Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a.

*

În n. 222, p. 322, autorul citează din Comentariul la Epistola către Evrei al lui Calvin. Iar în p. 326, după ce până acum a minimalizat Botezul sacramental în detrimentul ”botezului cu Duhul Sfânt”, Dr. Tipei spune că „Botezul este, fără îndoială, un ritual de încorporare a creștinului în Biserică”. Însă cum „te încorporează” botezul penticostal, dacă el e gol? El nu aduce nimic, în comparație cu „botezul cu Duhul”.

Autorul nu conexează botezul cu punerea mâinilor, p. 329.

În p. 332, autorul vorbește despre Botez ca despre o luminare dumnezeiască, amintind de faptul că Sfântul Iustin Martirul și Filosoful l-a numit astfel în scrierile sale. Citând 4 locuri în n. 251, p. 332.

Însă tot aici, în p. 332, autorul consideră că termenul de iluminare e folosit frecvent în NT „cu sens metaforic”. Adevărul e tocmai invers: el e folosit cu sens experiențial, pragmatic, mistic și nu metaforic. Pentru că luminarea dumnezeiască nu are loc „o singură dată”, p. 332, așa cum consideră autorul, ci luminările dumnezeiești sunt multiple și prin ele Dumnezeu ne face cunoscute diverse lucruri punctuale.

Poți să primești luminări dumnezeiești atunci când traduci, atunci când scrii, atunci când nu știi un lucru anume, atunci când trebuie să sfătuiești pe cineva, când trebuie să iei o decizie. Și când Dumnezeu ne luminează asupra unui lucru atunci aflăm un lucru care depășește puterea noastră de înțelegere. Pe care îl înțelegem, în mod minunat, într-o clipă, nu ca un urmare a citirii sau a vreunui raționament, ci al unei descoperiri venite din partea lui Dumnezeu.

Autorul însă nu vrea să identifice iluminarea cu Botezul, p. 332-333. Neagă și faptul că prin darul ceresc ni se indică Sfânta Euharistie, p. 333. Pe ce premisă? Pe premisa că darul ceresc trebuie să fie doar spiritual, p. 333. Și de aceea spune că darul ceresc se referă la „darul Duhului Sfânt”, p. 333.

Însă Tipei afirmă acest lucru pentru că separă Botezul de Euharistie. Însă Sfântul Pavel vorbește aici despre Tainele de inițiere ale Bisericii, care sunt cele trei, ca și azi, care se primeau împreună. Cum ar putea fi însă de acord John Tipei cu Sfântul Pavel, când el este într-o „biserică”, care nu are statutul sacramental al Bisericii Sfântului Pavel? Mai pe scurt: Tipei e forțat să nege din Scriptură tot ce nu rimează cu penticostalismul.

În p. 333-334, el ajunge să spună: „în opinia noastră, „darul ceresc” se referă la viața divină împărțită noului convertit”. Prin ce e împărțită, când el nu a primit nimic? O exprimare vagă, care nu are de-a face cu sacramentalitatea Bisericii și care se referă la trăirile personale ale convertitului. Numai că trăirile personale ale unui convertit nu pot înlocui urmările Sfântului Botez în viața sa. La Sfântul Botez are loc sădirea slavei lui Dumnezeu în cel credincios, care nu poate fi înlocuită cu nicio efuziune sentimentală pentru că a ascultat o predică sau a cântat o cântare.

Ce-o însemna pentru Prof. Tipei: „experiență spirituală perceptibilă”, p. 334? Perceptibilă cu ce parte din om?

În p. 335, el are o deducție corectă: „o implicație logică ar fi că punerea mâinilor trebuie asociată nu doar cu primirea Duhului, ci și cu darurile spirituale”. Pentru că în Biserica Ortodoxă, punerea mâinilor de aici e corelativul Sfintei Mirungeri prin care se primește harul Sfântului Duh și daruri dumnezeiești.

Da, „sub aspect funcțional, punerea mâinilor are un rol distinct de cel al botezului”, p. 336! Botezul e urmat de Mirungere și de Euharistie în Ortodoxie. Botezul e distinct dar nu separat de Botez.

Odată cu cap. 6, autorul începe discuția despre hirotonie, p. 345. Și autorul, pe drept, nu consideră hirotonia ca fiind similară ordinării rabinice, p. 349.

Însă, deși a citat, în p. 347, textul din Fapte 6, unde se spune că „i-au așezat înaintea Apostolilor [pe cei aleși pentru diaconat n.n.] și, rugându-se, [Apostolii] și-au pus mâinile peste ei”, în p. 349, autorul spune că „punerea mâinilor este făcută  în Faptele Apostolilor 6 de întreaga congregație”, adică „pe stil penticostal”.

Atunci de ce i-au mai pus înaintea Apostolilor pe cei 7, dacă nu Apostolii i-au hirotonit? Însă Prof. Tipei întoarce textele după cum…trebuie să rimeze cu teologia penticostală, fără să aibă nici cea mai mică mustrare de cuget că rescrie istoria.

În p. 350, autorul îi face pe diaconi să fie mai prejos decât leviții vechitestamentari. Pentru că slujba leviților, spune el, avea „un caracter permanent”, pe când a diaconilor „a avut un caracter ad hoc…un aranjament dictat de o urgență”, p. 350. Mai pe scurt: cu un caracter temporar.

Însă diaconatul nu a fost și nu este o treaptă „temporară” în Biserică ci una de drept divin. Și ea a fost dorită de Dumnezeu ca și slujirea levitică în VT.

Pentru Tipei, hirotonia celor 7 din Fapte nu a fost primirea lor în prima treaptă a preoției noutestamentare, în diaconat, ci rânduirea lor pentru „slujirea zilnică a celor nevoiași”, p. 352. Și prin asta, autorul nostru inventează „hirotonia pentru asistență socială”, transformând hirotonia diaconală în oficiu de asistență socială.

Tot în p. 352 autorul spune în clar: „punerea mâinilor în acest pasaj nu indică un oficiu administrativ permanent”. Și prin asta a eliminat, dintr-un foc, preoția diaconală.

Însă Tradiția Bisericii îi numește pe cei 7 Diaconi iar pe Sfântul Ștefan îl numește Arhidiacon și îl recunoaște ca Întâiul-Mucenic al Bisericii. De aceea, cei 7 nu erau „servitori temporari la mese” ci diaconii Bisericii.

La F. Ap. 13, 1-3, autorul ajunge, în mod „implacabil” și „imperturbabil”, la aceeași „concluzie” : hirotonia lor a fost „acțiunea întregii Biserici”. Adică au fost hirotoniți „la grămadă” de către comunitate…„în stil penticostal”.

În p. 356, Tipei îi neagă, în trei cuvinte, apostolatul Sfântului Pavel: „Pavel nu este numit niciodată „apostol”, Luca rezervă acest termen pentru cei doisprezece, ceea ce înseamnă că denumirea de „apostol” din capitolul 14 trebuie interpretată ca o traducere a ebraicului „shaliach”, adică cineva rânduit să ducă la îndeplinire o misiune pe termen scurt”.

Dar de ce trebuie să o interpretăm „pe termen scurt” calitatea Sfântului Pavel de Apostol, când Biserica i-a recunoscut-o dintotdeauna și toate Bisericile cărora el le-a scris l-au recunoscut ca Apostol al lui Hristos? Pentru că nimic nu trebuie să fie permanent la Tipei. Nicio treaptă ierarhică nu trebuie să fie „permanentă”, pentru că în penticostalism nu există preoție sacramentală permanentă ci numai recunoaștere temporară din partea comunității.

Drept urmare, el a creat iluzia că ce se petrece astăzi în penticostalism…s-a petrecut dintotdeauna în Biserică. Iluzia pe care fiecare teolog eterodox încearcă să o creeze fără restricție la pagini. Bat câmpii în stil mare…numai ca adepții să creadă această minciună. Și, se pare, că mulți cred această falsificare nerușinată a istoriei Bisericii.

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a.

*

În p. 302, autorul consideră că cei 12 bărbați din Efes erau creștini pentru că Sfântul Luca i-a numit matite [ucenici]. Și consideră că ucenicii din F. Ap. 19, 1 sunt frații din 18, 27, p. 305. Și că ei au fost convertiți de Sfântul Apostol Apollo, cu toții 13 cunoscând doar botezul Sfântului Ioan Botezătorul, p. 305.

În p. 310 se observă cum autorul minimalizează persoana Duhului Sfânt în relație cu cea a Fiului. Pentru că autorul spune că: „pentru Luca, Duhul este cu preponderență o putere care îi înzestrează pe creștini să Îl mărturisească cu eficiență pe Cristos”. Și pe când Duhul Sfânt e „o putere” și nu o persoană, Hristos e o persoană dar pare a fi singurul conținut al propovăduirii.  Iar primirea harului sau a puterii dumnezeiești a Duhului Sfânt înseamnă, pentru autor, doar o eficientizare a propovăduirii și nu, mai întâi de toate, o luminare și o curățire interioară, pentru a-L înțelege pe Dumnezeul treimic.

De ce stau așa lucrurile? Pentru că în penticostalism „primirea Duhului” înseamnă „întărirea pentru a ieși la prozelitism” și nu începutul curățirii de patimi.

Însă în p. 310-311, autorul ne spune că și-ar dori să îi identifice pe cei 12 ucenici din Efes cu „prezbiterii din Faptele Apostolilor 20. 17, 18”. De ce? Pentru că prin această „identificare” a lor „am avea și dovada misiunii lor eficiente ca urmare a împuternicirii lor”, p. 311.

Numai că prezbiterii, diaconii și episcopii Bisericii nu era itineranți precum Sfinții Apostoli. Încercarea de-ai face itineranți pe prezbiteri înseamnă a le schimba chemarea eclesială.

Începând un alt subcapitol, tot în p. 311, John Tipei afirmă despre Sfântul Luca următoarele două neadevăruri: „Luca nu este interesat să facă primirea Duhului dependentă de anumite ritualuri omenești și nici să stabilească o succesiune rigidă a etapelor din experiența religioasă a unui creștin”. Adică Sfântul Luca nu ar fi legat primirea Duhului Sfânt de Botez și nici nu ar fi fost „interesat” de creșterea duhovnicească a celor credincioși. Însă de ce nu ar fi făcut asemenea lucruri, când el dorea, ca toți Sfinții Apostoli, să îi boteze pe oameni și să îi facă mădulare mistice ale lui Hristos?

Însă Prof. Tipei vorbește în numele „spiritualismului extrem” al penticostalismului, care neagă Sfintele Taine ale Bisericii, afirmând că primirea harului este independentă de vreo acțiune eclesială, și nu în numele Bisericii lui Hristos, care, de la început, a îmbinat văzutul cu nevăzutul Tainelor Dumnezeiești. A te presupune doar „suflet”, care nu ai nevoie de materialitatea Tainelor Bisericii, când tu ești un suflet întrupat în viața aceasta: în asta constă greșeala fatală a negației protestante.

Pentru că protestantismul, în esență, nu este decât un gnosticism teologic. Numai că mântuirea nu o primești prin cunoaștere teologică liberală, într-o construcție pseudo-bisericească ci prin cunoașterea revelată care îl îndumnezeiește pe omul, care trăiește în ritmul vieții mistice a singurei Biserici a lui Hristos, Biserica Ortodoxă.

Însă tot în p. 311, autorul ne spune că Sfântul Luca a vorbit despre două condiții ale primirii Duhului Sfânt: pocăința și Botezul, la care adaugă credința. Numai că autorul îl urmează pe J. H. E. Hull, susținând că „pentru Luca cea mai importantă condiție [pentru primirea harului Duhului Sfânt n.n.] este, nu botezul, ci „disponibilitatea de a fi botezat””, p. 311.

Însă ce înseamnă a fi disponibil pentru botez? Pentru că pot exista oameni care sunt „dispuși” pentru botez și care să nu vrea să se boteze niciodată. La fel ca cei care sunt dispuși să renunțe la o patimă, dar nu renunță la ea până mor.

De ce și-ar fi dorit Sfântul Luca să fie atât de ambiguu pe această temă? Însă nu Luca e „ambiguu” ci Tipei îl face să pară „ambiguu”. De ce? Pentru că vrea să ajungă la acest „rezultat”: cum că „Luca nu concepe primirea Duhului ca pe un rezultat automat al botezului în apă”, p. 312. Numai că afirmația abia citată nu e o concluzie lucană ci o preconcepție penticostală. Cu această prejudecată Tipei a venit de acasă și nu „a găsit-o” la Sfântul Luca.

În p. 312, autorul amintește de cele două dăți, din Fapte, unde se vorbește despre primirea harului prin punerea mâinilor: F. Ap. 8, 17 și 19, 6.

Modul în care vine harul Duhului, p. 314.

Și în p. 316, Tipei ajunge la „concluzia” cu care…venise de acasă: „pentru Luca, primirea Duhului nu efectuează incorporarea în Biserică, ci este o împuternicire pentru misiune”. Pentru că asta susțin penticostalii despre „botezul cu Duhul Sfânt”.

De ce subliniez, în mod constant, preconcepțiile oamenilor care se prefac că „studiază” o temă?! Pentru că nu vor să ne ducă spre un răspuns luminat de Dumnezeu…ci spre propria ideologie cu care au înlocuit revelația dumnezeiască. Și reacționez ori de câte ori le întâlnesc în studii „docte”, pentru mă enervează impostura lor teologică.

În p. 319 însă, autorul, în mod surprinzător, își calcă pe ideologie: „Cu excepția lui Pavel (9: 20), Luca nu ne relatează despre niciun alt nou convertit că s-a implicat imediat în lucrarea de evanghelizare” a secolului I al Bisericii. Așa e! Propovăduirea e pentru oameni duhovnicești și nu pentru proaspăt încreștinați.

Însă, dacă nou-convertiții „botezați cu Duhul Sfânt” nu sunt „echipați” ca să plece la propovăduire…după cum susțin penticostalii, atunci cade toată șandramaua ideologică a penticostalismului. Căci dacă scoatem din ecuație „propovăduirea”…nu mai rămâne nimic de făcut pentru „nou-botezații cu Duhul Sfânt”. Se apucă de asceză? Încep să traducă cărți? Se apucă de munca de cercetare? Se apucă de agricultură tradițională?

Tot în p. 319, Tipei vorbește despre cine erau cei „hirotonisiți”/ hirotoniți în Biserică. Și, după el, erau hirotoniți cei care nu erau nou-convertiți, slujba se făcea în Biserică, misiunea lor era precizată (toate bune până acum) dar…erau hirotoniți „conform” ideologiei penticostale: „de Biserică sau de reprezentanții acesteia, nu de o singură persoană”, p. 319.

Pentru că el „presupune” că în secolul I al Bisericii și după aceea, diaconii, preoții și episcopii Bisericii au fost „hirotoniți” la grămadă, de toată Biserica sau de mai mulți din Biserică…și nu de un Apostol sau un episcop. Exclude hirotonia de 1 la 1 din start, deși nu ne spune de ce, pentru „practica penticostală” de secol 20, care nu are de-a face cu nimic cu Preoția Bisericii.

Însă ceva e interesant în toată această încercare penticostală de rescriere a istoriei Bisericii…Și anume că „primirea Duhului Sfânt” nu are „nimic de-a face” cu botezul penticostal, adică orice credincios îl poate „primi” fără „ca să știe” biserica, dar „hirotonia” penticostală are de-a face cu toată biserica sau cu reprezentanți ai bisericii. Dar de ce nu îi hirotonește Dumnezeu, în mod direct, pe „slujitorii” penticostali ca la „primirea Duhului”? De ce la hirotonie pun „opreliști” Duhului, dacă El „coboară” fără vreun ritual sau fără vreo intervenție umană? Iar dacă Duhul „coboară” unde vrea și cum vrea, atunci nu e nevoie să fii penticostal ca să primești pe Duhul Sfânt. Mai pe scurt: „nu e nevoie” de nicio biserică, dacă „coborârea” Duhului se face „în indiferență totală” față de succesiunea istorică neîntreruptă a Bisericii lui Hristos.

Însă ce s-a petrecut cu Biserica lui Hristos de la Cincizecime, pe care porțile Iadului nu o pot birui…de unii au avut „nevoie” să „o reconstruiască”? Nu s-a petrecut nimic rău cu ea! Ea a ajuns până la noi, se numește Biserica Ortodoxă, și are toată sfințenia și frumusețea apostolică intactă. Trebuie numai să te smerești în fața lui Dumnezeu pentru ca să o vezi cu ochi luminați de Dumnezeu.

Până una alta, John Tipei rămâne penticostal…dar unul care presupune că Biserica secolului I „a împrumutat” din iudaism „modelul de consacrare”, p. 319, adică de hirotonire. Nimic mai fals! Pentru că hirotoniile Bisericii sunt proprii ei și nu au de-a face cu preoția vechitestamentară. Preoția vechitestamentară era numai o prefigurare a celei eclesiale, după cum și întreaga ei desfășurare liturgică. Însă cultul Bisericii lui Hristos e nou, e revelat și are de-a face cu pregătirea noastră pentru viața cea veșnică întru Împărăția Sa. El nu e o privire spre trecut ci spre veșnicie.

Termină subcap. 5. 3 reiterând vestea proastă pentru penticostali: „pentru Luca, primirea Duhului nu este exclusiv o împuternicire pentru lucrare”, p. 319. Și asta când penticostalii români se roagă de mama focului ca „să primească” pe Duhul și să intre în câmpul muncii. Autorul, se pare, le-a tăiat elanul celor care „speră”…

În p. 321, Tipei „îi dezbracă” pe Sfinții Apostoli de puterea harică. Pentru că „Petru sau Pavel, cu toate că sunt „plini de Duhul”, nu au nici exousia [exusia = puterea n.n.] și nici dunamis [dinamis = lucrarea n.n.] de a transmite Duhul, ci depind întru totul de Dumnezeu ca să-i folosească în rolul de „canale de putere””.

Ce face autorul aici? Ne spune că sălășluirea harului în Sfinții Apostoli „nu a însemnat” totodată și împuternicirea lor de a-l transmite și altora. Păi atunci cu ce s-au ocupat Sfinții Apostoli în Biserică, dacă nu s-au ocupat cu împărtășirea harului dumnezeiesc? Și pe premisa că nu trebuie să negăm izvorul harului, premisă cu totul corectă, care e Dumnezeu, Tipei neagă canalele harului, adică ierarhia Bisericii, care înseamnă negarea Celui care le transmite harul. De ce? Pentru că ideologia penticostală „nu are nevoie” de preoție sacramentală. Adică din aceea care transmite harul de la Dumnezeu. Pentru că penticostalismul nu are nevoie de Dumnezeu și de adevărata lui Biserică, în care Dumnezeu pogoară harul Său.

În p. 321, autorul adoptă sintagma „putere numenală” în detrimentul celei de „putere dumnezeiască”, împrumutând-o de la W.[erner] Kahl, care vedea în sintagma lui „îmbinarea” dintre puterea de vindecare și Duhul Sfânt, cf. p. 321, n. 219. Și Kahl a împrumutat-o de la Kant?

În p. 322, în urma „episodului Simon Magul”, autorul trage concluzia că „Duhul nu poate fi manipulat, nici de către Simon nici de către apostoli. [Căci] pentru Luca, Duhul Sfânt este Cel care deține controlul, nu cel ținut sub control”.

Însă cine ar putea să „Îl controleze” pe Dumnezeu?!

Iar „episodul Simon Magul” înseamnă dorința de a cumpăra pe bani puterea [exusian] preoțească, aceea de a dărui harul Duhului Sfânt prin punerea mâinilor, cf. F. Ap. 8, 19, GNT. Dorea să primească această putere dumnezeiască a preoției în schimbul unei sume de bani și nu să o primească printr-o viață curată și plină de evlavie.