Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Praedicationes (vol. 14)

Praedicationes (vol. 14)

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

*

Pentru o eclesiologie autentic ortodoxă noi trebuie să apelăm la Tradiția Bisericii, la Sfinții ei. Dar apelul la trecut trebuie să întâlnească în noi prezența lui Dumnezeu, slava Lui, prin care noi putem înțelege și învăța din Tradiția Bisericii. Căci teologii trebuie să fie creativi duhovnicește și nu speculativi. Speculațiile, în teologie, se încadrează la părere de sine.  Însă teologia personală începe de la luminarea și de la vederea lui Dumnezeu. De la darurile lui Dumnezeu pentru noi. Teologia începe de la ce ne învață Dumnezeu în mod personal. Și la ceea ce ne învață Dumnezeu noi trebuie să adăugăm ceea ce ne învață Tradiția Bisericii. Iar ceea ce ne învață Dumnezeu nu intră niciodată în coliziune cu ceea ce ne învață Tradiția, pentru că pe Sfinți tot Dumnezeu i-a învățat teologia Sa (p. 27).

Ca să ne curățim credința de bolile ei, trebuie să lepădăm de la noi faptele păcătoase și credințele deșarte, neconforme cu teologia și viața Bisericii. Să lepădăm băbismele, lucrurile preluate după ureche, superstițiile de tot râsul. Pentru că neștiința ticluiește multe „învățături” și „practici religioase” care nu au nimic de-a face cu Biserica, dar predica Bisericii trebuie să ironizeze și să deteste toate aceste contrafaceri (p. 28).

Omul duhovnicesc, chiar dacă e cunoscut și apreciat de mulți, nu caută prietenii și avantaje telurice, ci prietenii sfinte și să Îl cunoască pe El întru slava Sa. Pentru că cea mai înaltă cunoaștere a lumii e cu totul palidă în comparație cu o singură vedere a lui Dumnezeu. Căci ceea ce ne arată Dumnezeu în vedenia Sa e viață veșnică, e împărtășire de viața Lui, pe când orice cunoaștere umană e despre aici, despre ceva nedeplin, despre ceva trecător, despre ceva mic (p. 30).

Nu poți fi duhovnicesc, dacă nu iubești și nu ierți și nu ajuți așa cum ajută Dumnezeu. Căci iubirea duhovnicească nu iese în mod ostentativ pe stradă ca să-i îmbrățișeze pe oameni, dar ea se roagă în inimă pentru toți oamenii. Și iubirea duhovnicească, cea care-i îmbrățișează pe toți oamenii, zice numai cu cuvântul [Mt. 8, 8] în tăcerea și în iubirea inimii ei, dar e auzită imediat de către Dumnezeu. Pentru că El aude iubirea Lui din oameni, dar nu și vorbăria (p. 31-32).

Tocmai de aceea, unii se chinuie în chip și fel să pară „duhovnicești”, își înmulțesc cuvintele, își iau fețele de „sfinți”, citează lucruri pe care nu le-au înțeles și nici nu le-au trăit, și prin asta cred că sunt „convingători”. Însă pe cine poți convinge despre lucruri pe care nici tu nu le știi? Și la ce îți folosește că unii te laudă pentru aparenta ta „evlavie”, dacă nu te laudă și Dumnezeu? Pentru că lui Dumnezeu, când Îi place de pocăința noastră, de iertarea noastră, de iubirea și de milostivirea noastră, El ne umple imediat de slava Lui. Și dacă ne umple cu viața Sa înseamnă că El ne știe. Că El vede cu adevărat cine suntem, ce facem noi și de aceea nu ne mai trebuie lăudători orbi și iubitori de slavă deșartă ca mulți dintre noi. Pentru că oamenii nu pot vedea până unde vede Dumnezeu. Și dacă El coboară în noi și e cu noi, cu toate păcatele noastre, înseamnă că El, în mod fundamental, ne place și binevoiește întru noi. Și dacă El e cu noi, atunci nimeni nu poate să ne convingă de contrariul acestui fapt copleșitor (p. 32).

Viața cu Dumnezeu e adevărata viață a omului. Cea plină de păcate e o viață parazitară sau, mai degrabă, e o moarte ambulantă. Mergi, deși ești mort…Mergi cu Iadul în tine și nu vrei altceva…Deși e greu de înțeles și de admis faptul că preferăm lucruri care ne omoară. Pentru că orice păcat e o sinucidere. Și cum se numește acea sinucidere, care credem că „ne place”? Se numește viciu…Dar mulți se laudă cu viciile lor și nu văd că ele sunt sinucideri asumate. De aceea, dacă gândim profund o sinucidere, constatăm că ea e finalul dramatic a zeci și sute de sinucideri interioare. Căci până la faptul ca cineva să își ia viața, în el însuși s-a omorât sufletește în multe feluri. În așa fel încât, biata omorâre a trupului e consecința dureroasă a omorârii sufletului. Dar sufletul începem să ni-l omorâm din copilărie, de când învățăm să mințim, să poftim desfrânat, să ne mândrim, să ne lăudăm…Și chiar dacă nu mulți se sinucid, în ei înșiși se omoară permanent  (p. 35).

A fi om normal înseamnă a fi aprins de Dumnezeu, a fi transformat de El într-un rug aprins care nu se mistuie, pentru că slava lui Dumnezeu ne curățește, ne luminează și ne sfințește și nu ne omoară (p. 36).

Read More

Vorbiri de Facebook (vol. 4)

Vorbiri de Facebook (vol. 4)

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

*

Alergarea interioară e mult mai mare decât cea exterioară. Chiar dacă nu mai alergăm mult, pentru că am devenit comozi, alergăm mult în sufletul nostru. Ne ducem cu mintea până departe, vrem multe, ne întrebăm despre multe. De aceea, adesea, alergăm în mintea noastră…și, când ne oprim, ca să contemplăm ceva anume, asta ne umple de bucurie. De o bucurie care ne pune din nou în alergare, în entuziasm (p. 8).

Nu pot vorbi cu tine despre lucruri pe care nu le știu foarte bine, care nu mă interesează, pe care nu le cunosc. Ci dialoghez despre lucrurile care mă străbat tot timpul și care formează viața mea. De aceea, eu aștept de la interlocutorul meu același gen de experiență: trăită, care îl reprezintă, care e una cu el. Pentru că nu mă interesează informații citite de el sau aflate de la alții, ci crezurile lui, certitudinile lui (p. 14).

Read More

Viețile Sfinților (vol. I)

159. Vietile Sfintilor (vol. 1)

Pagina sursă

PDF – EPUBKindle – Torrent

*

Cuprins

1. Viața Sfântului Prunc Rumwold de Buckingham, Mărturisitorul († 662) (3 noiembrie) [5-51]

2. Viața Sfântului Sfințit Mucenic Pangratios, Episcopul Tavromeniei [sec. I d. Hr.] (9 iulie) [52-111]

3. Viața Sfântului Grigorios Teologul, Arhiepiscopul Constantinupoleosului  (25 ianuarie) [112-437]

*

Sfântul Rumwold a vorbit în mod minunat încă de la nașterea sa, el mărturisind dreapta credință a Bisericii și cerând să fie botezat și împărtășit. El, cel abia născut, a predicat despre Înțelepciune și despre Prea Sfânta Treime, Dumnezeul mântuirii noastre, și-a profețit propria sa moarte și a dat instrucțiuni cu privire la locul unde trebuie să se odihnească sfântul său trup (p. 9).

„Ascultați cu toții, vă rog, cei care stați aici, cuvintele pe care eu le vorbesc în urechile voastre! […] Căci aceasta este acea Înțelepciune în care Dumnezeu a întemeiat pământul și a statornicit cerurile, Care singură înconjoară înconjurarea cerurilor și în valurile mării Se plimbă peste cei mândri și înalți, călcând gâturile [lor prin] puterea Sa” (p. 14).

Astfel, Dumnezeu în[tru] Înțelepciune a făcut toate. Și când cel plăsmuit [de Dumnezeu] a căzut, în Înțelepciune a fost răscumpărat. Înțelepciune a Tatălui, Care este Fiul. Căci Tatăl este în Fiul și Fiul în Tatăl, și Duhul Sfânt, prin Care sunt renăscuți toți cei credincioși, este în Amândoi. Și din acestea se înțelege fără dubii faptul că Dumnezeu este și Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Dar, deși e diferită persoana Tatălui de a Fiului și de a Sfântului Duh, [totuși] una este ființa [Lor], aceeași este egalitatea [dintre Ele], una este măreția și puterea [Lor], una este veșnicia și desăvârșirea [Lor], cinstea și lauda [Lor]. Slava [Lor] este una și la fel și Împărăția și bucuria, una este imensitatea, cât și slava și nemurirea [Lor] (p. 16).

Thomas Westall, în 1525, a dat mărturie despre faptul că exista un altar închinat Sfântului Rumwold în Biserica parohială de la King’s Sutton, care avea hramul Sfinții Apostoli Petros și Pavlos (p. 21).

„Cerând Botezul în apa cea vie, cu valurile cuvintelor harului n-ai fi putut vorbi, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de la Dumnezeu. Căci ai arătat nouă viața în Duhul [Sfânt], pentru că ai trăi în trup, dar mai presus de lume. [De aceea, Sfinte] Rumwold, îmbrăcându-te în trupul pruncului, ai arătat deșarte închipuirile noastre [cele lumești]” (p. 34).

În Viața sa [a Sfântului Pangratios] găsim și următoarele cuvinte de învățătură ale Sfântului Apostol Petros: „Fiule Iosif, poartă chipul Domnului nostru Iisus Hristos  și imprimă-l pe el în Pirgisio, ca să vadă poporul chipul pe care l-a luat Fiul lui Dumnezeu, ca văzându-l mai mult să creadă, ca să privească forma chipului și să le fie reamintite lor  cele care prin noi le-au fost vestite!”. Căci Sfânta Icoană a Domnului e conformă cu propovăduirea apostolică, pentru că ea este o picturalizare a persoanei Domnului, așa după cum au propovăduit-o Dumnezeieștii Apostoli (p. 57).

Sfintele Moaște ale Sfântului Sfințit Mucenic Pangratios sunt acum la Roma, având această inscripție la altarul său: „Die XI Aprilis MDCXXVI, consecratum fuit hoc altare in honorem S. Pancratii Martyris, in quo pariter inclusum est corpus S. Pancratii Episcopi et Martyris [(În) ziua de 11 aprilie 1626 a fost sfințit acest altar în cinstea Sfântului Mucenic Pancratius, în care, deopotrivă, se păstrează (și) trupul Sfântului Episcop și Mucenic Pancratius]” (p. 59).

„Din piatra cea vârtoasă adăpându-te Petru și umplându-te, te-a trimis pe tine ca pe un alt râu să adapi sufletele și să usuci gârlele necredinței cu curgerile dumnezeieștilor propovăduiri, cugetătorule de Dumnezeu” (p. 66).

Sfântul avea în mână „Cinstita Cruce cu Icoana Domnului Hristos, iar Tațian [Diaconul], Icoana Apostolului Petru” (p. 93).

Iar unii dintre calabrezii creștinați au mărturisit că în timpul luptei vedeau „trei sori pe zidurile cetății, strălucind mai mult decât soarele zilei” și atunci se omorau unii pe alții. Iar sorii aceia erau Sfânta Cruce și cele două Sfinte Icoane (p. 94).

Încă din copilărie, Sfântul Grigorios [Teologul] făgăduiește să trăiască în curăție și feciorie. Cu ajutorul tatălui său, Sfântul Grigorios studiază în Nazianzos, în Chesaria Cappadociei, în Chesaria Palestinei, în Antiohia, Alexandria și Atena (p. 114).

În primăvara anului 379, puținii ortodocși din Constantinopol îl cheamă pentru a lupta pentru credința ortodoxă, pentru că orașul imperial era plin de arieni. Când Sfântul ajunge în capitala imperiului nu găsește nici măcar un paraclis ortodox și a început a liturghisi și a propovădui într-o casă, pe care el însuși a transformat-o în Biserică și a numit-o Sfânta Anastasia, adică Învierea Ortodoxiei (p. 117).

În 431, la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efesos, Sfântul Grigorios e citat ca o mare autoritate teologică, pe când în 451, la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, Sfântul Grigorios este numit „Grigorios Teologul” și devine „cel mai frecvent publicat scriitor din tradiția manuscriptică bizantină”. Pentru Părintele John Anthony McGuckin, Sfântul Grigorios Teologul este „cel mai mare stilist al epocii patristice”. Însă „epoca patristică” nu s-a încheiat vreodată în Biserică, ci ea este un continuum de la Apostoli și până la a doua venire a Domnului (p. 124).

Read More

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică în lunea Sfântului Duh [2018]

Iubiții mei[1],

în Penticostar, praznicul de azi este închinat „Atotsfântului și Făcătorului de viață și Atotputernicului  Duh, unul [din] Dumnezeul treimic [τὸ πανάγιον καὶ ζωοποιόν καὶ παντοδύναμον Πνεῦμα, τὸν ἕνα τῆς τριάδος Θεόν], Cel de-o-cinstire și de-o-ființă și de-o-slavă [cu] Tatăl și [cu] Fiul [τὸ ὁμότιμον καὶ ὁμοούσιον καὶ ὁμόδοξον τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Υἱῷ]”[2].

Și, cu toate acestea, de câteva secole în spațiul românesc, noi spunem că prăznuim azi nu o persoană a Treimii, nu pe Dumnezeu Duhul Sfânt, ci pe întreaga Treime, pe Dumnezeul nostru treimic, sub titlul „Sfânta Treime”, așa după cum putem citi și în calendarul pe 2018.

O schimbare importantă de accent teologic, care se păstrează în mod nescris, fără ca să se fi schimbat textul Slujbei. Slujba e aceeași în Penticostar, dar noi ne referim la un praznic cu o altă semnificație decât cea tradițională, căci avem și hramuri de Biserici închinate Preasfintei Treimi, care au loc astăzi.

De ce preferăm, așadar, o discuție triadologică într-o zi pnevmatologică? De ce, din punct de vedere liturgic, Îl prăznuim astăzi pe Dumnezeu Duhul Sfânt, dar prin acatist, prin predici, prin hramurile din această zi noi spunem că O prăznuim pe Preasfânta Treime, pe Dumnezeul nostru treimic?

Nu știu când și nici cum a început schimbarea de semnificație a praznicului de azi. Nu am auzit pe nimeni vorbind despre această mutație de sens. Ar putea fi una apologetică, de negare a unei perspective pnevmatologice extremiste și tocmai de aceea a început să se facă o fundamentare triadologică în această zi. Dar este evident faptul că de câteva secole în spațiul românesc avem Biserici închinate Preasfintei Treimi și că hramurile acestor Biserici se prăznuiesc astăzi, în lunea Sfântului Duh.

Însă, pe de altă parte, nimeni nu s-a atins de Slujba din Penticostar, de Slujba zilei. Și dacă nu ne-am atins de ea, dacă nu am schimbat-o în sens triadologic, recunoaștem în mod implicit că ea e bună, că ea e cea care trebuie, cea pe care o prăznuiesc toți ortodocșii. Dar, cu toate acestea, în ciuda textului Slujbei, noi, românii ortodocși, pledăm pentru o înțelegere triadologică a unui praznic pnevmatologic. Adică slujim una și interpretăm alta.

Pentru că Sfântul Duh e prăznuit azi, tocmai pentru că a fost în prim-planul praznicului de ieri. Și acesta este un principiu liturgic respectat în cadrul anului bisericesc.

Căci, spre exemplu, pe 25 decembrie noi prăznuim Nașterea Domnului, dar pe 26 decembrie avem sinaxa Născătoarei de Dumnezeu[3], pentru că ea a fost cea care I-a slujit Domnului cu această ocazie. Și, la fel, avem Botezul Domnului pe 6 ianuarie, iar pe 7 avem sinaxa Sfântului Ioannis Botezătorul[4], pentru că el a fost cel care I-a slujit Domnului la Botezul Său.

De aceea, praznicul de azi, din punct de vedere textual și liturgic și tradițional, trebuie păstrat așa cum este, iar el e închinat Duhului Sfânt și nu Treimii. Dar dacă vrem să atenționăm cu această ocazie, din punct de vedere teologic, asupra pericolului unidimensionării teologice a Duhului Sfânt, o putem face și e nevoie de acest lucru. Căci sunt dăunătoare pentru teologie și pentru viața duhovnicească și liturgică, deopotrivă, atât extremismul hristologic, cât și cel pnevmatologic. Pentru că nu poți explica toată mântuirea și viața eclesială numai prin persoana lui Hristos sau numai prin persoana Duhului Sfânt, ci cel mai înțelept e să gândești triadologic întreaga teologie și viață a Bisericii.

Mai pe scurt, eu pledez pentru ca acest praznic de azi să rămână al Duhului Sfânt, așa cum a fost și este în Penticostarul Bisericii. Să nu-l mai numim al Sfintei Treimi, ci lunea Sfântului Duh. Dar în orice zi, nu numai azi, suntem datori cu toții să subliniem faptul că Dumnezeul treimic e Dumnezeul mântuirii noastre și nu doar Hristos sau Duhul Sfânt sau Tatăl.

Pentru că, în mod distinct, noi Îl prăznuim pe Duhul Sfânt de Cincizecime și azi, pe Hristos Îl prăznuim în mai multe praznice și nu avem niciun praznic distinct al Tatălui și nici al Treimii. Dar persoanele Treimii Celei Preadumnezeiești nu sunt niciodată separate una de alta și noi, în orice zi, ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, unui singur Dumnezeu întreit în persoane, pentru că din veci și pentru veci Treimea e comunională, e perihoretică. Căci persoanele Treimii sunt una în alta fără amestecare, datorită faptului că au aceeași ființă și ele nu trăiesc în mod separat una de alta.

De aceea, din punct de vedere teologic, avem nevoie în mod continuu de o fundamentare triadologică a predicilor noastre, pentru că tot cultul Bisericii e triadologic. Dar nu trebuie să schimbăm semnificația praznicelor Bisericii, pentru că astfel începem să prăznuim altceva în comparație cu întreaga Biserică. Și cred că trebuie să ținem, mai degrabă, la unitatea credinței Bisericii, decât la o abordare apologetică a praznicelor.

Însă, care e teologia praznicului Sfântului Duh de azi? E cuprinsă în Vecernia plecării genunchilor, cu cele 7 rugăciuni speciale ale ei, în Pavecernița și în textul Utreniei de azi[5]. Unde ni se spune că Duhul Sfânt era, este și va fi veșnic, neavând început și nici sfârșit, pentru că El este veșnic împreună-unit și împreună-numărat cu Tatăl și cu Fiul. Căci El e Viață și Făcător de viață, Lumină și Dătător de lumină, Însuși Binele și Izvorul bunătății. Cel prin Care Tatăl Se cunoaște și Fiul Se preaslăvește[6].  Duhul Sfânt este Lumină și Viață și Izvor viu noetic [νοερά]/ înțeles cu mintea[7], cu mintea curățită de patimi. Mai bine-zis: a Cărui slavă e văzută cu mintea curățită de patimi.

Duhul Sfânt este Duhul înțelepciunii, al înțelegerii, e bun, drept, înțelegător, stăpânitor, curățitor de păcate, este Dumnezeu și îndumnezeitor [θεοποιοῦν], foc din foc purcezător [πῦρ ἐκ πυρὸς προϊόν], vorbitor, lucrător, e împărțitorul darurilor celor dumnezeiești, prin Care Sfinții se încununează[8], adică moștenesc Împărăția lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este Împăratul nostru Cel ceresc, e Mângâietorul nostru, e Duhul adevărului, Care este pretutindeni și pe toate le împlinește. Este Vistierul bunătăților și Dătător de viață, iar când Se sălășluiește întru noi, prin slava Sa, El ne curățește pe noi de toate păcatele și ne mântuie, ca unul Care este Bun față de noi[9].

Duhul Sfânt a conlucrat la nașterea Fiului din Fecioară, iar Fiul, după înălțarea Sa în sânul Treimii, L-a trimis pe Duhul în Sfinții Săi Apostoli și i-a umplut de harul Său cel neîmpuținat[10]. Căci Tatăl ne curățește pe noi cu lucrarea Sfântului Său Duh[11], dar și Fiul ne dăruie darul Atotsfântului Duh[12]. Pentru că lumina Duhului ne luminează pe noi și ne scapă din înșelăciunea drăcească, care e aidoma unui întuneric pentru noi[13].

Și noi nu putem să ne vedem înșelările noastre, adică faptele, gândurile, ideile noastre rele, până nu ne luminează Duhul Sfânt și nu ni le arată a fi lucruri drăcești, întuneric demonic.

Iar prin lucrarea cea mai presus de fire a Duhului, noi am crezut că Duhul e Dumnezeu, împreună slăvit cu Tatăl și cu Fiul[14]. Fiul L-a vărsat pe Duhul în Sfinții Săi Apostoli[15], adică a vărsat slava Lui în ei, căci Duhul e Cel care ne întărește pe noi. Pentru că harul Duhului, prin împărtășire de la Apostoli, a ajuns la toți cei credincioși. Iar harul Său ne luminează inima în mod rațional și ne întărește în credință[16].

Slava Duhului e puterea de sus cu care noi ne îmbrăcăm și ea lucrează în noi o înnoire mistică a cunoașterii noastre teologice. Căci Duhul Sfânt era și este în Tatăl, împreună preaslăvit cu Fiul. Și Tatăl pe toate le-a făcut prin Fiul, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh. Pentru că Duhul purcede din Tatăl și în Fiul Se odihnește[17].

Duhul Sfânt este Cel dumnezeiesc și împarte daruri dumnezeiești tuturor oamenilor, dar și Puterilor cerești, și pe toate le face cu voia Sa. Iar harul Său este purtător de lumină, ne curățește cugetul nostru, ne face vie mintea noastră și ne umple de sfințenia Lui[18]. Duhul e împreună-lucrător cu Tatăl și cu Fiul și El învață în mod continuu Puterile cerești, dar și pe oameni, să Îl slăvească pe Dumnezeu. Duhul e Făcător și Sfințitor a toate, Stăpân și Stăpânitor[19]. Duhul Sfânt ne dă temerea de Dumnezeu și pace, El știe toate, El ne păzește ca să nu cădem în păcat, El ne satură de lumina Sa, adică de vederea ei extatică, și ne dă să Îl slăvim pe Dumnezeu în timpul privegherilor Bisericii[20].

Legea harului a fost scrisă de Duhul Sfânt în inimile Sfinților Apostoli, ca Unul ce este Iubitor de oameni[21]. Duhul lui Dumnezeu ne face văzători de Dumnezeu, pentru că El strălucește întru noi. Duhul Sfânt e Cel care reface unitatea neamului omenesc, pierdută la împărțirea limbilor[22].

Slava Duhului este focul[23] despre care vorbea Domnul în Lc. 12, 49. Și focul Său ne face cunoscători ai tainelor celor cerești[24].

Și, după cum se observă, teologia praznicului de astăzi e foarte bogată și ne vorbește despre persoana și lucrările Duhului Sfânt în viața noastră, dar, totodată, și despre relația Lui veșnică și continuă cu Fiul și cu Duhul. Pentru că niciodată nu vorbim cu adevărat despre Duhul Sfânt, dacă nu Îl vedem în relația Lui veșnică cu Tatăl și cu Fiul.

Așadar, iubiții mei, întotdeauna trebuie să ne întoarcem la Sfânta Tradiție a Bisericii, atunci când vrem să cunoaștem și să vorbim despre cultul Bisericii, despre Sfinții ei, despre viața creștină, ortodoxă! Mereu trebuie să recitim sursele credinței, să le aprofundăm, să fim în relație vie cu Dumnezeu, cu Sfinții și Îngerii Lui.

…Recent s-au publicat în română, spre exemplu, dogmele Sinoadelor Ecumenice[25] într-un singur volum și canoanele Bisericii în trei volume[26]: ambele cu text grec-român. Deși, pentru mine, ambele traduceri pe care vi le recomand, nu sunt traduceri fidele ale textelor sinodale, pentru un începător în cunoașterea teologică ele sunt capitale. Dacă începi cu ele cunoașterea teologiei Bisericii, iar textul Scripturii îl înveți din Biblia de la 1688[27], dacă citești Filocalia Părintelui Dumitru Stăniloae în 12 volume, colecția Părinți și Scriitori bisericești[28], colecția Viețile Sfinților[29] și cărțile de cult ale Bisericii[30], atunci ai o cunoaștere bogată a Tradiției Bisericii.

Mai apoi, dacă faci studii teologice, dacă devii din ce în ce mai avansat în cunoașterea teologică și începi să îți traduci tu însuți textele sursă, vezi și lucrurile pe care, acum, mie nu mai îmi plac deloc. Și anume: traducerile infidele de tot felul. De la cele care falsifică textul în mod voit, la cele care îl interpretează ideologic sau confesional (și iarăși îl falsifică), în loc să îl redea așa cum este.

Pentru că, dacă vrem să știm cum arată Scriptura în LXX (Septuaginta) și în BYZ (ediția bizantină), Biblia de la 1688 e singura, în spațiul românesc, care ne poate ajuta într-o anume măsură. Pentru că textul Scripturii este adesea eliptic și de aceea e foarte greu, e antic și nu seamănă cu vorbirea noastră curentă, are multe greșeli de redactare și trebuie să fii teolog, filolog, om duhovnicesc, expert în multe științe pentru ca să îl traduci, nu conține note explicative, cel mai adesea același cuvânt poate fi tradus în mai multe feluri…și dacă nu rămâi la text, întotdeauna la text, la ce spune el, ajungi să fantazezi, să minți oamenii în timp ce le spui că „le traduci” Scriptura.

Dar problema Scripturii tradusă „degajat” și nu ascetic, nu e singura noastră problemă! Și edițiile românești ale cărților de cult și traducerile patristice pe care le avem în română și Viețile Sfinților au multe lucruri traduse greșit, trunchiat, interpretate netradițional…

Fapt pentru care, celor avansați în cercetarea teologică, le recomand să nu se încreadă în ele, până nu le verifică cu textul sursă! Pentru că teologia e știința certitudinii filologice și duhovnicești când e vorba de texte și e experiență vie, mistică, când e vorba de cunoașterea lui Dumnezeu. Ca să știi ce i-a spus, de fapt, Dumnezeu unui Sfânt într-o vedere dumnezeiască trebuie să cunoști textul sursă al Vieții lui. Ca să îți cunoști cu adevărat credința ortodoxă trebuie să înveți limbile vechi și pe cele noi în care s-au scris și se scriu textele Bisericii.

Da, cărțile traduse sunt bune și foarte bune, atunci când nu cunoști limba lor și nici nu ai puterea să le traduci! Dar când citești traducerile comparându-le cu textele sursă, nu se poate să nu te doară și să nu te enerveze în același timp lipsa de onestitate și de profesionalism a traducătorilor.

Și am avut parte, din păcate, de multe cazuri în care am luat cărțile la puricat și am constatat că greșelile nu erau cauzate de oboseală, de sfânta oboseală a muncii continue pe textele Bisericii, ci de rea intenție, de neștiință și de obrăznicie față de textele Bisericii.

Textul spune una, pe când traducătorul spune ceea ce vrea, deși vede negru pe alb ce spune autorul. Și aceasta se întâmplă pentru că traducătorul nu dorește să redea textul în mod smerit, așa cum este el, ci vrea să „îl îmbunătățească”. Și uneori „îl îmbunătățește” într-atât de mult, încât renunță cu totul la textul pe care îl traduce și croșetează, pe deasupra lui, un text…care nu există.

De ce? Pentru că cititorii români au fost învățați că o carte teologică, indiferent de secolul sau mileniul în care a fost scrisă, trebuie să pară „actuală”, „recentă”. Adică au fost învățați cu traduceri falsificatoare, cu traduceri care au edulcorat și au modificat textele…încât „să sune bine”. Și multe texte „sună foarte bine” în traduceri, dar până nu cunoști textul sursă. Pentru că atunci când îl cunoști, vezi că Sfântul vorbea smerit, vorbea într-un mod firesc, era pe înțelesul omului chiar și când era profund teologic, dar textul lui, în traducere românească, este unul savant, pedant, neologizat.

E de ajuns să pui mâna pe textul grecesc al Sfântului Grigorios Teologul sau al Sfântului Maximos Mărturisitorul sau al Sfântului Grigorios Palamas sau al Sfântului Dionisios Areopagitul și să începi să traduci orice vrei: un început de predică, de tratat, de confesiune. Pentru că vei vedea, din primele fraze, că textele lor au o naturalețe și o profunzime stilistică ieșite din comun. Că ei vorbeau în mod firesc, în mod smerit și în predică și în tratatul teologic și în apologie și în imn. Și că nu ai dreptul să le falsifici acest mod natural de a vorbi, firesc, pentru că tu vrei să faci textul „mai științific”.

Pentru că Scriptura, Sfinții Părinți, cărțile de cult sunt nu științifice, ci foarte științifice, nespus de științifice, pentru că sunt foarte pline de experiență și de cunoaștere teologică. Dar ele nu mizează niciodată pe stilul gol, pe emfază, așa cum mizează mulți traducători, ci măreția lor constă în experiența dumnezeiască pe care o conțin. De aceea, a reda simplu, așa cum e, un text înseamnă a reda adevărul acelui text, pe când a încerca să rescrii un text înseamnă a-l falsifica.

Așa că, începătorii în ale credinței ar fi bine să citească mult și ce e mai de calitate în materie de traducere teologică. Pentru că, mai apoi, vor înțelege ei înșiși micimile de tot felul…

Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem voia Lui! Amin.


[1] Începută în ziua de 25 mai 2018, la odovania Înălțării Domnului. Zi de vineri, 12. 10, soare, 28 de grade.

[2] Penticostar, ed. gr., cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html/Penticostar, ed. BOR 1973, p. 373.

[3] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1538/sxsaintinfo.aspx.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1650/sxsaintinfo.aspx.

[5] În greacă e aici: http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html. În Penticostar, ed. BOR 1973, e între p. 355-375.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html/ Penticostar, ed. BOR 1973, p. 356. [7] Ibidem/ Ibidem. [8] Ibidem/ Ibidem. [9] Ibidem/ Ibidem. [10] Ibidem/ Idem, p. 357. [11] Ibidem/ Idem, p. 358. [12] Ibidem/ Idem, p. 359. [13] Ibidem/ Ibidem. [14] Ibidem/ Ibidem. [15] Ibidem/ Idem, p. 362. [16] Ibidem/ Idem, p. 366. [17] Ibidem/ Ibidem.

[18] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 367. Nu există Pavecernița în textul online citat, de aceea citez doar ediția românească. [19] Idem, p. 368. [20] Idem, p. 369. [21] Ibidem. [22] Idem, p. 370.

[23] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html/ Penticostar, ed. BOR 1973, p. 372. [24] Ibidem/ Ibidem.

[25] Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, ed. coord. de Pr. Sorin Șelaru, Ed. Basilica, București, 2018, 574 p. Cf. http://www.editurapatriarhiei.ro/product_info.php?products_id=1223.

[26] A se vedea: http://basilica.ro/canoanele-bisericii-ortodoxe-editie-bilingva-aparuta-la-editura-basilica/.

[27] O puteți downloada de aici: https://archive.org/details/Biblia1688.

[28] Le puteți downloada de aici: http://www.arhiva-ortodoxa.info/.

[29] Aici, la nivel online: http://paginiortodoxe.tripod.com/vieti.html.

[30] O parte din ele sunt aici: http://www.stavropoleos.ro/biblioteca-digitala/carte-veche/carti-de-slujba-2/.

Lucas, cap. 12, 33-40, cf. BYZ

33. „Vindeți averile voastre și dați milostenie! Făceți-vă vouă pungi neînvechite [βαλάντια μὴ παλαιούμενα], comoară nesecată în ceruri [θησαυρὸν ἀνέκλειπτον ἐν τοῖς οὐρανοῖς], unde hoțul nu se apropie [ὅπου κλέπτης οὐκ ἐγγίζει], nici molia [nu] o strică [οὐδὲ σὴς διαφθείρει]!

34. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.

35. Să fie mijloacele voastre încinse și luminătorii voștri aprinși!

36. Și voi: asemenea oamenilor așteptându-l pe domnul lor, când are să se întoarcă de la nunți [ἐκ τῶν γάμων], ca, venind și bătând [în ușă], numaidecât să-i deschidă lui.

37. Fericiți [sunt] robii aceia, pe care, domnul venind, îl [îi] va afla priveghind [γρηγοροῦντας]! Amin zic vouă, că se va încinge și-i va așeza pe ei [la masă] și, venind, le va sluji lor.

38. Și dacă are să vină în a doua strajă și [dacă] în a treia strajă are să vină și are să-i afle așa[1], fericiți sunt robii aceia.

39. Și aceasta să știți: că dacă a[r fi] știut stăpânul casei [în] care ceas vine hoțul, a[r fi] privegheat și nu a[r fi] lăsat să-i spargă casa lui [διορυγῆναι τὸν οἶκον αὐτοῦ]!

40. Așadar, și voi fiți pregătiți! Căci [în] care ceas nu gândiți vine Fiul omului”.


[1] Dacă are să-i afle priveghind.

Predică la Cincizecime [2018]

Cincizecime 2018

Iubiții mei[1],

în duminica Sfintei Cincizecimi[2], noi retrăim ziua de naștere a Bisericii. Ziua cea prea plină de bucurie și de veselie dumnezeiască. Ziua în care slava lui Dumnezeu, după făgăduința Domnului, a coborât și a rămas în Sfinții Apostoli și în toți ceilalți Ucenici ai lui Hristos și i-a curățit și i-a luminat și i-a sfințit pentru a trăi creștinește în această lume. Căci slava cea veșnică și necreată a lui Dumnezeu a coborât de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt la Cincizecime și a rămas în cei care L-au cunoscut pe Dumnezeul treimic prin propovăduirea Domnului și care o așteptau împreună „[cu] rugăciune și [cu] rugă [ῇ προσευχῇ καὶ τῇ δεήσει]” [F. Ap. 1, 14, BYZ]. Pentru că Domnul Iisus Hristos ne-a vorbit despre Dumnezeul nostru ca despre o Treime de persoane dumnezeiești și ne-a făgăduit pe Duhul Sfânt [In. 14, 26; 15, 26; F. Ap. 1, 8], înțelegând prin Duhul Sfânt nu persoana Lui, pe care nu o poate cuprinde nicio creatură, ci slava comună a Treimii, dăruită nouă prin persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea și troparul praznicului este hristologic și ne spune că Hristos le-a trimis Apostolilor Săi pe Duhul Sfânt și Acesta i-a făcut atotînțelepți [πανσόφους][3]. Ei, Apostolii, erau pescari, erau oameni neșcoliți, nepregătiți ca să convertească lumea la credința în Dumnezeul treimic. Dar când au primit slava Duhului în ei, aceștia s-au făcut propovăduitori atotînțelepți ai lui Dumnezeu și, prin ei, Hristos a vânat lumea [τὴν οἰκουμένην][4]. Adică a adus lumea convertită, prin credința în El, în Biserica Lui. A făcut lumea păgână să fie creștină.

Însă, mai întâi de toate, să stăruim asupra făgăduinței Domnului! Din In. 14, 26 aflăm că Duhul Sfânt a fost trimis de Tatăl în numele Fiului și că Duhul ne va învăța pe noi toate cele ale mântuirii noastre și ne va reaminti propovăduirea Domnului. Ne-o va reaminti și ne-o va aprofunda continuu, aceasta fiind fundamentul apostolic al Bisericii.

Din In. 15, 26 aflăm că Duhul a fost trimis de Fiul de la Tatăl, că El este Duhul Adevărului, adică al Fiului, pentru că Duhul Se odihnește din veci în Fiul, dar că Duhul Sfânt purcede [ἐκπορεύεται] din Tatăl și El va mărturisi despre Fiul. Pentru că nu există nicio contrazicere între propovăduirea Fiului despre Duhul și propovăduirea Duhului despre Fiul, ci Ambii conglăsuiesc, Ei spun același adevăr.

De aceea nu este nicio contrazicere nici între In. 14, 26 și In. 15, 26 în ceea ce privește trimiterea Duhului în cei credincioși! Pentru că Duhul a fost trimis și de Tatăl și de Fiul în oameni, pentru că Duhul Sfânt a vrut El Însuși să coboare și să locuiască în oameni prin slava Lui. Pentru că Treimea cea Preadumnezeiască are o singură voință și o singură lucrare, pentru că are aceeași ființă dumnezeiască. Iar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt lucrează în mod comunional la mântuirea noastră și nu separat. Căci, la Cincizecime, Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt S-au coborât prin slava Lor în toți cei credincioși și au făcut din ei o singură Biserică a Treimii. Așa după cum profețise Domnul în In. 17, 22: „Și Eu, slava pe care [Mi-]ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum [și] Noi suntem una [καθὼς Ἡμεῖς ἕν ἐσμεν]” (cf. BYZ).

Căci slava cea dumnezeiască și veșnică, prin care Dumnezeul nostru treimic ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi, cei mult păcătoși, este a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, este a întregii Treimi, e comună Treimii și pe ea, coborând-o Dumnezeu în noi, prin ea ne unifică interior, ne face una, după cum Dumnezeul nostru treimic este unul. Și slava Lui, unificându-ne interior, ne unește pe unul cu altul în Biserica Sa, pentru că în toți sălășluiește aceeași slavă a Sa, care ne învață aceeași mărturisire despre Dumnezeu.

Iar Sfânta Icoană a Cincizecimii, care ni-i prezintă pe Sfinții Apostoli împreună și pe toți umpluți de slava lui Dumnezeu, ne vorbește despre comuniunea noastră în credință și în experiență sfântă. Căci Biserica este expresia concretă a unității de credință și de experiență sfântă, pentru că ea îi cuprinde pe toți cei credincioși și care trăiesc în intimitate cu Dumnezeul nostru treimic.

La F. Ap. 1, 8, slava Duhului Sfânt ne-a fost profețită de Domnul ca „putere [δύναμιν]” [cf. BYZ]. Ca putere dumnezeiască, ca umplere de puterea lui Dumnezeu. Pentru că „veți lua/ primi putere [λήψεσθε δύναμιν], venind Duhul Sfânt în[tru] voi [ἐπελθόντος τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐφ᾽ ὑμᾶς]! Și Îmi veți fi Mie martori și în Ierusalim [καὶ ἔσεσθέ Μοι μάρτυρες ἔν τε Ἱερουσαλήμ] și în toată Iudea și Samaria [καὶ ἐν πάσῃ τῇ Ἰουδαίᾳ καὶ Σαμαρείᾳ] și până la marginea pământului [καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]”[F. Ap. 1, 8, BYZ].

Căci martorul lui Dumnezeu, cel care dă mărturie despre El în cunoștință de cauză, trebuie să cunoască teologia Lui, să aibă în el slava Sa și să se nevoiască întotdeauna și pretutindeni să Îl propovăduiască pe El.

Iar astăzi, mai mult decât oricând, suntem chemați cu toții, toți creștinii Bisericii, să arătăm tuturor teologia Bisericii și experiențele noastre cele duhovnicești, trăite în Biserică, mergând cu râvna Lui peste tot ca să vorbim despre Dumnezeul mântuirii noastre. Căci în sate și în orașe, în călătoriile și în excursiile noastre teologice, dar mai ales online, noi trebuie să propovăduim în mod curat, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu, credința și experiența Bisericii, pentru ca toți să le cunoască. Pentru că darul cel prea mare pe care l-am primit de la El, acela de a fi martori ai lui Dumnezeu, martori ai minunilor Lui cu noi, ne cere să fim mereu propovăduitori ai Săi cu fapta și cu cuvântul.

În cap. al 2-lea din Faptele Apostolilor avem coborârea slavei lui Dumnezeu în Sfinții Apostoli. Căci slava Lui li s-a arătat lor ca „limbi ca de foc [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός] și a[u] șezut în fiecare dintre ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου] și au început a grăi [cu] alte limbi [καὶ ἤρξαντο λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις], precum  Duhul le da lor a vorbi [καθὼς τὸ Πνεῦμα ἐδίδου αὐτοῖς ἀποφθέγγεσθαι]” [F. Ap. 2, 3-4 BYZ].

Căci limbile ca de foc ale Duhului le-au dat lor să vorbească în limbile celor care aveau nevoie de mântuire [F. Ap. 2, 8]. Pentru că slava lui Dumnezeu ne curățește mintea și ne face să gândim și să vorbim cu sfințenie celor doritori de mântuire.

Iar pentru ca Dumnezeu să ne încredințeze de faptul că toți suntem chemați la mântuire, El a dăruit o Cincizecime și păgânilor. Minune descrisă în F. Ap. 11, pe care ne-o aduce la cunoștință Sfântul Apostol  Petros, care a fost martorul ei: „Și când am început eu a grăi, Duhul Sfânt a căzut/ a coborât în[tru] ei [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτούς], precum și în noi, în[tru] început [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς ἐν ἀρχη]”. Adică la Cincizecime. „Și mi-am adus aminte cuvântul Domnului, că zicea: «Ioannis a botezat [cu] apă, dar voi veți fi botezați în Duhul Sfânt [ὑμεῖς δὲ βαπτισθήσεσθε ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]». Așadar, dacă Dumnezeu le-a dat lor același dar ca și nouă [τὴν ἴσην δωρεὰν ὡς καὶ ἡμῖν], crezând [ei] în Domnul Iisus Hristos, dar eu ce puternic eram să Îl opresc pe Dumnezeu?” [F. Ap. 11, 15-17, BYZ].

Iar când Biserica a auzit mărturia Sfântului Petros despre primirea slavei Duhului de către păgânii care crezuseră în Dumnezeu, ei Îl slăveau pe Dumnezeu cu bucurie multă și atunci au conchis: „Așadar [Ἄρα γε], Dumnezeu [ὁ Θεὸς] și neamurilor le-a dat pocăința întru viață [καὶ τοῖς ἔθνεσιν ἔδωκεν τὴν μετάνοιαν εἰς ζωήν]” [F. Ap. 11, 18, BYZ]. Căci cine se pocăiește, acela trăiește duhovnicește. Dar pentru ca să trăiești duhovnicește, trebuie să trăiești în slava Duhului, în slava comună Treimii, care se revarsă în noi de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt și prin care slavă, Dumnezeu locuiește în noi și este cu noi.

Pentru că de aceea viața noastră creștină este viață duhovnicească, e viață sfântă: pentru că e împreuna-petrecere a noastră cu Dumnezeu, în noi înșine, prin slava Lui. E viața noastră cu Dumnezeu, în care suntem învățați cele ale Sale. Căci de la Botez, de la Botezul nostru sacramental din pruncie, coboară în noi slava lui Dumnezeu și ne face pe noi locașuri vii ale Sale. Și întru slava lui Dumnezeu, noi suntem luminați și povățuiți continuu ca să înțelegem teologia Bisericii, cum să ne mântuim și cum să Îi slujim lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că suntem responsabili de mântuirea tuturor și nu numai de mântuirea noastră.

…O, Cincizecimea cea sfântă, ziua cea mare a Bisericii! Ziua care ne vorbește cu putere despre Dumnezeul nostru treimic. Căci Duhul Sfânt, Mângâietorul sufletelor și al trupurilor noastre, Cel care ne sfințește pe noi în întregime și ne face cu totul duhovnicești, este Cel de-o-ființă [ὁμοούσιος] și de-un-tron [ὁμόθρονος] cu Tatăl și cu Fiul[5].

Pentru că noi Îl lăudăm pe „Tatăl Cel-fără-de-început [τὸν ἄναρχον Πατέρα] și pe Fiul Cel-împreună-fără-de-început [καὶ τὸν συνάναρχον Υἱόν] și pe Atotsfântul Duh Cel-împreună-veșnic [καὶ τὸ συναΐδιον καὶ πανάγιον Πνεῦμα]”[6] cu Tatăl și cu Duhul, pentru că credem în Dumnezeul nostru treimic, în Dumnezeul mântuirii noastre. Căci Treimea cea deoființă [Τριάδα ὁμοούσιον][7] este Dumnezeul mântuirii noastre, așa cum ne-a descoperit nouă Fiul Cel întrupat.

Pentru că Iisus Hristos, Domnul nostru, a spus despre Sine că e Fiul Tatălui [In. 5, 17; 19-23, 26; 8, 18-19, 54] și că El a fost trimis de Tatăl în lume [In. 5, 24, 37-38; 8, 16, 18; 9, 4], iar Tatăl a confirmat faptul că Iisus este Fiul Lui cel iubit [Mt. 3, 17; 17, 5]. Și tot Fiul ne-a vorbit și despre Duhul Sfânt și ne-a spus că El purcede din Tatăl [In. 15, 26] și că e Mângâietorul nostru [In. 14, 26; 15, 26] și că El ne va călăuzi întru tot adevărul [In. 16, 13]. Iar revelația Fiului despre Dumnezeul nostru treimic a fost consemnată pentru noi de către Sfinții Apostoli.

Tocmai de aceea, fundamentându-se pe revelația Fiului despre Dumnezeul treimic, Crezul Bisericii, pe care l-am comentat de curând[8], ne vorbește în mod apostolic despre Dumnezeul treimic. Pentru că Crezul Bisericii ne dă mărturia apostolică despre Dumnezeul treimic. Și pentru că mărturia Apostolilor este cea pe care s-a întemeiat Biserica, tocmai de aceea Biserica e apostolică. Și noi rămânem în Biserica de la Cincizecime, în Biserica Apostolilor, dacă mărturisim, dimpreună cu toți Sfinții Bisericii, mărturia sfântă a Tradiției Bisericii. Căci toți Sfinții lui Dumnezeu s-au sfințit aici, în Biserica Lui, și aici trebuie să ne sfințim și noi, pentru ca să moștenim, împreună cu ei, Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că mântuirea noastră înseamnă să ne nevoim continuu la curățirea noastră de patimi, la luminarea și sfințirea noastră, încât să facem să țâșnească din noi strălucirile slavei lui Dumnezeu, cea sălășluită întru noi. Fiindcă Dumnezeu vrea ca slava Lui să strălucească din noi și, prin ființa noastră, tuturor oamenilor, ca, prin noi, El să fie slăvit.

De aceea, iubiții mei, să ne rugăm Dumnezeului nostru treimic ca întru slava Lui să ne bucurăm pururea! Pentru ca El să ne odihnească pe noi întru Împărăția Sa, dimpreună cu toți cei adormiți întru dreapta credință, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la ora 9.04 minute, în zi de joi, pe 24 mai 2018. Soare, 22 de grade. Am preluat Sfânta Icoană de aici: http://ziarullumina.ro/img/crop/ziarullumina.ro/images//2017/06/06/Pagina-14//Icoana_Cincizecimii_w169_h125_q100.jpg.

[2] Titlul praznicului în Penticostar, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p49.html. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/19/predica-la-duminica-a-7-a-dupa-invierea-domnului-2018/.

Memento mori și nostalgia Paradisului [3]

Tabloul din Memento mori, la care ne referim, este mult mai vast şi cuprinde mult mai multe strofe, pe care însă renunţăm a le reproduce în întregime, exemplele citate fiind (credem) suficiente.

Este semnificativ faptul că asemenea imagini paradisiace, având aceleaşi virtuţi ale Raiului primordial, le întâlnim şi în alte poeme, ca Miradoniz, precum şi în nuvela Cezara, în descrierea insulei lui Euthanasius, în Sărmanul Dionis sau în Geniu pustiu.

O altă variantă manuscrisă a poemului Memento mori cuprindea aceste versuri:

 De dau într-o parte mreaja ce, perdea trandafirie,
După ea ascunde-apusul, văd o lume argintie,
Şi-n câmpii albastre [ale cerului] îmblă generaţiile de sfinţi;
Unii vezi cu fruntea creaţă de adâncu-nţelepciunii,
Alţii-n seninul credinţei şi cu mirul rugăciunii,
Îngerii prin rai îi poartă c-ochii mari, adânci, cuminţi.

Iar în mijlocul câmpiei, se ridică-n […] soare
Un deal verde şi în fruntea-i se usuc-o cruce mare,
Aurită de lumina sfânt-a soarelui ceresc.
Şi-ncet iar se desfăşoară mreajă de aur eteric,
Ochiu-mi se păienjeneşte privind sec în întuneric,
Şi-n apusul negru, rece, ale nopţii umbre cresc.

Prin câmpiile albastre şi cu straturi de ninsoare
Râuri de stele în valuri undele îşi desfăşoară,
Florile pe lugeri de-aur lune sunt ce blând sclipesc,
Varsă-n lumea lor cerească o lumină viorie
Ce străbate-n raze vineţi atmosfera argintie
Şi cântări aeriene printre straturi lin roiesc[1].

Imaginea cea mai percutantă este cea a florilor care „lune sunt ce blând sclipesc”, iar impresia vizionarismului constă tocmai în gigantismul imagistic, în dilatarea enormă a dimensiunilor.

Fapt ce corespunde tradiţiei ortodoxe şi credinţei intime a poporului său, conform cărora patria este Raiul, şi nu pământul acesta, care nu este decât un loc de exil pentru oameni:

„Raiul iaste zidit de Dumnădzău sus la răsărit pre munți înalți și frumoși, unde-s vânturi vesele, nice foarte calde, nice foarte răci, și văzduh luminat. Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case. Iară pământul acesta stă gios, făcut numei pentru fieri [fiare sălbatice] și pentru dobitoace, unde fu gonit Adam, pre carele și noi acmu lăcuim”[2].

Pământul acesta este tinda Bisericii sau pridvorul Raiului, dar nu Raiul însuşi, aşa cum, secondând literatura patristică, susţin cazaniile coresiene şi varlaamiene, precum şi didahiile antimiene, perspectivă care a trecut mai departe la pașoptiști, așa cum ne dă mărturie, spre exemplu, Bolintineanu: „omul, ce zilele-l înșeală,/ P-această vale tristă pe care-i exilat” (Ziulé); „Oh! Spune, nu te saturi ca să mai strângi avere/ P-acest pământ de doliu pe care ești proscris?” (Conrad).


[1] M. Eminescu, Opere, XV, ed. întemeiată de Perpessicius, p. 965.

[2] Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note și comentarii, glosar și bibliografie de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, 268.

Lucas, cap. 12, 22-32, cf. BYZ

22. Și [Iisus] a zis către Ucenicii Săi: „Pentru aceea vă zic vouă, nu vă îngrijorați [de cele ale] sufletului vostru [μὴ μεριμνᾶτε τῇ ψυχῇ ὑμῶν], ce aveți să mâncați [τί φάγητε] și nici [de cele ale] trupului [μηδὲ τῷ σώματι], ce aveți să îmbrăcați [τί ἐνδύσησθε]!

23. Sufletul este mai mult [decât] mâncarea [Ἡ ψυχὴ πλεῖόν ἐστιν τῆς τροφῆς] și trupul [este mai mult decât] îmbrăcămintea [καὶ τὸ σῶμα τοῦ ἐνδύματος].

24. Luați aminte la corbi, că nu seamănă, nici seceră, care nu este [au] cămară [οἷς οὐκ ἔστιν ταμεῖον], nici hambar [οὐδὲ ἀποθήκη], și Dumnezeu îi hrănește pe ei! Cu cât mai mult [sunteți] voi mai de preț [decât] păsările [πόσῳ μᾶλλον ὑμεῖς διαφέρετε τῶν πετεινῶν]?

25. Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge peste vârsta lui un cot?

26. Așadar, dacă nici cel mai mic [lucru nu] puteți [să faceți], de ce despre celelalte vă îngrijorați?

27. Luați aminte la crini cum crește [Κατανοήσατε τὰ κρίνα πῶς αὐξάνει] [cresc]! Nu se ostenește [οὐ κοπιᾷ] [se ostenesc], nici toarce [οὐδὲ νήθει] [nu torc]! Și vă zic vouă, nici Solomon [οὐδὲ Σολομὼν], în toată slava sa [ἐν πάσῃ τῇ δόξῃ αὐτοῦ], [nu] s-a îmbrăcat ca unul [dintre] aceștia [περιεβάλετο ὡς ἓν τούτων][1].

28. Iar dacă iarba în câmp astăzi fiind [Εἰ δὲ τὸν χόρτον ἐν τῷ ἀγρῷ σήμερον ὄντα] și mâine întru cuptor aruncându-se [καὶ αὔριον εἰς κλίβανον βαλλόμενον], Dumnezeu așa o îmbracă [ὁ Θεὸς οὕτως ἀμφιέννυσιν], cu cât mai mult pe voi [πόσῳ μᾶλλον ὑμᾶς], puțin credincioșilor [ὀλιγόπιστοι]?

29. Și voi nu căutați ce aveți să mâncați sau ce aveți să beți și nici [nu] vă îngrijorați!

30. Căci toate acestea neamurile lumii le caută [Ταῦτα γὰρ πάντα τὰ ἔθνη τοῦ κόσμου ἐπιζητεῖ], dar Tatăl vostru a știut că aveți nevoie de acestea [ὑμῶν δὲ ὁ Πατὴρ οἶδεν ὅτι χρῄζετε τούτων].

31. Ci căutați Împărăția lui Dumnezeu [Πλὴν ζητεῖτε τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ] și  toate acestea vi se vor adăuga vouă [καὶ ταῦτα πάντα προστεθήσεται ὑμῖν]!

32. Nu te teme, turmă mică [τὸ μικρὸν ποίμνιον]! Căci Tatăl vostru a binevoit [ὅτι εὐδόκησεν ὁ Πατὴρ ὑμῶν] să vă dea vouă Împărăția [δοῦναι ὑμῖν τὴν Βασιλείαν]”.


[1] Ca unul dintre crinii câmpului.

Memento mori și nostalgia Paradisului [2]

În viziunea lui Eminescu, cetatea umană ideală este numai aceea care se confundă cu natura creată de Dumnezeu, care este astfel o parte organică din cosmos, pentru că acest cosmos este creaţia Sa şi nu se luptă împotriva voii Sale veşnice, ci curge în sensul pe care i l-a proniat Ziditorul lui.

O astfel de cetate, fiind parte integrantă a cosmosului, a universului, este una paradisiacă, în opoziţie cu cea de tip babilonic sau faraonic. Astfel îşi închipuie Eminescu civilizaţia străbunilor săi, a vechilor daci:

Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codrii, printre dealuri,
Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi –
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streaşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.

Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oàze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte –
A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel

Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros,
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. /…/

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie –
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. /…/

Ăsta-i Raiul Daciei veche, – a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.

Cetatea vechilor daci, ca şi plaiurile paradisiace pe care locuiesc ei, are legătură cu cerul, lumea de jos şi cea de sus au o continuitate firească (o continuitate a cărei precizare am remarcat-o şi în poezia anterior discutată): „Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă,/ Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă,/ Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colţi”.

Memento mori și nostalgia Paradisului [1]

Problema cea mai acută rămâne mereu pentru el
determinarea raporturilor dintre Dumnezeu și lume,
dintre existența definită ca vremelnicie și
Ființa identificată cu Veșnicia. […] El este mai cu seamă
poetul unei viziuni cosmice, este un însetat de Absolut.
Acestei exigențe îi este subordonată întreaga sa lume lirică.
(Rosa del Conte[1])

Aş dori să văd faţa lui Dumnezeu,
zise el unui înger, ce trecea.
(Sărmanul Dionis[2])

*

Ceea ce public aici reprezintă un capitol vast din cartea mea: Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua (aici), p. 255-351, capitol care nu a mai fost editat în forma aceasta pe platforma noastră.

Capitolul a fost publicat și în ediția întâi a cărții Epilog la lumea veche, vol. I. 2 (aici), cu un titlu mai generos: Filosofia umană cu aripi de ceară versus raţiunea divină înscrisă în biblia cosmică. Nostalgia Paradisului și rugăciunea. Revelarea lui Dumnezeu (p. 61-115).

Trebuie să specific, însă, că această elaborare are la bază o serie de analize și comentarii, publicate inițial aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/12/eminescu-si-ortodoxia-xii-exemple-de-gandire-teologica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/07/ce-mai-e-prin-univers/ etc.

În carte, ele nu se regăsesc în ordinea în care au fost scrise, datorită dorinței mele de a le preschimba întruna într-un studiu tot mai amplu, care s-a îmbogățit neîncetat cu noi și noi reflecții și cercetări, adâncind mereu perspectiva.

*

Celălalt ideal al vieţii sale, anterior şi preeminent visului de iubire, a fost cel al cărturăriei, al înţelepciunii care se poate deprinde şi prin care dorea să descopere tainele cele mai adânci ale lumii, ale universului şi ale fiinţei umane.

Biografia poetului ne descoperă, de altfel, cu asupra de măsură, faptul că a fost un însetat al lecturii şi al cunoaşterii.

În poemele eminesciene se pot observa dilemele adolescentului Eminescu, care oscila între a se dedica exclusiv studiului şi meditaţiei, cu o pasiune ascetică, sau a se încredinţa chemărilor iubirii (Floare albastră, Scrisoarea II etc.).

L-a ales pe primul şi s-a întors la el mereu, cu fidelitate, în dezamăgirea sa amoroasă, dar nici întru acesta nu a cunoscut împlinirea, aşa cum ne descoperă în două dintre marile sale poeme, Memento mori şi O,-nţelepciune, ai aripi de ceară.

În Memento mori, mesajul acesta e contextualizat istoric. Poetul a avut pretenţia să picteze tabloul istoriei lumii, în liniile sale esenţiale. Poemul, de dimensiuni epopeice, e o istorie a căderilor umane, începând de la originile lumii până la sfârşitul ei.

Între căderi, o inserează şi pe a sa, fără a se menaja, ca și în poemul Melancolie (a se vedea comentariul meu de aici).

Privegheat de nelipsita lună, „luna argintie, ca un palid dulce soare” (chip palid-simbolic al înţelepciunii solare, divine, şi care mai ghidează încă gândirea nostalgic-romantică în noaptea omenirii, cuprinse de „forma cugetării reci”), poetul coboară de la o lume ideală, formulată după modelul originar-religios al Paradisului în care „sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină”, până când ajunge la istoria lumii care este o sumă de secvenţialităţi, terminate cu epuizarea şi înserarea cugetărilor: „Înserează şi apune greul soare-n văi de mite”. Decriptarea versului apare spre sfârşitul poemului: „e apus de Zeitate ş-asfinţire de idei”. Vom reveni.

Aceeaşi concepţie despre Paradis o regăsim şi în alte poeme, ca spre exemplu în drama Ştefan cel Tânăr, în care apare Ştefan cel Mare vorbind cu boierii, înainte de moarte: „Eu mă duc/ La insula aceea scăldată-n ape sânte/ Unde din arbori negri cânt sfinţi cu glasuri blânde/ Şi unde luna-i soare, vărsând gândiri de aur/ Pe lumea liniştită”.

Despre luna care, în Împărăţia lui Dumnezeu, va lumina ca soarele, ne informează Scriptura, pe care o citează şi Dimitrie Cantemir în Divanul său:

„Adevereşte: lumina lui [a Raiului, a Ierusalimului ceresc] iaste Mielul, căci noapte nu va fi acolo (Apoc. gl. 21, sh.25).

Şi Isaiia: Nu va mai apune soarele tău (gl. 60, sh. 20). O, luminoasă să va lumina lumii preface, precum dzice: Fi-va lumina lunii ca a soarelui şi lumina soarelui înşeptită (Isaiia gl. 30, sh. 26)”[3].

Observăm că lumina lumii şi lumina lunii sunt aici sinonime.

Interpretarea tradiţională, pe care o oferă şi Cantemir, e aceea că lumina lunii simbolizează înţelepciunea acestei lumi (irizarea ei harică), care este acum parţială şi care va deveni ca a soarelui, când oamenii vor vedea pe Soarele-Dumnezeu în faţă.

Imaginea Paradisului este recurentă în poem.

Insistăm pe acestă discuţie, pentru că există două naturi în poezia lui Eminescu: una paradisiacă, edenică, şi alta, care este natura cosmică, ce păstrează multe trăsături ale purităţii şi frumuseţii ei originare, care are elementele unui spaţiu securizant, dar nu are aceleaşi virtuţi ca Paradisul, ci este numai tinda lui, pridvorul.

Această natură nu deţine datele unei fericiri eterne, ci numai urme, semne nostalgice (Blaga le va numi rune, din cauza neclarității lor pentru conștiința modernă).

Civilizaţia umană ideală, în concepţia poetului, este civilizaţia paradisiacă, polisul edenic, Cetatea Raiului, a Ierusalimului celui de sus – în antiteză cu „oraşul lacrămilor”[4], cum numeşte Antim Ivireanul pământul acesta, care e „valea plângerii” (Ps. 83, 7).

Eminescu susţine acest lucru, între paranteze romantice, atunci când elogiază, în Memento mori, lumea configurată ca un Paradis al Daciei antice – dar şi împărăţia soarelui şi a lunii –, după ce, anterior, trecuse în revistă marile civilizaţii care s-au succedat în istorie, care s-au înălţat şi au decăzut şi care formează însăşi panorama deşertăciunilor la care face referire subtitlul poemului Memento mori (da fapt, unul din titlurile rămase în manuscris, pentru că Memento mori este titlul dat ulterior de Călinescu). Eminescu a oscilat între mai multe titluri: Tempora mutantur, Vanitatum vanitas, Skepsis, Cugetări, Panorama deșertăciunilor, Diorama[5], pentru ca apoi Călinescu să-i dea numele: Memento mori.

Toate acele civilizaţii, fiind creaţie umană şi edificii ale idealurilor umane vane, babilonice, care nu se confundă cu voia lui Dumnezeu, sunt „deşertăciunea deşertăciunilor” (Eccl. 1, 2), pentru că „gândurile oamenilor sunt deşarte” (Ps. 93, 11).


[1] Rosa del Conte, op. cit., p. 26.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 53.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 104.

[4] Antim Ivireanul, Opere,  ed. cit., p. 190.

[5] Cf. L.[adislau] Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei RPR, București, 1964, p. 110.

Page 1 of 2077

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén