mărgătoare simțire
purcede
.

Deci de ai povață ca aceasta,
bărbătește pasă,
iară de nu
(fără povață la ostroavele fericiților a merge
părăsește-te
)[1].

A ispiti însemna, în limba noastră veche, și a cunoaște sau a încerca să cunoști.

Nu se pot ispiti „cele peste ceriu/ sau cele în chentrul pământului/ lăcuitoare” – adică cele din Rai sau din Iad – de către cei care nu au puterea de a cerceta cele ce sunt mai presus de simțuri.

Căci „axioma filosofască” (aristotelică), pentru oamenii obișnuiți, este: „Toată cunoștința/ și toată știința/ din înaintea mărgătoare simțire/ purcede”. Este vorba, aici, de cunoașterea empirică sau senzualistă, pe care Cantemir, în altă carte (Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago), o consideră inferioară atunci când nu este unită cu luminarea care vine de la Dumnezeu.

Întru totul ortodoxă, din punct de vedere filosofic, este afirmația: „fără povață la ostroavele fericiților a merge/ părăsește-te”.

În unele hagiografii (precum deja pomenita, în mai multe rânduri, viață a Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, dar și în altele), „ostroavele fericiților” reprezintă locurile de odihnă ale Sfinților în Rai. La care, fără povață duhovnicească (conform învățăturilor patristice), nu se poate accede.

La fel de patristică (sau omiletică) poate fi considerată și următoarea cugetare:

Că precum întrarea,
așe ieșirea patimilor să socotește
și mai vârtos obiceiul învechit
ieste deprindere cu nevoie a să uita,
pre carile precum meșterșugul,
așe firea
pre lesne a-l lipsi
sau a-l tăgădui
nu poate[2].

Obiceiul patimilor este dificil de îndepărtat din comportament, mai ales când este „învechit”. Chiar dacă patimile nu fac parte din firea umană, îndelunga obișnuință/ deprindere, bună sau rea, poate deveni o a doua fire.

Astfel încât „firea/ pre lesne a-l lipsi/ sau a-l tăgădui/ nu poate”, pentru că obiceiul rău se face ca o a doua natură.

Cu alte cuvinte, Inorogul are încă dubii asupra bunelor intenții ale Corbului. Pretențiile sale sunt următoarele:

Întâi dară ieste:
Filului dreapta
și părințasca moștenire
să nu i să oprească,
sau Corbul de la Strutocamilă
aripile luându-și,
noi pentru a noastră dreptate
orice a face vom putea,
de nu agiutoriu,
încai împotrivnic
să nu ne fie.

A doa ieste: traiul și lăcașul mieu,
veri în vârvul munților,
veri în fundul văilor,
veri în câmp,
veri în pădure,
sau oriunde aiurea
pofta inimii mele ar fi,
din toată grijea vicleșugului neprietinesc
afară să fiu[3].

Rămâne ca Șoimul să fie purtătorul mesajului și să aducă răspunsul.

Relatarea uneltirilor vânătorilor Inorogului continuă în partea a șaptea a cărții, care debutează cu o autentică poezie (în sensul modern al termenului):

Acestea într-acesta chip
prin câteva a nopții ceasuri
Inorogul cu Șoimul voroavă făcând,
Hameleon, precum mai sus s-au pomenit,
la lăcașul său ducându-să,

în vasul uluirii
vetrilele gândurilor

deșchidea,
prin marea relelor socotele înotând,
spre toate vânturile,
horburilor funele chitelelor

întindea.

 Așe el
în valurile vicleșugurilor tăvălindu-să
(poate fi răutatea
îndoit și întriit să lucredze
fortuna slobodzind),

somn fără somn
și odihnă fără odihnă
îl chinuia,
atâta cât cu ochii deșchiși somna
și cu toată fantazia deșteptată visa
[4].

Visul născut din somnul agitat al Hameleonului este asemănat cu corabia care a ridicat pânzele spre a naviga pe o mare învolburată.

Metafora aceasta era menită să sugereze că „fantasia” celui ce visa naviga departe de țărmurile unei conștiințe liniștite, în apele tulburi ale unei minți zdruncinate.

Remarcăm, așadar, că tema mării și motivul navigării sunt bine reprezentate în Istoria cantemireană. Este al doilea episod liric semnificativ, pe această temă (va urma și un al treilea), după cel cu Liliacul împotmolit în mrejele pescarilor.

„Cu ochii deșchiși somna/ și cu toată fantazia deșteptată visa” sună eminescian (avant la lettre): „Dară ochiu-nchis afară, înăuntru se deșteaptă” (Scrisoarea III).

Verbul „somna” poate fi derivat de la substantivul românesc „somn” (al cărui etimon este lat. „somnus, somni”). Însă mai degrabă are legătură cu verbul latin „somnio, somniare, somniavi, somniatus” (a visa la ceva sau a vedea ceva în vis).

Puțin mai târziu, Heliade, în Zburătorul, va utiliza substantivul neologic „somnie” (din lat. „somnium, somni(i)”, însemnând vis sau halucinație onirică):

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Eminescu preia termenul în poemul În vremi demult trecute: „E vânăt la faţă ca mărgăritarul,/  Pe albii lui umeri aripi se desfac/ Şi luciu c’argintul îi este talarul;/ În mâna lui mică el ţine păharul/ Somniei… Pe frunte-i flori roşii de mac”.

Regimul oniric, ca și poezia mării (și nu numai a mării) – precum și filosofările sau desele meditații -, reprezintă, în paginile Istoriei ieroglifice, elemente anticipative în raport cu epoca romantică.

De altfel, Edgar Papu și Elvira Sorohan au susținut așezarea lui Cantemir între preromantici.


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 244-245.

[2] Idem, p. 245-246.

Spune și Sfântul Antim, vorbind despre cei trei morți înviați de Hristos și despre ceea ce închipuie învierea lui Lazăr: „Iar al treilea, carele au îmbătrânit în păcat și s-au obicinuit în desfătări și în deșertăciunile cele lumești, în pohtele lui cele rele, nu iaste cu putință să se întoarcă pre[a] lesne ci, au rămâne făr’ de căință și moare în păcat […] sau, pentru ca să vie în căință, trebuiaște un ajutoriu tare, de sus, un cuvânt viu al lui Dumnezeu, carele să va [vrea] în tot chipul să-l rădice din păcat, precum au rădicat și pre Lazăr din groapă”, cf. Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 145.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 245.

[4] Idem, p. 247.

Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2015]

pastorala sinodala 2015Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2015:

Dreapta credinţă şi dreapta făptuire în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
și Preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

După mai bine de un secol de mari tulburări în Sfânta Biserică, produse de adversarii Sfintelor Icoane, Sinodul de la Constantinopol din anul 843, convocat de binecredincioasa împărăteasă Teodora şi de patriarhul Metodie al Constantinopolului, a adus pacea şi liniştea prin reconfirmarea hotărârilor tuturor celor şapte sinoade ecumenice, inclusiv a dogmei cinstirii icoanelor, formulată, potrivit Sfintei Scripturi şi practicii dintotdeauna a Bisericii, la cel de al VII-lea Sinod Ecumenic, de la Constantinopol (787).

Întrucât, fiecare dintre ereziile condamnate cu acel prilej contesta un aspect sau altul al mântuirii câştigate prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar erezia iconoclastă avea ca ţintă însăşi iconomia mântuirii în ansamblul ei, restabilirea cultului icoanelor nu a reprezentat o victorie izolată, ci triumful întregii Ortodoxii.

Deoarece „catastrofa iconoclasmului a necesitat un efort de rezistenţă considerabil, reunirea tuturor forţelor Bisericii, sângele martirilor şi al mărturisitorilor ei, experienţa şi înţelepciunea Părinţilor apărători ai icoanelor, credinţa de neclintit a poporului drept credincios”[1], în amintirea acestora şi pentru sărbătorirea triumfului dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor, începând cu data de 11 martie 843, neîntrerupt, în prima duminică a Postului Sfintelor Paşti, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte, an de an, Duminica Ortodoxiei, intonând împreună cu imnograful: „Cinstea icoanei se înalţă la chipul cel dintâi […]. Pentru aceasta cu dragoste cinstim icoanele Mântuitorului Hristos şi ale tuturor sfinţilor; ca, sub îndrumarea lor, să nu mai fim supuşi niciodată necredinţei”[2].

Manifestare văzută a ceea ce nu se poate vedea, icoana nu există prin ea însăşi. Ea este mijlocul prin care suntem conduşi spre alte persoane, este un obiect sfânt care arată prezenţa personală a Mântuitorului Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, aşa cum s-a afirmat la Sinodul de la Constantinopol din anul 869: „Icoana ne anunţă şi ne face prezent ceea ce Evanghelia ne spune prin cuvânt”[3].

Icoana este o memorie vizuală şi o reprezentare a realităţii istorice a Mântuitorului Iisus Hristos întrupat, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, o imagine sau un chip al acestora şi niciodată în Biserica noastră nu s-a confundat icoana cu însăşi dumnezeirea. „Creştinii nu cinstesc icoanele ca pe nişte dumnezei şi nici prin închinarea la ele nu se depărtează de închinarea adevăratului Dumnezeu. Dimpotrivă, prin ele ei sunt îndreptaţi spre Dumnezeu, rugându-i pe sfinţii zugrăviţi în ele ca să mijlocească pentru ei la Domnul”[4].

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Din perspectiva învăţăturii de credinţă, reprezentarea lui Dumnezeu în formele artei iconografice a devenit posibilă datorită realităţii întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, – şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă -, ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1,1-3). Prezenţa cu Trupul a Fiului lui Dumnezeu în lume, prin întruparea Sa, este suprema descoperire a lui Dumnezeu, pentru că în Hristos „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii(Coloseni 2,9).

Icoanele mărturisesc împreună cu Evanghelia taina întrupării Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia – Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14).

Din perspectiva teologiei patristice, sintetizată în chip admirabil de Sfântul Ioan Damaschin, înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu constituie principalul temei al cinstirii icoanelor. Sfântul Ioan Damaschin spune că: „Nu greşim atunci când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în trup şi a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătăţii Lui nespuse, firea, materialitatea, forma şi culoarea trupului”[5].

Prin întruparea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat posibilitatea şi dreptul să-I pictăm icoana. Nu este vorba despre o reprezentare a chipului naturii sau fiinţei divine, deoarece aceasta este una spirituală, ci numai o reprezentare după formele felurite în care Dumnezeu sau sfinţii îngeri s-au arătat în lume. În icoană, Domnul Iisus Hristos este prezent ca Dumnezeu – Om, după cum, în mod înţelept, ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participarea la trup şi sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu; căci dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu,Care a dat sufletului imaterialitatea”[6].

Sfintele icoane sunt pentru noi, creştinii, adevărate „ferestre spre cer” prin care noi privim spre Dumnezeu şi spre lumea nevăzută şi prin care El priveşte spre noi cu dragoste şi cu bunătate. Prin ele noi primim bucuria vederii duhovniceşti, vederea cerurilor deschise promise de Mântuitorul chiar în Evanghelia zilei de astăzi: „De acum veţi vedea cerul deschizându-se” (Ioan 1,51). Deschiderea cerurilor arată posibilitatea omului de a cunoaşte pe Dumnezeu şi de a dobândi sfinţenia, prin harul Duhului Sfânt, şi de a realiza tot mai mult asemănarea cu Dumnezeu.

Icoana luminează calea omului spre desăvârşirea duhovnicească prin sfinţirea propriei noastre vieţi: de la chipul lui Dumnezeu, descoperit nouă prin har, spre o asemănare tot mai mare cu El, prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Asemănarea cu Dumnezeu este cu putinţă după cum o dovedeşte mulţimea sfinţilor reprezentaţi în icoane, care sunt, cu adevărat, icoane ale sfinţeniei lui Dumnezeu, prin har, împlinind porunca dumnezeiască: „Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt” (Levitic 11, 44).

Sfintele icoane ne înfăţişează atât smerenia, cât şi slava Domnului nostru Iisus Hristos. De pildă, icoana Naşterii Sale ni-L prezintă în smerenia Lui, ca Prunc în peşteră, iar icoana Învierii ni-L înfăţişează ca Biruitor asupra morţii, plin de lumină şi slavă veşnică. Sfintele icoane sunt o parte din memoria vie a ceea ce a făcut Hristos pe pământ pentru mântuirea noastră, dar şi o vedere profetică a venirii Sale viitoare pe norii cerului, când cei aleşi „Îi vor vedea faţa, şi numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22, 4).

În această prezenţă a Mântuitorului Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat întru slavă, înconjurat de sfinţii Săi, icoana ne pregăteşte pentru participarea la viaţa de comuniune a Bisericii, devenind mijloc de comunicare a credinţei, de întâlnire a credincioşilor în Liturghia Euharistică pentru a se împărtăşi cu Cinstitul Său Trup şi Preasfântul Său Sânge. De aceea, înainte de a ne împărtăşi, sărutăm sfintele icoane, pregustând întâlnirea cu Hristos, Care a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37).

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Îndepărtarea omului de Dumnezeu şi izolarea sa de semeni îl conduc către materialism pătimaş şi consumism fără măsură ca moduri de trăire, alterând viaţa spirituală a omului, care trebuie să aibă, mereu, ca model de viaţă iubirea smerită a Preasfintei Treimi. Stăruirea în dreapta credinţă (ortodoxia) şi în dreapta făptuire (ortopraxia) sunt principalele condiţii de creştere duhovnicească a omului, de creştere în asemănarea cu Dumnezeu cel Sfânt şi Bun. Credinţa omului este strâns legată de făptuirea binelui, adică, întrucât avem dreapta credinţă trebuie să o şi mărturisim necontenit prin dreapta vieţuire şi prin faptele bune.

Faptele bune reprezintă cea mai sigură şi sănătoasă manifestare a dreptei credinţe. Credinţa se exprimă, se întăreşte şi se arată semenilor prin fapte: Credinţa – spune Sfântul Apostol Iacov – „dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 17). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, mare dascăl al Bisericii, comemorat în chip deosebit anul acesta de către Biserica noastră, completează aceste cuvinte spunând că: „Devreme ce faptele exprimă credinţa, credinţa adevereşte faptele”[7]. Dragostea faţă de semenul nostru se arată mai ales prin faptele bune, care sunt rod al credinţei „lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), iar măsura credinţei noastre se dovedeşte prin faptele iubirii aproapelui, după cum ne învaţă acelaşi Sfânt Apostol Iacov: „Îţi voi arăta din faptele mele credinţa mea” (Iacov 2, 18).

Anul acesta, 2015, proclamat de Sfântul Sinod ca „Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi”, constituie pentru noi un prilej de a spori în lucrarea noastră misionară, ca persoane vii ale Trupului lui Hristos, adică ale Bisericii. Astfel, creştinul nu poate fi o persoană izolată, ci este chemat să trăiască în comuniune tot mai intensă cu semenii săi, după modelul Preasfintei Treimi: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21).

Pentru a împlini misiunea la care suntem chemaţi, avem nevoie de comuniune şi unitate deplină în comunitatea bisericească manifestată sub ambele ei forme: parohia şi mănăstirea, acolo unde se lucrează luminarea, sfinţirea şi mântuirea credincioşilor. Este, deci, nevoie să înţelegem faptul că trăim în Hristos, cu adevărat, doar atunci când suntem în comuniune şi unitate cu ceilalţi, când suntem împreună-lucrători în lume iubind şi slujind pe semenii noştri.

Atunci când un ucenic l-a întrebat pe Avva Pimen cum poate evita osândirea aproapelui, acesta a răspuns: „Noi şi fraţii noştri suntem două icoane. Când omul ia seama la sine şi se defăimează, fratele este preţuit cum se cuvine; când însă omul se crede bun, găseşte că fratele este rău”[8].

Doar printr-o cunoaştere şi recunoaştere a limitelor proprii ajungem la preţuirea reală a aproapelui nostru. În acest sens, milostenia, adică iubirea semenilor, este o lucrare fundamentală a Ortopraxiei (dreptei făptuiri) şi devine mărturie şi întruparea Ortodoxiei (dreptei credinţe).

În semenul nostru trebuie să Îl vedem mereu pe Hristos şi, de aceea, fiecare om este pentru noi o icoană vie şi concretă a lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat: „Hristos a devenit o persoană omenească, una singură şi reală, şi rămâne aşa în vecii vecilor, ca un frate între ceilalţi oameni. El veghează la respectarea fraţilor Săi, pe care aşa de mult i-a iubit, încât S-a făcut ca unul dintre ei”[9], spune Părintele Dumitru Stăniloae.

În mâna întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi care oferă. După învăţătura Bisericii noastre, omul este doar un chivernisitor al bunurilor aflate la dispoziţia lui şi nu un stăpân al acestora: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacov 1, 17).

Toate câte nu sunt absolut necesare omului, sunt de prisos, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur că: „De prisos este tot ce e mai mult decât ce e de trebuinţă. Când, dar, şi fără aceasta putem petrece în sănătate şi cuviinţă, e de prisos tot ce se mai adaugă”[10].

De altfel, după cum accentua şi scriitorul bisericesc din veacul al III-lea, Clement Alexandrinul, bogat este nu cel care are mult, ci cel care dăruieşte la rândul său, deoarece „este bogat nu cel ce are şi păstrează, ci cel ce dă; iar pe omul fericit îl arată datul, nu păstratul”[11].

Nu trebuie să ne lăsăm conduşi de duhul timpurilor în care trăim, unde egoismul individualist, satisfacerea poftelor de suflet păgubitoare şi izolarea de semenul nostru sunt false căi de vieţuire care îl conduc pe om nu spre adevărata bună stare, ci către eşecul său ca fiinţă comunitară, încetând de a mai vedea lumea ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie împărţit cu aproapele spre a împlini Evanghelia, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). Remediul pentru depăşirea acestor false moduri de vieţuire, egoistă, îl reprezintă efortul comun de eliberare de patima lăcomiei şi de dobândire a vederii prezenţei lui Hristos în aproapele nostru, spre a trăi cu adevărat taina Bisericii ca trup tainic al lui Hristos.

Drept-măritori creştini,

Biserica noastră este permanent receptivă la problemele societăţii şi oferă creştinului soluţii concrete spre desăvârşirea sa duhovnicească, dar şi spre asigurarea celor necesare vieţii, ca suport necesar pentru creşterea sa duhovnicească .În acest sens, trebuie să redescoperim, mai întâi, vocaţia noastră de misionari, de mărturisitori şi de vestitori ai iubirii Mântuitorului Iisus Hristos şi prin apărarea dreptei credinţe a Bisericii noastre în faţa tuturor atacurilor din societatea contemporană secularizată şi fragmentată.

Trăim, astăzi, vremuri în care trebuie să devenim tot mai sensibili la suferinţa aproapelui nostru, în care Hristos Însuşi suferă. Să înţelegem că este important ca învăţătura de credinţă, deprinsă de timpuriu, în familie, şi de pe băncile şcolii, la ora de Religie, să o transpunem în faptele milei trupeşti. Să luăm aminte la iubirea lui Hristos pentru om şi să nu fim nepăsători la suferinţa aproapelui nostru îndurerat, flămând şi gol (cf. Matei 25, 35-46) pentru că, spune Părintele Dumitru Stăniloae: „Atât de mult ţine Hristos ca fiecare din noi să respectăm şi să iubim pe semenii noştri, încât aceasta va fi măsura după care vom fi judecaţi: «Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut»” (Matei 25, 40)[12].

După cum se cunoaşte deja, Biserica noastră şi-a extins activităţile sale social-caritative şi filantropice în folosul celor nevoiaşi şi bolnavi, a continuat acţiunea de ajutorare a parohiilor sărace din ţară şi din diaspora, şi, atunci când a fost nevoie, a intervenit pentru sprijinirea familiilor care au avut de suferit de pe urma calamităţilor naturale, inundaţiilor sau alunecărilor de teren, aşa cum s-a văzut şi în anul 2014. Toate aceste activităţi sunt realizate prin osteneala, dragostea şi dărnicia fiecăruia dintre dumneavoastră pentru aceşti „fraţi prea mici” (Matei 25, 40) ai Mântuitorului Iisus Hristos.

De aceea, cu dragoste părintească, îndemnăm pe toţi slujitorii sfintelor noastre biserici, pe membrii consiliilor şi comitetelor parohiale, dar şi pe toţi credincioşii ortodocşi din parohii sau pelerini la sfintele mănăstiri ca, împreună, să continuăm, şi în acest an, din această Duminică a Ortodoxiei până la sărbătoarea Bunei Vestiri, frumoasa tradiţie a Bisericii noastre de a organiza o colectă în toate parohiile şi mănăstirile din cuprinsul Patriarhiei Române pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoi. Sumele din această colectă vor fi adunate în Fondul Central Misionar, prin care se va sprijini activitatea misionară, educativă şi edilitară a parohiilor şi mănăstirilor atât din ţară, cât şi din străinătate, în folosul Bisericii noastre Ortodoxe Române.

Ne rugăm ca Preamilostivul Dumnezeu să răsplătească milostenia tuturor celor “ce aduc daruri şi fac bine în sfintele şi întru tot cinstitele lui Dumnezeu biserici”[13] pentru ca să sporim mai deplin în iubire faţă de Hristos şi de semenii noştri, ajungând cu toţii să ne închinăm Sfintei Învierii Sale, cu pace şi bucurie.

Vă mulţumim pentru dărnicie, vă dorim mult spor în urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, şi ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze:

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! Amin! (2 Corinteni 13, 13).

Președintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

† Laurențiu, Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarh al Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale și Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviștei și Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi

†Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului

† Corneliu, Episcopul Hușilor

† Lucian, Episcopul Caransebeșului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei

† Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor

† Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei

† Daniil, Episcop-locțiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei și Noii Zeelande

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor

† Calinic Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor

Vacant – Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someșeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei

† Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

† Marc Nemțeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Brașoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei și Luxemburgului

† Emilian Lovișteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Ignatie Mureșeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugliei


[1]Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Ed. Anastasia, Bucureşti 1994, p. 99.

[2]Stihira a IV-a de la „Doamne, strigat-am …”, Vecernia Mică, Duminica întâi a Sfântului şi Marelui Post, Triodul, Ed. IBMBO, Bucureşti, 2010, p. 206.

[3] Apud Michel Quenot, Icoana, fereastră spre absolut, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 57.

[4] Pr. Prof. Ene Branişte, Teologia icoanelor, în rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4/1952, p. 180-181.

[5] Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 2, traducere Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 123.

[6] Idem, p. 41.

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Domnului, în Cuvântări la Praznice împărăteşti, traducere de Pr. D.[umitru] Fecioru, col. „Izvoarele Ortodoxiei”, vol. 5, Ed. Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1942, p. 10.

[8] Avva Pimen,148, în Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 291.

[9] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Suprema valorificare a semenului, în vol. „Cultură şi duhovnicie”, col. Opere complete III, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2012, p. 99.

[10] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la II Corinteni, 15, traducere de Arhiereu Theodosie Ploeşteanu, Bucureşti, 1910, p. 195.

[11] Clement Alexandrinul, Pedagogul, III, VI, 35, 5, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. 4, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 326.

[12] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, art. cit., p.100.

[13] Cf. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, în Liturghier, Ed. IBMO, Bucureşti, 2012, p. 151.