Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Studii literare (vol. 5)

Pagina sursă a cărții.

PDF – TORRENT

*

Cuprins

Poezia Psaltirii și descoperirile astronomice recente / 3 – 8 /

De ce a scris Cantemir „Istoria ieroglifică”? / 9 – 13 /

Câteva precizări despre natura paradisiacă la Eminescu / 14 – 20 /

Din nou despre Mortua est! / 21 – 36 /

Eminescu: de la Eon la Hyperion / 37 – 51 /

Eminescu: creație și mântuire / 52 – 70 /

Geneza creștină în opera lui Eminescu [4]  / 71 – 75 /

Paradoxurile lui I. L. Caragiale sau despre tragi-comedie / 76 – 86 /

Caragiale… / 87 – 89 /

De la Melancolie la Plumb sau de la Eminescu la Bacovia / 90 – 96 /

De la convenții la substanța literară / 97 – 99 /

Bacovia post-Bacovia: ieșirea din infern / 100 – 125 /

Lucian Blaga: trei arte poetice și alte poeme / 126 – 139 /

Erori critice intenționate… / 140 – 143 /

Lauda grădinii de îngeri / 144 – 146 /

Deodată am auzit ploaia venind / 147 – 149 /

Curcubeiele deșertului / 150 – 155 /

Sfârșitul postmodernismului / 156 – 157 /

Twitter pentru azi (vol. 8)

*

Pagina sursă a cărții.

PDF – TORRENT

*

Orice faptă bună a noastră este întărirea noastră de către Dumnezeu, iar orice păcat al nostru e propriul nostru eșec, propria noastră catastrofă.

Tinerii nu au nevoie de Biserică pentru că nu au nevoie de ei înșiși. Numai când se trezesc din buna impresie despre ei înșiși o caută.

Misiunea Bisericii produce mai întâi ceartă în familie. Dacă unul devine credincios, ceilalți vor fi împotrivă. Așa că începutul este cearta.

Ajutorul real e când îi răspunzi omului pe înțelesul său și la nevoia lui punctuală. Când îl luminezi cu privire la ceea ce trebuie să facă.

Aversiunea față de celălalt se vede cel mai bine în neputința de a-i rosti numele.

În ajutorul tău

Pagina sursă a cărții.

Cartea cuprinde 110 poeme.

În format PDF – EPUB – KINDLETORRENT.

*

Domnul ne-a spus
să nu nădăjduim nimic
în schimbul faptelor noastre
celor bune [Lc. 6, 35, BYZ].
Să nu îi iubim pe alții,
pentru ca ei să ne iubească.
Să nu împrumutăm pe cineva cu adevăruri
și să așteptăm să ne admire.
Pentru că oamenii vor mânca
iubirea noastră și vor pleca. Mulți vor pleca.
Câți nu au recunoștință vor pleca. Dar noi să nu ne amărâm inima că ei fac asta, că ei pleacă, pentru că poruncile Lui sunt viața noastră. Și noi trebuie să împlinim poruncile Lui
pentru ca El să locuiască în noi
și nu pentru ca oamenii
să ne îmbrățișeze,
să ne laude,
să ne vorbească de bine.

*

O, ce pedeapsă mare vor lua
de la Dumnezeu predicatorii
aceia care se luptă cu Biserica!
Cei care mint cu Scriptura în mână,
care o răstălmăcesc pe măsura propriilor lor
înșelări, care se luptă cu
adevărul lui Dumnezeu ziua și noaptea.
Ce folos că sunt volubili?
Ce folos că ei „țin sabatul”
sau cred că au fost „botezați cu Duhul Sfânt”
sau că botezul lor
„are de-a face” cu Biserica? Dacă stau afară
de Biserică, ei luptă împotriva ei
și a lui Dumnezeu!
Pentru că Biserica nu poate fi reînființată,
Biserica nu poate fi redusă
la mintea omului păcătos,
pentru că ea este
sădirea Lui de viață în oameni,
la Cincizecime, și ea a ajuns până la noi ca
viața noastră cu Dumnezeu.
Biserica e aici: e Biserica Ortodoxă!
Biserica lui Dumnezeu e
Biserica Sfinților Apostoli
și a Sfinților Părinți,
e Biserica tuturor Îngerilor
și a Sfinților Lui!
Cine poate „să inventeze”
ceva mai bun decât sfințenia?
Cine poate să dorească „ceva mai mult”
decât îndumnezeirea sa?
O, ce pedeapsă vor lua de la El
predicatorii plini de o veselie hulpavă!
O, ce Iad își caută ei cu febrilitate,
în orice predică prin care
se rănesc de moarte!

*

S-au urcat în 385 până la Catedrală.
S-au urcat până la refuz. I-au strivit
pe cei din jur, pentru că ei, ele,
merg la Catedrală,
ca să treacă prin altar.
Fascinație pentru ce nu au voie.
Dreptul lor de după sfințire.
Pentru că la Catedrală merg
și nu în altă parte.
Nu i-a răspuns fiicei ei,
pentru ca să nu o certe că ea,
femeie bătrână și bolnavă,
s-a dus la Catedrală.
Dar ea s-a dus ca să îi fie bine,
a stat 3 ore la rând,
și a intrat prin altar
și a văzut cum e,
că e Catedrala noastră,
a poporului.
La care, cea de lângă ea,
a vorbit așa, în general,
despre ce pedepse vor primi,
dacă vor vorbi anapoda
despre acest mare
eveniment eclesial.
La întoarcere,
toți au vrut să intre
în 385 până la Unirii.
Au ținut autobuzul pe loc,
pentru că doreau
să intre buluc înăuntru.
Ironiile au început imediat
să-i îmbrățișeze
și au fost împinși să coboare.
Unii au coborât, alții nu.
Guralivi și guralive. Erau bucuroși
că au fost la Catedrală și nu le păsa
că unii se întorc de la muncă
și n-au chef de bucurii sfinte.
Bucuria lor a devenit publică.
Ei au fost, dar s-au și întors!

*

„Nu avea chip,
nici frumusețe” [Is. 53, 2, LXX].
Avuseseră grijă fariseii, cărturarii, romanii
să Îl pună la punct.
Cel mai mare părea
„necinstit” [Is. 53, 3, LXX].
Părea „lipsit [mai mult]
decât toți oamenii” [Ibidem].
De aceea, fariseismul, până azi,
este eligibil, în ciuda inconsistenței sale.
Iar cărturarul fără carte e respectabil,
chiar dacă noi, cu toții, îl numim plagiator.
Pe când dreptul, fie el și roman, e interpretabil,
te duce cu vorba în mod prozaic
și te scoate
afară din casă
pe chichițe avocățești.
Dar El a înviat a treia zi,
ca un Biruitor, și S-a înălțat
în sânul Treimii,
de acolo de unde
nu S-a despărțit niciodată!

*

Să nu fii șosea pentru câtă viteză e la noi!
Să nu fii autostradă pentru câte figuri avem!
Camera de luat vederi nici nu ne vede.
Ne place să murim în stil mare:
contorsionați,
cu smurdul călare pe noi,
revărsați pe toată șoseaua, dar
și prin porumbiște.
Ne place să murim în plină tinerețe,
în plină viață.
Ne plac mamele îndoliate,
toată familia noastră gemând,
un cortegiu funerar baban,
ca pentru teribiliști.
Ne place viteza ce ține cât moartea.
Ne place viteza de proști ce suntem.
Altă metaforă nu vrem
să vă spunem,
decât că am murit degeaba.

Înțelepciunea lui Sirah (ediția liturgică)

Pagina sursă a cărții.

În format PDFEPUB KINDLE – TORRENT.

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [4]

Uneori, poetul nostru e un Coșbuc ortodox:

O, om!, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume
De tot ce spui în scris sau grai!
De pilda ce la alții dai
Căci ea mereu, spre iad sau rai
Pe mulți o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
În viața ta, în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus, în veci nu-l mai aduni
Și vei culege roada lui
Ori viu, ori mort odată!

Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură în gură
Va-nveseli sau va-ntrista
Va curăța sau va-ntina
Rodind sămânța pusă în ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt; cuvântul scris
Este un leac sau o otravă.
Tu vei muri dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre ocară sau slavă.

Ai spus un cântec, versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău
Spre curățire sau desfrâu
Lăsând în inimi rodul tău
De har sau de rușine.

Arăți o cale: [cale]a ta!
În urma ta nu piere
E cale bună sau e rea
Va prăbuși sau va-nălța
Vor merge suflete pe ea
La pace sau durere.

Trăiești o viață, viața ta!
E una, numai una!
Oricum ar fi, tu nu uita:
Cum ți-o trăiești, vei câștiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna!

O, om! Ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris sau grai
Sau lași prin pilda care-o dai
Pe mulți, pe mulți spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume!

Deci nu uita: fii credincios!
Cu grijă și cu teamă
Să lași în inimi luminos
Un semn, un gând, un drum frumos
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seamă!
Amin.

În acest poem în care a copiat prozodia coșbuciană (cu mici stângăcii sau libertăți față de rigorile metrice, depinde cum dorim să le considerăm), Sfântul Ioan Iacob este tot ceea ce Coșbuc nu a fost niciodată: învățătorul creștin autentic.

În versuri, Coșbuc e, în marea majoritate a timpului, un scriitor realist, iar pasajele de învățătură morală  nu sunt întotdeauna de esență creștină (precum cele din Moartea lui Fulger[1]) – nici măcar greco-catolică sau romano-catolică. Excepția o fac câteva poeme, după cum precizam și altădată. Dar Coșbuc e un scriitor epic în versuri, el narează cu rimă! Iar narațiunile sale versificate au subiecte diverse (deși predomină tema vieții rurale, care însă nu exprimă o existență patriarhală în sens spiritual) și de aici derivă și neconcordanțele, din punct de vedere etic, între mesaje. Și de aceea Coșbuc nu își etalează o credință fermă personală (deși putem deduce, totuși, anumite trăsături morale și religioase), el face mai degrabă figură de autor impersonal, precum prozatorii realiști obiectivi.

În schimb, Sfântul Ioan Iacob, preluându-i cântecul, transmite o cu totul altă spiritualitate prin intermediul versurilor, cu o vervă creștină indubitabilă. Iar mesajul poemului de față e foarte grav și mereu actual. Căci pentru mulți dintre contemporanii noștri, nu e niciun „păcat mare” dacă scriu împotriva lui Dumnezeu a credinței strămoșești și a propriului popor, dacă se luptă cu tradițiile autentice care au salvat și conservat ființa acestui neam vreme de secole.

Apelul acesta disperat pentru  fi atenți la ce spunem și mai ales la ce scriem și lăsăm în urmă îl făcuse odinioară și Miron Costin, exasperat de interpolările unor inculți și cu sentimente antiromânești (niște „istorici” gen Lucian Boia) în Letopisețul lui Grigore Ureche.

Sfântul Ioan Iacob ortodoxizează stilul poetic al lui Coșbuc în câteva piese în care este ușor de reperat influența stilistică a poetului ardelean amintit, dar în care suflul poetic diferă esențial, din punct de vedere calitativ-spiritual.


[1] A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Moartea_lui_Fulger.

Predică la Duminica a XXIX-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

când adoarme un Preot sau un Episcop o întreagă lume intră în taina lui Dumnezeu. O întreagă lume de relații interioare. Pentru că fiecare dintre ei are relații de paternitate duhovnicească cu foarte mulți oameni, pe care i-a spovedit și sfătuit de-a lungul timpului. Pentru care s-a rugat, cărora le-a aflat viața și a participat activ la ea. Și, dacă ei merg la Domnul, nimeni nu mai poate vorbi în locul lor despre mulți, foarte mulți oameni pe care i-au cunoscut și pentru care s-au rugat.

De aceea, când Preotul sau Episcopul trece de la cele văzute la cele nevăzute ale lui Dumnezeu, el e pus în coșciug în veșmintele sale liturgice, cu Sfânta Evanghelie pe piept și i se acoperă fața cu un acoperământ liturgic. Pentru că el e îngropat ca Slujitor al lui Dumnezeu, ca Slujitor al Bisericii Sale, ca cel care a propovăduit oamenilor Evanghelia mântuirii și a cărui viață a fost și este ascunsă în Dumnezeu.

Pentru că semnificația duhovnicească a ascunderii feței Preotului sau a Episcopului sub un acoperământ liturgic e tocmai aceasta: de acum, din clipa adormirii sale, viața lui este ascunsă cu totul în Dumnezeu, pentru că el Îi aparține lui Dumnezeu. Căci în toată viața lui închinată lui Dumnezeu, el mai avea afară din reverendă doar capul, palmele și tălpile. Iar palmele, acum, țin în mână Evanghelia, tălpile s-au oprit din alergarea și osteneala lor pe pământ, pe când fața i se acoperă cu totul, pentru că de acum nu mai vede lumea creată, ci Împărăția lui Dumnezeu, unde el merge. Căci acum a murit cu totul pentru lume, pentru ca să trăiască numai pentru Dumnezeu.

Reverenda preoțească și rasa monahală, iubiții mei, sunt icoana drumului interior al mântuirii noastre. Ele ne vorbesc despre moartea noastră pentru lume, pentru ca să înviem duhovnicește și să trăim numai cu Dumnezeu.

Negrul liturgic în care ne îmbrăcăm reprezintă întreaga asceză a curățirii noastre de patimi, pentru ca să primim luminările și descoperirile Lui cele dumnezeiești și să înaintăm, în mod continuu, în sfințenie. Pentru că reverenda ne învață că nu putem fi creștini, dacă rămânem oameni lumești. Ci trebuie să murim pentru lume, ca să înviem duhovnicește și să trăim duhovnicește, să trăim în slava lui Dumnezeu, curățindu-ne continuu de patimile noastre. Iar propovăduirea Bisericii se poate face doar de astfel de oameni: de cei care trăiesc duhovnicește și le explică în mod duhovnicește oamenilor tainele mântuirii noastre.

Însă când adormim întru Domnul, după anii slujirii noastre preoțești, și ni se acoperă fața, atunci se spune tuturor că viața noastră este cu totul „ascunsă…în Dumnezeu [κέκρυπται…ἐν τῷ Θεῷ]” [Colos. 3, 3, BYZ], pentru că mergem la Cel căruia I-am slujit în întreaga noastră viață.

Căci, în viața noastră pe pământ, doar Dumnezeu știe în mod deplin slujirea noastră bisericească. Oamenii de lângă noi sau care ne-au cunoscut în diverse împrejurări pot să își facă o părere mai apropiată sau mai depărtată de adevăr despre propria noastră viață interioară. Însă Dumnezeu știe cu adevărat cine suntem noi, cei care Îi slujim Lui. El știe viața, ispitele, sensibilitățile, greutățile, durerile, emoțiile, rugăciunile noastre, bucuriile și veseliile noastre tainice, dumnezeiești. Atâta timp cât El e în noi prin slava Lui, Dumnezeu ne cunoaște slujirea preoțească din interiorul nostru, din tot ceea ce noi facem, simțim și spunem cu adevărat și de aceea viața noastră e tainică, e ascunsă în slava lui Dumnezeu, pentru că e trăită în intimitate cu Dumnezeu.

Iar această preasfântă, cutremurătoare și prea plină de veselie intimitate cu Dumnezeu este cea care ne face să ne apropiem atât de mult de El, în toate zilele vieții noastre, slujindu-I Lui. Intimitate care a început în clipa hirotoniei noastre întru Preoție și prin care Dumnezeu ne-a deschis și ne deschide continuu calea spre Sine și spre slujirea Lui și ne întărește și ne dă cuvintele propovăduirii Sale.

Căci adesea simt întăririle lui Dumnezeu într-un mod copleșitor. Simt și văd cum El mă ajută în mod tainic să pot sluji, să pot propovădui, să pot vorbi cu oamenii, deși știu că sunt obosit foarte mult și uneori sleit de puteri. Când postești, când te rogi, când citești și traduci mult nu poți fi ca scos din cutie, ci obosit profund. De aceea, întăririle lui Dumnezeu în asemenea stări sunt minuni continue, pentru că, în mod real, neajutat de El, nu ai cum să faci față în mod curent, zi de zi.

Așa că Diaconul, Preotul și Episcopul simt în mod continuu în slujirea lor prezența lui Dumnezeu în ei și cu ei prin slava Lui. Dacă nu aș mai simți slava Lui în viața și slujirea mea, nu aș mai avea nicio relație reală cu El. Căci relația reală cu Dumnezeu o avem cu toții în și prin slava Lui, prin care El ne mântuie pe noi în mod continuu.

De aceea, iubiții mei, îi înțeleg nespus de bine pe cei care vorbesc despre un Dumnezeu „inexistent”, despre un Dumnezeu „mort”, despre un Dumnezeu „care nu le răspunde la rugăciuni”! Pentru că slava lui Dumnezeu în oameni e ca energia electrică în telefon: știi că e în tine, o simți, te curățește, te luminează și te întărește duhovnicește, te sfințește continuu, e modul tainic în care tu trăiești și vorbești cu Dumnezeu, e certitudinea că tu ești om credincios și slujitor al lui Dumnezeu. Dacă nu mai simți slava lui Dumnezeu în tine e semn că ai păcătuit greu și nu te-ai pocăit pentru păcatul tău. Iar dacă nu o mai simți, atunci ești singur și părăsit de Dumnezeu, pentru că ești în stare de beligeranță cu Dumnezeu. Te lupți cu El în mod păcătos și prin asta stai la distanță de El. Iar singurătatea sufletească nu poate vorbi decât despre „inexistența”, „absența” sau „indiferența” lui Dumnezeu față de ea.

Însă singurătatea noastră sufletească este o stare de păcătuire continuă, o stare de satanizare continuă. Pentru că un creștin, din clipa creștinării lui la Botez, nu mai trăiește cu demonii în el însuși, ci cu Dumnezeul treimic, Care S-a coborât în el prin slava Lui. Părăsirea lui Dumnezeu prin păcate mari și nepocăite înseamnă întoarcerea la conviețuirea cu demonii. Și această stare rea, nefastă, trăită mult timp ne face o lume pustiită de frumusețe duhovnicească, o lume desfigurată.

Tocmai de aceea, leproșii din Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19] sunt expresia oamenilor bolnavi în toate mădularele lor. Pentru că lepra, această boală infecțioasă gravă[2], poate înflori în mod nefast pe orice centimetru de piele a trupului nostru. Și când Domnul i-a vindecat pe cei 10 leproși, El ne-a vorbit în mod tainic despre vindecarea tuturor simțurilor noastre trupești și sufletești, adică despre vindecarea desăvârșită a omului de boala păcatului.

Însă, deși toți „s-au curățit [ἐκαθαρίσθησαν]” [Lc. 17, 14, BYZ], deși pe toți ne-a asumat Domnul în umanitatea Sa și ne-a dat tuturor posibilitatea mântuirii noastre, suntem foarte puțini cei care Îi mulțumim Lui pentru toată iconomia mântuirii noastre. Unul din zece I-a mulțumit [Lc. 17, 15-16], pentru că tot la fel de puțini venim la Biserică ca să Îi mulțumim Lui pentru viața, sănătatea, familia, serviciul, casa și toate cele ale noastre și puțini viețuim creștinește, adică așa cum dorește El să trăiască oamenii.

Le primim pe toate de la El, dar le tratăm ca și când s-ar fi generat de unele singure. Ne bucurăm de toate, dar fără să mulțumim pentru ele. Pentru că ne bucurăm egoist, ne bucurăm cu inimă mică, fără conștiință.

Însă Dumnezeu îl binecuvintează pe cel care se recunoaște a fi robul Său. El îl umple de slava Lui pe cel care se dăruie cu totul Lui. Și de aceea, cel care Îi slujește lui Dumnezeu își află împlinirea în Dumnezeu, în viața cu El și nu mai suportă viața telurică, dezangajată religios.

Așadar, iubiții mei, credința adevărată, credința reală ne mântuie [Lc. 17, 19]! Credința plină de recunoștință și de pocăință, de rugăciune și de milostenie, de iertare și de smerenie! Căci toate virtuțile creștine sunt la un loc în inima celui care își trăiește creștinește viața lui. Pentru că credința noastră interioară se exprimă în mod entuziast, în mod convingător prin toată slujirea pe care o avem.

Ne arătăm credincioși când ne ținem cuvântul dat, când muncim cu atenție și cu onestitate, cerând prețul corect pentru munca noastră, când ne ajutăm familia și rudele și prietenii și pe tot omul, când suntem treji și repede alergători să Îi slujim lui Dumnezeu, când suntem dornici mereu să aflăm teologia Bisericii și când ne nevoim ca și alții să o cunoască. Suntem credincioși când trăim duhovnicește, dumnezeiește pe pământ. Suntem credincioși când ne pocăim continuu pentru toate păcatele noastre și când ne doare inima pentru neștiința și necredința și păcatele umanității.

Pentru că omul credinței e omul comuniunii. Omul credinței e omul care se recunoaște ca dependent cu totul de Dumnezeu. Căci unul din 10, adică omul credinței s-a arătat conștient de binefacerile lui Dumnezeu în viața lui și a venit cu recunoștință la El [Lc. 17, 15]. Și recunoștința se arată „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ]. Recunoștința e doxologică, e revărsare de inimă, e mulțumire fierbinte, adevărată adusă lui Dumnezeu.

Și astfel de fapte făcând adevărata credință în Dumnezeu, tocmai de aceea ne mântuie. Pentru că credința nu e un ecuson, pe care ți-l pui în piept în mod festiv, ci e viața ta, cu tot ce înseamnă ea, aflată în slujire lui Dumnezeu. E tot ce simți, ce faci și ce vrei în relația ta cu Dumnezeu și cu aproapele tău.

De aceea, iubiții mei, să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate! Și pentru binefaceri și pentru mustrări, și pentru bucurii și pentru dureri, și pentru câștiguri și pentru pierderi, și pentru cei care se nasc și pentru cei care mor, și pentru ce avem și pentru ce nu avem, dar ne rugăm Lui.

Să ne mărturisim credința cu onestitate și cu responsabilitate! Să fim sinceri cu cei care Îl caută în mod sincer pe Dumnezeu, dar și cu cei care încă Îl batjocoresc, pentru că Dumnezeu așteaptă de la noi propovăduirea Lui.

Să nu îi smintim pe oameni prin nesimțirea și aroganța noastră! Dacă nu ne putem stăpâni patimile, măcar să le facem în ascuns, pentru ca să nu le știe toată lumea. Pentru că toți ochii ne văd și toate urechile ne aud. Iar Dumnezeu dorește ca noi să îi folosim pe oameni și nu să îi tulburăm și mai mult.

Să fim cinstiți cu noi înșine și cu toți oamenii! Complimentele de duzină nu ajută pe nimeni. Nici condoleanțele exprimate formal. Nici lucrurile făcute fără atenție și fără conștiință. Căci Dumnezeu acoperă păcatele noastre, dacă nici noi nu judecăm și nu ironizăm căderile altora.

Să ne ascundem cu toții viața în Dumnezeu, iubiții mei! Să le facem pe toate pentru Dumnezeu și cu El și nu pe considerente umane! Căci ceea ce facem cu El rămâne, rămâne pentru toți vecii. Amin!


[1] Începută la ora 8.00, în zi de marți, pe 15 ianuarie 2019. Afară ninge, fiind un grad.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepră și  https://playtech.ro/stiri/lepra-leprosi-romania-spital-745.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 12, cf. LXX

1. [(Psalmul) lui Salomon despre limba celor fărădelege]. Doamne, izbăvește sufletul meu de omul cel fărădelege și rău, de limba cea fărădelege și clevetitoare și grăind cele mincinoase și înșelătoare!

2. În multă întoarcere [sunt] cuvintele limbii omului celui rău, precum în popor focul aprinzând frumusețea lui.

3. Pribegia lui [nu face decât] să aprindă casele cu limba [sa] cea mincinoasă, să taie pomii bucuriei [ἐκκόψαι δένδρα εὐφροσύνης] aprinzându-i pe cei fărădelege, să tulbure casele cu războiul buzelor [sale] celor înșelătoare [συγχέαι οἴκους ἐν πολέμῳ χείλεσιν ψιθύροις].

4. Să îndepărteze Dumnezeu de la cei nevinovați buzele celor fărădelege în[tru] nedumerire și să se împrăștie oasele celor clevetitori de la cei care se tem de Domnul. În văpaia focului să piară limba cea clevetitoare de la cei Cuvioși.

5. Să păzească Domnul sufletul cel liniștit, urându-i [care îi urăște] pe cei nedrepți, și să-l îndrepte Domnul pe omul făcând pace în[tru] casa [sa].

6. A Domnului [este] mântuirea în Israil, [care este] copilul Său întru veac, și să piară cei păcătoși de la fața Domnului deodată și cei Cuvioși ai Domnului să moștenească făgăduințele Domnului.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 11, cf. LXX

1. [(Psalmul) lui Salomon, întru așteptare]. Trâmbițați în Sion, în trâmbița semnului celor Sfinți! Propovăduiți în Ierusalim glasul binevestind [φωνὴν εὐαγγελιζομένου] [Celui care binevestește][1], că Dumnezeul lui Israil [i-]a miluit întru cercetarea lor [ὅτι ἠλέησεν ὁ Θεὸς Ισραηλ ἐν τῇ ἐπισκοπῇ αὐτῶν][2]!

2. Stai, Ierusalime, în[tru] Cel înalt și vezi pe copiii tăi de la răsărituri și [de la] apusuri adunați laolaltă de către Domnul!

3. De la miazănoapte vin [întru] veselia Dumnezeului lor, din insule de departe i-a adunat Dumnezeu pe ei.

4. Pe munții cei înalți i-a smerit întru netezirea lor, [iar] dealurile au fugit de la intrarea lor.

5. Dumbrăvile au umbrit lor întru trecerea lor [și] Dumnezeu a făcut să răsară lor tot pomul de bună mireasmă,

6. ca să vină Israil în[tru] cercetarea slavei Dumnezeului lor [ἵνα παρέλθῃ Ισραηλ ἐν ἐπισκοπῇ δόξης Θεοῦ αὐτῶν].

7. Îmbracă, Ierusalime, veșmintele slavei tale [ἔνδυσαι Ιερουσαλημ τὰ ἱμάτια τῆς δόξης σου]! Pregătește mantia sfințeniei tale [ἑτοίμασον τὴν στολὴν τοῦ ἁγιάσματός σου]! Că[ci] Dumnezeu a grăit cele bune [lui] Israil întru veac și încă.

8. Să facă Domnul pe care le-a grăit pentru Israil și Ierusalim. Să-l ridice Domnul pe Israil întru numele slavei Sale [ἀναστήσαι Κύριος τὸν Ισραηλ ἐν ὀνόματι δόξης Αὐτοῦ].

9. A Domnului [este] mila în Israil întru veac și încă.


[1] Adică pe Hristos, Cel care va binevesti în Ierusalim.

[2] Întru venirea Lui la ei, adică prin întruparea Lui.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, poetul [3]

Faptul că Sfântul Ioan Iacob consideră că ritmurile romantice se potrivesc nostalgiei sale reprezintă pentru mine o dovadă în plus că melancolia preromantică și romantică erau în consonanță cu tradiția reflexivă creștină. Am sesizat adeseori, în poezia noastră romantică, faptul că nostalgia poeților se apropie foarte mult de sentimentul autentic creștin. De aceea cred că opțiunea Sfântului român retras în pustia Hozevei, ca să viețuiască într-o peșteră săpată în piatră, nu e întâmplătoare.

Iată încă un exemplu, poemul Flori de la Iordan:

De câte ori Iordane Sfinte
Pe malul tău am colindat,
Mă cuprindea un dor fierbinte
Să stau acolo nemișcat.

Să nu mai am de lume știre,
La malul apei viețuind,
S-ascult a apei glăsuire
Și păsările ciripind.

S-aud în „lunca cea bătrână”
Cum sună vântul din pustie
Și firea toată cum îngână:
„Treime Sfântă, slavă Ție!”.

Voiam să am mereu în față
Izvoarele de la Harara
Și locul pustnicesc – de viață
A Sfinților de Vitavara.

La „colimvitra-ți” minunată
Voiam să viețuiesc mereu,
Acolo unde – altă dată –
Se botezase Dumnezeu.

În valea ceea cu izvorul,
La poalele unui tăpșan,
Ades vorbea Mântuitorul
Cu Sfântul Prooroc Ioan. /…/

Aproape de Iordan, pustia
În taină a adăpostit
Pe Sfânta Pustnică Maria
Și pe Zosima cel Sfințit.

Diferența între poeții epocii pașoptist-romantice și Sfântul Ioan Iacob este aceea că ei doar suspinau după retragerea în singurătate, departe de lume (Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecsandri etc.), și își notau melancolia în versuri, fără să facă pasul decisiv al sihăstririi.

De data aceasta, autorul nu mai e doar un personaj care cugetă nostalgic sau care doar vizitează locuri exotice și își scrie…memoriile afective. Versurile lui nu mai sunt doar reverie. Avem un pustnic autentic, un eremit a cărui ocupație de bază era cugetarea la viața și patimile Mântuitorului ori la viețuirea Sfinților care s-au nevoit și desăvârșit prin asceză aspră în acele locuri pustii, unde, așa cum spune poetul nostru, „În zilele de iarnă/ Cu cer posomorât/ Doar murmurul de ape/ Îmi ține de urât” (Icoana nevinovăției). Iar în verile fierbinți numai păsările (porumbei și turturele) – de altfel, acești singuri prieteni și companioni ai Sfântului, în mod minunat, au năvălit în ziua înmormântării sale cântând în jurul lui, încât Părinții slujitori abia puteau să mai facă Slujba…

Însă în poezia sa nu se distinge numai trilul melancolic romantic, ci și câte ceva din Coșbuc, Octavian Goga sau Vasile Voiculescu. Ceva din vehemența și siguranța versului religios-profetic, pe care Sfântul poet le-a receptat și reprodus foarte bine, oferind originalitatea experienței sale greu de urmat.

Psalmii lui Salomon. Psalmul 10, cf. LXX

1. [În(tre) imnurile lui Salomon]. Fericit [este] omul de care Domnul Și-a amintit în[tru] mustrare și l-a înconjurat de la calea cea rea în[tru] bici, [ca el] să se curățească de păcat [și] să nu-l înmulțească.

2. Cel care își gătește spatele întru bice va fi curățit[1], căci Domnul [este] bun [cu] cei care Îi rabdă învățătura [χρηστὸς γὰρ ὁ Κύριος τοῖς ὑπομένουσιν παιδείαν].

3. Căci [El] va îndrepta căile celor Drepți și nu îi va strâmba în învățătură [καὶ οὐ διαστρέψει ἐν παιδείᾳ] și mila Domnului [καὶ τὸ ἔλεος Κυρίου] [este] în cei care Îl iubesc pe El în[tru] adevăr [ἐπὶ τοὺς ἀγαπῶντας Αὐτὸν ἐν ἀληθείᾳ].

4. Și Își va aminti Domnul de robii Lui în[tru] milă, căci mărturia [Lui stă] în legea făgăduinței celei veșnice. [Căci] mărturia Domnului [este], întru cercetare, peste căile oamenilor.

5. Drept și Cuvios [este] Domnul nostru în judecățile Sale întru veac și Israil se va lăuda [cu] numele Domnului în[tru] veselie.

6. Și cei Cuvioși vor mărturisi în[tru] adunarea poporului și Dumnezeu îi va milui pe cei săraci în[tru] veselia lui Israil.

7. Că bun și milostiv [este] Dumnezeu întru veac și adunările lui Israil vor slăvi numele Domnului.

8. A Domnului [este] mântuirea în casa lui Israil [τοῦ Κυρίου ἡ σωτηρία ἐπὶ οἶκον Ισραηλ] întru bucuria cea veșnică [εἰς εὐφροσύνην αἰώνιον].


[1] De către El.

Bisericile din Teleorman și perioada de ocupație străină [1916-1918]

Paul C. Șchiopu, Pagubele cauzate bisericilor din județul Teleorman, de trupele de ocupație, în perioada 1916/1918, Ed. Velox, Alexandria, 2018, 55 p.

*

Prefața PS Galaction Stângă, p. 5-10. În care Episcopul nostru numește Unirea de la 1918 „un moment de excepție al poporului român”, p. 10.

Datele furnizate în carte sunt din circulara nr. 40.999, din 7 noiembrie 1919, a Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, p. 11.

De la Băneasa s-a luat un clopot de 85 de kg, de la Slobozia Mândra unul de 100 de kg, de la Balaci 3 clopote din bronz: de 200, 75 și 38 de kg, p. 13. Clopotele de la Merișani, două la număr, aveau 100 de kg, p. 14, pe când cel de la Belitori a fost luat pe 15 mai 1917 și avea 75 kg, p. 15.

Biserica din Conțești a fost devastată de soldați bulgari, în frunte cu Preotul lor militar, făcând parte din Regimentul 25 Infanterie. Și a fost deposedată de un clopot de 80 și altul de 60 de kg, p. 15.

Bisericii de la Licurici, din satul Antonești,  i s-a luat un clopot de 150 kg, p. 15.

Un comandant neamț a salvat clopotele Bisericii de la Peretu, dar gardul cimitirului a fost pus pe foc. Pagube de 200 de lei, p. 15-16.

La Putineiu nu s-a produs vreo pagubă, dar de la Cârlomanu s-a luat clopotul de 83 de kg. De la Băcălești s-a luat clopotul de 50 kg, iar de la Papa 4 candele de argint, p. 16.

De la Băsești s-a luat un clopot de 105 kg, iar de la Cervenia s-a luat un clopot de 171 kg, din 1884, și altul de 50-60 kg, p. 17.

Clopotul de la Caravaneți a avut 140 kg și le-a fost luat „fără niciun respect”, p. 17. De la Atârnați soldații bulgari au luat cărți de mare valoare, două clopote de 120 kg fiecare și suma de 66.710 lei, p. 17-18.

Clopotul de la Ștefănești avea 125 kg, cel de la Ciurari avea 140 kg, p. 18, de la Flămânda s-au luat 3 clopote: de 48, 80 și 45 kg, de la Orbeasca de Jos două clopote, p. 19.

De la Siliștea Gumești s-au luat două clopote, care aveau împreună 350 kg, și postamentul cazanului de Botez, p. 20. De la Didești s-au luat două clopote, de 27 și 25 kg, care aveau inscripție cum că au fost aduse de boierii Romanov la 1600, p. 20. Și le-au mai rămas două clopote din 1864 și unul din 1790, p. 21.

Preoții de la Măldăieni au fost puși să le slujească soldaților, p. 23.

La Netoți au băgat caii în Biserică, p. 23-24. Cele două clopote de la Dobrotești cântăreau împreună 540 kg și li s-au luat 50 de cărți, p. 24. Clopotul de la Tufeni avea 120 kg, la Ologi nicio pagubă, dar de la Secara s-a luat un clopot de 230 kg și altul de 80 kg, cât și policandrul, p. 24-25.

De la Râioasa s-a luat un clopot de 200 kg, de 2.000 de lei și altul de 56 kg, fără bon de preluare și s-au găurit turlele Bisericii în 7 locuri, pentru că s-au tras gloanțe după porumbei, p. 25.

De la Scrioaștea s-au luat 100 kg de lumânări, un clopot de 80 kg și s-a ars gardul Bisericii, p. 26. La Smârdioasa, soldații au băgat caii în Biserică și au făcut „și alte fapte necuviincioase și nepermise”, p. 27. De la Poroschia s-au luat 4 clopote: 180, 92, 80 și 40 kg, care fuseseră cumpărate și donate de Generalul C. Poenaru, p. 27.

De la Părul Rotund s-a luat un clopot de 200 kg, p. 27, de la Buzescu un clopot de 400 și altul de 200 kg, p. 28, de la Gărăgău unul de 150 kg, p. 28. De la Găvănești s-a luat un clopot din 1867, p. 30, iar de la Odaia un clopot de 85 și altul de 78 kg, p. 31. De la Salcia s-au luat 4 clopote mici, care însumau aproape 200 de kg, p. 31.

La Beuca, armata a dormit în Biserică, p. 32. Clopotul de la Crângeni a fost „ridicat de autoritățile austro-germane”, p. 32. Clopotul de la Lisa a fost luat de germani, p. 32-33. S-a luat și clopotul cel mare al Catedralei Sfântul Alexandru din Alexandria, p. 33. El cântărea 1.226 kg și a costat 4.908 lei, p. 34. A fost ridicat de germani în 1918, a ajuns în Italia și, pentru că nu a fost topit, a fost retrocedat Bisericii, p. 34. Clopotele catedralei au fost cumpărate în 1896 de Alexandru Spiru din București, p. 34.

De la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Alexandria s-a luat un clopot de 184 și altul de 84 kg, p. 35. De la Biserica Sfântul Teodor din Roșiori de Vede s-a luat un clopot de 210 kg, p. 26-37.

Din documentele olografe de la sfârșitul cărții vedem că Preoții din Teleorman, la încep sec. al 20-lea, știau să scrie și aveau un scris caligrafic.

Page 1 of 2114

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno