Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Psalmii lui Salomon (ediția liturgică)

*

Pagina sursă a cărții.

– PDF – TORRENT

*

Profeția hristologică (17, 21-44; 18, 5-9)

17:

21. Vezi, Doamne, și ridică-le lor pe Împăratul lor, pe fiul lui David! Întru vremea pe care ai ales-o Tu, Dumnezeule, ca să împărățească peste Israil, copilul Tău.

22. Și încinge-L pe El cu tărie, ca să-i sfărâme pe stăpânitorii cei nedrepți și să curățească Ierusalimul de neamurile care îl calcă în picioare întru pieire!

23. Ca întru înțelepciunea dreptății să-i scoată afară pe cei păcătoși din moștenire și să nimicească trufia celui păcătos ca pe vasele olarului.

24. Întru toiagul cel de fier să zdrobească toată firea lor și să nimicească neamurile cele fărădelege întru cuvântul gurii Sale.

25. Întru amenințarea Lui să fugă neamurile de la fața Sa și să-i certe pe cei păcătoși întru cuvântul inimii lor.

26. Și va aduna poporul cel sfânt, pe care îl va călăuzi întru dreptate, și va judeca semințiile poporului celui sfințit de Domnul Dumnezeul Său.

27. Și nu va îngădui să poposească încă nedreptatea în mijlocul lor și nu va locui cu ei tot omul care cunoaște răutatea. Căci îi va cunoaște pe ei, căci toți sunt fiii Dumnezeului lor.

28. Și îi va împărți pe ei întru semințiile lor pe pământ și cel pribeag și cel străin nu vor pribegi încă cu ei.

29. Va judeca popoarele și neamurile întru înțelepciunea dreptății Sale. [Pauză psalmică].

30. Și va avea popoare de neamuri pentru a-i robi Lui, sub jugul Său, și pe Domnul Îl va slăvi în cel binecunoscut de tot pământul și va curăți Ierusalimul întru sfințenie ca și la început.

31. Pentru a veni neamuri de la capătul pământului ca să vadă slava Sa, aducându-I ca daruri pe cei care au slăbit, pe fiii lui, și să vadă slava Domnului, cu care Dumnezeu l-a slăvit pe el.

32. Și El va fi peste ei Împăratul cel drept, învățat de către Dumnezeu, și nu va fi nedreptate în zilele Sale în mijlocul lor, căci toți sunt cei Sfinți și Împăratul lor este Hristosul Domnului.

33. Căci nu va nădăjdui în cal și în călăreț și în arc, nici nu Își va înmulți Lui aur, nici argint întru război, și întru mulțimea popoarelor nu Își va aduna nădejdi întru ziua războiului.

34. Domnul Însuși va fi Împăratul Său, căci El va fi nădejdea celui puternic, a celui cu nădejdea lui Dumnezeu. Și El va milui toate neamurile, care vor sta înaintea Lui întru frică.

35. Căci va lovi pământul cu cuvântul gurii Sale întru veac și va binecuvânta poporul Domnului întru înțelepciune, cu bucurie.

36. Și El va fi curat de păcat, ca să stăpânească poporul cel mare, să-i certe pe stăpânitori și să-i îndepărteze pe cei păcătoși întru tăria cuvântului Său.

37. Și nu va slăbi, în zilele Sale, întru Dumnezeul Său. Căci Dumnezeu L-a făcut pe El puternic întru Duhul Sfânt și înțelept în sfatul înțelegerii, cu tărie și dreptate.

38. Și binecuvântarea Domnului va fi cu El întru tărie și nu va slăbi.

39. Nădejdea Lui va fi în Domnul. Și cine poate împotriva Lui?

40. Cel tare în lucrurile Sale și puternic în frica lui Dumnezeu, păstorind turma Domnului în credință și dreptate. Și nu va lăsa să slăbească pe vreunul dintre ei în pășunea lor.

41. Îi va conduce întru dreptate pe toți ai lor și nu va fi în ei trufia, ca să se asuprească între ei.

42. Aceasta este bunacuviință a Împăratului lui Israil, pe care a cunoscut-o Dumnezeu: să-L ridice pe El în casa lui Israil, pentru ca să-l învețe pe el.

43. Cuvintele Sale au fost lămurite în foc mai mult decât aurul cel dintâi, cel de preț. În adunări va judeca poporul cel sfințit al semințiilor. Cuvintele Sale sunt precum cuvintele celor Sfinți în mijlocul popoarelor celor sfințite.

44. Fericiți sunt cei care au fost în zilele acelea, ca să vadă cele bune ale lui Israil, pe care Dumnezeu le va face în adunarea semințiilor.

18:

5. Să curățească Dumnezeul lui Israil întru ziua milei, întru binecuvântare, întru ziua alegerii, întru ridicarea Hristosului Său.

6. Fericiți sunt cei care au fost în zilele acelea, ca să vadă cele bune ale Domnului, pe care le va face neamului celui care vine,

7. sub toiagul învățăturii Hristosului Domnului, întru frica Dumnezeului Său, întru înțelepciunea Duhului și a dreptății și a tăriei.

8. Ca să-l îndrepte pe om în lucrurile dreptății, întru frica lui Dumnezeu, și să-i pună pe ei, pe toți, înaintea Domnului.

9. Ca ei să fie neamul cel bun, întru frica lui Dumnezeu, în zilele milei.

Psalmii lui Salomon (ediția științifică)

*

Pagina sursă a cărții.

PDF – EPUB –  TORRENT

*

Strigat-am către Domnul în[tru] necazul meu, [strigat-am până] întru sfârșit către Dumnezeu, întru punerea peste [mine a mâinilor] celor păcătoși (p. 4).

Binecuvântați pe Dumnezeu cei care vă temeți de Domnul în[tru] înțelegere! Că mila Domnului [este] în cei care se tem de El cu judecată, ca să pună deoparte între cel Drept și cel păcătos [și] să răsplătească celor păcătoși întru veac după faptele lor și să-l miluiască pe cel Drept, [izbăvindu-l] de smerirea celui păcătos, și să răsplătească celui păcătos pentru cele pe care [el] i le-a făcut celui Drept (p. 8).

Psalmul cel bun lui Dumnezeu [este] din inima cea bună (p. 10).

S-a poticnit cel Drept și a fost îndreptat de Domnul. A căzut și privește ce îi va face lui Dumnezeu. Supraveghează de unde va veni mântuirea sa. […] S-a poticnit cel păcătos și își blestemă viața sa, ziua nașterii sale și chinurile nașterii maicii [sale]. A adăugat păcate peste păcate vieții sale [și] a căzut, că rea [este] căderea lui și nu se va [mai] ridica. […] Dar cei care se tem de Domnul se vor ridica întru viața cea veșnică și viața lor [este] în[tru] lumina Domnului și nu se va sfârși încă (p. 10-11).

Cel prisositor în[tru] cuvinte, cel prisositor în[tru] semn mai mult [decât] toți, cel aspru în cuvinte să osândească pe cei păcătoși în[tru] judecată (p. 12).

Iar ochii lor [sunt] ca șarpele asupra casei bărbatului în[tru] bună așezare. […] Nu se satură sufletul său, ca Iadul [nu se satură], în toate acestea. […] Ochii celor care sunt fățarnici să-i scoată corbii. Că[ci] au pustiit în[tru] necinste multe case ale oamenilor și le-au risipit în[tru] pofta lor. Și nu și-au amintit de Dumnezeu și nu s-au temut de Dumnezeu în toate acestea și L-au urgisit pe Dumnezeu și L-au întărâtat. Să-i îndepărteze pe ei de pe pământ, că[ci] sufletele celor nevinovați le fățărniceau [cu] înșelăciune (p. 13-14).

În[tru] necazul nostru Te vom chema pe Tine întru ajutor și Tu nu vei întoarce rugăciunea noastră, că Tu ești Dumnezeul nostru. Să nu îngreui mâna Ta asupra noastră, ca să nu păcătuim pentru întristare[a noastră]. Și [chiar] dacă nu ai să Te întorci [către] noi, nu ne vom îndepărta [de Tine], ci la Tine vom veni. Chiar dacă am să flămânzesc, către Tine voi striga, Dumnezeu[le], și Tu îmi vei da mie (p. 16).

S-a îndreptat Dumnezeu în[tru] judecățile Sale, în[tre] neamurile pământului, și cei Cuvioși ai lui Dumnezeu [sunt] ca mieii în[tru] nerăutate în mijlocul lor. Cel vrednic de laudă [este] Domnul, Cel care judecă tot pământul în[tru] dreptatea Sa. Iată acum, Dumnezeu[le], ne-ai arătat nouă judecata Ta în[tru] dreptatea Ta, văzut-au ochii noștri judecățile Tale, Dumnezeu[le]! Îndreptat-am numele Tău cel cinstit întru veci, că Tu [ești] Dumnezeul dreptății, judecându-l pe Israil întru învățătură. Întoarce, Dumnezeu[le], mila Ta peste noi și îndură-Te de noi! (p. 23-24).

Lucrurile noastre [sunt] în[tru] alegere și [întru] puterea sufletului nostru, [ca] să facem dreptate și [sau] nedreptate în[tru] lucrurile mâinilor noastre. Iar [Tu], în[tru] dreptatea Ta, îi cercetezi pe fiii oamenilor. Cel care face dreptate își strânge comoara vieții lui lângă Domnul, iar cel care face nedreptate însuși [este] răspunzător al sufletului [său aflat] în[tru] pieire. Căci judecățile Domnului [sunt] în[tru] dreptate [pentru] fiecare om și [fiecare] casă (p. 25).

Cu cine vei fi bun, Dumnezeu[le], dacă nu [cu] cei care Îl cheamă pe Domnul? Curăți-vei de păcate sufletul în[tru] mărturisire, în[tru] vindecările prin mărturisire, că[ci] rușinea [este asupra] noastră și [asupra] fețelor noastre pentru toate (p. 25-26).

Fericit [este] omul de care Domnul Și-a amintit în[tru] mustrare și l-a înconjurat de la calea cea rea în[tru] bici, [ca el] să se curățească de păcat [și] să nu-l înmulțească. Cel care își gătește spatele întru bice va fi curățit, căci Domnul [este] bun [cu] cei care Îi rabdă învățătura (p. 27).

Să îndepărteze Dumnezeu de la cei nevinovați buzele celor fărădelege în[tru] nedumerire și să se împrăștie oasele celor clevetitori de la cei care se tem de Domnul. În văpaia focului să piară limba cea clevetitoare de la cei Cuvioși. Să păzească Domnul sufletul cel liniștit, urându-i [care îi urăște] pe cei nedrepți, și să-l îndrepte Domnul pe omul făcând pace în[tru] casa [sa] (p. 30).

Paradisul Domnului [sunt] pomii vieții, [sunt] cei Cuvioși ai Lui. […] Dar nu [sunt] așa cei păcătoși și cei fărădelege, care au iubit ziua în[tru] împărtășirea de păcatul lor. În micimea putreziciunii [este] pofta lor și nu și-au adus aminte de Dumnezeu. Că[ci] căile oamenilor [sunt] cunoscute înaintea Lui pururea și cămările inimii le cunoaște înainte [ca ele] să fie (p. 33).

În necazul meu am chemat numele Domnului. Întru ajutorul Dumnezeului lui Iacov am nădăjduit și am fost mântuit. Că[ci] nădejdea și scăparea celor săraci [ești] Tu, Dumnezeu[le]. Căci cine este tare, Dumnezeu[le], dacă nu are să se mărturisească Ție în[tru] adevăr? Și ce om [este] puternic, dacă nu are să se mărturisească numelui Tău? (p. 35).

Străpunsu-m-a ca țepușa calului întru privegherea Sa. [Căci] Mântuitorul și Apărătorul meu în toată vremea m-a mântuit pe mine. Mărturisi-mă-voi Ție, Dumnezeu[le], că m-ai ajutat întru mântuire și nu m-ai socotit cu cei păcătoși întru pieire. Să nu îndepărtezi mila Ta de la mine, Dumnezeu[le], nici pomenirea Ta de la inima mea până la moarte (p. 37-38).

Cârtirea și împuținarea sufletului întru necaz îndepărtează-le de la mine! Dacă voi păcătui, [dă-mi mie] în[tru] a Te învăța pe Tine, întru întoarcere[!] Și [cu] bunăvoire [și] cu voioșie întărește sufletul meu! Când Tu ai să întărești sufletul meu, [atunci] îmi va fi de ajuns ceea ce ai dat. Că[ci] dacă Tu nu ai să întărești, cine va îndura învățătura întru goliciune? […] [Iar] când îndură cel Drept, întru acestea va fi miluit de către Domnul (p. 38-39).

Vezi, Doamne, și ridică-le lor pe Împăratul lor, pe fiul lui David! Întru vremea pe care ai ales-0 Tu, Dumnezeu[le], [ca] să împărățească peste Israil, copilul Tău. Și încinge-L pe El [cu] tărie, [ca] să-i sfărâme pe stăpânitorii cei nedrepți [și] să curățească Ierusalimul de neamurile care îl calcă în picioare în[tru] pieire! [Ca] în[tru] înțelepciunea dreptății să-i scoată afară pe cei păcătoși din moștenire [și] să nimicească trufia celui păcătos ca pe vasele olarului. În[tru] toiagul cel de fier să zdrobească toată firea lor [și] să nimicească neamurile cele fărădelege în[tru] cuvântul gurii Sale. În[tru] amenințarea Lui să fugă neamurile de la fața Sa și să-i certe pe cei păcătoși în[tru] cuvântul inimii lor. Și va aduna poporul cel sfânt, pe care îl va călăuzi în[tru] dreptate, și va judeca semințiile poporului [celui] sfințit de Domnul Dumnezeul Său (p. 42).

Fericiți [sunt] cei care au fost în zilele acelea, [ca] să vadă cele bune ale Domnului, pe care o [le] va face neamului celui care vine, sub toiagul învățăturii Hristosului Domnului, în[tru] frica Dumnezeului Său, în[tru] înțelepciunea Duhului și a dreptății și a tăriei (p. 46).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Despre ce ne scrie Rabinul

De la Prim Rabinul Rafael Shaffer[1]. Pe care îl văd adesea, de la fereastră, venind și plecând de la sinagogă.

„Hanuka a fost ultima sărbătoare pe care au statornicit-o înțelepții Israelului, ca o pregătire pentru ani[i] lungi de pribegie”[2]. De Hanuka se aprinde câte o lumânare timp de 8 seri la rând[3].

„Tora nu este o carte de istorie. Rostul ei este să ne învețe cum să trăim”[4].

Transliterările sale: Avraham, Ițhak, Iaakov, Bereșit [Facerea], Ieșaaiahu [Isaias][5].

„De la patriarhul Iaakov a învățat neamul nostru vitejia omului pașnic”[6].

Filistinii. „Patriarhul Avraham a săpat fântânile pentru că avea nevoie de apă. Patriarhul Ițhak le-a săpat pentru că așa făcuse tatăl său. O faptă, oricât de banală, când este voit repetată de generația următoare, ea își dobândește o puternică încărcătură spirituală. Ea devine o tradiție. Patriarhul Ițhak a fost cel care a deschis calea păstrării tradiției”[7].

În loc de Dumnezeu, rabinul scrie peste tot HAȘEM, adică Numele. Indicându-ne faptul că acolo trebuie înțeles numele lui Dumnezeu.

Hagar, Ișmael, Sara.

„Munca de exegeză poate fi făcută numai pe baza textului original. Traducerea pe care m-am bazat a fost special adaptată pentru a păstra acele aspecte pe care am dorit să le pun în lumină. O bună cunoaștere a limbii ebraice este o condiție esențială[,] dar nicidecum suficientă pentru munca de exegeză”[8].

Noah. Or Hahaiim = Lumina Vieții. Rabinul Rafael ne spune că există în tradiția iudaică precizarea că Sfântul Noe a hrănit animalele din arcă[9].

Adam = om. adam harișon = primul om. „Primul om cunoștea doar binele. Răul era pentru el de neconceput. Ispita nu  avea altă cale decât să vină din afară. După ce a gustat din fructul oprit, el a dobândit, alături de cunoașterea binelui și cunoașterea răului. Dorințele, care în Grădina Edenului erau toate spre bine, s-au împărțit, unele spre bine, unele spre rău”[10].

Kohelet (Ecclisiastis). Hag Haasif = Sărbătoarea Adăpostirii [recoltei în hambar]. Zman Simhatenu =  Timpul Bucuriei. Șlomo (Salomon)[11].

Vaikra (Levitic). Hoșea. Eiha (Plângerile lui Ieremias). Ieremiahu (Ieremias). Tehilim = Psalmi. Iehoșua = Iisus al lui Navi.

„Tora se scrie de obicei pe pergament. Cu cât pergamentul este mai neted și mai moale, cu atât scrisul este mai ușor”[12].

Dvarim [Deuteronomos]. „Tora nu interzice unui evreu să facă negoț cu carne de porc. Doar Înțelepții Israelului au interzis din teamă ca nu cumva, din greșeală sau din ispită, să guste din ea. Nici Tora[,] nici Înțelepții nu au interzis deținerea unei arme[,] deși ea ar putea folosită pentru a curma pe nedrept o viață. Totuși, Tora interzice deținerea unei măsuri măsluite pentru ca nu cumva, din greșeală, cineva să înșele”[13].

„cel mai de preț dar al tânărului sunt visele”[14].

„Bunicul meu obișnuia să spună, nici până acum nu știu dacă în glumă sau în serios, că nu îl invidiază pe D-zeu care ascultă în fiecare zi același text din gurile a milioane de evrei. Mi-aș fi dorit să-i dau replica, dar n-am știut ce să spun”[15].

Tatăl lui Rafael Shaffer este dintr-o localitate din Suceava, pe când mama lui e din Cernăuți. A fost atașat de bunicul lui. E căsătorit cu Eti. A studiat Talmudul timp de 25 de ani. Comunitatea evreiască din România e formată din 6-7 mii de oameni[16].

Evreii nu postesc de Șabat și nici nu țin doliu, pentru că ziua de odihnă e o zi de bucurie[17].

„Binecuvântările pentru vin și discernământul între sacru și profan le amânăm până duminică după lăsatul nopții, la încheierea postului. Binecuvântarea pentru lumină poate fi rostită la timpul ei pentru că nu încalcă cu nimic postul. La binecuvântarea pentru mirodenii renunțăm[,] pentru că la timpul ei nu este potrivită și a doua zi nu-și mai are rostul”[18].

„Nimic nu este mai de preț unui rabin decât o întrebare”[19].

Bamidbar (Numeri). Moșe (Moisis).

„Unii regretă anii în care ideologiile erau clare. Eu nu mă număr printre ei. Dimpotrivă, sunt mândru să fiu cetățean al unui stat [al statului român, presupun n.n.] care a știut, atunci când a fost nevoie, să se elibereze din cătușele propriei sale ideologii”[20].

Yisrael. Folosește forma „verseturi”[21]. Fetele lui Țlofhad. „Această desfășurare a evenimentelor dezvă- luie  personalitatea extraordinară a fetelor lui Țlofhad, adevărate și surprinzătoare promotoare ale mișcării feministe în zorii istoriei, atunci când asemenea idei erau extrem de dificil să fie acceptate”[22].

Aharon (Aaron). Ierușalaim [Ierusalim]. Luna Tamuz e a 4-a lună ebraică[23]. Apostomus a ars Tora la distrugerea templului[24].

Bilam [Valaam]. „Să nu căutăm scurtături! Să ne confruntăm cu problemele vieții și doar după ce am făcut tot ce ne stă în putință să recurgem la calea rugăciunii! Să ne rugăm cu cuvintele simple din adâncul inimii! Să nu ne temem de blesteme și descântece! Să Știm că HAȘEM e unul și fără voia Lui nu se întâmplă pe lumea aceasta nimic, iar El, Binecuvântat Fie, ne dorește numai binele”[25].

Miriam. „Moartea lui Miriam și Aharon a avut loc în ultimul an al peregrinării prin deșert. Toți cei care împliniseră douăzeci de ani la ieșirea din Egipt nu mai erau printre cei vii. În viață au rămas doar fiii lor, cei care nu cunoscuseră jugul robiei”[26].

Iehoșua/ Yehoșua bin Nun [Iisus, fiul lui Navi]. Kadeș. luna Nisan. Ruah Hakodeș [Duhul Dumnezeiesc]. Pesah [Paști]. În 2019, Pesahul evreiesc începe vineri, 19 aprilie, și se termină sâmbătă, 27 aprilie.

Datan și Aviram. Yericho. regele Ah’av. Melachim Alef [I Împărați]. Rabinul vorbește despre reclădirea templului de la Ierusalim ca despre o realitate a viitorului[27]. „Ca neam [se referă la neamul evreiesc n.n.] suntem neegalați în capacitatea de a fi critici față de noi înșine. Folosită la momentul potrivit ea este cheia succesului nostru. Folosită la momentul nepotrivit ea poate duce la cele mai grave aberații”[28].

Birkat Cohanim = Binecuvântarea Preoților. Cohen = Preot. Și Preotul putea să îl binecuvinteze pe drum pe un credincios evreu, dacă acela îi cerea acest lucru[29].

„Înainte de a rosti binecuvântările, Cohenii își purifică mâinile turnând peste ele apă dintr-un vas. Dacă se găsește un Levi, el va turna apa. Dacă nu, și-o vor turna singuri. Apoi vin în fața obștii, cu fața spre Aron Kodeș și se descalță. Își ridică mâinile la nivelul umerilor acoperind mâinile și capul cu un Talit.

Apoi își grupează degetele câte două. Felul cum sunt grupate degetele este câteodată gravat pe mormintele Cohenilor. Tradiția spune că în timp ce binecuvântează, printre degetele lor se întrezărește Șehina. De aceea nu avem voie să le privim mâinile chiar dacă sunt acoperite. Cohenii se întorc cu fața spre obște și rostesc o binecuvântare prin care îi mulțumesc lui HAȘEM că i-a sfințit și le-a poruncit să-i binecuvânteze neamul cu iubire. Apoi oficiantul rostește cele trei binecuvântări cuvânt cu cuvânt. Cohenii repetă după oficiant fiecare cuvânt. La sfârșitul fiecărei binecuvântări obștea răspunde Amen”[30].

Iarăși despre templu: „dar mai ales o rugăciune ca în curând, în zilele noastre, să fie reclădit Templul de la Ierusalim”[31].

„Grâul și orzul pot fi înțelese și ca simboluri. Orzul se referă la omul condus încă de instinctele primordiale, așa cum au fost strămoșii noștri în momentul ieșirii din robia Egiptului. Grâul, în schimb, simbolizează omul deja împlinit, omul de omenie. Acesta a fost stadiul la care au ajuns ei la poalele muntelui Sinai, vrednici deja de a primi Tora”[32].

Azazel. Goral = sorți. Cohen Gadol = Marele Preot. „Dacă în mâna dreapta ieșea sorțul lui HAȘEM, țapul din dreapta era jertfit lui HAȘEM și cel din stânga aruncat la Azazel de pe o creastă de munte care se afla la cam 15 kilometri de Ierușalaim. Dacă în mâna stângă ieșea sorțul lui HAȘEM, țapul din stânga era jertfit lui HAȘEM și cel din dreapta aruncat la Azazel”[33].


[1] Scrie acest blog: http://rabinat.ro/.

[2] Cf. http://rabinat.ro/hanuka-o-sarbatoare-modesta/.

[3] Ibidem.

[4] Cf. http://rabinat.ro/vanzarea-lui-iosef-in-pericopa-vaiesev/.

[5] Cf. http://rabinat.ro/noaptea-in-pericopa-vaislah/.

[6] Cf. http://rabinat.ro/patriarhul-iaakov-eroul-neamului-evreiesc-pericopa-vaiete/.

[7] Cf. http://rabinat.ro/despre-patriarhul-ithak-in-pericopa-toldot/.

[8] Cf. http://rabinat.ro/ce-se-ascunde-in-spatele-unui-cuvant-in-pericopa-vaiera/.

[9] Cf. http://rabinat.ro/despre-samavolnicie-si-daruire-in-pericopa-noah/.

[10] Cf. http://rabinat.ro/beresit-pomul-cunoasterii-binelui-si-raului/.

[11] Cf. http://rabinat.ro/sukot-rodul-vietii/.

[12] Cf. http://rabinat.ro/litere-pe-piatra-in-pericopa-ki-tavo/.

[13] Cf. http://rabinat.ro/despre-ocaua-mica-in-pericopa-ki-tete/.

[14] Cf. http://rabinat.ro/despre-limitele-raspunderii-in-pericopa-ree/.

[15] Cf. http://rabinat.ro/despre-recitare-in-pericopa-ekev/.

[16] Cf. https://www.pressalert.ro/2015/05/viata-fascinanta-a-rabinului-evreilor-din-romania-rafael-schaffer-de-la-programator-in-informatica-la-lider-spiritual-cum-a-ajuns-in-israel-si-ce-legatura-puternica-are-cu-timisoara-foto/.

[17] Cf. http://rabinat.ro/tisa-beav-in-ziua-de-sabat/.

[18] Ibidem. [19] Ibidem.

[20] Cf. http://rabinat.ro/socteala-de-acasa-si-cea-din-targ-in-pericopa-matot-masaei/.

[21] Cf. http://rabinat.ro/pericopa-pinhas-personalitatea-speciala-a-fetelor-lui-tlofhad-asher-shafrir/. [22] Ibidem.

[23] Cf. http://rabinat.ro/siva-asar-17-betamuz-prof-asher-shafrir/. [24] Ibidem.

[25] Cf. http://rabinat.ro/despre-credinta-curata-in-pericopele-hukat-si-balak/.

[26] Cf. http://rabinat.ro/despre-arta-de-a-conduce-un-popor-liber-in-pericopa-hukat/.

[27] Cf. http://rabinat.ro/despre-momentul-potrivit-pentru-reevaluare-in-pericopa-slah/. [28] Ibidem.

[29] Cf. http://rabinat.ro/despre-birkat-cohanim-binecuvantarea-preotilor-in-pericopa-naso/. [30] Ibidem. [31] Ibidem.

[32] Cf. http://rabinat.ro/despre-puterea-satisfactiei-in-pericopa-emor/.

[33] Cf. http://rabinat.ro/pericopa-aharey-mot-sortii-in-ritualul-de-yom-kipur-prof-asher-shafrir/.

Din nou Arghezi…[3]

În altă ordine de idei, îmi amintesc că Ovidiu Crohmălniceanu a exprimat opinia că Arghezi nu prea s-a raportat la Hristos. Eu cred că această opinie este eronată, datorată neputinței criticului de a pătrunde cu adevărat în mesajul religios al poemelor argheziene. Epifania însăși așteptată și cerșită de poet e posibilă în virtutea întrupării Fiului lui Dumnezeu. Întreaga atitudine religioasă a lui Arghezi (care include și raportarea lui la timp, la moarte și la veșnicie) presupune cunoașterea și însușirea în amănunt a opticii creștine, a învățăturii Evangheliei în Biserica Ortodoxă.

Faptul că poetul nu rostește numele Mântuitorului prea des nu înseamnă deloc că învățătura Lui, asumată prin cărțile ambelor Testamente, prin hermeneutica Sfinților Părinți și prin cărțile liturgice ale Bisericii, nu e prezentă cu prisosință în gesturile, cuvintele și atitudinile sale poetice. E adevărat însă că, în această privință, Arghezi e la fel de abstrus ca și Eminescu.

Arghezi a meditat la cuvintele Scripturii și reflecțiile lui teologice, ca și la Eminescu, trebuie descoperite și înțelese cu atenția cuvenită. Am făcut observații în trecut în legătură cu acest subiect, dar acum vreau să mă opresc la un poem, Cei doi orbi, care trimite explicit la o minune a Domnului:

Mergându-Și Domnul drumurile sfinte,
Doi orbi ieșiră Domnului nainte.
Legați de braț și spânzurați în bâte,
Păreau, iscați din depărtare,
O plăsmuire cu-arătări urâte,
Cu coarne, cu spinări și opt picioare.

Născuți în beznă ca-ntr-un mâl de apă,
Ei au rămas încătușați de-o groapă
Și s-au târât și-au dibuit domol,
Ca mărăcinii fără de tulpină
Pe-o ne-ntreruptă margine de gol,
Între lumină și-ntre rădăcină.

– Mântuitorule! strigară cât putură,
Trimite orbilor căutătură.
Spintecă gloata cu Cuvântul,
Că ne strivesc bolnàvii și ne ceartă,
Și poruncește a cădea pământul
De pe lumina ochilor-ne moartă.

Iisus întinse mâna și
S-a luminat lumea de zi.

Poezia lui Arghezi descoperă amănuntele asupra cărora Evanghelia nu mai insistă, pentru că dacă ar fi insistat de fiecare dată pe detalii romanești, pe descrieri și explicații, Noul Testament ar fi trebuit să aibă zeci de volume. Iar dacă ne amintim cuvintele Sfântului Ioannis Apostolul și Teologul, că dacă s-ar fi scris tot ce a spus și a făcut Mântuitorul, lumea nu ar putea încăpea cărțile acestea, cu atât mai mult înțelegem că Evanghelia pe care o avem e rezumatul rezumatelor și chintesența chintesențelor și că, în mod intenționat, Dumnezeu nu a vrut să ne lase decât o mărturie scriptică extrem de scurtă și laconică, pentru ca să ascultăm de Biserică, să Îl căutăm pe El și nu să ne pierdem în a citi și a specula pe câmpii.

De aceea poetul își permite să întregească tabloul evanghelic cu imagini realiste. Nu reale, dar realiste. Poemul nu e rodul unei revelații, dar nu e nici nu e un act artistic care să încerce să completeze trufaș relatarea biblică. Arghezi nu e aici un orgolios, ci un om care a cunoscut suferința, care a fost ultra-atent și sensibil și la suferințele altora, și din experiența vieții sale a putut reconstitui drama celor doi orbi care au cerut și au primit de la Mântuitorul vindecarea cecității lor.

Poetul a știut, din predica Sfinților Părinți, că orbii din Israel, în vremea Domnului, erau cerșetori, ca unii care nu puteau munci ca să se întrețină singuri. Condiția lor era jalnică. Trăiau ca ultimii oameni, ca și leproșii, care erau izolați de societate.

Cei doi erau „legați de braț și spânzurați de bâte” pentru că nu se puteau încrede decât în ajutorul reciproc pentru a merge fără să se împiedice la fiecare pas. Nu îi ajuta nimeni. Și această înfrățire pentru a putea trăi și a putea păși pe pământ i-a făcut să pară o singură ființă monstruoasă, desfigurată: „cu coarne, cu spinări și opt picioare”. Ca un păianjen oribil, pentru că cei doi erau slabi și nemâncați și picioarele lor nu se deosebeau de bâtele noduroase cu care se ajutau ca să meargă.

Păreau, laolaltă, o creatură demonică, o făptură a Iadului, menită să producă spaimă oamenilor, oroare. Oamenii erau terifiați văzându-i, înfricoșându-se ca de niște  ființe blestemate de Dumnezeu. Pentru că boala era un semn al blestemului, o pedeapsă dumnezeiască. Și ceea ce Dumnezeu pedepsește, oamenii nu pot să iubească sau să accepte. Ceea ce este un mare adevăr. Dar problema e că noi nu știm, neavând vedere duhovnicească, cine e și cine nu e blestemat de Dumnezeu, care sunt motivele pentru care oamenii suferă: din cauza păcatelor lor sau din cauză că sunt Sfinți (ca Iov și ca mulți alții), din motive binecuvântate sau din cauze știute numai de Dumnezeu.

Dar a trebuit ca Dumnezeu să Se facă om și să vină pe pământ pentru ca să aflăm că nu trebuie să ne batem joc de suferința altora, cu atât mai mult cu cât e mai groaznică, ci să încercăm să o ameliorăm. Astăzi se insistă pe asistența socială, pe a acorda ajutor celor în boală și în nevoie, dar se uită că învățătura lui Hristos a încetățenit această atitudine, că lumea antică nu avea nicio compasiune pentru cei chinuiți de boli și sărăcie.

Și minunea uluitoare e că tocmai Dumnezeu, „mergându-și pe drumurile sfinte”, Care săvârșea calea propovăduirii Sale, Se oprește să cerceteze „o plăsmuire…cu coarne, cu spinări și opt picioare”.

Poemul lui Arghezi e o adevărată predică…

Dumnezeu Se oprește pentru că numai El le cunoștea viața lor, numai El știa că, „născuți în beznă ca-ntr-un mâl de apă,/ Ei au rămas încătușați de-o groapă”. Erau oameni ai râpelor, oameni ai pământului, trăiau în gropi, nediferențiați parcă încă prea bine de pământul din care a fost zidit omul, pentru că ei pipăiau pământul toată ziua, neputând face altceva. De aceea bezna în care s-au născut și trăiau era „ca un mâl de apă”, pentru că ei nu puteau face prea bine separație între lucruri, după cum ei înșiși păreau că nu sunt definitiv separați de pământ.

Aluziile metaforice ale lui Arghezi sunt foarte semnificative: „cei doi sunt ca mărăcinii fără de tulpină/ Pe-o nentreruptă margine de gol,/ Între lumină și-ntre rădăcină”. Suspendați, adică, într-un gol de întuneric, între lumina pe care n-o vedeau și rădăcina pe care n-o aveau.

Dar cei doi orbi, în poezia lui Arghezi, strigă către Domnul numindu-L „Mântuitorule” și „Cuvântul”. Unii ar putea cârti, susținând că e o inadvertență, însă Arghezi le introduce în vocabular asemenea titulaturi o dată pentru că ele sunt specifice Creștinismului, dar mai ales pentru că orbii aveau, în adâncul sufletului lor, încredințarea că Acesta, spre Care strigă, este Cuvântul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii: „Și poruncește a cădea pământul/ De pe lumina ochilor-ne moartă”.

Nu l-au numit astfel, în realitate, dar nădejdea lor din suflet, pentru care au strigat cu credința că li se va dărui vederea ochilor, arată că în ei ardea simțirea aceasta despre El.

Cerându-I: „Despică gloata cu Cuvântul”, orbii se roagă Domnului ca Celui care a despicat marea și Care a despărțit apele de uscat și are puterea să îi vadă, să îi audă în marea de oameni și să-i vindece. Iar a face să cadă pământul de pe lumina ochilor e de asemenea un gest pe care numai Creatorul lumii și al oamenilor putea să îl facă.

Și Mântuitorul face după credința lor. Le confirmă că El este Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu: „Iisus întinse mâna, și/ S-a luminat lumea de zi”.

S-a luminat lumea și pentru ochii lor, ca în prima zi a creației. Cel ce a despărțit lumina de întuneric, ziua de noapte, în prima zi a Facerii, a despărțit și ochii lor de întunericul orbirii și de noaptea nevederii.

Predică la Duminica a XXXIII-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

când suntem cai nărăvași, cărora ne place viața, ne place să petrecem, să ne distrăm, uitând de responsabilitățile vieții creștine, postul e ca o strângere a noastră în chingi și ca o zăbală cu care suntem struniți și conduși spre viața evlavioasă. Pentru că postul nu e pe placul celor care clocotesc de viață. Pentru post e nevoie de o minte învățată cu pocăința, cu certarea de sine, cu teologia, cu cumpătarea. Iar pofta de viață, tinerețea, sănătatea din belșug, lipsa de griji nu fac, cel mai adesea, casă bună cu faptele evlaviei și ale ascezei. Pentru că tinerii și maturii îmbătați de micile lor realizări și plăceri vor să își „celebreze” vitalitatea, forța, frumusețea, curajul, abandonarea conștiinței.

Un trup tânăr, frumos și sănătos are nevoie de o complexă conștientizare a păcatelor sale pentru ca să guste postul Bisericii cu plăcere. Pe când cel trudit, obosit și îmbolnăvit de griji și decepții de tot felul vede în post o amărâre a inimii lui, o secătuire și mai mult de viață, adică tot o formă de decepție. Pentru că îl decepționează renunțarea la confortul propriu, la libertatea lui culinară. Îl decepționează această amărâre continuă a zilelor lui în sfintele zile de postire ale Bisericii.

Însă, paradoxal, postul nu e în primul rând pentru cei istoviți, nu e pentru bătrâni, nu e pentru oamenii necăjiți, pentru cei care sunt plini de lacrimi, ci pentru cei viguroși și plini de viață. Pentru copii, tineri și maturi. Pentru că postul este spre îmblânzirea celor cu multă energie și cu multă sănătate. Postul Bisericii e spre secătuirea noastră ascetică de viață, pentru ca să ne facă un suflet și un trup pline de pocăință și de încredere în Dumnezeu.

Căci postul ne dă să ne vedem limitele, să ne vedem decadența interioară, să ne vedem înfrângerile, să ne vedem rănile. Căci ne pune sub lupa conștiinței, care mereu se mărește, aidoma focalizării unui microscop gigant, pentru ca să vedem tot ce mișcă în noi.

Ce înnoire mai aduce postul la bătrânii care abia mai merg și mai vorbesc? Aduce multă înnoire și în ei! Dar el, postul dumnezeiesc al Bisericii, aduce multă înnoire în cel care îl îmbină cu pocăința, cu rugăciunea, cu spovedirea păcatelor, cu trăirea Slujbelor Bisericii, cu teologia, cu atenția încordată și continuă la sine. Copilul, tânărul, maturul, omul în putere are nevoie de post ca de aer, pentru că el trebuie să se curățească, să se lumineze, să se sfințească, să devină subțire pentru Dumnezeu.

Și îmi aduc aminte cât de subțire trupește eram eu la începutul ascezei mele. La 13-14 ani nici nu știu câte kilograme aveam. Pentru că vreo 80 am avut la 30 de ani. Și când eram puțin la trup, istovirea postului era imensă și aducătoare de multă bucurie sfântă.

Însă, când a trebuit să lucrez masiv și să consum energie cât o hidrocentrală, scriind, citind, traducând ore în șir, fără să mă ridic de pe scaun decât pentru nevoile fiziologice, am ajuns într-un ritm alert la cele 140 de kilograme de acum. Pentru că atunci când creezi în ritmul meu nu poți să te hrănești doar cu doi biscuiți și cu trei morcovi, ci trebuie să mă vitaminizez și să mănânc lucruri consistente și de bună calitate. De aceea, eu îmi mănânc imediat energia mentală, pe când trupul meu, sedentar adesea de nevoie și nu de voie, are prea mult. El, trupul, jubilează, pe când mintea mea energofagă cere mereu combustibil.

Și, într-o asemenea situație, pentru mine postul este epuizare peste epuizare, este o doborâre continuă. Căci mintea mea nu gândește și nu lucrează într-un ritm al unui om normal, ci ea e o mașină supersonică, pe care nu o auzi când trece pe lângă tine.

Pentru că a existat un moment când am trecut de la normalitatea obișnuită a vieții la intrarea în universul minunii continue. Și eu știu cum gândeam înainte și ce accelerare de sinapse am acum. Și știu foarte bine că această mașină ultraprețioasă, care e acum mintea mea, într-o continuă expansiune incredibilă, are nevoie de energie în ritmul ei și nu al vârstei sau al „normalității” obișnuite.

La 14 ani postul era o domolire a firii. La 17 ani era o nevoie neapărată, o luptă cot la cot cu hormonii. La 20 de ani, când cream din plin, trăiam o epuizare de om de 80 de ani. Ajunsesem să nu mai pot să mă ridic de pe scaun de atâta oboseală și să am nevoie de sucuri și de câteva tablete de vitamax. Și de atunci au început schimbările interioare ireversibile pe care le trăiesc acum. Pentru că viața mea duhovnicească a fuzionat cu fiziologia trupului meu și am intrat în ritmul unei dezvoltări continue pe toate planurile: duhovnicesc, intelectual, fizic.

De aceea, iubiții mei, postul te face să te înțelegi interior, dar, în același timp, practica constantă a postului te face să știi când poți să postești și cât de mult poți să postești. Pentru că, dacă postești ori de câte ori este indicat postul în calendar și mănânci de toate în celelalte zile lipsite de post, începi să înțelegi cât poți să muncești într-o zi fără mâncare și cât de repede te va epuiza postul. Și, potrivit acestei înțelegeri de sine, vei decide cât de consistent poți mânca în post și de câte ori.

Pentru că, dacă nu faci așa, ajungi la spital. Sau cazi lat de epuizare în pat, nemaiputând să ajungi la finalul zilelor de postire. Și în loc să te întărești postind, te rablagești trupește și mental.

Spre exemplu, atunci când am o Slujbă de făcut, una programată, muncesc mai puțin înaintea ei, pentru ca să nu mă epuizez. Mă menajez puțin. Mă rețin să fac multe procese mentale (adică să citesc, să traduc, să creez) și mari eforturi fizice. Pentru că știu că pe drum, în timpul slujirii și în drum spre casă eu am nevoie de energie multă.

Când pleci la Slujbă trebuie să nu mănânci lucruri care te pot strica la stomac, care te fac să îți miroasă gura, sau nu trebuie să bei mult, ca să nu ai nevoie la veceu. Pentru că atunci când Îi slujim lui Dumnezeu trebuie să fim supli, împăcați, liniștiți. Tot la fel, ca mirean, care vii la Biserică, trebuie să nu mănânci sau să bei prea mult și să te simți îngreunat, nici să te îmbraci mai gros sau mai subțire decât e temperatura din Biserică. Fiindcă astfel te poți ruga și poți sluji cu bucurie, cu larghețe de inimă, cu delicatețe.

Și am început discuția despre post, pentru că Triodul e pregătire pentru postire și postire efectivă. Iar Evanghelia zilei [Lc. 18, 10-14] ne învață să postim, să ne rugăm și să ne nevoim în fața lui Dumnezeu cu smerenie și cu pocăință, învățând și de la fariseu și de la vameș cele ale evlaviei.

Nu trebuie să fim lacomi, nici nedrepți, nici preacurvari [Lc. 18, 11], însă nici lăudăroși și disprețuitori ca fariseul. Trebuie să postim când postește întreaga Biserică, trebuie să dăruim din ale noastre Bisericii, comunității, țării, întregii lumi [Lc. 18, 12] și, în același timp, să ne rugăm cu umilință ca vameșul și nu cu pedanterie idioată și cu autosuficiență ca fariseul [Lc. 18, 13].

Iar dacă ne batem în piept a umilință și strigăm către Domnul: „Dumnezeu[le] [Ὁ Θεός], fii milostiv mie [ἱλάσθητί μοι], celui păcătos [τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ], atunci facem din inima noastră o inimă ascultătoare și supusă față de voia lui Dumnezeu. Căci parabola Domnului este îndreptată tocmai împotriva celor autosuficienți. A celor care cred că nu au nevoie de alții, nici de faptul de a învăța de la alții și nici de comuniunea frățească a Bisericii. Pentru că El „a zis[-o] către unii, care au nădăjduit în ei înșiși că sunt «Drepți» și care îi disprețuiesc pe ceilalți” [Lc. 18, 9, BYZ].

Însă drumul spre Dumnezeu e drumul recunoașterii cinstite de sine. În fața lui Dumnezeu trebuie să recunoști cinstit cine ești și ce faci și să ceri de la El mila Lui. Să nu te consideri viu fără mila Lui și fără ajutorul Său. Căci tocmai de aceea, cunoscând slăbiciunea noastră în mod desăvârșit, dar și dorința noastră de viață, de iubire și de pace, El ne-a dat nouă pocăința ca pe o vindecare imediată a despărțirii de El.

Căci ce face copilul, care se desprinde de părintele lui pentru câteva secunde și începe să fie alergat de un câine, care vine să îl muște? Dă fuga la mama, la tata, la familia lui! Pentru că știe că acolo e loc sigur, că acolo scapă, că acolo e bine. La fel, prin pocăință, noi admitem că tot ceea ce am făcut ne-a scos din intimitatea cu Dumnezeu și pe ea o dorim cu ardoare. Și alungăm răul din noi ca pe o boală mortală, pentru că vrem să reajungem cât mai repede la căldura, la siguranța vieții cu Dumnezeu, la veșnicia vieții cu Dumnezeu.

Iar δεδικαιωμένος [Lc. 18, 14, BYZ] trebuie tradus cu „îndreptat”[2] și nu cu „îndreptățit”[3]. Pentru că „acesta [vameșul] a coborât îndreptat întru casa sa decât acela [fariseul] [κατέβη οὗτος δεδικαιωμένος εἰς τὸν οἶκον αὐτοῦ ἢ γὰρ ἐκεῖνος]”. În comparație cu acela, cu fariseul.

Pentru că ei „s-au urcat întru templu [ca] să se roage [ἀνέβησαν εἰς τὸ ἱερὸν προσεύξασθαι]” [Lc. 18, 10, BYZ], iar, după timpul petrecut în templu, vameșul nedrept a coborât de la templu ca un om îndreptat sau a fost făcut Drept de către Dumnezeu, pentru că El a primit pocăința lui și i-a iertat păcatele sale. Căci a fi nedrept în relația cu Dumnezeu nu înseamnă a fi cocoșat, adus de spate sau nu indică faptul că vameșul a stat la rugăciune cu spatele aplecat, iar apoi, stând drept în picioare, așa a mers pe stradă. Ci nedreptatea pe care Dumnezeu a schimbat-o în dreptate, datorită pocăinței lui, e schimbarea harică pe care El o produce în noi toți, cei care venim și ne spovedim păcatele noastre.

Căci vameșul nu și-a creat el starea de dreptate și nici nu a pretins-o de la Dumnezeu, ci a primit-o de la El prin pocăință. El a cerut mila lui Dumnezeu, iar mila Lui, coborâtă în el, l-a făcut să fie un om Drept înaintea lui Dumnezeu. Adică ridicat din moartea păcatului la relația cu El. La starea de comuniune, de dialog cu Dumnezeu.

Cine pretinde că e „Sfânt”, acela crede că e „îndreptățit” să fie cinstit de către toți ca un „Sfânt”. Cine crede „că are dreptul la ceva mai mult” în comparație cu alții, cine pretinde privilegii unice, nu are conștiința de om păcătos, ci, în mod fals, de „om desăvârșit”. De aceea, vameșul nu s-a considerat „un ales”, „un învingător”, un om „superior”, ci un om păcătos, un om foarte departe de sfințenia lui Dumnezeu. Și tocmai pentru că a fost onest cu sine și cu El, tocmai pentru că a recunoscut cine este, Dumnezeu a trimis în el mila Sa, care l-a făcut Drept pe cel nedrept, pe cel afundat în rele.

Pocăința e onestitate. E corectitudine. Vii la Dumnezeu și Îi spui cu ce I-ai greșit. Pentru că orice păcat e îndreptat în ultimă instanță împotriva Lui. De aceea, văzând sinceritatea ta, Dumnezeu îți dă după inima ta. După cât iubești adevărul și schimbarea în bine. Și de aceea, „tot cel care se înalță pe sine va fi smerit [ὅτι πᾶς ὁ ὑψῶν ἑαυτὸν ταπεινωθήσεται], iar cel care se smerește pe sine va fi înălțat [ὁ δὲ ταπεινῶν ἑαυτὸν ὑψωθήσεται]” [Lc. 18, 14, BYZ]. Căci tot cel care se trufește și se laudă ca un nesimțit în fața lui Dumnezeu e smerit de către El, e umilit, e pus cu botul pe labe de către El, pe când pe tot cel care se consideră păcătos și om căzut și fără nicio sfințenie, pe acela Dumnezeu îl înalță duhovnicește clipă de clipă. Adică îi dă o continuă sporire duhovnicească.

Să pășim cu încredere, așadar, pe calea spre Paști! Căci Paștiul nostru e Hristos, Cel care ne trece pe noi de la moarte la viață. Să pășim cu multă încredere, iubiții mei, înaintea lui Dumnezeu, căci El vrea să ne ridice din patimile noastre și să ne înfrumusețeze duhovnicește ca pe niște fii iubiți ai Săi!

Postul este alinarea noastră. Postul e simplificarea inimii noastre. Postul e privirea noastră curată și blândă. Și de ea avem mare nevoie! Căci toată privirea blândă care ne îmbrățișează e o vindecare a noastră de singurătate. Amin!


[1] Începută la 17. 33, în zi de miercuri, pe 13 februarie 2019. E încă soare, plus 6 grade. Ninsoarea de azi-noapte s-a topit aproape cu totul.

[2] A se vedea: https://dexonline.ro/definitie/îndreptat.

[3] Idem: https://dexonline.ro/definitie/îndreptățit.

Amintirile personale sunt sănătatea prezentului

Nu mi-aș fi putut închipui acum 20 de ani, că o oră și jumătate din trecutul meu, filmate pentru viitor, mi-ar putea spune atât de multe despre mine însumi. Despre atmosfera vieții mele de elev.

Pentru că, aseară, Domnul Marius Zlătaru (fostul meu coleg de cameră pentru 3 ani de zile și cu un an mai mare la Seminar) și Părintele Marius Constantin Dincă (coleg cu dumnealui de clasă) au urzit bucuria acestui articol: o filă video din 1993 și o alta din 1996.

Providențial, prima filă începe din camera noastră și apar la minutul 0. 30, în tricoul alb al lui Michael Jordan, făcând semnul victoriei. Acel semn emblematic în acei ani, pentru că era semnul Revoluției Române din 1989, semnul libertății noastre.

De ce providențial? Pentru că acele câteva clipe video sunt singura mea evidență video că am fost seminarist la Turnu Măgurele. Din Seminar mai am doar o singură fotografie alb-negru, de grup, dimpreună cu colegii mei de an (din primii ani), în care apar în spate, înalt și slăbit de atâta studiu.

Prima filă video e de la sfârșitul trimestrului al doilea. Din 1993.

A doua e din 1996: Concertul de colinde.

Și în fiecare minut de filmare revăd chipuri din trecut și din prezent. Pentru că unii au adormit, alții trăiesc, pe unii îi văd mai mereu, pe alții nu i-am mai văzut deloc. Și mă uimește bucuria, sinceritatea, încrederea vieții noastre de atunci.

Domnul Marius Zlătaru din Roșiori de Vede a filmat toate aceste minute cu o cameră de mână, pe o casetă VHS, care a fost transformată în filă video actuală. Și cred că a avut o idee genială să facă aceste filmări, mai ales să înregistreze, în prima dintre ele, pe Părintele Profesor Marian Ciulei, cu o cuvântare de proporții.

Trecutul trebuie inventariat cu grijă! Din 2006 până azi, la nivel online, am pledat și pledez pentru acest lucru prețios. Pentru că avem nevoie de trecutul nostru din diverse motive, toate importante. Fără acest trecut uităm cum am fost, ce am gândit, ce am simțit, pe cine am iubit, cu cine am fost prieteni.

De aceea, amintirile personale riguroase (scris, imagine, audio, video, obiecte) sunt sănătatea prezentului și a viitorului nostru. Pentru că ele nu uită ceea ce noi putem uita.

Păstrați-vă trecutul pentru dumneavoastră și pentru urmașii dumneavoastră și pentru posteritatea lungă a istoriei! Și dumneavoastră și urmașii dumneavoastră și cei care vor veni după noi au nevoie de aceste mărturii ale vieții noastre.

Din ceas dedus/ Joc secund

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi
Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Creația poetică este „adâncul acestei calme creste”. Ea este dedusă „din ceas”, din contingent, din temporalitate, pentru a fi înălțată „în mântuit azur”.

Călinescu a indicat ieșirea din contingență, dar nu a văzut în „mântuit azur” decât semnificația de „pură gratuitate” a artei. Mă îndoiesc foarte tare că Ion Barbu s-a gândit la gratuitatea artei prin această metaforă cu rezonanță ortodoxă incontestabilă.

Poezia este „adâncul” unui „creste”: o înălțime care are adâncime. Sau poezia este „adâncul”, reflectarea unei „calme creste” celeste, a unei înălțimi cerești a idealului, în „oglinda” sufletului uman.

Înălțimea e „calmă”, nu abruptă, nu vertiginoasă, nu născătoare de reflecții amețitoare sau de goluri în suflet.

„Creasta”, înălțimea idealului care se răsfrânge în suflet, are nevoie să intre, împreună cu sufletul, în „mântuit azur”, în Cerul mântuirii lui Dumnezeu.

Poezia e oglindirea înălțimii idealului în adâncul sufletului uman și exprimarea lui în cuvinte care să invoce un „mântuit azur”, care să indice un Cer albastru al mântuirii sufletului.

„Cirezile agreste” trebuie înecate, adică, așa cum Barbu spunea altădată, trebuie abandonată poezia rurală nesemnificativă, care nu înalță.

„Grupurile apei” sugerează recunoașterea, printr-o formulă poetică geometrică, a unui caracter profund organizat al materiei, a existenței unei armonii profunde în materie, a totalei lipse de hazard în structura universului, chiar și în alcătuirea fluidului, care pare a nu se lăsa grupat.

Poezia e ca adâncul unei ape și ea trebuie grupată, geometrizată. Materialul poetic care e limba, cuvântul, e fluid ca apa, instabil, aparent într-o stare de dezorganizare, de haos lingvistic. Poezia trebuie să intuiască structura de adâncime a limbii, geometria ei, alcătuirea moleculară a cuvintelor și a mării vocabularului, dincolo de consonanțe lexicale aparente.

Despre aceasta vorbise înainte și Eminescu, cuprins de „adânca sete a formelor perfecte” (Icoană și privaz), care căuta „măsura” ce poate să fie „ca toamna mierea-n faguri” (Iambul) – avea în vedere dulceața melosului poetic în hexagoanele fagurilor metrici.

Despre „jocul secund” s-a spus că este o aluzie la filosofia platonică, unde jocul prim e al Demiurgului, jocul secund înseamnă întruparea ideii pure în fenomenal, iar poetului îi revine de abia jocul terț, impur. Cu alte cuvinte, poezia ar trebuie să fie un „joc secund”, care să se apropie de caracterul demiurgic al actului creator.

Dar putem citi și altfel: în comparație cu jocul apei, care naște „grupuri”, poezia trebuie să fie „un joc secund, mai pur”, pentru că pe ea o naște nu reflexia unei oglinzi acvatice iraționale, ci reflexivitatea conștiinței și a rațiunii umane.

Ion Barbu respinge poezia descriptivă, care nu e în stare să reflecte decât realitatea imediată, poezia mimetică.

Imaginea poetică care oglindește „creasta” înălțimilor spirituale trebuie să fie „mai pură” decât imaginea oglindită în apă a unui pisc! Oglinda spiritului uman trebuie să fie mai pură ca apa care oglindește munții! Trebuie, adică, să acceadă la semnificații înalte, spirituale, și să comunice simboluri ale realității pure, transcendente.

Și, dacă în prima strofă ni s-a spus că înălțimea are adâncime, în al doilea catren ni se spune că adâncimea are înălțime: „Nadir latent!”. Nadirul fiind punctul, în adâncime, care corespunde zenitului ceresc, în înălțime…

E necesar să remarcăm că metafora centrală a poemului este apa, „adâncul”. Acesta este simbolul de bază, în jurul căruia roiesc toate celelalte imagini.

Poezia e „adâncul” (strofa întâi”), e „marea” (strofa a doua).

„Cântecul” (poezia, adică) trebuie să fie „ascuns”, neauzit cu auzul ordinar, așa cum nu se aude mersul meduzelor pe sub clopotele de valuri ale mării. Ion Barbu insistă pe surdina semnificațiilor adânci ale poeziei, care nu trebuie exprimate fără catapeteasma simbolurilor, ci trebuie cunoscute numai prin inițiere, prin instruire.

Prezența metaforei „clopotelor” transformă marea poeziei într-un templu a cărui acustică perfectă se vede în lipsa sunetului material.

Mircea Scarlat a considerat că Ion Barbu s-a inspirat din Egipetul: „Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte,/ Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere d-aur coapte”…

La Eminescu, marea și Nilul păstrau, ca într-o memorie milenară a apei, imaginea unei lumi dispărute, oglindă care nu putea fi citită decât printr-o capacitate poetică deosebită, reflexivă și contemplativă.

E foarte posibil ca Ion Barbu să se fi gândit la acest tip de oglindire, pe care trebuie să îl reprezinte poezia, care are nevoie nu să oglindească direct realitatea, ci să o reflecte prin oglinda spiritului.

„Cântecul” acesta, „ascuns, cum numai marea,/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”, este identic cu cel enunțat de poet anterior, în poezia Timbru: „Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”. Atât foșnirea sării în mare, cât și plimbarea meduzelor pe sub clopotele verzi de apă sunt inaudibile, imperceptibile pentru auzul uman obișnuit.

Însă această absență a sunetului material traduce opera poetului de „însumare de harfe răsfirate”: ar putea fi o însumare de cântece poetice, de viziuni poetice.

În celălalt poem, Timbru, Barbu considera că e nevoie ca poezia să se asemene fie cu „un cântec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”, cu totul subtil și discret, adică, fie cu „lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”, lauda îngerească fiind „ca un glas de ape multe și ca un glas de trăsnete tari, zicând: Alliluia!” (Apoc. 19, 6, Biblia 1688).

Așa trebuie să fie poezia: ori cântec în surdină, ori cântare ca a Îngerilor care înfricoșează și copleșește sufletul…

Iar „însumarea de harfe răsfirate” care trebuie ridicată, înălțată în zbor, e un echivalent al înălțării pe aripile inspirației.

Adâncul mării, al poeziei, e întotdeauna direct proporțional cu înălțimea inspirației și a cugetării poetice.

Lucas 24, 1-12, cf. BYZ

1. Iar [în] una a sabaturilor [Τῇ δὲ μιᾷ τῶν σαββάτων][1], [întru] dimineața cea adâncă [ὄρθρου βαθέος][2], au mers la mormânt, ducând aromatele pe care le-au pregătit și [unii] oarecare[3] [erau] împreună cu ele [καί τινες σὺν αὐταῖς].

2. Și au aflat piatra rostogolită [ἀποκεκυλισμένον] de la mormânt.

3. Și, intrând, nu au aflat trupul Domnului Iisus [τὸ σῶμα τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ].

4. Și ele a[u] fost în mare nedumerire pentru aceasta [Καὶ ἐγένετο ἐν τῷ διαπορεῖσθαι αὐτὰς περὶ τούτου][4]. Dar iată, doi bărbați au stat deasupra lor [ἄνδρες δύο ἐπέστησαν αὐταῖς][5] în veșminte strălucind [ἐν ἐσθήσεσιν ἀστραπτούσαις]!

5. Iar ele fiind cele înspăimântate și plecându-și fața spre pământ, au zis către ele: „De ce căutați pe Cel viu[6] cu cei morți [Τί ζητεῖτε τὸν ζῶντα μετὰ τῶν νεκρῶν]?

6. Nu este aici [Οὐκ ἔστιν ὧδε], ci a înviat [ἀλλ᾽ ἠγέρθη]! Aduceți-vă aminte cum v-a spus vouă, încă fiind în Galilea,

7. zicând că Fiul omului se cuvine să Se dea întru mâinile oamenilor celor păcătoși și să Se răstignească, iar [în] a treia zi să învie!”.

8. Și și-au adus aminte de cuvintele Sale.

9. Și, întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor 11[7] și tuturor celorlalți.

10. Și erau Maria Magdalini [ἡ Μαγδαληνὴ Μαρία] și Ioanna [Ἰωάννα] și Maria lui Iacovos [Μαρία Ἰακώβου] și celelalte împreună cu ele, care ziceau acestea către Apostoli [αἳ ἔλεγον πρὸς τοὺς Ἀποστόλους ταῦτα].

11. Și cuvintele acelora au părut înaintea lor[8] ca o prostie [ὡσεὶ λῆρος] și nu credeau lor[9].

12. Iar Petros, ridicându-se, a alergat la mormânt și, aplecându-se, vede [a văzut] giulgiurile singure zăcând [τὰ ὀθόνια κείμενα μόνα]. Și s-a dus, minunându-se în[tru] sine [πρὸς ἑαυτὸν θαυμάζων] de ceea ce s-a făcut.


[1] În prima zi după sabat, adică duminica.

[2] Dimineața devreme.

[3] Au fost și niște bărbați dimpreună cu Sfintele Femei Mironosițe.

[4] Pentru că nu au mai găsit în mormânt trupul Său.

[5] Pentru că veneau din cer, fiind Îngerii lui Dumnezeu. De aceea ei au stat la înălțime, deasupra pământului, în aer și astfel au vorbit Sfintelor Femei.

[6] Cel viu este Iisus Hristos, Domnul nostru, Cel care a înviat din morți a treia zi.

[7] Celor 11 Sfinți Apostoli, pentru că Iudas, vânzătorul, se spânzurase.

[8] Înaintea Apostolilor.

[9] Nu credeau în cuvintele lor.

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [2]

Alternanța, din primele două volume, între elanurile vitaliste și aspirația spre pace și liniște profundă, criticul Eugen Simion, spre exemplu, a diagnosticat-o drept „o alianță specific blagiană [între poeții români moderni], preluată de la romantici și tratată în modul expresioniștilor: conjugarea dintre un vitalism exploziv și un apăsător, stăruitor sentiment al sfârșitului”[1].

Chiar și atunci când a fost sesizat acest antagonism evident, nu i s-au căutat niciodată cauzele, de către exegeții noștri, nu s-a încercat niciodată a i se explica motivațiile psihologice sau spirituale profunde. S-a constatat și atât, fără ca exegeții să simtă nevoia să își explice un fenomen atât de bizar. De fapt, după cum se vede și din afirmația lui Simion, pe care am citat-o, nu ar mai fi nevoie de vreo explicație din moment ce contradicția însăși e un fenomen de import, care vine la pachet odată cu fenomenul sincronizării.

Raționamentul acesta, însă, e facil și inconsistent, e un răspuns dat în pripă unei probleme mult prea grave pentru a fi așa de ușor rezolvată.

Din cele afirmate de Simion, pot accepta că exacerbarea vitalității sau hipertrofierea eului provin din lirica și filosofia germană. Dar, în ceea ce privește „sentimentul sfârșitului”, al sfârșitului propriu, adică gândul morții (sau cugetarea la moarte), acesta nu mi se mai pare nici romantic și nici expresionist. Blaga nu avea niciun motiv să îl împrumute de aiurea, fiind mult prea prezent în toată poezia românească, de la Dosoftei și Miron Costin până la Eminescu și poezia modernă. O nouă culme a liricii pe această temă atinge Arghezi. Mai mult decât atât, voi arăta în continuare că și la Blaga e vorba de o trăire mult prea profundă ca să fie un împrumut poetic.

Voi insista, de fapt, cu explicații suplimentare, pentru că despre acest subiect am mai discutat:

„În primele două volume de poezii, „Poemele luminii” şi „Paşii profetului” – chiar titlurile au sonorităţi teologice care nu ne pot fi indiferente – poetul se zbate între două extreme: între gândul la moarte şi atitudinea luciferică. Se observă şi se va observa mereu, o pendulare a poetului între dorul de linişte şi de pace eternă şi „o sete…de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi” („Lumina”, din primul volum).

Spaima morţii şi încercarea de a se acomoda cu gândul la moarte sunt constantele inalienabile ale poeziei blagiene, sunt preocuparea lui cea mai profundă, pe care nu o va părăsi niciodată. Această atitudine este regăsibilă în mai multe poeme: „Gorunul”, „Linişte”, „Stalactită”, „Frumoase mâini”, „Dar munţii – unde-s?”, „Mi-aştept amurgul” (în „Poemele luminii”), „Gândurile unui mort” (în „Paşii profetului”), etc.

Acest tip de poezie îi va da ocazia lui Blaga să ne ofere unele din cele mai frumoase metafore şi imagini ale operei sale, ca de exemplu: „Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună” („Linişte”) sau „Din straşina curat-a veşniciei / cad clipele ca picurii de ploaie” („Dar munţii – unde-s?”).

Ceea ce este remarcabil la Blaga – şi îi este comun numai lui şi lui Eminescu – este modul în care, pornind de la ataşamentul faţă de satul românesc şi de tradiţia noastră, în unele poezii, ne sunt mijlocite reflecţia şi sentimentul metafizic prin intermediul celor mai simple imagini, felul în care face o lectură simbolică, transcendentală, unor peisaje sau imagini absolut fireşti, cotidiene, domestice.

Cealaltă atitudine, luciferică (critica o numeşte „dionisiacă”, folosind pentru cele două tipuri de situare poetică, termeni împrumutaţi din filosofia lui Nietzsche: dionisiacă şi apolinică), este clară în poeme ca „Vreau să joc” (în „Poemele luminii”), „Veniţi după mine, tovarăşi”, „Daţi-mi un trup, voi, munţilor” (în „Paşii profetului”), etc.

În „Vreau să joc” avem o aluzie la Hyperionul eminescian: „Pământule, dă-mi aripi: / săgeată să fiu, să spintec / nemărginirea, / să nu mai văd în preajmă decât cer, / deasupra cer, / şi cer sub mine – / şi-aprins în valuri de lumină / să joc / străfulgerat de-avânturi nemaipomenite…”.

Spre deosebire de Hyperion, de Luceafărul eminescian, însă, Blaga aspiră doar la această ipostază. Orientarea sa este tot spre pământ, spre teluric, pentru a-i da putere – aripi de pământ – ca să cucerească „nemărginirea”. O ipostază şi o aşteptare destul de paradoxale! Poetul pare că se aşteaptă la o transgresare şi o escaladare spectaculoasă a propriei ontologii, care să nu aibă nicio motivaţie pertinentă, prin care făptura de lut să transceandă limitările sale existenţiale. Însă dorinţa, deşi megalomană, rămâne la faza de simplu deziderat, chiar şi în poezie.

„Veniţi după mine, tovarăşi” este un alt poem în care găsim reiterarea idealului păgân şi luciferic al îndumnezeirii omului fără Dumnezeu, precum şi pe cel al asumării unor forţe distructive care să dezintegreze cosmosul. Universul devine, aici, un loc de manifestare al „puterilor” barbare şi luciferice ale „supraomului” nietzschean, obiect al desacralizării şi al distrugerii proferate de acesta. Aluzia la „Zarathustra” a lui Nietzsche este evidentă, prin adoptarea unui ton cu valenţe biblice, dar cu semnificaţii contrare, anticreştine.

Luna devine, în acest poem, „un ciob dintr-o cupă de aur, / ce-am spart-o de boltă / cu braţul de fier”, semn al dorinţei de maltratare a cosmosului, pe care în alte poeme îl consideră o taină insondabilă şi de neatins (atitudine creştină şi ortodoxă), faţă de care chiar şi dorinţa de cunoaştere, dacă este brutală şi ireverenţioasă, e un gest profanator.

Peisajul acestui poem este acela al unui banchet demonic, care vrea să înlocuiască Cina cea de Taină şi Sfânta Euharistie, Potirul euharistic, cu un fel de „liturghie neagră” (cum am zice azi), satanică adică, şi pe Hristos cu un personaj zarathustrian, un Antihrist care oferă tovarăşilor săi craniul său, din care să bea „pelinul când vi-e dor de viaţă, / şi-otravă / când vreţi să-mi urmaţi”. Unde, în Iad?

Aspectul profanator, cu iz nietzschean, al întregului discurs, este mai mult decât evident. El este însă mai mult teatral decât tragic cu adevărat, pentru că nu rezidă într-o suferinţă genuină, ci într-un orgoliu poetic, într-un orgoliu de artist care vrea să-şi asume sau să-şi bată joc de o creaţie cosmică ce nu-i aparţine, la care n-a participat şi n-a avut niciun aport.

De altfel, acest elan „dionisiac” (aluzia la „beţia” dionisiacă, la iraţionalitatea deşucheată, nu e chiar nepotrivită), prezent destul de des în primul volum, nu îşi va mai regăsi expresia în volumele următoare (cu mici excepţii în volumul II), în care esenţa fundamentală a poeziei, matca ei cea mai profundă o va constitui presimţirea morţii, acomodarea cu gândul morţii. Blaga nu cunoaşte angoasa infinitului, ca de altfel nici un alt poet român, ci numai angoasa morţii. Vom reveni însă la această precizare foarte importantă!

Blaga nu va adăsta în acea atitudine luciferică, care e una calchiată şi nu originală, pentru că în fiinţa lui se va dovedi a înclina mai degrabă către pace şi adevăratele lui nelinişti metafizice se vor contura, în volumele ce vor urma, din ce în ce mai bine: durerea păcatelor, trecerea timpului, regretul neputinţei lui de a-şi sfinţi viaţa, presimţirea unei alte vieţi, eterne, durerea pentru absenţa revelaţiei dumnezeieşti în viaţa sa (comună şi lui Eminescu şi lui Arghezi), oboseala existenţială datorată haosului patimilor şi peregrinărilor ideatice zadarnice. (Vezi şi articolul de aici.)

Încă din primele două volume, dacă suntem atenţi, reiese cu putere ideea de epuizare a vitalităţii pătimaşe şi dorinţa de întoarcere la o linişte pierdută (vezi poemele „La mare”, „Mi-aştept amurgul”, „Scoica”, „Leagănul”), dorinţa de a ieşi din valurile acestei lumi zbuciumate şi de a ajunge pe ţărmul liniştirii sau de a vedea cerul şi stelele lumii viitoare, dincolo de „soarele” fierbinte al patimilor care ne orbeşte în această viaţă”[2].

Am citat un pasaj mai lung, dar lămuritor, din articolul meu din 2007, pe care l-am intitulat Lucian Blaga: între lumină și întunericul Iadului. Am indicat acolo că antiteza între cele două atitudini nu e una superficială, ci care are nevoie de o analiză atentă, pentru că propensiunea spre pace și liniște, profund ortodoxă, a poetului intră în coliziune violentă cu poza nitzscheană, teatrală tocmai din cauză că îi era prea puțin specifică sufletului lui Blaga.

Nu critica literară mi-a sugerat aceste observații, pentru că ea s-a axat pe afirmarea expresionismului prin care Blaga s-a sincronizat cu poezia occidentală.

Nu contest intenția acestuia de sincronizare, care e reală, dar remarc faptul că, orientați ideologic, exegeții au scos de pe agenda zilnică orice alt tip de manifestare care nu se explică printr-o rețetă evidentă.

Acestea fiind spuse, mă întorc la ceea ce mi-am propus, și anume la a dezvolta discuția despre aspirația lui Blaga spre pacificare lăuntrică, căreia nu i se potrivește denumirea de „apolinică”, pentru că nu are nimic de-a face cu Nietzsche sau cu păgânismul.

Am vorbit mai sus despre primele trei poeme din primul volum, Poemele luminii, și am urmărit traseul reflexiv al poetului, observând apelul la tradiția expresivă și de gândire a poeziei românești, pe linia Dosoftei Eminescu, precum și distanțarea lui treptată (deși e mai mult o declarație de intenție decât mărturia a unei stări de spirit autentice) de această tradiție.

Al patrulea poem, Pământul, readuce eul expansiv la dimensiuni mai apropiate de realitate, fiindcă aici poetul își recapătă proporțiile ființei umane în fața pământului „neîndurător de larg”. Asta pe de-o parte, iar pe de alta își dă seama că nu trupește trebuie să prindă dimensiuni cosmice, ci e de ajuns că Dumnezeu l-a creat cu suflet neînchipuit de adânc: „o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund”. Ca o piatră aruncată într-o fântână foarte adâncă…

Dar surpriza o produce poemul cu numărul cinci, Gorunul, în care Blaga revine la o atitudine și o perspectivă pur ortodoxe:

În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
și-n zvonuri dulci
îmi pare
stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge.

Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă?

O, cine știe? Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
și liniștea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –
și mut
ascult cum crește-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

Nu e o filosofie apolinică. Dacă liniștea lui Eminescu au numit-o ataraxie stoică, pe a lui Blaga au numit-o atitudine apolinică. Numai ortodoxă să nu fie…

Dar Lucian Blaga exprimă și explică aici, deosebit de limpede, dincolo de orice îndoială, care sunt izvoarele simțirii sale: „un clopot” care bate în turnul unei Biserici „ca o inimă” și un gorun „din margine de codru”.

Nu putem susține că Biserica și codrul sunt împrumuturi tematice expresioniste în lirica noastră. Nici liniștea pe care o provoacă ele nu are nimic de-a face cu sentimentul expresionist al sfârșitului.

Dimpotrivă, atât Biserica și templul cosmic al pădurii, cât și sentimentul de pace adâncă, dumnezeiască, pe care îl oferă adăpostul lor, cât și gândul la moarte omorâtor de patimi sunt teme lirice vechi-ortodoxe și românești.

Acest poem, așezat aici, printre primele din volumul Poemele luminii, face el însuși o mare lumină în sensul de a ne indica prompt izvorul dorinței abisale de liniște din sufletul poetului.

În modul cel mai evident cu putință, nu este vorba de o liniște ca dispoziție sufletească pasageră, ci Blaga ne comunică o nevoie personală imperioasă de liniște isihastă, anahoretică.

„Pacea” care „învinge” e pacea harului dumnezeiesc: „pacea lui Dumnezeu, [care] covârșește toată mintea” (Filip. 4, 7)[3]. Care face să tacă orice gând lumesc și orice patimă.

Nu există o altă pace care învinge omul, o altă pace care să facă să nu mai fie „patimi mari în sânge,/ cu soare viu în patimi” (Liniște), ci să curgă prin vine „stropi de liniște…nu de sânge”.

O astfel de pace nu învinge numai patimile păcătoase, ci și instinctele naturale ale omului, înlocuind sângele cu liniștea.

E o liniște sau o pace pe care caută să o dobândească nevoitorii ortodocși prin asceză.

Ea coboară din inima clopotului Bisericii în sufletul poetului, susținută și de frunza gorunului care foșnește nostalgia Raiului.

Nu e deci de mirare că poetul vrea să fie închis în racla gorunului paradisiac, ca să guste mai departe, după moarte, liniștea pe care a (pre)simțit-o aici.

„Marginea de codru”, unde stă poetul, poate să indice simbolic situarea în marginea Paradisului, al cărui dor îl deșteaptă frunzele pomilor, sunetul sau cântecul lor, după cum spun cântările bisericești ortodoxe și poezia lui Eminescu.

Asemenea, metafora oximoronică „limpezi depărtări” poate sugera același tip de percepție spirituală, a ceva ce se află departe dar se simte aproape.

Acest poem inaugurează în opera lui Blaga atât sentimentul (liniștitor, pașnic, nu terifiant) al morții iminente, al  morții care are să se petreacă în curând, cât și, la polul opus față de elanurile vitalist-pătimașe, propensiunea spre o pace infinită, dorul de liniștire pe care numai din cărțile Bisericii, din literatura monastică ori din participarea la Slujbe, la ritmul liturgic al vieții bisericești, îl putea învăța.

Această pace adâncă este copleșitoare și profundă, nu are nimic teatral în ea, nu e o atitudine retorică exteriorizată estetic.

Și tocmai de aceea acest poem inaugurează și seria metaforelor revelatorii, din lirica lui Blaga, atât de tulburătoare prin plasticizarea unei incomunicabile stări sufletești, cu memorabila formulă: „stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge”.

Adevărata poezie e ortodoxă. Luciferismul nu naște poezie în suflet și nici măcar la nivel estetic, ci doar gesticulații teatrale. Demonismul e sterp ca impuls creativ, e steril, așa cum a constatat și Eminescu.

Tocmai de aceea Blaga s-a luptat cu harul și cu adevăratul, autenticul sine, pentru a părea expresionist, luciferic, nietzschean, pentru a fi recunoscut și acceptat ca poet modern…

Dar această pace adâncă, exprimată acum prima dată în lirica lui Blaga, reprezintă adevărata și profunda simțire spirituală a lui Blaga, pe care harul dumnezeiesc i-a dat să o cunoască, ca și lui Eminescu altădată, din copilărie – „eu am crescut hrănit de taina lumii” afirmă el în poemul Dar munții – unde-s?, rezumând parcă ceea ce Eminescu spusese în Rugăciunea unui dac.

Blaga va reveni mereu la ea ca la un țărm sau liman de odihnă…


[1] E. Simion, în Cuvântul înainte la: Lucian Blaga, Opera poetică, ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga, Ed. Humanitas, București, 1995, p. 9.

[2] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2007/07/17/lucian-blaga-intre-lumina-si-intunericul-iadului/.

[3] A se vedea: Epistola către Filippeni a Sfântului Apostol Pavlos, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 15, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/02/13/epistola-catre-filippeni-a-sfantului-apostol-pavlos/.

Page 1 of 2119

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno