Traduceri patristice (vol. 4)

Traduceri patristice (vol. 4)Pagina sursă a cărții.

item image

Read Online
(6.2 M)PDF
(206.9 K)EPUB
Kindle
Daisy
(552.4 K)Full Text
(3.8 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

***

Traduceri patristice

vol. 4

 Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Cuprins

1. Sfântul Ieronim Mărturisitorul, Scrisorile 1-2 (3-20) ↔ 2. Sfântul Augustin, Episcopul Hipponei, Scrisorile 28-29 (21-52) ↔  3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, Comentariul la Faptele Apostolilor (Omiliile 10-11) (53-109) ↔ 4. Sfântul Nichifor I Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, Istoria pe scurt, de la Adam și până în timpul [împăraților] Mihail și Teofil (110-170)

5. Sfântul Isidor, Arhiepiscopul Sevillei, Istoria regilor goți, vandali și suevi (171-237) ↔ 6. Sfântul Augustin, Episcopul Hipponei, Despre Sfânta Treime. Cărțile I și II (238-421) ↔  7. Primii episcopi ai Bisericii potrivit Constituțiilor apostolice (422-423)

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!
***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

sau prin expediere

Money Gram.

***

Platforma noastră este editată pe Windows 7 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Sfânta Liturghie a Sfântului Sfințit Mucenic Clement Romanul

Traduceri patristice

vol. 5

*

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Sfintit Mucenic Clement RomanulSfântul Sfințit Mucenic Clement Romanul

(† c. 99 sau 101[1] sau 102[2], pomenit pe 24 noiembrie în Biserica Ortodoxă[3])

Sfânta Liturghie a Sfântului Sfințit Mucenic Clement Romanul

Prima[4] rugăciune, înainte de darea păcii:

Preotul: Dumnezeule, Cel care ești mare în iubirea [Ta] negrăită și adânc necercetat al păcii, izvorule al celor bune și dăruitorule al buneivoiri, Care trimiți pacea la cei care o primesc pe ea, dă-ne nouă aici, [în această] vreme, marea Ta iubire și umple-ne pe noi de curgerile [Tale] cele prea bogate [ditissimis], din rodnicia harului Tău și din izvoarele preadulcei Tale bunătăți [et ex fontibus suavissimis benignitatis Tuae].

Fă-ne pe noi fiii liniștii [filios tranquillitatis] și moștenitorii păcii [haeredes pacis]. Trimite în noi focul dragostei [ignem charitatis] Tale și căldura iubirii [fervorem amoris] Tale.

Sădește în noi frica Ta și întărește slăbiciunile noastre cu adevărul Tău. Adună-ne pe noi și ne întoarce pe noi, [dându-ne să fim] una și neclintiți și o armonie [concordia][5] de nedezlegat.

Scapă-ne încă și de înșelăciunea cea deșartă și [ne arată] curați de toată invidia, [ca să] ne salutăm unii pe alții în sărutul [in osculo] și îmbrățișarea păcii [amplexu pacis] și a dragostei fără prefăcătorie [charitatis non fictae].

Ca astfel, cu inimă curată [corde puro] și suflet neîntinat [anima munda], încă de aici, să ne unim mădularele noastre cu darul vieții[6] [arrhabonem vitae] și acolo, în veacul viitor [in futuro saeculo], [Tu] să ne chemi pe noi la cina aceea veșnic-desfătătoare și preabogată.

Și [astfel] să Te slăvim pe Tine, Cel biruitor, o, Sfinte [Dumnezeule], în Împărăția Ta, care în veci rămâne, și pe Unul-născut Fiul Tău [Unigenitum Filium Tuum] și pe Duhul Tău cel Sfânt.

Poporul: Amin.

Preotul [sacerdos]: Pacea [să fie cu voi]!

Poporul [populus]: Și cu duhul tău!

Diaconul [diaconus]: Să ne dăm unii altora pacea!

Poporul: Cu toții…

Diaconul: După…

Poporul: Înaintea Ta, Doamne!

Preotul ridică glasul [și rostește]:

„Dumnezeule nevăzut și necuprins, negrăit și fără-de-margini, Care în Sfânta Sfintelor cea prea-înaltă locuiești, cea nefăcută de mâini [omenești], mai presus de cerul cerurilor [supra coelos coelorum] și mai presus de toate câte sunt. Care nimicești toată înălțarea patimilor [altitudinem passionum] ce se ridică împotriva cunoașterii Tale. Tu, Preasfinte și Cel bogat în darurile cele prea-înalte, privește spre noi din cerurile Tale cele prea-înalte și luminoase și din locașul Împărăției Tale celei veșnice. Trimite-ne nouă darul slavei Tale celei dumnezeiești, umplându-ne de Duhul Tău cel Sfânt. Căci Tu ești bogat în milostiviri [Tu dives misericordiarum] și prea-mare în daruri [magnificus in donis] și prea-larg în milă [amplissimae clementiae] și în fapta bunătăților, și Ție Îți aducem slavă și Unuia-născut Fiului Tău [și Duhului Tău celui Sfânt].

Poporul: Amin!

Preotul: Doamne Dumnezeul Puterilor, Care le vezi pe cele ascunse [abscondita] și pătrunzi [penetras] deja pe cele viitoare, izvorul vieții și începutul sfintei fericiri și al bunătății, dăruitorul curăției și a tot ce își are început sfânt, comoara lucrurilor celor-mai-prețioase și izvorul înțelepciunii, Părintele Luminii celei veșnice[7], Care este în Tine, în mod ființial [essentialiter][8], mai înainte de toți vecii [ante omnia secula], [fiind] egal [cu Tine] în putere și slavă.

Te rugăm pe Tine, Preasfinte Doamne, să sfințești mințile și toate gândurile noastre, [ca să avem] neîntinate toate sufletele și trupurile noastre, strângând [la un loc] gândurile noastre cele rătăcite. Îmbracă-ne pe noi cu îmbrăcămintea cea nouă [stola nova], întrețesută [intertexta] [de sus], împodobind obiceiurile [noastre] cele bune.

Și, prin Duhul Tău cel Sfânt, plinește toate [perficientem omnia] [ale noastre], pentru ca să locuiască curăția în toate mințile [noastre] și în sufletele [noastre] să locuiască neîntinarea, sfințindu-ne pe noi prin harul, mila și iubirea de oameni ale Unuia-născut Fiului Tău, prin Care și cu Care Ți se cuvine slava, [cinstea și închinăciunea în vecii vecilor].

Poporul: Amin.

Diaconul: Să stăm bine…

Poporul: Mila [păcii]…

Preotul: Harul [Domnului nostru Iisus Hristos]…

Poporul: Și cu duhul tău!

Preotul: Sus [să avem] inimile!

Poporul: Avem către Domnul.

Preotul: Să mulțumim Domnului!

Poporul: Vrednic și cu dreptate este…

Preotul: Căci Ție Ți se cuvine slavă și Ție Ți se cuvine cântare, [Dumnezeule!] Ție Ți se cuvine imn și laudă, Celui care ești [mai presus de] timp, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Dumnezeule Cel adevărat, singurei firi prea-înalte [unius naturae excelsae], singurei ființe [unius substantiae], Care în trei persoane este adorată și lăudată de către toți [Qui in personis tribus adoraris et laudaris ab omnibus], Care prin înțelepciune a făcut și a rânduit [toate].

Preotul ridică vocea [și zice]: Te binecuvântăm pe Tine, Făcătorul veacurilor și Creatorul celor făcute, Dătătorul vieții și Domnul făpturilor văzute și nevăzute. Cerul cerurilor și cele care sunt în ele, a căror fire este de foc și [care sunt] duhovnicești, Te slăvesc. Soarele și luna în mișcarea lor Te venerează [Sol et luna cursibus suis Te venerantur]. Strălucirea stelelor pe Tine Te predică [stellae splendore suo Te praedicant]. Tunetele, la porunca Ta, își dau glasurile lor care înspăimântă, mișcarea în aer arată tăria Ta, apa în nori se adună la voința Ta, pământul și cele care sunt pe el de Tine țin și de Tine sunt ținute. Firile raționale și cele care sunt fără rațiune, cele care au înțelegere [cât] și cele care sunt dăruite numai cu simțire, prin Tine sunt vii și puterii domniei Tale se supun.

Doamne, în cer le ai pe cele înalte, care sunt scaun sub picioarele Tale, slujitori fără-de-număr [ministros innumerabiles] și un număr nesfârșit Te laudă pe Tine, care în părțile create slujesc, lăudând slava Ta, și slujirii Tale cu toții sunt robi, dar mai cu seamă ființele, care din foc și din duh sunt făcute[9]. Care cântă tot felul de cântări, lăudându-Te pe Tine cu glas de laudă, [fiind] mii și zeci de mii [milleni et decies milleni], care din veci poartă rodul laudelor Tale, cete și ierarhii duhovnicești împărțite după ierarhia lor, care imne plăcute [hymnos jucundos] Ție Îți aduc.

Ceata Îngerilor [Coetus Angelorum] și ierarhia Arhanghelilor [ordinesque Archangelorum] Îți aduc Ție, unuia Dumnezeu, laudă nouă și fără încetare [laudem novam et indesinentem]. Tronurile [Throni] și Domniile [Dominationes], sălășluite în cea mai hotărâtă și netulburată stăpânire, cu frică multă, cântări de slavă Îți cântă Ție.

Arhanghelii [Archangeli] și Domniile [Virtutes], Puterile [Potestatum] și Stăpâniile [Principes], [și] Tronurile [Thronorum] împodobite de slavă [dumnezeiască], laudă și închinare prea-vrednică [dignissima] aduc, după cum se cuvine, pe măsura lor smerită, tronului Tău [solii Tui].

Stăpâniile duhovnicești, care stau în fața Ta cu frică, sfințesc neîncetat, [ca un] tunet, sfințenia Ta. Carul de foc al ființelor cu patru fețe diferite și asemănătoare în felurimea cea de multe feluri a darurilor slavei [dumnezeiești], laudă aduc Împărăției Tale.

Cetele Heruvimilor [agmina Cherubim] dăruite cu mulți ochi, [mișcându-se] în cerc [in circulum], ascunzându-se în apropierea Ta, Îți înalță glasuri de binecuvântare.

Serafimii [Seraphim], cei care au multe aripi, care își acoperă înseși fețele lor cu aripile de la strălucirea Ta, și își acoperă și picioarele lor cu penele lor [suos pennis], și nu pot suporta flacăra focului Tău cel de-nesuportat, și zboară de acolo lăudând, și cu două aripi zboară binecuvântând, și în alte și alte feluri Te slăvesc, unul către altul înalță imne, cu guri de foc și cu limbi de flacără, cu un singur glas lăudând întreita sfințenie, strigând, glas înălțând, și zicând [clamant, vociferantur, et dicunt]:

Poporul: Sfânt, Sfânt, Sfânt…

Preotul, plecându-și [capul, zice]: Sfânt ești, Dumnezeule, Părinte, Sfânt ești Dumnezeule, Fiule, Sfânt ești Duhule Sfinte, Treime Sfântă și nedespărțită [Trinitas Sancta et indivisa], unul singur Dumnezeu și Sfânt ești în ființa [Ta], Care în trei Persoane ești adorat [in Personis tribus adoraris] și în unitatea firii ești slăvit [in unitate substantiae glorificaris]. Și toate locurile și părțile lumii nu sunt de ajuns pentru a slăvi tăria slavei Tale. Care l-ai plăsmuit pe om după chipul slavei Tale [ad imaginem majestatis Tuae], și i-ai dat lui rațiune, și i-ai poruncit însă și calea, pe care ai stabilit-o ca un Stăpân, de a nu călca porunca Ta.

Dar care, păcătuind, și disprețuind legea Ta, [pe el] l-a cuprins porunca morții și ai trimis în exil [in exsilium][10] slăbiciunea lui.

[Dar] Tu, adevăratul lui Creator, bun și iubitor de oameni, nu ai părăsit grija lui [non abjecisti curam ejus], pe care Tu ai avut-o, ci toate spre mântuirea lui le-ai făcut. După care și pe Fiul Tău cel veșnic și Unul-născut al Tău L-ai trimis în lume, ca prin iconomia Sa să împlinească [toate cele] spre mântuire.

[Preotul] ridică vocea [și zice]: Deci, atunci când El era pregătit, după voia Sa, ca să guste patimile [ad gustandas passiones], [adică] să Se urce pe Cruce și să pătimească, și să sufere moarte pentru viața întregii lumi [pro vita totius mundi], în seara în care a consumat Tainele [con- summationem Mysteriorum] și le-a plinit pe cele minunate, a luat pâinea în mâinile Sale cele curate și sfinte, a adus mulțumiri, a binecuvântat, a sfințit, a frânt și a dat Ucenicilor această Taină a Lui, Sfinților Apostoli, zicând:

Luați și mâncați din acesta, căci acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge și se dă, spre iertarea tuturor celor credincioși! Care pentru mulți se jertfește și se împarte, spre ștergerea fărădelegilor, [spre] iertarea păcatelor și [spre] viața veșnică.

Poporul: Amin.

Preotul: După cina aceasta tainică [post coenam illam mysticam], [El] a amestecat în potirul vieții [calicem vitae] din vin și [din] apă [ex vino et aqua], și către Tine, Dumnezeule, Părinte, a înălțat ochii, a adus mulțumiri, a binecuvântat, a sfințit, și a dat mulțimii Ucenicilor Săi celor aleși, Sfinților Apostoli, și zicând:

Luați, beți din acesta voi toți! Acesta este Sângele Meu, care confirmă testamentul morții Mele [qui confirmat testamentum mortis Meae]. Care pentru voi se varsă și pentru mulți se dă și se împarte, spre ștergerea fărădelegilor, [spre] ierta- rea păcatelor și [spre] viața veșnică.

Poporul: Amin.

Preotul: Căci atunci [când] această Pâine veți împărți și din Potirul acesta al vieții veți primi, pomenirea morții Mele veți face și aducerea aminte de învierea Mea veți împlini, până când voi veni.

Poporul: Morții Tale, Doamne, noi îi facem pomenire.

Preotul ridică vocea [și zice]: Ochiul rațional al inimii [oculo intellectuali cordis] ne descrie perioada iconomiei Tale celei prea-înțelepte, Hristoase, Doamne al nostru, și toate cele pe care le-ai făcut spre mântuirea noastră, prin întrupa- rea Ta mântuitoare, pe care noi o pomenim. [Adică] nașterea Ta din Tatăl Tău Cel nevăzut, zămislirea Ta negrăită din Fecioară, nașterea Ta extraordinară/ mai presus de fire și preaslăvită, înălțarea Ta pe Crucea mântuitoare și uimitoare, venirea Ta pentru a aduce viață lumii, scularea Ta [ca o] minune desăvârșită, învierea Ta slăvită și plină de toată bucuria, înălțarea Ta în slavă și prea-înalta Ta ședere de-a dreapta Născătorului Tău.

De unde Îți vei descoperi Împărăția Ta cea slăvită, care va veni în [la] a doua Ta venire. Când Tu vei veni cu slavă negrăită [cum gloria ineffabili] și înconjurat de mulțimea legiunilor tale celor de foc și flacără, după cum fulgerul înfricoșează și e puternic, venind din înălțimea slavei Tale.

[Iar] când vei sta pe tronul slavei Tale celei înfricoșătoare, și vor sta împreună cu Tine cei aleși, când popoarele și neamurile se vor aduna și vor sta la locul judecății [ad locum judicii], și va primi fiecare după faptele sale, când cărțile se vor deschide și faptele, vorbele și acțiunile [noastre] vor fi discutate, când vor fi citite păcatele [noastre] și, ca [sub] un soare strălucitor, se vor deschide cele care au fost ascunse, [făcându-se] foarte clare.

Când va țâșni focul cel mare și va arde fumul flăcărilor și va coborî râul cel de foc arzător [fluvius ignis ardentis], care va cerca și judeca tot trupul.

Când strâmtorarea cea prea-amară va fi pentru cei nedrepți și cele bune și fericite vor fi pregătite pentru cei Drepți. Când milostivirea se va curma, și cei neevlavioși vor fi dați gheenei [gehennae], pe când cei evlavioși vor moșteni viața cea nouă în veșnicie.

Când se va auzi glasul cel puternic care va despărți pe unul de altul, și îi va pune pe miei [agnos] de-a dreapta și pe iezi [haedos] de-a stânga.

Te rugăm pe Tine, Cel plin de milă, Doamne, [ca] în ceasul acela al judecății, să înmulțești mila Ta față de adoratorii Tăi, în ceasul acela înfricoșător și plin de tristețe. Fii binevoitor față de sufletele robilor Tăi. În ceasul acela înfricoșător, revarsă mila Ta peste ei, căci prin Crucea Ta sunt mântuiți [qui per Crucem Tuam salvati sunt]. În ceasul acela înfricoșător, milostiv fii lor, celor care au fost câștigați prin Patimile Tale. Atinge-Te dar de durerea lor, care aduci încredere peste cei care te iubesc pe tine dintre oameni și Te înduri de păcatele lor. Arată mila Ta față de cei care cheamă numele Tău cel sfânt și șterge fărădelegile lor. Nu ne lăsa lipsiți de mila Ta prin mânia Ta și nici nu ne lipsi pe noi de harul Tău datorită multelor noastre răutăți. Nu ne arunca de la mila Ta, datorită mulțimii nebuniilor noastre. Nu depărta de la noi pe Sfinții Tăi Îngeri, ca să nu fim snop de neghine și să fim aruncați în foc. Nu-i certa pe slujitorii Împărăției Tale după veșmintele lor cele murdare și nici împreună cu disprețuitorii slavei Tale să ne trimiți în întunericul cel-mai-din-afară. Nu stinge lumina candelelor noastre, pentru ca nu cumva să rămânem afară de camera cea de nuntă [thalami nuptialis]. Nu ne răsplăti nouă după dreptatea Ta, ca nu cumva în întunericul cel-mai-din-afară și la scrâșnirea dinților să ne arunci și [acolo] să ne chinuim. Dă-ne nouă ajutorul slavei Tale în ciuda răutății noastre. Revarsă marea milelor Tale [pelagus miserationes Tuae] peste nedreptatea noastră și spală păcatele noastre.

Trimite mulțimea milei Tale și iubirea Ta față de oameni și nimicește în noi pe cele care sunt demne de ură. Umple-ne, Doamne, cu încredințarea Ta și îmblânzește peste noi fața Ta mișcată de mânia Ta, ca fața Ta să ne arate liniște și biruitori, în ciuda păcatelor noastre, să ajungem înaintea slavei Tale.

Numără-ne dar între cei chemați ai Împărăției Tale și între cei invitați la cină, după a Ta chemare și părtași strălucirii slavei Tale întru desfătarea bucuriei.

De aceea, Biserica Ta cere și turma Ta se roagă și glasurile cele biruitoare Îți strigă, și mila și îndurarea Ta cer și astfel zic către Tine.

Poporul: Miluiește-ne…

Diaconul: Ce înfricoșătoare este această clipă!

Preotul: Noi, de asemenea…

Preotul, plecând [capul], zice rugăciunea de invocare a Sfântului Duh:

Pe Tine Te rugăm, Preasfinte Dumnezeule, să trimiți la noi, din sălașul Împărăției Tale celei veșnice, pe Duhul Tău cel Sfânt, deoființă cu Tine și egal în lucrare, Care, dintru început, de la Tine purcede[11], și Care, în timp, a fost dat celor care Te-au primit pe Tine, și prin Care Te-au văzut și înțeles desăvârșit și sfințitor.

Așadar, vino și odihnește-Te și rămâi peste Darurile acestea, ca să se sfințească prin puterea slavei Tale, desăvârșind aceste Taine și pe cei care le primesc!

Preotul: Auzi-mă, Doamne!

Poporul: Doamne miluiește (de 3 ori)!

Preotul ridică glasul [și zice]:Și fă adică pâinea aceasta Trupul cel viu, Trupul ceresc și mântuitor, Trupul care a mântuit sufletele noastre și trupurile noastre, însuși Trupul Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre ștergerea fărădelegilor, [spre] iertarea păcatelor și [spre] primirea vieții veșnice.

Poporul: Amin!

Preotul ridică glasul [și zice]: La fel și amestecul care este în Potirul acesta, fă-l Sângele care ne curățește și ne sfințește, Sângele cel viu și mântuitor, Sângele care mântuiește sufletele și trupurile noastre, însuși Sângele marelui Dumnezeu și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre ștergerea fărădelegilor, [spre] iertarea păcatelor și [spre] primirea vieții celei veșnice.

Poporul: Amin!

Preotul ridică glasul [și zice]: Ca prin această împărtășire cu Tainele cele de-viață-făcătoare să avem și moștenirea bunătăților vieții [celei] veșnice și să dobândim scăparea de moartea a doua. Ca să nu pui lucrurile noastre spre judecată cea pregătită înaintea tronului slavei Tale, ci fericirii aceleia, despre care Îngerii i-au anunțat pe păstori, care este duhovnicească, să ne faci părtași în pământul cel dumnezeiesc, adică în locul unde s-a întărit cortul luminii [tabernacula lucis], în cămara cea împodobită de nuntă [in domo nuptiali exornata] și la cina vieții duhovnicești [et in convivio vitae spiritualis], [împreună] cu cei biruitori, care sunt părtași la acel praznic, bucurându-ne să Te cinstim pe Tine și în cetele lor să Îți aducem cântare, slavă și cinste.

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă [capul și spune]: Pomenește, Doamne, Sfânta Ta Biserică, și întărește temelia ei în credința cea dreaptă [in fide recta], și o păzește pe ea în liniște continuă [in tranquillitate perpetua] și în pace îmbelșugată [et in pace abundanti]. Pe păstorii și învățătorii ortodocși [pastores et doctores orthodoxos], care sunt în ea, împodobește-i cu obiceiuri cuvioase [castimonia morum exorna]. Mai ales, întru adevăr, [păzește] pe domnul [nostru] [N], patriarhul [nostru] și [pe] domnul [nostru] [N], episcopul nostru, și dă-le lor ca să o pască pe ea cu cinste.

Încă pomenește, Doamne, [și] pe preoții [sacerdotum] Bisericii Tale, și pe diaconii [diaconorum] templului Tău, și pe toate ierarhiile [omnium ordinum] [bisericești] care Îți slujesc Ție, [pe fiecare] după rânduiala lor.

Încă pomenește, Doamne, [și] păcatele mele cele nebunești și nevrednicia cu care Îți slujesc Ție, căci îmi mărturisesc păcatele cu care Te slujesc, care sunt norii întunecoși [nubes obscurae] ai căderilor ce mă învăluie. Și prin stropirea isopului [hyssopi] Tău, curățește-mă și ca zăpada mă albește, curățește-mă de murdării [maculis] și de petele păcatului [naevis peccati].

Încă pomenește, Doamne, pe toți credincioșii care sunt în exiluri [exsillis] și pe cei care pentru credința ortodoxă [pro fide orthodoxa] suferă luptă [agonem sustinent].

Preotul ridică glasul [și spune]: Și pe Biserica Ta, Doamne, pe care ai avut-o dintru început și ai răscumpărat-o cu sângele Unuia-născut Fiului Tău o binecuvintează, și o ferește pe ea de certurile cele reale ale ereziilor, care se nasc în sufletele păcătoase, și care se străduiesc să o tragă în adâncul neevlaviei [in abyssum impietatis]. Alungă de la aceasta, Doamne, smintelile [scandala] și certurile [rixas], și păstrează-o pe ea prin toiegele și bătăile Tale și prin încercări, ca nu cumva să cadă prin slăbiciunile [sale]. Eliberează-o pe ea de foametea cea amară, de robie și de pieire. Încă dă-i ei vremuri cu pace și îmbelșugare, luminează și liniștește vânturile, dă să scoată [pământul] grâne și roade, pentru ca să aibă ea toate cele bune. Căci bun ești Tu și peste toate s-au revărsat darurile Tale cele mari și s-a dăruit slava Ta și Ție slavă și slujbă de mulțumiri [gratiarum actionem] Îți aducem.

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă [capul și zice]: Pomenește, Doamne, pe cei care în feciorie curată viețuiesc [in virginitate pure vivunt] [și] în căsătorii cinstite [conjugatorum castorum], pe orfani și pe văduve [orphanorum et viduarum], pe săraci și lipsiți [pauperum et egenorum] și pe cei care ajută [adjuvant] Biserica Ta. Încă și pe cei care s-au dăruit slujirii Sfinților și ajută nevoii celor suferinzi, pe cei care aduc daruri și luminos le lucrează.

Poporul: Doamne miluiește!

Preotul își ridică glasul [și rostește]: Și ajută, prin puterea dreptei Tale și prin întărirea puterii brațului Tău, pe toți cei care aduc daruri[12], în mod continuu, în Sfânta Ta Biserică catholică și se împărtășesc la pomenirile Sfinților Tăi, care ajută din destul pe cei lipsiți cu darurile milosteniilor și nevoia celor săraci o împlinește.

Dă acestora îmbelșugarea celor bune, după starea inimilor [pro dispositione cordium] lor. Și pentru darurile trecătoare [pro donis temporalibus], dă-le lor revărsarea binecuvântărilor [Tale] celor bogate și netrecătoare [inamissibilium]. Și pentru lucrurile care nu sunt veșnice, pregătește-le lor desfătările Sfinților și răsplata nepieritoare și darurile iubirii [Tale] față de oamenii Tăi și bunurile cele bogate ale moștenirii Tale. Căci bun ești Tu și bogat în bunătăți și darnic în daruri și Ție slavă și slujbă de mulțumiri [gratiarum actionem] Îți aducem.

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă [capul și spune]: Pomenește, Doamne, pe regii ortodocși [regum orthodoxorum], dă-le lor să învingă pe vrăjmașii lor și, cu puterea Ta atotputernică, întărește-i pe ei și armele lor.

Ridicând vocea, [preotul zice]: Încă orânduiește armatele, întărește-le în războaie și întărește regatele, care sub jugul slujirii Crucii Tale vor dori să învingă și care vor purta semnul Unuia-născut Fiului Tău, ca pe armă a mântuirii. Ajută-i și mântuiește-i, Doamne!

Uneltirile neamurilor neprietene [inimicarum] le strică și le risipește. Domniile păgâne [regna profana] și ereziile neevlavioase [haereses impias] zdrobește-le cu puterea dreptei Tale [comprime dextera Tua potenti]. Slăbește ascuțișul sabiei și nu o apropia de grumajii turmei Tale. Păzește de robii și de chinuri și de războaie pe poporul și pe moștenirea Ta. Și nu lua seama la nedreptatea lor, de care Unul-născut Fiul Tău i-a scăpat. Ci pomenește, [Doamne], pe cei adormiți, care au păstrat credința ortodoxă [qui retinent fidem orthodoxam]. Și dă-le lor și nouă tărie nebiruită [virtutem insuperabilem]. Pentru ca noi, la fel ca aceștia, să cunoaștem sfârșit în pace și liniștea mântuirii [tranquillitatem salutis], prin harul și mila și iubirea de oameni ale Unuia-născut Fiului Tău, prin Care și cu Care Ție Ți se cuvine slava și cinstea…

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă capul [și zice]: Încă [pomenește] și pe toți aceia care au plăcut Ție în pătimirile lor și, în purtările lor, până la sfârșit au urmat slavei [Tale] și fă-le pomenire bună, Doamne, în acest ceas: Părinților, Patriarhilor, Profeților, Apostolilor, Propovăduitorilor [Praedicatorum], Vestitorilor [Annuntiatorum], Evangheliștilor [Evangelistarum], lui Ioan Botezătorul, lui Ștefan Diaconul[13] și Născătoarei de Dumnezeu, Maria și la toți Sfinții.

[Preotul] ridică glasul [și zice]: Și celor care lupta lor și-au încheiat și au dat mărturia lor pentru dreptate. Încă pomenește, Doamne, pe cei care în locuri singuratice și în cetăți au plăcut Ție, care și-au sfârșit viața fără prihană și care s-au depărtat de lumea aceasta, și care la Tine au venit și în cereștile locașuri [coelestes domos] s-au înălțat: pe Părinții cei din vechime și pe Patriarhi, pe primii intimi [principum familiarum] [cu Tine], care au văzut taine și au pătruns revelațiile [qui mysteria viderunt et revelationes penetraverunt], pe iconomii duhovnicești [oeconomarum spiritualium], pe propovăduitorii cei slăviți [praedicatorum gloriosorum] și pe cei iubiți ai Tăi [dilectorum Tibi]. Ție ne rugăm [pentru ei], căci Tu ești Cel care i-ai primit și i-ai făcut părtași casei Tale. Binevoitor fii, Doamne, pentru rugăciunile lor, cu nedreptățile noastre!

Dă-ne nouă, ca prin credință ortodoxă [fide orthodoxa], potrivit credinței lor celei drepte, să urmăm pașilor lor, pentru a fi moștenitorii făgăduințelor de care ei s-au făcut părtași și copărtași la răsplata lor. Ca împreună cu ei să ne bucurăm, primind cununile biruinței, și în cetele lor să cântăm Ție slavă și laudă și Unuia-născut Fiului Tău.

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă [capul și zice]: Împreună-pomenim, Doamne, înaintea Ta, în acest ceas, pe păstorii cei drepți [pastores veros] și pe învățătorii cei sinceri [doctores sinceros], pe toți Părinții cei aleși și Sfinți [omens Patres electos et Beatos], dar mai ales pe Ignatie, Dionisie [maxime vero Ignatium[14], Dionysium[15]], dimpreună cu ceilalți [bine]plăcuți Ție.

[Preotul] ridică glasul [și spune]: Pe aceștia care, pe piatra cea neclintită a mărturisirii apostolice [petram inconcussam confessionis apostolicae] s-au clădit [aedificaverunt] și au întărit credința [stabiliverunt fidem], și au extins și lărgit cortul Bisericii Tale [tentorium Ecclesiae Tuae] până la marginile pământului, care au clădit stâna [ovile] Ta în întreg pământul locuit, care în pajiștile duhovnicești [pratis spiritualibus] și evanghelice [evangelicis] ale tăriei Tale [fortitudinis Tuae] au hrănit oile Tale raționale [paverunt oves Tuas rationales] și la apa liniștii [aquas quietis] au dus mieii turmei Tale, care înaintea regilor și a tiranilor au propovăduit Evanghelia Ta și înaintea judecătorilor celor nedrepți au întărit slujirea [religionem] Ta, care, pe neamurile aflate în întuneric, le-au călăuzit și le-au luminat, și le-au învățat pe acelea care ședeau în umbra rătăcirii [umbra erroris] și le-au dovedit [demonstraverunt] acelora lumina cunoașterii [lumen scientiae] Tale.

Care semințele bunei credințe au semănat în pământurile inimilor [terris animarum] și au curățit [purgaverunt] pământurile de spinii câmpului [sylva spinarum] și de neghinele păcatelor [zizaniorum peccati]. Care au micșorat înseși patimile robiei poporului Tău, [care este] o stăpânire grea și dușmănoasă, și sângele gâtului său l-a eliberat de sub apăsarea atacatorilor săi.

Și prin rugăciunile lor îmblânzitoare și prin mijlocirile lor [bine]primite înaintea Ta, dă-ne nouă obiceiuri curate și fără vină, credință dreaptă și nestricată, viață curată și netulburată de rău, daruri înalte și sfinte, eliberându-ne de ispitele cele potrivnice. [Pentru ca] ieșind pregătiți și nebiruiți [din această viață], [să ajungem] la binele nemărginit și neschimbător, la bunătățile cele prea mari și făgăduite, la desfătările cele veșnice, la moștenirea Sfinților, stând în credință înaintea tronului Tău celui înfricoșător. Căci a Ta este mila și darnic ești în daruri și Ție Îți aducem slavă și cântare…

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă [capul și spune]: Și la altarul Tău cel duhovnicesc și sfânt, Doamne, plinește pacea, [adică] pomenirea tuturor sufletelor bune și sfinte, a trupurilor și a duhurilor părinților și a fraților și a tuturor învățătorilor [magistrorum] noștri, a trupurilor și a duhurilor celor care în diferite părți, în cetăți sau în afară au adormit sau au fost înecați în mare sau în râuri sau au pierit în călătorie și a căror pomenire nu se mai face în Biserica aflată pe pământ.

Tu, Doamne, fă acestora bună pomenire, care sunt adormiți și spre Tine au călătorit [ad Te migraverunt] în credința ortodoxă [in fide orthodoxa] și numără-i pe ei cu cei al căror nume este scris în cartea vieții a Ta.

[Preotul] ridică glasul [și zice]: Pe aceștia toți, care au petrecut timpul vieții [de aici], desăvârșiți și slăviți îi fă să fie înaintea Ta, pe părinții și frații noștri după trup și după duh, [căci] [fiind] eliberați din marea păcatelor [delictorum pelago] la Tine au venit. Așadar, [asupra] fraților noștri după trup și după duh, coboară pacea [Ta], Doamne, în sânul [Tău] cel duhovnicesc și mare! Dă sufletului lor bucurii în locașurile luminii și ale bucuriei, în corturile umbroase și odihnitoare [tabernaculis umbrae et quietis] și comorile desfătărilor [thesauris voluptatum], de unde a pierit toată întristarea [moestitia], unde sufletele celor evlavioși au primit roadele muncii lor și duhurile Drepților au primit, dimpreună cu ei, răsplata fără margini a făgăduințelor, [acolo], în acel loc, unde cei care au lucrat și s-au ostenit văd Paradisul, și unde cei chemați de Mire la nunta cea cerească stau la masă, unde cei chemați la cină au urcat și s-au pregătit și au primit acel veșmânt nou al slavei [dumnezeiești], pe măsura râvnei [lor], unde lipsește întristarea și unde bucuria se descoperă. Căci una sunt [unus omnino] și o singură vedere [solus visus] au, care nu este prinsă de patimile păcatelor. Din care [păcate ne-a eliberat], Cel care S-a îmbrăcat în trup, adică Iisus Hristos, Domnul nostru, Unul-născut Fiul Tău, prin Care noi încă nădăjduim la mila Ta…

Poporul: Coboară pacea!

Preotul ridică glasul [și zice]: Șterge, iartă și curățește păcatele noastre, Dumnezeule, pe care le-am făcut prin lenevirile gândurilor [remissas cogitationes], din pruncie și până la bătrânețe. Acoperă-le, Dumnezeul nostru, pe cele cu voie și fără de voie, căci pentru acestea e pregătită pedeapsa [condemnatio] care în veac nu are sfârșit.

Dă-ne nouă, ca și celor Drepți, ca în hambarul cel cu grâu să fim trimiși și să nu fim arși ca pleava aidoma celor neevlavioși, ci în cetele Sfinților Tăi să Te lăudăm pe Tine și împreună cu Îngerii Tăi să-Ți aducem cântare și să zicem: Binecuvântat este Cel care a venit să ne mântuiască pe noi și acum vine [nunc venit] pentru înnoirea noastră! Căci în acest loc și peste tot, de către toți este slăvit și lăudat cinstitul și binecuvântatul numele Tău, împreună și al Domnului nostru Iisus Hristos, și al Duhului Tău celui Sfânt, acum [și pururea și în vecii vecilor].

Poporul: Asemenea…

Preotul: Pacea…

Poporul: Și cu duhul tău.

Preotul: Mila lui Dumnezeu…

Poporul: Și cu duhul tău.

Diaconul: Îngerul…

Preotul frânge [Sfintele] Daruri. Diaconul zice: Catholicam. [După care] preotul spune rugăciunea înainte de Tatăl nostru:

Dumnezeule, Care prin Duhul Tău ai vorbit [locutus es] în Profeți și ai propovăduit prin Apostoli învățătura cea insuflată, potrivită înțelegerii minților noastre și prin aceștia ai încredințat, pe cei care au simțuri duhovnicești, să își curățească sufletele, deschide dar gura capului nostru celui pământesc. [Căci] Te rugăm și la Tine cădem, la iubirea Ta de oameni și la milostivirea Ta cea mare, ca să deschizi urechile inimilor noastre [aures cordium nostrorum], ca să ascultăm Rugăciunea Domnească, care este însăși cea pe care Domnul și Dumnezeul nostru, Unul-născut Fiul Tău, le-a predat-o celor inițiați în Taina Sa și intimilor Săi, [și] în care sunt cuprinse învățăturile și rânduielile după care trebuie să se conducă viața noastră. Și grăim cu încredere, ca niște fii iubiți, chemându-Te pe Tine, Dumnezeule, Părinte ceresc, ne rugăm și zicem: Tatăl nostru, Care ești în ceruri…

Poporul: Sfințească-se numele Tău….

Preotul ridică glasul [și zice]: Părinte ale milostivirilor, de la Care purcede [Duhul] și Se naște [Fiul], Sfințenia Sfinților [Sanctitas Sanctitis], să vină Împărăția Ta, care e mai presus de orice împărăție, și să ne mântuiască pe noi! Și nu ne duce pe noi în ispită sau în tulburare și suferință ci ne eliberează pe noi de silnicia demonilor [violentia diaboli] și de duhurile cele rele [spirituum malignorum] și de puterea celor vicleni [potentia deceptoris]. Căci a Ta este Împărăția, slava și puterea, și a Unuia-născut Fiului Tău și a Duhului Tău celui Sfânt.

Poporul: Amin.

Preotul: Pacea [să fie cu voi]!

Poporul: Și cu duhul tău!

Diaconul: Înainte…

Poporul: Înaintea Ta, Doamne…

Preotul: Tronului Tău se pleacă grumajii tuturor, de la care este viața sufletului [nostru], și de la Tine cerem iertarea tuturor păcatelor noastre, pe care, prin neîngrijire [negligentiam], le-am făcut. Dar Tu, prin statornica Ta milostivire, șterge și curățește toate fărădelegile noastre și îndură-Te de noi pentru iubirea Ta de oameni. Încă umple-ne pe noi, pentru ca având sufletul pregătit și inimă curată, să ne împărtășim cu Sfintele Tale [Taine] și [astfel] ele fiind în noi ca arvună [pignus] a desfătărilor în viața cea fără de sfârșit, prin harul și milostivirea și iubirea de oameni ale Unuia-născut Fiului Tău, prin Care…

Poporul: Amin.

Preotul: Pacea [să fie cu voi]!

Poporul: Și cu duhul tău!

Preotul: [Și] să fie…

Diaconul: Cu frică…

Preotul: Sfintele Sfinților.

Poporul: Unul, Părinte Sfânt…

Diaconul: Să stăm bine…

Poporul: Îți mulțumim pentru Daruri!

Preotul: Acum, Doamne, ca pe cei chemați la Împărăția Ta ne-ai făcut pe noi, prin primirea Sfintelor Tale Taine și de-viață-făcătoare, de care ne-ai învrednicit pe noi. Astfel, dobândind și luând părticica Trupului și Sfântul Sânge care sunt în acestea și cu acestea împărtășindu-ne, ne-am făcut și suntem moștenitori [ai Împărăției Tale, dimpreună] cu Sfinții Tăi. [De aceea] ne rugăm, cerem și la Tine cădem, o, Milostive, ca să nu ceri de la noi atenția și curăția pe măsura lor, adică a acestor Taine, și să nu ne pedepsești pe noi cu cei care nu Te-au cunoscut și să ne chinui în focul cel nestins [ignis inexstinguibilis]. Ci, prin harul Tău, cu fiii nunții [filiis nuptiarum] Tale să poruncești să ne odihnim și cu mieii cei curați [agnis mundis] să ne așezi în Paradis, și cu ei și între ei să-Ți aducem Ție slavă și slujbă de mulțumiri.

Poporul: Amin.

Preotul: Pacea [să fie cu voi]!

Poporul: Și cu duhul tău!

Diaconul: După…

Poporul: Înaintea Ta, Doamne!

Preotul: Înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, ne plecăm grumajii sufletelor și ai trupurilor noastre, căci nu suntem în stare să aducem slujbă de mulțumiri slavei Tale, pe măsura mulțumirilor, pe care, după datorie, ar trebui să le dăm slujirii Tale, ci numai pe acestea [ale Sfintei Liturghii], căci toate darurile pe care le avem de la Tine sunt.

Dă-ne nouă, Doamne, glasurile predicii cu putere, care să însuflețească, ca să întărească, cu vrednicie și în mod potrivit, lauda Ta[16]!

Căci, o, Milostive, deși noi suntem încă în pământul celor nedrepți, ne-ai încredințat nouă ușa comorii Tale și, pe lângă aceasta, ai poruncit cu autoritate Împărăția Ta pentru noi, [de care] fă-ne vrednici pe noi în toate zilele vieții noastre!

Fă-ne să fim curați înaintea Ta de înfumurarea lumească [vanitate mundana], de gândurile pământești [cogitationibus terrenis], de mișcările patimilor [motibus passionum], de lenevirile gândurilor [remissis cogitationibus] [și] curățește simțurile noastre ascunse și văzute [sensus nostros occultos et manifestos remove]. Și prin tăria puterii Tale întinde peste noi dreapta Ta cea a toate cuprinzătoare și binecuvintează pe slujitorii și adoratorii Tăi, căci mântuirea se primește prin numele Tău cel sfânt, și ne fă pe noi temple ale sălășluirii Tale [templa habitationis Tuae] și locul sălășluirii slavei Tale [locum habitationis gloriae Tuae].

Pentru ca să le facă pe acestea noi și veșnice [și] în Împărăția Ta să ne bucurăm, și prin Tine să ne mântuim și Ție slavă și slujbă de mulțumiri să-Ți aducem, [dimpreună] și Tatălui Tău și Duhului Sfânt, acum [și pururea și în vecii vecilor].

Poporul: Amin.

Diaconul: Binecuvintează, Doamne…


[1] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Clement_I.

[2] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Clement_I.

[3] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-24-sf_clement.html.

[4] Traducere din limba latină și comentarii de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș. După: Liturgia S. Clementis Romani, în PG, vol. 2, col. 605-616.

[5] Se referă la comunitatea bisericească care participă la Dumnezeiasca Liturghie.

[6] Cu Sfânta Euharistie.

[7] Lumina cea veșnică fiind Fiul.

[8] Căci Fiul este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

[9] Puterile cerești.

[10] L-ai izgonit din Paradis.

[11] Am scos din text un adaos evident: „prin Unul-Născut Fiul Tău”. Pentru că era adaosul filioquist, prin care editorii romano-catolici, într-un mod penibil, au vrut să inoculeze ideea că Filioque ar fi fost „o realitate” a secolului I.

[12] Se referă la Darurile euharistice ale Dumnezeieștii Liturghii.

[13] Sfântul Arhidiacon Ștefan.

[14] Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul.

[15] Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul.

[16] Predica, după cum se înțelege de aici, era la finalul Sfintei Liturghii și avea rolul de a întări slujba în cei credincioși și de a-i umple de râvnă pentru viața ortodoxă.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [3]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Mai rămânem puțin în perimetrul acestei discuții, legate de aprecierea tiparului stilistico-poetic al scriiturii lui Cantemir, de către unii poeți postbelici, între care l-am remarcat pe Nichita, prin mărturisirea lui fermă, dar un caz cel puțin la fel de evident de contaminare poetică ni se pare a fi cel al lui Emil Botta.

Atitudinea acestor poeți poate să nedumerească, mai ales că mulți interpreți avizați ai Ieroglificei s-au pronunțat în favoarea ideii că avem de-a face cu o proză ritmată și rimată, dar proză.

De ce, brusc, această izbucnire de entuziasm, din partea unora, în perioada postbelică? Poate că un răspuns l-ar putea constitui următoarele afirmații ale lui Nemoianu (făcute într-o analiză publicată la începutul deceniului al optulea al secolului trecut):

  „Privim poezia pe care o practică Leonid Dimov, Adrian Păunescu, Mircea Ivănescu, Ion Gheorghe și vedem în ea continuarea unui proces. [...] Revenită la lirismul complet, poezia aceasta nu mai are eveniment, ci numai stare de spirit. [...] Dar [...] lirismul rămâne așezat pe liniile de forță ale unui cadru și ale unui eveniment care nu mai există. [...] Totul se petrece astfel ca și cum epicul ar continua să facă parte din substanța acestei poezii (s. n.)”[1].

Nemoianu explică acest fenomen prin faptul că lirica românească a trecut „prin experiența baladei” (a cerchiștilor) și a rămas „marcată” de aceasta. Discuția pe această temă nu ne interesează acum – în mod cert, experiența baladescă invocată are un cuvânt de spus în această privință, dar nu reprezintă unica motivație pentru ceea ce constată criticul.

Însă această optică poetică postbelică a favorizat, fără îndoială, privirea în urmă, cu admirație, spre paginile Istoriei ieroglifice, a celor care au procedat astfel.

Mai mult, observațiile citate ne dau de gândit: dacă poezia era concepută, în epocă, drept epic pietrificat în stare de spirit sau ca stare de spirit desprinsă dintr-un epic, cu atât mai mult ar fi de înțeles de ce Nichita Stănescu a apreciat fragmentele excerptate din textul cantemiresc ca poezie „pură”.

Părerea noastră este, totuși, că cei care au socotit scriitura ieroglifică doar o proză ritmată și rimată au luat prea mult în considerare curgerea istoriei.

Însă aici nu este o povestire asemenea celei din istoria lui Ureche sau Neculce și nici ca în paginile Sfântului Varlaam. Acolo putem vorbi de fragmente de proză ritmată și rimată. Aici însă, la Cantemir, istoria este mult prea opintită (și nu din cauza sintaxei) ca să se mai vadă prea bine curgerea despre care vorbeam.

Atunci când dorești să ajungi mai curând la a rezuma povestirea și la a o metamorfoza mental într-un episod din 1001 nopți, ea pare într-adevăr că este o fabuloasă narațiune.

În realitate, privind paginile Ieroglificei, mai că nu se poate vedea fluidul povestirii de mulțimea treptelor retorico-poetice peste care acesta curge în cascade. Nu putem decât să ne întoarce la spusele autorului însuși, anume că nu atât istoria l-a interesat, cât deprinderea retoricească.

Istoria aceasta este atât de des obturată de tablouri sau discursuri retorico-poematice, încât, în cel mai bun caz, putem vorbi despre grădinile suspendate ale narațiunii. Numai că o narațiune suspendată nu mai este narațiune.

Stendhal ar fi avut serioase probleme în a urmări, cu oglinda lui, drumul „romanului” ieroglific.

Dar să ne întoarcem la polemica aprinsă pe care o continuă protagoniștii acestui theatru:Vulpea, Ciacalul, Lupul…

Discursurile fiecărui personaj conțin nenumărate digresiuni – adevărate derapaje – de la cursul firesc al relatării – dacă există un asemenea firesc narativ și dacă nu cumva epicul este doar o plasă, o mare țesătură întinsă pentru a putea cuprinde în ea toate monologurile autorului, priveliștile sau dezbaterile care l-au putut interesa. Un fel de textura elementorum

Monologuri sau comentarii auctoriale pot fi numite în primul rând proverbele sau observațiile dintre paranteze, dar tot la fel de bine putem considera că Dimitrie Cantemir folosește cu succes metoda avatarurilor literari, ca mai târziu Eminescu, dintre care excepțional este Inorogul, ceea ce nu înseamnă însă că nenumărate alte exemple de gândire cantemirescă nu se află inserate în comunicările altor personaje ale cărții.

O astfel de intervenție a vocii din off amendează jurământurile Vulpii, într-un fragment care pare că sintetizează câteva predici ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „că giurământurile între muritori/ pentru altă nu s-au scornit,/ fără numai supt numele marelui Dumnedzău,/ demonul mai pre lesne/ meșterșugurile sale să-și lucredze[;]/ că unde ieste inima curată,/ nici întâi giurământul,/ nici pre urmă vicleșugul/ sau călcarea giurământului/ încape”[2].

Sfântul Ioan Hrisostom e cunoscut pentru diatribele sale împotriva obiceiului vremii, practicat și de creștini, din păcate, de a-și întări cuvântul prin jurăminte.

O altă paranteză, mult mai lungă, fie că o atribuim personajului (adică Vulpii, în al cărei discurs e inserată), fie autorului, este un prim portret fantastic al lăcomiei, din această carte, lăcomie pe care n-o încape nici cerul, nici pământul, care nu ascultă nici de logică, nici de filosofia morală, nici de tropul îndestulării sau de „graiul fără chip” al  măsurii, în ritorică sau în gramatică.

Ea este dascălul sau mai bine zis dăscălița alchimiștilor care caută a metalilor șuvăite vine” sub rădăcinile munților:

căci lacomul și sătul flămând ieste,
și lăcomiia nici în hotărâle gheometricești
să oprește,
nici de exțentrurile[3] astrologhicesti
să covârșește,
nici caută materia și forma filosofască,
nici cunoaște deosăbirea și alcătuirea loghicească,
nici în ritorică tropul îndestulirii au ascultat,
nici în gramatică graiul fără chip
și cuvântul „agiunge” au învățat,

ce, precum să vede,
nu ucinică,
ce didascală alhimistilor ieste,
cărora nici adânc fundul mărei,
nici nestrăbătută a pământului grosime,
nici pre supt rădăcinele munților
și stâncilor
a metalilor șuvăite vine,
nici depărtarea locului,
nici primejdiia mărsului,
nici nevoia agiunsului
și așeși nici iuțimea și arsura focului
de la acel din fantazie născut
și din crieri prefăcut
aur
îi poate opri[4].

E Cantemir adversarul utilizării exagerate a tropilor retorici? Cei care etichetează opera sa drept barocă n-ar zice…

De prisos să mai subliniem opinia sa defavorabilă în privința alchimiei, deși copiază un tratat de van Helmont. Însă, ca și în cazul lui Wissowatius, Cantemir știe să discearnă…


[1] Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 42.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 49.

[3] Exțentrum [excentrum] = „loc carele ieste dinafară de mijloc”, după cum explică autorul la scara/ glosarul întocmit de el.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 50.

Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [37]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a treia]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a.

***

14. De aceea, Apostolul Pavel distinge pe Dumnezeu, Care creează și întocmește în mod lăuntric [interius], de lucrările creaturii care sunt făcute din afară [extrinsecus], și zice, propunând o comparație cu agricultura: „Eu am plantat, Apollo a udat și Dumnezeu a dat să crească” (I Cor. 3, 6).

Așadar, precum, în viața însăși, nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să întocmească mintea noastră [nostram mentem], ca să o mântuiască, dar și oamenii pot să predice Evanghelia din afară, nu numai cei buni prin adevăr, ci chiar și cei răi din întâmplare (cf. Filip. 1, 18), tot astfel Dumnezeu lucrează creația lucrurilor văzute în mod lăuntric [interius operatur].

Iar lucrările exterioare, fie bune, fie rele, sau ale Îngerilor, sau ale oamenilor, ori chiar ale unor animale de orice fel, după autoritatea Sa [imperium Suum] și distribuirea abilităților, de la Sine împărțite, și dorința utilității, astfel le-a adăugat lucrurilor naturii, în care a creat toate: în modul în care se face lucrarea pământului [quemadmodum terrae agriculturam].

De aceea, după cum nu pot să spun că îngerii răi, chemați de artele magice, au fost creatorii broaștelor și ai șerpilor, la fel nu pot să spun că oamenii răi sunt creatorii recoltei pe care o voi vedea răsărită prin lucrarea lor.

15. Precum nici Iacov nu a fost creatorul culorilor în turme [in pecoribus], din cauză că, atunci când cele născătoare erau în vremea zămislirii [in conceptu matribus], a pus nuiele de diferite culori [variatas], pe care să le privească în timp ce se adăpau (Fac. 30, 41).

Dar nici oile [pecudes] însele nu au fost creatoarele felurimii [de culori ale] mieilor [prolis] lor, din cauză că imaginea mentală a culorilor felurite [discolor phantasia] rămăsese în sufletul lor, întipărindu-se prin ochi, din privirea atentă a nuielelor felurite, care nu pot influența doar trupul, care era animat de sufletul astfel afectat, prin simpatia/ atracția combinării, de unde a fost răspândită culoarea până la tinerele începuturi ale mieilor [teneris fetuum primordiis].

Într-adevăr, [modurile în care] să fi fost influențate asftel de la ele însele, fie sufletul din cauza trupului, fie trupul din cauza sufletului, acestea alcătuiesc [faciunt] două rațiuni congruente/ armonioase, care rezidă [vivunt] fără schimbare [incommutabiliter] în însăși preaînalta înțelepciune a lui Dumnezeu, pe care nu o cuprind lungimile niciunui spațiu.

Și, din moment ce ea însăși este neschimbabilă/ imutabilă [incommutabilis], nu părăsește nimic din ale acelora care sunt într-adevăr schimbabile, pentru că nimic din ale acelora nu există decât prin ea însăși [, prin înțelepciunea lui Dumnezeu].

Adică, pentru ca din oi să se nască oi și nu nuiele, aceasta a făcut-o rațiunea imutabilă și nevăzută a înțelepciunii lui Dumnezeu, prin care toate au fost create [per quam creata sunt omnia].

Însă pentru ca, din felurimea nuielelor, o culoare oarecare să atragă [duceret] oile zămislitoare, aceasta a făcut-o sufletul oilor gestante [anima gravidae pecudis], prin ochii impresionați din afară [forinsecus]. [În vreme ce,] în interior, [sufletul animal] a atras întru sine, după măsura sa, regula de a plăsmui [formandi regulam], pe care a primit-o de la puterea tainică a Creatorului său [de intima potentia sui Creatoris].

Dar în ceea ce privește puterea sufletului de a influența și de a schimba materia trupească, multă predică este [de alcătuit pe această temă], dar care acum nu este necesară.

Pentru că, totuși, trupul nu poate fi considerat creator, întrucât cauza tuturor naturilor schimbătoare și sensibile și orice mod [de a fi] și număr și greutate a lui [a trupului], [această cauză] de la Care a fost produs ca să fie, iar natura lui să fie într-un fel sau altul [ita vel ita], există de la Viața rațională și imutabilă [ab intelligibili et incommutabili Vita], Care este mai presus de toate și ajunge până la cele mai îndepărtate [lucruri] dintre cele pământești [extrema atque terrena].

De aceea, totuși, am considerat de cuviință să fie amintită fapta lui Iacov de la turme, pentru ca să se înțeleagă că, dacă omul care a pus astfel acele nuiele nu poate fi numit creator al culorilor mieilor și iezilor [in agnis et haedis], [tot astfel nu pot fi numite creatoare] nici înseși sufletele mamelor [matrum animae], care, prin imaginea felurimii [culorilor] concepută cu ochii trupești, au împrăștiat [aceste culori] semințelor concepute în trup, pe cât firea [lor] a îngăduit.

Cu atât mai puțin [multo minus], nu pot fi numiți creatori ai broaștelor și ai șerpilor îngerii răi, prin care magii lui Faraon, atunci [, odinioară], au făcut acelea.

Capitolul IX

16. Una este, deci, să întemeiezi și să iconomisești făptura de la cea mai tainică și mai înaltă [Cauză], pivotul cauzelor [ex intimo et summo causarum cardine] – fiindcă Cel care face, singurul Creator este Dumnzeu – și altceva [este] să adaugi oarecare fapte exterioare/ din afară [operationem forinsecus], pentru ca să fie distribuite de la El puterile și abilitățile [creaturilor], ca să iasă/ să răsară [exeat] ceea ce a fost creat într-o vreme sau alta [tunc vel tunc], într-un fel sau altul [sic vel sic].

Desigur, acum, acestea toate au fost create, [gândite fiind de Dumnezeu] în mod originar și primordial, într-o oarecare țesătură a [tuturor] elementelor [textura elementorum]. Dar apar [în ființă, numai atunci] când se ivesc situațiile propice.

Căci așa cum mamele sunt grele de feți[1], astfel însăși lumea este grea de cauzele celor care se vor naște[2], care în aceea [in illo] nu au fost create decât de la acea Ființă preaînaltă [ab illa summa Essentia], în Care nici nu se naște nimic, nici nu moare, nici început nu este, nici sfârșit.


[1] Se poate traduce și astfel: „Căci așa cum oile sunt grele de miei…”.

[2] Nam sicut matres gravidae sunt fetibus, sic ipse mundus gravidus est causis nascentium…

Cum se dă interviu pe stradă unei televiziuni

Televiziunile vin pe stradă pentru „probleme arzătoare”. Care nu mai încap în mintea oamenilor din televiziuni…și vor să le implanteze și în capul nostru.

Spre exemplu, ne pot pune întrebări „de genu’ ”:

1. Cine are minte mai multă în cap, bărbatul sau femeia?

2. Cu cine votați la prezidențiale în decembrie?

3. Știați că păpușile mapeț au fost violate de un român în Spania?

4. S-a descoperit virusul prostiei. Știți în ce țară? etc.

Dumneavoastră, dacă sunteți pe stradă, și sunteți încercuit de întrebarea unei televiziuni…nu trebuie să stați drept, zâmbitor la față, gata pentru un răspuns coerent și meticulos. Ci, dimpotrivă, trebuie să spuneți o balivernă cât casa sau să faceți un gest sau să adoptați un mod de a vorbi aiurea, pentru că numai acelea fac rating.

Iar televiziunile nu sunt interesate de oameni întregi la minte ci doar de săriți după fix.

Spre exemplu, dacă nenea reporterul de aici venea la un teolog ortodox întreg la cap…și îl întreba „cine e Fecioara Maria” nu mai avea cum să facă haz de prostia oamenilor. Pentru că răspunsul teologic mariologic pe care îl va fi primit nu lăsa loc de ilarități goale.

Ce a făcut el în acest caz și în altele, când a întrebat un lucru pe cine nu trebuia și pe tonul care nu trebuia, pot face oricând cu el. Și eu îl pot întreba lucruri la care nu poate să îmi răspundă. Sau nu îmi poate răspunde suficient de bine argumentat. De ce? Pentru că anumite răspunsuri cer zile, luni, ani de studii…

Cauți râsul, îl găsești…

Dar dacă vrei să cauți răspunsuri…trebuie să cauți oamenii care trebuie pentru anumite răspunsuri.

Dar dacă televiziunile caută prostii…trebuie să le dai prostii.

Și dacă le oferi prostii cu carul, ele vor fi foarte mulțumite…dar tot nu te vor plăti pentru demersul tău „științific”.

De aceea…dacă nu vrei să îmbogățești televiziunile cu prostiile tale…te dai plecat când vin ele să te intervieveze. Sau îți iei tălpășița…și dai un telefon mamei tale…de ziua tricolorului. Sau de ziua aviației. Sau de ziua înghețatei.

Știrea zilei: Mihai Șora s-a căsătorit

Am aflat știrea de pe DC News. Însă aici mi s-a spus că s-a căsătorit la 98 de ani…și îmi dă o fotografie cu Șora și cu Pleșu.

S-a căsătorit cu Pleșu?!…Nu! Ci Andrei Pleșu a fost în calitate de martor al ginerelui la starea civilă. Nimic însă despre soție...

DC News citează Ziua veche pentru această știre. Din care aflăm că evenimentul a fost „restrâns” și „secret”…dar, cu toate acestea, ziarul ne oferă două fotografii…Îi vedem soția din față (prima fotografie, dreapta) dar și de la spate.

mirele si mireasa

Date despre mire…nicio dată despre mireasă. Mireasă care e mult mai tânără decât mirele.

Oare de ce? E rușinos să te căsătorești? Sau e rușinos să te căsătorești la o asemenea vârstă? E prima căsătorie sau a câta? După cea civilă urmează și cea religioasă sau e de ajuns doar asta? E un exemplu moral o asemenea căsătorie? Ar trebui urmată și de alte cupluri care trăiesc în concubinaj? A fost o alegere filosofică sau religioasă pentru domnul Șora?

Viața e surprinzătoare! Pentru cine n-a citit nimic de Șora…e bine de știut că s-a căsătorit la 98 de ani.

Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [5]

Prima parte, a doua, a treia și a 4-a.

*

O.[tto] Bauernfeind susține că „într-o versiune mai veche, Simon [Magul] a vrut să cumpere darul de a vindeca, nu darul de a transmite Duhul Sfânt prin punerea mâinilor”, p. 276. Care este „versiunea mai veche” scripturală la care se referă teologul german? Mai veche decât care versiune?

H.[ans] Conzelmann de unde știe că au fost „trei straturi ale tradiției”, p. 276, folosite pentru a scrie Faptele Apostolilor?

În p. 282, autorul spune că Sfântul Evanghelist Luca „nu împărtășește” punctul de vedere că „transmiterea Duhului Sfânt prin punerea mâinilor este o prerogativă a apostolilor”. Argumentul? Anania și-a pus mâinile peste Pavel „ca să primească Duhul Sfânt”, p. 283. Însă Sfântul Ierarh Anania, în Tradiția Bisericii, e unul dintre cei 70 de Sfinți Apostoli ai Domnului.

În p. 291, autorul insistă asupra faptului că ce s-a întâmplat cu samaritenii nu a fost „o excepție”. Pentru că „Luca separă cu regularitate primirea Duhului de botezul în apă”, p. 292. De ce tocmai el „le separă”?

În p. 292 însă sunt de acord cu autorul atunci când spune, împotriva lui Turner, că venirile Duhului Sfânt în viața celui credincios nu sunt „anormale” sau „neobișnuite”.

Da, așa este!: „Luca a fost familiarizat cu revărsări spontane și dramatice ale Duhului”, p. 292. Însă „dramatic” în această propoziție e ca nuca în perete. Revărsările harice sunt spontane/ neașteptate, se produc atunci când dorește Dumnezeu…dar nu sunt „dramatice” în viața celui credincios ci pline de bucurie dumnezeiască.

În p. 293, Tipei concluzionează: „Întrucât, din anumite motive, Duhul Sfânt nu S-a pogorât peste samariteni imediat după convertirea și botezul lor, cei doi apostoli au trebuit să inducă pogorârea Duhului prin punerea mâinilor”.

Care însă au fost și sunt motivele pentru care harul Duhului Sfânt nu se coboară peste cei botezați? Și cum ar fi putut „să forțeze” coborârea harului cei doi Sfinți Apostoli? De ce punerea mâinilor Apostolilor contează pentru autor în acest context, dar „botezul în apă”, cum el îl denumește, nu e pentru un penticostal decât „o formă fără fond”, adică fără har? Cum au simțit samaritenii venirea harului în ei și de unde au știut că ce simt ei este harul dumnezeiesc?

În urma dezbaterii capitolului convertirii Sfântului Pavel (Fapte 9), autorul concluzionează că Sfântul Luca nu a făcut „o legătură temporală” între „promisiunea Duhului Sfânt și botezul în apă”, p. 296. Adică nu a legat primirea harului de Botez. De ce? „Aștepta” să apară penticostalismul în secolul al 20-lea, ca să aibă „nevoie” de acest lucru?

David Daube respinge ideea că Duhul i-a fost dat lui Saul prin punerea mâinilor lui Anania, din rațiuni lingvistice”, p. 296. Numai că împărtășirea harului dumnezeiesc nu se poate deduce „din rațiuni lingvistice” ci din rațiuni duhovnicești. Adică, dacă înțelegi, din punct de vedere haric, descrierea scripturală.

Pentru Daube, punerea mâinilor Sfântului Anania peste Sfântul Pavel a fost numai pentru a-i vindeca ochii, p. 297. Pentru J. H. E. Hull, „primirea Duhului de către Saul…a coincis probabil cu vindecarea lui, dar a fost o acțiune distinctă. Duhul nu i-a fost transferat prin mâinile lui Anania, ci a fost „darul nemijlocit al Domnului Cel înviat”, p. 297. Însă Hull nu căuta să cunoască momentul primirii harului ci să insereze în cartea lui preconcepția cum că primirea harului este independentă de vreun act uman.

În p. 298, autorul spune că în F. Ap. 9 nu aflăm „modalitatea prin care Saul a primit Duhul Sfânt și nici…cele cu privire la timpul la care acesta i-a fost dat”. Însă Sfântul Luca ne vorbește și despre modalități și despre timp. Pentru că Sfântul Pavel a primit harul dumnezeiesc în momentul când a avut vederea extatică de la F. Ap. 9, 3-8. „Lumina din cer (fos ec tu uranu) [GNT, F. Ap. 9, 3]”, care l-a învăluit, e harul dumnezeiesc sau momentul primirii Duhului Sfânt. Apoi s-a umplut de har când i-au fost vindecați ochii (v. 17) și a primit, în mod sacramental, harul dumnezeiesc, când s-a botezat (v. 18).

Însă întrebarea mea pentru Prof. Tipei e următoarea: de ce nu are apetență pentru confesiunile extatice ale Scripturii, când el se ocupă tocmai cu pnevmatologia? Adică, cum de nu le consideră tocmai pe ele transmițătoare de har, când ele sunt expresiile supreme ale experienței duhovnicești? Păi, la Cincizecime, Sfinții Apostoli nu au avut de-a face tot cu vederi extatice? Au văzut pogorârea harului în ei cu ochii fizici sau cu ochii sufletului?

Pentru Tradiția Bisericii, momentul Cincizecimii ca și cel al Taborului ca și cel de pe drumul Damascului sunt evenimente extatice și nu evenimente grosiere, privite cu ochii și văzute de toți. Doar Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei, care au primit pogorârea harului Duhului Sfânt în ei au văzut, în mod duhovnicește, ce s-a petrecut cu ei.

Așa că Sfântul Pavel a primit har și a fost luminat de Dumnezeu în mod extatic în drum spre Damasc și a tot primit har de la Dumnezeu după ce s-a botezat și a crescut în sfințenie.

Însă dacă Pavel a fost chemat în mod extraordinar în acest fel, asta nu înseamnă că noi nu mai trebuie să ne botezăm ci să așteptăm să fim primiți, ca și Pavel, în Biserică. Pentru toți creștinii ortodocși intrarea în Biserică înseamnă botezarea lor ortodox, moment în care primesc harul dumnezeiesc și puterea de a crește, la nesfârșit, în relația cu Dumnezeu și în sfințenie.

De ce Prof. Tipei însă nu consideră vederea extatică a lui Pavel drept momentul primirii harului dar consideră Cincizecimea, momentul primirii harului pentru ceilalți Apostoli ai Domnului? Cu ce a fost mai presus pogorârea harului la Cincizecime decât cea de pe drumul Damascului? Au primit cei 12 și ceilalți dimpreună cu ei, de până la 120 [F. Ap. 1, 15] un alt har decât Pavel, când există doar un singur har al Dumnezeului treimic?

Însă când literalismul „naște” teologia nu poți să ceri mai mult de la un teolog eterodox.

Deși autorul nu știe dacă „ucenicii din Efes” [F. Ap. 19, 1-6] sunt creștini sau doar ucenicii lui Ioan, cu toate acestea el spune că aici avem de-a face cu „singurul caz de rebotezare” din NT, p. 299. În p. 300 îi numește „semi-creștini”.

Însă tot în p. 300 se petrece un eveniment „epocal”: autorul mai amintește încă doi Părinți ai Bisericii. La subsol, în n. 151: pe Tertulian și pe „Crisostom”. De ce „Cri” și nu „Hri”? Pentru că neoprotestanții români „s-au pus de acord” să scrie Cristos și nu Hristos. Numai că „cri” de aici e de la aur [hrision] și nu de la Hristos. Însă dacă se poate la Hristos, ce ne mai întrebăm dacă se poate la aur?!

Însă cum „a îndrăznit” Tipei să mai vorbească și despre Părinții Bisericii, după atâția teologi literaliști sau părerologi? În acest context: „cei doisprezece au fost convertiți la credința creștină și integrați în Biserică de către Pavel. Această interpretare apare frecvent în scrierile Părinților Bisericii care nu au admis posibilitatea existenței unor creștini nebotezați, care nu cunosc nimic despre Duhul Sfânt”, p. 300.

Teologul e ortodoxul care își asumă Tradiția Bisericii

Pe d-l Ionuț Chircalan l-am cunoscut la Constanța, în 2012. Apoi, și mai mult, prin intermediul Prof. Gheorghe Anghelescu, având o discuție cu dumnealui la Sinaia, în 2013. Atunci mi-a cerut să îl ajut cu ordonarea tezei sale doctorale, i-am spus opinia mea despre cum ar trebui să arate teza lui și am avut o discuție de două ore cu dumnealui. Foarte prietenoasă. Îi mulțumesc și acum pentru darurile sale de carte. Cât și pentru acestea, recente.

Scrisorile care urmează însă…au de-a face cu ceea ce crede despre Sfântul Dionisie Areopagitul. Nu știam despre poziția sa teologică față de marele teolog al secolului I până nu mi-a mărturisit-o în scris. Atunci, la Sinaia, nu mi-a dat de înțeles că este unul dintre detractorii Sfântului Dionisie. Și, așa cum i-am spus în discuția telefonică de astăzi dimineață, modul cum se raportează la Sfântul Dionisie, în mod netradițional, e o problemă care interesează pe toată lumea…

De aceea, public în cele ce urmează o discuție privată (după forma ei, nu și după conținut), pe care Ionuț Chircalan și-o dorește tot privată…dar care nu mai poate fi privată. Pentru că domnul Ionuț Chircalan, va fi, în curând, Doctor în Teologie pe tema vieții și a operei Sfântului Dionisie Areopagitul, iar ceea ce mi-a spus mie va scrie și acolo, cel mai probabil.

Textele sunt diacriticizate și corectate de către mine, discuția s-a purtat pe email și textele sunt integrale.

***

Asist. Drd. Ionuț Chircalan către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș (19 iulie 2014, sâmbătă, ora 4. 06 dimineața)

Dragă Părinte Dorin,

Dacă tăceam filosof rămâneam. Știu și nu sunt filosof, așa că vorbesc ca un nebun. Dacă sunteți de acord, vreau să mai dialogăm pe tema identității și pe cea a caracterului creștin al scrierilor areopagitice.

Am citit cu mult interes articolul (studiul) Sfinției Voastre:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/16/sfantul-sfintit-mucenic-dionisie-areopagitul-de-la-parinte-apostolic-la-pseudo-autor-3/ și am vrut să-l comentez cu prietenii (cât de puțini și aceștia), dar am decis că cel mai în măsura să poarte dialogul sunteți Sfinția Voastră, pentru că vă aparține textul și l-ați scris din convingere.

Eu încă sunt la faza de redactare și sper să închei teza cu ajutorul lui Dumnezeu în viitorul apropiat (septembrie).

În pofida dorinței de a mă erija, mă simt deja încolonat în rândul celor care privesc cu suspiciune identitatea Sfântului Dionisie, autorul scrierilor, cu Sfântul Dionisie din Areopagul Atenei (cel puțin istoric, dacă nu și transistoric).

Cred că nu avem argumente suficiente niciunul dintre noi ca să ne susținem cauza, oricât de sfinte sau de critice ar fi unele sau altele.

La Sf. Isaac Sirul m-a convins Părintele Paisie [Aghioritul n.n.] care marturisea, dacă îmi aduc aminte bine, că văzându-l [în mod extatic n.n.] pe Sfântul Isaac l-a întrebat despre ortodoxia lui, iar acela i-a aprobat-o, infirmând astfel rezultatele cercetărilor.

La Sf. Dionisie e oarecum mai dificil, deși spuneți că avem un nor de mărturii ale Sfintei Tradiții.

V-aș invita să citiți în întregime lucrarea lui Alexander Golitzin sau cel puțin să citiți ultima parte (concluziile) și să vedeți acolo rezultatele cercetărilor sale. Sunt, într-adevar, greu de acceptat, dar nu inepte, adică nu în totalitate aberante. Sunt ipoteze, nu consideră ca a elucidat „misterul” autorului sau al scrierilor.

Golitzin_Alexander _Et introibo ad altare Dei.pdf

Apoi, în obrăznicia sau prietenia mea, v-aș întreba dacă ați citit cartea Istoria filosofiei bizantine a lui Niko(lao)s Matsoukas în care propune o viziune unitară a filosofiei și teologiei în imperiul roman creștin și o asimilare foarte naturală a elementelor filosofice eleniste de către scriitorii bisericești (sau/ și Sfinți Părinți).

Acum, revenind la problema în cauză:

Nu ar fi putut să fie Sfântul Dionisie trăitor în secolul VI, nicidecum? (este o dogmă asta, pentru că la Sinoadele ecumenice și locale sunt citate operele sale, fapt ce atestă indirect, așa subliniază Sfântul Nichita Stethatul (dacă nu greșesc) aceasta în favoarea identității autorului scrierilor areopagitice cu ucenicul Sf. Apostol Pavel (Pildalion, p. 243-244)?

Când pun această întrebare, mă gândesc la un cuvânt al Mitropolitului Ierotheos Vlachos care a scris printre altele cartea O noapte în pustia Sfântului Munte. El a avut o întâlnire după scrierea cărții (sub anonimat, la ediția în lb. greacă) cu o stewardessă, care, intrând în dialog cu Înalt Prea Sfinția Sa i-a mărturisit că a rămas impresionată de carte[a] respectivă pe care o citise, fără a cunoaște identitatea autorului ei.

În timpul discuției însă, ÎPS (destul de tânăr – 30 și ceva de ani) și-a declinat identitatea, recunoscând că este autorul de fapt și [de] drept al cărții, fapt care a cam dezumflat-o pe cititoare (sau pe un coleg de scaun al ÎPS) care își imaginau, în spatele autorului, un venerabil călugăr athonit de vorbă cu un renumit avvă.

Mai mult, întrebat insistent de publicul român, despre identitatea gheronului din aceeași carte, ÎPS Ierotheos a răspuns că este vorba de o suprapunere de identități: (Sf.) Părinte Sofronie, Sf. Porfirie, (Sf.) Cuviosul Paisie, (Sf.) Efrem Katunakiotul ș. a. sau chiar, după cum a răspuns la aceeași întrebare, Pr. Sofronie, fiind întrebat la rândul său, cândva – Acel stareț este ÎPS Ierotheos însuși.

Acum revenind la Sf. Dionisie, din lecturile mele sumare, din cercetătorii acești[a] atât de blamați și de atei sau sataniști, eretici, oricum ar fi (e drept că nu sunt sfinți, Sfânt e cel care vede pe Dumnezeu și își vede păcatele în lumina Lui necreată sau poate că, mai mult chiar, cel familiar cu Dumnezeu, casnicul Său, care trăiește în Dumnezeu și vorbește cu El, fără a-I rămâne ‘exterior’).

Revenind, așadar, din ce am citit, nedumeririle/ nepotrivirile ar fi: tăcerea anterior sec. VI (510-518; 533), cultul complex (sfinte Taine f. detaliate, rânduiala monahală, vocabular neoplatonic de sec. V cu citate din Proclus, cunoașterea teologiei Părinților Capadocieni (ființa, ipostas, dogmă trinitară), elemente din literatura siriană (Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul), elemente origeniene (nu origeniste, condamnate de Sinoadele V-VI Ecumenice).

Un cercetător italian, Emiliano Fiori, vede în scopul scrierilor unul polemic (de a respinge o concepție origenistă și panteizantă a timpului, precum și pt. restaurarea ordinii din cauza anarhiei monahilor mesalieni/ sirieni. E adevărat că îl consideră pe Sf. Dionisie monofizit din partida lui Philoxenus of Mabbug. Golitzin îl asociază/ identifică (cu rețineri) cu Petru Ivireanul (detalii în carte, la final de tot).

Probabil că revine întrebarea: Sfinții Părinți au fost niște înșelați sau șarlatani? De ce au acceptat un pseudograf drept Sf. Părinte?

Sergius de Reshaina trebuie să fi realizat traducerea în siriană f.[oarte] repede după apariția scrierilor (el moare în 536, la 3 ani de la Congresul/ Conferința de la Constantinopol).

Ioan de Scythopolis scrie primele scholii la mai puțin de 50 de ani, urmat de Sf. Maxim la vreo 100 de ani. Niciunul nu e considerat să le fi compus pe toate, așa arată și unele manuscrise care redau doar scholiile lui Ioan de Scythopolis.

De ce l-au acceptat? Fie era cel autentic (ceea ce e aproape imposibil din motivele enumerate, destul de general și neacademic, mai sus), fie era prea general ortodox (în genul edictului Împăratului Zenon, (Henotikon-ului), cu un conținut atractiv, ce putea fi fructificat deja de ambele partide hristologice – monofiziți si chalcedoniei concomitent (fără pretenția de primat asupra scrierilor pt. monofiziți, cum uneori se afirmă), și prea valoros totodată și cu riscul de a deveni o armă decisivă în mâna taberei adverse.

Fie era un venerabil (în sensul pozitiv de fiecare dată, nu a la Caragiale) cunoscut lui Sergius de Reshaina și altor câțiva apropiați (chiar și Ioan de Scythopolis), dar care a dorit să rămână anonim, neconsiderând că aduce ceva nou (gen scrierile Sfinților Apostoli, miezul învățăturii creștine), ci doar continuând o sinteză a gândirii creștine și eleniste într-o haină care putea să răspundă provocărilor timpului (necesitatea recuperării intelighenției păgâne, necesitatea unui răspuns la concepțiile origeniste panteizante (Fiori) într-un limbaj filosofic preponderent (nu neapărat necreștin, vezi Matsoukas).

Fie era un ÎPS Ierotheos prea tânăr pentru a fi promovat și prea valoros pentru a fi ignorat. Aici se ridică întrebarea de ce nu a mai produs nimic de asemenea nivel dacă era tânăr. Probabil că nu era tânăr. Unde sunt scrierile pe care le amintește și nu s-au păstrat? Unii sunt de părere că nu a putut să le mai scrie din pricina vârstei, alții că sunt prezentate rezumativ pe parcursul corpusului nemainecesitând o abordare prea largă, datorită conținutului lor mai grosier (abordând probleme legate de semnificația numelor de animale, expresii ‘nepotrivite’ date lui Dumnezeu etc).

Mai avem pseudo acceptați? Probabil că da, dar nu așa de influenți și de profunzi.

De ce i-a acceptat Biserica? Pentru că aveau un conținut creștin, ortodox sau uneori printr-o interpretare ortodoxă puteau fi recuperați din alunecările omenești într-o lume atât de aprinsă în gândirea filosofică și teologică.

N. Matsoukas arată clar că creștinismul și-a arogat anterioritatea temporală față de celelalte culte, filosofii etc. datorită Logosului divin neîntrupat, Mântuitorul de mai târziu al lumii. De aceea, tot ceea ce a rodit rațiunea luminată de acest Logos, fie în medii păgâne sau dubios creștine, a fost recuperat de Biserică. Au existat și poziții radicale, dar din spirit apologetic.

Sf. Grigorie Teologul interzicea filosofarea privind viața intratrinitară, dar dădea libertate filosofării despre lume, îngeri, creație în general, pentru că nu expunea la riscul alterării învățăturii de credință, prin înlocuirea teologhisirii din cunoaștere cu filosofarea după rațiunea omenească (nesigură, limitată, ‘întunecată’). El nu accepta ‘monofizismul’ învățăturii creștine (doar învățătura biblică, restul nu mai contează), ci ‘chalcedonianismul’ (divino-umanitatea învățăturii de credință), daca îmi este permis să vorbesc astfel.

Putea fi imposibil ca Sfântul Dionisie să-l inspire pe un scriitor creștin din secolul V-VI, precum Sfântul Pavel îi tâlcuia epistolele Sfântului Ioan Gură de Aur? Poate, deși cel din urmă nu-i trece numele în dreptul tratatelor și nu ‘se dă’ ca vorbind cu apostolii și mângâindu-i, cu superioritate, pe creștet. Dar poate ca între timp libertatea de exprimare se mai limitase puțin în imperiu și lucrurile trebuiau să fie prezentate ca pline de autoritate.

Vă rog să nu mă dați oprob[r]iului public (pe site), ci să continuăm dialogul pe email, dacă vă puteți coborî la un astfel de dialog, fie și de dragul convertirii unui eretic.

Până la urmă, eu mi-aș dori f.[oarte] mult să găsesc niște argumente în favoarea Sfântului Dionisie, acceptabile (zdrobitoare) și pentru comunitatea academică internațională. Dacă le aveți și le-au scăpat tuturor din cauza oportunismului, prezentați-ni-le, considerând că mai avem vreo șansă să ne dezmeticim.

Cu drag și recunoștință pentru dragostea arătată,
Ionuț [Chircalan]

P.[ost] s.[scriptum]: Legat de Sf. Isaac Sirul, cu siguranță, spun cercetătorii, unele scrieri au fost puse pe seama sa, posibil ca acelea să fie cu conținut nestorian. Blamarea Părintelui Ică jr. pentru această lipsă de orientare spirituală este corectă, dacă are un scop pedagogic, dar nu e suficientă în lipsa unei replici la același nivel (argumentativ, mă refer). Sfântul Dionisie ar fi încercat să facă asta, promovând adevărul în lumina cea mai curată pentru a covârși pe necredincioși.

[Ionuț Chircalan mi-a trimis scrisoarea de față, dimpreună cu alte 3 texte:
1. teza doctorală a lui Golitzin, Tesalonic, 1994, 447 p.
2. teza doctorală a lui Emiliano Bronisław Fiori, Bologna, 2010, PDF, 555 p.
3. Sinodul 7 Ecumenic, canonul al 2-lea, cu comentariile alăturate, din Pidalion, 2 p.]

*

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș către Asist. Drd. Ionuț Chircalan (19 iulie 2014, sâmbătă, ora 11. 36)

Domnule Ionuț Chircalan,

vă înțeleg și ironiile la adresa mea…și puseurile de „superioritate”…dar și nevoia reală, aceea că trebuie să vă terminați teza doctorală…

Și pentru că „motivul” scrisorii dumneavoastră a fost studiul meu despre Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul…iar teza dumneavoastră este despre același Sfânt Părinte al Bisericii, dar pe care dumneavoastră îl discreditați, sunt de acord să purtăm un dialog teologic și duhovnicesc…dar la vedere. Pe platforma Teologie pentru azi…acolo unde se află și studiul la care v-ați referit.

Dacă sunteți de acord ca scrisoarea dumneavoastră anterioară, acest răspuns al meu de acum și următoarele, să fie publicate acolo…sunt de acord cu dialogul dintre mine și dumneavoastră.

Pentru că a nega persoana și opera unui Sfânt Părinte al Bisericii e o problemă gravă, care privește întreaga Biserică…iar dumneavoastră sunteți pe cale de a prezenta o nouă teză doctorală, pe tema persoanei și a operei Sfântului Dionisie Areopagitul, prin care vă înscrieți în rândul detractorilor săi.

Pr. Dorin Picioruș

*

Chircalan către mine, 20 iulie 2014, 00. 14 minute.

Nu aștept comentarii la întrebările mele dacă țineți neapărat să le puneți pe site. Renunț respectându-vă totodată opinia.

*

Eu către Drd. Ionuț Chircalan, duminică, 16. 25:

Domnule Ionuț Chircalan,

nu țin „neapărat” să le public online și nici nu vreau să le public pentru ca „să primiți comentarii” de la publicul cititor…

Ci doresc să avem o discuție publică, deschisă, academică…în care să vă susțineți, în mod argumentat și asumându-vă în mod curajos, poziția non-tradițională despre Sfântul Dionisie Areopagitul.

Poziția mea tradițională vizavi de Sfântul Dionisie Areopagitul vi s-a părut „nefondată”, fapt pentru care ați încercat să o duceți în derizoriu…considerând că Părintele Ică jr., Golitzin, toți ceilalți…au „argumente forte” pentru demolarea realității istorice a Sfântului Dionisie.

Însă dumneavoastră v-ați ocupat 4-5 ani cu Sfântul Dionisie, mâine poimâine ajungeți „doctor în teologie” pentru demolarea lui…și puteți să ne împărtășiți din rezultatele muncii dumneavoastră de cercetare.

De aceea v-am spus că sunt de acord cu dialogul online, cu dialogul serios și riguros…dar nu sunt de acord „cu dialogul confidențial”, în care să vă furnizez idei pentru teza dumneavoastră…după care dumneavoastră să susțineți că „le-ați înțeles singur”.

Vreau să vă vorbesc despre Sfântul Dionisie la vedere…și dumneavoastră să-mi vorbiți la fel, spre folosul tuturor.

Și eu cred că trebuie să fiți foarte bucuros pentru că vă dau prilejul unui dialog online, pentru că trebuie să îi explicați și ÎPS Teodosie Petrescu, care a adus la Constanța Sfintele Moaște ale Sfântului Dionisie, cât și întregii Biserici…dacă e bine sau nu să îl mai pomenim pe 3 octombrie, să îi mai facem Icoane, să îi mai cinstim Sfintele Moaște.

Care ar fi inconvenientul dialogului online…dacă în septembrie 2014 vă susțineți teza…și acolo, pentru totdeauna, veți prezenta o lucrare, pe care o pot discuta oricând la nivel online? Sau o veți ține secretă? Dacă aveți argumente împotriva Sfântului Dionisie…trebuie ca ele să fie tot patristice, nu? Eu cred că trebuie să fiți de acord cu dialogul online…și foarte bucuros să îmi dați lecții…Dar și tuturor celorlalți care se închină cu evlavie Dumnezeiescului Dionisie.

Pr. Dorin Picioruș

*

Chircalan către mine, 7. 56 minute, 21 iulie 2014, zi de luni:

„Teza mea nu se ocupă cu demolarea identificării autorului scrierilor areopagitice cu Sf. Dionisie din Areopagul Atenei, deși nu poate face abstracție de aspectul identității autorului lor pus la îndoială de cercetătorii (eretici si unii „pseudo”-ortodocși pentru care totuși a murit Hristos și au chipul Său) moderni.

În cartea Dialoguri la Athos, Ierom. Teoclit Dionisiatul este dat într-o traducere în care este vorba de confruntarea sa apologetică cu Profesorul de Teologie Trembelas.

Acolo, Ierom. Teoclit Dionisiatul apără ortodoxia autorului scrierilor areopagitice arătând că Biserica a mărturisit aceasta din vechime și că nu se dezice de acest adevăr nici astăzi.

Totuși, Ierom. Teoclit Dionsiatul nu susține și vechimea apostolică a acestor scrieri pentru că nu vede în asta ortodoxia lor sau pun[c]tul de greutate maxim.

Rezumând un articol al Ierom Teoclit, arhid.prof. Ioan Ica jr. menționează următoarele (nu știu dacă mistifică realitatea sau adaugă de la sine putere păreri):

„dacă chestiunea istorică a identificării autorului lor rămâne deschisă, în ce priveşte valoarea şi autoritatea lor teologică Biserica şi-a formulat de mult judecata favorabilă lor prin canonizarea autorului lor (3 octombrie) şi acceptarea lor implicită prin can. 2 al Sinodului VII Ecumenic (vezi nota Cuviosului Nicodim Aghioritul din Pidalion), şi ea nu mai poate fi pusă în discuţie fără contestarea autorităţii în materie de credinţă a Bisericii (cf. p. 12ab şi 14b–15a)”.

Dacă aveți cunoștințe de lb. neogreacă și mă puteți ajută să aflu și eu aceasta, vă rog să o faceți cu generozitate. Vă trimit originalul pentru confruntare.

Orthodoxos Typos.pdf

Mai jos aveți studiul arhid. prof. Ioan Ică jr.

Aveți deplină dreptate că mă fofilez să-mi expun public părerile și să le argumentez în dialoguri polemice (academice).

E din pricina faptului că nu mă exprim prea bine, am o cultura teologică limitată și nu am cercetat prea mult. Tot ce aș putea emite ar fi părerile cercetătorilor pe care le cunoașteți din propria lectură și la care nu cred că aveți în totalitate răspunsuri.

Unele păreri ale cercetătorilor nu mai sunt de actualitate, altele sunt contradictorii, altele sunt ipoteze. Faptul că tendința e defăimătoare este adevărat și cred că trebuie să apărăm orto[d]oxia scrierilor, deși Dumnezeu le apără și singur prin ele însele.

Acum nu știu de ce trebuie să ne temem de oameni, fie ei și ierarhi, mai mult decât de Dumnezeu sau de conștiință. Dacă ÎPS Teodosie a afirmat ceea ce scrie în minei și în sinaxar și în alte lucrări care au apărut la un moment dat în istoria Bisericii (nu în veacul apostolic), deci nu sunt neapărat 100% revelate, deși asta nu înseamnă că și învățăturile lor dogmatice sunt dubioase (nu mă înțelegeți greșit), nu înseamnă că a făcut asta din dorința de a elucida și tranșa misterul istoricității acestor scrieri. A dorit să nu smintească oamenii de rând (credincioșii simplii).

Dacă faptul că în trecut a fost nevoie de o scriere sub pseudonim pentru a promova niște învățături creștine mai pregnant, autoritar și asta [îi] smintește pe oameni, nu va mânca în veac „carne”, deși nu înseamnă că în mediile istoricilor, cercetătorilor trebuie să negăm niște lucruri problematice. Acestea oricum vor fi arătate de păgâni și exploatate de cei care țintesc prestigiul și credibilitatea Bisericii, dar o vor face cu răutate și nu din dorința de a lămuri lucrurile.

Dacă se va dovedi că se înșală critica, slava să fie a lui Dumnezeu și a celor care au crezut nebunește, rușinând înțelepciunea acestui veac. Dacă însă nu dovedește nimeni acest lucru atât de „evident” pentru toți, atunci e și „vina” acestora care se mulțumesc cu refuzul unei lămuriri a lucrurilor.

Nu este o prioritate a Bisericii elucidarea acestor lucruri, mântuirea e ceva mult mai interior și mai mult legat de fapte și lucrări și mărturisiri ale credinței iubitoare și jertfelnice. Așa că vina la care m-am referit trebuie înțeleasă doar din prisma unui cercetător nu a unui creștin.

Aștept și eu aceste argumente pentru autenticitatea scrierilor dacă le aveți și eventual sursele ca să le pot cita. Dacă sunt descoperiri personale ale Sfinției Voastre, nu le voi publica fără acordul Sfinției Voastre. Dacă nu aveți încredere în mine, nu e nici o noutate. În om, în general, e greu sau riscant să te încrezi, e supus păcatului și egoismului”.

[La care a auxiliat:
1. un text al lui Ică jr. (23 pagini în PDF)
2. un număr din ziarul: Ortodoxos Tipos (24 pagini în PDF)].

*

Acestea au fost textele trimise pe email. Din care rezultă că Ionuț Chircalan se îndoiește de istoricitatea Sfântului Dionisie Areopagitul, implicit și de opera dionisiană.

El însă presupune că „nu am argumente” în ceea ce privește autenticitatea persoanei și a operei dionisiene. Dimpotrivă, Tradiția Bisericii și teologii ortodocși au argumente solide în ceea ce privește faptul că Sfântul Dionisie e un Părinte apostolic al secolului I.

Argumentele autenticității sunt interne și externe operei dionisiene. Dacă ești teolog ortodox, plin de har, și începi să comentezi și să adâncești întreaga operă teologică a Sfântului Dionisie, așa, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, ajungi la concluzia că nu ar fi putut să fie scrisă decât de un Sfânt.

Apoi, din secolul I și până în secolul al 21-lea, dacă ești teolog ortodox în adevăratul sens al cuvântului, poți urmări modul în care a fost receptat, primit, asumat Sfântul Dionisie de Sfinții Părinți ai Bisericii și cum a fost mitraliat de adversarii săi.

Pentru că falsa critică îndreptată asupra lui Dionisie pornește de la minciuna primă și anume, că Sfântul Dionisie a fost pomenit prima oară în secolul al 6-lea, de un monofizit. Însă, până în secolul al 6-lea, există mărturii multe ale modului în care Sfântul Dionisie a intrat în teologia multor Sfinți.

Și așa cum „criticii” știu să îl facă „neoplatonic” pe Sfântul Dionisie pe baza a te miri ce expresii, tot la fel teologii ortodocși autentici pot să găsească pe Sfântul Dionisie la mulți Sfinți ai Bisericii. Trebuie doar să-i iubești pe Sfinți și să îi cunoști.

Astfel, îi propun lui Ionuț Chircalan, ca de aici încolo, tot la fel de personal, să ne vorbească despre argumentele împotriva Sfântului Dionisie (la care presupune că nu aș avea „rezolvare”) și îl asigur că, printre picături, îi voi răspunde la ele.