Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Poem clandestin

Voi vă temeți de cuvinte mai mult decât vă temeți de moarte.

Și vă temeți de cuvinte,
pentru că credeți că moartea e mai blândă decât adevărul.

Dar adevărul, cu ochi mari
și lucizi, e cel mai atent cu muritorii care se tem de ei înșiși. El e animal de pradă. El este frumos. El are timp pentru voi.

Pentru că adevărul, cu niște brațe iubitoare, care vor să vă îmbrățișeze, vă așteaptă în fiecare clipă sub umbre, sub ierburi, sub pleoape, sub cuvinte, în somn, în pat, când nu aveți unde fugi…ca să vă înhațe.

Pentru că adevărul vă pândește!

Adevărul vrea să intre în voi…tocmai când vouă vă e bine. Când voi aveți de toate. Când voi vă aveți decât pe voi.

Adevărul, pentru că Dumnezeu e adevărul, vă pândește ca să intre în voi cu totul!

Și de aceea oamenii sunt dezarmați în fața Adevărului, pentru că ei sunt învățați doar cu minciunile. Minciunile par niște șube care țin de cald. Vorbele rele par niște presupuse consolări ale faptului că nu fac nimic toată ziua. Și când poftesc, pofta lor se transformă într-o gheară, care vrea să omoare tot ce îi stârnește.

Da, iubiții mei, vă e frică de cuvinte mai mult decât de fapte! Dar faptele nasc cuvintele și nu invers. Faptele nasc oamenii Împărăției. Faptele ne fac Sfinți, pe când vorbele goale pictează numai iluzii.

Și dacă ne e temă de ceva, atunci ne e teamă de cine suntem, de ce vedem în noi, de cine am ajuns. Pentru că moartea e la fel, numai noi suntem alții. Numai noi ne-am pierdut frumusețea cea dintâi și nu o mai vrem înapoi, ci încercăm să ne peticim rușinea cu frunze.

Însă de câte frunze avem nevoie, pentru ca să facem din adevăr o minciună? Însă câte frunze ne trebuie, pentru ca să nu se mai vadă murdăria din noi? Oare putem tapeta tot universul cu frunze, cu cuie, cu moarte, pentru ca frumusețea lui Dumnezeu să nu se mai vadă? Nu, nu putem!

Fapt pentru care, tot ce vrem noi e să fugim…deși nu avem unde, în loc să spunem cuvintele pocăinței, care ne fac din nou fiii Lui, ai singurului Dumnezeu, Care ne iubește mai mult decât ne-am putea imagina vreodată.

Unul moare, altul naște [2]

Partea întâi.

Dar să citim contextul acestei sentințe („unul moare și altul se naște”):

„Ca frunza ce înverzeaște pre copaiu des, unele oboară și altele răsare. Așa e rodul trupului și al sângelui, una săvârșaște și alta naște” (Iis. Sir. 14, 18-19, Biblia 1688).

„Ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar. Așa este rodul trupului și al sângelui, unul moare și altul se naște” (Idem, Biblia 1914).

„Precum frunzele ce cresc pe copacul plin de frunze, unele se scutură, altele nasc la loc, tot așa este cu neamurile cărnii și ale sângelui: unul moare și altul se naște” (Iis. Sir. 14, 18, Biblia 1939).

„Ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar, așa este rodul trupului și al sângelui: unul moare și altul se naște” (Iis. Sir. 14, 18-19, Biblia 1988).

Într-o variantă a Glossei, Eminescu ne spune:

„În zădar și timpi și stele
Ne-ar părea lunecătoare,
Sunt ca frunze toate cele
Din copacul ce nu moare.
Peste-un an revin în stoluri
Păsări ce se-ntind să plece,
Între-a vieții două poluri
Totul stă și totul trece”[1].

Cele cele două poluri ale vieții (nașterea și moartea) le-a luat Eminescu de la Cantemir, după cum am arătat altădată[2].

Dar ideea aceasta, a ciclicității fenomenelor biologice și cosmice, este una fundamentală la Eminescu și pe ea o regăsim în marile lui poeme „filosofice”: Luceafărul, Glossă ori Memento mori. Și s-a spus mereu că ar proveni din religia indiană, brahmană și budistă.

Dar nu se dă atenție faptului că această idee apare în Sfânta Scriptură (în Ecclesiast cu prisosință) și că, cel mai probabil, poetul nostru și-a însușit-o de aici și nu din religiile indiene.

„Copacul ce nu moare” reprezintă o metaforă pe care o regăsim în versetele biblice pe care le-am citat mai sus: generațiile umane sunt ca frunzele pe care un copac le schimbă, de nenumărate ori, pe parcursul existenței sale.

Eminescu a extins metafora și la fenomene cosmice din univers care au o viață mai lungă („timpi și stele”), pentru a sugera că nici acestea nu sunt veșnice, ci sunt tot….ca frunzele. În ciuda părutei lor infinități.

Aceeași „filosofie” o descoperim în Luceafărul:

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paște,
Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se naște
.

Iar într-o variantă:

Dacă tăria s-ar negri
De vijelii rebele
Și dacă stelele-ar peri
S-ar naște iarăși stele.

Să cază lumile-n genuni
Ca frunze reci pe vânturi
Pământuri piară-n stricăciuni
S-ar naște iar pământuri[3].

Observăm că stelele, ca și oamenii, au tot fragilitatea și efemeritatea frunzelor.

De aceea, în episodul eshatologic din Scrisoarea I, întâlnim imaginea stelelor care cad „ca și frunzele de toamnă” („Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit”). Imagine care provine tot din Sfânta Scriptură, după cum, de asemenea, am arătat mai demult[4].

Coroborând cele două metafore biblice (cea a generațiilor umane care trec ca frunzele și cea a stelelor care vor cădea ca frunzele), numai astfel Eminescu ajunge la grandioase (dar și tainice) viziuni poetice, precum cele amintite: „În zădar și timpi și stele/ Ne-ar părea lunecătoare,/ Sunt ca frunze toate cele/ Din copacul ce nu moare”; „Dacă tăria [catapeteasma/firmamentul] s-ar negri/ De vijelii rebele/ Și dacă stelele-ar peri/ S-ar naște iarăși stele. // Să cază lumile-n genuni/ Ca frunze reci pe vânturi /…/ S-ar naște iar”

Viziunea din Luceafărul, cum spuneam în comentariul meu de altădată[5], îi aparține Părintelui ceresc, lui Hristos, Creatorul lumii, iar El se referă la puterea Lui dumnezeiască de a crea lumi, oricând. Ea se opune fragilității și efemerității umane și cosmice. Această perspectivă este congruentă cu cea din Glossă, cu cea din Scrisoarea I și cu cea din Memento mori.

Și cu cea din Biblie:

„Deșertăciunea deșertăciunilor a zis Eclisiastul, deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. […]

Neam trece și neam vine, și pământul în veac stă [nu în sensul că pământul ar fi veșnic sau din veșnicie, ci pământul e aici doar un termen de comparație, ca ceva mai stabil decât cele ce se schimbă de la o zi la alta pe suprafața lui].

Răsare soarele și apune, și la locul său se trage, el acolo răsărind, merge către miazăzi, și încungiură către miazănoapte [și așa mereu].

Înconjurând încunjură, merge duhul, și întru încunjurările sale se întoarce duhul.

Toate pâraele intră în mare, și marea nu se umple [pentru că există fenomene ciclice care nu-i mermit să se umple/ să se reverse], la locul de unde iese râurile, acolo se întorc, ca iar să iasă. […]

Ce este ce a fost? Ceea ce va să fie. Și ce este ce s’a făcut? Aceea ce se va face.

Și nimic nu este nou supt soare [, pentru că toate se repetă]” (Eccl. 1, 1-9, Biblia 1914).

*

„Tot trupul ca o haină se învechește, că legătură din veac este cu moarte a muri.

Ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar.

Așa este rodul trupului și al sângelui, unul moare și altul se naște” (Înț. lui Iis. Sir. 14, 17-19, Biblia 1914).

*

„Tot trupul iarbă, și toată mărirea omului ca floarea ierbii. […]

Cine a măsurat cu mâna apa și cerul cu palma, și tot pământul cu pumnul? Cine a pus munții cu cântarul și dealurile cu cumpăna?

Cine a cunoscut gândul Domnului, și cine a fost sfetnicul Lui care să’L învețe pre El? […]

Toate neamurile ca o nimic sunt și întru nimic s’au socotit. […]

N’ați știut? N’ați auzit? Nu s’a vestit vouă din început? N’ați cunoscut temeliile pământului?

[Dumnezeu este] Cel ce ține încunjurarea pământului, și au pus pre cei ce lăcuesc [locuiesc] pre dânsul ca [pe] niște lăcuste; Cel ce au pus cerul ca o boltă, și l-a întins ca un cort spre lăcuință” (Is. 40, 7-22, Biblia 1914).


[1] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, p. 111.

[2] A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 206-207, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, p. 383.

[4] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/; http://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/19/scrisoarea-i-6/

Comentariile au intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 470-471, 535-358.

[5] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/08/luceafarul-10/.

Comentariul a intrat în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, op. cit., p. 204-208.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [21]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a.

***

Astfel că, în 1701 tipăreşte la Bucureşti, în tipografia Mitropoliei, Cuvânt panegiric la cel întocmai cu Apostolii Marele Constantin compus de Ştefan Brâncoveanu (…) şi pronunţat de Radu, fratele blândeţei sale…[1] şi  Cuvânt panegiric la Întâiul Mucenic al lui Hristos, Ştefan, compus de Ştefan fiul Prea blândului şi iubitorului De Hristos Domn a toată Ţara Românească…[2], amândouă în greceşte.

Interesant este faptul că discursul panegiric la Sf. Constantin conţine, pe o filă, dedesubtul unei gravuri, două versuri scrise în greceşte şi latineşte – „N-am povestit îndeajuns virtutea ta. Primeşte această mică cuvântare Constantine, milele tale” –‚ ca dovadă că Antim avea şi literă latină în tipografia sa[3].

Aceste două panegirice ale vlăstarelor domneşti sunt retipărite de Antim în 1702, an în care apare şi Slujba Cuvioase Maicii noastre Matroana Hipolita…[4], precum şi Despre preoţie, predică a lui Hrisant Nottaras[5] de la hirotesirea sa întru mitropolit al Cezareei Palestinei.

Cartea cea mai importantă apărută în acest an este însă Ceaslov, adică rugăciuni canonice cu celelalte slujbe pentru tot anul, tipărit pentru întâia oară greceşte şi arăbeşte după cererea şi cu îngrijirea Prea Sfinţitului Părinte Athanasie, fost Patriarh al  Antiohiei…, cu cheltuiala domnitorului şi cu efortul tipografic al lui Antim[6].

În încheiere găsim următorul epilog aparţinând celui care a efectuat tipărirea, în speţă lui Antim: „Venerabili fraţi, care veţi citi această carte binecuvântată, vă rog eu care am tipărit acestea să-mi iertaţi toate greşelile şi nepotrivelile, pe care le voi fi făcut, fiindcă limba arăbească mi-e străină şi fiindcă sunt om păcătos şi supus greşelii, căci desăvârşit este numai Dumnezeu (…). Tipărit în Bucureşti, în Ţara Românească, de ieromonahul Antim, georgian din naştere, în anul de la Hristos 1702, în luna hozivan (iunie)”[7]. Generozitatea voievodului român s-a arătat din nou prin dispoziţia ca această carte „să se dea în dar bisericilor din Arabia”[8].

Iniţial, se pare că intenţia era de a se tipări şi alte cărţi în arabă – după cum menţionează Antim[9] – , dar domnitorul a hotărât să dăruiască arabilor întregul utilaj tipografic cu litera calcografiată de Antim, pe care patriarhul Atanasie „l-a instalat la Alep, unde a fost inaugurată cea dintâi tipografie siriană”[10], de unde apoi a fost mutat la Mănăstirea Balamand, şi, ulterior, la Mănăstirea Sf. Ioan din Saeg, situată în sudul Libanului[11].

Antim Ivireanul se întoarce însă şi spre credincioşii români şi, în 1703, vede lumina tiparului Noul Testament, acum întâi tipărit într-acesta chip pre limba rumânească cu porunca şi cu toată cheltuiala Prea luminatului şi înălţatului (…) Constantin B. Basarab Voevod…[12] şi cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie. Era încă o carte destinată a se împărţi în dar. Se pare că Antim a extras textul Noului Testament din ediţia Bibliei de la 1688 [13], realizând „un monument literar şi tipografic”[14].

Dedicaţia către domnitorul Constantin Brâncoveanu, aparţinând aceluiaşi harnic tipograf, este „un fragment de o rară frumuseţe omiletică”[15] şi „nu peste mult timp aceste rare perle de elocvenţă vor putea străluci în catedralele din Râmnic, Bucureşti şi Târgovişte”[16]. Putem socoti, cred, şi acest Nou Testament românesc ca făcând parte din procesul de impunere a limbii române în Biserică şi în conştiinţa credincioşilor, în locul slavonei sau a limbii greceşti.

Următoarea tipăritură este dedicată tot întăririi credinţei, vizând expunerea corectă a dogmelor ortodoxe şi combaterea celor catolice – o nouă carte de „contraofensivă”, deci – fiind o Învăţătură dogmatică a Prea Sfintei Biserici Răsăritene şi universale (…), compusă de prea învăţatul profesor Domnul Sevastos Trapezuntiul Kimenitul…[17] şi închinată lui Dosithei, patriarhul Ierusalimului. Fiind în greceşte, se adresa în genere lumii ortodoxe, după cum precizează şi foaia de titlu: tipărită cu cheltuiala Prea nobilului şi Prea învăţatului arhon Domnul Gheorghe Castriotul Postelnicul, spre a se da în dar Ortodocşilor[18].

Tot în limba greacă sunt şi Explicarea şi slujba la sfinţirea Bisericii [19], tipărite de Antim la cererea şi cu cheltuiala lui Auxentie, fostul mitropolit al Sofiei, şi un alt Cuvânt panegiric la Prea Slăvita Adormire a Pururea Fecioarei Maica lui Dumnezeu [20], aparţinând lui Ştefan, fiul domnitorului, şi închinat mamei sale, Doamnei Maria, discurs pe care l-a rostit un alt fiu al domnitorului, Radu.

În acest timp, Antim pregăteşte terenul pentru viitoarele trimiteri la tipar ale principalelor cărţi de cult în româneşte, imprimând, tot în 1703 – anul apariţiei Noului Testament, după cum am precizat – un Ceaslov slavo-român [21] şi un Acatist şi cu alte rugăciuni de folos…[22], extras din Ceaslov dar având traduse rugăciunile în româneşte.

Anul 1704 se caracterizează printr-o activitate tipografică redusă, parcă prevestind mutarea lui Antim la Râmnic. Apar, de sub teascurile sale, numai două cărţi, nu mari ca dimensiuni, în greceşte: Cuvântare la Patima cea de lume mântuitoare a Dumnezeu-Omului Cuvântul…[23], scris de Gheorghe Maiota, dar rostit de Radu Brâncoveanu şi închinat patriarhului Dosithei, precum şi Traducere foarte exactă în limba obişnuită a Paralelelor greceşti şi romane ale lui Plutarh[24], făcută de Constantin Brâncoveanu, fiul voievodului.

Am enunţat deja faptul că Antim Ivireanul este hirotonit în 1705 episcop de Râmnic. Înainte de a se muta însă în noua sa reşedinţă mai tipăreşte încă o carte la Bucureşti şi anume: Slujba celui întru Sfinţi Părintelui nostru Visarion Arhiepiscopul Larisei Făcătorul de minuni [25], în care apare pentru prima dată: tipărită de către iubitorul de Dumnezeu Episcop al Râmnicului Domnul Antim.

„Plecând spre Râmnic, Antim a luat cu sine ceea ce-i aparţinea de fapt: utilajul tipografic pe care-l perfecţionase la Snagov”[26].

Ne amintim de împrejurările în care a fost numit Antim episcop şi de înlăturarea din această demnitate a lui Ilarion, acuzat de „prea multă” simpatie faţă de catolici. În acest context, apare ca firesc faptul că prima carte a sa, tipărită la Râmnic – alcătuită de Dosithei patriarhul şi imprimată cu cheltuiala sa, cel ce fusese şi „artizanul”, se pare, al îndepărtării lui Ilarion – este „o carte de doctrină ortodoxă şi de combatere a învăţăturilor romano-catolice”[27].

Titlul, tradus din greacă în română, sună astfel: Tomul bucuriei, în care se cuprind epistolele lui Fotie Prea Sfinţitul Patriarh al Constantinopolului; – Sfântul şi Ecumenicul Sinod al VIII -lea; unele însemnări la acest Sinod; – cele împotrivitoare la primatul Papei Romei ale lui Nicolae Doctorului Filosof; – Cuvântul lui Meletie al Alexandriei asupra primatului Papei; – Dialogul ieromnimonului monah asupra altui oarecare monah, contra Latinilor…[28]. Era, deci, o carte de anvergură împotriva catolicilor, pe care se poate ca Dosithei să o fi avut în pregătire sau în intenţie de mai multă vreme, întrucât în prefaţă „se plânge de samavolniciile pe care romano-catolicii le fac ortodocşilor în toate părţile (pomeneşte şi Ardealul)”[29].

Ştrempel precizează că Dosithei „avea gata pregătită pentru tipar o vastă culegere de texte împotriva latinilor”[30].

Foaia de titlu, redactată probabil de Mitrofan Grigoras[31], vorbeşte despre Prea învăţatul episcop al Râmnicului Domnul Antim Ivireanul, confirmând recunoaşterea lui ca un mare teolog şi învăţat în mediile eclesiastice şi cărturăreşti. Acest volum masiv se adresa lumii ortodoxe în ansamblu, şi el „putea concura cu deplin succes, sub raport tehnic, tipăriturilor greceşti ale oficinelor străine”[32], având o circulaţie foarte mare.

Dar alături de această operă dedicată apărării credinţei ortodoxe, Antim „debutează”, în acest prim an de episcopat, şi printr-o carte de mari dimensiuni, în româneşte, dedicată folosirii în cult: Antologhion adecă Floarea cuvintelor care cuprinde în sine toată slujba ce i se cuvine lui a Sfintei Biserici preste tot anul, acum întâiu şi într-acest chip tipărit şi aşezat după cel grecesc (…) cu osârdia şi cu toată cheltuiala Prea cinstitului de bun şi de mare neam a lui Mihai Cantacuzino Vel Spătar, spre cea de obşte a Besearicilor lui Hristos trebuinţă şi al pravoslavnicilor folos. Cu blagoslovenia Prea Sfinţitului Mitropolit Kyr Teodosie. (…) Prin osteneala iubitoriului de Dumnezeu Kyr Antim Ivireanul Episcopul  Râmnicului [33].

O a treia carte tipărită de Antim în primul an petrecut ca episcop, îl are pe el însuşi ca autor şi se adresează preoţilor duhovnici, spre instruirea lor, după ce el însuşi fusese egumen la Snagov şi duhovnicul Mănăstirii[34], simţind nevoia de a împărtăşi preoţilor experienţa şi învăţătura lui într-un mic volum intitulat Învăţătură pre scurt pentru taina pocăinţii, a cărui cheltuială a fost suportată de Şerban Cantacuzino, semn că Antim nu acumulase nimic pentru sine în tot acest timp, ca tipograf sau ca stareţ, sau se pregătea pentru un ţel şi mai nobil, după cum vom vedea.

Această carte participă „s-ar putea spune, la acel «efort de explicare şi consolidare» pe care discursul teologic românesc îl începuse în anii 40-50 ai secolului al XVII-lea prin Şeapte taine a Besearicii, carte tradusă de mitropolitul Varlaam şi de Eustratie Logofătul, şi prin tipăritura munteană Mystirio sau Sacrament [35].

Ştrempel afirmă că a avut o largă răspândire, după cum majoritatea cărţilor tipărite în româneşte de Antim Ivireanul au fost difuzate nu numai în Muntenia, ci şi în Ardeal şi, după necesităţi, în Moldova[36].

Episcopul Ghenadie Enăceanu, precum şi I. Bădulescu, admit existenţa unei Evanghelii tipărite de Antim la Râmnic în 1705[37].

Însă N. Şerbănescu crede că e vorba de o confuzie la mijloc, cu Antologhionul tipărit anterior şi că s-ar putea să nu fi existat această tipăritură[38].


[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 718.

[2] Cf. Idem, p. 719.

[3] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 123.

[4] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 720.

[5] Cf. Bibliografia românească veche, I, p. 441-447.

[6] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 721.

[7] Cf. Ibidem. [8] Cf. Ibidem.

[9] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 127. [10] Idem, p. 128. [11] Cf. Ibidem.

[12] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 721-722.

[13] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 129. [14] Idem, p. 128.

[15] Idem, p. 131. [16] Ibidem.

[17] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 723.

[18] Cf. Ibidem. [19] Cf. Ibidem. [20] Cf. Idem, p. 724. [21] Cf. Ibidem.

[22] Cf. Idem, p. 725. [23] Cf. Ibidem. [24] Cf. Idem, p. 726. [25] Cf. Ibidem.

[26] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 140.

[27] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 727.

[28] Cf. Ibidem. [29] Idem, p. 728.

[30] Op. cit., p. 142. [31] Cf. Idem, p. 143. [32] Ibidem.

[33] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 728.

[34] Cf. Gheorghe Radovici, în prefaţa la Învăţături creştineşti, Snagov, 1700, apud. idem, p. 729, nota 179.

[35] Dan Horia Mazilu, Introducere… op. cit., p. 23.

[36] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 148.

[37] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 730.

[38] Cf. Ibidem. Ştrempel este şi el de acord cu argumentele părintelui Şerbănescu – vezi op. cit., p. 148.

Parimiele lui Salomon, cap. 5, cf. LXX

 1. Fiule, ia aminte [la] a mea înțelepciune și apropie-ți urechea ta cuvintelor mele!

2. Ca să păzești cugetarea cea bună [ἔννοιαν ἀγαθήν]. Iar simțirea buzelor mele ți-o poruncesc ție.

3. Nu lua aminte femeii celei rele [μὴ πρόσεχε φαύλῃ γυναικί]! Căci miere picură de pe buzele femeii curve [μέλι γὰρ ἀποστάζει ἀπὸ χειλέων γυναικὸς πόρνης]. Sau până la o vreme [ea] unge gâtul tău.

4. Dar, mai târziu, mai amară [decât] fierea o vei afla și ascuțită mai mult [decât] sabia cu două tăișuri.

5. Căci picioarele nebuniei [τῆς ἀφροσύνης οἱ πόδες] îi coboară cu moarte, întru Iad, [pe] cei care se folosesc de ea [τοὺς χρωμένους αὐτη][1], iar urmele ei[2] nu se statornicește [se statornicesc].

6. Căci [ea întru] căile vieții nu merge și primejdioase [sunt] cărările ei și [cărările ei] nu [sunt] binecunoscute [εὔγνωστοι].

7. Așadar, fiule, ascultă-mă acum și să nu faci goale cuvintele mele!

8. Fă departe de ea calea ta! Să nu te apropii de ușile caselor ei,

9. ca să nu dea altora viața ta și traiul tău celor nemilostivi,

10. ca să nu se sature cei străini de tăria ta și ale tale osteneli întru casele celor străini au să intre.

11. Dar [dacă] te vei pocăi de cele ultime[3] [ale tale], când au să se tocească cărnurile trupului tău [ἡνίκα ἂν κατατριβῶσιν σάρκες σώματός σου][4]

12. și vei zice: „Cum am urât învățătura și [de ce] mustrările le-am abătut [de la] inima mea?[!]

13. Nu ascultam glasul [celui care se arăta] certându-mă și învățându-mă [οὐκ ἤκουον φωνὴν παιδεύοντός με καὶ διδάσκοντός με], nici [nu] îmi apropiam urechea mea [de cuvintele lui].

14. În puțin [timp] m-am făcut în[tru] totul rău, [fiind vorbit de rău] în mijlocul adunării și al sinagogii [ἐν μέσῳ ἐκκλησίας καὶ συναγωγῆς]”.

15. [De aceea], bea ape din vasele tale și din izvoarele fântânilor tale!

16. Să nu ți se verse ție apele din fântâna ta și întru ulițe să umble apele tale!

17. Să-ți fie ție singur[ele] avuții [ἔστω σοι μόνῳ ὑπάρχοντα] și nimeni străin să [nu-]ți fie părtaș ție!

18. Fântâna apei tale să-ți fie ție [numai] a ta și te veselește cu femeia cea din tinerețea ta [καὶ συνευφραίνου μετὰ γυναικὸς τῆς ἐκ νεότητός σου]!

19. Căprioara cea iubită [ἔλαφος φιλίας] și mânza [πῶλος] harurilor tale să-ți vorbească ție! Și aceasta să se socotească a ta și împreună cu tine [să fie] în toată vremea! Căci cu aceasta, [cu] cea iubită, purtându-te împreună, vei fi îmbelșugat.

20. [De aceea], nu fii mult[5] către cea străină [μὴ πολὺς ἴσθι πρὸς ἀλλοτρίαν][6], nici [nu] te ține [în] brațele celei [care] nu [este] a ta [μηδὲ συνέχου ἀγκάλαις τῆς μὴ ἰδίας].

21. Căci înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului și întru toate cărările lui [este] privit [de El].

22. Fărădelegile îl vânează pe om [παρανομίαι ἄνδρα ἀγρεύουσιν] și [cu] lanțurile păcatelor sale fiecare se leagă [σειραῖς δὲ τῶν ἑαυτοῦ ἁμαρτιῶν ἕκαστος σφίγγεται].

23. Acesta[7] moare cu cei neînvățați [οὗτος τελευτᾷ μετὰ ἀπαιδεύτων] și din mulțimea vieții sale a fost scos [ἐκ δὲ πλήθους τῆς ἑαυτοῦ βιότητος ἐξερρίφη] și a pierit pentru nebunie [καὶ ἀπώλετο δι᾽ ἀφροσύνην][8].


[1] De femeia curvă.

[2] Se referă la aceeași femeie.

[3] De păcatele pe care le faci acum.

[4] Când ai să îmbătrânești.

[5] Nu îți arăta sentimente și intenții față de ea!

[6] Către femeia care nu îți este soție.

[7] Cel curvar.

[8] Căci viața trăită în desfrânare este nebunie.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [20]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a.

***

În 1694, Antim Ivireanul este nevoit să se mute de la tipografia Mitropoliei bucureştene la Mănăstirea Snagov, poate dintru început ca egumen, deşi nu avem o atestare documentară în acest sens. Ce a determinat această mutare nu se ştie cu certitudine. Sigur este numai faptul că, timp de doi ani, nu a tipărit nimic, perioadă în care probabil s-a ocupat cu probleme gospodăreşti şi cu punerea la punct a noii tipografii, după ce transferase o parte din utilajul de la Bucureşti la Snagov.

Când a început activitatea tipografică la Snagov, în 1696 – an ce coincide cu atestarea lui documentară ca egumen – s-a văzut că Antim înfiinţase între timp nu numai o nouă tipografie, ci şi o şcoală de ucenici, întrucât cel mai priceput dintre ei, Mihai Ştefanovici (sau Iştvanovici, fiind originar din Ardeal, sau Mihail Ştefan) a şi tipărit prima carte apărută aici, în slavonă: Orânduiala Slujbei în 21 a lui mai la zioa Sfinţilor slăviţi şi de asemenia cu Apostolii Marii Împăraţi Constantin şi Elena [1].

Lucrarea, deşi nu e voluminoasă, nu este nici „lipsită de semnificaţie, dacă ne gândim la mereu amintitele raporturi dintre voievod şi învăţatul tipograf”[2], fiind „menită să omagieze pe domnul atât de interesat în ridicarea culturală a ţării şi atât de mândru de prestigiul câştigat de Ţara Românească în toată Ortodoxia”[3].

În prefaţa lui Mihai Ştefanovici către domnitor, acesta o numeşte „pârgă şi roadă noao a meşteşugului tipografiei”[4], iar pe Antim îl pomeneşte ca pe „cinstitul mieu părinte şi îndurat dascăl”[5]. Este foarte probabil ca însărcinările stăreţiei să-i fi răpit lui Antim mult timp, încât să aibă nevoie de un ajutor, în persoana talentatului său ucenic, Mihai Ştefanovici. Tipăriturile de anvergură erau însă, mai departe, opera lui Antim Ivireanul însuşi.

Şirul cărţilor tipărite la Snagov demonstrează care erau necesităţile stringente ale ţării şi ale Ortodoxiei. Următoarea apariţie, în 1697, este un volum masiv în greceşte, Antologhion al întregului serviciu de peste an, cel mai bogat dintre Antologhioanele cunoscute acum, căci cuprinde nu numai serviciile religioase din Antologhioanele cunoscute, dar şi Psaltirea întreagă, cu Octoihul, Ceaslovul şi Penticostarul; încă şi de suflet mângâitorul Triod şi, într-un cuvânt, întregul serviciu de peste an [6], cu cheltuiala fostului protos athonit Galaction Vidalis. Ştrempel opinează că litera a fost adusă special de la Veneţia[7].

Antologhion-ul a fost „menţionat de Bernard de Montfaucon, părintele paleografiei”[8]. Textul cuprinde şi „Apostolii şi Evangheliile Sfântului Maslu şi cele 3 Sfinte Liturghii”[9], fiind deci o carte deosebit de importantă pentru ortodoxia elenofonă, care era destul de întinsă.

Acest an 1697 se dovedeşte a fi primul an foarte productiv pentru Antim, deoarece mai apar încă patru cărţi aduse la lumină de tiparniţa de la Snagov. Dintre acestea, una este Cuvânt panegiric despre Împăratul încununat de Dumnezeu şi asemenea cu Apostolii Marele Constantin [10], dedicat domnitorului, compus şi rostit la Mitropolie de preotul şi învăţatul Gheorghe Maiota – înfăţişând aceeaşi grijă de a aduce mulţumiri voievodului atât de darnic, protector al credinţei –‚ o alta aparţine unui alt teolog grec, Ioan Cariofil, având titlul Manual despre câteva nedumeriri şi soluţiuni sau despre cercetarea şi confirmarea câtorva dogme necesare ale Bisericii [11] – este o apariţie semnificativă, după trecerea în veşnicie a autorului, în legătură cu care merită şi vom mai avea  prilejul să spunem câteva cuvinte –‚ iar o a treia este un manual de limbă slavonă, Dreapta alcătuire a gramaticii slavoneşti [12], destinat a îmbogăţi cunoştinţele de slavonă ale preoţilor români care oficiau încă slujba în acest idiom.

Căci, după cum afirmă Antim în predoslovie, era neamul nostru lipsit (…) de înţelegerea celor cetite [13] în slavoneşte, limbă pe care o întrebuinţăm nu ca pe a noastră, ci ca pe una străină şi împrumutată [14]. Această carte era reeditarea gramaticii slavoneşti a lui Meletie Smotriţki[15].

Pentru noi însă, cea mai mare relevanţă o are imprimarea la Snagov, tot în 1697, a unul Evangheliar românesc, Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie, tipărită de smeritul întru eromonahi Antim Ivireanul [16], dovedind că firul roşu al activităţii sale tipografice îl constituia, totuşi, efortul de a imprima, în limba noastră, cărţile de cult, deşi nici celelalte cărţi nu erau de o importanţă mai mică pentru necesităţile ţării şi ale credinţei.

Chiar şi faptul că Evangheliarul este „cea mai artistică impresie a acelor zile”[17], fiind „bogat împodobit cu gravuri, frontispicii, majuscule xilogravate artistic şi imprimate cu cerneală roşie, precum şi cu ornamente tipografice de colontitluri sau care separă texte evanghelice”[18], o adevărată „explozie de artă xilografică”[19], atribuibilă lui Antim, demonstrează importanţa şi cinstea care i se acorda acestei tipărituri, rolul capital cu care o vedeau investită făuritorii săi.

Începând cu anul 1678 evenimentele se precipită, deoarece are loc aderarea unei părţi din clerul ortodox transilvan, în frunte cu Atanasie Anghel, la „unirea” cu Roma, care va fi parafată definitiv în 1700.

În aceste condiţii domnitorul Constantin Brâncoveanu îl trimite pe Mihai Ştefanovici în Ardeal, „cu o tiparniţă foarte probabil lucrată la Snagov în decursul anului 1698”[20] sau, într-o a doua variantă, şi aceasta verosimilă, cu „o parte a utilajului folosit de Antim”[21] la Snagov, noua tipografie fiind instalată la Alba Iulia (Bălgrad), fapt care a dus la reducerea activităţii la Snagov, tipărindu-se în 1698 un singur Acatist al Maicii Domnului [22]. Importantă este imprimarea textului în româneşte, fiind „mai mult decât un Acatistier, (…) o adevărată carte de rugăciuni, cu numeroase molitve, unele luate din Ceaslov, pentru uzul preoţilor şi al credincioşilor deopotrivă”[23].

Nefericitul eveniment, pentru Biserica Ortodoxă, produs în Transilvania, face ca următoarele cărţi tipărite, atât de Mihai Ştefanovici la Alba Iulia, cât şi de Antim la Snagov, să fie ecoul unei „contraofensive” ortodoxe, care încerca să limiteze proporţiile dezastrului sau chiar să împiedice perfectarea unirii cu Roma.

În Ardeal, ucenicul lui Antim tipăreşte în 1699 o Bucoavnă şi un Chiriacodromion [24], ultimul fiind de fapt o reeditare a Cazaniei lui Varlaam de la 1643 [25], după care Mihai Ştefanovici se întoarce la Bucureşti.

Răspunsul ortodox se pregăteşte însă, cu adevărat, în tiparniţele lui Antim. În consecinţă, în 1699 apare, în limba greacă, Mărturisirea ortodoxă a credinţei Bisericei Soborniceşti şi Apostolică a Răsăritului şi Expunerea introductivă despre cele trei virtuţi: credinţa, nădejdea şi dragostea[26], tipărită de Antim „din îndemnul şi cu cheltuiala” domnitorului.

„Din prefeţele lui Dosithei al Ierusalimului reiese că această carte, elegant tipărită, s-a dat la lumină spre a face cunoscută în lumea ortodoxă învăţătura adevărată a Bisericii de Răsărit. Căci cunoscând-o va putea să se apere împotriva propagandei romano-catolice, acum în activă ofensivă. Totodată ea era sortită să arate tuturor că învăţătura ortodoxă nu trebuie confundată cu cea calvină, cum încercau iezuiţii să prezinte lucrurile, slujindu-se pentru aceasta de Mărturisirea de credinţă pusă pe seama lui Chiril Lucaris”[27].

După această tipăritură grecească de mari dimensiuni, Antim se grăbeşte să imprime şi o carte în româneşte, care apare după numai trei luni şi care este destinată să se dea în dar pravoslavnicilor [28].

Titlul ei este: Carte sau lumină cu drepte dovediri din dogmele Besearicii Răsăritulu asupra dejghinării Papistaşilor, descoperită şi aşezată de prea învăţatul ieromonah Maxim Peloponiseanul. Acum întâiu tipărită pre limba rumânească, cu porunca şi toată cheltuiala Prea luminatului şi înălţatului Domn…[29] Brâncoveanu.

Şi această lucrare era destinată anihilării propagandei catolice, cu atât mai mult cu cât se împărţea „în dar” credincioşilor, pentru a i se asigura o audienţă largă. Probabil că au fost exemplare care au trecut munţii, în Transilvania.

În absenţa lui Mihai Ştefanovici, Antim este ajutat în munca de tipărire de un alt ucenic, Gheorghe Radovici, care, în 1700, la Snagov, face să vadă lumina tiparului o nouă carte românească: Învăţături creştineşti foarte de folos acum întâi scoase de pre limba grecească pre limba rumânească [30].

Din prefaţa lui Gheorghe Radovici aflăm că el a alergat „ca cerbul setos”[31] să înveţe meşteşugul tipografic de la Antim şi că traducerea în limba română s-a făcut de ieromonahul Filotei Svetagoreţul (Aghioritul). Despre traducător, Ştrempel afirmă că „rămâne în istoria culturii româneşti prin cea dintâi Psaltichie românească pe care o compune în anul 1713. El este feciorul agăi Jipa şi după înapoierea de la Muntele Athos a trăit în preajma Mitropoliei, sub oblăduirea lui Antim”[32].

Este de înţeles, din acestea, că Antim a avut şi fiii duhovniceşti – Minai Ştefanovici îl numea „părintele mieu” şi aceeaşi paternitate spirituală o mărturisea şi Gheorghe Radovici, după cum vom vedea –‚ pe care i-a îndrumat şi i-a avut sub protecţia sa.

În acelaşi an se tipăreşte de către Antim în româneşte o carte adusă de la Sfântul Munte Athos, tradusă de acelaşi Filotei Svetagoreţul şi intitulată Floarea darurilor [33].

Aducătorul ei, Constantin Pah. Sarachin sin Gheorghe dohtor Criteanul, este şi cel ce a suportat cheltuielile de imprimare[34]. Cuprinsul său este interesant de aflat, întrucât face parte din cărţile numite „populare”. Cunoscând traduceri anterioare în româneşte şi circulând în spaţiul românesc ea a rămas „printre cele mai vechi cărţi populare traduse în româneşte, din limba slavonă, dacă nu cea mai veche”[35].

Este o carte făcând parte din literatura bizantină, discutând despre virtuţi şi păcate. Iniţial a intrat în literatura noastră prin mijlocire sârbească sub numele de Albinuşa. A cunoscut o mare răspândire atât în Răsărit, cât şi în Apus, în italiană fiind tradusă cu titlul Fiore di virtú şi de aici transpusă din nou în greceşte ca Antos ton hariton.

Această ultimă versiune s-a tălmăcit iarăşi în româneşte de pe un manuscris provenit, cum am spus, de la muntele Athos, sub titlul Floarea Darurilor, fiind imprimată de Antim[36].

În titlul acestei ediţii se spune că este o carte foarte frumoasă şi de folos fieştecăruia creştin, carele va vrea să se împodobească pre sine cu bunătăţi [37].

Cuprinsul său, „scris în antiteză”[38], este următorul: „Pentru dragoste – păcatul pismei: Pentru bucurie – păcatul întristării; Pentru pace – păcatul mâniei; Pentru milostenie – păcatul nemilostivirii; Pentru îndurare – păcatul scumpetii; Pentru înţelepţie – păcatul nebuniei; Pentru dreptate – păcatul nedreptăţii; Pentru adevăr – păcatul minciunii; Pentru darul ajunării – păcatul nesaţiului; Pentru feciorie – păcatul curviei; Pentru măsurare ş. a.”[39].

În opinia lui N. Şerbănescu, „ca şi la precedenta, scopul trimiterii la tipar al acestei cărţi este de a familiariza pe credincioşi cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, spre a-i face să reziste curentelor eterodoxe: calvine şi mai ales romano-catolice”[40], fiind retipărită de trei ori în Ardeal, în veacul următor, şi o dată la Bucureşti[41].

Aproape concomitent, Antim tipăreşte o Psaltire grecească (două cărţi într-o singură lună este desigur o performanţă), cu porunca şi cheltuiala domnitorului, „una dintre cele mai luxoase cărţi tipărite de Antim (…) pentru nevoile lumii greceşti”[42].

Despre mărinimia şi dărnicia voievodului muntean vorbeşte într-o şi mai mare măsură următoarea tipăritură a lui Antim, în 1701, la Snagov, un Liturghier greco-arab: Trei Sfinte Liturghii, cu diferite alte rugăciuni trebuincioase pentru slujba ortodoxă, tipărite acum pentru întâia oară greceşte şi arăbeşte, după cererea şi îngrijirea Prea Sfinţitului Părinte Kyr Athanasie fost patriarh al Antiohiei şi cu cheltuiala Domnului Ţării Româneşti…[43].

Cele două prefeţe semnate de Patriarhul Atanasie al IV-lea Dabbas ne informează despre faptul că el a cerut ajutorul domnului muntean, cunoscându-l ca „protector al întregii Ortodoxii, aşa cum în vechime se vestise faima lui Solomon”[44], deoarece preoţii sirieni nu au cărţi pentru Slujbă, domn care „a ordonat tipografului abil ce se afla pe lângă înălţimea sa, preacuviosului între ieromonahi, chir Antim Ivireanul, dându-i cu abundenţă şi cele de cheltuială, ca să sape cu îngrijire litere arabice şi făcând nouă calcografie arabică, să tipărească serviciul Sfintei Liturghii”[45], în greacă şi arabă, calcografie pe care Antim a executat-o „după vechi manuscrise arabe, pe care Atanasie patriarhul le adusese cu el”[46].

Acest lucru dovedeşte măiestria în ale tipografiei, cât şi fineţea şi precizia lui Antim, ca artist. N. Şerbănescu opina că „prin aceste cărţi, ei [arabii] se întăreau şi mai mult în credinţa ortodoxă, respingând pe cea papistaşă, ai cărei misionari ajunseseră până acolo”[47].

Tot în acest an, Antim scoate la lumină Eortologhion-ul lui Sevastos Kimenitul, o carte grecească, precum şi Proschinitarul Sfântului Munte al Athosului, al cărui autor este socotit a fi Ioan Comnen[48]. Se pare că un alt Proschinitar a fost tipărit în acelaşi an şi la Bucureşti, în greceşte şi turceşte, de către Serafim al Pisidiei[49].

Cu aceste ultime două cărţi greceşti îşi încheie Antim Ivireanul activitatea tipografică la Snagov, pentru a se muta înapoi la Bucureşti – deşi rămâne egumen al Snagovului până în 1704 – luând cu sine tiparniţele.


[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 706.

[2] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 86-87. [3] Idem, p. 87.

[4] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 706.

[5] Cf. Ibidem. [6] Cf. Idem, p. 707.

[7] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 92, nota 27.

[8] Corneliu Dima-Drăgan, Antim Ivireanul menţionat şi editat de Montfaucon, în rev. Ateneu, VII (1970), nr. 9, apud Florin Faifer, Antim Ivireanul. Un enigmatic arhipăstor, în Cordonul de argint (Eseuri), Ed. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 22.

[9] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 708.

[10] Cf. Idem, p. 710. [11] Cf. Idem, p. 709. [12] Cf. Idem, p. 710.

[13] Opere, p. 403. [14] Ibidem.

[15] Cf. Dan Horia Mazilu, Introducere…, op. cit., p. 11.

[16] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 708.

[17] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 99. [18] Ibidem. [19] Ibidem. [20] Idem, p. 103.

[21] Ibidem.

[22] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Încă o carte tipărită de mitropolitul Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, XCIV (1976), nr. 3-4, p. 349-355.

[23] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 103. [24] Cf. Idem, p. 104.

[25] Cf. Dan Horia Mazilu, Recitind…, vol. II, op. cit., p. 342.

[26] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 711.

[27] Idem, p. 712. [28] Cf. Idem, p. 713. [29] Cf. Idem, p. 712-713.

[30] Cf. Idem, p. 714. [31] Cf. Ibidem.

[32] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 108.

[33] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 715.

[34] Cf. Ibidem.

[35] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 108.

[36] Cf. Vasile Grecu, Influenţa bizantină în literatura românească, în *** Literatura Bizanţului. Studii, antologare, traduceri şi prezentare Nicolae-Şerban Tanaşoca, Ed.  Univers, Bucureşti, 1971, p. 370-371.

[37] Cf.  Pr. Dr. Olimp N. Căciulă, Solemnităţile comemorării a 250 ani de la moartea martirică a Mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. Biserica Ortodoxă Română, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 964.

[38] Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 715.

[39] Ibidem. [40] Ibidem. [41] Cf. Ibidem.

[42] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 112.

[43] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 716.

[44] Cf. Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 115. [45] Cf. Idem, p. 116. [46] Ibidem.

[47] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 710.

[48] Cf. Idem., p. 718 şi Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 118.

[49] Cf. Bibliografia românească veche, IV, p. 28.

Psalmul 20, cf. LXX

1. Întru sfârșit, psalmul lui David.

2. Doamne, în[tru] puterea Ta se va veseli împăratul și în[tru] mântuirea Ta se va bucura foarte.

3. [După] pofta sufletului lui i-ai dat lui și [după] voia buzelor lui nu l-ai lipsit pe el. [Pauză psalmică].

4. Că lui i-ai ieșit înainte în binecuvântările bunătății, pus-ai pe capul lui cunună de piatră scumpă.

5. Viață a cerut [de la] Tine și i-ai dat lui lungime de zile întru veacul veacului.

6. Mare [este] slava lui în[tru] mântuirea Ta, slavă și mare-cuviință vei pune peste el.

7. Că îi vei da lui binecuvântare întru veacul veacului, îl vei veseli pe el în[tru] bucurie cu fața Ta.

8. Că împăratul nădăjduiește în Domnul și în mila Celui Preaînalt nu are să se clatine.

9. Să afle mâna Ta pe toți vrăjmașii Tăi, dreapta Ta să afle pe toți cei care Te urăsc pe Tine.

10. [Căci] îi vei pune pe ei ca un cuptor de foc întru vremea feței Tale [εἰς καιρὸν τοῦ προσώπου Σου]. Domnul în[tru] urgia Lui îi va tulbura pe ei și îi va mânca pe ei focul [καὶ καταφάγεται αὐτοὺς πῦρ][1].

11. Rodul lor de pe pământ îl vei pierde și sămânța lor dintre fiii oamenilor.

12. Că au aplecat întru Tine rele [ὅτι ἔκλιναν εἰς Σὲ κακά], au cugetat sfat [cu] care nu au să poată să stea [διελογίσαντο βουλήν ἣν οὐ μὴ δύνωνται στῆσαι].

13. Că îi vei pune pe ei la spate [ὅτι θήσεις αὐτοὺς νῶτον], în[tre] cei rămași ai Tăi vei pregăti fața lor [ἐν τοῖς περιλοίποις Σου ἑτοιμάσεις τὸ πρόσωπον αὐτῶν].

14. Înalță-Te, Doamne, în[tru] puterea Ta! Cânta-vom și vom lăuda puterile Tale.


[1] Se referă la Iad, la focul Iadului.

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului [19]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera (2010)

Partea întâi, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

***

II. Activitatea

Începând cu prima menţionare documentară a lui Antim Ivireanul în Ţara Românească, în 1691, ca simplu ieromonah tipograf, numele său va începe să fie cunoscut din ce în ce mai mult, odată cu trecerea anilor, nu numai la noi, ci şi în tot Răsăritul Ortodox. Am enunţat doar, în capitolul precedent, domeniile de activitate în care s-a remarcat Antim Ivireanul. În cele ce urmează vom detalia informaţiile cu privire la această prolifică activitate desfăşurată de el, o adevărată binefacere pentru Biserica, ţara şi cultura română.

Între multiplele domenii în care s-a remarcat, o deosebită importanţă o au performanţele sale în domeniul tipografic, în cel al traducerii cărţilor de cult în limba noastră, precum şi ca predicator şi ca artist priceput în multe arte, dintre care, în unele, până aproape de desăvârşire, pe cât e omeneşte cu putinţă. În paginile ce urmează vom privi cu atenţie fiecare dintre aceste aspecte ale personalităţii sale deosebit de complexe, pentru a oferi cititorilor un portret cât mai detaliat şi mai concret al marelui nostru mitropolit şi cărturar.

Vom prezenta tot aici, în această secţiune, activitatea mitropolitului Antim, pe care a desfăşurat-o în sprijinul coreligionarilor săi din Răsăritul ocupat, în mare parte, de otomani, precum şi a românilor ortodocşi din Transilvania. Mitropolitul a avut un rol hotărâtor, în urma „unirii cu Roma”, în sprijinirea românilor ardeleni care şi-au mărturisit deschis dorinţa de a rămâne pe poziţii confesionale şi juridice tradiţionale faţă de Mitropolia Ungrovlahiei.

În fine, activitatea ca scriitor a lui Antim va fi reprodusă, în liniile sale esenţiale, în acest capitol – vom avea în vedere toate operele, în manuscris şi tipărite, care ne-au rămas de la el –, insistând, pentru moment, numai asupra aportului său major în calitate de autor al naţionalizării cultului şi al „modernizării” limbii române cultice, întrucât Antim face parte, atât în ceea ce priveşte naţionalizarea cultului, cât şi naţionalizarea şi modernizarea predicii româneşti, dintr-o triadă fericită a culturii şi literaturii române, care îi cuprinde pe Coresi şi, alternativ, pe Dosoftei şi Varlaam.

II. 1 Antim Ivireanul tipograf

Tipografia la care este pentru prima dată semnalată prezenţa lui Antim Ivireanul, este cea mitropolitană din Bucureşti şi a fost înfiinţată de mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti în 1678[1], dar se pare că acesta nu este primul care instalează utilaj tipografic în capitala muntenească, întrucât „L. Démény a dovedit că primele teascuri au imprimat cărţi la Bucureşti încă din anul 1582”[2].

Tipografia înfiinţată de Varlaam a dat la lumină un număr de opt cărţi, până la venirea lui Antim la conducerea sa, în 1691, cărţi între care se numără  şi Biblia de la 1688 [3], cunoscută şi sub numele de Biblia lui Şerban, deoarece tipărirea ei a început sub domnia lui Şerban Cantacuzino, sfârşindu-se însă după suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu.

Consider că este foarte important de precizat, dintru început, că – aşa cum se va vedea limpede pe parcurs, din enumerarea cărţilor tipărite – apariţia lui Antim Ivireanul coincide cu iniţierea unui program tipografic extrem de riguros, la elaborarea căruia este de crezut că a avut un mare aport el însuşi.

Primele două cărţi editate de Antim sunt în greceşte, dar au o strânsă legătură cu spaţiul românesc. Prima dintre ele este o carte parenetică (tradusă în aplà de către Hrisant Nottaras) şi pe care am amintit-o deja: Ale lui Vasile Macedoneanul Împăratul grecilor. Şasezeci şi şase capitole îndemnătoare către fiul său Leon Înţeleptul şi Împărat tot al grecilor…[4], iar legătura cu spaţiul românesc este aceea că „Vodă Brâncoveanul, negăsind, poate, vreme să alcătuiască îndemnuri către fiii săi, cum făcuse mai înainte Neagoe Basarab, a cerut lui Antim să tipărească pe cele de faţă, pe care apoi le va fi folosit în educarea feciorilor săi”[5].

Înclin să cred această supoziţie, cu atât mai mult cu cât fiii domnitorului vor dovedi o foarte bună cunoaştere a limbii greceşti, iar părintele lor s-a îngrijit ca ei să beneficieze de o educaţie aleasă.

Pe de o parte, acest lucru dovedeşte strânsa legătură între prezenţa lui Antim la tipografia din  Bucureşti – a cărei conducere o şi preia imediat după plecarea lui Mitrofan la ca episcop la Buzău –‚ şi domnitorul căruia, fără îndoială dorea să îi mulţumească prin tipărirea acestei cărţi, precum şi faptul că acelaşi domnitor era profund implicat în planul tipografic de care vorbeam mai sus. O dovedeşte, cu prisosinţă, înfiinţarea şi funcţionarea în paralel, în timpul domniei sale, a mai multor centre tipografice – la Bucureşti, Buzău, Snagov, Râmnic şi Târgovişte, toate, în afară de Buzău, fiind legate de numele lui Antim –‚ precum şi sprijinirea, cu mărinimie, a instituirii unor tipografii în Siria, Georgia şi poate chiar Grecia, după cum vom vedea.

Cea de-a doua carte, apărută în 1692, se intitula: Slujbele Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea Nouă şi a Cuviosului Părintelui nostru Grigorie Decapolitul, precum şi a sărbătorilor premergătoare Intrării în Biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, căci cade în aceeaşi zi cu sărbătoarea Sfântului [6]. Şi această tipăritură, deşi în greceşte, are oarecum caracter naţional, întrucât amândoi Sfinţii îşi au Moaştele în Ţările Române, la Mitropolia din Iaşi şi respectiv la Mănăstirea Bistriţa. Este interesant de precizat că Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul aparţine lui Matei al Mirelor[7].

În această prezentare nu vom insista în a descrie ornamentele tipografice ale fiecărei cărţi în parte, întrucât acest lucru s-a făcut, cu lux de amănunte, mai ales în studiul amintit al lui Gabriel Ştrempel, precum şi, fragmentar, în alte articole şi studii.

Însă, în locul acestei prezentări descriptive, vom face precizarea, de la bun început, că Antim Ivireanul „va excela într-un rafinament de imprimare în greceşte cel puţin egal oficinelor veneţiene”[8] şi nici tipăriturile româneşti nu vor fi lipsite de o împodobire corespunzătoare – care demonstrează reverenţa faţă de cărţi a înaintaşilor –‚ ducând arta tipografică la perfecţiune, după cum, în capitolul anterior, l-am citat spunând acestea pe Del Chiaro.

Următoarele două cărţi sunt deosebit de importante pentru ceea ce am numit procesul de naţionalizare a cultului, pe care îl va împlini Antim pe parcursul întregului său program tipografic. Să vedem însă, mai întâi, care sunt acestea. Prima este un Evangheliar greco-român (1693), având titlul Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie elinească şi rumânească, acum întâiu alcătuită într-amândoao limbile…[9].

Textul Evangheliei este aşezat pe două coloane, în paralel, greceşte şi româneşte, astfel încât „cei ce vor să vadă dacă textul românesc redă fidel cuprinsul Sfintei Evanghelii, pot face aceasta comparându-l cu textul grecesc de alături. Acest lucru este în măsură să le alunge îndoiala că limba noastră n-ar fi în stare – din pricina sărăciei ei – să exprime toate adevărurile evanghelice”[10].

Este clar că demersul lui Antim e unul demonstrativ, dar şi practic, şi el probează „premeditarea” acestui gest, dar şi a întregului program tipografic, în liniile esenţiale în care vom vedea că se va desfăşura el. Întrebarea noastră este: cui aparţine acest plan? E neîndoielnic că domnitorul dorea să sprijine orice iniţiativă eclesiastică, pentru a întări Ortodoxia şi pentru a spori faima ţării sale, dar nu ştiu dacă naţionalizarea cultului era o iniţiativă a sa, sau dacă, mai degrabă, ea a pornit din sânul Bisericii noastre şi de la câţiva ierarhi luminaţi, la care s-a raliat sau a fost cooptat Antim. Dat fiind complexitatea acestui răspuns, amânăm pentru mai târziu încercarea de a face lumină în această problemă importantă.

Cealaltă carte arată clar intenţiile lui Antim: o Psaltire în întregime românească (1694), cu molitve la toate catizmele şi cu pashalii de 50 de ani, după orânduirea grecească şi la sfârşit exapsalm, acum întâi tipărită pre limba rumânească…[11].

Psaltirea în româneşte, pentru prima dată tipărită la noi pe catisme, avea anexate şi alte texte scripturistice şi anume: cele trei cântări al lui Moisi, urmate de: Cântările Annei muma lui Samuil; Rugăciunea proorocului Avacum; Cântarea celor trei coconi, Cântarea celor trei sfinţi coconi; Cântarea Născătoarei de Dumnezeu; şi altele, molitve creştineşti…[12].

Toate aceste cărţi au fost imprimate „din porunca şi cu toată cheltuiala” domnitorului, ceea ce denotă că acest plan tipografic complex a fost în acord cu dorinţele lui. Pe parcurs vor fi tipărite şi cărţi cerute de necesităţi stringente, însă debutul tipografic al lui Antim la Bucureşti demonstrează fără dubiu care erau ţelurile sale, care se vor oglindi în liniaritatea concepţiei privitoare la materialul pregătit pentru tipar, concepţie ce nu va părăsi niciodată gândul de a da la lumină cărţile esenţiale ale cultului în româneşte.

Impresia noastră este aceea că, încă din 1691 sau poate chiar mai devreme, aceste cărţi existau în intenţia lui Antim şi a colaboratorilor săi, deoarece apariţia lor apare ca foarte bine chibzuită şi nicidecum rezultatul unui plan ad-hoc.

În fine, tot în 1694, Antim a tipărit şi o Psaltire în limba slavonă, cu textul psalmilor în slavonă, dar cu „unele rugăciuni şi indicaţii privind lectura catismelor”[13] în română, care era destinată Moldovei, având în vedere predoslovia – scrisă tot în română – semnată de Antim şi adresată domnului Moldovei – care era şi ginerele lui Constantin Brâncoveanu –‚ Constantin Duca[14].


[1] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 696.

[2] Dan Horia Mazilu, Recitind…, op. cit., vol. II, P. 362.

[3] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 696

[4] Cf. Idem, p. 701. [5] Ibidem. [6] Cf. Ibidem.

[7] Cf. D. Russo, Studii istorice greco-române, I, p. 163, nota 1, apud idem, p. 702, nota 133.

[8] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 70.

[9] Cf. Pr. Niculae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, art. cit., p. 702.

[10] Idem, p. 704-705. [11] Cf. Idem, p. 705. [12] Cf. Ibidem.

[13] Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 80. [14] Cf. Ibidem.