Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Înțelepciunea lui Salomon

Intelepciunea lui Salomon

Pagina sursă

Maturizarea poeziei

maturizarea poeziei

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

*

Dragostea este rugăciune și poezie (p. 3).

Cred că aveam nevoie să tac pentru ca să înțeleg prețul cuvintelor (ibidem).

Și ochii blânzi sunt ferestre deschise spre frumusețe (p. 4).

Orice exces devine o patimă (p. 6).

Și înțeleg pe fiecare zi că numai iubirea îți dă aripi și te face larg, imens (p. 7).

Îmi displace inflația de poeți care nu cred în adevăruri (p. 9).

Nimeni nu ne mai dă înapoi bogăția neprinsă a clipei (ibidem).

Lasă-l pe cel care are nevoie de sens…să Îl întâlnească pe Dumnezeu în tine însuți!
În ospitalitatea inimii tale, ca vaporul ce acostează la țărm (p. 10).

Mă tem de tot mai multe lucruri pe cât uit tot mai multe lucruri. Văd tot mai multe lucruri, ca o avalanșă, și le uit…pentru că, se pare, că nu mai sunt interesat de foarte multe lucruri. Însă, în același timp, nu pot trăi fără aceste multe lucruri, de care mă preocup, pe care aș dori să le scriu, să le scriu la cote mari, excelente (p. 14).

O, Doamne, am nevoie de bucurii care să mă facă să fiu și mai spânzurat de mila Ta! Sau poate că tristețile de acum sunt tocmai bucuriile pe care le naște răbdarea…(ibidem).

Sunt vinovat pentru că mă rog mai puțin decât aș vrea. Sunt vinovat, alături de mulți vinovați, de iubirea pe care n-o hrănesc cu lacrima mea (p. 15).

Oboseala mi-a fost toiagul de-o viață (p. 18).

Perverșii sunt oameni care se sinucid în timp ce își beau cafeaua (p. 20).

Poemele sunt niște bucurii care au gură. Și niște lacrimi care au ochi. Și ele se văd în oglindă, cum ciugulesc oglinda și se zbat, cu penele lor, să treacă dincolo. Dar oglinda doar reflectă! În noi sunt poemele și ele ies spre oameni și spre Dumnezeu. Iar poemele care ies sunt poemele pe care inima mea le cuvântă (p. 22).

Port în mine grija multora, a întregii lumi. Ea este piatra de hotar a zilei mele și aripile nopților. Grija aceasta mă ascetizează. Mă face să am o față pentru tine, o lacrimă pentru toți, o inimă pentru îmbrățișare.
Mă culc și mă trezesc slujindu-Ți Ție, Dumnezeule, și nu obosesc să iubesc acest lucru! (p. 26).

Nu am luat timpul nimănui. Nu am luat timpul florilor, nu am luat timpul indiferenței, nu am luat timpul mâncării de linte. Eu mi-am luat propriul meu timp, propria mea alergare și am făcut-o operă. Și singurul care o poate judeca e Dumnezeu. Cu care am și făcut-o (p. 29).

Într-o lume normală lucrurile anormale sunt o rușine. Într-o lume anormală lucrurile normale sunt un râs. Important e ca într-o lume normală sau anormală
să nu pactizăm cu
ceea ce nu ne reprezintă (p. 32).

Oboseala este o măreție de frig și de transpirație, peste care se așterne mulțumirea în fața lui Dumnezeu ca o zăpadă curată (p. 37).

Tăcerea dintre mine și tine este o rugăciune care te binecuvintează (p. 38).

Mintea mea e coborâtă în inimă și de aceea inima mă doare, două degete de la mâna stângă îmi sunt amputate, ochiul drept mi se zbate.
Scriu acestea pentru cei care cred că rugăciunea inimii înseamnă doar fericire, doar vederi extatice, doar bucurie.
Nu, rugăciunea e și concentrare, e și oboseală, e și durere, e și rezistență, e și încredere nețărmurită în Dumnezeu, cât și discernere a lucrurilor!
Până când Dumnezeu ne umple cu slava Lui e multă muncă, mult efort, multă durere. Și când ne umple cu slava Lui e iarăși muncă, e iarăși efort, e iarăși durere (p. 41).

Aș vrea să scriu o poezie pentru fiecare om, o poezie ca toți oamenii. Îmi doresc să-i pun pe toți oamenii în aceeași poezie, în poezia eclesială a voii lui Dumnezeu. Pentru că toți trebuie să fie una. Pentru că toți au nevoie să fie împreună. Pentru că nu putem fără Dumnezeu să fim împreună (p. 43).

La urma urmei,
poezia nu moare nici în strofe,
nici în versuri libere, nici în
aglomerări urbane,
nici în pajiști înverzite,
pentru că oamenii trăiesc
poezia acestei lumi.
Ea este frumusețea lui
Dumnezeu picurată în
tot ce există și fără de care
n-am putea să trăim frumos (p. 67).

El nu știe că poezia
se naște tocmai pentru că
există catastrofe
la tot pasul.
El nu știe că inima mea
scrie tocmai când oamenii mor,
când oamenii nu mai speră,
când oamenii nu mai recurg la statul în genunchi în fața lui Dumnezeu.
Pentru că poezia e glasul
simplu și direct al adevărului.
Poezia e ceea ce eu trăiesc
când oamenii mor
fără lumânare,
fără spovedanie și
fără împărtășire.
Când mor fără
nicio
lacrimă (p. 73).

Am nevoie de scris ca de neuitare. Și știu că altcineva va veni, după mine, și le va citi cu evlavie. Le va citi ca pe nevoia de-a iubi (p. 79).

Poezia mea e în sufletul meu care nu are moarte (p. 105).

*

Dacă vreți mai mult, cartea vă așteaptă să o citiți…

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Predică la Duminica a 32-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

în anul de față, pentru că Triodul începe pe 28 ianuarie, duminicile intercalate înaintea lui sunt a 29-a și a 32-a după Cincizecime. Duminica trecută a fost a 29-a, cea de față e a 32-a. Și anul 2018 se grăbește atât de mult din punct de vedere liturgic, pentru că Învierea Domnului e pe 8 aprilie anul acesta. Fapt pentru care, în lunile februarie și martie vom trăi toată pregătirea noastră pentru Învierea Domnului, adică toată perioada de post și de rugăciune premergătoare celui mai mare praznic al anului bisericesc.

Însă, dacă duminica trecută lepra ne-a amintit de păcatele noastre, duminica aceasta banii ne amintesc de păcatele noastre.

Căci Evanghelia zilei [Lc. 19, 1-10] ne vorbește despre convertirea Sfântului Apostol Zacheos [Ζακχαῖος][2] și despre patimile pe care le-a lăsat în urmă pentru a-I sluji Domnului. Iar patimile lui cele mai mari, înainte de convertire, erau iubirea de bani și agonisirea de avere nedreaptă. Patimi pe care le mărturisește în făgăduința sa de îndreptare, atunci când Îi spune Domnului: „Iată, jumătățile averilor mele [Ἰδού, τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne, le dau celor săraci [Κύριε, δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă [pe] cineva [cu] ceva l-am înșelat [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦν]” [Lc. 19, 8, BYZ].

Și începe să-și împartă averile la cei săraci pentru ca să-l alunge de la el pe demonul iubirii de bani. Și restituie împătrit celor pe care i-a înșelat, celor pe care i-a escrocat în mod nedrept, pentru ca să se vindece de neiubire. Pentru că faci rău oamenilor tocmai pentru că nu îi iubești, și nu îi iubești, pentru că iubești mai mult banii decât pe ei.

Însă, în fața Domnului, el și-a înțeles bolile lui sufletești și a început să se vindece de ele. A înțeles că alipirea pătimașă de lucruri e marea lui problemă sufletească și că, în loc să iubească banii, trebuie să Îl iubească pe Dumnezeu și să îi iubească totodată și pe semenii săi. Căci iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru semenii noștri ne scapă de idolatrizarea materiei și de singurătatea egoistă. Pentru că iubirea pune accentul pe relație, pe dialog, pe împărtășirea de adevăruri fundamentale și de lucruri.

Ce au doi prieteni în comun? Au crezuri, iubiri și amintiri comune, au iubire și respect reciproc, au planuri de lucru comune. Și ei sunt împreună pentru ce au comun în ei înșiși, în sufletul lor, mai întâi de toate și nu pentru ce au, fiecare dintre ei, acasă sau în proprietatea lor.

Iar o căsătorie reală și durabilă, o căsătorie împlinitoare, adică una duhovnicească, una teologică, începe de la o prietenie reală și împlinitoare. Adică de la crezuri, iubiri și acțiuni comune, care îi împlinesc pe cei doi prieteni și iubiți. Pentru că ei trebuie să Îl aibă pe Dumnezeu în centrul vieții lor, și odată cu Dumnezeu și Biserica Lui, dar, în același timp, ei trebuie să deruleze în cadrul căsătoriei lor proiecte de viață la care sunt copărtași. Și pe care le-au gândit împreună și le-au început pe când erau prieteni și iubiți, adică înaintea căsătoriei lor. Căci de aceea s-au și unit mai apoi prin Căsătorie sfântă: ca să își trăiască propriile speranțe, propriile idealuri și să se împlinească prin ele.

Dar dacă nu știi pentru ce te căsătorești, cum să te simți împlinit? Și cum să trăiești teologic alături de soția ta, când teologia și viața ascetică nu fac parte din viața ta?

Însă o familie ortodoxă e mai întâi de toate o comunitate de credință și de slujire a lui Dumnezeu. În timp ce facem și creștem copii, în timp ce ne zidim sau ne cumpărăm o casă, în timp ce avem un loc de muncă și mergem la serviciul nostru, în timpul liturgic sau în timpul liber al vieții noastre, noi trăim cu Dumnezeu, noi trăim ortodox. Și în viața noastră ortodoxă, interioară, noi ne luptăm cu patimile din noi, noi ne luptăm să ne curățim de patimile noastre, împlinind pe fiecare zi poruncile lui Dumnezeu. Iar lupta noastră duhovnicească nu e văzută de mai nimeni, pentru că ea e lăuntrică, iar greșelile noastre interioare, pe care oamenii nu ni le văd, dar pe care Dumnezeu ni le știe, noi ni le spovedim cât mai des.

Pentru că dincolo de ceea ce văd oamenii din noi e viața noastră cu Dumnezeu. Adică sunt rugăciunile, plângerile, durerile, citirile, privegherile noastre, iertările și îndreptările noastre continue. Pentru că nicio clipă din viața noastră nu e una moartă din punct de vedere moral, ci în toate clipele vieții noastre conștiința noastră e trează și ne supraveghează lăuntrul nostru.

De aceea, în căsătoria noastră și în toate relațiile cu oamenii, noi avem relații de conștiință. Adică relații în care facem ceea ce conștiința noastră ne învață să facem. Iar dacă uneori greșim cuiva, ne cerem imediat iertare, când conștientizăm eroarea noastră, pentru că o relație reală trăiește și se dezvoltă numai din adevăr.

…Sfântul Zacheos și-a scos banii din suflet și a înțeles vindecarea pe care ne-o aduce milostenia. Căci milostenia ne dezlipește interior de lucruri, de alipirea pătimașă de ele, și ne aduce libertate duhovnicească interioară. Și când îndreptăm în mod punctual, pas cu pas, nedreptățile pe care le-am făcut în trecut, atunci când nu credeam în Dumnezeu, învățăm să prețuim și să iubim oamenii. Pentru că oamenii înțeleg starea noastră de rătăcire din trecut, starea noastră de tinerețe naivă, înfumurată, dacă noi dovedim acum o profundă maturitate. Ei ne iartă păcatele din trecut, pentru că acum văd că noi suntem alți oameni. Dar dacă, după ce ne-am împăcat cu ei, ne dovedim iarăși nepunctuali, neprincipiali, prost-crescuți, încrederea recâștigată se destramă din nou, pentru că oamenii vor ca noi să fim înrădăcinați în bine. Să fim în mod matur înrădăcinați în bine.

Însă nu putem fi oameni noi și înrădăcinați în bine, dacă nu suntem oameni virtuoși. Iar oamenii virtuoși sunt în același timp oameni teologici. Și pentru ca să trăim teologic, pentru ca să trăim ortodox, trebuie să avem propria noastră casa ca o prelungire organică a Bisericii înseși, adică un loc de evlavie și de asceză și de învățare teologică.

Căci la Biserică noi stăm cât timp se slujește. Dar acasă noi locuim tot timpul, ziua și noaptea, și pentru noi casa noastră este singurul loc din lume unde prelungim viața petrecută la Biserică. Unde ne pregătim pentru Biserică și unde învățăm ce e Biserica și cum se trăiește ortodox. Și unde ne educăm, în familie, pentru viața comunitară și socială.

De aceea, o casă ortodoxă e mai întâi de toate o bibliotecă teologică, cu sute și mii de cărți teologice, și un spațiu al rugăciunii, cu Sfinte Icoane și cărți de rugăciune, amenajată într-o simplitate și un firesc, care ajută sufletul să respire. Pentru că aglomerarea de lucruri arată forfota de gânduri din mintea și inima noastră. Dar când avem în casă strictul necesar, când avem lucruri și obiecte și haine atât cât avem nevoie, e semn că trăim în simplitatea și în bunul gust pe care le iubește sufletul care se pocăiește.

Căci atunci când începi să arunci relele din tine, gândurile păcătoase și patimile tale, vrei să stai într-o casă care e din ce în ce mai sobră și mai tăcută și mai propice rugăciunii și cugetării la cele dumnezeiești. Pe când atunci când vrei să fii un om de lume, dimpotrivă, arunci sau ascunzi semnele tale identitare, fotografiile de familie, Sfintele Icoane, cărțile și biblioteca, lucrurile care te definesc, pentru ca să faci din casa ta un loc de distracție nepersonalizat, care nu suportă reflexivitatea, măsura, valorile familiale.

Însă casa noastră trebuie să vorbească tocmai despre noi și despre valorile familiei noastre. Ea trebuie să fie profund personală și personalizată, pentru că trebuie să fie așa după cum ne-o dorim noi. Casa noastră trebuie să fie locul în care noi ne simțim cel mai bine, în care noi ne odihnim cu adevărat sufletește și trupește, pentru că aici citim teologia Bisericii, aici ne rugăm, aici mâncăm și dormim, aici ne iubim și ne facem planuri de viitor, aici ne regăsim întotdeauna în frumusețea confesiunilor și a dialogului onest, împlinitor. Căci dacă nici acasă, în patul tău și la masa ta, nu te simți bine, atunci unde te simți bine? Dacă familia ta nu îți aduce liniștea și bucuria de care ai nevoie, atunci unde le putem trăi?

De aceea, iubiții mei, Domnul merge acasă la Zacheos! Merge acasă la el, pentru că acolo trebuie să înflorească și să se maturizeze schimbarea noastră interioară. Căci atunci când ne schimbăm sufletul, când ne întoarcem sufletul spre Dumnezeu, casa noastră devine locul pocăinței noastre, adică al schimbării noastre interioare. Și la noi, acasă, noi creștem pe fiecare zi în cuviință și în har, în înțelegere și în credincioșie față de Dumnezeu, răscumpărând vremea. Vremea mântuirii noastre. Răscumpărăm timpul pe care l-am pierdut în patimi de rușine…

Căci Domnul a strigat la el și i-a spus: „Zachee [Ζακχαῖε], grăbindu-te coboară [σπεύσας κατάβηθι]!  Căci astăzi în casa ta se cuvine Mie să rămân [σήμερον γὰρ ἐν τῷ οἴκῳ σου δεῖ Με μεῖναι]” [Lc. 19, 5, BYZ]. Pentru că Domnul vrea să locuiască în casa noastră, după cum vrea să locuiască în sufletul și în trupul nostru. Căci El vrea să locuiască mai întâi în noi, în casa din lăuntrul nostru, apoi cu noi și între noi în locuința noastră de aici, de pe pământ, pentru că El locuiește cu cei care fac voia Lui.

Și e o mare bucurie și împlinire duhovnicească când intru într-o casă creștină, într-o casă plină de cărți sfinte și de Sfinte Icoane, într-o casă care miroase a tămâie și a mir, într-o casă care miroase a Biserică. Pentru că acolo, fără doar și poate, locuiesc oameni care se sfințesc pentru Dumnezeu, care se roagă pentru mântuirea întregii lumi, care fac binele pentru mulți. Și casa creștină e locul sfințit de oamenii credincioși care locuiesc în ea, pentru că din ei iradiază, ca dintr-un soare, pacea și bucuria și frumusețea duhovnicească a acelei case.

Pentru că omul credincios sfințește locul din jurul său pe măsură ce el însuși se sfințește. Omul credincios e cel care iradiază în jurul lui slava lui Dumnezeu din el. Dar slava lui Dumnezeu se revarsă din noi în afara noastră, dacă suntem plini de rugăciune, de iertare, de pace duhovnicească, de milostenie, de tot dorul după împlinirea voii lui Dumnezeu. Dacă trăim creștinește în mod continuu.

sicomorul Sfantului Zacheos

Tocmai din acest motiv, Domnul îl cheamă să coboare din sicomorea [συκομωραίαν][3] [Lc. 19, 4, BYZ] pe Zacheos, să coboare din slava deșartă, din buna părere despre sine în smerenia plăcută lui Dumnezeu, pentru ca să se poată întoarce acasă, adică la conștiința smerită a sufletului său. Pentru că El dorește ca să facă un astăzi continuu din relația cu noi, rămânând în noi și cu noi.

Și dacă ne place să stăm cu Dumnezeu, să vorbim cu El și să ne lăsăm învățați de către El, atunci ne place statul în casă, pentru că ne place să citim și să scriem și să ne rugăm și să postim și să ne umplem de toate roadele împlinirii voii lui Dumnezeu.

Pentru că este evident faptul că cine nu s-a regăsit pe sine, acela aleargă după locuri exotice, vrea să înconjoare lumea și să se umple de noutate, neștiind că noutatea reală ține de pocăința noastră interioară și de creșterea noastră în sfințenie și nu de ceea ce vezi, simți și auzi în diverse călătorii. Dar dacă ești un om care trăiești schimbarea lui Dumnezeu în fiecare clipă, dacă ești un om duhovnicesc, pentru tine mersul spre locuri noi sunt adevărate pelerinaje, adică momente de mare împlinire duhovnicească. Pentru că tu vezi cu sufletul ceea ce e important de văzut, auzi și simți duhovnicește, Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru toate și te bucuri împreună cu El și îl binecuvintezi pe tot cel pe care îl întâlnești.

Fiindcă pelerinajul este o aducere acasă a altor locuri și a altor oameni. O aducere în noi a lor, în liniștea noastră, care ne face bine și, în același timp, o trăire a liniștii sfinte a altor locuri. Și când ne întoarcem acasă, la noi acasă, cu casa sufletului plină de folos duhovnicesc, de folos teologic, de simțăminte profund umane și frumoase, atunci pelerinaj e orice ieșire afară din casă.

De fapt, eu așa trăiesc orice ieșire afară din casă: ca pe un pelerinaj. Dacă mă duc la Biserică, la librărie, la bibliotecă sau la supermarket sau dacă ies pur și simplu pe stradă sau dacă călătoresc în diverse locuri, eu mă bucur de ceea ce văd și aud, trăind în rugăciune și în pace orice întâlnire cu oamenii. Pentru că nimic rău nu poate intra în mine, dacă eu nu îi dau drumul să intre în mine. Și din acest motiv, văzând oamenii, înțelegând gândurile și gesturile lor, rugându-mă și gândind la proiectele mele teologice și pastorale, eu trăiesc teologic pe stradă ca și acasă, sunt în pelerinaj, pentru că sunt interesat de lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii și cu lumea în totalitatea ei. Sunt interesat să simt și să văd prezența Lui în viața noastră. Adică ceea ce fac și acasă.

Numai că, pe stradă, nu scriu, nu traduc, nu mă rog ca acasă, nu mă închin, nu fac metanii ca acasă, ci mă rog în adâncul ființei mele, rugăciune care nu e sesizată de nimeni. Căci dacă ar fi sesizată, dacă ar auzi cineva cum mă rog și pentru cine mă rog, adică, adesea, pentru cei din fața mea, m-ar considera imediat ca pe un prieten al lui, atâta timp cât îi doresc atât de mult bine. Dar pentru că nu sesizează nimeni rugăciunea mea pentru ei și gândurile mele, tocmai de aceea pot trăi teologic, în plină rugăciune și contemplație dumnezeiască oriunde, fără să stingheresc pe nimeni și fără ca cineva să își dea seama de lucrarea mea lăuntrică.

Căci gândurile multe, agitația interioară, senzația că nu ai timp vine din cauza patimilor nestăvilite din noi înșine. Dar dacă faci pace în tine însuți, dacă nu ești purtat de patimi ca o corabie de valuri, atunci ai timp pentru multe lucruri, pentru foarte multe lucruri când mergi pe stradă, când stai la rând să plătești cumpărăturile sau în Biserică, pentru că rugăciunea reală se înmulțește de la sine. Când începi să te rogi nu mai termini, pentru că ea îți amintește de multe lucruri și de mulți oameni, și te reverși și peste ei cu rugăciunea ta.

Fiindcă toate virtuțile dumnezeiești fac din noi casa lui Dumnezeu. Rugăciunea se înfrățește în noi cu postul, cu milostenia, cu privegherea la gânduri și ne umplu de multă pace, de multă atenție, de multă profunzime interioară. Cartea teologică nu te înnebunește, ci te face să te pocăiești! Pocăința nu te prostește, ci te aduce la vederea corectă de sine! Iar când vezi cine ești și ce ai făcut cu viața ta, nu îți mai arde de petreceri cu lăutari și de chefuri nesfârșite, ci îți dorești ca în liniște să îți plângi păcatele tale și să te nevoiești pentru îndreptarea ta. Căci liniștea sufletului e mai importantă decât toți banii pe care i-am putea avea vreodată. Și dacă nu ne mântuim, ce folos avem că o lume întreagă ne-a lăudat și ne-a iubit? La ce ne folosesc funcțiile, onorurile, ovațiile post-mortem, dacă dracii ne înhață sufletul și ni-l duc cu ei și nu vedem slava veșnică a Sfinților lui Dumnezeu?

De aceea, iubiții mei, e nevoie să coborâm mereu din copacul slavei deșarte, din fantasmele despre noi înșine, e nevoie să coborâm la firul ierbii, pentru ca să ne vedem puținătatea vieții și a faptelor noastre! Căci atunci când înmormântez oameni, mă uit cât de repede ne dezlipim interior de cel care a fost, când vedem că în fața noastră e numai trupul lui rece…Nu se mai ridică din coșciug, fața lui nu mai are expresie, nu mai ne spune nimic, nu ne mai îmbrățișează, nu mai vrea să pară frumos sau deștept în fața noastră.

Stă rece!…

Pare din altă lume omul, acum, după moarte! Căci jumătate omul e din pământ, și din pământ e trupul rece din fața noastră, iar sufletul lui nu mai e cu noi. Și ne apropiem cu teamă de trupul celui mort și cu greață, când vedem că trupul lui se strică, că începe să miroasă, că începe să se împută, deși e mort de câteva ore…

Însă așa miros păcătoșii! Păcătoșii se împut repede, pentru că sunt plini de stricăciune. Dar cei Drepți ai lui Dumnezeu, încă de aici, din coșciug, sunt plini de lumina Lui, pentru că vestesc și prin trupul lor înduhovnicit că sunt oameni credincioși.

Dar ca să fii om credincios, nu trebuie să te spovedești doar de 4 ori pe an, ci ori de câte ori simți nevoie. Și, la fel, omul credincios nu se împărtășește doar de 4 ori în an, în posturile mari, ci ori de câte ori simte nevoie. Și sufletul omului are nevoie de sfințenie și de adevăr și de frumos mai mult decât simte stomacul nostru să mănânce. Tocmai de aceea, postim și citim și ne rugăm și dăm milostenie și facem bine tuturor, pentru că acestea sunt hrana sufletului nostru. Noi ne hrănim sufletește cu fapte bune și cu citiri sfinte, după cum ne hrănim trupul cu ciorbă și cu friptură. Iar dacă ne hrănim și sufletește și trupește, atunci suntem oameni credincioși și suntem plini de slava lui Dumnezeu, și, atât în viață, cât și după moarte, trupul nostru nu va arăta a cadavru, ci a trup sfințit de Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu locuiește în noi! Așa după cum i-a spus Domnul lui Zacheos cel îndreptat din rele: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο], fiindcă și acesta este fiul lui Avraam [καθότι καὶ αὐτὸς υἱὸς Ἀβραάμ ἐστιν]” [Lc. 19, 9, BYZ]. Pentru că omul se mântuie, atunci când face voia lui Dumnezeu. Și se mântuie, când se schimbă datorită credinței lui în Dumnezeu.

Pentru că El ne cheamă pe fiecare în parte la relația cu Sine. Vrea ca toți să fim credincioși Lui ca Sfântul Patriarh Avraam, care a crezut în Dumnezeu și și-a îndreptat viața sa [Fac. 12, 1-4, LXX]. Dar Sfântul Avraam și-a îndreptat viața prin credință și prin lucrarea faptelor bune, pentru că a ieșit din pământul, din rudenia și din casa sa, din modul păcătos de a exista al păgânilor, pentru ca să asculte de Dumnezeu. Așa după cum Sfântul Zacheos, astăzi pomenit în Evanghelie, a ieșit din iubirea lui pentru bani și din agonisirea de avere nedreaptă la slujirea apostolică a lui Dumnezeu și a fost hirotonit de Sfântul Apostol Petros ca Episcop al Chesariei[4]. E vorba de Chesaria [Καισάρεια] Palestinei[5]. Pentru că există și Chesaria Cappadociei, astăzi Kayseri, în Turcia[6].

Și după cum l-a mântuit pe Zacheos, Domnul vrea să ne mântuie și pe noi. „Căci Fiul omului a venit să caute și să mântuie pe cel pierdut [ἦλθεν γὰρ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 10, BYZ]. Și toți care suntem pierduți prin patimile noastre de rușine, putem să ne îndreptăm prin El, căci Domnul este „îndreptarea noastră [τὴν δικαίωσιν ἡμῶν]” [Rom. 4, 25, BYZ]. Și dacă ne îndreptăm prin El, avem pace [εἰρήνην] și intrare [τὴν προσαγωγὴν] la Dumnezeu [Rom. 5, 1-2, BYZ], pentru că „dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre [ἡ ἀγάπη τοῦ Θεοῦ ἐκκέχυται ἐν ταῖς καρδίαις ἡμῶν]” [Rom. 5, 5, BYZ]. Iar dacă El ne-a umplut pe noi de dragostea Lui, pentru că S-a coborât în noi de la Botezul nostru, asta ne arată că adevărata viață umană e plină de iubire față de semeni și față de Dumnezeu.

De aceea, dacă nu avem iubire, dacă nu avem pace în noi, dacă nu avem încredere în viitor, nu Îl avem pe El în noi. Dar dacă El e în noi și cu noi, atunci umblăm în fiecare zi „în[tru] înnoirea vieții [ἐν καινότητι ζωῆς]” [Rom. 6, 4, BYZ] noastre celei duhovnicești. Pentru că pe fiecare zi ne bucurăm de noutatea continuă a lui Dumnezeu, adică de curăția pe care El o revarsă în noi. Amin!


[1] Începută la ora 15. 14, în ziua de 15 ianuarie 2017. O zi de luni, Ziua Culturii Române, când a căzut prima ninsoare din an la București. Iar Mihail Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849 și a fost trecut în acte pe 15 ianuarie 1850. De aceea, azi, sărbătorim nu nașterea lui Eminescu, ci consemnarea nașterii lui în actele Statului.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Zaheu.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Ficus_sycomorus. În imagine e copacul din care s-a dat jos Sfântul Zacheos: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/81/Palestine_Jericho3_tango7174.jpg.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

[5] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Cezareea.

[6] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Kayseri.

Lucas 5, 27-39, cf. BYZ

27. Și după acestea, [Iisus] a ieșit și a văzut un vameș, [cu] numele Levi [Λευί[1]], stând la vamă, și i-a zis lui: „Urmează-Mi Mie [Ἀκολούθει Μοι]!”.

28. Și [Levi], lăsând toate, ridicându-se I-a urmat Lui.

29. Și Levi I-a făcut Lui ospăț mare [δοχὴν μεγάλην] în casa sa! Și era mulțime multă de vameși, [cât] și alții, care erau împreună cu ei șezând.

30. Și cărturarii lor și fariseii cârteau [ἐγόγγυζον] împotriva ucenicilor Săi, zicând: „Pentru ce cu vameșii și [cu] păcătoșii mâncați și beți!”.

31. Și Iisus, răspunzându-le, a zis către ei: „Nu au nevoie cei care sunt sănătoși de doctor [Οὐ χρείαν ἔχουσιν οἱ ὑγιαίνοντες ἰατροῦ], ci cei care sunt bolnavi [ἀλλ᾽ οἱ κακῶς ἔχοντες].

32. Nu am venit să chem pe cei Drepți [Οὐκ ἐλήλυθα καλέσαι Δικαίους], ci pe cei păcătoși întru pocăință [ἀλλὰ ἁμαρτωλοὺς εἰς μετάνοιαν]”.

33. Iar ei au zis către El: „De ce ucenicii lui Ioannis postesc deseori și fac rugăciuni, la fel și ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă și bea?”.

34. Și El a zis către ei: „Nu puteți pe fiii însoțitorului Mirelui [Μὴ δύνασθε τοὺς υἱοὺς τοῦ νυμφῶνος], cât Mirele este cu ei [ἐν ᾧ ὁ Νυμφίος μετ᾽ αὐτῶν ἐστιν], să-i faceți a posti [ποιῆσαι νηστεύειν]!

35. Dar vor veni zilele și când are să se ia de la ei Mirele. Atunci vor posti în zilele acelea”.

36. Și le zicea și parabolă către ei, că: „Nimeni [nu] pune petic de veșmânt nou la veșmânt vechi! Iar de nu [face așa], și cel nou se rupe, și celui vechi nu i se potrivește [peticul] de la cel nou.

37. Și nimeni [nu] pune vin nou întru burdufurile cele vechi! Iar de nu [face așa], vinul cel nou va rupe burdufurile și el se va vărsa și burdufurile vor pieri.

38. Ci vinul cel nou întru burdufurile cele noi trebuie să fie pus și ambele se vor păstra.

39. Și nimeni bând pe cel vechi [nu] voiește numaidecât pe cel nou, ci zice: «Mai bun este cel vechi»”.


[1] Aceasta e forma de N. În text avem forma de Ac.: Λευΐν.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 6, 18-37, cf. LXX

18. Copile, din tinerețea ta alege învățătura [τέκνον ἐκ νεότητός σου ἐπίλεξαι παιδείαν] și până la bătrâneți vei afla înțelepciunea [καὶ ἕως πολιῶν εὑρήσεις σοφίαν]!

19. Ca cel care ară și [ca] cel care seamănă apropie-te ei[1] și așteaptă roadele cele bune ale ei! Căci în lucrarea ei puțin vei trudi și repede vei mânca roadele sale.

20. Ca aspră foarte este celor neînvățați și nu va rămâne în[tru] ea[2] cel fără de inimă.

21. Ca piatra ispitirii va fi tare asupra lui și nu va întârzia să o arunce pe ea.

22. Căci înțelepciunea este după numele ei și nu multora le este arătată.

23. Ascultă, copile, și păzește gândul meu și să nu te lepezi de sfatul meu!

24. Și adu picioarele tale întru cătușele ei și întru zgarda ei gâtul tău!

25. Pleacă-ți umărul tău și poartă-o pe ea și să nu te mânie legăturilor [legăturile] ei!

26. În tot sufletul tău apropie-te ei și în toată puterea ta păzește căile ei!

27. Urmărește și caută și ți se va face cunoscută ție! Și înfrânat făcându-te, să nu o lași pe ea.

28. Căci în cele de apoi vei afla odihna ei [ἐπ᾽ ἐσχάτων γὰρ εὑρήσεις τὴν ἀνάπαυσιν αὐτῆς] și ți se va întoarce ție întru veselie [καὶ στραφήσεταί σοι εἰς εὐφροσύνην].

29. Și îți vor fi ție cătușele [ei] întru umbră a tăriei [καὶ ἔσονταί σοι αἱ πέδαι εἰς σκέπην ἰσχύος] și zgărzile ei întru veșmânt al slavei [καὶ οἱ κλοιοὶ αὐτῆς εἰς στολὴν δόξης].

30. Căci podoaba cea de aur este peste ea și lanțurile ei [sunt] fir de iacint [κλῶσμα ὑακίνθινον].

31. [Ca și cu] un veșmânt al slavei te vei îmbrăca [cu] ea [στολὴν δόξης ἐνδύσῃ αὐτὴν] și cununa bucuriei îți va pune ție [καὶ στέφανον ἀγαλλιάματος περιθήσεις σεαυτῷ].

32. Copile, dacă ai să vrei, te vei învăța și dacă ai să-ți dai sufletul tău[3], iscusit [πανοῦργος] vei fi!

33. Dacă ai să iubești a asculta, vei aștepta [ἐὰν ἀγαπήσῃς ἀκούειν ἐκδέξῃ] [sfaturile] și dacă ai să pleci urechea ta [la ele], înțelept vei fi [καὶ ἐὰν κλίνῃς τὸ οὖς σου σοφὸς ἔσῃ].

34. Stai în mulțimea celor mai bătrâni [ἐν πλήθει πρεσβυτέρων στῆθι] și de cine [este] înțelept [καὶ τίς σοφός], lui [de el] lipește-te [αὐτῷ προσκολλήθητι]]!

35. Toată povestirea cea dumnezeiască voiește a asculta [πᾶσαν διήγησιν θείαν θέλε ἀκροᾶσθαι] și parimiele înțelegerii să nu[-ți] scape pe tine [καὶ παροιμίαι συνέσεως μὴ ἐκφευγέτωσάν σε] [ție]!

36. Dacă ai să-l vezi pe cel înțelept, ridică-te dis-de-dimineață către el [ἐὰν ἴδῃς συνετόν ὄρθριζε πρὸς αὐτόν] și piciorul tău să tocească treptele ușilor sale [καὶ βαθμοὺς θυρῶν αὐτοῦ ἐκτριβέτω ὁ πούς σου]!

37. Cugetă în[tru] poruncile Domnului și în[tru] poruncile Sale cugetă pururea! [Căci] El va întări inima ta și pofta înțelepciunii [ἡ ἐπιθυμία τῆς σοφίας] ți se va da ție.


[1] Învățăturii.

[2] Întru învățătură.

[3] Dacă ai să-ți dai toată silința.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 6, 1-17, cf. LXX

1.

2. Să nu te înalți pe tine în sfatul sufletului tău, ca să nu fie prădat ca un taur sufletul tău.

3. Frunzele tale vei mânca și roadele tale vei pierde și te vei lăsa pe tine ca un pom uscat.

4. Sufletul cel rău îl va pierde pe cel care l-a câștigat pe el și bucurie răutăcioasă celor vrăjmași îl va face pe el.

5. Gâtul cel dulce îi va înmulți pe prietenii săi și limba cea bine grăitoare va înmulți bunele cuvântări.

6. Cei care îți dau ție pace să fie mulți, iar sfătuitorii tăi [să fie] unul din mii [de oameni]!

7. Dacă dobândești un prieten, în ispitire dobândește-l pe el [εἰ κτᾶσαι φίλον ἐν πειρασμῷ κτῆσαι αὐτὸν] și să nu te încrezi lui repede [καὶ μὴ ταχὺ ἐμπιστεύσῃς αὐτῷ]!

8. Căci este prieten în vremea sa [ἔστιν γὰρ φίλος ἐν καιρῷ αὐτοῦ] și nu are să rămână în ziua necazului tău [καὶ οὐ μὴ παραμείνῃ ἐν ἡμέρᾳ θλίψεώς σου].

9. Și este prieten schimbându-se întru vrăjmășie [καὶ ἔστιν φίλος μετατιθέμενος εἰς ἔχθραν] și luptă ocării tale va descoperi [καὶ μάχην ὀνειδισμοῦ σου ἀποκαλύψει].

10. Și este prieten copărtaș al meselor [καὶ ἔστιν φίλος κοινωνὸς τραπεζῶν] și nu are să rămână în ziua necazului tău [καὶ οὐ μὴ παραμείνῃ ἐν ἡμέρᾳ θλίψεώς σου].

11. Și în cele bune ale tale va fi ca tine și peste slujitorii tăi va îndrăzni.

12. Dacă ai să te smerești va fi împotriva ta și de la fața ta se va ascunde.

13. De vrăjmașii tăi separă-te cu totul și de [la] prietenii tăi ia aminte!

14. Prietenul cel credincios [este] umbra cea tare [φίλος πιστὸς σκέπη κραταιά], iar cel care l-a aflat pe el, a aflat comoară.

15. Prietenul cel credincios nu este schimbare [φίλου πιστοῦ οὐκ ἔστιν ἀντάλλαγμα][1] și nu este greutatea frumuseții sale [καὶ οὐκ ἔστιν σταθμὸς τῆς καλλονῆς αὐτοῦ][2].

16. Prietenul cel credincios [este] medicamentul vieții [φίλος πιστὸς φάρμακον ζωῆς] și cei care se tem de Domnul îl vor afla pe el [καὶ οἱ φοβούμενοι Κύριον εὑρήσουσιν αὐτόν].

17. Cel care se teme de Domnul va îndrepta prietenia sa [ὁ φοβούμενος Κύριον εὐθυνεῖ φιλίαν αὐτοῦ], că[ci] după [cum este] el, așa [va fi] și aproapele său [ὅτι κατ᾽ αὐτὸν οὕτως καὶ ὁ πλησίον αὐτοῦ].


[1] El nu are un echivalent. Nu îl poți înlocui cu un altul.

[2] Și nu putem exprima în cuvinte valoarea frumuseții sale interioare, valoarea caracterului său.

Eminescu: între modernitate și tradiție [144]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Alte variante ale Luceafărului ne descoperă apelul la iconografie: fiica de împărat, de care se îndrăgostește, îi pare inițial o vergină pură, o sfântă („A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude bune-mpărătești/ Fecioară prea-curată // Și era una la părinți/ Și una-n toate cele/ Cum e Maria între sfinți/ Și luna între stele”[1]), pentru a descoperi ulterior că „nu-i decât femeie” (Gelozie) „și vrea a fi femeie” (Icoană și privaz).

Totuși, Luceafărul ne vorbește despre acea fecioară curată, idealul său, care trebuia să fie „cum e Fecioara între Sfinți”. Chiar atributul „din rude mari împărătești”, care pare să indice doar originea nobiliară, ascunde o realitate superioară, pentru că este preluat din culegerea hagiografică a lui Dosoftei, unde se precizează că „tatăl Svinții sale, Preacistii [al Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu], Ioachim, era de rudâ împărăteascâ[2] (adică din neamul lui David). În vreme ce, în poemul Atât de fragedă, poetul spune fără ocolișuri: „Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi Verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană –/ Unde te duci? Când o să vii?”.

Tot într-o variantă a Luceafărului, completează ceea ce afirmă în poemul Înger de pază, făcând recurs, ca semn al vehemenței, la un episod hagiografic (cel mai probabil): „Oricare mândru început/ Cu un sfârșit se-ncheie/ Când îngerul au dispărut/ Rămâi cu o femeie// Dar totuși nu sfârșești de spus/ Și-ncepi aceleași plângeri/ Căci când femeile s-au dus/ Din nou s-arată îngeri”[3].

Multe dintre poemele eminesciene sfârșesc prin a ilustra desfășurarea unui conflict interior, polemica gândurilor și războiul sentimentelor, de o intensitate tulburătoare. Concluzia experienței amoroase pare o revenire, sub o altă formă (totuși transparentă) sau din alt unghi, la reflecțiile inițiale:

Iubit-ai?… Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!
Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.

Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu ești onest și plin de respect și generos
Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos.
Te-ai dus și te urmară părerile de rău.

În urma ta venit-au un neted nătărău
Și-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.

Și gura cea cu albi mărgăritari, mărunte,
Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară,
Ce-și revărsa lumina sa rece în afară
E stins și nu-i nimica în el, nu-i adâncime;

Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu… Ce-ajunse a fi? Cochetă, rece,
Lingușitoare, crudă din mână-n mână trece
Și caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.

(Urât și sărăcie)

Disputa se desfășoară însă în termenii și folosind imagistica vanității, lesne de recunoscut, a tradiției literare vechi.

Însă, în pofida a ceea ce se crede de obicei, nici cântecele de lume și nici versurile neoanacreontice nu disculpă deloc toanele feminine, ba dimpotrivă, cei ce o proclamă zeie/ zeiță pot fi considerați, în alte ipostaze poetice – și dintr-o perspectivă feministă –, de departe ca promovând un mesaj cu adevărat misogin, în versurile lor, în comparație cu orice predică sau cazanie.

Finalitatea nupțială nu i-a rămas indiferentă. Deși singura nuntă e în Călin, sugestiile unirii veșnice a cuplului se regăsesc în toate visurile de dragoste, iar în Atât de fragedă, o numește „mireasa sufletului meu”.

În poemul Singurătate, femeia, „În privazul negru-al vieții-mi/ E-o icoană de lumină”. În altă poezie: „Prin gândurile-mi triste și negre treci frumoasă” (O arfă pe-un mormânt).


[1] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 392.

[2] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, B. A. R., CRV 73, f. 11v. La Nașterea Maicii Domnului.

[3] Idem, p. 390.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 5, cf. LXX

1. Nu sta pe bogățiile tale și să nu zici: „Îmi este [sunt] destule”!

2. Nu urma sufletului tău și tăriei tale [pentru] a merge în poftele inimii tale!

3. Și să nu zici: „Cine mă va stăpâni?”. Căci Domnul, răzbunându-Se, Se va răzbuna.

4. Să nu zici: „Am păcătuit, și ce mi-a făcut [El]?”. Căci Domnul este îndelung-răbdător [μακρόθυμος].

5. Pentru împăcare, nu fi fără de frică, [ca] să adaugi păcat asupra păcatelor [tale]!

6. Și să nu zici: „Îndurarea Lui [este] multă [și] mulțimea păcatelor mele o va ușura”. Căci mila și urgia [sunt] de la El [ἔλεος γὰρ καὶ ὀργὴ παρ᾽Αὐτῷ] și mânia Lui în cei păcătoși [își are locul] odihnei [καὶ ἐπὶ ἁμαρτωλοὺς καταπαύσει ὁ θυμὸς Αὐτοῦ].

7. Nu aștepta să te întorci către Domnul și nu trece din zi [în] zi! Căci, deodată, urgia Domnului va ieși [ἐξάπινα γὰρ ἐξελεύσεται ὀργὴ Κυρίου] și în vremea răzbunării vei pieri cu totul [καὶ ἐν καιρῷ ἐκδικήσεως ἐξολῇ].

8. Nu sta pe bogățiile cele nedrepte, căci [cu] nimic [nu] te vei folosi în ziua robiei!

9. Nu vântura în tot vântul și nu merge în toată calea! [Căci] așa [este] cel păcătos, cel înșelător.

10. Fii întemeiat în înțelegerea ta și unul să fie cuvântul tău!

11. Fii grabnic în auzul tău și în îndelungă-răbdare grăiește răspunsul!

12. Dacă îți este ție înțelegere, răspunde aproapelui [tău]! Iar dacă nu, mâna ta să fie pe[ste] gura ta!

13. Slava și necinstea [este] în vorbire [δόξα καὶ ἀτιμία ἐν λαλιᾷ] și limba omului [este] căderea lui [καὶ γλῶσσα ἀνθρώπου πτῶσις αὐτῷ].

14. Să nu te numești „șoptitor” și [cu] limba ta nu vicleni! Căci asupra hoțului este rușinea [ἐπὶ γὰρ τῷ κλέπτῃ ἐστὶν αἰσχύνη] și pedeapsa cea rea [este] peste cel înșelător [καὶ κατάγνωσις πονηρὰ ἐπὶ διγλώσσου].

15. În[tre] cel mare și în[tre] cel mic nu fi necunoscător și, în loc de prieten, nu te face vrăjmaș! Căci numele cel rău rușine și ocară va moșteni. [Căci] așa [este] cel păcătos, cel înșelător.

Predică la Duminica a 29-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

astăzi, la odovania praznicului Botezului Domnului, Evanghelia zilei [Lc. 17, 12-19] ne-a vorbit despre boală, despre vindecarea de boală și despre recunoștința noastră față de Dumnezeu, Cel care ne vindecă pe noi de toate bolile noastre. Și nu ne-a vorbit despre orice fel de boală Evanghelia de azi, ci  despre lepră [λέπρα] [Lev. 13. 2], despre una din bolile contagioase ce au înspăimântat lumea de-a lungul istoriei, care e o boală infecțioasă gravă ce te desfigurează, care îți distruge pielea, oasele, mușchii, organele interne[2], și despre care Scriptura ne spune că este „ca zăpada [ὡσεὶ χιών]” [Ieș. 4, 6, LXX], atunci când atacă pielea trupului omenesc. Iar cine era bolnav de lepră în Israil, pe acela legea lui Dumnezeu îl socotea necurat [ἀκάθαρτός] [Lev. 13, 11, LXX]. Și cine era necurat din cauza acestei boli trebuia să se îmbrace în niște veșminte rupte, să umble cu capul gol și să-și acopere gura [Lev. 13, 45, LXX]. Și toți știau că el este necurat și nu se atingeau de el. Ba, mai mult, cel bolnav ieșea afară din tabără și trăia separat de oameni [Lev. 13, 46, LXX], într-o singurătate dureroasă, plină de tristețe.

Iar toate aceste lucruri nu au fost stabilite de către oameni, ci de Dumnezeu, pentru că El a transmis aceste indicații Sfinților Moisis și Aaron, conform Lev. 13, 1, LXX.

– Însă de ce a stabilit Dumnezeu toate aceste lucruri în cazul leprei?

– Pentru că, prin ele, ne-a vorbit în mod tainic despre adevărata boală, despre boala păcatului din noi înșine. Despre boala care ne distruge interior în mod zilnic. Pentru că orice păcat ne face necurați înaintea lui Dumnezeu. Și când păcătuim, noi ne rupem veșmintele evlaviei, ieșim din starea slujirii lui Dumnezeu și ne comportăm ca niște oameni ieșiți din minți, care mergem oricum pe stradă și ne permitem să spunem orice. Păcătuim și mergem cu capul gol, fără frică de Dumnezeu. Păcătuim și ne permitem să credem că nu avem niciun stăpân, pentru că ne războim interior cu Stăpânul nostru. Și în loc să ne cerem Lui iertare pentru ceea ce păcătuim, noi ne închidem gura, mergem cu mâna la gură, pentru ca să nu Îl lăudăm pe El pentru toate binefacerile Lui din viața noastră. Și ne separăm de comunitatea Bisericii, deși suntem creștini, și trăim ca păgânii, pentru că credem că păcatele sunt „viața noastră”. Dar ele sunt boala noastră, sunt moartea noastră, sunt cele care ne distrug interior. Și de aceea, cât timp ne place să fim necurați și departe de Dumnezeu, noi ne complăcem în boală, în starea de moarte duhovnicească.

…Sfântul Lucas surprinde starea de separare de comunitate a celor 10 bărbați leproși prin sintagma: „care au stat la depărtare [οἳ ἔστησαν πόρρωθεν]” [Lc. 17, 12, BYZ]. Ei nu s-au apropiat de Domnul, pentru că își știau statutul lor social dat de către boală, de către lepră, ci I-au cerut ajutorul de la distanță. Și I-au spus: „Iisuse, Stăpâne, miluiește-ne pe noi [Ἰησοῦ, Ἐπιστάτα, ἐλέησον ἡμᾶς]!” [Lc. 17, 13, BYZ].

Pentru că începutul vindecării de boala păcatului e tocmai acesta: să recunoști cu adevărat că ești robul păcătos al Stăpânului tău, al lui Dumnezeu, al Celui care te-a făcut pe tine. Pentru că tu nu te-ai creat pe tine însuți, ci tu ai fost făcut de către El. Tu ești făptura mâinilor Sale. Tu ești creația iubirii Lui dumnezeiești. De aceea, orice păcat al nostru Îl vizează pe El, e îndreptat împotriva Lui, îl facem împotriva Sa. Pentru că orice păcat al nostru încalcă voia Lui cu noi. Orice păcat al nostru e o cădere din relația noastră cu El sau o întoarcere obstinată a feței noastre de la El.

Dar când recunoști că El e Stăpânul care miluiește, care iartă, care vindecă, care îl învie pe om din moartea lui sufletească, recunoști în mod explicit că tu față de El ai păcătuit tot timpul și că întoarcerea ta la El e întoarcerea ta la Viața prin excelență, la Izvorul vieții, pentru că de la El este și viața biologică și cea duhovnicească. Și dacă El te vindecă de bolile tale sufletești, le poți duce cu mulțumire pe cele trupești, pentru că știi că ele sunt consecințele păcatelor tale. Însă, dacă ești bolnav la suflet, dar, în mod aparent, ești sănătos la trup, la ce îți folosește binele trupesc, dacă ești departe de Dumnezeu?

Și acest bine trupesc aparent, această sănătate relativă, trecătoare, e pentru mulți încrederea lor în viață. Și pentru că sunt sănătoși în mod aparent, dacă se simt în putere, ei cred că pot păcătui în continuare. Numai că viața aceasta nu ni s-a dat pentru păcătuire, ci pentru sfințirea noastră. Viața aceasta, care este atât de scurtă și care trebuie trăită atât de responsabil, este cea în care se stabilește veșnicia noastră. Pentru că timpul vieții noastre pământești este o pregătire continuă pentru veșnicia cu Dumnezeu, pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui și, în același timp, e o pregustare a vieții veșnice cu Dumnezeu. Pentru că aici, în Biserica Lui, noi nu trăim agățați de funia răsplătirilor celor veșnice ale lui Dumnezeu, nu trăim doar din nădejdi eshatologice, ci noi ne împărtășim încă de acum de arvuna răsplătirilor viitoare, pentru viața cea cuvioasă pe care o ducem. Căci viața Bisericii e viața noastră umplută de slava lui Dumnezeu. Și la orice slujire a Bisericii noi suntem biserici cu toate ușile și ferestrele deschise, prin care intră slava lui Dumnezeu și ne inundă cu totul. De aceea, știm cine suntem, adică creștini și robi ai lui Dumnezeu, știm cui Îi slujim, adică lui Dumnezeu, pentru că suntem robii Lui și, împlinind poruncile Sale, noi știm și unde mergem. Pentru că ne sfințim viața și mergem continuu pe calea spre cer, spre Împărăția Lui cea veșnică.

Dar dacă te declari agnostic, adică un om care te împotrivești cunoașterii revelate de Dumnezeu, ce știi despre tine, despre drumul tău și despre finalitatea vieții tale? Dacă te declari ateu, adică un om fără de Dumnezeu, ce știi tu despre tine și despre lumea din jurul tău? Pentru că știința umană, oricât de evoluată ni se pare nouă astăzi, e abia la începutul odiseei sale. Noi cercetăm materia aceste lumi și a trupului nostru, ne cercetăm pe noi și lumea din jurul nostru de 7527 de ani[3], și încă suntem la începutul cunoașterii materiei și a omului. Pentru că sufletul omului nu poate fi cunoscut cu instrumente materiale, ci numai în mod duhovnicește, adică sfințindu-ne viața.

De aceea, știința viitorului trebuie să fie parteneră loială vieții și experienței Bisericii. Pentru că ea trebuie să  îmbine știința experimentală, cea obținută cu ajutorul instrumentelor științifice și tehnologice umane, cu cunoașterea directă, duhovnicească, a sufletului uman și a lumii, pe care omul credincios o poate avea în cadrul experiențelor sale mistice eclesiale. Însă, dacă orice om, indiferent de religia și starea lui sufletească, poate face experiențe științifice și poate trage concluzii în funcție de observațiile sale directe, în ceea ce privește cunoașterea mistică, pe ea nu o poate avea oricine, ci numai oamenii duhovnicești ai Bisericii. Din acest motiv, adevărata știință a viitorului va avea de-a face cu Biserica, pentru că se va dezvolta în Biserică. Fiindcă numai oamenii duhovnicești ai Bisericii pot vorbi despre realitatea și cuprinderea pe care o are sufletul uman înduhovnicit.

Și cine cunoaște științific și duhovnicește în același timp creația lui Dumnezeu, acela cunoaște în mod totalizator, căci privește lumea ca pe un întreg rațional, creat de un Dumnezeu, Care a sădit rațiunea Lui în orice parte a creației Sale. Pentru că orice lucru a creat El poartă amprenta Lui și ne vorbește despre El, despre Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, omul păcătos, omul căzut, e omul în care a intrat moartea, ca o consecință a păcatelor sale, dar el este, în mod fundamental, creația lui Dumnezeu. Păcatele noastră afectează, îmbolnăvesc creația lui Dumnezeu, dar ele nu ne desființează ontologia noastră, adică modul în care am fost făcuți de către El. Tocmai de aceea, omul bolnav, omul păcătos, se poate vindeca, pentru că Dumnezeu îl poate vindeca! Dar pentru ca omul să se vindece e nevoie ca el să se arate Bisericii. El trebuie să vină în Biserică și să se lase vindecat de Preoții Bisericii. Pentru că Dumnezeu lucrează prin Preoții Lui la vindecarea noastră, a tuturor celor care ne mărturisim păcatele și primim iertarea Lui.

„Mergând, arătați-vă pe voi înșivă preoților [Πορευθέντες ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!” [Lc. 17, 14, BYZ], le-a spus Domnul celor 10 leproși.

– De ce tocmai preoților?

– Pentru că Dumnezeu stabilise, în Lev. 13, că preoții sunt cei care decid când cineva e bolnav de lepră sau când el s-a vindecat de această boală. Dar Dumnezeu a stabilit ca această boală să fie arătată preoților vechitestamentari, pentru că El a stabilit în mod tainic ca Preoții Bisericii să se ocupe de bolile sufletești ale oamenilor. Pentru că Preotul Bisericii, fiind plin de harul lui Dumnezeu și de puterea de a ierta păcatele oamenilor și de multă experiență duhovnicească, nu numai că poate depista bolile sufletești ale credincioșilor sau patimile lor, ci el le și poate vindeca, prin remedii duhovnicești, și poate ierta păcatele care îi împovărează pe oameni.

Psihologul, psihiatrul, psihanalistul stau și ei de vorbă cu pacienții, cu cei bolnavi sufletește, îi înțeleg și îi ajută în modul în care pot să o facă, dar nu îi pot despovăra de păcatele lor. Căci una e să îți povestești păcatele în fața unui psiholog și alta e să îți spovedești păcatele înaintea lui Dumnezeu și a Duhovnicului tău. La psiholog, te bucuri că îți spui sufletul cuiva și că el te înțelege sau că încearcă să te înțeleagă. Iar mărturisirea ta îți dă o anume liniște sufletească. Însă în Taina Sfintei Mărturisiri, când îți mărturisești păcatele în fața lui Dumnezeu și a Preotului Duhovnic, nu simți doar că ești înțeles și ajutat să treci peste căderile tale, ci simți, cu toată ființa ta, că Dumnezeu te ridică din păcatele tale și că te umple de slava Lui. Pentru că aici, în Taina Mărturisirii a Bisericii, nu Preotul e cel care te despovărează de păcatele tale, ci Dumnezeu prin Preot face acest lucru. El, Dumnezeu, Cel cu care te-ai războit tot timpul, te iartă de păcatele tale pe care le-ai spovedit! Preotul doar rostește iertarea lui Dumnezeu la nivel uman, te încredințează de ea, de aceea pe care o simți în toată ființa ta.

Pentru că, mai întâi de toate, Dumnezeu te iartă de cele pentru care tu te pocăiești și pe care le mărturisești cu durere în Taina Mărturisirii, iar, la urmă, Preotul te dezleagă de ele, de păcatele tale, pentru că și Dumnezeu te-a iertat pentru acestea.

Și pentru că așa stau lucrurile și nu altfel, tocmai de aceea „și a fost, când se duc ei [spre templu], [că] s-au curățit [καὶ ἐγένετο ἐν τῷ ὑπάγειν αὐτούς, ἐκαθαρίσθησαν]” [Lc. 17, 14, BYZ]. S-au curățit mergând pe calea lui Dumnezeu! S-au curățit când au ascultat de Dumnezeu! Pentru că și curățirea noastră de patimi se face în Biserică, ascultând de Dumnezeu și acceptând toate remediile vindecătoare ale Bisericii. Iar remediile, medicamentele Bisericii sunt multiple și toate sunt vindecătoare.

Medicament duhovnicesc e rugăciunea, dar și postul, medicament sfânt este iertarea vrăjmașilor, dar și milostenia. Te vindeci dacă te spovedești, dar și dacă te împărtășești cu Domnul. Te vindeci dacă primești sfaturi verificate în experiența personală pastorală, dar și dacă citești cărți sfinte. Curăția sufletească și trupească, părerea smerită despre tine și faptele tale, pacea minții și a inimii, atenția la gânduri și la mișcările trupului, privegherea continuă, cumpătarea în cuvinte, gesturi și fapte, umilința minții și a inimii, neiubirea de câștig păcătos, lipsa de vanitate, nedorința de înavuțire, mulțumirea cu tot ceea ce primim de la Dumnezeu sunt remedii sfinte ale Bisericii. Cărțile Dumnezeieștilor noștri Părinți sunt pline de experiența mântuirii. Dacă am citi continuu Scriptura Bisericii, Viețile Sfinților, cărțile lor cele preadumnezeiești, cultul Bisericii, am vedea ce învățătură cerească am găsi în ele. O învățătură care ne face să trăim dumnezeiește pe pământ, să trăim ca și când am fi în cer, și care ne luminează despre multiple taine dumnezeiești.

Căci postmodernitatea noastră caută experiențe puternice, caută senzații tari, caută divertisment unic, dar le caută numai în zona ocultă și în exagerări de tot felul. Adică acolo unde ele nu sunt. Pe când Biserica și viața ei oferă cea mai mare experiență umană, cele mai tari senzații și simțiri sufletești și trupești și delectări unice ale sufletului și ale trupului. Pentru că cea mai mare și cu adevărat unică experiență umană e vederea lui Dumnezeu întru slava Lui. Iar cine se curățește pe sine de patimi întru smerenie, cine e luminat de Dumnezeu prin vederi sfinte și dumnezeiești, și crește mereu în sfințenie, acesta trăiește în mod zilnic cele mai mari împliniri și bucurii sfinte.

Sexul, băutura, drogurile nu sunt „extatice”. Ele nu ne dau „cea mai mare experiență” a acestei vieți sau „nu ne scot afară” din marasmul nostru cotidian, ci ele doar exacerbează și dereglează simțurile noastre. Fiindcă numai în extaz, în vederea lui Dumnezeu, trăind în mod smerit în Biserica Lui, noi suntem ridicați mai presus de simțuri și de timp, și vedem, în veșnicia lui Dumnezeu, ceea ce El ne dăruie să vedem, spre mântuirea noastră. Și, da, aceasta, vederea lui Dumnezeu, e cu adevărat unică în viața omului! E cu adevărat unică și curățitoare și luminătoare și sfințitoare a sufletului și a trupului nostru, pentru că e coborârea lui Dumnezeu la noi, pentru a ne ridica la El. Căci El ne dă să vedem, atunci când dorește să facă acest lucru, taine dumnezeiești care ne sunt de folos nouă. Care sunt spre mântuirea noastră și a Bisericii.

Pentru că orice vedenie dumnezeiască e spre folosul tuturor celor credincioși și nu doar spre folosul Sfântului care a trăit-o. Fiindcă Dumnezeu ne-o dă să o trăim spre folosul nostru și al întregii Biserici, pentru că, prin ea, El ne învață cele ale Sale.

…Toți se vindecă! Toți 10 se vindecă. „Dar unul dintre ei, văzând că a fost vindecat [εἷς δὲ ἐξ αὐτῶν, ἰδὼν ὅτι ἰάθη] [de Dumnezeu], s-a întors [ὑπέστρεψεν] [la Iisus Hristos, la Fiul lui Dumnezeu întrupat], cu glas mare slăvindu-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ].

Pentru că există o întoarcere de la fața lui Dumnezeu, adică o alunecare în groapa păcatului, a nerecunoștinței, dar și o întoarcere spre Dumnezeu cu recunoștință. Căci atunci când nu mai recunoști de unde îți vine viața, când nu mai recunoști că viața ta constă în dependența ta totală de Dumnezeu, te afunzi în păcat, te scufunzi în moarte. Dar când El te scoate din moarte, din moartea păcatului, atunci întoarcerea Ta spre El înseamnă…recunoștință. Recunoașterea faptului că El este Izbăvitorul tău din moarte.

Și recunoștința are nevoie de o continuă recunoaștere a Lui. Trebuie să Îl recunoști continuu pe El în creația Sa și în tine, pentru ca să Îi fi recunoscător pentru toate. Și ca să recunoști continuu prezența Lui trebuie să priveghezi cu gândul la El. Trebuie să I te rogi mereu Lui, să postești pentru a fi suplu pentru El, să ierți toate aproapelui tău ca să fii luminat de El în mod continuu. Și astfel înțelegi că toate virtuțile au legături interioare unele cu altele, după cum păcatele se nasc unele din altele. Și ca să crești în virtute, trebuie să crești în toate virtuțile dumnezeiești, adică să le lucrezi pe toate.

…Dar cel care s-a întors „și a căzut pe fața [sa] la picioarele Sale, mulțumindu-I Lui [καὶ ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ, εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lc. 17, 16, BYZ], ne spune Sfântul Lucas, era samaritis [Σαμαρείτης] [Ibidem]. Era din Samaria [Σαμάρεια][4], dintr-o regiune considerată de către evrei ca fiind una a păgânilor.

Însă, când avuseseră aceeași boală, cei 10 erau un grup al bolnavilor, al celor scoși în afara taberei. Dar acum, după vindecarea lor, Domnul scoate în evidență faptul că cel recunoscător nu face parte dintre israiliți, ci el este un alogen [ὁ ἀλλογενὴς] [Lc. 17, 18, BYZ], un străin. Și face acest lucru nu pentru ca să îl disprețuiască pe străin, ci pentru ca să remarce faptul că, deși el e străin și păgân, acesta știe să fie recunoscător, în comparație cu fiii lui Israil, care erau oameni ai dreptei credințe, dar pe care o trăiau formalist.

Căci dacă un păgân știe să fie recunoscător lui Dumnezeu, atunci când primește mila Lui, cum nu știe un om credincios Lui?

Însă formalismul religios sau trăirea aparentă a credinței dă acatiste la altar, aprinde lumânări în Biserică, face pomeniri de 40 de zile, de jumătate de an, la un an, până la 7 ani din an în an, dar nu crede în iertarea lui Dumnezeu. Formalismul respectă obiceiurile sfinte ale Bisericii, dar se îndoiește de eficacitatea lor. Sau le respectă fără să se gândească la vreo finalitate a lor.

Tocmai de aceea, nouă dintre ei pleacă acasă după minune și numai unul recunoaște că minunea e un dar al lui Dumnezeu față de el și nu un merit personal. Și samaritisul se întoarce la Domnul și cade la picioarele Lui, pentru că El era autorul minunii. Căci minunile nu au un autor „necunoscut”, ci întotdeauna numai Dumnezeu face minuni. El Se arată preaminunat prin minunile Sale față de noi și fiecare minune e spre pocăința și întoarcerea noastră la El.

Însă, observăm din Evanghelia de azi, că o minune nu e de ajuns pentru a ne converti, pentru a ne întoarce la pocăință. Deși Dumnezeu ne scoate cu viață dintr-un accident de mașină, deși El ne vindecă de vreo boală, deși El ne dă loc de muncă, deși El ne dă milioane de daruri pe fiecare zi, cu toate acestea noi rămânem aceeași stâncă de piatră! Sau chiar dacă recunoaștem câteva minute sau o zi că El ne-a scăpat în mod minunat de la moarte, uităm repede minunea Lui și ne întoarcem la viața noastră păcătoasă.

Pentru că nu doar o minune, ci mii de minuni nu sunt de ajuns ca să ne scoată din somnul păcatului, dacă noi nu vrem să ne trezim la realitate și să ne plângem păcătoșenia proprie. Iar minunile Lui actuale sunt pentru cei necredincioși și slabi în credință, pentru că Tradiția Bisericii are deja pentru noi un cer de mărturii ale minunilor Sale.

…Ce i-a spus Domnul samaritisului? „Ridicându-te, mergi! Credința ta te-a mântuit pe tine [Ἀναστὰς πορεύου· ἡ πίστις σου σέσωκέν σε] [Lc. 17, 19, BYZ].  Și credința lui a fost încrederea în El, în Cel care i-a poruncit să se ducă la preoți, și care, mai apoi, s-a dovedit recunoscătoare, pentru că el a venit la Domnul în mod smerit și a recunoscut că El a fost vindecătorul său.

Ce ar fi făcut samaritisul, dacă credința ar fi însemnat pentru el doar „o simplă luare la cunoștință de minune, fără nicio urmare concretă”? Nu ar fi făcut nimic din punct de vedere religios! S-ar fi dus acasă, s-ar fi bucurat că e viu și sănătos și nu ar fi simțit nevoia să fie recunoscător pentru darul acesta prea mare al minunii, pentru că credința ar fi fost pentru el ceva „pur mental, fără nicio relație cu lumea concretă”. Dar samaritisul s-a întors la Biserică, s-a întors la Cel care l-a vindecat și I-a mulțumit, pentru că credința era plină de dinamism pentru el, de lucrare, de manifestare reală și concretă a bucuriei și a mulțumirii.

Căci ce se întâmplă cu noi dacă câștigăm la loto? Sau dacă primim o moștenire neașteptată? Ne bucurăm în mod exploziv, ne manifestăm în mod năvalnic, cu toată ființa noastră. Și ne manifestăm astfel, când câștigăm niște bani sau niște case. Atunci, cu cât mai mare este manifestarea bucuriei și a veseliei noastre duhovnicești, când avem o vedenie sau se petrece cu noi o minune? Pentru că credința reală se manifestă prin toată ființa noastră. Și noi suntem un foc aprins de credința în Dumnezeu, suntem o bucurie de neoprit atunci când ne bucurăm întru El și facem voia Lui și El ne bucură cu bucurii dumnezeiești.

Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru [Lc. 17, 20, BYZ]. Și El în noi revarsă toate minunile și toate bucuriile și cutremurările cele dumnezeiești ale veseliei celei tainice. De aceea, noi nu facem teoretizări abstracte despre El și viața Lui cu noi în cărțile noastre teologice, ci mărturisim nesfârșitele Lui minuni din viața noastră. Pentru că Dumnezeu, ieri și azi și în veci Se va revela nouă în mod preaminunat și ne va umple mereu de vederile Sale cele preasfinte, pentru ca să ne încredințeze și mai deplin de preamarea Sa bunătate și de sfințenia Lui cea copleșitoare.

De aceea, iubiții mei, noi, cei care ne-am umplut de slava lui Dumnezeu în aceste sfinte zile, prin gustarea din apa milei Sale, să fim recunoscători Lui pentru toate binefacerile Sale, știute și neștiute de noi, din viața lumii! Să ne bucurăm și să ne veselim dumnezeiește de mila Lui, prin care ne rabdă pe noi, păcătoșii, și ne trage mereu spre pocăință! Pentru că toată milostivirea și darea cea bună din viața noastră vin de la Dumnezeul nostru treimic și a Lui e slava, cinstea și închinarea în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 9. 23, pe 9 ianuarie 2018, într-o zi de marți, înnorată, cu 4 grade afară.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepră.

[3] Căci potrivit cronologiei romeice/ bizantine, Domnul S-a născut la 5509 ani de la facerea lumii, cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Cronologia_Creației_în_Imperiul_Bizantin. Și adunând 5509 cu 2018 rezultă că suntem în anul 7527 de la facerea lumii.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Samaria_(oraș).

Page 1 of 2058

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén