Iubiții mei[1],

predicile Bisericii trebuie să fie întotdeauna mese generoase pentru credincioși. Mese teologice, mese duhovnicești, mese ale adevărului și ale bunei-cuviințe. Pe care cu toții ar trebui să le ascultăm cu bucurie, cu nesaț duhovnicesc în Biserică, și, mai apoi, să le recitim în cărțile de predici și să le înțelegem și mai în profunzimea lor, pentru ca să le aflăm drept hrană a sufletului și arme de apărare împotriva gândurilor necredinței și ale deznădejdii. Pentru că viața noastră e plină de prilejuri de păcătuire, de momente în care simți greul vieții ca insuportabil și în care singurătatea te asaltează. Și atunci când cobori în durerea ta, în nefericirea care te macină, ar trebui să găsești în tine adevărurile predicării Bisericii, acele îndelungi explicitări ale adevărului, pentru ca adevărul să ne fie reazem în clipele grele ale vieții noastre.

Căci dacă nu ne sprijină adevărul, cine ar putea să ne sprijine în durerea sâcâitoare din trup? Și dacă nu am răbda în rugăciune, dacă nu am aștepta de la Dumnezeu alinarea noastră, cine ar putea să ne-o dea, când nu e niciun medicament pentru boala noastră sau ea necesită o operație complicată și riscantă? De aceea, vă îndemn pe toți să ascultați predicile Bisericii cu înțelegere, cu minte clară, cu inimă bună, pentru ca să vă zidiți interior întru adevăr, în adevărul Bisericii lui Dumnezeu, pentru ca adevărul Său să vă lumineze și să vă călăuzească spre tot lucrul cel bun!

După cum vedeți, și anul acesta am optat pentru aceeași strategie predicatorială: o singură predică la pomenirea ambilor Sfinți[2]. Însă, în comparație cu anul trecut, când am răspuns la 7 întrebări catehetice, apoi am vorbit despre viața celor doi Sfinți pomeniți azi și mâine, în predica de față mă voi referi, mai întâi, la modul cum e văzută și înțeleasă Biserica și viața Bisericii în clipa de față. Pentru ca, mai apoi, să revin la pomenirea celor doi Sfinți mult-iubiți și mult-cinstiți de către noi.

Iubiții mei, cred că vedeți și înțelegeți cu toții faptul că Biserica, pentru noi, cei care venim tot timpul la Slujbe, e izvorul nostru de viață și de bucurie, dar, pentru cei care stau interior mai departe de ea sau o văd cu ochi reci, ea este o simplă instituție vetustă. De aceea, pot să spună minciuni, pot să o discrediteze în chip și fel, pentru că Biserica nu e importantă pentru ei. Dar nu e importantă pentru ei, pentru că nu o cunosc așa cum o cunoaștem noi, pentru că nu o cunosc din interior. Pentru că Biserica lui Dumnezeu, e adevărat, e veche, e de peste 2.000 de ani. Dar ea e veche nu pentru că e „demodată”, e veche nu pentru că „nu ne mai trebuie”, ci e veche pentru că poartă spre noi izvorul de viață din viața Domnului, a Celui Care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră acum 2.000 de ani, în Israilul antic.

Ea poartă către noi adevărul mântuitor și izvorul de viață veșnică din trupul transfigurat al Domnului, al Celui înălțat la dreapta Tatălui, pentru ca fiecare dintre noi, prin Sfintele Taine ale Bisericii, să ne împărtășim de viața lui Dumnezeu și de adevărul care ne mântuie. Căci Biserica noastră e Biserica Sfinților Apostoli și a urmașilor lor până azi, cărora Domnul le-a dat puterea de a sluji Cele Sfinte, de a predica adevărul dumnezeiesc și de a-i conduce pe cei credincioși pe calea sfințeniei.

Și cine vorbește de rău Biserica? Cei care se ceartă cu ea în sinea lor. Însă Biserica e trupul lui Hristos, pentru că noi, toți cei credincioși, suntem mădularele Lui cele duhovnicești [I Cor. 12, 27; Efes. 4, 12]. Și atunci, lupta unora cu Biserica e lupta lor cu Dumnezeu, dar și cu fiecare dintre noi, cei credincioși, care suntem mădularele vii ale Bisericii Lui, adică ale trupului Său mistic. Căci noi, prin Botezul nostru, am devenit mădulare ale lui Hristos, pentru că Hristos S-a prelungit și în viața noastră și ne-a încorporat în trupul Lui, sfințindu-ne pe noi. Dar pentru ca să fim vii întru El, pentru ca să fim vii duhovnicește, trebuie să fim mereu prezenți în viața Bisericii, la Slujbele Bisericii, spovedindu-ne și împărtășindu-ne cu Hristos, pentru că noi suntem ai Lui.

De aceea, pentru noi, Slujbele Bisericii sunt o necesitate practică, pentru că sunt o necesitate interioară. Noi avem în mod continuu nevoie de iertarea lui Dumnezeu, de împărtășirea cu El, de bucuria și pacea duhovnicească ce ne vin de la Dumnezeu. Pentru acestea toate și pentru multe altele, noi venim la Biserică și slujim Slujbele Bisericii și ascultăm adevărul Bisericii, pentru că viața noastră e una eclesială și ea ne împlinește cu totul.

Însă, dacă ai aversiune față de viața Bisericii sau trăiești în ritmul unei pseudo-biserici, orice amănunt pozitiv despre Biserică, care ajunge să fie mediatizat, te stresează, te enervează.

Spre exemplu, recent, a fost mediatizat gestul evlavios al bătrânei Gherghina Vasilescu, din Saelele, jud. Teleorman, care a donat pentru Catedrala Națională suma de 10.000 de lei[3]. A donat pentru că a vrut acest lucru și efortul ei a fost unul asumat. Însă articolul din Lumina a stârnit o campanie de discreditare la TV și în online, pentru că cei care au venit „să vadă cazul” la fața locului, au legat gestul bătrânei…de un om politic al județului, dar și de „obiceiul” Bisericii de a apela la donații.

Însă gestul bătrânei Gherghina nu e unul singular! Credincioșii Bisericii nu dau milostenie Bisericii doar din când în când, ci în  mod continuu. Pentru că noi, oamenii Bisericii, dăruim în mod continuu Bisericii diverse lucruri de care ea are nevoie, de la bani la veșminte, de la cărți la obiecte de cult, și muncim pentru Biserică atunci când e cazul, pentru că e Biserica noastră, a tuturor. De aceea, gesturile noastre de conștiință nu trebuie în niciun fel discreditate, ci luate ca atare. Pentru că ele exprimă un mod de a gândi și de a te raporta la ceea ce iubești. Iar, în democrație, respectul reciproc trebuie să domine viața publică.

Pentru că, așa cum unii dau bani pentru construirea unui stadion de fotbal sau pentru amenajarea unei rezervații naturale, alții dau pentru zidirea unei Biserici sau pentru tipărirea unei cărți de cult sau a unei cărți teologice. Și toate aceste gesturi sunt admirabile și trebuie prețuite și aplaudate în mod public. Pentru că toate folosesc societății în ansamblul ei și nu doar unor persoane.

…Însă enervarea pe Biserică nu se naște din faptul că Biserica are bani sau proprietăți, ci din aceea că ea e prezentă în mod activ și determinant în viața socială a țării noastre. Tocmai de aceea sunt ironizate instituțiile și cutumele Bisericii, gesturile ei foarte pozitive și sunt scoase în evidență…păcatele unor membri ai ierarhiei Bisericii. După care, sondaje necredibile ne vorbesc despre „încrederea” oamenilor în Biserică, deși majoritatea țării noastre face parte din Biserică, din această Biserică. Și e ca și cum ai întreba…dacă ai încredere în tine însuți…

Numai că noi, cei care venim mereu la Biserică, știm să facem diferența între Biserica lui Dumnezeu și păcatele noastre. Pentru că păcatele noastre nu au de-a face cu Biserica, ci cu noi înșine, pentru că noi le facem. Iar Biserica nu ne învață niciodată să păcătuim, ci să trăim în mod sfânt. Și noi păcătuim pentru că vrem să păcătuim. Dar fără Biserica lui Dumnezeu noi nu am putea să fim iertați de ele, de păcatele noastre, și nici nu am putea să creștem în sfințenia lui Dumnezeu. Pentru că numai aici, în Casa lui Dumnezeu, e izvorul iertării și al curățirii noastre de păcate.

Dar, cei care nu prea cunosc teologia și viața Bisericii, vin la Biserică doar pentru a împlini niște…„obiceiuri”. Vin ca să își pomenească părinții, dar vezi că nu prea mai cred în inima lor în Parastasele de care au nevoie părinții lor și pe care aceștia, la rândul lor, le-au făcut părinților lor cu multă credincioșie. Se pierde tot mai mult simplitatea gesturilor de credință, modul evlavios al închinării în Biserică, pentru că mulți se închină din automatism și nu din evlavie smerită în fața lui Dumnezeu. Și lumânarea sau coliva sunt mai importante pentru mulți ca rugăciunea pentru cei adormiți ai lor. Căci muncesc să aibă o bună prezentare la Parastas și la masa de pomenire, dar totul e făcut în grabă și nu cu rugăciune și cu dor viu pentru cei adormiți ai lor.

De aceea, acasă și la Biserică, cei care nu trăiesc în ritmul teologiei și al vieții Bisericii se comportă lumește și nu cu evlavie. Iar pentru ca cineva să înțeleagă viața Bisericii are nevoie de inițiere liturgico-teologică și de creștere în cunoașterea teologică și duhovnicească a vieții Bisericii. Căci viața Bisericii e viața cu Dumnezeu, e viața după voia Lui și pentru a trăi cu Dumnezeu și în slava Lui trebuie să înveți cum dorește Dumnezeu ca tu să trăiești.

Și îmi aduc aminte primele zile și primii ani ai convertirii mele conștiente la viața Bisericii…Cum învățăm și cum citeam despre fiecare lucru din Biserică și din istoria ei cu o bucurie și o însuflețire atât de mari, încât uitam să mai mănânc și să mai ies din casă ore întregi. Căci mă interesa și pictura Bisericii și Slujbele ei și cum să cânt la strană și cum să trăiesc ortodox, fiind uimit și umilit și îndreptat sufletește de fiecare viață de Sfânt pe care o citeam. Totul era și este frumos în viața și istoria Bisericii! Pentru că Dumnezeu e prezent în fiecare loc și în fiecare eveniment al ei. Și pe mine m-a interesat și mă interesează Biserica din perspectiva lui Dumnezeu.  Din perspectiva Lui spre noi, pentru că El a făcut-o și El o ține în viață, împreună cu toată zidirea.

De aceea, dacă vedem Biserica din perspectiva lui Dumnezeu, dacă o vedem ca dumnezeiască, ca zidită de El în oameni, atunci nu o putem vedea ca fiind „vetustă”, ci doar ca mereu nouă și vie în orice secol al istoriei. Pentru că noi putem trăi aceeași viață creștină ca și cei din primul secol al Bisericii sau din al 15-lea secol al Bisericii. Pentru că Dumnezeul nostru, al tuturor creștinilor, e același și în orice secol Biserica Lui a fost viața vie și îndumnezeitoare pentru orice creștin în parte.

Iar dacă cunoaștem tot mai în amănunt viața Bisericii, vom vedea că și în trecut, ca și azi, au fost oameni care nu au fost demni de numele de creștin, care au apostaziat de la dreapta credință și au făcut mari neplăceri Bisericii. Dar prin căderea lor în mari și cumplite păcate, Biserica nu a avut nimic de suferit în esența ei. Pentru că Biserica e Dumnezeu, Care îi umple de slava Lui pe oameni. Și numai dacă oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, ei se rup de izvorul vieții, de El Însuși, iar îndepărtarea de El e moarte veșnică.

De aceea, luptele unora cu Biserica nu sunt noi și nici nu se vor sfârși în istorie, până în clipa transfigurării acestei lumi. Căci acum, unora, li se pare că lumea aceasta „merge la întâmplare” sau că se „autodistruge lent”. Însă lumea aceasta e în mâna Creatorului ei și nu este o corabie aflată în derivă și El o va transfigura la a doua Sa venire întru slavă, când va înduhovnici întreaga creație. Pentru că atunci vom vedea cu toții că sensul istoriei este spre Dumnezeu, că sensul istoriei e teologic, că timpul nu ni s-a dat pentru ca să-l irosim, ci pentru ca să ne înduhovnicim, pentru că viața veșnică e viața lui Dumnezeu cu Sfinții și Îngerii Lui.

Iar Sfinții pe care astăzi îi pomenim asta au făcut: și-au sfințit viața! Sfântul Dimitrios, Marele Mucenic, și-a sfințit viața în mijlocul lumii, în societatea majoritar păgână a secolului său, pe când Sfântul Dmitrii, Cuviosul, s-a sfințit în viața monahală, în tăcere și rugăciune. Niciunul dintre ei nu s-a lăsat biruit de duhul lumii lor, ci și-au trăit în sfințenie viața. Pentru că în ei nu a ars focul străin al patimilor, ci focul evlaviei pentru Dumnezeu, care i-a chemat continuu la nevoința curățirii de patimi.

De aceea, nici noi nu putem spune că greutățile vieții ne-a făcut să nu trăim creștinește sau bolile și necazurile pe care le-am avut. Pentru că toate pe care le trăim în viața noastră le putem trăi creștinește. Dar pentru a trăi creștinește trebuie să învățăm de la Domnul și de la Sfinții Lui cum se trăiește creștinește. Și pentru a învăța viața creștină trebuie să venim mereu la Biserică și să citim cărțile Bisericii și să trăim conform lor.

La Salonic, în Grecia, Sfintele Moaște ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrios se află într-o Biserică, cu hramul său, ce a intrat în patrimoniul UNESCO din 1988[4]. Iar în fiecare an, în Salonic, „se organizează pelerinaje și procesiuni. [Căci] Sfântul este ocrotitorul orașului și al comunității creștine”[5] de aici. Așa după cum, la București, Sfântul Cuvios Dmitrii este ocrotitorul capitalei României, iar în acest an pelerinajul închinat lui va avea loc între 24-29 octombrie 2017[6].

Noutatea pelerinajului acestui an e aceea că pe 26 octombrie, Patriarhul Rusiei va aduce la București un fragment din Sfântele Moaște ale Sfântului Serafim de Sarov, care va rămâne la București, în Biserica Sfântul Nicolae-Tabacu, Biserică dăruită comunității ruse din capitala noastră[7].

Însă pelerinajul de la București, ca și cel de la Iași, e prilejul pentru noi discuții depreciative la adresa Bisericii, cam mereu aceleași. Pentru că presa laică nu e interesată de esența evenimentului, ci de lucruri colaterale. Numai că pe noi, pe credincioșii Bisericii, nu ne interesează în primul rând, dacă ne vine rău la vreunul în timp ce stăm la rând la Sfintele Moaște, ci pe noi ne interesează contactul direct cu Sfintele Moaște ale Sfinților lui Dumnezeu. Căci noi ne hrănim cu rugăciunile Sfinților ca să fim vii duhovnicește și prezența lângă Sfinții lui Dumnezeu e mai de preț decât sănătatea noastră.

De aceea, astfel stând lucrurile, ne concentrăm asupra pelerinajului interior spre Sfinți, în post și rugăciune, pentru că așteptăm de la Sfinții lui Dumnezeu o mângâiere vie în viața noastră. Iar eu mărturisesc faptul că nu a fost pelerinaj în viața mea în care să nu mă bucur duhovnicește la atingerea Sfinților Lui, pentru că i-am simțit vii și lângă noi tot timpul.

Pentru că pelerinajul Bisericii e ca atunci când te duci la un om iubit, pe care vrei să îl vezi și să îl auzi. Nu te interesează dacă plouă, dacă ninge, dacă te mai strânge pantoful sau dacă ai transpirat puțin pe spate…ci vrei să îl vezi, să mergi la el. Și când ajungi la el și vorbești cu el, persoana iubită devine toată lumea ta, pentru că te absoarbe cu totul. Așa venim noi la Sfinți! Pentru că ei ne absorb cu totul inima noastră, iar statul în picioare și truda sunt mult mai mici decât bucuria sfântă pe care o trăim și decât întărirea pe care o simțim în tot trupul nostru.

Dar pentru ca să iubești un Sfânt trebuie să cunoști viața lui. Să îi cunoști viața, dar și să îi simți rugăciunea pentru tine. Adică trebuie să ai o legătură de rugăciune și de iubire cu Sfântul lui Dumnezeu. Și atunci, știindu-l cine este și cum se manifestă el în viața ta, pelerinajul e o bucurie sfântă, pentru că e o întâlnire sfântă cu Sfântul pe care tu îl iubești și îl cinstești.

Așadar, iubiții mei, să recitim viețile celor doi Sfinți pomeniți azi și mâine, dar în ritmul rugăciunilor față de ei! Și să învățăm de la ei, mereu, ce să facem cu noi înșine și cum să ne manifestăm în viața altora. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu se bucură când noi îi cinstim și îi prețuim și se roagă pentru mântuirea noastră. Pentru că ei vor să fim și noi acolo unde sunt și ei, adică în Împărăția lui Dumnezeu!

Dumnezeu să ne întărească pe toți și să ne bucure, pentru rugăciunile celor doi Sfinți Dimitrios astăzi și mâine pomeniți, și la mulți ani celor care le purtați numele! Amin.

[1] Scrisă în ziua de 23 octombrie 2017, o zi de luni înnorată, începând de la ora 8. 28. Terminată la 11. 26.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2016/10/24/predica-la-cei-doi-sfinti-dimitrios-26-27-octombrie-2016/.

[3] Aici: http://ziarullumina.ro/mama-gherghina-din-saelele-pustnica-din-mijlocul-lumii-126915.html.

[4] A se vedea: http://www.dozadebine.ro/biserica-sfantul-mare-mucenic-dimitrie-din-tesalonic/.

[5] Cf. http://basilica.ro/sfantul-mare-mucenic-dimitrie-izvoratorul-de-mir-sfantul-tesalonicului/.

[6] A se vedea: http://basilica.ro/24-29-octombrie-2017-pelerinajul-la-sarbatoarea-sfantului-cuvios-dimitrie-cel-nou-ocrotitorul-bucurestilor/. [7] Ibidem.

Iubiții mei[1],

mie îmi plac merele dulci-acrișoare, cele încă necoapte bine, dar cel mai mult îmi place și mă copleșește iubirea plină de milă și de răbdare a lui Dumnezeu și a Sfinților Lui cu noi, oamenii păcătoși. Merele acelea care nu sunt nici coapte, dar nici crude, sunt merele mele preferate și cam așa mănânc toate fructele de calitate. Însă iubirea față de oameni, ca și merele dulci-acrișoare, nu înseamnă doar dulceață, nu înseamnă doar îmbrățișări și cuvinte bune la adresa oamenilor, ci înseamnă și dulcea-acrișoară mustrare, care este sarea iubirii. Căci pe cel pe care îl iubești, îl cerți, pentru că îi vrei binele. Și cine iubește cu adevărat, cine iubește oamenii în mod duhovnicește, acela iubește cu milă și cu răbdare, cu atenție și cu delicatețe. Pentru că el caută binele omului, binele lui real, mântuirea lui și nu să profite de el.

Căci cei care profită de oameni fac totul pentru ochii oamenilor. Dar cei care iubesc oamenii și luptă pentru ei și îi ajută în chip și fel, aceia sunt purtați de iubirea lui Dumnezeu coborâtă în ei, care îi îndeamnă să fie milostivi, să fie buni, să fie îngăduitori cu oamenii.

Iar în toată Evanghelia mântuirii noastre, noi Îl vedem pe Domnul făcând tocmai acest lucru: fiind plin de o iubire plină de milă față de noi. Plin de o iubire atentă și blândă. Plin de o iubire milostivă față de bolile, necazurile și păcatele noastre. Pentru că El, ieri și azi și tot timpul, va căuta să ne ridice deasupra vieții și a gândirii noastre, va căuta să ne scoată din noi înșine și să ne facă una cu El. Și ca să ieși din tine, ca să te desparți de tine, cel vechi, pentru ca să te înnoiești în Hristos și să fii una cu El, trebuie să te lași purtat de iubirea Lui.

Căci în Evanghelia de azi [Lc. 8, 26-39], când l-a vindecat pe demonizat și l-a făcut să fie sănătos la minte [Lc. 8, 35], El ne-a arătat că nu iubește demonizarea, ci înduhovnicirea noastră. El nu iubește viața trăită rău, viața trăită în intimitate cu demonii, ci viața trăită împreună cu Sfinții Lui. Din acest motiv, nici noi nu putem iubi viața dezmățată, pentru că păcatul e propria noastră rușine, dar iubim și trebuie să iubim orice faptă bună și bineplăcută lui Dumnezeu, pentru că ea e curățire și sfințire a noastră.

Ce i-a spus Domnul celui vindecat? I-a spus: „Întoarce-te întru casa ta [Ὑπόστρεφε εἰς τὸν οἶκόν σου] și povestește câte ți-a făcut ție Dumnezeu [καὶ διηγοῦ ὅσα ἐποίησέν σοι ὁ Θεός]!” [Lc. 8, 39, BYZ]. Însă Dumnezeu nu a lucrat în viața lui doar când l-a vindecat de demoni, ci și când l-a întărit să suporte demonii în el însuși. Dumnezeu a lucrat în el și când a îngăduit demonilor să intre în el, dar și când i-a scos, cu putere dumnezeiască, din el. Pentru că Dumnezeu e mereu cu noi [Mt. 28, 20], chiar dacă noi credem că El e cu noi doar când ne e nouă bine.

Nu, nu stau așa lucrurile! El e mereu cu noi, în orice clipă, pentru că El e atotvăzător și atotcunoscător. Căci El e cu noi și când suntem triști și când suntem bolnavi și când suntem disperați și când suntem agasați de demoni și când nu avem bani de chirie și când căutăm un mijloc de păcătuire și când săpăm groapa altuia…și cădem noi înșine în ea și când vrem să ne sinucidem și când credem că nu avem niciun rost pe fața pământului.

Da, El e mereu cu noi și lângă noi! Și El așteaptă în fiecare clipă decizia noastră, schimbarea noastră interioară, ralierea noastră cu El. Căci dacă El ar decide în locul nostru, viața noastră ar fi lipsită de orice fărâmă de libertate. Însă El, Dumnezeul Care Se umple de milă față de noi, ne lasă să alegem, ne lasă să Îl alegem în fiecare clipă, pentru ca sfințenia noastră să fie o conlucrare voită și dorită de noi.

Imaginați-vă viața dumneavoastră fără libertate interioară! Fără libertatea de a alege ceea ce crezi și simți și vrei să alegi. Cum ar arăta viața dumneavoastră în această situație? Bineînțeles, ar fi o dramă vie! Pentru că cei care v-ar impune ce să alegeți, ce să iubiți, pe cine să iubiți, cu cine să vă căsătoriți, cum trebuie să arate familia dumneavoastră, ar fi niște oameni monstruoși. Și de ce ar fi astfel? Pentru că v-ar considera incapabili de alegeri personale.

Însă măreția omului constă tocmai în faptul că el poate alege cele mai grele drumuri pentru a se înduhovnici, dacă o lume întreagă i-ar sta împotrivă. Măreția omului constă în curajul de a merge mai departe, cu toate consecințele, pentru că așa a decis el însuși, în sinea lui. Și când omul decide să fie de partea lui Dumnezeu și să se lupte interior cu patimile sale, cu obișnuințele sale păcătoase, cu propriul lui trecut negru, atunci asistăm la asceza care îi place lui Dumnezeu, adică la eforturile de limpezire interioară ale creștinului.

Și toți avem nevoie de lupta aceasta sfântă pentru limpezire interioară. Fără de ea nu putem intra niciunul pe ușa Împărăției, pentru că ușa este Hristos [In. 10, 9, BYZ], Cel mult-pătimitor din iubire pentru noi. Și de ce a pătimit El atât de mult din iubire pentru noi? Căci a vrut să ne scoată pe noi din robia demonilor. Și de ce ne-a scos din robia demonilor? Pentru că noi sufeream cumplit din cauza răutății lor. Și noi suferim și acum din cauza răutății demonilor, dacă ne înfrățim cu ei zilnic. Adică, dacă păcătuim fără să ne pocăim și fără să ne spovedim păcatele noastre.

Pentru că noi păcătuim de unii singuri, alegând moartea [Fac. 2, 17, LXX], dar El e ridicarea noastră. Și ridicarea noastră se face sacramental, prin Taina Sfintei Mărturisiri, unde noi ne spunem păcatele noastre și ne dezicem de ele, iar El, Hristosul mântuirii noastre, ne umple de iertarea și de slava Lui.

Iar Taina iertării păcatelor, Biserica a primit-o în ziua învierii Sale din morți, pentru ca să fim mereu vii întru El. Căci atunci le-a dat Sfinților Săi Apostoli Duh Sfânt [In. 20, 22], adică harul Duhului Sfânt, harul Preasfintei Treimi, harul comun al Dumnezeului treimic, pentru ca ei și noi, urmașii lor duhovnicești, adică ierarhia Bisericii, să poată ierta sau să țină păcatele oamenilor [In. 20, 23].

Însă eu niciodată în viața mea preoțească nu am ținut păcatele cuiva, adică nu l-am lăsat să plece de la Spovedanie neiertat de păcate, deși am putere de la Hristos să fac asta, pentru că inima mea e rănită de iubirea lui Hristos, „Care vrea [ca] toți oamenii să se mântuie [Ὃς πάντας ἀνθρώπους θέλει σωθῆναι] și întru cunoașterea adevărului să vină [καὶ εἰς ἐπίγνωσιν ἀληθείας ἐλθεῖν]” [I Tim. 2, 4, BYZ]. Fapt pentru care, eu mă bucur de fiecare păcat spovedit, de fiecare lucru pe care omul îl admite ca lucru rău în viața lui, necerând ca el să aibă o profundă și copleșitoare pocăință pentru păcatele spovedite. Pentru că acest puțin, dacă e udat cu multă răbdare și multă învățătură, rodește în timp.

De aceea, eu sunt de părere că trebuie să acceptăm pocăința omului așa cum e ea, după nivelul său de înțelegere, fără să o forțăm să fie „mai duhovnicească” această pocăință, și să îl aducem la Hristos, împărtășindu-L cu El, pentru că omul trebuie să crească, deopotrivă, și în spovedirea păcatelor, dar și în împărtășirea cu Domnul.

El, Cel care e de față când ne spovedim păcatele, ne învață tot mai mult cum trebuie să ne spovedim, dacă noi venim la El mereu ca să ne spovedim păcatele pe care le facem zilnic, după cum tot El, Cel care ni Se dăruie nouă ca Mâncare și Băutură sfinte  ne învață, pe măsură ce tot venim să ne împărtășim cu El, bunătatea Lui și sfințenia Lui și curăția Lui și bucuria Lui și mila Lui față de noi toți. Adică există o continuă școală a Spovedaniei și a Euharistiei, una interioară, în care Domnul ne învață iertarea Lui și unirea Lui cu noi. Și după cum nu ajungi la împărțire fără să înveți cifrele, tot la fel nu poți să ajungi să ai simțiri duhovnicești, dacă nu te lași pătruns de iubirea lui Dumnezeu, cea care te învață să fii delicat și iubitor cu toți oamenii și cu toate făpturile Sale.

Pentru că Dumnezeu, în Sfintele Sale Taine și în toate Sfintele Sale Slujbe și rugăciuni, ne învață iubirea Lui și raportarea Lui continuă la noi. În ele noi ne împărtășim de iertarea Lui, dar și de mila și răbdarea Lui cu noi. Căci El Se smerește continuu în toate lucrările sacramentale ale Bisericii, pentru ca să Se facă propriu nouă, spre sfințirea noastră. El vine la noi, El ni Se dăruie nouă, El binevoiește să locuiască în noi, acolo, unde au locuit și demonii, pe care El îi scoate cu prezența Sa, pentru ca să ne facă biserici sfințite, pe noi, robii Săi.

De aceea, nu putem spune că nu știm să fim milostivi, că nu știm să fim răbdători, că nu am învățat de la nimeni ce înseamnă a dărui, când El ne învață toate acestea zilnic.

…Mi-am adus aminte zilele astea un moment din copilăria mea. Poate că aveam 5-6 ani și bunicii mei m-au trimis, cu ditamai sifonul (așa mi se părea atunci!), ca să îl încarc la sifonărie. Erau vreo doi kilometri până acolo, plus doi, la întoarcere, adică 4…Nu știu de ce m-au trimis singur, nu mai îmi amintesc, dar știu că am dus de unul singur acel sifon, într-o plasă, până în centrul satului, unde era sifonăria, că mi l-a încărcat Cornel, sifonarul (ce a murit, în scurt timp, într-un accident de mașină și el a fost primul mort desfigurat pe care l-am văzut în viața mea), dar că, la întoarcere, l-am simțit și mai greu…Nu știam ce să fac…mi-era teamă să îl las acolo, pentru că aș fi fost certat…și când mi-era cel mai greu, când îmi venea să îl las acolo și să plec…atunci a venit un bărbat înalt, ale cărui picioare se sfârșeau deasupra capului meu, și el mi-a dus sifonul până acasă. Iar eu mergeam pe lângă el, ușurat de greutate și mulțumitor în inima mea și foarte bucuros…

Pentru că așa face și Dumnezeu cu noi, când credem că nu mai putem! El ne ia sifonul, ne ia greutatea noastră și o poartă El și ni se par toate ușoare, deși, până mai ieri, boala ni se părea de nesuportat, la fel și ispita, la fel și nevoia în care eram…

Iar dacă mă scufund în amintirile mele și le observ pe îndelete, văd ceva uimitor: chiar dacă eu nu aș fi citit niciodată o carte teologică și nu aș fi beneficiat de marea înțelepciune a teologiei și a Tradiției Bisericii, aș fi avut la îndemnă multele luminări ale lui Dumnezeu, pentru ca să cred în El și să fiu un om credincios, luminări prin care El mi-a vorbit, ca și în cazul greutății sifonului.

Pentru că atunci când eram prunc și nu puteam merge prea bine în picioare, o nucă, găsită în vie, mi-a vorbit prima dată despre taină, despre greutatea înțelegerii celor ascunse, despre faptul că există un înăuntru al lucrurilor. Iar câinii cei răi, care mi-au mâncat-o pe Lola, cățeaua pe care noi o hrăneam cu bomboane și prăjituri, mi-au vorbit despre demoni, despre dușmani, despre cei care distrug lucrurile frumoase din viața oamenilor.

Tunetele și fulgerele lui Dumnezeu mi-au vorbit prima oară despre seriozitatea lui Dumnezeu, despre faptul că El pedepsește și tot El binecuvintează. Sărăcia ultimei perioade comuniste mi-a vorbit despre umilință și despre durere. De aceea, când i-am văzut pe oameni, în București, rugându-se pe străzi și fiind neînfricați, am știut că ei sunt purtați de Cineva mai presus de această lume, adică de Dumnezeu, pentru că doar El poate să îi facă pe oameni neînfricați în fața morții. Pentru că, până atunci, eu văzusem multă sărăcie, multă lașitate, multă șmecherie și hoție la oameni, multă indolență…pe când acum, în zilele neînfricării românești, eu vedeam oameni care vorbeau din adâncul lor, care erau entuziasmați, care erau plini de bucurie, pentru că nu își mai cenzurau trăirile interioare.

Și atunci, credința cea sfântă a lui Dumnezeu s-a aprins în mine! Dar fiecare luminare anterioară a lui Dumnezeu din viața mea și-a vădit imediat rostul ei, pentru că ele erau treptele înțelegerii mele spre întâlnirea reală și acaparatoare cu Dumnezeul mântuirii noastre. Căci eu mergeam către El, condus de El, dar nu știam asta. Și când El mi s-a revelat ca bucurie și entuziasm dumnezeiesc, atunci mi-am adus aminte că El mi Se revelase anterior ca înțelegere și cunoaștere sfântă, ca pace, ca judecător, ca milostiv, ca ajutător și iertător al nostru.

Și atunci toate au avut sens! Pentru că El mă chemase din prima clipă, după cum îi cheamă pe toți oamenii, și m-a învățat, ca pe toți ceilalți, pașii spre Sine. De aceea, dacă încă nu L-ați înțeles, dacă încă nu I-ați simțit iubirea, dar aveți luminări de la El, lăsați-L să intre în viața dumneavoastră! Căci numai dacă El intră în viața dumneavoastră, viața dumneavoastră capătă sens. Pentru că Domnul nu forțează ușa inimii, ci El stă la ușă și bate [Apoc. 3, 20, BYZ]. Și aceasta o face pentru că El e delicat și, cu mare și nespusă delicatețe, El intră în viața noastră, pentru ca să ne elibereze de noi înșine și să ne facă ai Lui. Căci noi, de unii singuri, nu știm ce să facem și nu putem să scăpăm de cursele cele multe și grele ale demonilor. Dar împreună cu El putem trece orice obstacol.

…Însă cel mai cutremurător lucru pentru mine nu a fost și nu este judecata lui Dumnezeu, pentru că toți trebuie să primim după gândurile, simțirile și faptele noastre. Ci pe mine, din prima clipă a convertirii mele, m-a cutremurat mila lui Dumnezeu, grija Lui față de oameni, coborârea Lui până în Iad pentru a mântui oamenii. Adică mă cutremură iubirea lui Dumnezeu, frumusețea lui Dumnezeu, curăția lui Dumnezeu, delicatețea lui Dumnezeu, iertarea Lui care mă îngrozește. Și nu mă îngrozește pentru că mă înfricoșează la modul negativ, ci pentru că mă bulversează prin măreția iubirii Lui.

De aceea, eu am învățat și învăț mereu să iubesc oamenii din marea Lui milă și iertare față de noi. Dacă El ne iartă îndelung, dacă El ne păsuiește mereu, dacă El ne scoate iar și iar din iadul păcatelor noastre, cine sunt eu…să fiu drept, sarcastic și nemilostiv cu aproapele meu?

De aceea, la mine precumpănește mila și iertarea în relația cu oamenii, delicatețea și bunul simț. Pentru că poți să pui la punct oricând pe cineva care nu e de nasul tău, dar a-l ajuta să se ridice din mediocritatea lui înseamnă a face un lucru măreț. Pentru că a răspunde răului cu rău e un lucru ușor, dar binele…e cel care bulversează. Binele îți face bine interior, te smerește, te educă. Pe când răul nu face decât să adâncească neîncrederea în oameni și dezamăgirea față de ei.

Așadar, iubiții mei, să ne întoarcem în casa noastră și la locul nostru de muncă, și să arătăm tuturor, în mod discret, câte a făcut Dumnezeu cu noi! Cum ne-a ajutat El în necaz, dar și la bucurie, cum ne-a scos oameni în cale, dar și cum ne-a lăsat să cădem în ispite, în ispitele propriilor noastre patimi. Căci El e prezent, atotprezent în viața noastră și a întregii făpturi. Și ce nu înțelegem din purtarea Lui de grijă, să nu blasfemiem, pentru că gândurile Lui nu sunt ca gândurile noastre! Ci, dimpotrivă, să Îl rugăm pe Dumnezeul slavei, pe Dumnezeul nostru treimic, să ne lumineze cărțile Lui cele sfinte, să ni le lumineze în inima noastră, pentru ca să facem voia Lui cea sfântă. Să Îl rugăm să ne lumineze Biserica și creația și umanitatea, adică adâncul lor de taină, pentru ca să știm cu ce umilință sfântă să cădem înaintea Lui și să I ne închinăm Lui, sărutând pașii Lui din creația Sa.

Căci El îi aude și pe cei care I se roagă Lui, după cum îi aude și pe cei care Îl blestemă pe El! Ne aude pe toți, căci are auzul cel mai fin. Dar El nu ne răspunde la rugăciuni sau la blesteme după copilărismul minții noastre, ci după mila Lui cu noi. Căci El are un plan cu lumea. Și nu vrea să distrugă lumea, lumea pe care El a făcut-o, ci El vrea să o desăvârșească pe ea.

După cum și noi, cei care avem copii, nu vrem ca ei să fie niște pierde-vară, ci vrem ca ei să facă lucruri mărețe, lucruri importante, lucruri folositoare. Pentru că vedem, cu toată vederea minții și a inimii noastre, că omul se poate schimba, că el poate învăța, că el se poate civiliza, dar și înduhovnici. Și dacă vedem toate acestea, dacă le constatăm peste tot, atunci scopul lui Dumnezeu e scopul lumii Sale, pentru că El vrea să le înnoiască și să le desăvârșească pe toate. El vrea să curățească lumea de păcat și de moarte și de orice imperfecțiune.

De aceea, să cerem mereu ca să se facă voia lui Dumnezeu în noi. Să se facă voia Lui în cer, cât și pe pământ. Pentru că asta vrea Dumnezeu de la noi: să ne încredem în El și să mergem împreună cu El spre descoperirea întregii Sale iconomii cu lumea. Amin!

[1] Predică începută la 17. 58, pe 19 octombrie 2017, zi de joi însorită. După o Înmormântare. Terminată la 20. 49.