Reprezentativ

Cartea Sfântului Profet Malahias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Fiul îl slăvește pe tatăl și robul pe domnul său. Iar dacă Eu sunt Tatăl, unde este slava Mea? Iar dacă Eu sunt Domnul, unde este frica Mea?, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 4).

„Pentru că de la răsăriturile soarelui [și] până la apusuri numele Meu s-a slăvit în[tre] neamuri. Și în tot locul tămâie să aduceți numelui Meu și jertfă curată, pentru că mare [este] numele Meu în[tre] neamuri, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 5).

„Dacă nu aveți să ascultați și dacă nu aveți să puneți întru inima voastră [ca] să dați slavă numelui Meu, zice Domnul Atotțiitorul, și [atunci] voi trimite asupra voastră blestemul și voi blestema binecuvântarea voastră și o voi blestema pe ea și voi risipi binecuvântarea voastră și nu va [mai] fi întru voi, că[ci] voi nu puneți în inima voastră” (p. 6).

„Legea adevărului era în gura sa și nedreptatea nu a fost aflată în buzele sale. În pace, îndreptând, a mers cu Mine și pe mulți i-a întors de la nedreptate” (ibidem).

„Că[ci] buzele preotului va [vor] păzi cunoașterea și legea vor căuta din gura lui, pentru că este îngerul Domnului, al Atotțiitorului” (p. 6-7).

„[Oare] nu un Dumnezeu v-a zidit pe voi? [Oare] nu un Tată al tuturor [vă este] vouă? De ce ați părăsit fiecare pe fratele său, [ca] să spurcați făgăduința părinților voștri?” (p. 7).

„Iată, Eu trimit pe Îngerul Meu și va privi calea înaintea feței Mele și fără de veste va veni întru templul Său Domnul, pe Care voi Îl căutați, și Îngerul făgăduinței, pe Care voi Îl voiți! Iată, vine!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 9).

„Pentru că Eu [sunt] Domnul Dumnezeul vostru și nu M-am schimbat. Dar voi, fiii lui Iacov, nu vă depărtați de nedreptățile părinților voștri. V-ați abătut [de la] cele legiuite ale Mele și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi!, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 10).

„Oare va păcăli omul pe Dumnezeu?” (Ibidem).

„Și Îmi vor fi Mie, zice Domnul Atotțiitorul, întru ziua pe care Eu o fac întru mântuire, și îi voi alege pe ei [în] ce chip alege omul pe fiul său, pe cel care slujește lui” (p. 11).

„Pentru că, iată, ziua Domnului vine arzând ca un cuptor și îi va arde pe ei! Și toți cei străini de fel și toți cei care fac fărădelegi vor fi trestie și îi va aprinde pe ei ziua cea care vine, zice Domnul Atotțiitorul, și nu o să rămână din ei rădăcina, nici joarda” (Ibidem).

„Și vă va răsări vouă, celor care vă temeți de numele Meu, Soarele dreptății, și vindecarea [va fi] în aripile Sale” (Ibidem).

„Și iată, Eu vă trimit vouă pe Ilias Tesvitis mai înainte să vină ziua Domnului cea mare și cea arătată” (p. 12).

Reprezentativ

Cartea Sfântului Profet Zaharias

Pagina sursă

Cartea în format PDF.

*

„Și vei zice către ei: «Acestea zice Domnul Atotțiitorul: <Întoarceți-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi, zice Domnul!>»” (p. 4).

„Mântuiți-vă întru Sion cei care locuiți fiica Babilonului! Pentru că acestea zice Domnul Atotțiitorul: Dinapoia slavei M-a trimis peste neamurile care v-au prădat pe voi. Pentru că cel care se atinge de voi [este] ca cel care se atinge de pupila ochiului Său. […] Înfrumusețează-te și te veselește, fiica Sionului! Pentru că, iată, Eu vin și voi locui în mijlocul tău, zice Domnul! Și neamuri multe vor fugi spre Domnul în ziua aceea și Îi vor fi Lui întru popor și se vor sălășlui în mijlocul tău și vei cunoaște că Domnul Atotțiitorul M-a trimis către tine” (p. 8-9).

„Să se teamă tot trupul de la fața Domnului! Pentru că S-a ridicat din norii cei sfinți ai Săi”.

„Și mi-a arătat mie pe Iisus, pe preotul cel mare, stând înaintea feței Îngerului Domnului și diavolul stătuse de-a dreapta sa, [pentru] a sta împotriva lui” (p. 10).

„Pentru că, iată, Eu aduc pe Robul Meu, Răsăritul! Pentru că piatra pe care am dat-o înaintea feței lui Iisus, pe piatra cea una 7 ochi sunt. Iată, Eu sap groapă, zice Domnul Atotțiitorul, și voi pipăi toată nedreptatea pământului acestuia într-o zi” (p. 11).

„Și vei lua argint și aur și vei face cununi și le vei pune pe capul lui Iisus al lui Iosedec, al preotului celui mare și vei zice către el: <Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, omul! Răsăritul [este] numele lui. Și dedesubtul său se va ridica și se va zidi casa Domnului. Și acesta va lua virtutea și va ședea și va începe pe tronul său și va fi preotul din cele de-a dreapta Lui și sfat de pace va fi în mijlocul Amândurora. Iar cununa va fi a celor care rabdă…” (p. 17).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Judecata cea dreaptă judecați, iar milă și îndurare faceți fiecare către fratele său [vostru]!” (p. 20).

„Acestea zice Domnul Atotțiitorul: Iată, Eu mântui poporul Meu din pământul răsăriturilor  și din pământul apusurilor!” (p. 21).

„Acestea [sunt] cuvintele pe care le veți face: Grăiți fiecare adevărul către aproapele său și judecata cea de pace judecați în porțile voastre! Și fiecare răutatea aproapelui său nu o socotiți în inimile voastre, iar jurământul cel mincinos să nu iubiți! Pentru că toate acestea le-am urât, zice Domnul Atotțiitorul” (p. 22-23).

„Bucură-te foarte, fiică a Sionului! Propovăduiește, fiică a Ierusalimului! Iată, împăratul tău îți vine ție [vine la tine] drept și mântuind! [Și] El [este] blând și șezând pe cel de sub jug și pe mânzul cel tânăr” (p. 25).

„Că[ci] dacă ceva [este] bun, [atunci este] al Lui, iar dacă ceva [este] frumos, [atunci este] de la El” (p. 26).

„Și au rânduit plata Mea 30 de arginți. […] Și am luat cei 30 de arginți și i-am aruncat pe ei întru casa Domnului, întru cuptorul de topit” (p. 30).

„Și va fi în ziua aceea, [că] voi pune Ierusalimul [ca] piatră călcată în picioare de toate neamurile. [Și] tot cel care o calcă în picioare pe ea, batjocorind-o, o va batjocori și se vor aduna împotriva ei toate neamurile pământului” (p. 32).

„Și voi turna peste casa lui David și peste cei care locuiesc Ierusalimul Duhul harului și al îndurării. Și [ei] vor privi către Mine, către [Cel pe] Care L-au batjocorit. Și vor plânge peste El [cu] plângere, ca peste cel iubit, și vor suferi durere [cu] durere, ca asupra celui întâi-născut. În ziua aceea, tânguirea se va mări în Ierusalim, ca tânguirea rodiei tăiată în câmp” (p. 33).

„Și voi zice către el: «Ce [sunt] rănile acestea în mijlocul mâinilor tale?». Și [el] va zice: «[Ale celor] care m-au bătut în casa celui iubit al meu” (p. 34).

„Și vor sta picioarele Lui în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, cel dinaintea Ierusalimului, [cel] dinspre răsărituri” (p. 36).

„Și Domnul Dumnezeul meu va veni și toți Sfinții [vor fi] împreună cu El. În acea zi nu va fi lumină, ci frig și gheață. Va fi o zi, și ziua aceea [este] cea cunoscută Domnului. Și nu [va fi] zi și nu [va fi] noapte, ci către seară va fi lumină. Și în ziua aceea va ieși apă vie din Ierusalim […]. Și Domnul va fi întru Împărat peste tot pământul. În ziua aceea Domnul va fi unul și numele Său [va fi] unul, înconjurând tot pământul”… (p. 36-37).

„Și va fi în ziua aceea extazul cel mare al Domnului în[tru] ei”… (p. 37).

Reprezentativ

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Isaias, cap. 14, cf. LXX

1. Și va milui Domnul pe Iacov și încă îl va alege pe Israil și se vor odihni pe pământul lor. Și pribeagul va fi adăugat la ei și va fi adăugat la casa lui Iacov.

2. Și neamurile îi vor lua pe ei și îi vor duce întru locul lor și îi vor moșteni [pe ei]. Și se vor înmulți pe pământul lui Dumnezeu [dimpreună] cu robi și roabe. Și vor fi robi cei care i-au robit pe ei și vor fi stăpâniți cei care i-au stăpânit pe ei.

3. Și va fi în ziua aceea [zi] cu odihnă [pentru] tine. [Și] Dumnezeu [te va scoate] din durerea și [din] mânia ta și [din] robia ta cea grea [cu] care le-ai slujit lor.

4. Și vei lua plângerea aceasta împotriva împăratului Babilonului și vei zice în ziua aceea: „Cum s-a odihnit cel care cere și [cum] s-a odihnit sârguitorul?

5. Dumnezeu a zdrobit jugul celor păcătoși, jugul stăpânitorilor,

6. lovind neamul [cu] rana mâniei cea nevindecată [πατάξας ἔθνος θυμῷ πληγῇ ἀνιάτῳ], lovind neamul [cu] rana mâniei, care nu l-a cruțat.

7. S-a odihnit nădăjduind [și] tot pământul strigă cu veselie.

8. Și pomii Libanosului s-au veselit spre tine și cedrii Libanosului [au zis]: «De când tu ai adormit[1], nu s-a suit cel care ne taie pe noi».

9. Iadul [cel] de jos [ὁ ᾍδης κάτωθεν] s-a amărât întâmpinându-te[2] ție [pe tine]. Împreună s-au ridicat ție [cu tine s-au ridicat] toți uriașii cei care au stăpânit pământul, cei care s-au ridicat din tronurile lor, toți împărații neamurilor.

10. Toți îți vor răspunde și îți vor zice ție: «Și tu ai fost prins ca și noi, și în[tre] noi ai fost socotit».

11. Și s-a coborât întru Iad slava ta [κατέβη δὲ εἰς ᾍδου ἡ δόξα σου], veselia ta cea multă [ἡ πολλή σου εὐφροσύνη]. Dedesubtul tău vor așterne putreziciune [ὑποκάτω σου στρώσουσιν σῆψιν] și acoperirea ta [va fi] viermele [καὶ τὸ κατακάλυμμά σου σκώληξ].

12. Cum a căzut din cer luceafărul cel de dimineață răsărind [πῶς ἐξέπεσεν ἐκ τοῦ οὐρανοῦ ὁ ἑωσφόρος ὁ πρωὶ ἀνατέλλων][3]? A fost zdrobit[4] înspre pământ[5] cel care trimite către toate neamurile [συνετρίβη εἰς τὴν γῆν ὁ ἀποστέλλων πρὸς πάντα τὰ ἔθνη][6].

13. Și tu ai zis în mintea ta: «Întru cer mă voi sui [εἰς τὸν οὐρανὸν ἀναβήσομαι], deasupra stelelor cerului voi pune tronul meu [ἐπάνω τῶν ἄστρων τοῦ οὐρανοῦ θήσω τὸν θρόνον μου]. Voi ședea în muntele cel înalt [καθιῶ ἐν ὄρει ὑψηλῷ], peste munții cei înalți [ἐπὶ τὰ ὄρη τὰ ὑψηλὰ], cei către miazănoapte [τὰ πρὸς βορρᾶν].

14. Mă voi sui deasupra norilor [ἀναβήσομαι ἐπάνω τῶν νεφελῶν] [și] voi fi asemenea Celui Preaînalt [ἔσομαι ὅμοιος τῷ Ὑψίστῳ][7]».

15. Dar acum întru Iad te vei coborî [νῦν δὲ εἰς ᾍδου καταβήσῃ] și întru temeliile pământului [καὶ εἰς τὰ θεμέλια τῆς γῆς].

16. Cei care te-au văzut pe tine se vor minuna în[tru] tine și vor zice: «Acesta [este] omul cel care întărâtă pământul, clătinându-i pe împărați?

17. Cel care a pus lumea toată pustie și cetățile le-a dărâmat, [iar] pe cei în[tru] aducere nu i-a dezlegat?».

18. Toți împărații neamurilor au adormit în[tru] cinste [și] omul în[tru] casa sa.

19. Iar tu vei fi lepădat în[tru] munți, ca un mort urât [ὡς νεκρὸς ἐβδελυγμένος], împreună cu mulți omorâți străpunși [cu] săbiile, coborându-vă întru Iad. [Iar în] ce chip veșmântul, în sânge mânjit, nu va fi curat,

20. așa nici tu [nu] vei fi curat. Pentru că pământul Meu l-ai pierdut și pe poporul Meu l-ai omorât. Nu ai să rămâi întru veac de vreme, sămânță rea!

21. Pregătește-ți copiii tăi să fie înjunghiați [cu] păcatele tatălui său [lor], ca să nu se ridice! Și pământul or să-l moștenească și or să umple pământul de cetăți”.

22. „Și Mă voi ridica împotriva lor”, zice Domnul Savaot, „și le voi pierde lor numele și rămășița și sămânța ”, acestea zice Domnul.

23. „Și voi pune Babilonia[8] pustie, astfel încât a locui [să locuiască][aici] arici[i]. Și va fi întru nimica și o voi pune pe ea groapă de tină întru pieire”.

24. Acestea zice Domnul Savaot: „[În] ce chip am zis, așa va fi, și [în] ce chip am sfătuit, așa va rămâne.

25. [Ca] să pierd pe assirieni de pe pământul Meu și de pe munții Mei și vor fi întru călcare. Și va fi luat de la ei jugul lor și cinstea lor de pe umeri le va fi luată”.

26. Acesta [este] sfatul pe care l-a sfătuit Domnul peste lumea toată și aceasta [este] mâna cea înaltă peste toate neamurile lumii.

27. Căci, pe care Dumnezeul Cel Sfânt le-a sfătuit, cine le va risipi? Și mâna cea înaltă cine o va întoarce?

28. [În] anul [în] care a murit Ahaz, împăratul, a fost cuvântul acesta:

29. „Să nu vă veseliți, toți cei străini de fel, căci s-a zdrobit jugul cel care vă lovește pe voi. Căci din sămânța șerpilor va ieși [vor ieși] pui de aspide și [din] puii lor vor ieși șerpi zburători [ὄφεις πετόμενοι].

30. Și vor fi hrăniți cei săraci din el, iar oamenii cei săraci în pace se vor odihni. Și va omorî [cu] foamea sămânța ta și pe rămășița ta o va omorî.

31. Văitați-vă, porțile cetăților! Strigați, cetăți tulburate, toți cei străini de fel! Că[ci] fumul din crivăț vine [ὅτι καπνὸς ἀπὸ βορρᾶ ἔρχεται] și nu este a fi [καὶ οὐκ ἔστιν τοῦ εἶναι]”.

32. Și ce vor răspunde împărații neamurilor? Că Domnul a întemeiat Sionul și prin El vor fi mântuiți cei smeriți ai poporului [καὶ δι᾽ Αὐτοῦ σωθήσονται οἱ ταπεινοὶ τοῦ λαοῦ].


[1] Profeție despre moartea Domnului.

[2] Profeție despre coborârea Domnului în Iad.

[3] Confirmarea căderii lui Satanas din cer. Pentru că Satanas este Luceafărul cel de dimineață [ὁ Ἑωσφόρος ὁ πρωὶ].

[4] Satanas.

[5] Pentru că a fost zdrobit de Fiul lui Dumnezeu întrupat.

[6] Cel care trimite către toate neamurile ispite și necazuri.

[7] Și avem aici gândirea trufașă a lui Satanas, care i-a adus căderea din slava lui Dumnezeu.

[8] Forma de N.: Βαβυλωνία.

Predică la Intrarea în Templu a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [2019]

Iubiții mei[1],

când suntem întrebați dacă am intrat cumva la facultate, nu suntem întrebați dacă am intrat și am ieșit vreodată din clădirea unei facultăți, ci dacă ne-am început studiile universitare. Dacă am luat examenele introductive și acum suntem studenți cu drepturi și îndatoriri depline. Tot la fel, sintagma „intrarea în templu” din titlul praznicului de astăzi, nu înseamnă că Preacurata Stăpână a intrat și a ieșit într-o zi anume din templul de la Ierusalim, ci că ea a fost adusă și a intrat în locașul lui Dumnezeu ca să rămână aici, în templul Lui, așa după cum fusese făgăduită de părinții ei, de Sfinții Ioachim [Ἰωακεὶμ] și Anna [Ἄννα]. Căci înainte de a fi născută, de a fi primită prin rugăciune de la Dumnezeu, Preacurata Stăpână a fost făgăduită lui Dumnezeu. Și în praznicul de astăzi noi prăznuim în mod bucuros aducerea și rămânerea ei în templu, adică viața ei cea preasfântă, dumnezeiască, de până când a fost logodită cu Sfântul Iosif [Ἰωσήφ].

Cea făgăduită a fost adusă la templu și dăruită lui Dumnezeu. Pentru că „astăzi [este] înainte-cuvântarea bunăvoinței lui Dumnezeu [σήμερον τῆς εὐδοκίας Θεοῦ τὸ προοίμιον] și propovăduirea mântuirii oamenilor [καὶ τῆς τῶν ἀνθρώπων σωτηρίας ἡ προκήρυξις]”[2], așa după cum ne spune troparul praznicului.

– Și de ce este intrarea Preacuratei Fecioare Maria în templu un preambul sau o prefață [προοίμιον] a bunăvoinței lui Dumnezeu?

– Pentru că prin intermediul ei s-a lucrat, s-a pus în practică voia cea bună a lui Dumnezeu cu noi, oamenii, adică lucrarea mântuirii noastre. Atâta timp cât din uterul Preacuratei Fecioare Maria S-a întrupat Fiul Tatălui, devenind și Fiul Fecioarei. Și pentru că acum începe pregătirea voită a Fecioarei Maria pentru a fi locaș preasfânt al lui Dumnezeu, de aceea această zi propovăduiește tuturor mântuirea oamenilor, propovăduiește întruparea Domnului, a Celui care e Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Primul praznic al Postului Nașterii Domnului e tocmai prefața marelui praznic al Nașterii Domnului: intrarea și rămânerea Fecioarei în templu. Căci „în Templul lui Dumnezeu în mod luminat Fecioara se arată [ἐν Ναῷ τοῦ Θεοῦ τρανῶς ἡ Παρθένος δείκνυται]”, se arată trăind ca una plină de har și de curăție dumnezeiască, „și pe Hristos tuturor mai înainte Îl vestește [καὶ τὸν Χριστὸν τοῖς πᾶσι προκαταγγέλλεται]”[3]. Căci marea ei curăție și sfințenia ei cea neajunsă Îl vestesc pe Fiul ei, pentru că de la Dumnezeu e sfințenia ei. După cum noi, dacă trăim în sfințenie, Îl propovăduim prin viața noastră pe Dumnezeu, pe Cel care este izvorul vieții noastre celei sfinte. Și Îl propovăduim prin aceea că El este în mod evident, în mod luminat, în mod învederat sursa noastră de viață curată.

Iar troparul praznicului de astăzi se încheie prin sublinierea importanței Născătoarei de Dumnezeu în lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu. Căci către Născătoarea de Dumnezeu spunem cu veselie: „Bucură-te împlinirea iconomiei Ziditorului [Χαῖρε τῆς οἰκονομίας τοῦ Κτίστου ἡ ἐκπλήρωσις]!”[4]. Pentru că iconomia lui Dumnezeu, lucrarea Lui de mântuire a oamenilor, s-a făcut cu colaborarea Preacuratei Stăpâne, din care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a avut și are nevoie de colaborarea noastră pentru mântuirea noastră. El nu a intrat în viața noastră în forță, ci în mod smerit, cu delicatețe, cu iubire și atenție imensă față de oameni. Adică a intrat în viața noastră atunci când a găsit-o pe cea care L-a iubit cu totul pe El și s-a dăruit cu totul Lui. Când a fost dorit și așteptat cu totul. Și așa cum a fost așteptat și primit de către Preacurata Stăpână, Dumnezeu vrea să fie așteptat și primit și de către noi. Fiindcă mântuirea noastră este rodul împreunei noastre lucrări cu Dumnezeu. Noi trebuie să Îl acceptăm cu totul pe El, să acceptăm venirea Lui în noi prin slava Lui și voia Lui cu noi, pentru ca să ne mântuim în fiecare zi a vieții noastre.

Căci mântuirea noastră se lucrează în fiecare zi și noi nu putem să facem nimic fără El [In. 15, 5]. Pentru că El nu ne mântuie pe noi cu forța, dar nici noi nu putem să Îl forțăm pe Dumnezeu să facă voia noastră, dacă voia noastră nu e în acord cu voia Lui. De aici înțelegem de ce rugăciunile noastre, când nu sunt după voia Lui, nu sunt ascultate de către El. Pentru că El ascultă rugăciunile noastre bune, rugăciunile noastre smerite, rugăciunile care ne mântuie. Și, când suntem proprii Lui, El coboară în noi prin slava Lui și rămâne cu noi [In. 17, 21-22], pentru că dorește să se bucure veșnic în noi și cu noi.

Și cum ar putea să ne asculte rugăciunile noastre cele rele, rugăciunile pline de mândrie și de fariseism, când El dorește mântuirea noastră? Cum ar putea fi El de acord cu faptele noastre cele rele, când El dorește să ne întoarcem către El cu totul și să facem voia Lui?

De aceea, Dumnezeu ne ceartă, ne mustră, ne pedepsește cu blândețe pentru păcatele noastre, pentru ca noi să dorim viața cea bună, evlavioasă, viața cu El. Toată pedagogia lui Dumnezeu, tot modul acesta subtil în care El ne face să conștientizăm valoarea vieții noastre și consecințele faptelor noastre, are drept scop mântuirea noastră. Și dacă înțelegem ce am greșit, imediat Îi spovedim acel lucru. Când greșim cu ceva în fața Lui, imediat Îi mărturisim căderea și slăbiciunea noastră și cerem ajutor în lupta noastră cu ispitele, cu durerile, cu necazurile și grijile de tot felul…

Sfântul Arhiereu Zaharia [Ζαχαρία][5] a primit-o la templu pe Preacurata Stăpână la vârsta de 3 ani[6] și a introdus-o în Sfânta Sfintelor [Ἅγια τῶν Ἁγίων][7], acolo unde Arhiereul intra doar o dată pe an [ἅπαξ τοῦ ἐνιαυτοῦ] [Ieș. 30, 10, LXX]. Și acolo a trăit Preacurata Fecioară Maria timp de 12 ani [δώδεκα χρόνια], fiind hrănită cu hrană cerească [τροφὴ οὐράνια] de Sfântul Arhanghel Gavriil [Γαβριὴλ][8], cel care a fost și vestitorul Nașterii Domnului.

Iar aici, în partea cea mai sfântă a templului, „Cel ce împodobește crinii țarinii mai frumos decât veșmântul împărătesc al lui Solomon…a împodobit-o El Însuși în chip suprafiresc pe Fecioara de la care Și-a avut veșmântul de om”[9], veșmântul trupului Său. Și, cu toate că „abia [avea] trei ani”[10] când a fost adusă la templu, Preacurata Fecioară Maria „a arătat limpede că simte mai bine decât toți cele ce se săvârșeau sau aveau să se săvârșească cu ea”[11]. Iar aici, în templu, Preacurata Stăpână Maria s-a sfințit într-atât de mult prin asceza ei, încât era „din fragedă vârstă dincolo de toți [oamenii] în [ceea] ce privește demnitatea [sfințeniei] și incomparabil mai presus decât înseși mințile mai presus de lume”[12], adică mai presus de Puterile cele cerești.

Și Domnul a preferat-o pe aceasta, pe Maria, pe Doamna noastră cea preacurată și preasfântă, pe cea mai sfântă decât întreaga creație, pentru ca să fie Maica Lui. Pentru că ea L-a iubit mai presus de toată creația. Căci aici, în templul lui Dumnezeu, ea „ducea…o viață de asceză, fără griji și fără treburi, fără întristare, nepărtașă la patimile de jos, mai presus de plăcea care nu e fără durere, trăind numai pentru Dumnezeu, văzută numai de Dumnezeu, hrănită de Dumnezeu, păzită numai de Dumnezeu”[13], pentru că și ea Îl vedea și Îl dorea numai pe El[14].

De aceea, iubiții mei, asceza smerită, tăcută a Preacuratei Stăpâne, dar plină de creștere dumnezeiască incomparabilă ne spune și nouă că putem transforma și noi casa noastră într-un templu al ascezei, al slujirii lui Dumnezeu.

Cine ne oprește să facem asta? Cine ne oprește să facem din viața și din casa noastră o biserică vie a lui Dumnezeu?

Orice facem are la bază o alegere: alegerea noastră. Pentru că nu suntem predestinați sau ursiți să fim buni sau răi, ci începem să păcătuim pentru că vrem să păcătuim. Iar după cum am ales să păcătuim, tot așa alegem să facem și ceea ce e bine și plăcut lui Dumnezeu. Iar alegerile noastre sunt cele care ne construiesc sau ne dărâmă interior.

Nu putem da vina pe familie, pe rude, pe societate, pentru că noi am ajuns să fim răi și perverși și cu inima rece! Pentru că nimeni nu a păcătuit în locul nostru. Chiar dacă demonii ne ispitesc cu diverse păcate, chiar dacă oamenii ne împing la diverse păcate, noi suntem cei care alegem să păcătuim! Și păcatele noastre sunt averea noastră cea rea. Sunt cele care iradiază din noi și îmbolnăvesc și pe alții.

Tocmai de aceea, când ne spovedim păcatele, noi recunoaștem în fața lui Dumnezeu că suntem o sursă de infecție pentru alții. Că suntem niște bolnavi care avem nevoie de tămăduirea lui Dumnezeu, pentru ca boala noastră să nu mai îmbolnăvească și pe alții. Și de la Spovedanie noi nu plecăm aceiași, nu plecăm așa cum am venit, ci plecăm curățiți și dezlegați de păcate și iertați de către Dumnezeu, împăcați cu El și cu Biserica Lui, împăcați cu toți, pentru că nu ne-am ascuns rănile și bolile noastre sufletești. Și când le recunoaștem în mod smerit și cu pocăință înaintea Lui, El e preamilostiv față de noi și vine imediat și ne iartă și ne curățește de păcatele noastre cele multe și rele.

Așadar, praznicul de astăzi ne cere să ne umplem de sfânta isihie, de sfânta liniștire interioară, de care era plină Preacurata Stăpână în templu[15]. Să ne umplem de rugăciune, de muncă evlavioasă, de milostenie, de citiri sfinte, de atenție față de oameni. Pentru că gradul de atenție față de oameni e direct proporțional cu gradul de atenție față de Dumnezeu, față de împlinirea voii lui Dumnezeu.

La mulți ani tuturor și multă sănătate și putere de muncă! Post plin de bucurie sfântă pe mai departe! Amin!


[1] Începută la 7. 35, în zi de luni, pe 18 noiembrie 2019. Cer înnorat, 12 grade, vânt de 18 km/ h.

Titlul predicii de față e cel al praznicului de astăzi: Ἡ ἐν τῷ Ναῷ Εἴσοδος τῆς Ὑπεραγίας Θεοτόκου, cf. http://glt.goarch.org/texts/Nov/Nov21.html.

[2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Ibidem.

[5] A se vedea: https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx.

[6] Mineiul pe luna noiembrie, ed. BOR 1927, p. 334.

[7] Cf. https://www.synaxarion.gr/gr/sid/1232/sxsaintinfo.aspx. [8] Ibidem.

[9] Sfântul Grigorios Palamas, Omilia 53 [Cuvânt despre intrarea în Sfânta Sfintelor și despre viața deiformă de aici a Atotpreacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-fecioara Maria, în Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, Scrieri II, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2005, p. 182-183.

[10] Idem, p. 188. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 195. [13] Idem, p. 203. [14] Ibidem. [15] Idem, p. 207.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [68]

Și iarăși un poem despre moarte: „Mâna devine mai țeapănă/ Decât trupul./ Trupul mai țeapăn/ Decât patul./ Patul mai țeapăn decât casa./ Casa mai țeapănă decât drumul./ Drumul mai țeapăn decât norul./ Norul mai țeapăn decât cerul./ Și tot așa, până când nu mai știi/ Despre ce era vorba./ Moartea pesemne/ Nu-i altceva” (În depărtări).

Sorescu aruncă o privire „în depărtări”, spre fenomenul a cărui perspectivă îl înfioară adesea. Repetiția adjectivului „țeapăn”, la gradul comparativ de superioritate – „mai țeapăn” –, creează impresia de acumulare, de escaladare a unor trepte interioare ale sentimentului de frică, până la teroare.

Moartea – care de obicei, în textele literare, e dinamică și agresivă – aici e reprezentată prin caracteristica nemișcării totale, a înțepenirii. E poate aspectul ei cel mai șocant, atunci când omul viu încearcă să regăsească persoana cunoscută în cel care zace „țeapăn”. Mintea nu poate accepta transformarea produsă, pentru că personalitatea umană stă în capacitatea de a fi activă și de a se manifesta ca atare.

De aceea, înțepenește mai întâi „mâna”, pentru că ea este imaginea atotcuprinzătoare, paradigmatică, a tot ceea ce înseamnă a face, a fi activ, a fi persoană vie și creativă, dinamică.

În poezia lui Sorescu, înțepenirea nu se manifestă doar la nivelul trupului, ci afectează toate elementele din jur cu care persoana a venit în contact, pe care personalitatea celui adormit le-a aspirat în conștiința sa, cu care a interacționat afectiv.

E o idee pe care am găsit-o expusă de poet în mod repetat, în mai multe poezii: omul e un univers întreg și totodată fiecare individ e un unicat: când moare, ia cu sine și felul lui de a privi lumea, de a iubi, de a înțelege. De aceea, odată cu trupul, înțepenește și patul, și casa, și drumul, și cerul: ambianța domestică și cosmică a celui ce trece la cele veșnice.

Sensibilitatea lui Sorescu e foarte mult înrudită cu a lui Arghezi, care a fost la fel de mult mișcat de procesul acesta lent al imobilizării pe care îl provoacă moartea, prin care omul e demobilizat din activitatea sa zilnică terestră…

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [67]

Invidia este un sentiment atât de sumbru și de irațional, încât cei care se dedică acestui viciu infernal caută în permanență motive de zavistie. Chiar dacă nu au, inventează, pentru că nu pot să respire dacă nu invidiază, dacă nu privesc cu ochi rău și defăimător pe alții, dacă nu scornesc, din pământ din iarbă verde, motive de bârfă și de hulire a celor pe care nu-i suportă.

Eu în acest sens înțeleg poemul  Cei doi tâlhari al lui Sorescu:

„Cei doi tâlhari sunt importanți/ Și ei,/ Unul a furat un sfeșnic,/ Altul a bătut o vită/ Dar sunt foarte importanți și ei. //

Ce mare hoț/ E acesta din mijloc,/ Ne-a furat atâta glorie,/ Dacă nu s-ar fi vorbit atât de el/ Poate mai rămânea loc și pentru noi/ Cei răstigniți mai strâmb”.

Problema e că pentru unii nu contează că suntem toți în aceeași osândă, adică exilați din Rai pe pământ, unde îndurăm suferințe și necazuri pentru păcatele noastre.

Dar mai ales nu contează că și cei nevinovați (sau cu mult mai puțin vinovați de ceva) suferă, când drept ar fi să sufere mai puțin decât cei răi și neghiobi sau ignoranți.

Invidiosul nu poate însă niciodată să vadă suferința celui nevinovat, a celui răstignit lângă el pe crucea acelorași dureri omenești. El nu poate să recunoască vreodată că el suferă pe drept și să privească umilit spre chinurile celui suferind pe nedrept.

Dimpotrivă, când cineva suferă ca un Drept chinuri nedrepte și are parte de recunoaștere și de lauda vieții sale de jertfă, zavistnicul îi invidiază până și crucea, acuzând că a fost dezavantajat de verticalitatea celui de pe cruce.

Însă, dacă trecem de la exemple umane la a socoti că parabola lui Sorescu se referă chiar la Fiul lui Dumnezeu întrupat și răstignit pentru noi, nu e nicio exagerare dacă spunem că păcătoșii Îl bârfesc chiar și pentru locul Lui de pe cruce. Că, orice ar face El, cei care nu vor să Îl primească și să Îl accepte vor găsi întotdeauna motive de cârtire împotriva Lui, indiferent cât de penibile sau de absurde.

Cei care nu își recunosc nimicnicia ar vrea să fie tot atât de importanți ca Dumnezeu, chiar dacă ei nu sunt importanți nici măcar ca hoți…

Rămâne să ne vedem. Poemul 71

Tinere,
ai un orgoliu prostesc!
Ai orgoliul
lipsei de experiență.
Pentru că nu știi cum este tristețea,
n-ai simțit boala,
nu știi cum este să simți moartea în
apropierea ta.
Te crezi nemuritor
și de aceea greșești.
Te crezi nemuritor
și de aceea pierzi timpul.
Și tu crezi că o să ai timp
pentru toate lucrurile
pe care le vrei…
Însă timpul e limitat!
Timpul e dat în dar
și tu trebuie să îl dai înapoi
Celui care ți l-a dat.
Tinere,
pierzi timpul prostește!
Și eu cunosc tinerețea…
Tinerețea cu idealuri,
tinerețea cu pierderi de timp,
tinerețea care se crede veșnică.
Dar nu suntem veșnici!
Murim degrabă…
Și dacă crezi că e altfel,
e numai o problemă de timp…

Pastorala Sfântului Sinod pentru Postul Nașterii Domnului [2019]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi preaiubiţilor credincioşi din Patriarhia Română,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Continuând tradiția începută în anul 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2019 ca fiind „Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învățătorilor şi primarilor gospodari)”, precum şi „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărți bisericești”, în Patriarhia Română.

Prin această inițiativă, s-a dorit evidențierea faptului că satul este spațiul în care s-au format şi s-au păstrat, de-a lungul timpului, multe dintre valorile autentice spirituale, culturale şi identitare ale poporului român.

Împreună cu omagierea satului românesc, anul 2019 constituie prilej de comemorare a traducătorilor de cărți bisericești, respectiv prilej de evocare a două mari personalități ale Ortodoxiei românești, anume vrednicii de pomenire: Patriarhii Nicodim Munteanu (6 decembrie 1864 – 27 februarie 1948) și Iustin Moisescu (5 martie 1910 – 31 iulie 1986).

Acești doi distinși întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, ambii fii ai satului românesc, și-au adus contribuția, în special prin ostenelile lor cărturărești și pastoral-misionare, la întărirea conștiinței românești și luminarea credincioșilor prin credință și cultură.

Dreptmăritori creștini,

În mai multe rânduri, Sfânta Scriptură pune în evidenţă rolul satului. Astfel, în Vechiul Testament, satul este deseori amintit ca loc de împlinire a profețiilor sau a voii lui Dumnezeu între oameni (cf. Ieşire 8, 13; Levitic 25, 31; Judecători 5, 7; Neemia 6, 2; Iezechiel 38, 11), dar şi ca spațiu de păstrare și de valorificare a tradițiilor poporului ales (cf. Estera 9, 19).

Iar în Noul Testament, evangheliștii dau mărturie că „Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9, 35; Marcu 1, 38; Marcu 6, 6; Marcu 8, 27; Luca 5, 17; Luca 9, 12).

Prin urmare, se poate observa că Mântuitorul Iisus Hristos a propovăduit Evanghelia Sa nu doar în cetăți, ci şi în sate. De pildă, satul în care mergea El adesea era Betania, unde locuiau Lazăr şi surorile lui, Marta şi Maria.

După Învierea din morți, Domnul Iisus Hristos S-a arătat ucenicilor Săi, Luca şi Cleopa, ca un călător necunoscut, și S-a alăturat acestora în drumul lor spre un „un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus”.

În acest sat, Emaus, Mântuitorul a săvârșit prima frângere a pâinii de după Învierea Sa din morți. La Emaus, El S-a făcut cunoscut ucenicilor Luca şi Cleopa, după ce, pe cale, „le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Luca 24, 13-32). Aşadar, Iisus dăruieşte şi oamenilor de la sat lumina Învierii Sale împreună cu arvuna vieții veșnice.

Pentru țăranul român, locuitor al satului, Dumnezeu a fost și este o prezenţă tainică, nu o idee abstractă.

La sat, poate mai mult decât la oraș, prezența harică a Creatorului în natură este mai ușor percepută și apreciată, deoarece țăranul înțelege mai bine că valoarea naturii înconjurătoare este dată de faptul că aceasta este darul lui Dumnezeu pentru om, dar care trebuie cultivat în relație de recunoştinţă faţă de Dăruitor.

Țăranul creştin sau locuitorul satului cultivă cu evlavie ţarina şi iubeşte patria lui pământească ca fiind dar primit de la Dumnezeu, spre a se pregăti aici pentru patria eternă cerească, din Împărăția Preasfintei Treimi. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14).

Creațiile populare perene din lumea satului sintetizează filosofia profundă a înţelegerii sensului sfânt al vieţii și al morții, așa cum evidențiază părintele Dumitru Stăniloae, în citatul următor: „omul și firea întreagă sunt transfigurate prin Taina Sfintei Împărtășanii, prin lumina ce țâșnește din Trupul Domnului prezent în ea. La Liturghie, țăranul român se deprindea să vadă lumea cu alți ochi, învăța să o vadă poleită în albul strălucirii dumnezeiești, plină de taina prezenței divine, a luminii taborice. Peste toate strălucea lumina sărbătorii. De aceea, și el se îmbrăca în straie albe, curate, ca să fie solidar cu lumina dumnezeiască răspândită peste fire, ca să închipuie prin ele nestricăciunea veșmântului care nu i se va mai fura”[1].

În contextul acestei armonii dintre țăran și Dumnezeu, dintre sat și veșnicie, activitatea preotului, a învățătorului și a primarului gospodar ne arată că viața satului nu se desfășoară oricum, ci aceasta ține seama de anumite reguli sau datini împământenite de veacuri, care înseamnă tradiție moștenită și transmisă de-a lungul generațiilor.

Astfel, preotul, care propovăduiește Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, îl învață pe omul de la sat să se roage, îi ascultă durerile şi îl dezleagă de păcate, îi sfințește viaţa, casa şi rodul muncii prin slujbele Bisericii.

Preotul este prezent în toate momentele importante din viața creștinului, în special la naștere, la căsătorie și la înmormântare, iar în comunitatea rurală preotul îndeplinește rolul său de păstor duhovnicesc al unei parohii, într-o relație mult mai statornică decât în comunităţile urbane cu multe parohii.

Alături de preot, în satul românesc, un rol important l-au avut și îl are învățătorul sau învățătorii, cei care, mai întâi în tinda bisericilor, apoi în școli sau în spații special amenajate, i-au învățat pe copiii sătenilor să scrie, să citească și să se comporte cu bunăvoință și demnitate.

Nu în ultimul rând, un rol important în viața satului îl are primarul harnic, care, ca principală autoritate publică locală aleasă de comunitate, este chemat să fie primul gospodar al comunităţii, exemplu pentru ceilalţi săteni prin modul în care ştie nu doar să se îngrijească de propria sa gospodărie, ci şi să arate fidelitate și grijă pentru bunăstarea consătenilor săi.

Mulţi primari au afirmat deopotrivă dragostea lor față de satul românesc și față de Dumnezeu, contribuind mult atât la buna gospodărire a satului, cât și la construirea de lăcașuri sfinte, acolo unde acestea lipseau sau erau neîncăpătoare.

Biserica, şcoala și primăria, adeseori învecinate, îngrijite şi primitoare, sunt adesea clădirile emblematice ale comunităţii rurale româneşti, prin care se exprimă mai ales ataşamentul locuitorilor față de propriile valori spirituale, culturale şi gospodăreşti, adică buna rânduială și buna chivernisire a satului.

Vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român, prin colectivizarea forțată, prin plecarea sătenilor la oraș ca urmare a industrializării și, mai nou, prin emigrarea sătenilor în străinătate, au avut efecte grave la nivelul identităţii și mentalității sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieţii sale tradiţionale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic.

De aceea, astăzi, satul românesc este oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradiţională și supraviețuire precară. Sărăcia, șomajul, dezvoltarea rurală insuficientă și emigrația spre țări mai dezvoltate au condus la o criză majoră în satul românesc, care se zbate între tradiție culturală și supraviețuire materială.

În faţa unor asemenea realități triste, pe care nu le poate ignora, Biserica Ortodoxă Română depune eforturi pentru dezvoltarea rurală durabilă şi pentru salvarea satului românesc, inclusiv prin proiecte desfășurate la nivel național sau regional, precum Proiectul „Alege școala!”, destinat prevenirii și diminuării abandonului școlar, sau Programul „Sănătate pentru sate”, concretizat prin organizarea unor acțiuni medicale umanitare, având ca beneficiari persoane defavorizate din mediul rural.

În special preotul este chemat să fie activ în viața comunității, deoarece activitatea religioasă, liturgică şi pastorală nu are doar o consecinţă cultică sau spirituală, ci ea influenţează și viaţa socială, aduce un spor de calitate vieții într-o anumită comunitate, aduce speranţă şi creează o comuniune spirituală mai intensă.

Iar când se realizează o cooperare benefică între preot, învățător și primar, se creează speranță mai multă și comuniune spirituală mai intensă.

Iubiți credincioși,

Între vlăstarele satului românesc se numără și doi harnici întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, pe care îi comemorăm în anul 2019. Este vorba despre Patriarhii Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu.

Pe vrednicul de pomenire Nicodim Munteanu, al doilea Patriarh al Bisericii noastre (30 iunie 1939 – 27 februarie 1948), îl cinstim pentru ampla activitate misionară, culturală și socială pe care acesta a desfășurat-o, cu mult curaj şi jertfelnicie, în timpuri deosebit de grele, în vremuri de criză economică și război, sub presiunea factorilor politici ostili din țară și din străinătate.

Fiu al satul Pipirig din munţii Neamțului, Patriarhul Nicodim rămâne în istoria Bisericii și a poporului român o figură reprezentativă, de o verticalitate luptătoare și cu o demnitate înțeleaptă. El a dat dovadă de conștiință misionară, mai ales prin faptul că s-a implicat în scrierea și traducerea mai multor cărți, mai ales a unor lucrări de teologie biblică și teologie pastorală.

Activitatea sa publicistică și editorială numără peste o sută de lucrări traduse și prelucrate din limba rusă, în mare parte cărți de predici, lucrări teologice și broșuri având conținut religios. Acestora li se adaugă alte câteva lucrări originale, pe care Patriarhul Nicodim le-a publicat spre folosul sufletesc al păstoriților săi.

O parte dintre aceste lucrări sunt adresate locuitorilor satelor românești, pe care Patriarhul Nicodim i-a învățat Ce să creadă și cum să trăiască (București, 1905) sau Cum se cuvine să stea creștinul în biserică la slujba Sfintei Liturghii (București, 1907).

Patriarhul Nicodim a arătat un interes deosebit și pentru traducerea textului Sfintei Scripturi. În 1913, a publicat Mica Biblie, iar pentru Biblia sinodală din 1936, a tradus 24 de cărți din Vechiul Testament.

La inițiativa și cu binecuvântarea sa, în anul 1944 a fost tipărită o nouă ediție a Sfintei Scripturi, pentru care Patriarhul Nicodim a tradus 24 de cărți din Vechiul Testament și toate cele 27 de cărți ale Noului Testament.

Cel de-al doilea vrednic patriarh pe care-l comemorăm anul acesta, Iustin Moisescu, s-a născut la 5 martie 1910, în satul Cândești din județul Argeș. I-a succedat Patriarhului Justinian Marina în scaunul patriarhal, fiind cel de-al patrulea Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

A fost ales în data de 12 iunie 1977 și a păstorit până la moartea sa, în 31 iulie 1986, punându-și în valoare vocația de om cu o cultură temeinică și vastă.

Eleganța și erudiția sa academică au fost rodul unei vieți dedicate studiului, fiind, ca profesor, mitropolit și patriarh, o personalitate cu o temeinică formare universitară de tip european, cu o cunoaștere profundă a scrierilor Sfinților Părinți.

Într-o perioadă în care regimul politic comunist încerca să impună societății românești ateismul materialist, Patriarhul Iustin a acordat o atenție deosebită activității editoriale, dăruind literaturii teologice în limba română lucrări fundamentale.

Între acestea se numără o nouă ediție sinodală a textului Sfintei Scripturi (Noul Testament din 1979 şi Biblia sinodală din 1982), precum și cărți de cult diortosite dimpreună cu manuale noi pentru învățământul teologic liceal și universitar.

Totodată, el este inițiatorul marii colecții de traduceri din scrieri patristice intitulată Părinți și scriitori bisericești (PSB), proiectată a avea 90 de volume.

Începând cu anul 2007, această însemnată colecție patristică în limba română a intrat în proces de reactualizare, ca o cultivare a moștenirii spirituale luminoase pe care Preafericirea Sa ne-a lăsat-o.

Așadar, Părintele Patriarh Iustin rămâne în memoria Bisericii noastre ca un om echilibrat, un teolog erudit și un păstor înțelept, prin fidelitatea sa față de tradiția ortodoxă, patristică, prin temeinica sa pregătire academică, prin sobrietatea sa în relațiile umane, precum  și prin bunătatea și dărnicia sa părintească, exprimate adesea discret, dar eficient[2].

Prin activitatea bogată de traducători pe care au desfășurat-o, atât Patriarhul Nicodim Munteanu, cât și Patriarhul Iustin Moisescu continuă şirul traducătorilor de scrieri bisericești, care, prin osteneala lor, au contribuit atât la introducerea limbii române în cult și în cultura românească, cât și la transmiterea adevărului de credință în limba poporului român.

Fără munca de veacuri a traducătorilor Sfintei Scripturi, ai cărţilor de cult şi ai scrierilor sfinţilor părinţi, credincioşii români nu ar fi avut acces, în limba proprie, la frumusețea și profunzimea Cuvântului lui Dumnezeu şi nici la înțelegerea sfintelor slujbe sau la bogatele învățături patristice.

Limba unui popor se maturizează şi se sfințește atunci când ajunge să exprime Cuvântul lui Dumnezeu.

Maturizarea limbii române a avut loc în secolele XVI-XVII, în spațiul bisericesc, odată cu traducerea primelor cărți de cult şi a Sfintei Scripturi. Acestea au fost cele dintâi documente și monumente ale limbii române literare și ale culturii românești.

Astfel, după tipărirea în limba română a Bibliei de la Bucureşti, în anul 1688, prin strădaniile unor traducători precum diaconul Coresi, mitropoliții Teofil și Ștefan şi Sfântul Antim Ivireanul în Țara Românească, Sfinţii Varlaam și Dosoftei în Moldova, Sfântul Simion Ștefan în Transilvania şi mulţi alţi ostenitori, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea toate cărțile de cult au fost traduse în limba română și au circulat în toate provinciile românești.

Așadar, în anul 2019 sunt comemorați toți traducătorii, care, prin efortul lor, din dragoste faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, față de limba română şi față de popor, au transmis adevărul de credință, contribuind astfel la menținerea unității de credință și de limbă a neamului românesc.

Iubiți frați și surori în Domnul,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, ne aflăm la începutul Postului Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului.

Această perioadă este, în primul rând, o pregătire, o sfințire a sufletului și a trupului nostru, prin Spovedanie şi Împărtăşanie, dar și prilej de întrajutorare și milostenie. Faptele milosteniei creştine, privite ca roade ale dreptei credințe, sunt expresia concretă a iubirii noastre smerite față de Dumnezeu și de oameni.

Prin urmare, și în acest an, ne adresăm preoţilor şi credincioşilor mireni ai Sfintei noastre Biserici cu îndemnul părintesc de a organiza, la parohii, mănăstiri, protopopiate şi la centrele eparhiale, colecte de bani, alimente, haine şi medicamente.

Acestea vor fi distribuite celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familiilor defavorizate cu mulţi copii, bătrânilor și persoanelor singure fără copii sau rude, cu precădere celor care locuiesc în mediul rural.

Având încredinţarea că veţi arăta şi în acest an dărnicie creştină şi veţi răspunde cu dragoste chemării noastre părinteşti în această lucrare sfântă de binefacere și ajutorare, vă mulţumim pentru generozitatea arătată în anii precedenţi şi vă reamintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: „Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7).

Cu rugăciune, post și milostenie, ne vom pregăti mai bine pentru slăvitul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire milostivă pentru oameni și pentru mântuirea lor.

În încheiere, cu multă prețuire, vă îmbrățișăm părintește și vă împărtășim binecuvântarea apostolică: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

† Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor

† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale

† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi

† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului

† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei, Arhiepiscopul Aradului

† Ignatie, Episcopul Huşilor

† Lucian, Episcopul Caransebeşului

† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Iustin, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului

† Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Antonie, Episcopul de Bălți

† Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud

† Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie, Episcopul Giurgiului

† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion, Episcopul Tulcii

† Petroniu, Episcopul Sălajului

† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei

† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord

† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande

† Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei

† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal

† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal

† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

† Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

† Emilian Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului

† Timotei Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului

† Atanasie de Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

† Teofil de Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei


[1] Pr. Dumitru Stăniloae, Opere complete, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, vol. IX, Ed. Basilica, Bucureşti, 2018, p. 336.

[2] † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte la volumul Patriarhul Iustin Moisescu: un stâlp neclintit în vremuri potrivnice, Ed. Basilica, București, 2019, pp. 7-8.

Predică la Duminica a XXVI-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

la începutul Postului Nașterii Domnului și cu o săptămână înainte de ziua alegerilor prezidențiale, Evanghelia zilei [Lc. 12, 16-21] este despre bogații cei săraci, adică despre noi înșine. Despre bogații care se sărăcesc zilnic prin indiferență lor față de darurile lui Dumnezeu dăruite lor. Pentru că toți suntem bogați, îmbogățiți de Dumnezeu cu existență și suntem chemați la Împărăția Lui cea veșnică. Căci darul de-a fi, darul de-a exista și de-a exista pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu e marea rodire a țarinii noastre. Iar țarina noastră [Lc. 12, 16] e persoana și viața noastră.

Și când ne vedem prosperi, când ne vedem sănătoși, când ne vedem iubiți, când ne vedem respectați, credem că acestea toate sunt pentru a șoma și nu pentru a le pune în slujirea lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu ne cere să Îi slujim Lui cu tot ceea ce suntem și cu tot ceea ce am primit de la El.

Căci problema nu este extinderea averii! Avem nevoie de case, de oleaburi, de hambare. Avem nevoie de locuri în care să depozităm ceea ce producem. Avem nevoie de depozite bancare și de o administrare atentă a averii noastre. Avem nevoie de un statut social, pentru că suntem persoane sociale. Problema gravă e când ne punem nădejdea în bogățiile noastre, când credem că ele ne pot scăpa de toate nevoile noastre, când Îl înlocuim pe Dumnezeu cu confortul nostru și când ne dedicăm viața leneviei și nu ascezei. Pentru că, cine crede că n-are nevoie de asceză, cine crede că n-are nevoie să-și mântuie viața lui, își spune în inima sa: „Suflete [Ψυχή], ai multe cele bune [ἔχεις πολλὰ ἀγαθὰ], stând întru mulți ani [κείμενα εἰς ἔτη πολλά]! Odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te [ἀναπαύου, φάγε, πίε, εὐφραίνου]!” [Lc. 12, 19, BYZ].

Cine crede că adevărata viață înseamnă a face toată ziua petreceri, cine crede că adevărata viață înseamnă numai lux și nu și dăruire, nu și muncă în folosul comunității, pierde contactul real cu oamenii și își pierde traiectoria reală în viață. Pentru că noi muncim pentru ca să ne împlinim prin muncă, muncim pentru ca să ne ostenim duhovnicește și pentru ca să dăruim din ceea ce câștigăm. Nu câștigăm bani pentru ca să ne închinăm la ei, ci pentru ca banii să fie modul în care noi ne apropiem tot mai mult unii de alții!

Dar când nu înțelegem munca zilnică de la serviciu ca pe o asceza personală și nici salariul pe care îl primim ca pe un mod în care ne apropiem de oameni, tocmai de aceea mersul la muncă e o corvoadă, iar banii sunt o plăcere egoistă. Și munca e o corvoadă, pentru că nu dăm doi bani pe demnitatea ei și pe osteneala ei binefăcătoare. Râzând de asceza muncii, de osteneala muncii, noi râdem de ceea ce ne smerește și ne împlinește duhovnicește. Pe când visarea tot timpul la bani și dorința de a-i avea cu orice risc ne însingurează și ne predispun la fapte rele. Pentru că banii, odată văzuți ca plăcere pur personală, devin o perversitate. Și nu mai trăim pentru ca să ne bucurăm de Dumnezeu și de oameni, ci pentru ca să ne procurăm perversitățile care se cumpără.

Numai că, ceea ce cumpărăm în mod pătimaș, nu stăpânim, ci ne stăpânesc! Pentru că nu sunt spre folosul nostru, ci spre săturarea nesăturată a patimii noastre. Proprietățile, hainele, bijuteriile, operele de artă, mașinile cumpărate în mod pătimaș sunt marea noastră frică. Pentru că plăcerea e plină de frică. Și de ce se teme plăcerea? De tristețea enormă care îi urmează! Căci dacă pierde totul într-o clipă, după o viață de lux, după o viață fără de griji, amărăciunea și groaza omului sunt de nedescris.

De aceea, Domnul ne mustră încrederea noastră oarbă în cele trecătoare, atâta timp cât toate ale noastre le putem pierde oricând, în orice clipă, din diverse motive. Și da, e o mare nebunie [Lc. 12, 20, BYZ] să te încrezi în ceea ce e atât de volatil, în ceea ce e atât de instabil, în loc să te înrădăcinezi cu totul în Dumnezeu!

Ne încredem în sănătatea noastră, în frumusețea noastră, în deșteptăciunea noastră, în educația noastră, în familia noastră, în poziția noastră socială, în renumele nostru și de aceea sărăcim mereu. Ne încredem în lucrurile trecătoare și de aceea sărăcim tot mai mult sufletește. Pentru că ne strângem comori imaginare, în loc să ne îmbogățim continuu întru Dumnezeu [Lc. 12, 21]. Vrem comori fără Dumnezeu și ajungem nebuni. Adică oameni fără perspectivă reală asupra comorilor. Pentru că realele comori nu sunt cele pe care le păstrezi, ci acelea pe care le dărui.

Comorile lui Dumnezeu sunt cele pe care le dărui oamenilor, tuturor oamenilor. Fiindcă binele făcut în viața oamenilor e binele lui Dumnezeu, e comoara Lui, e vistieria Lui neprețuită. Și de ce e așa? Pentru că binele făcut pentru alții e binele care îi învață să fie umani, să fie și ei dăruitori. Și cu cât dăruim, cu atât se înmulțește binele lui Dumnezeu. Și binele care se înmulțește și care e urmat de tot mai mulți, e binele care mântuie tot mai mulți oameni.

Dar dacă nu vrei să faci bine, ci oprești binele în cămara ta, nici tu nu vei prospera. Pentru că reala prosperitate e dubla prosperitate: sufletească și trupească. Și, când ne îmbogățim numai material, dar nu și sufletește, atunci suntem săraci, săraci lipiți pământului. Căci degeaba rodește țarina noastră, dacă noi nu înmulțim bogăția ei prin milostenie și prin iubire și prin respect față de oameni.

Dacă banii nu sunt un pod spre alții, ei sunt o carceră. Dacă banii noștri și cunoștințele noastre și relațiile noastre nu sunt o continuă îmbrățișare a altora, noi suntem singuri și triști. Și suntem așa nu pentru că nu ne-a rodit țarina, ci pentru că nu am pus pe nimeni la masă.

Avem mese mari, dar goale!

Avem case mari, dar lipsite de bucurie!

Agonisim, dar suntem săraci interior!

Însă banii noștri sunt mântuirea noastră, dacă facem din ei îmbogățire în Dumnezeu, îmbogățire în slava Lui. Dacă banii noștri zidesc oameni și Biserici, instituții și prietenii, atunci sunt o binecuvântare pentru noi și pentru mulți alții. Dar dacă ei ne fac singuri și perverși, banii noștri sunt iadul nostru. Și coborâm în iadul singurătății cu fiecare clipă în care nu dăruim nimic nimănui.

Iar cele patru Evanghelii duminicale ale lunii noiembrie vorbesc despre bani și despre milostenie, pentru că vor să facă din toamna noastră o cale spre Rai. Pentru că a dărui cu inimă bună înseamnă a primi slava lui Dumnezeu. Pe cât dăruim, pe atât ne îmbogățim în Dumnezeu, în slava Lui. Milostenia sufletească și trupească e modul nostru cel mai la îndemână de a ne umple de slava lui Dumnezeu. Căci a dărui un sfat și un ban și o mâncare și o haină și o îmbrățișare înseamnă a te umple de slava lui Dumnezeu.

Avem ce dărui! Ne putem dărui pe noi înșine și toate ale noastre. Ne putem pune în slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor, pentru ca să ne mântuim și noi, dar și alții în jurul nostru.

Iar alegerile prezidențiale de peste o săptămână sunt o alegere pentru România, pentru viitorul nostru imediat și pentru cel de lungă durată. Căci noi am ales și acum 30 de ani în ce țară vrem să trăim, dar trebuie să alegem și azi și în fiecare zi. Pentru că democrația este o formă de existență socială în care suntem mereu chemați să alegem. Și alegerea noastră trebuie să fie responsabilă. Trebuie să privească la viitor, trebuie să privească cu credință în Dumnezeu.

Căci noi alegem, dar, în același timp, Dumnezeu alege prin intermediul nostru. Noi alegem, dar Dumnezeu împlinește sau corectează ceea ce noi alegem. Iar când Dumnezeu îngăduie ca oameni improprii să ajungă în fruntea unui stat sau într-o postură publică e pentru ca impostura să fie ironizată, să fie detestată. Adică omul impropriu funcției este o lecție de morală din partea lui Dumnezeu. Pentru că El ne amintește tot timpul cât de ridicolă e impostura.

Să alegem, așadar, cu conștiință!

Să alegem voia lui Dumnezeu tot timpul și să Îi slujim Lui!

Să facem, iubiții mei, din banii, din timpul, din bucuria noastră, drumuri spre inimile tuturor oamenilor! Căci cu toții avem nevoie de bucuria lui Dumnezeu, de iertarea Lui, de mângâierea Lui, de mila Lui cea nețărmurită. Amin!


[1] Începută la 7. 31, în zi de miercuri, pe 13 noiembrie 2019. Cer înnorat, 14 grade, vânt de 24 km/ h.