Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Psalmul 107, cf. LXX

1. Odă [ᾠδὴ]/ cântare a psalmului lui David.

2. Gata [este] inima mea, Dumnezeu[le], gata [este] inima mea[!] Cânta-voi și voi lăuda în slava mea [ἐν τῇ δόξῃ μου].

3. Trezește-te, psaltirion [ψαλτήριον][1] și liră [κιθάρα][2]! Deștepta-mă-voi dimineața.

4. Mărturisi-mă-voi Ție, Doamne, în[tre] popoare, cânta-voi Ție [în]tre neamuri!

5. Că mare [este și] mai [pre]sus de ceruri mila Ta și până la nori [este] adevărul Tău.

6. Înalță-Te peste ceruri, Dumnezeu[le], și peste tot pământul slava Ta,

7. ca să se izbăvească cei iubiți ai Tăi! Mântuiește-mă [cu] dreapta Ta și mă auzi!

8. Dumnezeu a vorbit în Cel Sfânt al Lui: „Înălța-Mă-voi și voi împărți Sihemurile [Σικιμα[3]] și valea corturilor [τὴν κοιλάδα τῶν σκηνῶν] o voi măsura.

9. Al Meu este Galaadul [Γαλααδ] și al Meu este Manassi [Μανασση] și Efrem [Εφραιμ] [este] sprijinitorul capului Meu [și] Iudas [este] împăratul Meu

10. și Moabul [Μωαβ] [este] scăldătoarea nădejdii Mele. Peste Idumea voi întinde sandaua/ încălțămintea Mea. [Căci] Mie cei străini Mi s-au supus”.

11. Cine mă va duce întru cetatea trecerii [πόλιν περιοχῆς]? Cine mă va duce până la Idumea [Ἰδουμαία]?

12. Nu Tu, Dumnezeu[le], Cel care ne-ai lepădat pe noi? Și nu vei ieși, Dumnezeu[le], în puterile noastre[4]?

13. Dă-ne nouă ajutor, [ca să ieșim] din necaz, că deșartă [este] mântuirea omului [καὶ ματαία σωτηρία ἀνθρώπου][5]!

14. În Dumnezeu vom face putere [ἐν τῷ θεῷ ποιήσομεν δύναμιν] și Acesta îi va disprețui pe vrăjmașii noștri [καὶ αὐτὸς ἐξουδενώσει τοὺς ἐχθροὺς ἡμῶν].


[1] Psaltirionul arată astfel:

psaltirion

Imagine preluată de aici: https://www.youtube.com/watch?v=5ofC7Y3gW1A.

[2] Pe când lira e aceasta:

lira

Imagine preluată de aici: http://3.bp.blogspot.com/_6YceteHbU04/TSR86mbnesI/AAAAAAAAAdU/MezdCMG3L8o/s1600/lyre.jpg.

[3] Aceasta e forma de Ac. plural. Nominativul singular pe care l-am transliterat eu, adică Συχέμ, este o formă indeclinabilă. De la ea am format Ac. pl. Sihemurile.

[4] Odată cu armatele noastre.

[5] Deșartă e mântuirea pe care omul o așteaptă de la un alt om, pentru că mântuirea reală e cea de la Dumnezeu.

Sfântul Antim Ivireanul, Predică la Adormirea Maicii Domnului

Sfântul Sfințit Mucenic
Antim Ivireanul

Didahiile

Text diortosit și note
de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Teologie pentru azi
București
2016

***

Cuvânt de învățătură la Adormirea Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria

[Și Maica Domnului a spus]: „Că [El] caută spre smerenia roabei Sale [Ὅτι ἐπέβλεψεν ἐπὶ τὴν ταπείνωσιν τῆς δούλης αὐτοῦ]. Căci, iată, de acum mă vor ferici pe mine toate neamurile [Ἰδοὺ γάρ, ἀπὸ τοῦ νῦν μακαριοῦσίν με πᾶσαι αἱ γενεαί]!” [Lc. 1, 48, BYZ].

[Iar] preaînțeleptul Solomon zicea: „Pomenirea Drepților [este] cu elogii/ cu laude [μνήμη δικαίων μετ᾽ ἐγκωμίων] și binecuvântarea Domnului [coboară] pe capul Dreptului [εὐλογία κυρίου ἐπὶ κεφαλὴν δικαίου]” [Pild. lui Salom. 10, 7, 6, LXX].

De aceea, toții Sfinții, fără nicio presupunere, sunt Drepți înaintea lui Dumnezeu și sunt binecuvântați [de către El]. Iar [cea] mai dreaptă și mai binecuvântată în cer și pe pământ nu este alta decât Fecioara Maria. Pentru că [ea] s-a învrednicit de a născut, ca o Sfântă [mai mare] decât toți Sfinții, pe Sfântul și adevăratul Drept, pe Iisus Cel binecuvântat. [Iar] astăzi, [în] Sfânta Biserică, noi prăznuim în mod luminat preasfânta [ei] adormire.

Și chiar dacă eu nu sunt vrednic să spun nimic în cinstea și lauda ei, din cauza întunecării minții mele, [pe care a adus-o] mulțimea păcatelor [mele], totuși, după puterea mea, le vom spune pe cele pe care Hristos, Lumina cea adevărată, prin rugăciunile ei, ni le va lumina. [De aceea] vă invit să ascultați cu dragoste!

„Că [El] caută spre smerenia…” și toate celelalte[1] [ale versetului citat].

[Și], fără nicio presupunere, [noi] știm, pe baza unei gândiri drepte, cum că Dumnezeu este preaputernic/ atotputernic. Pentru că [El] are putere pe măsura voinței [Sale], [și, de aceea], poate să facă [toate] câte vrea. După cum spune Prorocul David: „Toate câte a vrut, Domnul a făcut [πάντα ὅσα ἠθέλησεν ὁ κύριος ἐποίησεν]” [Ps. 134, 6, LXX].

De aceea, dacă ar fi vrut, [El] ar fi putut, și nefăcându-Se om, să-l mântuiască pe om din mâinile diavolului [și] într-un alt fel, însă [El] n-a vrut [acest lucru]. Și dacă [mă] veți întreba pentru ce [a ales să Se întrupeze, vă răspund] că a vrut să arate, prin taina întrupării Sale, 4 însușiri[2] firești [ale dumnezeirii Sale]: bunătatea, înțelepciunea, puterea și dreptatea.

Și, mai înainte de toate, [El ne-]a arătat bunătatea [Lui]. Pentru că nu a venit să îl mântuiască pe om de bunătățile sale, ci pentru că [omul] era robul păcatului [Rom. 6, 6], așa după cum ne spune Fericitul Pavel. Și, [de aceea], nu pentru altceva [ne-a mântuit], ci numai din bunătatea Sa. Și după cum, la început, dintru a Sa bunătate l-a zidit pe om, tot la fel și acum l-a mântuit [pe el].

În al doilea rând, [El] ne-a arătat înțelepciunea [Sa]. Căci, ca singurul Înțelept, [Dumnezeu] a aflat modalitatea prin care [poate] să îl mântuiască pe om. Și [asta] în ce fel? Prin împreunarea dumnezeirii [cu umanitatea], făcându-Se El Însuși Dumnezeu și om. [Pentru] ca [astfel],  [fiind] om, să se lupte pentru om cu vicleanul diavol, și, ca un Dumnezeu, să îl biruiască [pe diavol] și să îl mântuiască pe om, precum vom spune mai departe.

În al 3-lea rând, [El] ne-a arătat puterea [Lui prin întruparea Sa]. Căci, ca un Dumnezeu [atot]puternic, a putut să facă un lucru mare și înfricoșător ca acesta. Că[ci Sfântul] Ioann[is] Damaschin[os ne spune]: „Ce este mai mare decât a Se face Dumnezeu om, Ziditorul să se facă zidire, Făcătorul trup? Dumnezeul Cel fără de trup se facem om cu trup, Cel nevăzut Se face văzut, Stăpânul Se face rob și Dumnezeul Cel [Prea]înalt Se smerește. Și, împreunând [în Sine] aceste două extreme, fiecare fire e păzită neschimbată, rămânând ceea ce e nezidit, nezidit și ceea ce este zidit, zidit. [Căci] Cel nevăzut, rămâne nevăzut. Și, în puține cuvinte, dumnezeirea a rămas dumnezeire, iar umanitatea, umanitate. [Căci] nici firea dumnezeirii [nu] se preface în firea umanității, nici umanitatea nu se preface în firea dumnezeirii. Și care lucru e mai puternic și mai minunat [decât acesta]: ca fiecare din ele să își păstreze însușirile firești și după împreunare?”.

În al 4-lea rând, [Domnul ne-]a arătat dreptatea [Lui]. În ce fel? Pentru că n-a vrut să Se lupte cu vicleanul diavol [având] dumnezeirea [Lui] la vedere, ci S-a îmbrăcat cu trup. [Căci altfel] diavolul ar fi putut să se îndreptățească în fața lui Dumnezeu și să spună: „Eu mă lupt cu omul și nu cu Dumnezeu! Și nu este drept ca Tu, Dumnezeu fiind, să te lupți cu mine. [Nu e drept ca] Tu, Ziditorul și Făcătorul [tuturor], să te lupți cu mine, [care sunt] o zidire și o făptură [a Ta]. Ci lasă-mă pe mine, ca pe o zidire, să mă lupt cu o altă zidire, care este omul!”.

Din acest motiv, Dumnezeu, Care Se poate îndrepta în fața tuturor și Care biruiește la judecata Lui [Ps. 50, 6], după cum zice David, ce face? Pentru ca să nu mai aibă diavolul cuvânt de îndreptățire și să spună că Dumnezeu îi face nedreptate, pentru aceea S-a îmbrăcat Dumnezeu cu trup și S-a făcut om adevărat. Pentru ca [astfel] să se lupte ca un om și să biruiască ca un Dumnezeu pe vrăjmașii firii omenești. Căci dacă diavolul a biruit firea [umană], tot aceasta să îl biruie pe diavol. [Ca astfel], biruitul să se facă biruitor și biruitorul să fie biruit. Și, prin cel pe care l-a biruit, și el, [diavolul], să fie biruit. Căci [diavolul] l-a înșelat pe om, făgăduindu-i că [prin păcat] se va face dumnezeu. [Acum] a fost înșelat și el, [diavolul], pentru că a văzut umanitatea Lui, dar a căzut în mâinile dumnezeirii [Sale], care era ascunsă în umanitatea [Sa, asumată din Preacurata Fecioară Maria]. De aceea, pentru ca să se păzească dreptatea, Dumnezeu Se face om, luând trup din preacuratele sângiuri ale Preasfintei Fecioare.

Iar [dacă] cuget la adâncimea minunii, rămân fără grai și mă minunez. Căci nu aflu cuvinte potrivite acestui lucru [prea mare și înfricoșător], pentru ca să laud acest minunat dar [al lui Dumnezeu față de noi, oamenii].

[Căci], cum [pot eu] să slăvesc izvorul iubirii [Sale] de oameni? Cum voi propovădui [eu] mulți- mea îndurărilor [Sale]? Cum voi îndrăzni [să vorbesc despre] necuprinsul[3] Fecioarei și să cercetez[4] adâncimea tainei celei [mai] presus de fire [a nașterii sale]? Și cum să povestesc despre tine, Fecioară, care nu numai că L-ai născut cu trup pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, a Cărui naștere este mai presus de fire, ci și aceea că ești Maică, dar, în același timp, și Fecioară?

Căci fecioria e firească, atâta timp cât ea e păzită. Însă mama nu poate fi fecioară. Căci femeia care a născut prunc, nu mai poate fi numită fecioa.

Dar la tine, [Maica lui Dumnezeu], așa dorind Cel care S-a născut din tine, [Care] a schimbat rânduiala firii, ca [Cel ce este] Făcătorul firii, [tu] ai rămas și după naștere Fecioară.

O, lucru preaslăvit și depășire a firii! O, pântec sfânt și vas dumnezeiesc! Întru tine, cu adevărat, s-a spart înscrisul/ zapisul păcatului. În[tru] tine Dumnezeu S-a făcut om, fără a-Și schimba dumnezeirea [Lui].

De aceea, cu ce limbă voi putea să slăvesc fecioria ta și nașterea ta cea mai presus de fire? Căci, prin tine, ne-am învrednicit să câștigăm bunătățile cele mari [ale lui Dumnezeu].

Cu ce flori de laudă voi putea împleti cununa fecioriei tale, ca una ce ești încununată cu toate florile bunătăților, de [către] Tatăl Cel ceresc? Pentru că ai încununat neamul nostru cu slavă și cu cinste [δόξῃ καὶ τιμῇ] [Ps. 8, 6, LXX], ce fel de daruri vrednice [de tine îți vom putea] aduce?  Că[ci] toate câte sunt în lume, nu sunt vrednice [să fie puse] înaintea ta.

Căci dacă te voi numi cer, [tu] ești mai înaltă [decât cerul], [pentru] că L-ai născut pe Făcătorul cerului. Însă ești vrednică [de faptul] de a te numi chipul lui Dumnezeu. Iar dacă te voi numi Doamnă [a] Îngerilor, acest lucru e adevărat, dar nu e îndeajuns pentru a lăuda măririle tale.

De aceea [îți zic ție:] bucură-te! Că[ci] tu singură ai prorocit că te vor ferici toate neamurile. Și, [cu] adevărat, te fericesc! Căci, prin smerenia ta cea fără de margini, ne-ai arătat [pe noi] Ziditorului tău, [și] te-ai făcut pricină a smereniei Lui, a Celui ce din fire e mai presus de smerenie și a primit de a lăsat sânul Tatălui, [de care nu S-a despărțit], și a venit de S-a sălășluit în preacuratul și sfântul tău pântec.

O, fericită și sfântă smerenie a Fecioarei, câtă putere ai! Că ai făcut de S-a smerit până la moarte, Cel de a Cărui groază fuge cerul [Apoc. 20, 11] și se smeresc toate [în fața Lui]. Și l-ai înălțat pe omul cel din fire smerit și l-ai făcut de a câștigat locașurile și fericirile cele cerești.

[Și] fericit este, cu adevărat, și preafericit, cine a putut câștiga această binecuvântată smerenie. Pentru că e cinstit și de oameni și de Dumnezeu.

Iar de vreme ce tu, Fericită Fecioară, după cum ai spus, [pentru] că a căutat Domnul spre smerenia ta și [de aceea] te-a înălțat de pe pământ la cer, pentru ca să împărățești împreună cu El, caută spre noi, ticăloșii robii tăi, cu umilință, și mângâie-L pe Judecătorul cel înfricoșător, pe Fiul tău, cu rugăciunile tale cele călduroase, [pentru ca] să ne mân- tuiască de necazurile[5] și de nevoile care ne-au împresurat. Și, după cum, cu dumnezeiasca [Lui] putere, într-o clipă a adunat din toată lumea pe Apostoli[i Lui], ca să petreacă, cu laude și cu cântări, preacinstitul și sfântul tău trup spre îngropare, așa să adune și mintea noastră cea împrăștiată, [pierdută] întru deșertăciunile cele lumești, și să o lumineze, pentru ca de-a pururea să Îl slăvim și să Îl lăudăm pe El!

Iar ție, ca celei cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, îți cântăm cu cucernicie[6] cântarea cea îngerească: Bucură-te ceea ce ești cu bun dar dăruită, Domnul [este] cu tine! [Amin].


[1] În original: i proci. [2] Idem: alsăuri. [3] Idem: noianul. [4] Idem: să ispitesc. [5] Idem: scârbele. [6] Idem: cu cucerie.

Reîntoarcere la Nichita [29]

Celălalt poem, despre care am amintit mai sus, Căderea oamenilor pe pământ are semnificații complementare. Titlul însuși se referă la căderea din Rai, dar poetul a găsit o formulă care să pară cenzurii că se înscrie în „ermetismul” practicat, în mod obișnuit, în versurile sale.

Nichita Stănescu revine mereu, aproape obsesiv, la condiția omului căzut, care diferă substanțial de condiția sa inițială, paradisiacă. Astfel,

Cuvintele mă ajung din urmă.
Ele detună pe timpanul întins
între ceea ce este
și ceea ce nu este.

Cuvintele nu merg odată cu mine, nu se sincronizează cu existența mea, cu trăirea și experiența mea. Ele au nevoie să mă ajungă din urmă, sunt formulări post-factum, exprimări ulterioare ale unei înțelegeri sau experiențe.

Ele sunt destinate timpanului, auzului „întins/ între ceea ce este/ și ceea ce nu este”. Pentru că au o existență sonoră de scurtă durată, ca o vibrație între a fi și a nu fi.

Ele sunt întrucât exprimă omul, gândul și spiritul lui, și nu sunt în măsura în care sunt doar sunet perisabil, păstrat într-o amintire care poate fi înșelătoare:

Cresc înapoia mea, cresc înapoi,
în amintire,
azvârlind o jerbă de trupuri
înspăimântate.

Trupuri în flăcări, trupuri în valuri,
trupuri în uragane, trupuri în desimea
pământului.

Cuvintele mă ajung din urmă
pipăindu-mă cu mâini de orb
foarte subțiri, și sunând sticlos,
de câte ori izbutesc să-mi atingă
urmele absenței.

Cuvintele aproape că n-au timp ca să fie, pentru că devin repede amintire. Ele sunt contemporane cu „trupurile trecute” ale omului (o altă idee veche a lui Nichita), cu cele lăsate în urmă de persoana/ individul care se schimbă continuu. Trupuri care nu mai sunt, într-o anumită formă și stare, ale omului care încă mai este…

Cuvintele sunt oarbe și sună sticlos, atingând „urmele absenței” omului, rămânând acolo unde omul nu mai este, pentru că a depășit acea stare, vârstă sau experiență.

Nichita Stănescu începe, din ce în ce mai mult, să capete convingerea că aceste cuvinte, folosite în fluxul comunicării cotidiene, nu sunt asemenea cu cele care stau la baza creației ori asemenea celor despre care Dumnezeu a spus: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35, Biblia 1939).

Idealul poetului era, de la bun început, „să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart/ fluviul rece de delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt (Cântec I, vol. O viziune a sentimentelor). Adică: „să stăm de vorbă„ și „să spunem cuvinte” esențiale, fundamentale, cumva din spița celor care au zidit lumea și au modelat-o. Nu orice fel de cuvinte.

Cuvintele sunt „sticloase”, transparente, fără materie, însă, pentru Nichita, ele trebuie să aibă un rol asemănător acelor cuvinte primordiale, care au despărțit apele de ape și ziua de noapte.

Ele trebuie să fie cele ce repetă, „într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput” (Poveste sentimentală, vol. O viziune a sentimentelor). Mai târziu, poetul ne va explica mai bine:

„Într-o altă ordine de idei, am remarcat odată, în timp ce studiam sintaxa, uluitoarea asemănarea a propoziției și a frazei cu structura materiei.

Verbul are rolul electronului, iar substantivul are rolul nucleului. Vom vedea că verbele sunt posibile sau nu față de un noumenos [nume] și că ele se înșiruie din cuantă în cuantă, eliminând nu un foton, ci un înțeles. […]

Brusc[,] socotind cuvintele ca urma de aur a materiei în conștiință, dar, de ce nu, și materia ca o umbră a cuvintelor din conștiință, putem crede că, învățând diferite alfabete din care sunt compuse substantivele și verbele materiei, îi putem citi foarte simplu mesajul [materiei].

Să fie oare totul [, în univers,] numai scriitură? […] Am ajuns, în cele din urmă, la concepția trăită că sunetul nu este decât materialul muzicii, piatra, materialul sculpturii, culoarea, materialul picturii, în fine, ce e mai important, cuvântul, materialul poeziei.

Mă întorc din nou la exemplul primului vers din Oda în metru antic, în care materialul lingvistic este minimal, aranjarea sintactică insesizabil sublimă și accelerările de timp abia resimțite pe planul lucid. Mă tem uneori că acest vers este atât de total, încât nu se poate să nu existe o moleculă dintr-o materie oarecare, o moleculă care să reproducă întocmai și în relief, prin structura ei, structura acestui vers.

Scopul poeziei nu este cuvântul, scopul poeziei este chiar poezia. În acest sens, poezia nu este arta cuvântului, ci este arta poeziei”[1].

Pentru că, odată ce s-a petrecut „căderea oamenilor pe pământ”, cuvintele „detună pe timpanul întins/ între ceea ce este/ și ceea ce nu este”, „cresc înapoia mea”, „în amintire” și „izbutesc să-mi atingă/ [doar] urmele absenței”, aparținând timpului trecut, nu veșniciei.

De aceea, „scopul poeziei nu este cuvântul”, ci „poezia” ca un „vârtej” (fără a fi un verbiaj), care să arate „structura materiei, de la-nceput”.

Treptat-treptat, îi va deveni din ce în ce mai clar că rostirea cuvintelor operei sale – deși ele sunt cuvinte trecătoare – îl transformă pe el în cuvinte care nu vor mai arde și nu vor mai putrezi, ca cele de acum, pe care le folosesc oamenii căzuți pe pământ („– Schimbă-te în cuvinte, mi-a zis Daimonul,/ repede, cât mai poți să te schimbi!”, până nu „vine focul” (Daimonul meu către mine, vol. Epica magna)).

Îl transformă într-un „cuvânt care se rostește/ lăsând în urma lui un trup” (Înaintare, din vol. Epica magna) – un trup la propriu și un trup al operei. Pentru ca, „Născut dintr-un cuvânt [al operei, să] îmi duc înțelesul/ într-o pustietate divină” (Confundare, din vol. Oul și sfera).

Revenind la poemul nostru, Căderea oamenilor pe pământ, Nichita are el însuși, după cum ne mărturisește mai departe, sentimentul unei primejdii apropiate, aceea de a se înălța tot mai sus, pe o verticală exclusiv mentală, rațională:

Iată,
mă trezesc smuls și tras în sus
în zona fără aer.

E o ducere „în sus”, dar nu în/ spre Rai, ci într-o zonă mentală rarefiată.

Aici,
fără de trebuință îmi sunt
plămânii și brațele.

Nu este vorba de deztrupare, propriu-zis, ci de o dezlimitare, de o delimitare oarecare de cele materiale, o dezobiectualizare.

Ochii numai, ei singuri, îmi rămân.
Creierul va merge pe ei
ca odinioară trupul, pe picioare.

Nu e o imaginație de tip SF. „Ochii” și „creierul” de aici sunt substitute terminologice pentru minte și pentru vedere. Mintea va merge sprijinindu-se pe vedere, numai că este o minte grosieră, totuși, încapsulată încă în creier.

Sunt creier cu ochi privitori
și aștept să fiu, deodată, tras mai sus
într-o zonă fără de stele
unde ideile îmi vor merge
pe creier, cum odinioară trupul
pe picioare.

Zona „fără de stele” cred că indică un regim al ideilor abstracte, fără priveliști, fără prea multe imagini. Aici, ideile se vor sprijini pe gândire.

Dar și de aici pot fi tras mai sus,
și-atunci, ideile
vor fi simple picioare de mers.

„Mai sus”, ideile se vor dezvolta unele din altele, fără a mai apela prea mult la o gândire unitară a sufletului, la o înțelegere a gândirii unită cu simțirea.

Dar cine va merge pe ele
altcineva decât
un eu însumi?

Nu mă lăsați singur.

Înhămat sunt
la un car abstract.
Scade trupul meu pe măsură ce
se umflă în mine
măștile râzând și plângând ale cuvintelor.

Cad în noțiunea de genunchi
și mă rog de voi:
nu mă lăsați singur și pradă
gurii care în loc de dinți
are statui,
gurii imense pe a cărei limbă de piatră
mă aflu.

Sunt mâncat. Simt.
Foamea și-a făcut patul
în existența mea.
Nu mă lăsați singur.

Regăsim aici, în mare, semnificațiile din poemul anterior, Ideea cu gură. Pare a fi o frică de a nu ajunge, la un moment dat, absorbit de idei care să fie numai idoli mentali și care să nu aibă o transpunere firească în viață, în faptă.

Însă noi, aici, avem exprimate numai disperarea momentană și apelul poetului la comuniune, nu și motivele pentru care a trăit aceste stări sau sentimente. E posibil ca mintea lui să fi ajuns foarte agilă, într-un punct sau la un stadiu în care se mișca foarte ușor în lucruri abstracte, și s-a temut să nu rămână numai în ele.


[1] Antimetafizica, op. cit., p. 261-262.

Apocalipsis, cap. 20, cf. BYZ

1. Și am văzut un Înger coborând din cer, având cheia abisului [τὴν κλεῖν τῆς ἀβύσσου][1]/ a adâncimii și un lanț mare [ἅλυσιν μεγάλην] în mâna lui.

2. Și [acesta] l-a prins pe balaur [τὸν δράκοντα], pe șarpele cel vechi [τὸν ὄφιν τὸν ἀρχαῖον], care este diavolul și Satanas [ὅς ἐστιν διάβολος καὶ ὁ Σατανᾶς], înșelătorul întregii lumi [ὁ πλανῶν τὴν οἰκουμένην ὅλην], și l-a legat pe el [pentru] mii de ani [καὶ ἔδησεν αὐτὸν χίλια ἔτη],

3. și l-a aruncat pe el întru abis [καὶ ἔβαλεν αὐτὸν εἰς τὴν ἄβυσσον] și l-a închis și l-a pecetluit peste el, ca să nu [mai] înșele încă neamurile, până au să se sfârșească miile de ani [ἄχρι τελεσθῇ τὰ χίλια ἔτη]; și, după acestea, trebuie [ca] el să fie dezlegat [pentru] puțină vreme [καὶ μετὰ ταῦτα δεῖ αὐτὸν λυθναι μικρὸν χρόνον].

4. Și am văzut tronuri, și au șezut pe ele și judecata le-a fost dată lor [καὶ κρίμα ἐδόθη αὐτοῖς][2]; și sufletele celor care au fost decapitați pentru mărturia lui Iisus [καὶ τὰς ψυχὰς τῶν πεπελεκισμένων διὰ τὴν μαρτυρίαν Ἰησοῦ], și pentru cuvântul lui Dumnezeu, și care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, și nu au luat pecetea [τὸ χάραγμα] pe frunte și pe mâna lor, și [ei] au trăit, și au împărățit cu Hristos mii de ani [καὶ ἔζησαν, καὶ ἐβασίλευσαν μετὰ τοῦ χριστοῦ τὰ χίλια ἔτη][3].

5. Iar ceilalți [dintre] morți nu au trăit până au să se sfârșească miile de ani [καὶ οἱ λοιποὶ τῶν νεκρῶν οὐκ ἔζησαν ἄχρι τελεσθῇ τὰ χίλια ἔτη][4]. Aceasta [este] învierea cea dintâi [Αὕτη νστασις πρτη][5].

6. Fericit și Sfânt este cel care are parte [ὁ ἔχων μρος][6] în învierea cea dintâi[7]! Asupra acestora, moartea a doua nu are putere [ἐπὶ τούτων δετερος θνατος οὐκ ἔχει ἐξουσίαν][8], ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos [ἀλλ᾽ ἔσονται ερες τοῦ θεοῦ καὶ τοῦ χριστοῦ], și vor împărăți cu El mii de ani [καὶ βασιλεύσουσιν μετ᾽ αὐτοῦ χίλια ἔτη][9].

7. Și când are să se sfârșească miile de ani [καὶ ὅταν τελεσθῇ τὰ χίλια ἔτη], Satanas va fi dezlegat din închisoarea lui [λυθήσεται ὁ Σατανᾶς ἐκ τῆς φυλακῆς αὐτοῦ],

8. și va ieși să înșele neamurile [καὶ ἐξελεύσεται πλανῆσαι τὰ ἔθνη], care [sunt] în cele patru unghiuri ale pământului [τὰ ἐν ταῖς τέσσαρσιν γωνίαις τῆς γῆς], pe Gog și pe Magog [τὸν Γὼγ καὶ τὸν Μαγώγ][10], [ca] să le adune pe ele întru război [συναγαγεῖν αὐτοὺς εἰς τὸν πόλεμον]; al căror număr [este] ca nisipul mării.

9. Și s-au suit pe lățimea pământului, și au înconjurat tabăra Sfinților [τὴν παρεμβολὴν τῶν ἁγίων] și cetatea cea iubită [καὶ τν πλιν τν γαπημνην]; dar a coborât foc din cer, de la Dumnezeu, și i-a mistuit pe ei.

10. Și diavolul, cel care îi înșală pe ei, a fost aruncat întru lacul de foc și de pucioasă [τὴν λίμνην τοῦ πυρὸς καὶ θείου], unde este fiara și profetul cel mincinos; și [acolo] vor fi chinuiți ziua și noaptea, întru vecii vecilor.

11. Și am văzut un tron mare, alb [καὶ εἶδον θρόνον μέγαν λευκόν], și pe Cel care șade pe el [καὶ τὸν καθήμενον ἐπ᾽ αὐτόν], de la fața Căruia a[u] fugit pământul și cerul [οὗ ἀπὸ προσώπου ἔφυγεν ἡ γῆ καὶ ὁ οὐρανός], și locul lor nu a mai fost aflat.

12. Și i-am văzut pe cei morți, pe cei mari și pe cei mici, stând înaintea tronului [lui Dumnezeu] [ἑστῶτας ἐνώπιον τοῦ θρόνου] și cărțile au fost deschise [καὶ βιβλία ἠνεῴχθησαν][11]; și o altă carte a fost deschisă, care este a vieții [ὅ ἐστιν τῆς ζωῆς]; și cei morți au fost judecați din cele care au fost scrise în cărți[12], după faptele lor.

13. Și marea a dat pe morții cei [care erau] în ea [καὶ ἔδωκεν ἡ θάλασσα τοὺς νεκροὺς τοὺς ἐν αὐτῇ]. Și Moartea și Iadul au dat pe morții cei [care erau] în ele [καὶ ὁ Θάνατος καὶ ὁ ᾍδης ἔδωκαν τοὺς νεκροὺς τοὺς ἐν αὐτοῖς]. Și au fost judecați fiecare după faptele lor [καὶ ἐκρίθησαν ἕκαστος κατὰ τὰ ἔργα αὐτῶν].

14. Și Moartea și Iadul au fost aruncate întru lacul de foc; [iar] aceasta este moartea a doua: lacul de foc.

15. Și dacă cineva nu a fost aflat scris în cartea vieții, a fost aruncat întru lacul de foc.


[1] A Iadului.

[2] Puterea de a judeca le-a fost dată Sfinților Lui.

[3] Adică veșnic.

[4] Oamenii păcătoși, adică „ceilalți morți”, nu vor trăi veșnic.

[5] Învierea cea dintâi e învierea din păcat și ea se trăiește acum, în istorie.

[6] Care se împărtășește de învierea cea dintâi.

[7] Fericit și Sfânt e cel care înviază acum din păcate și care trăiește cuvios, în sfințenie, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor!

[8] Adică pedeapsa Iadului. Pentru că, din Apoc. 20, 14, aflăm că moartea a doua e Iadul.

[9] Adică pentru veșnicie.

[10] Aluzie la Iezechiil, cap. 38 și 39.

[11] Fiecare om, ca o carte deschisă, va sta în fața lui Dumnezeu, Cel care vede și știe toate.

[12] În cărțile conștiinței fiecăruia în parte.

Reîntoarcere la Nichita [28]

Poemele Ideea cu gură și Căderea oamenilor pe pământ ridică o problemă nouă, aceea a posibilității căderii din mândrie, de care poetul se teme și vrea să se ferească de ea.

Primul poem, Ideea cu gură, are drept subtitlu: O viziune a sărmanului Dionis. Și remarc faptul că Nichita nu mai ocolește catrenele:

Ea se arată ca un îngheț
mișcător al durerii.
Un sus spre sus încolăcit,
rupând în tăcere dantura serii.

De după negru, deschide
absențe absorbitoare
tăiate în cruce, de-o gură
cu fildeși, și vorbitoare.

Se trage din osul de idol cioplit
al respirării, pe când adorm
spre alunecarea întruna de cer,
peste sternul enorm.

Lam-lem, lam-lem
al respirării pe când adorm
Lam-lem, lam-lem
al respirării pe când adorm

Ea are gură-n călcâie.
Ea se hrănește mergând
pe muchia unde materia
se schimbă în gând.

Ea vine spre mine, lam-lem.
O aud urcând pe scări,
în sus spre sus, lăsând în urmă
nimic și nimeni și neîntâmplări.

Mă calcă pe față;
ne amestecăm limbile într-un sărut
frânt. Eu sunt mâncarea
unei ființe.

Sunt devorat. Ultimele
le aud sfărâmându-i-se-n dinți
cuvintele mele,
ca niște oase ale foștilor părinți.

Stilistica poemului e uluitoare și fascinantă. Însă nu e goală. Nu e nici discursivitate filosofică ca înșiruire de abstracțiuni sterile, nici verbozitate lipsită de sens.

În spatele unor metafore și imagini poetice care forțează gramatica, logica și…imaginația, se află reflecție multă și o dramă existențială aparte.

„Un îngheț/ mișcător al durerii”: o durere care se mișcă precum gheața deasupra oceanului. O durere adâncă, pătrunzătoare. Astfel „se arată” „ea”.

Același impact îl au și versurile: „Un sus spre sus încolăcit,/ rupând în tăcere dantura serii”.

După cum se poate deduce din ansamblul versurilor, „ea” e ceva negativ.  Numai titlul ne vorbește despre o „idee”, sugestie fără de care am fi în mijlocul unei enigme totale.

„De după negru”, ea „deschide/ absențe absorbitoare”: versuri care încep să ne apropie de Eminescu, cel indicat în subtitlu. Dar dacă subtitlul evoca nuvela Sărmanul Dionis, versurile de aici ne trimit la Luceafărul și la binecunoscutele: „Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe”[1].

De asemenea, „alunecarea întruna de cer” poartă în sine, depărtat dar sesizabil, o muzică eminesciană: „Pe când cu zgomot cad/ Izvoarele-ntruna,/ Alunece luna”… (Mai am un singur dor). Și referința la „sternul enorm” poate fi interpretată ca o aluzie în același sens, sternul fiind osul nepereche[2].

Refrenul „Lam-lem” etc. pare, la prima vedere, un procedeu barbian. Însă Nichita începe să experimenteze introducerea absurdului în poezie, pentru a evita…lovirea cu capul de stele.

Ceea ce ne transmite poetul e senzația că începe să fie absorbit de o idee ca de o gură imensă (imagine care apare de multe ori în poem) care l-ar face să piardă substanța experienței, lăsând „în urmă/ nimic și nimeni și neîntâmplări”.

Se teme, cu alte cuvinte, să nu înceapă a fi o minte care face abstracție de exterior, de ceilalți, ceea ce el, însă, nu a fost și nici nu a ajuns să fie niciodată. A avut ușa deschisă pentru toată lumea, și la casă, și la inimă, până în ultimul moment…

„Ea are gură-n călcâie”, cu care „mă calcă pe față”. Ea îl pândește, pentru a se hrăni cu el, „pe muchia unde materia/ se schimbă în gând”.

Însă unirea lui cu ideea e un „sărut frânt”. Nu vrea să fie minte fără inimă, n-a vrut niciodată.

Nu știu dacă lucrurile acestea le-a simțit și le-a gândit fără nicio lectură duhovnicească. Aceasta este întrucâtva posibil, situație în care trebuie să luăm în considerare faptul că harul lui Dumnezeu l-a ajutat și l-a luminat pentru iubirea lui de oameni.

Nu e însă cu totul exclusă nici posibilitatea ca să fi ajuns să citească și cărți de învățătură ortodoxă, filocalic-isihaste, spre care lectura constantă a Bibliei (despre care știm și luăm asigurare chiar din versurile sale) se poate foarte bine să îl fi îndemnat.

Ideea aceasta sufocantă îi apare ca o ființă cotropitoare: „Eu sunt mâncarea/ unei ființe.// Sunt devorat”. Aceasta l-ar înghiți nu numai pe el, ci și opera lui ar sfărâma-o, „cuvintele mele,/ ca niște oase ale foștilor părinți”: cuvintele lui, în care a închis moștenirea unor generații întregi.

Putem înțelege foarte bine acest lucru, în cazul unei persoane precum era el, pentru care: „epica vieții mele este foarte restrânsă”[3], iar „epica cea mare e înlăuntru, în spirit”[4].

Pentru orice om care-și duce viața infinit mai mult înlăuntru decât afară, există pericolul să aibă „o viziune a sărmanului Dionis”, pericolul unei căderi adamice (să-i zicem, mai degrabă decât luciferice, din care nu mai există ridicare). Pericolul unei căderi cu mintea, al unei ispitiri din partea mândriei.

Însă faptul că a vizualizat o asemenea primejdie și că s-a străduit să o îndepărteze de la sine arată cât de mult era Nichita departe de verbozitate, de discursivitate sau  filosofare vană.


[1] A se vedea comentariul meu la aceste versuri: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/02/luceafarul-8/.

Acest comentariu a fost introdus în volumul Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 182-187, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Stern.

[3] Antimetafizica, op. cit., p. 133. [4] Idem, p. 28.

Psalmul 45, cf. LXX

1. Întru sfârșit, pentru fiii lui Core, psalmul pentru cele ascunse [τῶν κρυφίων].

2. Dumnezeul nostru [este] scăparea și puterea [noastră], ajutor în necazurile care ne-au aflat pe noi foarte [βοηθὸς ἐν θλίψεσιν ταῖς εὑρούσαις ἡμᾶς σφόδρα].

3. Pentru aceasta nu ne vom teme în tulburarea pământului și în mutarea munților în inimile mărilor [ἐν καρδίαις θαλασσῶν]

4. Sunat-au și s-au tulburat apele lor, tulburatu-s-au munții în tăria Lui [ἐν τῇ κραταιότητι αὐτοῦ]. [Pauză psalmică].

5. Alergările râului [τοῦ ποταμοῦ τὰ ὁρμήματα] veselesc cetatea lui Dumnezeu. Cel Preaînalt a sfințit locașul Lui.

6. Dumnezeu [este] în mijlocul ei[1], nu se va clătina. Dumnezeu o va ajuta pe ea către dimineață [τὸ πρὸς πρωί].

7. Tulburatu-s-au neamurile, plecatu-s-au împărățiile, [El Și-]a dat glasul Lui, cutremuratu-s-a pământul.

8. Domnul Puterilor [este] cu noi, sprijinitorul [ἀντιλήμπτωρ] nostru [este] Dumnezeul lui Iacov. [Pauză psalmică].

9. Veniți [și] vedeți lucrurile Domnului, minunile pe care le-a pus [El] pe pământ,

10. înlăturând războaiele până la marginile pământului! Arcul îl va zdrobi și arma o va sfărâma și scuturile în foc le va arde[2].

11. „Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu! Înălța-Mă-voi în[tru] neamuri, înălța-Mă-voi pe pământ”.

12. Domnul Puterilor [este] cu noi, sprijinitorul nostru [este] Dumnezeul lui Iacov.


[1] Al cetății Lui.

[2] Domnul va face aceste lucruri.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omiliile 24-25 la Faptele Apostolilor [75]

Traduceri patristice

*

vol. 6

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

***

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur

(n. 347/349-407, † 14 septembrie,

prăznuit la 13 noiembrie în Biserica Ortodoxă)

Comentariul la Faptele Apostolilor

 *

 Traducere și comentarii de

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Omiliile 1-9: aici, p. 78-259. Apoi, începând cu Omilia 10: prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a și a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a, a 53-a, a 54-a, a 55-a, a 56-a, a 57-a, a 58-a, a 59-a, a 60-a, a 61-a, a 62-a, a 63-a, a 64-a, a 65-a, a 66-a, a 67-a, a 68-a, a 69-a, a 70-a, a 71-a, a 72-a, a 73-a, a 74-a.

***

Ostașii se duc să se distreze și îi vei vedea pe ei toți ținând ritmul în dans și nefăcând nimic în mod neglijent, ci, întocmai cum, într-o broderie sau într-o pictură, din așezarea bine orânduită în fiecare parte a compoziției, se vede imediat o extraordinară armonie și ordine, la fel și aici [, în dansul ostașilor]: avem o singură pavăză, un cap, cu toții (în comun).

Și dacă vreun punct oarecare [al dansului] este stricat din neglijență, întregul se strică și se năruie, iar buna orânduială a celor mai mulți este distrusă de neorânduiala unei părți.

Și – ceea ce este înfricoșător chiar și a gândi – iată că tu vii, nu la o distracție, nu la un dans, [ci la Biserică,] și cu toate acestea stai în neorânduială. Oare nu știi că stai în tovărășia Îngerilor? Cu ei cânți, cu ei înalți imne, iar tu stai râzând?

Nu e lucru minunat că trăsnetul nu este aruncat nu numai peste ei (cei care se comportă astfel), dar și peste noi? Căci o astfel de purtare poate fi oricând cercetată de un trăsnet.

Împăratul este de față, își examinează oștirea, iar tu, chiar fiind ochii Lui asupra ta, stai râzând și suporți [nepăsător] să-l vezi pe altul râzând? Până când o să mai mustrăm [o asemenea purtare, iar voi să nu vă îndreptați], până când ne vom plânge [de acest lucru]?

Nu ar trebui unii ca aceștia să fie tratați ca o plagă și [ca niște] necuviințe, ca niște lepădați și ticăloși netrebnici, plini de nenumărate păcate, [și] să fie alungați afară din Biserică?

Când se vor potoli aceștia din a râde [la Sfintele Slujbe], [cei] care râd în ceasul înfricoșătoarei Taine (ἑν ῶρᾳ φρίκης)? Când se vor opri din ușurătatea lor, [cei] care vorbesc [între ei] în clipa binecuvântării? Nu au niciun simț al rușinii înaintea celor care sunt de față? Nu au nicio frică de Dumnezeu?

Nu sunt de ajuns pentru noi gândurile noastre deșarte, nu e de ajuns că, în rugăciunile noastre, rătăcim [cu mintea] încoace și încolo, încât să trebuiască să mai amestecăm și râsul și izbucnirile de veselie zgomotoasă?

Este un spectacol de teatru, ceea ce se întâmplă aici [, în Biserică]? Însă da, mi se pare că teatrele sunt cele care fac aceasta: teatrelor le datorăm faptul că cei mai mulți dintre voi refuză să fie modelați de noi și să fie reînnoiți.

Ceea ce noi construim aici [, la Biserică, în ființa voastră], este dărâmat acolo [, la teatru]. Și nu numai aceasta, dar ascultătorii înșiși nu pot să ajute [la zidirea lor,] umplându-se cu alte murdării. Încât situația este întocmai ca și cum cineva ar vrea să curețe un loc care are deasupra lui un izvor ce revarsă noroi, pe care, oricât de mult l-ai curăța, mai mult curge în el [noroiul].

La fel este și aici. Căci, atunci când îi curățim pe oameni, atunci când vin aici de la teatre, plini de murdărie, se duc acolo iarăși și iau o rezervă și mai mare de murdărie – ca și cum ar trăi numai pentru scopul de a ne produce tulburare –, și apoi se întorc la noi, plini de spurcăciune în purtările lor, în mișcările lor, în cuvintele lor, în indolența/ trândăvia lor.

Atunci, încă odată, începem a-i curăți la loc, ca și cum ar fi trebuit să facem aceasta numai cu scopul ca, lăsându-i să plece curați, să-i vedem apoi, din nou, umplându-se pe ei de murdărie.

De aceea, vă declar în mod solemn vouă, mădularelor sănătoase, că aceasta vă va fi vouă judecată și osândă, și de aici încolo vă dau pe voi în seama [judecății] lui Dumnezeu, dacă cineva [dintre voi], văzând că o persoană se poartă în neorânduială, dacă cineva, văzând pe altul vorbind, mai ales în acea vreme (a Slujbei), nu va vesti împotriva lui [și] nu-l va aduce înapoi (la o purtare mai bună).

A face aceasta este [o faptă] mai bună decât rugăciunea! Lasă rugăciunea ta și mustră-l pe el, pentru ca să poți să îi faci și lui bine [și] să ai și pentru tine câștig, așa încât noi să fi făcut totul ca să ne mântuim și să ajungem în Împărăția cerului, prin harul și bunătatea iubitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui și Duhului Sfânt fie slava, stăpânirea, cinstea, acum și pururea și în veacul cel fără de sfârșit. Amin.

***

Omilia XXV

Așadar, cei care au fost risipiți/ împrăștiați din necazul venit asupra lui Stefanos au trecut până la Finichi și Chipros și Antiohia, nimănui grăind cuvântul fără numai iudeilor (11, 19).

Prigoana s-a dovedit a fi un câștig nu mic, fiindcă celor care Îl iubesc pe Dumnezeu, toate lucrează împreună întru bine (Rom. 8, 28).

Dacă ei ar fi făcut [din] aceasta lucrarea lor aparte, [adică, din a sta să se gândească] cum să întemeieze cel mai bine Biserica, [nici atunci] nu ar fi făcut altceva decât aceasta – au împrăștiat învățătorii[1].

Ia minte în ce colțuri [ale lumii] s-a întins propovăduirea. Au trecut, zice, până la Finichi [Fenicia] și Chipros și Antiohia, nimănui grăind cuvântul fără numai iudeilor. Vezi cu ce scop înțelept al purtării de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut atât de mult în cazul lui Cornilios?

Aceasta slujește atât pentru a-L îndreptăți pe Hristos, cât și pentru a-i acuza pe evrei. Când Stefanos a fost ucis, când Pavlos a fost de două ori în primejdie, atunci neamurile au primit cuvântul, atunci [și] samariteii. Pe care Pavlos o spune, de asemenea: Vouă era nevoie a fi grăit mai întâi cuvântul lui Dumnezeu. Dar fiindcă îl lepădați pe el și nu vă considerați pe voi vrednici vieții veșnice, iată, ne întoarcem spre neamuri (13, 46). Așadar, au mers împrejur, propovăduind și neamurilor.


[1] Dacă ar fi stat să facă un plan riguros, cum anume să răspândească mai repede și mai bine credința, nu ar fi ajuns la altă soluție decât cea pe care a îngăduit-o Dumnezeu: risipirea lor până departe, din cauza prigoanei.