Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predica Patriarhului României

Toate manifestările predicatoriale ale unui predicator ortodox sunt predica lui. Pentru că predica lui cuprinde tot modul în care el se manifestă în vorbire, în scris și în viața de zi cu zi. De aceea, în articolul de față, unul festiv, cu ocazia împlinirii vârstei de 68 de ani[1], mă voi ocupa de modul în care predică Patriarhul Daniel Ciobotea, Patriarhul României. Pentru că în persoana sa avem un predicator ortodox care predică în mod expres, în mod aluziv, dar și în mod tacit.

Deși Patriarhul Daniel predică în mod liber, predica sa e una pregătită. Atât ca informație, cât și ca tonalitate. Nu predică spontan decât arareori. Doar mici fragmente din predică ne dau de înțeles că au legătură cu publicul din fața sa. Pentru că, cel mai adesea, mesajul său e unul care vizează un public global și nu local. Se așteaptă ca predica sa să fie preluată, să fie mediatizată, și de aceea preîntâmpină clarobscurul și nu agreează cantonarea în evenimente locale. Pentru că glasul Patriarhului trebuie să fie autoritativ în manieră națională, dar și universală.

Își începe predica de la pasajul evanghelic din ziua respectivă sau de la viața Sfântului pomenit atunci, actualizând un conținut îndeobște cunoscut la nivel teologic, neaventurându-se în controverse filologice, istorice și teologice de ultimă oară. Pentru că modul său de a predica e unul clasic, profund catehetic, dar și mistagogic, care ține să sublinieze specificul teologiei noastre ortodoxe și modul nostru luminos și echilibrat de a vedea lucrurile. Predică românește, după textele traduse și clasicizate în spațiul nostru eclesial. Sublimează polemicile. Folosește informații din online, dar fără să le citeze. Face aluzii la diverși autori și teme teologice, pentru ca să îmbie la lectură sau să atragă atenția asupra importanței lor. Iar când predică, acesta manifestă dorința de a vorbi în fraze concise. Lapidaritatea, în momente cheie, o resimte ca pe o nevoie presantă. Pentru că Patriarhul Daniel Ciobotea e vorbitorul care simte că o predică trebuie să fie clară, concisă, fără ambiguități, cu sublinieri viguroase, pe înțelesul oamenilor, pentru ca oamenii să plece cu lucruri esențiale de la Slujbă.

Evanghelia zilei este pista de lansare spre diverse zone teologice sau realități sociale. În predica de ieri[2], spre exemplu, Patriarhul Daniel a subliniat faptul că implicarea noastră în afaceri ne poate face insensibili la minunile din viața semenilor noștri. Căci gadarenii au fost „preocupați [mai degrabă] de valoarea materială a porcilor decât de vindecarea spirituală a concetățenilor suferinzi. Paguba pricinuită prin înecarea porcilor li s-a părut mai mare decât binefacerea vindecării celor doi oameni demonizați”[3]. Pe când în predica la Sfântul Ilie Tesviteanul, vorbind despre persoana Sfântului, a subliniat faptul că Sfântul Ilie a fost „un Profet care nu s-a impus atât prin cuvântări, cât prin fapte minunate, prin râvna sa, prin viața sfântă și prin lucrările sale binecuvântate de Dumnezeu”[4]. Pentru că inflația de vorbe nu transmite atât de multe ca faptele, ca faptele reale. Pentru că faptele bune, evlavioase, sunt fotografiile personale care vorbesc mult mai expresiv despre noi decât cuvintele.

Patriarhul României obișnuiește să facă fotografii de grup după fiecare Dumnezeiască Liturghie, în care să integreze și comunitatea prezentă la Slujbă. Și aceste fotografii sunt profund eclesiale. Însă instituțiile media care îi publicitează lucrarea pastorală îl fotografiază uneori de unul singur, vrând să arate prin aceasta unicitatea sa. Fără doar și poate, Patriarhul e numai unul. Însă unicitatea în fotografiile publice nu îl avantajează. Pentru că îl singularizează în mod nefast, îl separă de Biserică, ceea ce e o erezie vizuală din punct de vedere ortodox. Căci Patriarhul trebuie văzut mereu împreună cu Biserica, în slujire și în dialog frățesc cu oamenii.

Patriarhul României predică și când tace. Predică prin mimica feței și gestica sa, prin modul în care se pătrunde de slujire. Predică și prin fotografiile sale și prin cărțile sale și prin interviurile și luările sale de poziție. Predică și când exprimă condoleanțe și când premiază pe cineva. Dar reticența sa față de interviuri și față de implicarea sa personală în online e un minus al predicării sale. Eu cred că Patriarhul României ar trebui să vorbească în mod programatic cu presa și cu diverse instituții prietenoase și ostile Bisericii, dar, în primul rând, ar trebui să vorbească în mod deschis, firesc cu oamenii, printr-un canal propriu de comunicare ca Facebook sau Twitter. Un articol personal în social media al Patriarhului ar fi mult mai benefic decât un comunicat de presă. Ar fi cât 10 comunicate, deși comunicatele de presă ale Patriarhiei exprimă, în esență, opiniile sale. Numai că în comunicate vorbește instituția și nu omul care conduce Biserica națională. Dezinstituționalizarea în materie de comunicare nu e doar un trend, ci o nevoie a lumii noastre. Pentru că cei familiarizați cu mediul online vor ca Ierarhia Bisericii să comunice în mod deschis, imediat cu ei.

Iar un cont personal al Patriarhului României pe Facebook, spre exemplu, ar umple golul dintre două prezențe publice ale Patriarhului, pentru că cititorii, care sunt și credincioși în același timp, l-ar percepe a fi în mod continuu cu ei prin exprimările sale zilnice. Căci, în esență, scrisul și comunicarea online sunt o slujire continuă a Bisericii. Pentru că mediul online nu suplinește, ci amplifică slujirea noastră eclesială și o universalizează într-un mod extrem de facil și de onest.

Patriarhul României vorbește mult despre persoana Mântuitorului Iisus Hristos și despre lucrarea Sa răscumpărătoare și mântuitoare. Fără însă să Îl scoată pe Hristos din Treime, pentru că Dumnezeul nostru treimic este fundamentul lumii și al Bisericii. Însă vorbirea despre Hristos este de importanță universală, atâta timp cât „învierea lui Hristos din morți este un dar al lui Dumnezeu pentru toți oamenii din toate generațiile, din toate locurile și timpurile. [Căci] învierea lui Hristos oferă sens vieții omului pe pământ. Pentru că prin învierea Lui noi învățăm că omul nu este făcut pentru mormânt, ci pentru cer. El nu este făcut ca să rămână în pulberea pământului, ci el este făcut pentru înviere și viață veșnică”[5].

Patriarhul Daniel pledează pentru familia creștină tradițională și pentru unirea Liturghiei cu filantropia, cu iubirea concretă și reală a oamenilor, cu ajutorarea lor la propriu[6]. Iar în predica de anul acesta la Cincizecime, vorbind despre rolul lui Dumnezeu Duhul Sfânt în viața noastră, Patriarhul Daniel a spus că „Duhul Sfânt este și Cel care ne curățește de păcate, ne face din oameni răi oameni buni, din oameni rigizi ne face oameni blânzi, sensibili, iubitori de Dumnezeu și de semeni pentru că este foc curățitor. [Pentru că] El luminează mințile oamenilor să înțeleagă Scripturile și să înțeleagă voia lui Dumnezeu în viața lor”[7]. Căci lupta noastră împotriva secularizării și a minimalizării Bisericii în societate este una teologică, care trebuie dusă cu argumente teologice și duhovnicești, cu argumente pragmatice.

Patriarhul României predică într-un mod didactic, folosindu-se de un lexic echilibrat, uneori explicând cuvinte sau sintagme teologice așa cum face ca Profesor la facultate. Tonul în care Patriarhul predică e unul profesoral și nu confesiv, elementele confesive în predicile sale fiind rare. În mod voit rare. Și acesta e un alt minus al predicării sale. Pentru că oamenii vor să-l cunoască pe predicator din predicile sale. Iar elementele confesive introduse în predici sunt faptele care întăresc vorbele predicatorului.

Cărțile sale de predici sunt stilizate, dar nu au bibliografia aferentă. Păstrează marca oralității. Sursele de inspirație ale Patriarhului sunt diverse, autoritățile la care el se raportează fiind Dumnezeiasca Scriptură, Sfinții Părinți și teologi reprezentativi recenți, mentorul său, Părintele Dumitru Stăniloae, fiind citat adesea. Mesajul său public, cu preponderență, e pentru ascultătorul cu studii medii între 30-60 de ani. Și, mai ales, vizează segmentul feminin al publicului ortodox, care este preponderent în viața liturgică a Bisericii.

În ultimii ani, Patriarhul Daniel a înțeles tot mai mult importanța prezenței Bisericii în online, dar canalele informative ale Bisericii nu au produse media proprii pentru copii, tineri, bătrâni, intelectuali, teologi, oameni cu nevoi speciale. E nevoie de produse media specializate, create de către specialiști în domeniu.

Însă ceva e sigur: Patriarhul României are gustul schimbării, pentru că vede împlinirea Bisericii în viitorul eshatologic al lumii și nu în trecut. Trecutul Bisericii ne aduce în prezent Tradiția Bisericii. Dar Biserica e vie, e mereu vie, pentru că Tradiția Bisericii e mereu vie, e duhovnicească, fiindcă e plină de slava lui Dumnezeu. Și Dumnezeu, prin slava Lui, ne ține pe toți cei credincioși în relație vie, reală, cu Sine.

La mulți ani, Preafericirea voastră, și multă împlinire în tot ceea ce faceți!


[1] A se vedea: https://basilica.ro/patriarhul-romaniei-aniverseaza-implinirea-varstei-de-68-de-ani/.

[2] A se vedea: https://basilica.ro/propovaduire-prin-fapte-pedagogia-mantuitorului-in-cazul-gadarenilor-explicata-de-patriarhul-daniel/.

[3] Ibidem.

[4] Cf. https://basilica.ro/patriarhul-daniel-il-elogiaza-pe-sf-ilie-este-cel-mai-mare-proroc-in-ceea-ce-priveste-faptele-nu-cuvantarile/.

[5] Cf. https://basilica.ro/parintele-patriarh-daniel-pastele-este-sarbatoarea-iertarii/.

[6] Cf. https://basilica.ro/hristos-a-inviat-salutul-adresat-de-patriarhul-romaniei-papei-francisc-text-integral/.

[7] Cf. https://basilica.ro/doar-prin-lucrarea-duhului-sfant-se-pot-aduna-oamenii-in-comuniune-patriarhul-daniel/.

Intertextul lui Călinescu

Din cele patru romane ale lui Călinescu, critica reține astăzi două capodopere: Enigma Otiliei (1938) și Bietul Ioanide (1953).

Felix e un Ioanide la începutul carierei. O dovadă constă în felul în care primele observații ale naratorului, în Enigma Otiliei, sunt făcute ca din prisma lui Felix, reprezentând o analiză de natură arhitectonică a peisajului urban și a interioarelor. Ochiul lui Felix e conjugat (permanent, nu doar la începutul romanului) cu un „ochi de estet”.

În celălalt roman, personajul-pivot e arhitectul genial, Ioanide. Dar, în fapt, perspectiva lui Ioanide e omniprezentă în Enigma Otiliei. De la bun început, de când amendează drastic arhitectura Bucureștilor (considerat un sat mai mare), și până la expertizele profesioniste la care sunt supuse imobilele cu care facem cunoștință în roman (casa lui Costache Giurgiuveanu, apartamentul lui Pascalopol din București, casa acestuia de la moșie etc.), descoperim în naratorul care împrumută ochii tânărului student din Enigma Otiliei perspectiva lui Ioanide mai degrabă decât pe cea a lui Felix.

Pare că Felix se pregătește pentru cariera de Ioanide, în paralel cu cea de medic neurolog. Altfel spus, putem aprecia că Bietul Ioanide se afla cumva în faza de proiecție sau de germinare în mintea autorului încă din perioada redactării romanului anterior.

Arhitectul genial al lui Călinescu se vrea un homo universalis renascentist, fiind întotdeauna dublat de un poet care gândește arhitectura umană în rama sau în contextul arhitecturii cosmice.

Elocvente, în acest sens, sunt secvențele din roman în care ni se relatează călătoria lui Felix și a Otiliei la moșia lui Pascalopol. Din capul locului trebuie spus că aici nu mai e vorba de influența lui Balzac, ci mai degrabă a romancierilor ruși.

Arta – romantică – de a integra personajele în peisaj (și mai cu seamă într-un peisaj deșertic de stepă, tipic rusesc, într-un peisaj fără limite, despațializat, fără geografie și fără istorie) trădează influența romanelor rusești. Deși, nici în acest caz, Călinescu nu este un imitator docil, personalizând și autohtonizând în permanență.

De la gara Ciulnița, Felix și Otilia sunt așteptați de Pascalopol cu brișca pentru a călători la moșie. Iar Călinescu-criticul ar putea spune despre sine însuși ceea ce afirmase în legătură cu perspectiva lui Duiliu Zamfirescu, pe care acesta o atribuise lui Matei Damian: că peisajul de la gară spre moșie este remarcat cu „un ochi care știe să simbolizeze”.

Deși mai tânăr decât Matei Damian, Felix deține un ochi simbolizant mult mai performant…

Ceea ce urmează, în romanul lui Călinescu, nu este o călătorie de la gară la moșie în trăsură, ci o călătorie julesverneană în jurul pământului, o călătorie în timp (regresivă, spre începuturile istoriei și ale timpului), care se termină cu un voiaj deopotrivă în spațiul cosmic și dincolo de el…

Așadar, prima călătorie cu brișca e…pe mare. „Brișca însăși era un vehicul de lux, ușor ca un caic”[1], vântul era „cald, masiv ca o undă marină”[2], iar cei trei (Felix, Otilia și Pascalopol) „pluteau pe o mare galben-verzuie în care valurile prea înalte împiedicau ochii să tragă linia orizontului”[3]. Era vorba, de fapt, de lanurile de porumb și de ovăz printre care alerga trăsura.

În aceste peisaje, naratorul creionează romantic portretul Otiliei. Briza marină o silește să renunțe la pălărie, încât „rămase cu capul gol, aspirând cu nările desfăcute mirosul câmpului. Vântul îi arunca pletele […] masculinizându-i fața. Câmpia era așa de plată și de întinsă încât nu i se zărea nicio margine”[4].

Aici se dezvăluie cel mai bine spectrul androgin al Otiliei, fața masculină a eroinei pe care Călinescu o numea proiecția mea feminină.

Portretul acesta cu trăsături masculinizate se ivește într-un peisaj câmpenesc-marin fără limite, care se deschide spre infinit. Otilia ar fi putut avea o altă identitate: un marinar care străbate oceanele lumii. Călinescu se dovedește un investigator al psihologiei umane, ștergând granițele între sexe și încercând să privească mai adânc similitudinile între caractere.

Imensitatea unui peisaj în monorimă îi dezvăluie eroinei latura masculină, aventuroasă. În ciuda faptului că, în același timp, ea prinde brațul lui Pascalopol, căutându-i protecția. Un timp se suprapune altui timp, o istorie concretă unei alte istorii, posibile sau fabuloase.

A doua călătorie e o ieșire din timp. Dacă în prima ieșeam afară din spațiu numai, acum ieșim și din timp. Autorul ne plimbă prin mitologie: „Un cal ieșit pe neașteptate în marginea câmpului părea gigantic, copilul care-l mâna din urmă cu o nuia, un ciclop. Multă vreme, lipsa desăvârșită a oricărei așezări omenești dădea călătorilor impresia ieșirii din orice margine posibilă a civilizației și diforma noțiunea de timp. Era un ceas numai de când coborâse din tren și Felix se simțea pierdut de sute de ani pe locuri în care orice urmă de civilizație fusese distrusă de mult de soare și de ierburi”[5].

Perspectiva este din nou al lui Felix, așadar. Din când în când autorul ține să ne amintească acest lucru, pentru că știe că nouă ni se pare cam greu de crezut.

Peisajul acestei călătorii secunde e futurist, cuprinzând o mitologie post-civilizațională, post-post-modernă, postumană (avant la lettre), deși despre asta nu se vorbea pe vremea lui Călinescu.

Bordeiele și stogurile „de fân scrumit, putrezit”[6] îi provoacă autorului altă atitudine decât lui Sadoveanu: „Totul alcătuia o ruină tristă, prin materialul ei, un Pompei de lut, imposibil de a fi gândit cu oameni într-însul […]. Și cum totul părea pe acest orizont lipsit de dimensiune, colosal, Felix [iar Felix!] avu intuiția pustietății scitice, învățate de la școală. Aici nimic nu putea fi așezat într-un moment al istoriei, niciun monument, nicio formațiune a solului nu amintea niciun ev. Totul era rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate”[7].

„Bordeienii”, care stârneau revolta lui Sadoveanu, îi dau lui Felix, în conjuncție cu pustietatea scitică, sentimentul de imobilitate a istoriei, de ruină dominantă: totul crește din ruină și din pustiu, ca în Memento mori al lui Eminescu, pentru a se întoarce acolo, în același punct anistoric de ruină.

Otilia e personajul care se integrează portretistic în aceste peisaje, în timp ce Felix e cel ce reflectează, oglinda conștiinței, a cărui viziune o adoptă naratorul.

O altă călătorie, printre nămoluri și bivoli negri, pare o coborâre pe Styx, în infern. Trimiterile livresc-mitologice se înmulțesc.

În fine, odată ajunși la moșia lui Pascalopol, un heleșteu oferă o priveliște „sinistră și grandioasă”[8] și impresia anterioară de infern e completată cu cea de viziune coșmarescă: „Era o apă mocnită, smârcoasă, cum apare uneori în visele grele în care adormitul se cufundă mereu în nămoluri universale și nu scapă de ele decât zburând pe deasupra”[9].

Otilia nu pierde ocazia de a se coborî în eleșteu până la genunchi. Doar înserarea o împiedică să se scufunde cu totul în apele de coșmar

Am putea spune că înnoptarea o salvează. Ce fel de înnoptare? Ne spune Călinescu mai departe, când cei doi tineri ajung „la stoguri”: „Livada prin care trecură era înecată în întuneric ca un cimitir, câmpul însă era luminat de lună, și […] clăile de fân apărură ca niște mari monumente funerare. […] Capul fetei apăru pe o claie, aureolat de lună”[10], rafaelic.

Nu e prima dată când Otilia apare în ipostază angelică. Prima imagine în ochii lui Felix, când acesta sosise în casa bătrânului Costache Giurgiuveanu, avea aceleași trăsături statuare: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis și văzu […] un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până la umeri”[11]. E statuia unui înger, profilată pe „un cer deschis”. Un profil prerafaelit.

La începutul romanului se aflau în casa lui Costache. Acum se găsesc la moșia lui Pascalopol, pe un câmp cu stoguri care aduce a cimitir, în fantezia arhitectonică a lui…Felix. Dar și Ioanide construiește un cavou pentru soția lui Hagienuș și o statuetă funerară feminină (cavou în care moare Pica, fiica lui Ioanide).

Să fie întunecarea morții cea care o va salva pe Otilia de apele coșmarului, adică de un destin mediocru, și îi va reda angelitatea pierdută, după căsătoria cu Pascalopol, pe care i l-a preferat lui Felix, și după aventura unui nou mariaj, la maturitate, în Argentina? Călinescu așa pare că insinuează.

Aceasta e ultima călătorie, pe care cei doi tineri o fac singuri, fără Pascalopol: „Felix și Otilia se culcară pe spate cu mâinile sub cap și priviră cerul. […] Țârâitura [greierilor] curgea cu monotonia tictacului unui ceas [imaginea a preluat-o Călinescu din Sărmanul Dionis – în paradisul din lună cântă greieri ca orologii – și e o punere în abis], neobservată prin obișnuință, huruitoare prin prea multa atenție. Ca printr-o ocultă corespondență pulberea de stele de pe cer își schimba țesătura mereu, așa cum și-o schimbă o spumă fină de săpun care se topește [pentru că, așa cum zicea odinioară Miron Costin, „Ceriul faptu [făcut] de Dumnezeu cu putere mare,/ Minunată zidire, și el sfârșit are /…/ [Și] voi, stele iscusite, ceriului podoba [podoaba] /…/ Toate-s nestătătoare, toate-s niște spume”]. Unele stele străluceau mai repede, altele se stingeau [de data aceasta, Felix împrumută ochiul lui Hyperion!], și mișcarea continua mereu ca o fierbere. Lipsiți de viziunea pământului, cei doi se simțeau plutind în aer ca pe o navă. Sufletul lui Felix se umplu de o liniște sfântă, de un sentiment de totală desfacere de pământ. În această navigație aeriană luase însă și pe Otilia [ca odinioară Dionis pe Maria]. Fata contempla alături cerul și […] zise: «Ce-ai zice dacă am cădea deodată în cer?»”[12].

Atât „căderea în cer”, cât și „liniștea sfântă” și „sentimentul de totală desfacere de pământ” reprezintă atitudini și trăiri care cu greu pot fi asumate lui Călinescu, dacă ne gândim la autorul pe care mulți critici literari l-au receptat ca personalitate care nu se poate abține niciodată de la comedie și parodie, creator al unei „comedii umane” în sensul modern al termenului „comedie” iar nu în cel înțeles de Dante și Balzac.

Însă nimeni nu s-a gândit că poate Călinescu nu a considerat demne de „aură tragică” niște personaje care, în toată viața lor, nu au ridicat niciodată ochii spre cer, nu și-au dorit niciodată să navigheze dincolo de apele de coșmar ale acestei lumi. Și atunci, în ce fel le-a nedreptățit Călinescu? E vina lui că nu e umanist în sensul modern-raționalist al termenului, că abjecția omenească merită registrul minor al comicului?…


[1] G. Călinescu, Enigma Otiliei, cuvânt înainte de Paul Georgescu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1959, p. 85.

[2] Idem, p. 86. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Idem, p. 87. [6] Idem, p. 88. [7] Ibidem. [8] Idem, p. 98. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 99. [11] Idem, p. 21. [12] Idem, p. 99-100.

Zaharias, cap. 4, cf. LXX

1. Și s-a întors Îngerul, cel care grăiește în[tru] mine, și mă scula, ca [în] felul când s-ar scula omul din somnul său.

2. Și a zis către mine: «Ce vezi tu?». Și am zis: «Am văzut și, iată, sfeșnic tot de aur și făclie deasupra lui și 7 luminători deasupra lui și 7 vase de ulei ale luminătorilor celor de deasupra lui!

3. Și doi măslini deasupra lui: unul al celor din dreapta făcliei și altul al celor din stânga».

4. Și am întrebat și am zis către Îngerul, cel care grăiește în[tru] mine, zicând: «Ce este [sunt] acestea, Doamne?».

5. Și a răspuns Îngerul, cel care grăiește în[tru] mine, și a zis către mine: «Nu cunoști ce este [sunt] acestea?». Și am zis: «Nu, Doamne!».

6. Și a răspuns și a zis către mine, zicând: «Acesta [este] cuvântul Domnului către Zorobabel [Ζοροβαβέλ], zicând: <Nu în[tru] putere mare [οὐκ ἐν δυνάμει μεγάλῃ], nici în[tru] tărie [οὐδὲ ἐν ἰσχύι], ci mai degrabă în[tru] Duhul Meu [ἀλλ᾽ ἢ ἐν Πνεύματί Μου], zice Domnul Atotțiitorul.

7. Ce ești tu, muntele cel mare, înaintea feței lui Zorobabel [ca] să isprăvești? Și voi scoate piatra moștenirii [καὶ ἐξοίσω τὸν λίθον τῆς κληρονομίας][1], dreptatea harului [ἰσότητα χάριτος], harul ei [χάριτα αὐτῆς]>».

8. Și a fost cuvântul Domnului către mine, zicând:

9. «Mâinile lui Zorobabel au întemeiat casa aceasta și mâinile lui o vor isprăvi pe ea. Și vei cunoaște [aceasta], pentru că Domnul Atotțiitorul m-a trimis către tine.

10. Pentru că cine a disprețuit întru zilele cele mici? Și se vor bucura și vor vedea piatra cea de cositor [τὸν λίθον τὸν κασσιτέρινον][2] în mâinile lui Zorobabel. [Și] aceștia șapte[3] sunt ochii Domnului [ἑπτὰ οὗτοι ὀφθαλμοὶ Κυρίου εἰσὶν], cei care privesc peste tot pământul [οἱ ἐπιβλέποντες ἐπὶ πᾶσαν τὴν γῆν]».

11. Și am răspuns și am zis către el: «Ce [sunt] acești doi măslini, cei din cele de-a dreapta sfeșnicului și din cele de-a stânga?».

12. Și am întrebat de-a [și-a] doua [oară] și am zis către el: «Ce [sunt] cele două ramuri de măslini, cele [care sunt] în mâinile vaselor celor mici cele de aur, cele care varsă și care aduc înapoi cele ale vaselor de ulei cele de aur?».

13. Și a zis către mine: «Nu ai cunoscut ce este [sunt] acestea?». Și am zis: «Nu, Doamne!».

14. Și a zis: «Aceștia [sunt] cei doi fii ai grăsimii [οὗτοι οἱ δύο υἱοὶ τῆς πιότητος], [care] au stat înaintea Domnului a tot pământul [παρεστήκασιν τῷ Κυρίῳ πάσης τῆς γῆς]».


[1] Pe Hristos.

[2] Hristos Domnul.

[3] Cei 7 luminători.

Predică la Duminica a V-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

marile examene ale vieții noastre le trecem numai cu Dumnezeu. Fără El picăm orice examen, orice test, orice încercare. Pentru că nu trebuie doar să fim pregătiți, ci și în stare să fim noi înșine. Căci există momente când înveți tot ceea ce trebuie, când îți însușești diverse cunoștințe, tehnici, procedee și e nevoie doar de scrierea sau de punerea lor în aplicare. Și dacă nu ești sănătos, dacă nu ești clar la minte, dacă nu simți că Dumnezeu te întărește în timpul examenului, nu poți să dai tot ceea ce poți. Pentru că avem nevoie de ajutorul, de luminarea, de întărirea lui Dumnezeu ca să excelăm, ca să fim foarte buni în acel moment.

Examen vine de la examen, examinis[2] din latină. Și, pe lângă sensul de examen sau de test, îl avem și pe acela de proces de cântărire sau de balanță. Pentru că la un examen arătăm câte știm din câte nu știm. Dacă pe un taler punem cunoașterea noastră, atunci talerul necunoașterii va fi întotdeauna cel mai greu și ne va arunca în aer cunoașterea. Dar când un examen ne cântărește cunoașterea, el ne-o cântărește în funcție de cursul predat, de bibliografia ce trebuia parcursă. Și când un student arată că are cunoștințe mai multe decât cele predate sau decât cele supuse examinării, el arată că este unul eminent. Pentru că vine la examen ca unul superior testării.

Căci examenul dorește să afle cât am înmagazinat, cât am înțeles, cât ne-am schimbat interior datorită unui curs. Dar când noi venim cu lucruri avansate la examen, cu lucruri superioare cursului, arătăm că dedicarea noastră ne împlinește, pentru că noi avem căutări reale, adânci, existențiale.

Așadar, una e să vii la Biserică, la Slujbe, în calitate de spectator distant și alta e să te intereseze tot ceea ce se petrece în Biserică. Pentru că atunci când te interesează Biserica, începi să citești, să traduci, să întrebi, să cauți răspunsuri elaborate. Dar dacă nu ai aceste căutări, te mulțumești cu puțin. Iar examenele nu sunt pentru cei care se mulțumesc cu puțin, ci pentru cei care vor tot mai mult de la ei înșiși și de la viața lor.

În Apostolul zilei [Rom. 10, 1-10], Sfântul Pavlos ne spune că există oameni care „au râvna lui Dumnezeu [ζῆλον Θεοῦ ἔχουσιν], dar nu după cunoaștere [ἀλλ᾽ οὐ κατ᾽ ἐπίγνωσιν]” [Rom. 10, 2, BYZ]. Nu au o râvnă care provine din dreapta cunoaștere a lui Dumnezeu, ci din una falsă. Voiesc să facă, dar nu știu ce să facă cu adevărat. Ceea ce înseamnă că trebuie mai întâi să învățăm dreapta credință a Bisericii și apoi să ne punem toată râvna în trăirea și predicarea ei.

Tocmai de aceea, în școlile teologice se pune accentul pe predarea teologiei și a istoriei Bisericii, pe predarea cultului Bisericii în tandem cu implicarea cursanților în viața și în cultul Bisericii. Pentru că trebuie să știi ce trebuie să trăiești și să iubești. Trebuie să știi pentru ce te lupți. Trebuie să știi cu adevărat pentru ce te zbați ca om credincios. „Căci cu inima se crede întru dreptate [καρδίᾳ γὰρ πιστεύεται εἰς δικαιοσύνην], iar [cu] gura se mărturisește întru mântuire [στόματι δὲ ὁμολογεῖται εἰς σωτηρίαν]” [Rom. 10, 10, BYZ].

Ceea ce citim din teologia și istoria Bisericii, noi la credem cu bucurie și trăim astfel întru dreptatea lui Dumnezeu. Iar ceea ce ne mântuie, aceea și mărturisim spre folosul altora, pentru ca și ei să se mântuie împreună cu noi. Pentru că predica Bisericii este exemplul cel bun, este exemplul mântuirii spre folosul tuturor, pe când păcatul este un îndemn la păcătuire. Și dacă predica și cartea teologică îi zidesc pe oameni, îi întăresc în credința lor, îi umplu de râvna pentru viața cu Dumnezeu, exemplul păcătos îi distruge, pentru că îi învață ceea ce este rău, urât, pătimaș.

Când Domnul a intrat în ținutul gherghesinilor, L-au întâmpinat pe El doi demonizați [Mt. 8, 28, BYZ]. Două exemple rele pentru toți. Doi dezaxați. Doi oameni dezechilibrați interior, asociali. Pentru că ei trăiau în morminte și erau „foarte tari [χαλεποὶ λίαν]” [Mt. 8, 28, BYZ]. Cu sensul că erau puternici, violenți, periculoși. Făceau rău oamenilor.

Iar dacă vă întrebați de unde vine Halep, Simona Halep, adjectivul χαλεπός [halepos] înseamnă tare, greu, dificil. Pe când Simona vine de la שִׁמְעוֹן [Șimon], care înseamnă „cel care ascultă”[3]. Iar dacă asculți de Dumnezeu, atunci creezi și spui lucruri cu greutate, valoroase.

Însă cei doi demonizați, cei doi posedați de demoni, erau groaza celor din apropiere, pentru că nu putea nimeni să treacă pe acea cale din cauza lor [Mt. 8, 28, LXX]. Pentru că cei demonizați nu își fac rău numai lor, dar fac rău și altora. Sunt factori de destabilizare socială oriunde se duc.

Ce mai înseamnă însă dracii pentru lumea de azi? Pentru mulți, drăcuiala este „un compliment”. Prietenii se drăcuie între ei în loc de bună ziua, cine ne calcă pe nervi primește o drăcuitură de la noi, îl dăm dracului pe tot cel care ne enervează…Și prin aceea că dracul e în gura noastră mereu, arătăm că el este viu și relevant pentru noi, dar, în același timp, că dracul face rău. Căci tocmai de aceea dăm pe cineva dracului: pentru că îi vrem răul. Dacă dracul ar fi fost „un bine”, nu am mai fi fost enervați când dăm pe cineva dracului. Însă dracii sunt dușmanii noștri, sunt cei care ne fac răul și ne vor răul. Și tocmai de aceea și noi, pe cei care ne enervează și ne sunt potrivnici îi dăm dracului. Pentru că, în fapt, ei sunt deja de partea lui.

Numai că Dumnezeu nu ne îngăduie să dăm pe cineva demonilor! Nu ne este îngăduit să înjurăm, să drăcuim, să blestemăm oameni, oricât de mult rău ne-ar fi făcut. Pentru că rugăciunea și lucrarea noastră e pentru a-i scăpa pe oameni de sub robia demonilor. Și noi vrem ca oamenii, cu toții, să fie ai lui Dumnezeu, adică slujitorii Lui, și nu ai demonilor.

Demonii știau că El este Fiul lui Dumnezeu. Dar știau și faptul că ei vor fi chinuiți veșnic [Mt. 8, 29]. De aceea, când ei ne amăgesc pe noi și ne fac să păcătuim, vor un singur lucru: să ne ducă și pe noi în chinul lor cel veșnic.

Și El le îngăduie demonilor să intre în porci [Mt. 8, 32]. Și rezultatul este…moarte! Pentru că turma de porci, până atunci liniștită, când au intrat demonii în porci, „s-a năpustit toată turma porcilor asupra râpei întru mare [ὥρμησεν πᾶσα ἡ ἀγέλη τῶν χοίρων κατὰ τοῦ κρημνοῦ εἰς τὴν θάλασσαν] și au murit în ape [καὶ ἀπέθανον ἐν τοῖς ὕδασιν]” [Mt. 8, 32, BYZ]. Pentru că orice ispită și orice asalt al demonilor asupra noastră e pentru ca să ne ucidă sufletește și trupește. Ei, demonii, intră în oameni, dar și în ființe vii și în lucruri, pentru ca să facă rău. Răul e modul lor de „a se simți bine”. Și când ne conving și pe noi să păcătuim, ei amestecă răul în plăcerea noastră, pentru ca să ne urâțească interior.

Însă, după această vindecare de demonizare, când cei doi au fost vindecați de Domnul, „toată cetatea a ieșit întru întâmpinarea lui Iisus” [πᾶσα ἡ πόλις ἐξῆλθεν εἰς συνάντησιν τῷ Ἰησοῦ] [Mt. 8, 34, BYZ]. Dar nu pentru ca să se bucure cu Domnul și cu cei vindecați, ci pentru ca să-L alunge de la ei. Căci, „văzându-L pe El [ἰδόντες Αὐτόν], L-au rugat ca să plece din hotarele lor [παρεκάλεσαν ὅπως μεταβῇ ἀπὸ τῶν ὁρίων αὐτῶν]” [Mt. 8, 34, BYZ]. Pentru că ei și-au protejat afacerea, comerțul lor cu porci, și nu mai aveau nevoie ca cineva să le facă probleme, chiar dacă acel cineva e Dumnezeu Însuși.

Și istoria aceasta se repetă cu mulți oameni! Pentru că mulți încearcă să trăiască și să facă afaceri fără ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că El îi încurcă! Numai că afacerile și viața fără Dumnezeu nu au valoare reală.

Și Domnul a intrat în corabie și a plecat de la ei [Mat. 9, 1]! Dar oamenii care trăiesc fără Dumnezeu nu sunt vii, ci morți!

De aceea, iubiții mei, oricând murim prin păcat, să căutăm imediat învierea prin pocăință și prin mărturisirea păcatelor noastre! Căci, ca oameni păcătoși și neputincioși, noi păcătuim mereu, dar Cel care ne învie din morți e Domnul nostru. Și dacă cădem la El și cerem mila Lui, El ne-o va da imediat, pentru ca să avem viață în noi înșine. Căci viața noastră duhovnicească e consecința imediată a milei și a iertării lui Dumnezeu.

Iar examenul zilnic al vieții noastre e pocăința. Repeziciunea și constanța cu care ne pocăim arată realitatea noastră interioară. Arată dacă suntem vii sau morți sufletește. Și suntem vii întru Domnul numai dacă ne pocăim și primim iertarea Lui în Taina Mărturisirii și ne îndreptăm prin pocăință în mod continuu. Căci pocăința nu e o clipă, ci e o viață. Pentru că toată viața noastră trebuie să fie o continuă pocăință.

Dumnezeu să ne bucure și să ne întărească pururea! Și să ne dea să citim, să postim, să ne rugăm, să traducem, să slujim, să scriem, să facem tot binele plăcut Lui. Căci binele ne împlinește și ne înfrumusețează. Binele lui Dumnezeu e viața noastră. Amin.


[1] Începută la 10. 22, în zi de miercuri, pe 17 iulie 2019. Soare, 24 de grade, vânt de 8 km/ h.

[2] Cf. http://www.archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=examen.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Simon_(given_name).

Zaharias, cap. 3, cf. LXX

1. Și mi-a arătat mie pe Iisus[1], pe preotul cel mare, stând înaintea feței Îngerului Domnului și diavolul stătuse de-a dreapta sa, [pentru] a sta împotriva lui.

2. Și a zis Domnul către diavolul: «Să certe Domnul în[tru] tine [ἐπιτιμήσαι Κύριος ἐν σοί], diavole [διάβολε], și să certe Domnul în[tru] tine, Cel care a ales Ierusalimul. Nu [este], iată, acesta ca tăciunele scos din foc?».

3. Și Iisus era îmbrăcat [cu] veșminte murdare [ἱμάτια ῥυπαρὰ][2] și stătuse înaintea feței Îngerului.

4. Și a răspuns și a zis către cei care au stat înaintea feței sale, zicând: «Luați veșmintele cele murdare de la el!». Și a zis către el: «Iată, am luat fărădelegile tale! Și îmbracă-l pe el [cu] veșmânt lung!

5. Și puneți mitra cea curată [κίδαριν καθαρὰν] pe capul său!». Și l-au îmbrăcat pe el [cu] veșminte și au pus mitra cea curată pe capul său și Îngerul Domnului stătuse.

6. Și s-a mărturisit Îngerul Domnului către Iisus, zicând:

7. «Acestea zice Domnul Atotțiitorul: <Dacă în căile Mele ai să mergi și dacă poruncile Mele ai să păzești, și [atunci] tu vei judeca casa Mea. Și dacă ai să păzești până și curtea Mea, și [atunci] îți voi da ție [pe cei care se] întorc în mijlocul acestora care au stat.

8. Așadar, auzi Iisuse, preotul[e] cel mare, tu și cei de aproape ai tăi, cei care stau înaintea feței tale! Pentru că bărbați socotitori de minuni [ἄνδρες τερατοσκόποι] sunt. Pentru că [διότι], iată [ἰδοὺ], Eu aduc pe Robul Meu [Ἐγὼ ἄγω τὸν Δοῦλόν Μου], Răsăritul [Ἀνατολήν]!

9. Pentru că piatra pe care am dat-o înaintea feței lui Iisus, pe piatra cea una 7 ochi sunt. Iată, Eu sap groapă, zice Domnul Atotțiitorul, și voi pipăi toată nedreptatea pământului acestuia într-o zi [καὶ ψηλαφήσω πᾶσαν τὴν ἀδικίαν τῆς γῆς ἐκείνης ἐν ἡμέρᾳ μιᾷ][3]!

10. În ziua aceea, zice Domnul Atotțiitorul, veți chema împreună fiecare pe aproapele său sub vie și sub smochin>».


[1] Profeție explicită despre numele lui Mesia.

[2] Cu veșminte pătate de sânge și murdărite în timpul Patimilor Sale.

[3] În ziua răstignirii Mele.

Predică la pomenirea Sfântului Profet Iliu Tesvitis [2019]

Iubiții mei[1],

mingea se joacă doar în teren! Indiferent de sport, regulile jocului sunt în teren, în spațiul delimitat, în spațiul sportivității. Și câștigă doar acela care joacă după regulile jocului. Pentru că terenul nostru de joc e viața aceasta, iar regulile vieții noastre sunt duhovnicești. Regulile sportivității noastre sunt poruncile lui Dumnezeu. Pentru că terenul nostru de joc e viața Bisericii și numai Dumnezeu ne încununează. Și viața noastră e un cros continuu, pe terenuri diferite și cu multe obstacole înaintea noastră. Pentru că toate necazurile și ispitele acestei vieți trebuie biruite interior. Trebuie biruite în sufletul nostru.

Ce e o minge de brec? E atunci când câștigi un ghem pe serviciul adversarului. Adică atunci când birui ispita, deși ispita se considera mai tare decât tine. Când o birui prin pocăință, prin smerenie și prin rugăciune. Căci orice șiretlic dorește să facă pagube. Dar, dacă îl dejoci, el se face de râs.

Când se joacă la ofsaid? Când ai avantaj pe tabela de marcat. Și trebuie să știi să prevezi lucrurile, pentru ca nimeni să nu se bucure de tine în mod păcătos. Căci demonii și oamenii care te disprețuiesc, se bucură când tu te faci de rușine. Dar dacă previi acest lucru, seriozitatea ta îi dezamăgește. Și seriozitatea dezamăgește întotdeauna pe cel care te urăște, pe cel care te invidiază, pentru că el se așteaptă să fii la fel de frivol ca și el.

O introducere sportivă pentru o viață de lungă durată. Pentru o viață în slujirea lui Dumnezeu. Pentru viața Sfântului Profet Iliu [Ηλιου]. Care n-a murit, ci e viu în Împărăția lui Dumnezeu, pentru că Domnul l-a ridicat pe el cu trupul la cer [II Împ. 2, 11]. Și noi știm că atunci când a fost luat Sfântul Iliu la cer, Sfântul Elisee [Ελισαιε] a văzut această vedenie: că a venit „car de foc [ἅρμα πυρὸς] și cai de foc [καὶ ἵπποι πυρὸς] și a fost luat Iliu în vârtej de vânt ca întru cer [καὶ ἀνελήμφθη Ηλιου ἐν συσσεισμῷ ὡς εἰς τὸν οὐρανόν]” [Ibidem]. Și știm că aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că El poate să ridice cu trupul la cer și să păstreze viu pe cineva în Împărăția Sa.

– De ce a văzut car și cai de foc?

– Tot ceea ce se vede în vedenie, se vede în slava lui Dumnezeu, iar ceea ce se vede dumnezeiește sunt lucruri dumnezeiești. Iar eu cred că Sfântul Elisee a văzut car și cai de foc, pentru că Dumnezeu a vrut să îi vorbească despre râvna lui Iliu, despre înfocarea lui dumnezeiască, despre dragostea lui pentru Dumnezeu. Căci și pe noi Dumnezeu ne cheamă să fim aprinși de iubire pentru El. Iar συσσεισμός înseamnă și cutremur și vârtej de vânt. Biblia de la 1688 a ales să folosească cutremur. Eu am ales să folosesc vârtej de vânt, pentru că e vorba despre o acțiune de înălțare. Și Sfântul Iliu a fost luat în vârtej de vânt, pentru că a fost foarte rapidă lucrarea lui Dumnezeu cu el. A fost înălțat foarte repede la cer. Căci expresia „ca întru cer” nu exprimă un dubiu, o îndoială, ci destinația. Pentru că el a fost dus de Dumnezeu în cer.

Și el este în Cer, în Împărăția lui Dumnezeu, dimpreună cu toți Sfinții Lui. Pentru că scopul vieții noastre e acela de a deveni cerești, duhovnicești. De a merge și noi în Cer, în Cerul lui Dumnezeu, în Împărăția Lui.

Însă cine a fost cel care a fost suit în cer? Sfântul Iliu a fost din seminția lui Aaron, locuind în Galaad[2]. Iliu [Ηλιου] din greacă vine de la ebraicul אֵלִיָּהוּ [Eliiahu], care înseamnă „Dumnezeul meu este Dumnezeu”[3]. Aaron [Ααρών], după spusa Sfântului Cuvios Hieronymus, înseamnă „munte de tărie”[4]. Căci forma grecească vine din ebraicul אַהֲרֹן [Aharon][5]. Pentru că trebuie să fii plin de tăria lui Dumnezeu, aidoma unui munte, ca să crezi în Dumnezeu. Căci credința cea adevărată e credința în singurul Dumnezeu.

În Fac. 31, 21, LXX se amintește pentru prima oară de muntele Galaad [τὸ ὄρος Γαλααδ]. Corelativul ebraic, din WTT, este הַ֥ר הַגִּלְעָֽד  [har ha-Gilead]. Și Gilead [גִּלְעָד] înseamnă „muntele mărturiei”[6]. Pentru că cine Îl mărturisește pe Dumnezeu are un munte de mărturii despre lucrarea Lui în lume. Căci Îl cunoaște pe El din experiența altora, dar și din experiența personală.

Însă Profetul nostru pomenit astăzi se numește Profetul Iliu Tesvitis [Ηλιου ὁ Προφήτης ὁ Θεσβίτης] [I Împ. 17, 1, LXX]. Pentru că s-a născut în Θεσβὶς [Tesvis], care era locuința preoților legii vechi[7]. În I Împ. 17, 1, LXX, numele cetății este Θεσβων [Tesvon]. Iar Θεσβὶς sau Θεσβων, spune Matthew George Easton, ar însemna străin[8]. Pentru că numai cel care se înstrăinează interior de păcat, poate să Îi slujească cu adevărat lui Dumnezeu, așa cum și-a trăit viața Sfântul Iliu.

Numele tatălui său era Σωβαχὰ [Sovaha][9]. Și el a văzut la nașterea Sfântului Iliu, cum Îngeri îmbrăcați în alb îl salutau pe el și în foc îl înveleau pe el și îi dădeau lui să mănânce văpaia focului[10]. A văzut acestea în mod extatic. A văzut o vedenie, așa cum a văzut vedenie Sfântul Elisee la luarea lui Iliu de pe pământ.

Și când Sovaha s-a dus la Ierusalim și a vestit ce a văzut în vedenia sa, i s-a spus în mod profetic că Iliu va locui în lumină și cuvântul său va fi poruncitor și va judeca pe Israil în sabie și în foc[11].

Și focul în care a fost învelit și cu care a fost hrănit Sfântul Iliu de către Îngerii lui Dumnezeu este slava lui Dumnezeu. Cea întru care a fost și ridicat la cer. Pentru că nu a stins niciodată văpaia harului din el însuși.

În Sinaxarul grecesc, Σωβαχὰ este numit Σωβὰκ [Sovac][12]. Această formă lingvistică apare în II Sam. 10, 16, 18, LXX desemnându-l pe stăpânitorul Sovac [Σωβακ ἄρχων]. Corelativul lui Sovac, în engleză, este Shobach[13]. Iar Shobach înseamnă porumbar[14]. Însă Shobach, de fapt, ar veni de la Shophach, care înseamnă topitorul[15]. Și dacă Sovac este porumbarul din care s-a născut Iliu, porumbelul lui Dumnezeu, tocmai de aceea Iliu a fost înălțat la cer de slava lui Dumnezeu. Dar dacă Sovac este topitorul, este cuptorul în care s-a format Iliu, atunci îmbrăcarea și hrănirea lui cu foc este pe măsura lui, a celui ieșit din topitor. Iar dacă Sovaha, tatăl lui Iliu, a avut vedenie la nașterea fiului său, atunci era și el om duhovnicesc. Pentru că vedenii au oamenii plini de har, oamenii lui Dumnezeu.

Profetul Iliu a mers la Ahaab [Αχααβ] [I Împ. 17, 1, LXX], la împăratul vremii sale. În ebraică, אַחְאָב [Ahaab] înseamnă „fratele tatălui”. Iar tatăl lui Ahaab a fost împăratul Αμβρι [Amvri], despre care aflăm că: „Amvri a făcut răul înaintea Domnului [ἐποίησεν Αμβρι τὸ πονηρὸν ἐνώπιον Κυρίου] și a făcut rău mai mult decât toți cei care au fost înaintea lui [καὶ ἐπονηρεύσατο ὑπὲρ πάντας τοὺς γενομένους ἔμπροσθεν αὐτοῦ]” [I Împ. 16, 25, LXX]. Și când vine vorba de Ahaab, de fiul lui Amvri, se spune același lucru ca și despre tatăl său: „și a făcut Ahaab rău înaintea Domnului [καὶ ἐποίησεν Αχααβ τὸ πονηρὸν ἐνώπιον Κυρίου], a făcut rău mai mult decât toți cei dinaintea lui [ἐπονηρεύσατο ὑπὲρ πάντας τοὺς ἔμπροσθεν αὐτοῦ] [I Împ. 16, 30, LXX]. Pentru că a urmat viața păcătoasă a tatălui său și a făcut și mai mari rele decât el. A urmat exemplul rău al tatălui său și l-a amplificat. Și orice păcat se face înaintea Domnului, pentru că El vede toate faptele noastre. De aceea, când ne ascundem de oameni, de ochii presei, când vrem să părem „alții”, nu suntem „alții” înaintea lui Dumnezeu, ci aceiași. Pentru că El ne vede cu adevărat și ne cunoaște toate gândurile noastre și mișcările inimii noastre și faptele vieții noastre.

Și s-a dus Iliu la Ahaab, la cel păcătos, și i-a spus: „Trăiește Domnul Dumnezeul Puterilor [ζῇ Κύριος ὁ Θεὸς τῶν Δυνάμεων], Dumnezeul lui Israil [ὁ Θεὸς Ισραηλ], Căruia am stat înaintea Sa [ᾯ παρέστην ἐνώπιον Αὐτοῦ]” [I Împ. 17, 1, LXX]. Cu alte cuvinte: „Trăiește, e viu, și te vede Dumnezeu, împărate! Știe păcatele tale cele multe. Și El e Dumnezeul Puterilor cerești, dar și Dumnezeul lui Israil, Care are grijă de Israil, iar eu, Iliu, sunt Profetul care am stat înaintea Lui și cunosc voia Lui cu acest popor”. De aceea, continuarea profeției e aceasta: „Dacă [nu] va fi [vor fi în] anii aceștia rouă și ploaie [εἰ ἔσται τὰ ἔτη ταῦτα δρόσος καὶ ὑετὸς], fără numai prin cuvântul gurii mele [ὅτι εἰ μὴ διὰ στόματος λόγου μου]” [Ibidem]. Pentru că roua și ploaia le primim, dacă avem inima smerită și ne plângem păcatele noastre. Dacă scoatem lacrimi din noi, atunci și Dumnezeu ne dă ploaia milei Sale!

Însă Iliu cel sfânt, cel curat, cel plin de har, a încuiat cerul cu gura sa. A pedepsit poporul spre îndreptarea lui. Căci ceea ce el a hotărât, Dumnezeu a împlinit. Așa după cum, în marea Taină a Mărturisirii, ceea ce Episcopul și Preotul iartă, și Dumnezeu iartă. Pentru că El a lucrat toate prin Profeții Lui, după cum lucrează și acum prin Preoții Lui.

Iliu a vorbit, iar Ahaab a tăcut. Poate, inițial, împăratul a considerat că totul e o glumă, că nu se va petrece nimic. Însă seceta a început!

Și când seceta a început, atunci „a fost cuvântul Domnului către Iliu [ἐγένετο ῥῆμα Κυρίου πρὸς Ηλιου]” [I Împ. 17, 2, LXX]. Pentru că El vorbește Profetului Său și îl învață voia Lui. Și ce i-a spus Domnul în mod extatic, adică în vedenie: „Mergi de aici spre răsărituri [πορεύου ἐντεῦθεν κατὰ ἀνατολὰς] și ascunde-te în pârâul Horrat [καὶ κρύβηθι ἐν τῷ χειμάρρῳ Χορραθ], cel de la fața Iordanisului [τοῦ ἐπὶ προσώπου τοῦ Ιορδάνου]!” [I Împ. 17, 3, LXX].

– De ce nu răsărit, ci răsărituri?

– Pentru că pe fiecare zi trebuie să ne ridicăm spre faptele bune ale evlaviei. Pe fiecare zi trebuie să răsărim, precum soarele, înaintea lui Dumnezeu, fiind plini de har și de iubirea Lui. Și viața noastră în credință e o mergere spre noi și noi răsărituri, pentru că e o creștere continuă în har și în înțelegeri dumnezeiești.

Iar Horrat [Χορραθ] vine de la כְּרִית [Karit] și înseamnă tăiere sau doborâre[16]. Căci pe fiecare zi noi trebuie să răsărim în fața lui Dumnezeu, trebuie să ne arătăm în fața Lui ca unii care tăiem din noi toată patima și doborâm la pământ tot păcatul care dorește să se insinueze în noi. Și cine se ascunde în pârâul ascezei, acela se ascunde în viața duhovnicească. Pentru că viața noastră este ascunsă în Dumnezeu [Colos. 3, 3], e ascunsă în slava Lui, pentru că slava Lui e în noi.

Și pârâul Horrat e în fața Iordanisului. În ebraică, Iordanis din greacă este יַּרְדֵּן [Iarden]. Iar râul Iarden [נְהַר הַיַּרְדֵּן] [nahar ha-Iarden] înseamnă „râul care curge în jos”[17]. Pentru că asceza noastră e mântuitoare numai dacă coboară în ea Iardenul lui Dumnezeu, adică Iordanisul harului Său. Numai dacă El ne umple de slava Lui, noi putem să trăim dumnezeiește pe pământ, făcând voia Sa.

Și când Domnul îl trimite pe Iliu la pârâul ascezei, îi spune și cu ce se va hrăni. Pentru că „și va fi [că] din pârâu vei bea apă [καὶ ἔσται ἐκ τοῦ χειμάρρου πίεσαι ὕδωρ] și corbilor le voi porunci a te hrăni acolo [καὶ τοῖς κόραξιν ἐντελοῦμαι διατρέφειν σε ἐκεῖ]” [I Împ. 17, 4, LXX].

Va bea apă din pârâu, din pârâul ascezei, dar corbii cei lacomi îl vor hrăni. Îl vor hrăni din porunca lui Dumnezeu. Și corbii mănâncă „insecte, cereale, fructe, animale mici și mâncare putredă sau de la gunoi”[18]. Dar, lui Iliu, „corbii îi aduceau lui pâini de dimineață [οἱ κόρακες ἔφερον αὐτῷ ἄρτους τὸ πρωὶ] și cărnuri seara [καὶ κρέα τὸ δείλης] și din pârâu bea apă [καὶ ἐκ τοῦ χειμάρρου ἔπινεν ὕδωρ]” [I Împ. 17, 6, LXX]. Și ziua liturgică ne-o începem și noi cu pâini și o terminăm cu cărnuri. O începem cu prescurile de la Dumnezeiasca Liturghie, pentru ca din ele să scoatem Trupul Domnului, care este hrana noastră cea tare, cărnurile noastre cele duhovnicești. Pentru că și viața ne-o începem cu lucruri ușoare și ne ridicăm spre cele care sunt tot mai grele. Și creștem în curăție și în sfințenie pe fiecare zi, pentru că bem din Potirul Bisericii și ne umplem de harul lui Dumnezeu.

De aici, de la pârâu, Domnul îl trimite în Σαρεπτα [Sarepta] [I Împ. 17, 9, LXX]. Care înseamnă topitorie[19]. Pentru că îl trimite la o asceză tot mai mare. Pentru că Domnul ne cheamă mereu la o nevoință și mai fierbinte și mai plină de râvnă. Iar dacă până acum l-au hrănit corbii cei lacomi și care umblau prin locuri murdare, acum e hrănit de o femeie văduvă și săracă. E trimis la sărăcie, pentru ca să simtă din plin consecințele secetei. Consecințele păcatelor asupra oamenilor și a mediului înconjurător. Iar noi, dacă pierdem contactul cu sărăcia, cu bolile oamenilor, cu nevoile lor reale, profunde, nu mai știm cum arată lumea noastră. Și dacă nu mai știm cum arată lumea reală, trăim într-o iluzie perpetuă.

Văduva cea săracă, care l-a hrănit pe Sfântul Iliu, este Sfânta Σαραφθία [Saraftia][20]. L-a trimis la o femeie sfântă, pentru ca să trăiască în sfințenie alături de ea. De aceea, Sfântul Iliu este Părintele Monahilor, care îi ajută și pe cei care trăiesc evlavios în familie. Căci el este și Părintele Monahilor prin asceza sa, dar și Părintele Mirenilor prin grija lui față de familie. Pentru că atunci când a murit fiul Saraftiei, Iliu s-a rugat pentru el și a zis: „Doamne [Κύριε], Dumnezeu[l] meu [ὁ Θεός μου], întoarce acum sufletul copilașului acestuia întru el [ἐπιστραφήτω δὴ ἡ ψυχὴ τοῦ παιδαρίου τούτου εἰς αὐτόν]!” [I Împ. 17, 21, LXX]. Și Domnul a auzit rugăciunea robului Său și l-a înviat pe acesta! Căci „s-a făcut așa și a strigat copilașul. Și l-a coborât pe el din foișor întru casă și l-a dat pe el maicii sale” [I Împ. 17, 22-23, LXX]. Și când i l-a dat, i-a spus: „Vezi, trăiește fiul tău!” [I Împ. 17, 23]. Iar Sfânta Saraftia i-a spus: „Iată [ἰδοὺ], am cunoscut că omul lui Dumnezeu ești tu [ἔγνωκα ὅτι ἄνθρωπος Θεοῦ εἶ σὺ] și cuvântul Domnului cel adevărat [este] în gura ta [καὶ ῥῆμα κυρίου ἐν στόματί σου ἀληθινόν]!” [I Împ. 17, 24, LXX].

Și ce ne învață omul lui Dumnezeu pe noi? Să urmăm Domnului Dumnezeu [I Împ. 18, 21, LXX]! Și Dumnezeu ascultă întru foc [I Împ. 18, 24, LXX] rugăciunea noastră, pentru că ne umple cu focul slavei Sale. Și dacă ne aducem jertfă fără de prihană lui Dumnezeu, dacă ne dăruim cu totul Lui, El trimite ploaia slavei Lui în noi, așa după cum a trimis ploaie în Israil după 3 ani și 6 luni [Lc. 4, 25; Iac. 5, 17].

Așadar, iubiții mei, să câștigăm, cu harul lui Dumnezeu, meciul vieții noastre! Pentru că Dumnezeu este Cel care arbitrează viața noastră și tot El ne judecă. El ne supraveghează și ne ușurează de păcate și ne mângâie și tot El ne umple de veselie veșnică. Pentru că veselia cea veșnică e viața cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui. Și dacă ne place să fim împreună, dacă ne place comuniunea, comuniunea cea adevărată e cea cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui în Împărăția Sa.

Sfinte Iliu, pacea noastră, întărește-ne pe noi în viața cea virtuoasă! Dă-ne nouă tărie dumnezeiască în fața ispitelor și a necazurilor de tot felul, pentru ca să trăim evlavios înaintea Domnului! Pentru ca, prin sfintele tale rugăciuni, să ne mântuim și noi, nevrednicii. Amin!


[1] Începută la 19. 33, în zi de sâmbătă, pe 13 iulie 2019. Cer parțial înnorat, 28 de grade, vânt de 8 km/ h.

[2] PG 92, col. 397.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Elijah.

[4] Cf. Fausset’s Bible Dictionary 1. 01, în BW 10.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Aaron.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Gilead.

[7] PG 92, col. 397.

[8] Easton’s Bible Dictionary, cf. http://eastonsbibledictionary.org/3679-Tishbite.php.

[9] PG 92, col. 397. [10] Ibidem. [11] Ibidem.

[12] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/168/sxsaintinfo.aspx

[13] Cf. https://www.biblestudytools.com/dictionary/shobach/.

[14] Cf. http://www.jewishencyclopedia.com/articles/13600-shobach.

[15]    Ibidem.

[16] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Chorath.

[17] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Jordan_River.

[18] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Corb.

[19] Cf. https://www.biblestudytools.com/dictionary/zarephath/.

[20] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Dec/Dec18-24.html.

Zaharias, cap. 2, cf. LXX

1. Și am ridicat ochii mei și am văzut și iată 4 coarne!

2. Și am zis către Îngerul cel care grăiește în[tru] mine: «Ce este [sunt] acestea, Doamne?». Și a zis către mine: «Acestea [sunt] coarnele care au risipit pe Iudas și pe Israil».

3. Și Domnul mi-a arătat mie 4 dulgheri.

4. Și am zis: «Ce vin aceștia [ca] să facă?». Și a zis către mine: «Coarnele acestea [sunt] cele care l-au risipit pe Iudas și pe Israil l-au zdrobit și nimeni [dintre] ei [nu] a ridicat capul. Și au ieșit aceștia să le ascută pe ele întru mâinile lor. [Iar] cele 4 coarne [sunt] neamurile care ridică cornul peste pământul Domnului, [ca] să-l risipească pe el».

5. Și am ridicat ochii mei și am văzut și iată un bărbat și în mâna lui [era] funia cea de măsurat [σχοινίον γεωμετρικόν]!

6. Și am zis către el: «Unde mergi tu?». Și a zis către mine: «Să măsor Ierusalimul, [ca] să văd cât de mare este lărgimea lui și cât de mare [îi este] lungimea».

7. Și iată Îngerul, cel care grăiește în[tru] mine, stătuse și alt Înger ieșea întru întâmpinarea lui.

8. Și a zis către el, zicând: «Aleargă și grăiește către tânărul acesta, zicând: <Foarte roditor va fi locuit Ierusalimul de mulțimea oamenilor și de dobitoacele [care vor fi] în mijlocul lui>.

9. <Și Eu îi voi fi lui, zice Domnul, zid de foc împrejur [τεῖχος πυρὸς κυκλόθεν] și întru slavă voi fi în mijlocul lui [καὶ εἰς δόξαν ἔσομαι ἐν μέσῳ αὐτῆς].

10. Oh! Oh! Fugiți de la pământul crivățului, zice Domnul! Pentru că din cele 4 vânturi ale cerului [τῶν τεσσάρων ἀνέμων τοῦ οὐρανοῦ] vă voi aduna pe voi, zice Domnul.

11. Mântuiți-vă întru Sion [εἰς Σιων ἀνασῴζεσθε] cei care locuiți fiica Babilonului [οἱ κατοικοῦντες θυγατέρα Βαβυλῶνος]!

12. Pentru că acestea zice Domnul Atotțiitorul: Dinapoia slavei M-a trimis [ὀπίσω δόξης ἀπέσταλκέν Με][1] peste neamurile care v-au prădat pe voi. Pentru că cel care se atinge de voi [este] ca cel care se atinge de pupila[2] ochiului Său [τῆς κόρης τοῦ ὀφθαλμοῦ Αὐτοῦ].

13. Pentru că, iată, Eu aduc mâna Mea peste ei și [aceștia] vor fi prăzi celor care îi slujesc lor! Și veți cunoaște [aceasta], pentru că Domnul Atotțiitorul M-a trimis [διότι Κύριος Παντοκράτωρ ἀπέσταλκέν Με][3].

14. Înfrumusețează-te și te veselește [τέρπου καὶ εὐφραίνου], fiica Sionului [θύγατερ Σιων]! Pentru că, iată, Eu vin și voi locui în mijlocul tău [Ἐγὼ ἔρχομαι καὶ κατασκηνώσω ἐν μέσῳ σου][4], zice Domnul!

15. Și neamuri multe vor fugi spre Domnul în ziua aceea [καὶ καταφεύξονται ἔθνη πολλὰ ἐπὶ τὸν Κύριον ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ][5] și Îi vor fi Lui întru popor [καὶ ἔσονται Αὐτῷ εἰς λαὸν] și se vor sălășlui în mijlocul tău [καὶ κατασκηνώσουσιν ἐν μέσῳ σου][6] și vei cunoaște că Domnul Atotțiitorul M-a trimis către tine[7] [καὶ ἐπιγνώσῃ ὅτι Κύριος Παντοκράτωρ ἐξαπέσταλκέν Με πρὸς σέ].

16. Și Domnul va moșteni pe Iudas [καὶ κατακληρονομήσει Κύριος τὸν Ιουδαν], partea Sa în pământul cel sfânt [τὴν μερίδα Αὐτοῦ ἐπὶ τὴν γῆν τὴν ἁγίαν], și încă va alege Ierusalimul [καὶ αἱρετιεῖ ἔτι τὴν Ιερουσαλημ].

17. Să se teamă tot trupul de la fața Domnului [εὐλαβείσθω πᾶσα σὰρξ ἀπὸ προσώπου Κυρίου]! Pentru că S-a ridicat[8] din norii cei sfinți ai Săi [διότι ἐξεγήγερται ἐκ νεφελῶν ἁγίων Αὐτοῦ]>».


[1] Profeție despre întruparea Fiului.

[2] Lumina ochiului.

[3] Tatăl L-a trimis pe Fiul în lume.

[4] Eu Mă voi întrupa și voi locui în mijlocul tău, Israile!

[5] Multe neamuri vor intra în Biserică.

[6] Popoarele nou convertite ale Bisericii se vor sălășlui în mijlocul Israilului convertit la credință, pentru că vor fi și ele poporul lui Dumnezeu.

[7] Că Tatăl M-a trimis către tine.

[8] S-a întrupat.