Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Studii literare (vol. 3)

Studii literare, vol. 3

Pagina sursă

*

Cuprins

1. Expresii cu substrat biblic la Grigore Ureche (3-4)

2. Citate din Sfânta Scriptură la Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce (5-7)

3. Cugetări duhovnicești ale lui Miron Costin (8-14)

4. Veșnicia la Miron Costin și Eminescu (15-16)

5. De la Strigoii la Luceafărul (17-45)

6. Melancolie (46-63)

7. Biblia cosmică în poezia românească (64-113)

8. Despre Levantul (114-136)

Cartea Sfântului Profet Iov

Iov

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

1, 12: „Atunci Domnul a zis diavolului: „Iată, toate câte este [sunt] ale lui le dau în mâna ta, dar de el să nu te atingi!”. Și a ieșit diavolul de la Domnul”.

1, 21: „El [eu] gol am ieșit din pântecele maicii mele și gol voi pleca acolo. Domnul a dat, Domnul a luat. Cum Domnului I s-a părut, așa s-a și făcut. Să fie numele Domnului binecuvântat[!]”.

2, 13: „Și au șezut lângă el 7 zile și 7 nopți și niciunul [dintre] ei [nu] a spus [nimic]. Căci vedeau rana  [lui], fiind groaznică și foarte mare”.

3, 23: „Moartea omului [este] odihnă. Căci a închis Dumnezeu împotriva lui”.

4, 11: „Furnicoleul [μυρμηκολέων] a fost nimicit în apropiere neavând mâncare și puii leilor s-au părăsit unii pe alții”.

5, 17: „Și fericit [este] omul pe care l-a mustrat Domnul. Și mustrarea Atotțiitorului nu tăgădui!”.

6, 4: „Căci săgețile Domnului [βέλη Κυρίου] este [sunt] în trupul meu, a căror mânie a lor îmi bea sângele meu. [Și] când [vreau] să încep a vorbi, [ele] mă înțeapă”.

7, 5: „Și se amestecă trupul meu în putreziciunea viermilor, iar [eu] mă topesc [pe] bulgării pământului de la puroiul răzuit”.

7, 9-10: „Căci dacă omul are să coboare întru Iad, nu are să mai urce, nici nu are să se mai întoarcă încă întru casa sa și nici nu are să-l mai cunoască pe el încă locul său”.

9, 8: „Cel care singur a întins cerul și umblă pe mare ca pe pământ”.

10, 9: „Amintește-Ți că [din] lut m-ai zidit și întru pământ iarăși mă întorci!”.

12, 22: „Descoperind adâncuri din întuneric și a scos întru lumină umbra morții”.

14, 17: „Și ai pecetluit fărădelegile mele în[tru] pungă și ai însemnat, dacă ceva fără de voie am păcătuit”.

19, 20: „În pielea mea au putrezit cărnurile mele, iar oasele mele în dinți se țin”.

20, 20: „Nu este mântuirea lui în cele ale avuțiilor, [căci] în pofta lui nu se va mântui”.

23, 7: „Căci adevărul și mustrarea [sunt] de la El și [El poate] să scoată întru sfârșit judecata mea”.

26, 6: „Gol [este] Iadul înaintea Lui și nu este acoperire pieirii”.

28, 11: „Și adâncurile râurilor a acoperit și a arătat puterea Sa întru lumină”.

30, 15: „se ducea nădejdea mea ca un vânt și ca un nor [se ducea] mântuirea mea”.

31, 11: „Căci neoprită mânie a urgiei [lui Dumnezeu este] să pângărești bărbatului pe femeia [sa]”.

32, 8: „Dar Duhul este în cei muritori și suflarea Atotțiitorului este cea care învață”.

33, 30: „Dar a izbăvit sufletul meu din moarte, ca viața mea în lumină să-L laude pe El”.

38, 7: „Când au fost făcute stelele, M-au lăudat [cu] glas mare toți Îngerii Mei”.

41, 16: „Inima lui a fost ridicată ca piatra și a stat ca o nicovală nelovită”.

42, 5: „[Cu] auzul urechii Te auzeam înainte, dar acum ochiul meu Te-a văzut”.

42, 9: „Și [El] a dezlegat păcatul lor pentru Iov ”.

Epilog la lumea veche, vol. I. 3 (ediția a doua)

Epilog la lumea veche, vol I. 3 editia a doua

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

*

Cuprinsul cărții

Alexandru Macedonski: poetul în valea plângerii /8-40/

Introducere la poezia modernă /41-64/

Poezia lui Ștefan Petică sau cum să-l moștenim pe Eminescu /65-171/

Dimitrie Anghel : „poetul florilor” /172-212/

Ștefan Octavian Iosif : ochiuri de poezie /213-272/

Despre „norma simbolistă” /273-278/

Bacovia sau despre o frumusețe isterică /279-302/

Completări la comentariul poeziei lui Bacovia /303-309/

Tudor Arghezi și dorința de revelare a lui Dumnezeu /310-377/

Dumnezeu și Arghezi/ 378-425/

Lucian Blaga: între aspirația spre lumină și întunericul infernal /426-474/

Poezia lui Ion Barbu: adevărul elementar ermetizat /475-526/

Ion Pillat – culorile amintirii /527-623/

Addenda

Ce este valea plângerii? /624-626/

Biblia și poezia modernă /627-631/

Un Acatist…tradiționalist-modernist /632-637/

Sufletul românesc în modernism, între poezie şi filosofie /638-649/

Bibliografie /650-676/

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Moara cu noroc…

Moara nu e cu noroc, titlul e paradoxal, dacă nu cumva ironic, ascunzând ironia autorului la adresa intențiilor de înavuțire ale cizmarului Ghiță.

Slavici își maschează ironia, ab initio, în mai multe chipuri: prin titlul nuvelei, prin cuvintele bătrânei cu care nuvela debutează (citate tot timpul de critica literară: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”[1]) și prin imaginile prevestitoare de la început.

Acestea sunt imagini prin care el privește în viitor ca prin niște icoane.

Astfel, în contrast cu optimismul cârciumarului abia sosit e imaginea morii părăsite, lăsată în paragină/ ruină: „cu lopețile rupte și cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul”[2].

Moara e o pasăre care nu mai poate zbura sau o barcă în derivă, fără lopeți. E, de fapt, imaginea alegorică a familiei care părăsește stabilitatea tradiției pentru o stare de mai bine înșelătoare.

Moara e chipul vechilor obiceiuri, iar cârciuma al noilor moravuri. Prima e părăsită iar a doua prosperă, cel puțin pentru o vreme.

Cele cinci cruci care stau înaintea morii sunt un alt semn prevestitor. Ele sunt „semne care vestesc…că aici locul e binecuvântat”. Acestea îl vestesc „pe drumeț”[3]. Cititorul însă are o strângere de inimă. Pentru că ele vestesc una, dar prevestesc alta. Drumețului îi dau o veste bună, dar autorul are grijă să prezinte astfel atmosfera încât cititorului să-i prezică altceva.

Ceea ce pare că e evident, personajele nu sesizează. Slavici e dintre cei care cred că lumea aceasta e un univers de semne. În cititul semnelor, el e maestru și își inițiază și cititorii, ca să fie și ei atenți, în nuvelă și…în viață.

Nuvela e plină de semne prin care autorul obiectiv comentează, de fapt, în permanență, cele ce se întâmplă și avertizează în privința viitorului.

Ca narator realist-obiectiv, Slavici încearcă să se abțină de la intervenții și comentarii pe parcursul narațiunii, pe cât se poate. Însă, din semnele pe care le face adesea, se vede că încearcă din greu să se abțină de la a nu fi prezent în text cu propriile observații.

De fapt, spre final, parcă nici nu mai vrea să se mai reprime. În capitolul al XIV-lea, când Ana îi reproșează soțului că o tratează ca pe un străin, ca pe un copil sau ca pe o slugă, ascunzându-se de ea, Slavici nu se mai poate abține și notează: „Și Ana avea dreptate”[4].

Semnele lui Slavici, de la bun început (cuvintele prevenitoare ale bătrânei, ruinele morii, cele cinci cruci, așezarea cârciumii într-un loc pustiu etc.), sunt semnele unui…mut. Ale unui mut disperat. Ale cuiva care poate, dar nu are voie să vorbească, pentru că este un scriitor obiectiv, care își lasă personajele să trăiască după bunul plac, să ia decizii singure.

Într-un fel, atitudinea lui Slavici încearcă să o imite pe a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care în permanență face semne oamenilor[5], creaturilor Sale raționale, pentru a le avertiza, pentru a le pune în temă, pentru a le învăța ce să facă. Dacă oamenii ar deschide ochii, ar vedea că Dumnezeu nu tace niciodată! Că El vorbește cu ei fără încetare. Dacă I-ar căuta urmele și intervențiile Lui în viața lor, n-ar mai face atâtea greșeli.

Dar oamenii nu știu să citească semnele Lui – și aici s-ar pute să fie, la Slavici, influența concepțiilor eminesciene, pentru că poezia lui Eminescu e plină de simboluri.

Ghiță și familia lui nu știu să citească semnele. Și pe bună dreptate nu știu, pentru că e nevoie de oameni cu inima și mintea luminate de Dumnezeu pentru a face asemenea lucruri. În schimb, Ghiță se mută cu familia în mijlocul pustiului, devenind cârciumar, pentru a strânge bani, fără să-l intereseze Biserica și participarea la slujbe.

Numai bătrâna se duce duminica la Biserică. Dar nici ea nu se duce pentru că înțelege multe acolo, ci pentru că „bătrânul, fie iertat, fusese cojocar și cântăreț la strană, și așa, mergând la biserică, ea se ducea parcă să-l vadă pe el”[6]. E aici o a doua poveste de dragoste din nuvelă, nedepănată dar împlinită – pe când a lui Ghiță și a Anei e o poveste de iubire stricată de patimi (tema nuvelei) –, dar și sublinierea unui interes colateral cu slujba Bisericii.

De altfel, s-a spus de multe ori că glasul bătrânei e glasul înțelepciunii și al prevederii. Însă nu e așa întotdeauna. Așa pare la început, dar bătrâna e un personaj care se dezvăluie pe parcurs. Ea nu îndeamnă numai la bine. Pare cumpătată și prevăzătoare, dar, atunci când se înmulțesc banii, și ea simte aceeași mândrie și aceeași mulțumire deșartă, ca și ginerele și fiica sa.

Iar când Uța se arăta „dezmățată”, atunci „bătrâna dădea miloasă din umeri și zicea așa în ea: «Ei! Ce să-i faci! Așa a lăsat-o Dumnezeu! Păcatul ei!»”[7]. Însă Dumnezeu nu lasă pe nimeni „dezmățat”!

Mila aceasta a românilor față de oamenii pătimași e una falsă. Este, de fapt, o aprobare ascunsă.

Bătrâna uită să mai fie prevăzătoare, pentru că i se pare că familia sa e îmbelșugată și că lucrurile merg bine. Însă păcatul Uței nu rămâne numai al ei, așa cum crede bătrâna, pentru că păcatul e contagios. Ci devine și al Anei, pe care o infestează cu aceleași patimi, prin comportamentul ei.

Păcatul Uței devine și păcatul Anei, care cade în păcatul curviei. Dar devine și păcatul bătrânei, care a privit și a încuviințat și nu s-a împotrivit.

Cu alte cuvinte, există grade de împotrivire față de lucrurile rele, iar bătrâna opune rezistență numai față de unele (și nici acolo o rezistență îndârjită), pe când pe altele le tolerează, spre nenorocirea familiei sale.

Însă modul cum gândește bătrâna poate fi socotit, într-o anumită măsură, tipic pentru mentalitatea populară. Și, în această nuvelă, Slavici nu trece cu vederea nici caracterizarea maselor, care se dovedesc foarte ușor de manipulat, care judecă după aparențe și se lasă orbite de mărire, de bani și de putere. Lică sămădăul e expert în privința acestei psihologii și de aceea știe cum să acționeze și să profite la maxim.

Bătrâna nu reprezintă, așadar, glasul autorului, decât pe porțiuni foarte reduse de text. Ea, bătrâna, e guralivă și iubitoare de bani. La prima întâlnire dintre Ghiță și Lică, deși vede că ginerele său nu dorea să-i divulge aceluia cine a trecut pe la han, ea îl dă de gol, pentru că respectivii nu plătiseră consumația.

Când Ghiță e arestat, bătrâna o sfătuiește pe Ana ca, dacă se va întâmpla să fie dovedit complice la crimă și încarcerat pe viață, să plângă trei zile și…să meargă mai departe. Sub aparența unei credințe puternice e și multă frivolitate, nepăsare și lașitate.

S-a văzut aici, adesea, stoicismul autorului însuși, însă, dacă această atitudine îi aparține într-adevăr lui Slavici, ea nu e una ortodoxă.

La sfârșit, bătrâna va privi cenușa cârciumii arse, din care ies oasele celor doi, ale fiicei și ale ginerelui, și…va lua copiii și va pleca mai departe. Fără ca măcar să înmormânteze oasele rămase.

Cele cinci cruci pe care le-am văzut înaintea morii la începutul nuvelei, ca semn al binecuvântării, ar putea să indice, premonitoriu, pe cele cinci victime ale lui Lică și ale bandei sale: femeia, copilul ei, cele două slugi ale ei (vizitiul și feciorul) și jandarmul Hanțl. Ca o prevestire, așa cum spuneam.

Același rol de prevestire îl au și fulgerele din timpul scurtului popas al femeii bogate la cârciumă. Ea e cea care, prin cupiditatea ei, l-a determinat pe Lică să o omoare. Fulgerele acestea sunt prevestitoare celor din final, dar nu numai acestora. Pentru că ele iconizează, în mod natural/ cosmic, fulgerele mâniei lui Dumnezeu asupra celor care nu pot sau mai bine zis nu vor să-și stăpânească patimile.

Ghiță nu se poate opri de la a iubi banii mai mult decât familia, Ana nu se poate opri de la a nu cădea în preadesfrânare (chiar în zi de Paști!), Lică nu se poate opri de la a nu aluneca în fundul fărădelegilor, ajungând să prade o Biserică în aceeași zi sfântă, batjocorind acoperământul Altarului și rupându-i perdeaua, sinucigându-se în final ca o iudă. Fiindcă aici îl aduc crimele nepocăite, pentru care nu simțea niciun fel de remușcare, ci numai o plăcere crescândă odată cu obișnuința.

Ceea ce sugerează Slavici e faptul că păcatul și crima sunt direct proporționale cu ignoranța, necredința și hula aduse lui Dumnezeu.

E o rostogolire în patimi a personajelor (a tuturor personajelor, individuale și colective!) pe care Slavici o urmărește…cu atenție și îngrijorare. Cel puțin asta vor să ne spună semnele lui: că el, povestitorul obiectiv, nu e…obiectiv până la insensibilitate. Că el relatează toate acestea tocmai pentru a dovedi unde duce patima neoprită.

Micro-nuvela polițistă, amănuntele zoliste ale crimelor, imaginea terifiantă din final, a oaselor ieșind din cenușa fostei cârciumi, toate servesc acestui scop moral.

Nu fulgerele furtunii au trăsnit cârciuma, ci Lică i-a poruncit lui Răuț să o incendieze. Dar, de fapt…Dumnezeu a trăsnit! Și fiecare a primit ceea ce merita, după păcatele sale.

Pentru Ghiță și Ana se poate să mai existe nădejde de mântuire, în mila lui Dumnezeu. Pentru Lică mai greu. Primii doi au fost slabi în fața ispitelor și au recunoscut în final acest lucru. Al treilea a avut însă profilul criminalului căruia îi face plăcere să ucidă, să corupă, să îi vadă pe alții în chin și suferință, să îi stăpânească prin forță și viclenie demonică („Tu nu ești om, Lică, ci diavol!”[8], îi spune Ghiță).

De altfel, Lică sămădăul are câteva lucruri esențiale în comun, în privința caracterului, cu Dinu Păturică, din romanul lui Nicolae Filimon. Ni se spune, și de către Nicolae Filimon și de Slavici, deopotrivă, că omul venal și pătimaș, profund corupt, nu este deloc lipsit de posibilități intelectuale, de talent și capacitate de muncă. Însă el alege cu bună știință ca pe acestea să le pună în slujba răului. Că toată înzestrarea fizică și intelectuală și tot talentul de care dispune le folosește în scopuri nefaste.

Ciocoiul Păturică e atent la patimile și la slăbiciunile altora, precum mai târziu Lică Sămădăul în nuvela lui Slavici: el învață de la „servitorii cei îmbătrâniți în păcate” pe care „îi studiază cu cea mai mare atențiune”[9] și, de asemenea, „află toate slăbiciunile stăpânului său”[10]. Învață să-i stăpânească pe ceilalți cunoscându-le patimile și slăbiciunile, ca ulterior Lică. Motiv pentru care Filimon îl numește „demon împielițat”[11], după cum și Lică va fi numit „diavol” în nuvela lui Slavici.

Ghiță și Ana nu au o asemenea răutate demonică în ei, dar se complac în slăbiciunile lor.

Ghiță, „fiindcă avea un păcat pe care nu-l putea stăpâni, el nici nu-și mai dădea silința să-l stăpânească și se lăsa cu totul în voia întâmplărilor”[12].

De fapt, nu era singurul păcat. Erau mai multe patimi și păcate, dintre care slava deșartă (atenția exagerată față de gura lumii), orgoliul, înclinația de a răspunde prin forță și violență la stimuli asemănători, sunt numai câteva.

Slavici are dreptate: patimile se insinuează cu viclenie până când pun stăpânire pe om. Atacă mai multe deodată și omul se consideră îndreptățit să reacționeze…păcătuind puțin, pentru ca să se ferească de ceea ce crede că e un rău mai mare. Însă astfel ajunge, treptat, la păcate de care nu se credea în stare.

Și aici Slavici atinge problema mândriei. A mândriei omului care se vede pe sine nevinovat și cinstit și care, poate tocmai de aceea, consideră că nici nu mai e nevoie să meargă la Biserică. A omului care se crede stăpân pe sine, departe de fărădelegile pe care le comit alții.

Ghiță se minte până aproape în ultima clipă că-și poate stăpâni patima iubirii de argint: „Am să-ți arăt eu ție [îi spune în gând lui Lică] că tot nu țin la bani atât de mult cum crezi tu”[13]. Și arată exact contrariul. Dar nu fără să-și dea seama, nu nevrând.

El crede că patima se poate învinge prin a voi să o învingi. Slavici nu dezvoltă aici ideea. Răspunsul nu se află în această nuvelă, dar patimile se înving prin asceză. Răspunsul se află, în schimb, în nuvela La hanul lui Mânjoală, a lui Caragiale, despre care am scris mai demult[14].

Ghiță crede că își poate stăpâni patima sau se minte și pe sine însuși tocmai pentru a o putea împlini. Și când ajunge la nenorocirea din urmă, înțelege în definitiv că nu a fost stăpân pe sine, cum a pretins de atâtea ori, că a fost un om slab, pe care l-au manevrat patimile. Ana înțelege același lucru despre sine.

Iar Slavici caută să surprindă efectele împătimirii în omul însuși, dintre care cel mai puternic este sentimentul înstrăinării. Ghiță și Ana, deopotrivă, ajung să nu se mai recunoască pe sine, se simt înstrăinați în ei înșiși și totodată și față de cei care le erau mai înainte dragi.

Păcatul omoară bucuria și iubirea.

Păcatul provoacă o profundă neînțelegere în legătură cu propria persoană, o tot mai acută criză interioară, care nu se vindecă niciodată dacă nu îi este dezvăluită originea.

Păcatul distruge, nimicește, arde până la cenușă. Acolo de unde s-a nădăjduit bogăția deșartă, acolo se întind ruinele Babilonului, acolo cenușa Gomorrei…

Lică își strivește singur capul, mintea diabolică…

Slavici (ca și Nicolae Filimon, anterior) nu lasă loc de echivocuri în privința răsplătirilor care vin, mai devreme sau mai târziu, dar vin cu certitudine, pentru faptele pe care le comit oamenii.

Unde nu mai macină moara, mistuie focul…


[1] Ioan Slavici, Nuvele, vol. I, cuvânt înainte și ediție de Constantin Mohanu, Ed. Cartea Românească, București, 1985, p. 243.

[2] Idem, p. 244. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 323.

[5] A se vedea și predica Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/20/predica-la-duminica-a-23-a-dupa-cincizecime-2017/.

[6] Ioan Slavici, Nuvele, op. cit., p. 245. [7] Idem, p. 328. [8] Idem, p. 317.

[9] Nicolae Filimon,  Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă, ediție îngrijită de Mircea Anghelescu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Ed. Minerva, București, 1985, p. 8.

[10] Idem, p. 9. [11] Idem, p. 56.

[12] Ioan Slavici, op. cit., p. 327. [13] Idem, p. 326.

[14] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/02/25/despre-patima-desfranarii-si-a-iubirii-de-argint-la-caragiale-si-slavici/.

Predică la cei doi Sfinți Dimitrios [26-27 octombrie 2017]

Iubiții mei[1],

predicile Bisericii trebuie să fie întotdeauna mese generoase pentru credincioși. Mese teologice, mese duhovnicești, mese ale adevărului și ale bunei-cuviințe. Pe care cu toții ar trebui să le ascultăm cu bucurie, cu nesaț duhovnicesc în Biserică, și, mai apoi, să le recitim în cărțile de predici și să le înțelegem și mai în profunzimea lor, pentru ca să le aflăm drept hrană a sufletului și arme de apărare împotriva gândurilor necredinței și ale deznădejdii. Pentru că viața noastră e plină de prilejuri de păcătuire, de momente în care simți greul vieții ca insuportabil și în care singurătatea te asaltează. Și atunci când cobori în durerea ta, în nefericirea care te macină, ar trebui să găsești în tine adevărurile predicării Bisericii, acele îndelungi explicitări ale adevărului, pentru ca adevărul să ne fie reazem în clipele grele ale vieții noastre.

Căci dacă nu ne sprijină adevărul, cine ar putea să ne sprijine în durerea sâcâitoare din trup? Și dacă nu am răbda în rugăciune, dacă nu am aștepta de la Dumnezeu alinarea noastră, cine ar putea să ne-o dea, când nu e niciun medicament pentru boala noastră sau ea necesită o operație complicată și riscantă? De aceea, vă îndemn pe toți să ascultați predicile Bisericii cu înțelegere, cu minte clară, cu inimă bună, pentru ca să vă zidiți interior întru adevăr, în adevărul Bisericii lui Dumnezeu, pentru ca adevărul Său să vă lumineze și să vă călăuzească spre tot lucrul cel bun!

După cum vedeți, și anul acesta am optat pentru aceeași strategie predicatorială: o singură predică la pomenirea ambilor Sfinți[2]. Însă, în comparație cu anul trecut, când am răspuns la 7 întrebări catehetice, apoi am vorbit despre viața celor doi Sfinți pomeniți azi și mâine, în predica de față mă voi referi, mai întâi, la modul cum e văzută și înțeleasă Biserica și viața Bisericii în clipa de față. Pentru ca, mai apoi, să revin la pomenirea celor doi Sfinți mult-iubiți și mult-cinstiți de către noi.

Iubiții mei, cred că vedeți și înțelegeți cu toții faptul că Biserica, pentru noi, cei care venim tot timpul la Slujbe, e izvorul nostru de viață și de bucurie, dar, pentru cei care stau interior mai departe de ea sau o văd cu ochi reci, ea este o simplă instituție vetustă. De aceea, pot să spună minciuni, pot să o discrediteze în chip și fel, pentru că Biserica nu e importantă pentru ei. Dar nu e importantă pentru ei, pentru că nu o cunosc așa cum o cunoaștem noi, pentru că nu o cunosc din interior. Pentru că Biserica lui Dumnezeu, e adevărat, e veche, e de peste 2.000 de ani. Dar ea e veche nu pentru că e „demodată”, e veche nu pentru că „nu ne mai trebuie”, ci e veche pentru că poartă spre noi izvorul de viață din viața Domnului, a Celui Care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră acum 2.000 de ani, în Israilul antic.

Ea poartă către noi adevărul mântuitor și izvorul de viață veșnică din trupul transfigurat al Domnului, al Celui înălțat la dreapta Tatălui, pentru ca fiecare dintre noi, prin Sfintele Taine ale Bisericii, să ne împărtășim de viața lui Dumnezeu și de adevărul care ne mântuie. Căci Biserica noastră e Biserica Sfinților Apostoli și a urmașilor lor până azi, cărora Domnul le-a dat puterea de a sluji Cele Sfinte, de a predica adevărul dumnezeiesc și de a-i conduce pe cei credincioși pe calea sfințeniei.

Și cine vorbește de rău Biserica? Cei care se ceartă cu ea în sinea lor. Însă Biserica e trupul lui Hristos, pentru că noi, toți cei credincioși, suntem mădularele Lui cele duhovnicești [I Cor. 12, 27; Efes. 4, 12]. Și atunci, lupta unora cu Biserica e lupta lor cu Dumnezeu, dar și cu fiecare dintre noi, cei credincioși, care suntem mădularele vii ale Bisericii Lui, adică ale trupului Său mistic. Căci noi, prin Botezul nostru, am devenit mădulare ale lui Hristos, pentru că Hristos S-a prelungit și în viața noastră și ne-a încorporat în trupul Lui, sfințindu-ne pe noi. Dar pentru ca să fim vii întru El, pentru ca să fim vii duhovnicește, trebuie să fim mereu prezenți în viața Bisericii, la Slujbele Bisericii, spovedindu-ne și împărtășindu-ne cu Hristos, pentru că noi suntem ai Lui.

De aceea, pentru noi, Slujbele Bisericii sunt o necesitate practică, pentru că sunt o necesitate interioară. Noi avem în mod continuu nevoie de iertarea lui Dumnezeu, de împărtășirea cu El, de bucuria și pacea duhovnicească ce ne vin de la Dumnezeu. Pentru acestea toate și pentru multe altele, noi venim la Biserică și slujim Slujbele Bisericii și ascultăm adevărul Bisericii, pentru că viața noastră e una eclesială și ea ne împlinește cu totul.

Însă, dacă ai aversiune față de viața Bisericii sau trăiești în ritmul unei pseudo-biserici, orice amănunt pozitiv despre Biserică, care ajunge să fie mediatizat, te stresează, te enervează.

Spre exemplu, recent, a fost mediatizat gestul evlavios al bătrânei Gherghina Vasilescu, din Saelele, jud. Teleorman, care a donat pentru Catedrala Națională suma de 10.000 de lei[3]. A donat pentru că a vrut acest lucru și efortul ei a fost unul asumat. Însă articolul din Lumina a stârnit o campanie de discreditare la TV și în online, pentru că cei care au venit „să vadă cazul” la fața locului, au legat gestul bătrânei…de un om politic al județului, dar și de „obiceiul” Bisericii de a apela la donații.

Însă gestul bătrânei Gherghina nu e unul singular! Credincioșii Bisericii nu dau milostenie Bisericii doar din când în când, ci în  mod continuu. Pentru că noi, oamenii Bisericii, dăruim în mod continuu Bisericii diverse lucruri de care ea are nevoie, de la bani la veșminte, de la cărți la obiecte de cult, și muncim pentru Biserică atunci când e cazul, pentru că e Biserica noastră, a tuturor. De aceea, gesturile noastre de conștiință nu trebuie în niciun fel discreditate, ci luate ca atare. Pentru că ele exprimă un mod de a gândi și de a te raporta la ceea ce iubești. Iar, în democrație, respectul reciproc trebuie să domine viața publică.

Pentru că, așa cum unii dau bani pentru construirea unui stadion de fotbal sau pentru amenajarea unei rezervații naturale, alții dau pentru zidirea unei Biserici sau pentru tipărirea unei cărți de cult sau a unei cărți teologice. Și toate aceste gesturi sunt admirabile și trebuie prețuite și aplaudate în mod public. Pentru că toate folosesc societății în ansamblul ei și nu doar unor persoane.

…Însă enervarea pe Biserică nu se naște din faptul că Biserica are bani sau proprietăți, ci din aceea că ea e prezentă în mod activ și determinant în viața socială a țării noastre. Tocmai de aceea sunt ironizate instituțiile și cutumele Bisericii, gesturile ei foarte pozitive și sunt scoase în evidență…păcatele unor membri ai ierarhiei Bisericii. După care, sondaje necredibile ne vorbesc despre „încrederea” oamenilor în Biserică, deși majoritatea țării noastre face parte din Biserică, din această Biserică. Și e ca și cum ai întreba…dacă ai încredere în tine însuți…

Numai că noi, cei care venim mereu la Biserică, știm să facem diferența între Biserica lui Dumnezeu și păcatele noastre. Pentru că păcatele noastre nu au de-a face cu Biserica, ci cu noi înșine, pentru că noi le facem. Iar Biserica nu ne învață niciodată să păcătuim, ci să trăim în mod sfânt. Și noi păcătuim pentru că vrem să păcătuim. Dar fără Biserica lui Dumnezeu noi nu am putea să fim iertați de ele, de păcatele noastre, și nici nu am putea să creștem în sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că numai aici, în Casa lui Dumnezeu, e izvorul iertării și al curățirii noastre de păcate.

Dar, cei care nu prea cunosc teologia și viața Bisericii, vin la Biserică doar pentru a împlini niște…„obiceiuri”. Vin ca să își pomenească părinții, dar vezi că nu prea mai cred în inima lor în Parastasele de care au nevoie părinții lor și pe care aceștia, la rândul lor, le-au făcut părinților lor cu multă credincioșie. Se pierde tot mai mult simplitatea gesturilor de credință, modul evlavios al închinării în Biserică, pentru că mulți se închină din automatism și nu din evlavie smerită în fața lui Dumnezeu. Și lumânarea sau coliva sunt mai importante pentru mulți ca rugăciunea pentru cei adormiți ai lor. Căci muncesc să aibă o bună prezentare la Parastas și la masa de pomenire, dar totul e făcut în grabă și nu cu rugăciune și cu dor viu pentru cei adormiți ai lor.

De aceea, acasă și la Biserică, cei care nu trăiesc în ritmul teologiei și al vieții Bisericii se comportă lumește și nu cu evlavie. Iar pentru ca cineva să înțeleagă viața Bisericii are nevoie de inițiere liturgico-teologică și de creștere în cunoașterea teologică și duhovnicească a vieții Bisericii. Căci viața Bisericii e viața cu Dumnezeu, e viața după voia Lui și pentru a trăi cu Dumnezeu și în slava Lui trebuie să înveți cum dorește Dumnezeu ca tu să trăiești.

Și îmi aduc aminte primele zile și primii ani ai convertirii mele conștiente la viața Bisericii…Cum învățăm și cum citeam despre fiecare lucru din Biserică și din istoria ei cu o bucurie și o însuflețire atât de mari, încât uitam să mai mănânc și să mai ies din casă ore întregi. Căci mă interesa și pictura Bisericii și Slujbele ei și cum să cânt la strană și cum să trăiesc ortodox, fiind uimit și umilit și îndreptat sufletește de fiecare viață de Sfânt pe care o citeam. Totul era și este frumos în viața și istoria Bisericii! Pentru că Dumnezeu e prezent în fiecare loc și în fiecare eveniment al ei. Și pe mine m-a interesat și mă interesează Biserica din perspectiva lui Dumnezeu.  Din perspectiva Lui spre noi, pentru că El a făcut-o și El o ține în viață, împreună cu toată zidirea.

De aceea, dacă vedem Biserica din perspectiva lui Dumnezeu, dacă o vedem ca dumnezeiască, ca zidită de El în oameni, atunci nu o putem vedea ca fiind „vetustă”, ci doar ca mereu nouă și vie în orice secol al istoriei. Pentru că noi putem trăi aceeași viață creștină ca și cei din primul secol al Bisericii sau din al 15-lea secol al Bisericii. Pentru că Dumnezeul nostru, al tuturor creștinilor, e același și în orice secol Biserica Lui a fost viața vie și îndumnezeitoare pentru orice creștin în parte.

Iar dacă cunoaștem tot mai în amănunt viața Bisericii, vom vedea că și în trecut, ca și azi, au fost oameni care nu au fost demni de numele de creștin, care au apostaziat de la dreapta credință și au făcut mari neplăceri Bisericii. Dar prin căderea lor în mari și cumplite păcate, Biserica nu a avut nimic de suferit în esența ei. Pentru că Biserica e Dumnezeu, Care îi umple de slava Lui pe oameni. Și numai dacă oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, ei se rup de izvorul vieții, de El Însuși, iar îndepărtarea de El e moarte veșnică.

De aceea, luptele unora cu Biserica nu sunt noi și nici nu se vor sfârși în istorie, până în clipa transfigurării acestei lumi. Căci acum, unora, li se pare că lumea aceasta „merge la întâmplare” sau că se „autodistruge lent”. Însă lumea aceasta e în mâna Creatorului ei și nu este o corabie aflată în derivă și El o va transfigura la a doua Sa venire întru slavă, când va înduhovnici întreaga creație. Pentru că atunci vom vedea cu toții că sensul istoriei este spre Dumnezeu, că sensul istoriei e teologic, că timpul nu ni s-a dat pentru ca să-l irosim, ci pentru ca să ne înduhovnicim, pentru că viața veșnică e viața lui Dumnezeu cu Sfinții și Îngerii Lui.

Iar Sfinții pe care astăzi îi pomenim asta au făcut: și-au sfințit viața! Sfântul Dimitrios, Marele Mucenic, și-a sfințit viața în mijlocul lumii, în societatea majoritar păgână a secolului său, pe când Sfântul Dmitrii, Cuviosul, s-a sfințit în viața monahală, în tăcere și rugăciune. Niciunul dintre ei nu s-a lăsat biruit de duhul lumii lor, ci și-au trăit în sfințenie viața. Pentru că în ei nu a ars focul străin al patimilor, ci focul evlaviei pentru Dumnezeu, care i-a chemat continuu la nevoința curățirii de patimi.

De aceea, nici noi nu putem spune că greutățile vieții ne-a făcut să nu trăim creștinește sau bolile și necazurile pe care le-am avut. Pentru că toate pe care le trăim în viața noastră le putem trăi creștinește. Dar pentru a trăi creștinește trebuie să învățăm de la Domnul și de la Sfinții Lui cum se trăiește creștinește. Și pentru a învăța viața creștină trebuie să venim mereu la Biserică și să citim cărțile Bisericii și să trăim conform lor.

La Salonic, în Grecia, Sfintele Moaște ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrios se află într-o Biserică, cu hramul său, ce a intrat în patrimoniul UNESCO din 1988[4]. Iar în fiecare an, în Salonic, „se organizează pelerinaje și procesiuni. [Căci] Sfântul este ocrotitorul orașului și al comunității creștine”[5] de aici. Așa după cum, la București, Sfântul Cuvios Dmitrii este ocrotitorul capitalei României, iar în acest an pelerinajul închinat lui va avea loc între 24-29 octombrie 2017[6].

Noutatea pelerinajului acestui an e aceea că pe 26 octombrie, Patriarhul Rusiei va aduce la București un fragment din Sfântele Moaște ale Sfântului Serafim de Sarov, care va rămâne la București, în Biserica Sfântul Nicolae-Tabacu, Biserică dăruită comunității ruse din capitala noastră[7].

Însă pelerinajul de la București, ca și cel de la Iași, e prilejul pentru noi discuții depreciative la adresa Bisericii, cam mereu aceleași. Pentru că presa laică nu e interesată de esența evenimentului, ci de lucruri colaterale. Numai că pe noi, pe credincioșii Bisericii, nu ne interesează în primul rând, dacă ne vine rău la vreunul în timp ce stăm la rând la Sfintele Moaște, ci pe noi ne interesează contactul direct cu Sfintele Moaște ale Sfinților lui Dumnezeu. Căci noi ne hrănim cu rugăciunile Sfinților ca să fim vii duhovnicește și prezența lângă Sfinții lui Dumnezeu e mai de preț decât sănătatea noastră.

De aceea, astfel stând lucrurile, ne concentrăm asupra pelerinajului interior spre Sfinți, în post și rugăciune, pentru că așteptăm de la Sfinții lui Dumnezeu o mângâiere vie în viața noastră. Iar eu mărturisesc faptul că nu a fost pelerinaj în viața mea în care să nu mă bucur duhovnicește la atingerea Sfinților Lui, pentru că i-am simțit vii și lângă noi tot timpul.

Pentru că pelerinajul Bisericii e ca atunci când te duci la un om iubit, pe care vrei să îl vezi și să îl auzi. Nu te interesează dacă plouă, dacă ninge, dacă te mai strânge pantoful sau dacă ai transpirat puțin pe spate…ci vrei să îl vezi, să mergi la el. Și când ajungi la el și vorbești cu el, persoana iubită devine toată lumea ta, pentru că te absoarbe cu totul. Așa venim noi la Sfinți! Pentru că ei ne absorb cu totul inima noastră, iar statul în picioare și truda sunt mult mai mici decât bucuria sfântă pe care o trăim și decât întărirea pe care o simțim în tot trupul nostru.

Dar pentru ca să iubești un Sfânt trebuie să cunoști viața lui. Să îi cunoști viața, dar și să îi simți rugăciunea pentru tine. Adică trebuie să ai o legătură de rugăciune și de iubire cu Sfântul lui Dumnezeu. Și atunci, știindu-l cine este și cum se manifestă el în viața ta, pelerinajul e o bucurie sfântă, pentru că e o întâlnire sfântă cu Sfântul pe care tu îl iubești și îl cinstești.

Așadar, iubiții mei, să recitim viețile celor doi Sfinți pomeniți azi și mâine, dar în ritmul rugăciunilor față de ei! Și să învățăm de la ei, mereu, ce să facem cu noi înșine și cum să ne manifestăm în viața altora. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu se bucură când noi îi cinstim și îi prețuim și se roagă pentru mântuirea noastră. Pentru că ei vor să fim și noi acolo unde sunt și ei, adică în Împărăția lui Dumnezeu!

Dumnezeu să ne întărească pe toți și să ne bucure, pentru rugăciunile celor doi Sfinți Dimitrios astăzi și mâine pomeniți, și la mulți ani celor care le purtați numele! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 23 octombrie 2017, o zi de luni înnorată, începând de la ora 8. 28. Terminată la 11. 26.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/24/predica-la-cei-doi-sfinti-dimitrios-26-27-octombrie-2016/.

[3] Aici: http://ziarullumina.ro/mama-gherghina-din-saelele-pustnica-din-mijlocul-lumii-126915.html.

[4] A se vedea: http://www.dozadebine.ro/biserica-sfantul-mare-mucenic-dimitrie-din-tesalonic/.

[5] Cf. http://basilica.ro/sfantul-mare-mucenic-dimitrie-izvoratorul-de-mir-sfantul-tesalonicului/.

[6] A se vedea: http://basilica.ro/24-29-octombrie-2017-pelerinajul-la-sarbatoarea-sfantului-cuvios-dimitrie-cel-nou-ocrotitorul-bucurestilor/. [7] Ibidem.

Eminescu: între modernitate și tradiție [125]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ne vom opri și la un alt pasaj în care recunoaștem polifonicul motiv ubi sunt?:

Schiptrul lui altuia l-am dat;
avuțiile și bunurile lui
cărora n-au silit să le câștige am împărțit;
puterile și strășniciile lui
cu patru scânduri
în a pământului pântece li-am legat;

caii și carăle lui
pre câmpuri li-am fărâmat,
călăreții lui, dialuri
și pedestrașii lui, pe șăsuri
hulturii și alte
ale ceriului paseri i-au mâncat;
armele lor rugina li-au topit;

cetățile lui alții li-au fărâmat
și li-au cu pământul alăturat;
șanțurile lor s-au împlut cu gunoiu
și zimții cei frumoși
de pustiitate s-au răsipit;
dobitoacele lui, masă întinsă jiganiilor
li-am făcut,
gardurile viilor lui, focului
și strugurii lor,
de piciorul strein s-au călcat,
livedzile și pomii lor cei cu roadă dulce
de toată săcurea
și de toată mâna care n-au răzsădit s-au tăiat;

țiitorile lui céle iscusite
curve cetății li-am făcut;
florile grădinilor lui,
degetele streine li-au cules
și nasul celui necunoscut
li-au amirosit;
palaturile lui sălașe boaghelor
și puhacelor [bufnițelor] li-am premenit. /…/
o, lume măgulitoare /…/ dzestrele tale ca nourul
și ca umbra nuorului…[1].

Aceasta este lauda Lumii – personajul Divanului – căreia îi replică în final Înțeleptul.

Într-o stilistică variată, totul este un memento mori reverberat, multiplicat în mii de ecouri și de forme. Credem chiar că, printr-un transport direct, cele „patru scânduri” în care au încăput „puterile și strășniciile” împăratului acestuia, au ajuns în Scrisoarea I a lui Eminescu, pentru care: „Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri”.

În Istoria ieroglifică semnalăm o scurtă poezie asemănătoare ca sens, decupată dintr-o reflecție mai largă pe seama condiției umane:

Toți niște atomuri putredzitoare
sintem,
toți din nemică în ființă
și din ființă în putregiune
pre o parte călători
și trecători
ne aflăm[2].

Niciunul din acești topoi recurenți în literatura medievală (vanitas vanitatum, ubi sunt?, memento mori, fugit tempus, fortuna labilis, etc.) nu a căzut într-o desăvârșită uitare în perioada pre-pașoptistă și pașoptistă (mai ales că între primul sfert – și mai bine – de secol XVIII medieval, în care s-au manifestat Cantemir și Antim Ivireanul, și sfârșitul prepașoptist al aceluiași secol nu este o falie temporală semnificativă), continuând să facă obiectul unor forme poetice diverse și hibride ca și concepție poetică (în care temele medievale, forma clasică și sentimentul preromantic se îmbină într-o arhitectură eclectică).

Lui Eminescu îi era, în mod neîndoielnic, cunoscută coerența aceasta, după cum era foarte conștient de existența unui fond arhaic literar, pe care dorea să-l valorizeze în creația sa.


[1] Idem, p. 29. Pasajul nu este, desigur, așezat formal în versuri, în original, dar valențele sale poetice reies limpede.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 328.

Eminescu: între modernitate și tradiție [124]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am lăsat la urmă psalmul 48, în care se vorbește despre egalitatea tuturor oamenilor în fața morții și pe care am remarcat-o, într-un capitol anterior, în Scrisoarea I a lui Eminescu.

Toposul vanității și al morții necruțătoare a creat extraordinare imagini – din punct de vedere poetic – în toată literatura medievală.

Miron Costin reproduce aceeași paradigmă a vanității umane (combinată cu vanitatea întregii lumi) și a morții care nu alege în poemul Viiața lumii:

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; /…/
Fum și umbră sântŭ toate, visuri și părere.
Ce nu petréce lumea și-n ce nu-i cădére?
Spuma mării și nor suptŭ cer trecătoriŭ.

Ce e în lume să nu aibă nume muritoriŭ?
Zice David prorocul: „Viiața ieste floare,
Nu trăiește, ce îndată ieste trecătoare”.
„Viierme sântŭ eu și nu om”, tot acela strigă /…/

Nimenea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătéște osteneala, nedireaptă foarte,
Pre toți, și nevinovați, ea le taie vacul,
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul,

Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală [motiv],
Pre mulți și fără vréme duci la această cale[1].

Am recapitulat pe un spațiu mai extins fragmente ilustrative ale acestui tipar de gândire medieval pentru a demonstra și celor mai puțin familiari cu acest domeniu cât de mult era recurentă această metaforă (în termeni literari) a vanității/ deșertăciunii în spațiul bizantin și, de asemenea, faptul că iluzia din mentalitatea budistă nu este decât o suprapunere parțială, în concepția eminesciană, peste această tradiție seculară, adânc înrădăcinată în cugetarea românească veche, pe care poetul o cunoștea în mod exemplar.

Tema vanității omului și a vieții, a existenței pământești infim de scurte, fulgurante, este ubicuă și în opera eminesciană, este un izvor subteran care între-ține toate viziunile sale poetice. Și cred că, în acest moment, nu mai e nevoie să formulez o demonstrație dezvoltată.

E de ajuns să rememorăm că magul este destinat să-l îndrepte pe fiul de împărat, arătându-i „ce e deșertăciunea” (În vremi de mult trecute), că Memento mori poartă în subtitlu și are ca temă Panorama deșertăciunilor, că discursul Părintelui din Luceafărul sau dialectica Glossei insistă pe zădărnicia celor telurice și pe disiparea iluziei vane a perpetuării efemeridelor. Ori câteva versuri esențiale, (dincolo de multiplicativele umbră și vis, despre care am mai avut ocazia să discutăm), cu valoare sentențială:

„Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor” (Revedere), „Într-un cran uscat și palid ce-l acoperi cu o mână /…/ Vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori” (Memento mori), „Iar în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; /…/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul /…/ [când] lumea asta-ntreagă e /…/ precum pulberea” (Scrisoarea I);

„Ca repedea rotire a undelor albastre/ Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,/ Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,/ Trec și se pierd în zare ca paserile mării” (Nu mă-nțelegi, variantă); „Ce întâlnesc  întâi pe țărm e-un tumul[t] –/ Proroc prea sigur al vieței umane,/ Tu ești cenușa iară viața-i fumul. /…/ Noroc lumesc – zâmbiri aeriane!” (În căutarea Șeherezadei) etc.

Dimitrie Cantemir creează și el poezii (magnifice) pe această temă: împărații cei mari ai lumii,

cu o félegă de pândze
învăliți,
ca cum ar fi în căméșa
cea de mătasă învăscuți,
și într-un săcriiu aședzați,
ca în haina
cea de purpură mohorâtă
îmbrăcați,
și în gropniță aruncați,
ca în saraiurile
și polaturile
céle mari și desfătate
aședzați,
s-au dusu-să[2].


[1] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 320 și 322.

[2] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 27.

Predică la Duminica a 23-a după Cincizecime [2017]

Iubiții mei[1],

mie îmi plac merele dulci-acrișoare, cele încă necoapte bine, dar cel mai mult îmi place și mă copleșește iubirea plină de milă și de răbdare a lui Dumnezeu și a Sfinților Lui cu noi, oamenii păcătoși. Merele acelea care nu sunt nici coapte, dar nici crude, sunt merele mele preferate și cam așa mănânc toate fructele de calitate. Însă iubirea față de oameni, ca și merele dulci-acrișoare, nu înseamnă doar dulceață, nu înseamnă doar îmbrățișări și cuvinte bune la adresa oamenilor, ci înseamnă și dulcea-acrișoară mustrare, care este sarea iubirii. Căci pe cel pe care îl iubești, îl cerți, pentru că îi vrei binele. Și cine iubește cu adevărat, cine iubește oamenii în mod duhovnicește, acela iubește cu milă și cu răbdare, cu atenție și cu delicatețe. Pentru că el caută binele omului, binele lui real, mântuirea lui și nu să profite de el.

Căci cei care profită de oameni fac totul pentru ochii oamenilor. Dar cei care iubesc oamenii și luptă pentru ei și îi ajută în chip și fel, aceia sunt purtați de iubirea lui Dumnezeu coborâtă în ei, care îi îndeamnă să fie milostivi, să fie buni, să fie îngăduitori cu oamenii.

Iar în toată Evanghelia mântuirii noastre, noi Îl vedem pe Domnul făcând tocmai acest lucru: fiind plin de o iubire plină de milă față de noi. Plin de o iubire atentă și blândă. Plin de o iubire milostivă față de bolile, necazurile și păcatele noastre. Pentru că El, ieri și azi și tot timpul, va căuta să ne ridice deasupra vieții și a gândirii noastre, va căuta să ne scoată din noi înșine și să ne facă una cu El. Și ca să ieși din tine, ca să te desparți de tine, cel vechi, pentru ca să te înnoiești în Hristos și să fii una cu El, trebuie să te lași purtat de iubirea Lui.

Căci în Evanghelia de azi [Lc. 8, 26-39], când l-a vindecat pe demonizat și l-a făcut să fie sănătos la minte [Lc. 8, 35], El ne-a arătat că nu iubește demonizarea, ci înduhovnicirea noastră. El nu iubește viața trăită rău, viața trăită în intimitate cu demonii, ci viața trăită împreună cu Sfinții Lui. Din acest motiv, nici noi nu putem iubi viața dezmățată, pentru că păcatul e propria noastră rușine, dar iubim și trebuie să iubim orice faptă bună și bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că ea e curățire și sfințire a noastră.

Ce i-a spus Domnul celui vindecat? I-a spus: „Întoarce-te întru casa ta [Ὑπόστρεφε εἰς τὸν οἶκόν σου] și povestește câte ți-a făcut ție Dumnezeu [καὶ διηγοῦ ὅσα ἐποίησέν σοι ὁ Θεός]!” [Lc. 8, 39, BYZ]. Însă Dumnezeu nu a lucrat în viața lui doar când l-a vindecat de demoni, ci și când l-a întărit să suporte demonii în el însuși. Dumnezeu a lucrat în el și când a îngăduit demonilor să intre în el, dar și când i-a scos, cu putere dumnezeiască, din el. Pentru că Dumnezeu e mereu cu noi [Mt. 28, 20], chiar dacă noi credem că El e cu noi doar când ne e nouă bine.

Nu, nu stau așa lucrurile! El e mereu cu noi, în orice clipă, pentru că El e atotvăzător și atotcunoscător. Căci El e cu noi și când suntem triști și când suntem bolnavi și când suntem disperați și când suntem agasați de demoni și când nu avem bani de chirie și când căutăm un mijloc de păcătuire și când săpăm groapa altuia…și cădem noi înșine în ea și când vrem să ne sinucidem și când credem că nu avem niciun rost pe fața pământului.

Da, El e mereu cu noi și lângă noi! Și El așteaptă în fiecare clipă decizia noastră, schimbarea noastră interioară, ralierea noastră cu El. Căci dacă El ar decide în locul nostru, viața noastră ar fi lipsită de orice fărâmă de libertate. Însă El, Dumnezeul Care Se umple de milă față de noi, ne lasă să alegem, ne lasă să Îl alegem în fiecare clipă, pentru ca sfințenia noastră să fie o conlucrare voită și dorită de noi.

Imaginați-vă viața dumneavoastră fără libertate interioară! Fără libertatea de a alege ceea ce crezi și simți și vrei să alegi. Cum ar arăta viața dumneavoastră în această situație? Bineînțeles, ar fi o dramă vie! Pentru că cei care v-ar impune ce să alegeți, ce să iubiți, pe cine să iubiți, cu cine să vă căsătoriți, cum trebuie să arate familia dumneavoastră, ar fi niște oameni monstruoși. Și de ce ar fi astfel? Pentru că v-ar considera incapabili de alegeri personale.

Însă măreția omului constă tocmai în faptul că el poate alege cele mai grele drumuri pentru a se înduhovnici, dacă o lume întreagă i-ar sta împotrivă. Măreția omului constă în curajul de a merge mai departe, cu toate consecințele, pentru că așa a decis el însuși, în sinea lui. Și când omul decide să fie de partea lui Dumnezeu și să se lupte interior cu patimile sale, cu obișnuințele sale păcătoase, cu propriul lui trecut negru, atunci asistăm la asceza care îi place lui Dumnezeu, adică la eforturile de limpezire interioară ale creștinului.

Și toți avem nevoie de lupta aceasta sfântă pentru limpezire interioară. Fără de ea nu putem intra niciunul pe ușa Împărăției, pentru că ușa este Hristos [In. 10, 9, BYZ], Cel mult-pătimitor din iubire pentru noi. Și de ce a pătimit El atât de mult din iubire pentru noi? Căci a vrut să ne scoată pe noi din robia demonilor. Și de ce ne-a scos din robia demonilor? Pentru că noi sufeream cumplit din cauza răutății lor. Și noi suferim și acum din cauza răutății demonilor, dacă ne înfrățim cu ei zilnic. Adică, dacă păcătuim fără să ne pocăim și fără să ne spovedim păcatele noastre.

Pentru că noi păcătuim de unii singuri, alegând moartea [Fac. 2, 17, LXX], dar El e ridicarea noastră. Și ridicarea noastră se face sacramental, prin Taina Sfintei Mărturisiri, unde noi ne spunem păcatele noastre și ne dezicem de ele, iar El, Hristosul mântuirii noastre, ne umple de iertarea și de slava Lui.

Iar Taina iertării păcatelor, Biserica a primit-o în ziua învierii Sale din morți, pentru ca să fim mereu vii întru El. Căci atunci le-a dat Sfinților Săi Apostoli Duh Sfânt [In. 20, 22], adică harul Duhului Sfânt, harul Preasfintei Treimi, harul comun al Dumnezeului treimic, pentru ca ei și noi, urmașii lor duhovnicești, adică ierarhia Bisericii, să poată ierta sau să țină păcatele oamenilor [In. 20, 23].

Însă eu niciodată în viața mea preoțească nu am ținut păcatele cuiva, adică nu l-am lăsat să plece de la Spovedanie neiertat de păcate, deși am putere de la Hristos să fac asta, pentru că inima mea e rănită de iubirea lui Hristos, „Care vrea [ca] toți oamenii să se mântuie [Ὃς πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι] și întru cunoașterea adevărului să vină [καὶ εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4, BYZ]. Fapt pentru care, eu mă bucur de fiecare păcat spovedit, de fiecare lucru pe care omul îl admite ca lucru rău în viața lui, necerând ca el să aibă o profundă și copleșitoare pocăință pentru păcatele spovedite. Pentru că acest puțin, dacă e udat cu multă răbdare și multă învățătură, rodește în timp.

De aceea, eu sunt de părere că trebuie să acceptăm pocăința omului așa cum e ea, după nivelul său de înțelegere, fără să o forțăm să fie „mai duhovnicească” această pocăință, și să îl aducem la Hristos, împărtășindu-L cu El, pentru că omul trebuie să crească, deopotrivă, și în spovedirea păcatelor, dar și în împărtășirea cu Domnul.

El, Cel care e de față când ne spovedim păcatele, ne învață tot mai mult cum trebuie să ne spovedim, dacă noi venim la El mereu ca să ne spovedim păcatele pe care le facem zilnic, după cum tot El, Cel care ni Se dăruie nouă ca Mâncare și Băutură sfinte  ne învață, pe măsură ce tot venim să ne împărtășim cu El, bunătatea Lui și sfințenia Lui și curăția Lui și bucuria Lui și mila Lui față de noi toți. Adică există o continuă școală a Spovedaniei și a Euharistiei, una interioară, în care Domnul ne învață iertarea Lui și unirea Lui cu noi. Și după cum nu ajungi la împărțire fără să înveți cifrele, tot la fel nu poți să ajungi să ai simțiri duhovnicești, dacă nu te lași pătruns de iubirea lui Dumnezeu, cea care te învață să fii delicat și iubitor cu toți oamenii și cu toate făpturile Sale.

Pentru că Dumnezeu, în Sfintele Sale Taine și în toate Sfintele Sale Slujbe și rugăciuni, ne învață iubirea Lui și raportarea Lui continuă la noi. În ele noi ne împărtășim de iertarea Lui, dar și de mila și răbdarea Lui cu noi. Căci El Se smerește continuu în toate lucrările sacramentale ale Bisericii, pentru ca să Se facă propriu nouă, spre sfințirea noastră. El vine la noi, El ni Se dăruie nouă, El binevoiește să locuiască în noi, acolo, unde au locuit și demonii, pe care El îi scoate cu prezența Sa, pentru ca să ne facă biserici sfințite, pe noi, robii Săi.

De aceea, nu putem spune că nu știm să fim milostivi, că nu știm să fim răbdători, că nu am învățat de la nimeni ce înseamnă a dărui, când El ne învață toate acestea zilnic.

…Mi-am adus aminte zilele astea un moment din copilăria mea. Poate că aveam 5-6 ani și bunicii mei m-au trimis, cu ditamai sifonul (așa mi se părea atunci!), ca să îl încarc la sifonărie. Erau vreo doi kilometri până acolo, plus doi, la întoarcere, adică 4…Nu știu de ce m-au trimis singur, nu mai îmi amintesc, dar știu că am dus de unul singur acel sifon, într-o plasă, până în centrul satului, unde era sifonăria, că mi l-a încărcat Cornel, sifonarul (ce a murit, în scurt timp, într-un accident de mașină și el a fost primul mort desfigurat pe care l-am văzut în viața mea), dar că, la întoarcere, l-am simțit și mai greu…Nu știam ce să fac…mi-era teamă să îl las acolo, pentru că aș fi fost certat…și când mi-era cel mai greu, când îmi venea să îl las acolo și să plec…atunci a venit un bărbat înalt, ale cărui picioare se sfârșeau deasupra capului meu, și el mi-a dus sifonul până acasă. Iar eu mergeam pe lângă el, ușurat de greutate și mulțumitor în inima mea și foarte bucuros…

Pentru că așa face și Dumnezeu cu noi, când credem că nu mai putem! El ne ia sifonul, ne ia greutatea noastră și o poartă El și ni se par toate ușoare, deși, până mai ieri, boala ni se părea de nesuportat, la fel și ispita, la fel și nevoia în care eram…

Iar dacă mă scufund în amintirile mele și le observ pe îndelete, văd ceva uimitor: chiar dacă eu nu aș fi citit niciodată o carte teologică și nu aș fi beneficiat de marea înțelepciune a teologiei și a Tradiției Bisericii, aș fi avut la îndemnă multele luminări ale lui Dumnezeu, pentru ca să cred în El și să fiu un om credincios, luminări prin care El mi-a vorbit, ca și în cazul greutății sifonului.

Pentru că atunci când eram prunc și nu puteam merge prea bine în picioare, o nucă, găsită în vie, mi-a vorbit prima dată despre taină, despre greutatea înțelegerii celor ascunse, despre faptul că există un înăuntru al lucrurilor. Iar câinii cei răi, care mi-au mâncat-o pe Lola, cățeaua pe care noi o hrăneam cu bomboane și prăjituri, mi-au vorbit despre demoni, despre dușmani, despre cei care distrug lucrurile frumoase din viața oamenilor.

Tunetele și fulgerele lui Dumnezeu mi-au vorbit prima oară despre seriozitatea lui Dumnezeu, despre faptul că El pedepsește și tot El binecuvintează. Sărăcia ultimei perioade comuniste mi-a vorbit despre umilință și despre durere. De aceea, când i-am văzut pe oameni, în București, rugându-se pe străzi și fiind neînfricați, am știut că ei sunt purtați de Cineva mai presus de această lume, adică de Dumnezeu, pentru că doar El poate să îi facă pe oameni neînfricați în fața morții. Pentru că, până atunci, eu văzusem multă sărăcie, multă lașitate, multă șmecherie și hoție la oameni, multă indolență…pe când acum, în zilele neînfricării românești, eu vedeam oameni care vorbeau din adâncul lor, care erau entuziasmați, care erau plini de bucurie, pentru că nu își mai cenzurau trăirile interioare.

Și atunci, credința cea sfântă a lui Dumnezeu s-a aprins în mine! Dar fiecare luminare anterioară a lui Dumnezeu din viața mea și-a vădit imediat rostul ei, pentru că ele erau treptele înțelegerii mele spre întâlnirea reală și acaparatoare cu Dumnezeul mântuirii noastre. Căci eu mergeam către El, condus de El, dar nu știam asta. Și când El mi s-a revelat ca bucurie și entuziasm dumnezeiesc, atunci mi-am adus aminte că El mi Se revelase anterior ca înțelegere și cunoaștere sfântă, ca pace, ca judecător, ca milostiv, ca ajutător și iertător al nostru.

Și atunci toate au avut sens! Pentru că El mă chemase din prima clipă, după cum îi cheamă pe toți oamenii, și m-a învățat, ca pe toți ceilalți, pașii spre Sine. De aceea, dacă încă nu L-ați înțeles, dacă încă nu I-ați simțit iubirea, dar aveți luminări de la El, lăsați-L să intre în viața dumneavoastră! Căci numai dacă El intră în viața dumneavoastră, viața dumneavoastră capătă sens. Pentru că Domnul nu forțează ușa inimii, ci El stă la ușă și bate [Apoc. 3, 20, BYZ]. Și aceasta o face pentru că El e delicat și, cu mare și nespusă delicatețe, El intră în viața noastră, pentru ca să ne elibereze de noi înșine și să ne facă ai Lui. Căci noi, de unii singuri, nu știm ce să facem și nu putem să scăpăm de cursele cele multe și grele ale demonilor. Dar împreună cu El putem trece orice obstacol.

…Însă cel mai cutremurător lucru pentru mine nu a fost și nu este judecata lui Dumnezeu, pentru că toți trebuie să primim după gândurile, simțirile și faptele noastre. Ci pe mine, din prima clipă a convertirii mele, m-a cutremurat mila lui Dumnezeu, grija Lui față de oameni, coborârea Lui până în Iad pentru a mântui oamenii. Adică mă cutremură iubirea lui Dumnezeu, frumusețea lui Dumnezeu, curăția lui Dumnezeu, delicatețea lui Dumnezeu, iertarea Lui care mă îngrozește. Și nu mă îngrozește pentru că mă înfricoșează la modul negativ, ci pentru că mă bulversează prin măreția iubirii Lui.

De aceea, eu am învățat și învăț mereu să iubesc oamenii din marea Lui milă și iertare față de noi. Dacă El ne iartă îndelung, dacă El ne păsuiește mereu, dacă El ne scoate iar și iar din iadul păcatelor noastre, cine sunt eu…să fiu drept, sarcastic și nemilostiv cu aproapele meu?

De aceea, la mine precumpănește mila și iertarea în relația cu oamenii, delicatețea și bunul simț. Pentru că poți să pui la punct oricând pe cineva care nu e de nasul tău, dar a-l ajuta să se ridice din mediocritatea lui înseamnă a face un lucru măreț. Pentru că a răspunde răului cu rău e un lucru ușor, dar binele…e cel care bulversează. Binele îți face bine interior, te smerește, te educă. Pe când răul nu face decât să adâncească neîncrederea în oameni și dezamăgirea față de ei.

Așadar, iubiții mei, să ne întoarcem în casa noastră și la locul nostru de muncă, și să arătăm tuturor, în mod discret, câte a făcut Dumnezeu cu noi! Cum ne-a ajutat El în necaz, dar și la bucurie, cum ne-a scos oameni în cale, dar și cum ne-a lăsat să cădem în ispite, în ispitele propriilor noastre patimi. Căci El e prezent, atotprezent în viața noastră și a întregii făpturi. Și ce nu înțelegem din purtarea Lui de grijă, să nu blasfemiem, pentru că gândurile Lui nu sunt ca gândurile noastre! Ci, dimpotrivă, să Îl rugăm pe Dumnezeul slavei, pe Dumnezeul nostru treimic, să ne lumineze cărțile Lui cele sfinte, să ni le lumineze în inima noastră, pentru ca să facem voia Lui cea sfântă. Să Îl rugăm să ne lumineze Biserica și creația și umanitatea, adică adâncul lor de taină, pentru ca să știm cu ce umilință sfântă să cădem înaintea Lui și să I ne închinăm Lui, sărutând pașii Lui din creația Sa.

Căci El îi aude și pe cei care I se roagă Lui, după cum îi aude și pe cei care Îl blestemă pe El! Ne aude pe toți, căci are auzul cel mai fin. Dar El nu ne răspunde la rugăciuni sau la blesteme după copilărismul minții noastre, ci după mila Lui cu noi. Căci El are un plan cu lumea. Și nu vrea să distrugă lumea, lumea pe care El a făcut-o, ci El vrea să o desăvârșească pe ea.

După cum și noi, cei care avem copii, nu vrem ca ei să fie niște pierde-vară, ci vrem ca ei să facă lucruri mărețe, lucruri importante, lucruri folositoare. Pentru că vedem, cu toată vederea minții și a inimii noastre, că omul se poate schimba, că el poate învăța, că el se poate civiliza, dar și înduhovnici. Și dacă vedem toate acestea, dacă le constatăm peste tot, atunci scopul lui Dumnezeu e scopul lumii Sale, pentru că El vrea să le înnoiască și să le desăvârșească pe toate. El vrea să curățească lumea de păcat și de moarte și de orice imperfecțiune.

De aceea, să cerem mereu ca să se facă voia lui Dumnezeu în noi. Să se facă voia Lui în cer, cât și pe pământ. Pentru că asta vrea Dumnezeu de la noi: să ne încredem în El și să mergem împreună cu El spre descoperirea întregii Sale iconomii cu lumea. Amin!


[1] Predică începută la 17. 58, pe 19 octombrie 2017, zi de joi însorită. După o Înmormântare. Terminată la 20. 49.

Înțelepciunea lui Salomon, cap. 7, cf. LXX

1. Și eu sunt un om muritor, asemenea [cu] toți [ceilalți]. Și [sunt] un muritor născut [din] cel-întâi-zidit [πρωτοπλάστου] și în pântecele maicii [mele] mi-am sculptat carnea [καὶ ἐν κοιλίᾳ μητρὸς ἐγλύφην σὰρξ],

2. [în] timp de zece luni, zidindu-se în sânge, din sămânța bărbatului și [cu] somnul plăcerii împreunându-se.

3. Și eu făcându-mă, am tras [în] mine aerul obștesc. Și pe pământul cel asemenea pătimitor au căzut [καὶ ἐπὶ τὴν ὁμοιοπαθῆ κατέπεσον γῆν][1], cel dintâi glas, asemenea [cu] toți, asemenea plângând [πρώτην φωνὴν τὴν ὁμοίαν πᾶσιν ἴσα κλαίων].

4. În scutece am fost hrănit și [cu] griji.

5. Căci niciunul [dintre] împărați [nu] a avut alt început al nașterii

6. și una [este] intrarea tuturor întru viață [μία δὲ πάντων εἴσοδος εἰς τὸν βίον] și asemenea [este] ieșirea [ἔξοδός τε ἴση] [noastră][2].

7. Pentru aceea m-am rugat și minte mi-a dat mie[3], am chemat și mi-a dat mie Duhul înțelepciunii [Πνεῦμα σοφίας].

8. Am preferat-o pe ea[4] [în locul] sceptrelor și a tronurilor și bogăția [ca pe] un nimic am considerat-o în comparație [cu] ea.

9. Și nici [nu] am asemănat [cu] ea piatra cea neprețuită, că[ci] tot aurul în fața ei [este] puțin nisip și ca tina se va socoti argintul înaintea ei.

10. Am iubit-o pe ea [mai mult] decât sănătatea și frumusețea și am ales-o pe ea [pentru] a o avea în loc de lumină, că neadormită [este] lumina din ea [ὅτι ἀκοίμητον τὸ ἐκ ταύτης φέγγος].

11. Și mi-au venit mie toate cele bune împreună cu ea și avuția cea nenumărată [a venit] în mâinile ei.

12. Și m-am veselit în[tru] toate, că[ci] înțelepciunea le povățuiește pe ele. Și nu o știam pe ea a fi născătoarea acestora.

13. Și fără de vicleșug am învățat [ἀδόλως τε ἔμαθον] și fără invidie dărui [ἀφθόνως τε μεταδίδωμι], [căci] avuția ei nu o ascund [τὸν πλοῦτον αὐτῆς οὐκ ἀποκρύπτομαι].

14. Căci oamenilor le este nestricată comoară, pe care, cei care au dobândit-o, spre Dumnezeu și-au trimis prietenia [πρὸς Θεὸν ἐστείλαντο φιλίαν], pentru cele din învățătură daruri arătând [διὰ τὰς ἐκ παιδείας δωρεὰς συσταθέντες].

15. Și mie să-mi dea Dumnezeu să zic după gândul [Lui] și să gândesc cu vrednicie [despre] cele care mi s-au dat, că[ci] El și povățuitorul [ὁδηγός] înțelepciunii este și îndreptătorul [διορθωτής] celor înțelepți.

16. Căci în mâna Lui [suntem] și noi și cuvintele noastre [ἐν γὰρ χειρὶ Αὐτοῦ καὶ ἡμεῖς καὶ οἱ λόγοι ἡμῶν] și toată mintea și cunoașterea lucrurilor [πᾶσά τε φρόνησις καὶ ἐργατειῶν ἐπιστήμη].

17. Căci El mi-a dat mie să știu cunoașterea celor care sunt adevărate [Αὐτὸς γάρ μοι ἔδωκεν τῶν ὄντων γνῶσιν ἀψευδῆ εἰδέναι], firea lumii [σύστασιν κόσμου] și lucrarea stihiilor [καὶ ἐνέργειαν στοιχείων],

18. începutul și sfârșitul și mijlocul anilor, schimbările schimbărilor [τροπῶν ἀλλαγὰς] și schimbările vremurilor [μεταβολὰς καιρῶν],

19. cercurile anului [ἐνιαυτοῦ κύκλους] și așezările stelelor [ἄστρων θέσεις],

20. firile vietăților și mâniile fiarelor, tăriile vânturilor și gândurile oamenilor [διαλογισμοὺς ἀνθρώπων], deosebirile plantelor și puterile rădăcinilor.

21. Și câte sunt ascunse și văzute le-am cunoscut [ὅσα τέ ἐστιν κρυπτὰ καὶ ἐμφανῆ ἔγνων], căci înțelepciunea, artizana a toate, m-a învățat [ἡ γὰρ πάντων τεχνῖτις ἐδίδαξέν με σοφία].

22. Căci este în ea[5] Duhul cel gânditor [Πνεῦμα νοερόν], cel sfânt [ἅγιον], cel unul-născut [μονογενές], cel în multe părți [πολυμερές], cel subțire [λεπτόν], cel bine-mișcat [εὐκίνητον], cel limpede [τρανόν], cel nespurcat [ἀμόλυντον], cel lămurit [σαφές], cel nevătămat [ἀπήμαντον], cel iubitor-de-bunătate [φιλάγαθον], cel ascuțit [ὀξύ],

23. cel de neoprit [ἀκώλυτον], cel făcător-de-bine [εὐεργετικόν], cel iubitor-de-oameni [φιλάνθρωπον], cel de neclintit [βέβαιον], cel sigur [ἀσφαλές], cel fără de grijă [ἀμέριμνον], cel atotputernic [παντοδύναμον], cel a-toate-supraveghetor [πανεπίσκοπον] și pătrunzând prin toate duhurile cele gânditoare, curate [și] prea-subțiri [καὶ διὰ πάντων χωροῦν πνευμάτων νοερῶν καθαρῶν λεπτοτάτων].

24. Căci mai mișcătoare [decât] toată mișcarea [este] înțelepciunea [πάσης γὰρ κινήσεως κινητικώτερον σοφία] și [ea], pentru curăția [ei], pătrunde și merge prin toate [διήκει δὲ καὶ χωρεῖ διὰ πάντων διὰ τὴν καθαρότητα].

25. Căci abur este [ea] al puterii lui Dumnezeu [ἀτμὶς γάρ ἐστιν τῆς τοῦ Θεοῦ δυνάμεως] și împrăștiere curată a slavei Atotțiitorului [καὶ ἀπόρροια τῆς τοῦ Παντοκράτορος δόξης εἰλικρινής]. Pentru aceasta nimic pângărit întru ea [nu] cade.

26. Căci strălucire este a luminii celei veșnice [ἀπαύγασμα γάρ ἐστιν φωτὸς ἀϊδίου] și oglindă fără de pată a lucrării lui Dumnezeu [καὶ ἔσοπτρον ἀκηλίδωτον τῆς τοῦ Θεοῦ ἐνεργείας] și chip al bunătății Sale [καὶ εἰκὼν τῆς ἀγαθότητος Αὐτοῦ].

27. Și, una fiind, pe toate le poate [μία δὲ οὖσα πάντα δύναται], și rămânând în sine, pe toate le înnoiește [καὶ μένουσα ἐν αὑτῇ τὰ πάντα καινίζει], și [venind] către neamuri [și] intrând întru sufletele cele cuvioase [καὶ κατὰ γενεὰς εἰς ψυχὰς ὁσίας μεταβαίνουσα], [ea Îi] pregătește prieteni lui Dumnezeu și Profeți [φίλους Θεοῦ καὶ Προφήτας κατασκευάζει].

28. Căci nimic [nu] iubește Dumnezeu, afară de cel care locuiește cu înțelepciunea.

29. Căci aceasta este mai [cu] bună-cuviință [decât] soarele și mai presus de toată așezarea stelelor. [Cu] lumina unindu-se, [ea] se află cea dintâi.

30. Căci pe aceasta noaptea o primește [τοῦτο μὲν γὰρ διαδέχεται νύξ], iar pe [lumina] înțelepciunii nu o biruie răutatea [σοφίας δὲ οὐ κατισχύει κακία].


[1] Primii oameni sau oamenii în general.

[2] Iar intrarea noastră în viață e nașterea, iar ieșirea e moartea.

[3] Se referă la Dumnezeu.

[4] Se referă la înțelepciunea ca dar primit de la Dumnezeu.

[5] În înțelepciunea dumnezeiască.

Page 1 of 2044

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén