Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Psalmii lui Salomon (ediția liturgică)

*

Pagina sursă a cărții.

– PDF – TORRENT

*

Profeția hristologică (17, 21-44; 18, 5-9)

17:

21. Vezi, Doamne, și ridică-le lor pe Împăratul lor, pe fiul lui David! Întru vremea pe care ai ales-o Tu, Dumnezeule, ca să împărățească peste Israil, copilul Tău.

22. Și încinge-L pe El cu tărie, ca să-i sfărâme pe stăpânitorii cei nedrepți și să curățească Ierusalimul de neamurile care îl calcă în picioare întru pieire!

23. Ca întru înțelepciunea dreptății să-i scoată afară pe cei păcătoși din moștenire și să nimicească trufia celui păcătos ca pe vasele olarului.

24. Întru toiagul cel de fier să zdrobească toată firea lor și să nimicească neamurile cele fărădelege întru cuvântul gurii Sale.

25. Întru amenințarea Lui să fugă neamurile de la fața Sa și să-i certe pe cei păcătoși întru cuvântul inimii lor.

26. Și va aduna poporul cel sfânt, pe care îl va călăuzi întru dreptate, și va judeca semințiile poporului celui sfințit de Domnul Dumnezeul Său.

27. Și nu va îngădui să poposească încă nedreptatea în mijlocul lor și nu va locui cu ei tot omul care cunoaște răutatea. Căci îi va cunoaște pe ei, căci toți sunt fiii Dumnezeului lor.

28. Și îi va împărți pe ei întru semințiile lor pe pământ și cel pribeag și cel străin nu vor pribegi încă cu ei.

29. Va judeca popoarele și neamurile întru înțelepciunea dreptății Sale. [Pauză psalmică].

30. Și va avea popoare de neamuri pentru a-i robi Lui, sub jugul Său, și pe Domnul Îl va slăvi în cel binecunoscut de tot pământul și va curăți Ierusalimul întru sfințenie ca și la început.

31. Pentru a veni neamuri de la capătul pământului ca să vadă slava Sa, aducându-I ca daruri pe cei care au slăbit, pe fiii lui, și să vadă slava Domnului, cu care Dumnezeu l-a slăvit pe el.

32. Și El va fi peste ei Împăratul cel drept, învățat de către Dumnezeu, și nu va fi nedreptate în zilele Sale în mijlocul lor, căci toți sunt cei Sfinți și Împăratul lor este Hristosul Domnului.

33. Căci nu va nădăjdui în cal și în călăreț și în arc, nici nu Își va înmulți Lui aur, nici argint întru război, și întru mulțimea popoarelor nu Își va aduna nădejdi întru ziua războiului.

34. Domnul Însuși va fi Împăratul Său, căci El va fi nădejdea celui puternic, a celui cu nădejdea lui Dumnezeu. Și El va milui toate neamurile, care vor sta înaintea Lui întru frică.

35. Căci va lovi pământul cu cuvântul gurii Sale întru veac și va binecuvânta poporul Domnului întru înțelepciune, cu bucurie.

36. Și El va fi curat de păcat, ca să stăpânească poporul cel mare, să-i certe pe stăpânitori și să-i îndepărteze pe cei păcătoși întru tăria cuvântului Său.

37. Și nu va slăbi, în zilele Sale, întru Dumnezeul Său. Căci Dumnezeu L-a făcut pe El puternic întru Duhul Sfânt și înțelept în sfatul înțelegerii, cu tărie și dreptate.

38. Și binecuvântarea Domnului va fi cu El întru tărie și nu va slăbi.

39. Nădejdea Lui va fi în Domnul. Și cine poate împotriva Lui?

40. Cel tare în lucrurile Sale și puternic în frica lui Dumnezeu, păstorind turma Domnului în credință și dreptate. Și nu va lăsa să slăbească pe vreunul dintre ei în pășunea lor.

41. Îi va conduce întru dreptate pe toți ai lor și nu va fi în ei trufia, ca să se asuprească între ei.

42. Aceasta este bunacuviință a Împăratului lui Israil, pe care a cunoscut-o Dumnezeu: să-L ridice pe El în casa lui Israil, pentru ca să-l învețe pe el.

43. Cuvintele Sale au fost lămurite în foc mai mult decât aurul cel dintâi, cel de preț. În adunări va judeca poporul cel sfințit al semințiilor. Cuvintele Sale sunt precum cuvintele celor Sfinți în mijlocul popoarelor celor sfințite.

44. Fericiți sunt cei care au fost în zilele acelea, ca să vadă cele bune ale lui Israil, pe care Dumnezeu le va face în adunarea semințiilor.

18:

5. Să curățească Dumnezeul lui Israil întru ziua milei, întru binecuvântare, întru ziua alegerii, întru ridicarea Hristosului Său.

6. Fericiți sunt cei care au fost în zilele acelea, ca să vadă cele bune ale Domnului, pe care le va face neamului celui care vine,

7. sub toiagul învățăturii Hristosului Domnului, întru frica Dumnezeului Său, întru înțelepciunea Duhului și a dreptății și a tăriei.

8. Ca să-l îndrepte pe om în lucrurile dreptății, întru frica lui Dumnezeu, și să-i pună pe ei, pe toți, înaintea Domnului.

9. Ca ei să fie neamul cel bun, întru frica lui Dumnezeu, în zilele milei.

Psalmii lui Salomon (ediția științifică)

*

Pagina sursă a cărții.

PDF – EPUB –  TORRENT

*

Strigat-am către Domnul în[tru] necazul meu, [strigat-am până] întru sfârșit către Dumnezeu, întru punerea peste [mine a mâinilor] celor păcătoși (p. 4).

Binecuvântați pe Dumnezeu cei care vă temeți de Domnul în[tru] înțelegere! Că mila Domnului [este] în cei care se tem de El cu judecată, ca să pună deoparte între cel Drept și cel păcătos [și] să răsplătească celor păcătoși întru veac după faptele lor și să-l miluiască pe cel Drept, [izbăvindu-l] de smerirea celui păcătos, și să răsplătească celui păcătos pentru cele pe care [el] i le-a făcut celui Drept (p. 8).

Psalmul cel bun lui Dumnezeu [este] din inima cea bună (p. 10).

S-a poticnit cel Drept și a fost îndreptat de Domnul. A căzut și privește ce îi va face lui Dumnezeu. Supraveghează de unde va veni mântuirea sa. […] S-a poticnit cel păcătos și își blestemă viața sa, ziua nașterii sale și chinurile nașterii maicii [sale]. A adăugat păcate peste păcate vieții sale [și] a căzut, că rea [este] căderea lui și nu se va [mai] ridica. […] Dar cei care se tem de Domnul se vor ridica întru viața cea veșnică și viața lor [este] în[tru] lumina Domnului și nu se va sfârși încă (p. 10-11).

Cel prisositor în[tru] cuvinte, cel prisositor în[tru] semn mai mult [decât] toți, cel aspru în cuvinte să osândească pe cei păcătoși în[tru] judecată (p. 12).

Iar ochii lor [sunt] ca șarpele asupra casei bărbatului în[tru] bună așezare. […] Nu se satură sufletul său, ca Iadul [nu se satură], în toate acestea. […] Ochii celor care sunt fățarnici să-i scoată corbii. Că[ci] au pustiit în[tru] necinste multe case ale oamenilor și le-au risipit în[tru] pofta lor. Și nu și-au amintit de Dumnezeu și nu s-au temut de Dumnezeu în toate acestea și L-au urgisit pe Dumnezeu și L-au întărâtat. Să-i îndepărteze pe ei de pe pământ, că[ci] sufletele celor nevinovați le fățărniceau [cu] înșelăciune (p. 13-14).

În[tru] necazul nostru Te vom chema pe Tine întru ajutor și Tu nu vei întoarce rugăciunea noastră, că Tu ești Dumnezeul nostru. Să nu îngreui mâna Ta asupra noastră, ca să nu păcătuim pentru întristare[a noastră]. Și [chiar] dacă nu ai să Te întorci [către] noi, nu ne vom îndepărta [de Tine], ci la Tine vom veni. Chiar dacă am să flămânzesc, către Tine voi striga, Dumnezeu[le], și Tu îmi vei da mie (p. 16).

S-a îndreptat Dumnezeu în[tru] judecățile Sale, în[tre] neamurile pământului, și cei Cuvioși ai lui Dumnezeu [sunt] ca mieii în[tru] nerăutate în mijlocul lor. Cel vrednic de laudă [este] Domnul, Cel care judecă tot pământul în[tru] dreptatea Sa. Iată acum, Dumnezeu[le], ne-ai arătat nouă judecata Ta în[tru] dreptatea Ta, văzut-au ochii noștri judecățile Tale, Dumnezeu[le]! Îndreptat-am numele Tău cel cinstit întru veci, că Tu [ești] Dumnezeul dreptății, judecându-l pe Israil întru învățătură. Întoarce, Dumnezeu[le], mila Ta peste noi și îndură-Te de noi! (p. 23-24).

Lucrurile noastre [sunt] în[tru] alegere și [întru] puterea sufletului nostru, [ca] să facem dreptate și [sau] nedreptate în[tru] lucrurile mâinilor noastre. Iar [Tu], în[tru] dreptatea Ta, îi cercetezi pe fiii oamenilor. Cel care face dreptate își strânge comoara vieții lui lângă Domnul, iar cel care face nedreptate însuși [este] răspunzător al sufletului [său aflat] în[tru] pieire. Căci judecățile Domnului [sunt] în[tru] dreptate [pentru] fiecare om și [fiecare] casă (p. 25).

Cu cine vei fi bun, Dumnezeu[le], dacă nu [cu] cei care Îl cheamă pe Domnul? Curăți-vei de păcate sufletul în[tru] mărturisire, în[tru] vindecările prin mărturisire, că[ci] rușinea [este asupra] noastră și [asupra] fețelor noastre pentru toate (p. 25-26).

Fericit [este] omul de care Domnul Și-a amintit în[tru] mustrare și l-a înconjurat de la calea cea rea în[tru] bici, [ca el] să se curățească de păcat [și] să nu-l înmulțească. Cel care își gătește spatele întru bice va fi curățit, căci Domnul [este] bun [cu] cei care Îi rabdă învățătura (p. 27).

Să îndepărteze Dumnezeu de la cei nevinovați buzele celor fărădelege în[tru] nedumerire și să se împrăștie oasele celor clevetitori de la cei care se tem de Domnul. În văpaia focului să piară limba cea clevetitoare de la cei Cuvioși. Să păzească Domnul sufletul cel liniștit, urându-i [care îi urăște] pe cei nedrepți, și să-l îndrepte Domnul pe omul făcând pace în[tru] casa [sa] (p. 30).

Paradisul Domnului [sunt] pomii vieții, [sunt] cei Cuvioși ai Lui. […] Dar nu [sunt] așa cei păcătoși și cei fărădelege, care au iubit ziua în[tru] împărtășirea de păcatul lor. În micimea putreziciunii [este] pofta lor și nu și-au adus aminte de Dumnezeu. Că[ci] căile oamenilor [sunt] cunoscute înaintea Lui pururea și cămările inimii le cunoaște înainte [ca ele] să fie (p. 33).

În necazul meu am chemat numele Domnului. Întru ajutorul Dumnezeului lui Iacov am nădăjduit și am fost mântuit. Că[ci] nădejdea și scăparea celor săraci [ești] Tu, Dumnezeu[le]. Căci cine este tare, Dumnezeu[le], dacă nu are să se mărturisească Ție în[tru] adevăr? Și ce om [este] puternic, dacă nu are să se mărturisească numelui Tău? (p. 35).

Străpunsu-m-a ca țepușa calului întru privegherea Sa. [Căci] Mântuitorul și Apărătorul meu în toată vremea m-a mântuit pe mine. Mărturisi-mă-voi Ție, Dumnezeu[le], că m-ai ajutat întru mântuire și nu m-ai socotit cu cei păcătoși întru pieire. Să nu îndepărtezi mila Ta de la mine, Dumnezeu[le], nici pomenirea Ta de la inima mea până la moarte (p. 37-38).

Cârtirea și împuținarea sufletului întru necaz îndepărtează-le de la mine! Dacă voi păcătui, [dă-mi mie] în[tru] a Te învăța pe Tine, întru întoarcere[!] Și [cu] bunăvoire [și] cu voioșie întărește sufletul meu! Când Tu ai să întărești sufletul meu, [atunci] îmi va fi de ajuns ceea ce ai dat. Că[ci] dacă Tu nu ai să întărești, cine va îndura învățătura întru goliciune? […] [Iar] când îndură cel Drept, întru acestea va fi miluit de către Domnul (p. 38-39).

Vezi, Doamne, și ridică-le lor pe Împăratul lor, pe fiul lui David! Întru vremea pe care ai ales-0 Tu, Dumnezeu[le], [ca] să împărățească peste Israil, copilul Tău. Și încinge-L pe El [cu] tărie, [ca] să-i sfărâme pe stăpânitorii cei nedrepți [și] să curățească Ierusalimul de neamurile care îl calcă în picioare în[tru] pieire! [Ca] în[tru] înțelepciunea dreptății să-i scoată afară pe cei păcătoși din moștenire [și] să nimicească trufia celui păcătos ca pe vasele olarului. În[tru] toiagul cel de fier să zdrobească toată firea lor [și] să nimicească neamurile cele fărădelege în[tru] cuvântul gurii Sale. În[tru] amenințarea Lui să fugă neamurile de la fața Sa și să-i certe pe cei păcătoși în[tru] cuvântul inimii lor. Și va aduna poporul cel sfânt, pe care îl va călăuzi în[tru] dreptate, și va judeca semințiile poporului [celui] sfințit de Domnul Dumnezeul Său (p. 42).

Fericiți [sunt] cei care au fost în zilele acelea, [ca] să vadă cele bune ale Domnului, pe care o [le] va face neamului celui care vine, sub toiagul învățăturii Hristosului Domnului, în[tru] frica Dumnezeului Său, în[tru] înțelepciunea Duhului și a dreptății și a tăriei (p. 46).

Puteți fi partenerii noștri

mana dreapta a Sfantului Patriarh Ioan Gura de Aur

De aici puteți downloada, în mod gratuit, cărțile noastre editate la nivel online!

***

Dacă doriţi să ajutaţi financiar platforma noastră online şi proiectele noastre editoriale o puteţi face contactându-ne pe adresa de email:

dorinfather@yahoo.com

sau făcând donații în contul:

Picioruş Gianina Maria Cristina

BCR

RO31RNCB0080079049010001

***

Platforma noastră este editată pe Windows 10 și Firefox updatat la zi. Dacă nu sunteți în acești parametri…e posibil ca unele părți ale onlineului nostru să nu le puteți vizualiza.

***

Vă mulţumim frumos tuturor!

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [5]

Un al doilea poem virează spre erezie:

Când șarpele întinse Evei mărul, îi vorbi/ c-un glas ce răsuna/ de printre frunze ca un clopoțel de-argint./ Dar s-a-ntâmplat că-i mai șopti apoi/ și ceva în ureche/ încet, nespus de-ncet,/ ceva ce nu se spune în scripturi. //

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a șoptit anume,/ cu toate că a ascultat și el./ Și Eva n-a voit s-o spună nici lui/ Adam. //

De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină/ și-și mișcă geana parc-ar zice/ că ea știe ceva/ ce noi nu știm,/ ce nimenea nu știe,/ nici Dumnezeu chiar” (Eva).

Erezia aceasta nu e originală. Satanas se străduiește de multă vreme să lege cumva, în mințile oamenilor, păcatul Sfinților Protopărinți de sexualitate. Strategia aceasta bleasfemică urmărește să elimine ideea purității și a sfințeniei în care aceștia trăiau în Eden.

Poemul lui Blaga pare cumva reproducerea în versuri a unor tablouri renascentiste, din arealul occidental (unde s-a ivit și „mărul”, care în Creștinismul ortodox-răsăritean nu există), care, chiar dacă nu afirmă, sugerează cel puțin, prin modalitatea compoziției, intruziunea seducției de natură sexuală.

Mai departe, faptul că femeia ar fi deținut un secret diavolesc, prin care seduce, o demonizează atât pe ea, cât și sexualitatea. Însă numai păcatul e de la diavol, e demonic, nu și femeia sau sexualitatea. Încercând să atribuie femeii o specificitate adăugată de Diavol umanității create de Dumnezeu, Blaga (ca și alți eretici) nu face decât să deschidă o prăpastie de netrecut între bărbat și femeie – pe care nici Dumnezeu, din perspectiva poetului, nu ar putea-o închide – și să altereze natura feminină printr-o presupusă particularitate obținută din sursă demonică.

În ce privește virtuala existență a unor lucruri neștiute de Dumnezeu, nu cred că trebuie să mai insist pe caracterul provocator al afirmației, care insultă cunoștințele elementare ale oricărui creștin.

Doar un enunț mi se pare ortodox: „șarpele…îi vorbi/ c-un glas ce răsuna/ de printre frunze ca un clopoțel de-argint”. Glasul ispitei pare inocent, își ascunde monstruozitatea în spatele unei gingășii aparente. Dar e un șarpe cu clopoței…

Al treilea poem continuă într-un fel subiectul, dar poetul revine la o atitudine ortodoxă (alternanțele acestea par gândite sau Blaga se cutremură, cum spuneam undeva mai sus, de propria cutezanță, și își revizuiește poziția):

„Strălucitoare-n poarta raiului/ sta Eva./ Privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă/ și visătoare/ mușca din mărul/ ce i l-a-ntins ispita șarpelui./ Fără de veste/ un sâmbure i-ajunse printre dinți din fructul blestemat./ Pe gânduri dusă Eva îl suflă în vânt,/ iar sâmburele se pierdu-n țărână, unde încolți./ Un măr crescu acolo – și alții îl urmară/ prin lungul șir de veacuri./ Și trunchiul aspru și vânjos al unuia din ei/ a fost acela/ din care fariseii meșteri/ ciopliră crucea lui Iisus./ Oh, sâmburele negru aruncat în vânt/ de dinții albi ai Evei” (Legendă).

Poetul e foarte conștient că e creator de legende/ apocrife. Însă aici nu e atât o poveste apocrifă, cât o narativizare pilduitoare. Pentru că se poate spune, într-adevăr, într-un mod metaforic, că din sâmburele păcatului dintâi au răsărit toate celelalte păcate și că aceste păcate ale noastre, ale tuturor, L-au răstignit pe Mântuitorul nostru. „Fariseii meșteri” în răutăți au cioplit Crucea, dar lemnul pentru ea l-au produs sâmburii și pomii păcatelor noastre.

Femeia „strălucitoare”, „visătoare” și cu „dinți albi” a scuipat „în vânt”, nepăsătoare, „sâmburele negru” al „fructului blestemat”. Stând „în poarta raiului”, adică nici înăuntru cu totul, dar nici afară încă. Ea „privea cum ranele amurgului se vindecau pe boltă” și, visând la cuvintele amăgitoare ale balaurului cu glas de clopoțel, nu a înțeles ce rană urma să provoace ea însăși Celui care a creat-o…

Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea

[Prof. Emerit Dr.] Mircea Anghelescu[1], Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea, col. Critică & Istorie literară, Ed. Cartea Românească, București, 2013, 251 p.

*

Nils Christie numea închisoarea „un simbol cultural”, p. 5. Disuasiune, p. 5, = descurajare.

Primul capitol e despre temnițe și deținuți la cronicari și în alte documente și începe în p. 15. Mofluzie = faliment, p. 15. Ocna era echivalentul deportării, p. 15, „iar trimiterea la ocnă era o pedeapsă care echivala cu o condamnare la moarte amânată”, p. 15. Pușcăria ca reeducare a apărut în perioada „iluministă”, p. 17.

Unși cu miere, ca să-i mănânce muștele, p. 18. Femeile nășteau în închisoare și acolo își creșteau copiii, p. 18. Temnița tâlharilor de sub Biserică, p. 19. Călugărirea fără voie, p. 21. Cocrișel, p. 22.

Vlad Boțulescu[2] traduce în temniță Viața Sfântului Iosafat, p. 27. Casanova de Seingalt[3], p. 28. Singurătatea închisorii te duce la disperare, p. 30. Petru Cercel și Vlad Boțulescu au citit și tradus în temniță. Boțulescu a fost închis 18 ani, murind în închisoare, p. 31.

Cap. 1 se termină în p. 31. Al doilea începe în p. 33 și se numește Secolul al XIX-lea.

Criță (nume de bărbat, care era șătrar[4]), p. 34.

Temnicerul șef al închisorii de la București judeca singur și cu ușile închise, p. 35. La Mănăstirea Arnota[5] a fost o închisoare politică, p. 40. „iadul ce este în sufletul meu”, p. 46.

„contaminează tema civilă cu o legendă biblică”, p. 48. În loc de o narațiune biblică. După care autorul vorbește despre „mitul biblic al lui Cain”, p. 48. Numai că Scriptura nu e mitologie, nu e fabulație, ci istorie și supra-istorie!

Proclamația de la Izlaz, din 9/21 iunie [1848][6], le enumeră: la punctele 18 și 19 desființarea pedepsei cu bătaia și cu moartea, iar la punctul 20 cere „așezăminte penitențiare, unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să iasă îmbunătățiți”, p. 52. „Un ocnaș este obligat să taie 600 kilograme sare pe zi”, p. 54. Cap. al 2-lea s-a terminat în p. 56.

Începe al 3-lea în p. 57, cu titlul complet: Pușcăria politică în secolul al XIXlea și la începutul secolului XX. Mănăstirea Soveja[7] era un loc de exil, p. 62. Hasdeu a fost arestat în iunie 1870 și a fost închis 8 zile la Mănăstirea Văcărești, p. 73.

„Un țăran agitator din Teleorman, arestat în 1899, este ținut în condiții foarte dure de detenție („m-au băgat întro odaie separată, la secret, cu geamurile astupate, la un loc cu cel mai mare hoț de cai, unul Marinache. Hrană aveam un sfert de pâine pe zi și apă. Altceva n-aveam voie. Nici tutun nu ne-au dat”)”, p. 86. Cap. se termină în p. 93.

Partea a doua a cărții începe în p. 95. Despre Slavici scrie între p. 103-118. „Slavici este și el un intelectual cu solide lecturi din clasici și, mai mult decât atât, este un vechi traducător și comentator al lui Dante, cunoscător al Italiei și al artei italiene”, p. 107-108. „Slavici și Arghezi nu aveau multe în comun; au păstrat raporturi civilizate dar nu asidui și în chip explicit ardeleanul era iritat adesea de tipul pe care îl reprezenta mai tânărul său confrate”, p. 115.

Despre Arghezi între p. 119-141. A fost închis la Mănăstirea Văcărești, p. 119. „Poarta neagră” e titlul unui volum al lui Arghezi, p. 119. „Arghezi publică prima sa traducere din Baudelaire în 1904”, p. 123. Iar în 1912, Arghezi prefațează  „prima traducere românească a cărții [Amintiri din casa morților a] lui Dostoievski”, p. 124.

Arghezi mărturisea că „Bucureştiul e oraşul cel mai frumos din câte am văzut și cel mai variat”, p. 126. O mărturie din 1930, cf. n. 1, p. 126.

„să pună o distanță igienică, un cordon sanitar, între el și bolgia gazetarilor de duzină, adevărați simbriași ai condeiului”, p. 128. Bolgia = infernul, cf. http://www.dex.ro/bolgie.

„promiscuitatea gravă a cârdului”, p. 129; „Un ibric soios purtător de barbă, o damigeană cu ochelari”, p. 129; imondice = murdărie, cf. http://www.dex.ro/imondice; „vocea răstită și jupuitoare a domnului director”, p. 132; „dincolo, în firida spitalului, așteaptă să fie ridicate mâine șapte cadavre nude, ronțăite de șobolani”, p. 134.

Cel mai bun capitol i-a fost dedicat lui Arghezi.

În n. 1, p. 139, autorul indică: Bogdan Crețu, Utopia negativă în literatura română, Ed. Cartea Românească, București, 2008[8].

Însă, când Arghezi e întrebat cum s-a simțit în închisoare, la Văcărești, el spune că s-a odihnit acolo, p. 141.

Despre Nicolae D. Cocea[9] începe să scrie din p. 143. „Vanitoși sunt și pușcăriașii. Și, cu toate astea, nimic nu e mai simplu decât să le îngenunchezi vanitatea și să le storci mărturisirile cele mai penibile”, p. 153. „tâlhari mai mărunței, modești deturnători de bani publici, falșificatori ordinari, borfași, pungași de buzunare, cartofori, bețivani, simpli nărăviți în rele, îmi povesteau bietele lor întâmplări cu un lux nesfârșit de amănunte, mă învățau cum se face dintr‑un leu doi sau cum să mergi la sigur în afaceri”, p. 153.

„în 20 de metri cubi de aer erau închiși, în ziua măsurătoarei, șaptesprezece copii”, p. 155. Cocea considera că orașul Craiova era un „oraș de milionari”, p. 155. „Ca și lui Arghezi, [și lui Cocea n.n.] închisoarea i se pare a fi o reproducere în mic a întregii țări”, p. 156.

„borta [gaura[10]] cheii”, p. 158; „Ca la Arghezi, ca la Dickens cu un veac înainte, [și la Cocea n.n.] lumea necunoscută și înspăimântătoare a pușcăriei se ascunde, amenințătoare, în spatele unei porți uriașe”, p. 159; „Mămăligă dimineața. Mămăligă seara. Mămăligă în toate zilele de peste an. Pâine niciodată. Numai mămăligă…”, p. 162.

„Când Gică e liber, e destul să se facă o spargere sau un furt de găini în oraș, ca toți agenții Siguranței să‑l bănuiască pe dânsul”, p. 166. Asta înseamnă să fii un hoț celebru!

Expresie greșită: „banii îi juca în babaroase”, p. 167. Babaros = zar[11]. Iar expresia e: „îi juca la babaroase”, adică la zaruri. Mai nou, cei care nu știu ce înseamnă babaros, folosesc forma de plural a cuvântului în expresia: „i-a dat la babaroase de n-a mai putut”, crezând că babaros e totuna cu tupe sau cu palme peste ceafă.

Bimbașa, p. 168, = comandant militar[12]. Portretul lui Cocea se termină în p. 172. Din p. 173: Mircea Damian și alți pușcăriași. Despre Mircea Damian[13], pseudonimul lui Constantin Mătușa, p. 173. „Am falsificat ordine de serviciu ca să nu plătesc la tren, am furat din când în când câte o pâine, m‑am strecurat în tramvai fără să plătesc”, p. 175. Damian a fost închis la Jilava, p. 181. „Nebunia parcă se zidește în ei, piatră cu piatră”, p. 183. Cap. se termină în p. 190.

Cel dedicat lui Bogza începe în p. 191. Primul la noi judecat pentru pornografie literară a fost Hasdeu, iar al doilea Bogza. Hasdeu cu Micuța[14], pe când Bogza cu volumul de versuri Poemul invectivă (1933)[15], p. 191. „Berilă, unul din cei mai fioroși asasini din câți au cunoscut țara noastră, individul care la Galați a măcelărit într‑o singură noapte șase oameni”, p. 195.

Geo Bogza a făcut pușcărie de două ori pentru același volum de versuri: în 1934 și în 1937, p. 197. Îl chema, de fapt, George Bogza și sta pe „str. Aviator Muntenescu, 31 bis”, p. 200. Discuția despre Bogza se termină în p. 206.

Capitolul dedicat lui Dragoș Protopopescu[16] începe în p. 207. „Domnul Eulampe Sibică s‑a născut în al treizeci și doilea an al vieței sale. Cum? Foarte simplu, ca martir și erou național”, p. 208. „unde oamenii nu pot face treabă fiindcă trebuie să facă dragoste, și unde nu pot face dragoste fiindcă trebuie să facă politică”, p. 209.

Ficu Rubin, p. 210. Cap. lui Dragoș P. se termină în p. 216 și începe cel al lui Zaharia Stancu în p. 217. Se referă la Zile de lagăr[17]. „Mama, blondă, înaltă, cu mijlocul subțire deși suportase atâtea sarcini, cu ochii foarte albaștri și cu părul castaniu, lung până mai jos de șolduri”, p. 221.

„piraților politici”, p. 222; în Zile de lagăr „se află punctul de plecare pentru Desculț[18]”, p. 223; Benchiu, p. 225; colonelul Leoveanu, p. 228; „General Piki Vasiliu”, p. 228; Nicușor Graur, p. 229; cap. despre Stancu se termină în p. 234.

În p. 235 începe secțiunea: Dar literatura?

„Eminescu nu gândește închisoarea în termenii concreți ai suferinței, și nici în cei ai metaforei pascaliene. El vede în cuvântul respectiv mai degrabă o simplă metaforă”, p. 235. Pentru că autorul cere să cunoști efectiv pușcăria și să scrii despre ea.

„Groază de lumină și groază de priviri”, p. 247; a scris cartea, pentru că n-a găsit-o să o citească, p. 25.        Cartea se termină în p. 250. Cuprinsul e în p. 251.

Sinteza Prof. Anghelescu m-a făcut să doresc tot mai mult. Să doresc să cunosc și alte mărturii, de la noi și de pretutindeni, despre viața la închisoare.


[1] Despre autor: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Anghelescu.

[2] A se vedea: http://www.bookstore.md/index.php?route=product/manufacturer/product&manufacturer_id=2848.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Giacomo_Casanova.

[4] Idem: https://dexonline.ro/definitie/șătrar.

[5] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Arnota.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Proclamația_de_la_Islaz.

[7] Idem: http://ziarullumina.ro/soveja-manastirea-voievodala-a-marii-impacari-1814.html.

[8] Idem: https://www.librariaeminescu.ro/ro/isbn/973-23-1920-8/Bogdan-Cretu__Utopia-negativa.html.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Cocea.

[10] Idem: http://www.dex.ro/bortă.

[11] Idem: http://www.dex.ro/babaros.

[12] Idem: http://www.dex.ro/bimbașa.

[13] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Mircea_Damian.

[14] Idem: https://ro.wikisource.org/wiki/Micuța.

[15] Idem: https://www.goodreads.com/book/show/17282173-poemul-invectiv și https://adevarul.ro/locale/ploiesti/poeziile-pornografice-l-au-trimis-geo-bogza-puscarie-scriitorul-impartit-celula-celebrul-berila-1_563b6bd8f5eaafab2c542ffb/index.html.

[16] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dragoș_Protopopescu.

[17] Idem: https://www.librarie.net/p/95693/zile-de-lagar.

[18] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Desculț.

Predică la Duminica a XXXIV-a după Cincizecime [2019]

Iubiții mei[1],

parabola scripturală este un curs de inițiere în teologie făcut în aer liber. E un curs care nu e rostit de la catedră, ci în natură, stând sau mergând, ca o discuție de suflet între Cel care vorbește și cei care ascultă. E o punere în scenă a unei povestiri, aparent banale, dar care, în cele din urmă, te duce la realități și la concluzii profund teologice. Pentru că parabola nu își are adevărurile la vedere, ci în adâncul ei. Și aceasta, pentru că parabola e o problemă de interpretare și nu o snoavă. Pentru că Cel ce a rostit-o, Învățătorul întregii lumi, Domnul nostru Iisus Hristos, a căutat prin ea să ne ducă de la lucruri simple la cele mai complexe cu putință. Și a pus înțelegerile teologice înăuntrul ei, îmbrăcându-le în cuvinte.

Căci, semantic vorbind, parabola [παραβολή] este o mergere către [παρά] aruncare [βολή]. E o lansetă aruncată adânc în apa cunoașterii, pentru ca să prindem peștii înțelegerilor teologice. Căci povestirea aparent banală e aruncarea la distanță, e momeala, e captarea atenției noastre, pentru ca noi să facem o călătorie interioară spre înțelegerea ei.

Fiindcă Dumnezeu știe că nouă, oamenilor, ne plac poveștile. Ne place să ne scufundăm în ele și să le înțelegem. Tocmai de aceea, când suntem în mijlocul unui film sau al unui joc și cineva ne întrerupe, trăim frustrarea nemergerii până la capăt. Căci noi vrem să știm cum se termină, ce mai e de zis, cum se va sfârși. Și, mai ales, vrem un sfârșit clar și nu unul dubios al narațiunii. Pentru că numai sfârșiturile clare sunt de povestit.

De aceea și Domnul ne spune povestea Lui, parabola Lui încifrată până la capăt, pentru că parabola își are sensurile înăuntrul ei și nu în afară.

Pentru parabola de duminica trecută [Lc. 18, 10-13], indiciile despre înțelegerea ei sunt înainte [v. 9] și după parabolă [v. 14]. Conținutul parabolei lămurește faptul că îndreptarea omului este interioară și că e o realitate trăită în relația sa cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îl îndreaptă interior pe cel care se pocăiește cu adevărat.

Parabola de astăzi [Lc. 15, 11-32] însă, nu are indicii proprii de interpretare. Dar ea are același conținut, în esență, cu parabola oii celei pierdute [Lc. 15, 4-6] și a drahmei celei pierdute [Lc. 15, 8-9], care au același indiciu de înțelegere, în ambele cazuri postpus. Pentru că, în cazul oii celei pierdute, Domnul ne spune: „Vă zic vouă că așa bucurie va fi în cer pentru un păcătos pocăindu-se [Λέγω ὑμῖν ὅτι οὕτως χαρὰ ἔσται ἐν τῷ οὐρανῷ ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι], decât pentru cei 99 ai Drepților [de Drepți], care nu au nevoie de pocăință [ἢ ἐπὶ ἐνενήκοντα ἐννέα Δικαίοις, οἵτινες οὐ χρείαν ἔχουσιν μετανοίας]” [Lc. 15, 7, BYZ], pe când, în cazul drahmei celei pierdute, Domnul ne spune: „Așa, vă zic vouă, bucurie se face înaintea Îngerilor lui Dumnezeu [Οὕτως, λέγω ὑμῖν, χαρὰ γίνεται ἐνώπιον τῶν Ἀγγέλων τοῦ Θεοῦ] pentru un păcătos pocăindu-se [ἐπὶ ἑνὶ ἁμαρτωλῷ μετανοοῦντι]” [Lc. 15, 10, BYZ].

Dar toate cele 3 parabole ale lui Lucas 15 pornesc de la acest fapt: „Și erau apropiindu-se Lui [de El] toți vameșii și păcătoșii, [pentru] a-L auzi pe El. Și cârteau fariseii și cărturarii, zicând că: «Acesta pe cei păcătoși îi primește și mănâncă [cu] ei»” [Lc. 15, 1-2]. Iar pentru ca Domnul să le explice și să ne explice că motivul pentru care sta de vorbă cu ei, cu cei păcătoși, era mântuirea lor, Domnul a spus aceste trei parabole pentru a vorbi despre bucuria lui Dumnezeu pentru pocăința oamenilor.

Pentru că tot ceea ce trăim noi în sufletul, în trupul și în viața noastră, are legătură cu Dumnezeu, cu Cel care ne-a zidit pe noi. Iar când Domnul a vorbit despre bucuria Îngerilor pentru pocăința oamenilor, El a vorbit despre bucuria Lui imensă pentru schimbarea oamenilor în bine. Căci Îngerii lui Dumnezeu se bucură de ceea ce se bucură și Dumnezeu. Și, vorbind despre Îngerii Lui, El a vorbit despre Sine, despre cum receptează El începutul mântuirii noastre și, implicit, întreaga noastră mântuire în relația cu El.

Pentru că scopul parabolei de astăzi nu a fost numai acela de a prezenta la modul foarte pozitiv pocăința oamenilor, ci și de a prezenta la modul foarte pozitiv sfințenia oamenilor, trăirea lor în sfințenie. Căci, ca și în cazul vameșului și a fariseului, problema de fond a parabolei de astăzi nu e una morală, ci ontologică. Pentru că îndreptarea e o realitate ontologică. E ceea ce se produce cu noi, prin Botez, în cadrul căruia suntem făcuți duhovnicești din oameni trupești.

Însă, când ești fiu al lui Dumnezeu prin har, cum sunt cei doi din parabola de azi [Lc. 15, 11], iar tu, cel mai tânăr [ὁ νεώτερος] [Lc. 15, 12, BYZ], îți faci de cap și apoi înțelegi că ai greșit profund, venirea în sine [Lc. 15, 17] înseamnă întoarcerea ta ontologică la comuniunea cu Dumnezeu prin Taina Pocăinței. Pentru că, iertat fiind de păcate, de Dumnezeu prin Duhovnicul tău, tu, cel care te pocăiești, ești umplut iarăși de slava Lui. Iar îndreptarea prin har e mereu ontologică, pentru că înseamnă o întoarcere la viața duhovnicească, la creșterea în sfințenie în relația cu Dumnezeu.

Dar Domnul în niciun caz – în comparație cu mulți comentatori actuali ai parabolei – nu a minimalizat sfințenia în această parabolă. Căci pocăința e o faptă a sfințeniei, dar nu singura. Iar fiul cel mai mare sau cel mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] este omul sfințeniei, e omul care trăiește în ascultare de Dumnezeu. Fapt recunoscut de Tatăl său, de Dumnezeu: „tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]” [Lc. 15, 31, BYZ]. Pentru că cei Sfinți au toate cele ale lui Dumnezeu, în afară de existența de sine, care e proprie numai lui Dumnezeu. Căci numai Dumnezeu este veșnic viu și nefăcut de nimeni, pe când noi toți suntem făpturile mâinilor Sale.

Tocmai de aceea, trăind în sfințenie și fiind mereu cu Dumnezeu, fiul cel mai bătrân e plin de dreptatea lui Dumnezeu. El vrea să se facă voia lui Dumnezeu și nu voia lui. De aceea, el Îi spune Tatălui ceresc, lui Dumnezeu: „«Iată [Ἰδού], de atâția ani îți slujesc ție [τοσαῦτα ἔτη δουλεύω σοι] și niciodată porunca ta [nu] am trecut [καὶ οὐδέποτε ἐντολήν σου παρῆλθον], iar mie niciodată [nu] mi-ai dat un ied [καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον], ca să mă înveselesc cu prietenii mei [ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ]! Dar când fiul tău acesta, care a mâncat avuția ta cu curvele [ὁ καταφαγών σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν], a venit, ai înjunghiat lui vițelul cel îngrășat»” [Lc. 15, 29-30].

Însă acesta nu e un reproș din partea fiului sfințeniei, ci o uimire! Pentru că el este uimit de mila, de iertarea lui Dumnezeu, de primirea la El a celor păcătoși care se pocăiesc. Pentru că și cei Sfinți au nevoie în mod continuu de luminarea lui Dumnezeu.

Și după ce Dumnezeu îl luminează pe omul Sfânt și îi spune: „«Copile [Τέκνον], tu totdeauna ești cu mine [σὺ πάντοτε μετ᾽ ἐμοῦ εἶ] și toate cele ale mele ale tale este [καὶ πάντα τὰ ἐμὰ σά ἐστιν] [sunt]! Dar să ne înveselim și să ne bucurăm se cuvenea, că[ci] fratele tău acesta mort era și a înviat și pierdut era și a fost aflat»” [Lc. 15, 31-32], parabola se încheie…Dar, cu siguranță, cel Sfânt a primit luminarea lui Dumnezeu și a făcut ascultare de El. Pentru că a învățat de la El, din modul cum El se comportă față de oameni, că Dumnezeu nu e numai Drept, ci e și Bun și Multmilostiv și Multiubitor cu oamenii.

Cartea Sfântului Profet Ionas se termină ca parabola de față: fără deznodământ. Sfântul Ionas și-a cerut moartea, pentru că soarele l-a dogorit cu putere [Ionas 4, 8]. Și când credea că întristarea lui e „corectă”, Domnul îi spune Sfântului Ionas: „Ție ți-a fost milă de o tărtăcuță pentru care n-ai pătimit rău pentru ea și nu ai hrănit-o pe ea. Care s-a făcut sub noapte și sub noapte a pierit. Dar Eu [cum] nu voi milui pe Ninevi, cetatea cea mare, în care locuiesc mai mult de 120.000 de oameni – care nu au cunoscut dreapta lor de stânga lor – și dobitoace multe?” [Ionas 4, 10-11]. Și cu glasul lui Dumnezeu se termină cartea lui Ionas, ca și în parabola fiului risipitor! Însă, Sfântul Profet Ionas e Sfântul lui Dumnezeu, e pomenit de Biserică pe 21 septembrie[2] și nu a rămas un neascultător de Dumnezeu, așa cum poate părea din sfârșitul cărții sale. Tot la fel, fiul sfințeniei din parabola de azi nu rămâne distant față de pocăința fratelui său, atunci când e chemat de Tatăl lor la comuniune, ci el îl îmbrățișează ca și Tatăl lor. Pentru că Sfinții sunt mereu cu Dumnezeu și toate ale Lui sunt și ale Lor, pentru că fac în toate voia Lui. Dar pentru ca să facă voia Lui, ei au nevoie de luminarea Lui, după cum avem și fiecare dintre noi.

Căci fiul cel păcătos, prin viața lui departe de Dumnezeu, ne vorbește despre pericolele sfințeniei. Pentru că oricând putem cădea, putem derapa de la viața cu Dumnezeu, datorită unui gând, a unei imagini, a unui imbold de-o secundă. Pe când întoarcerea și primirea lui prin pocăință ne vorbesc despre începutul sfințeniei. Însă viața fiului celui Sfânt e viața continuă în sfințenie, care, oricât de multe osteneli ascetice ar avea, are mereu nevoie de luminarea lui Dumnezeu. Căci la pocăință venim tot prin luminarea lui Dumnezeu iar, prin luminările multiple ale Sale și prin vederile cele dumnezeiești dăruite nouă, noi putem crește în sfințenie.

Așadar, iubiții mei, dacă de la fariseu și de la vameș am luat lucrurile lor cele bune și ne-am lepădat de cele rele, adică de aroganță, de autosuficiență, de formalism, tot la fel să luăm și azi pocăința și încrederea în mila lui Dumnezeu de la fiul cel mic, iar de la fiul cel mare viața continuă în sfințenie și așteptarea mereu a luminărilor lui Dumnezeu, pentru ca să ne schimbăm continuu potrivit lor! Pentru că parabolele Domnului nu sunt moralizatoare, ci mântuitoare. Ele nu urmăresc o schimbare a noastră de fațadă, ci una de fond.

Tocmai de aceea, tinerii au repulsie pentru moralismul predicatorial. Căci ei consideră că noi, cei maturi, îi oprim de la experiențe. Că suntem „invidioși” pe puterea lor de a experimenta. Numai că, ceea ce pentru tineri e moralism neavenit sau ieftin, pentru adulți e dramă, e suferință, e luptă continuă cu patimile.

Copilul, adolescentul, tânărul vor să guste și ei din viață și nu au încredere în amărăciunea noastră față de păcat. Și cu cât se luptă mai abitir cu părinții, cu rudele, cu profesorii, cu prietenii, cu societatea în ansamblul ei, cu atât păcătuiesc mai rău. Filme, reviste, cărți, oameni îi învață rebeliunea, îi învață experimentul mortal, iar ei cred că e ceva „bun” în a te împotrivi, în a fi contra, în a nu asculta de glasul experienței.

Și, căzând în aceleași erori ca și cei maturi, aduc războiul în ei înșiși, aduc moartea în ființa lor, și din ea nu pot ieși decât ascultând de glasul lui Dumnezeu, de glasul experienței ascetice. Pentru că neascultarea se vindecă prin ascultare, plăcerea se vindecă prin durere, excesul prin austeritate, moartea noastră prin viața lui Dumnezeu, adică prin slava Lui primită în Biserica Sa.

Nu, Biserica nu propovăduiește o morală ipocrită și nici vetustă, ci un mod de viață care te umple de sfințenie! Un mod continuu actual de viață cu Dumnezeu, Cel pururea viu și Care ne umple pe noi de viața Lui cea veșnică.

De aceea, drumul nostru ascetic spre Paști nu înseamnă urmărirea unei diete, ci trăirea bisericească a vieții cu Dumnezeu. Nu vom mai mânca carne, nici brânză, nici ouă, nici lapte, nici pește, nu vom mai trăi plăceri sexuale, nu vom mai agrea luxul și nici îmbuibarea, vom trăi fără petreceri lumești, dar cu bucurii duhovnicești zilnice. Căci viața bisericească este viața care te îndumnezeiește. Viața cu Dumnezeu e viața care te face Sfânt. Iar noi, trăind în harul lui Dumnezeu, dorim să ne umplem continuu de sfințenia lui Dumnezeu și să fim veșnic cu El.

Pregătiți-vă pentru marea postire a Bisericii! Lărgiți-vă inimile prin milostenie și prin iertare! Faceți-vă mintea proprie rugăciunii și citirilor teologice! Pentru că Domnul vrea să postim cu bucurie, cu veselie sfântă, ca niște oameni care trăiesc Nunta Mirelui Bisericii în ei înșiși. Amin!


[1] Începută la 7. 05 minute, în zi de miercuri, pe 20 februarie 2019, cer senin, 3 grade.

[2] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/700/sxsaintinfo.aspx și https://doxologia.ro/sfantul-proroc-iona.

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [4]

Dar relația lui Blaga cu tradiția literară românească se observă și dintr-o opțiune surprinzătoare, de remarcat în primul volum, de a inventa…literatură apocrifă pe baza Scripturii.

Apetența pentru apocrife scripturale e o moștenire eminesciană și romantică. Numai că, în vreme ce romanticii dezvoltau subiectul acestor apocrife, iar Eminescu păstra anumite elemente, introducându-le în sistemul său de gândire și în opera sa (și eliminându-le ulterior), Blaga preferă să le creeze singur, solicitând însă un tipar foarte bine cunoscut. Și care nu putea fi cunoscut astfel dacă Blaga nu ar fi avut lecturi substanțiale din literatura veche, zisă populară, care, în proză, i-a dăruit lui Sadoveanu multe filoane tematice și un ajutor considerabil în construirea unui limbaj literar original.

În acest punct trebuie să remarc faptul că poeții români nu au arătat deloc interes pentru mitologia păgână, care în Occident cunoaște o semnificativă abordare lirică din perspectivă romantică și modernă (reînnoind obiceiurile decreștinante ale Renașterii).

Să revenim însă la Blaga, pe care îl descoperim, cum spuneam, creator de literatură apocrifă, deși nu în proză, ci în poezie:

„Când izgonit din cuibul veșniciei/ întâiul om/ trecea uimit și-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,/ îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – și din orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul – / și omul cel dintâi, pribeagul, nu știa să plângă./ Odată, istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii,/ cu suflet de copil întâiul om/ căzu cu fața-n pulberea pământului:/ Stăpâne, ia-mi vederea,/ Ori dacă-ți stă-n putință împăinjenește-mi ochii/ c-un giulgiu,/ să nu mai văd/ nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei și nici nori,/ căci, vezi – lumina lor mă doare. // Și-atuncea Milostivul într-o clipă de-ndurare/ îi dete – lacrimile” (Lacrimile).

Acest prim poem, din seria enunțată mai sus, se păstrează încă în limitele decenței ortodoxe. Deși e o derogare evidentă de la tradiția ortodoxă – care precizează că Sfinții Protopărinți Adam și Eva au plâns o vreme la poarta Raiului, din momentul izgonirii lor (Edenul continuând să fie vizibil, până la potop, pentru oamenii exilați pe pământ), – totuși povestea inventată de Blaga e acceptabilă, într-o virtuală culegere de literatură ortodoxă.

În acest poem vedem, din nou, sensibilitatea inimii ortodoxe a lui Blaga, care numește Edenul „cuibul veșniciei” și care înțelege mustrarea pe care o simțea Sfântul Adam privind lumea, din frumusețea căreia, „din orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul”.

Ceea ce pentru noi e „corola de minuni a lumii”, pentru Sfinții Protopărinți însemna o durere vie și necurmată, pentru că frumusețea aceasta e incomparabil mai palidă decât cea edenică.

Iar Blaga confirmă aici, prin aceste afirmații, descrierea lui Arghezi din Heruvim bolnav[1], în care „Îngerul meu își mai aduce-aminte/ Din fericirile-i de mai nainte”, în care, adică, fostul Ieromonah deplânge căderea din starea de har și trăiește orice vedere și simțire ca pe o mustrare a conștiinței și ca pe o durere adâncă.

Și poetul are dreptate: lacrimile sunt giulgiul cu care ne îmbrăcăm ochii când ne pocăim. Dacă restul trupului îl îmbrăcăm în doliul durerii, ochii, peste care nu putem pune haine, îi legăm cu giulgiurile lacrimilor. Pentru că rodul păcatului e căderea din Rai și moartea.


[1] A se vedea comentariul meu la acest poem, aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/11/01/erori-critice-intentionate/.

Studii de istorie și de spiritualitate creștină (vol. II) [I]

[Acad. Prof. Dr.] Emilian Popescu, Studii de istorie și de spiritualitate creștină, vol. II, Ed. Academiei Române și Ed. Basilica, București, 2018, 798 p.

În cuvântul său înainte, autorul a mărturisit că a păstrat studiile așa cum le-a publicat în trecut, pentru că nu mai poate face corecturi la vârsta pe care o are, p. 7. Pentru că „adevărul istoric se descoperă greu, în timp, doar rareori dintr-o dată”, p. 7.

În 1976 publica la București Inscripții grecești și latine din secolele IV-XIII descoperite în România. Abreviată IGLR, p. 9.

Studiile încep cu p. 11. Primul: Organizarea eclesiastică a provinciei Scythia Minor în secolele IV-VI, p. 11. Tomisul era o arhiepiscopie autocefală, cf. n. 31, p. 17. Pe când Împăratul Zinon spunea că Tomisul este cetatea mamă a neamului, cf. n. 37, p. 19.

O inscripție din sec. al 6-lea, descoperită la Mangalia în 1960, atestă faptul că existau și alți Episcopi în Dobrogea în afară de Arhiepiscopul de Tomis, p. 24. În sec. al 6-lea, orașul Callatis a avut Episcopi proprii, p. 24. La Tropaeum a fost recunoscută locuința unui Episcop, p. 26. Și la Histria „se poate admite existența…unui episcopat”, p. 27.

La Ibida[1] s-a descoperit în anul 1917 „singura basilică cu trei abside [aflată] în Dobrogea, dar nu [o formă] rară în restul Imperiului”, p. 28.

„prima mențiune despre existența mai multor episcopi în Dobrogea datează din anul 519, iar despre un mitropolit din 520, adică din vremea lui Iustin I”, p. 30. „Este probabil ca Paternus să fi fost primul mitropolit al Scythiei, întrucât înainte de Anastasius nu s-au putut instala mai mulți ierarhi”, p. 30.

În Notitia episcopatuum sunt enumerate 15 episcopate dobrogene: Tomis, Anaxiupoleos, Capedaos, Vipenos, Cupros, Nicomideos, Desos, Salsovias, Almiros, Tropeos, Zeldipas, Dionisupoleos, Calatos, Istrios, Constantianon, p. 30. Desos este Eghisos, iar Cupros este Carsium, Nicomideos este Noviodunum, p. 31. Primul articol, cel citat, se termină în p. 33.

Al doilea e traducerea primului în germană, p. 34-58. Al 3-lea: Ierarhia eclesiastică pe teritoriul României. Creșterea și structura ei până în secolul al VII-lea și începe în p. 59. E vorba de o comunicare, din august 1986, susținută la Washington, cf. n. *, p. 59.

Callatis = Mangalia, p. 59. Am fost evanghelizați de Sfântul Apostol Andrei, p. 61, și „originile creștinismului românesc sunt de tradiție apostolică”, p. 61. Din Viețile Sfinților Mucenici Epictet și Astion cunoaștem, p. 61, „numele primului preot [cunoscut cu numele] din Dobrogea, Bonosus, și al primului episcop, Evangelicus”, p. 61-62. Episcopul de Tomis a participat la Sinodul I Ecumenic, dar nu cunoaștem numele său, p. 62-63.

Episcopul Goddas, de neam got, era ortodox, p. 70. Ulfila a fost hirotonit la Constantinopol, p. 72. Filostorgius ne spune că „Ulfila, înainte de a deveni episcop, îndeplinise funcția de citeț”, p. 73. Articolul se termină în p. 79.

Același text, în franceză, e publicat între p. 80-105.

Un alt articol începe în p. 106: Dobrogea și teritoriile românești nord-dunărene în secolele IV-VI. Se termină în p. 118.

Articolele sale sunt mai degrabă descriptive decât reale cercetări pe o anumită temă. Lucru care nu mă satisface în materie de cunoaștere. Începe să se repete.

Altul, începe în p. 119: Din istoria Creștinismului pe teritoriul românesc în vremea Împăratului Constantin cel Mare. Izvoare uitate.

Basilica de la Roma, construită peste mormântul Sfântului Petros, a fost începută în 319. Sfântul Constantinus cel Mare a înzestrat-o cu un venit anual de 3.708 solidi, p. 122. Podul peste Dunăre a fost inaugurat în 328, p. 125.

Textul grecesc cu care vine în articol începe să fie discutat o dată cu p. 126. E din Socratis, istoricul bisericesc, p. 126. Socratis ne spune că Sfânta Elena a murit pe la 80 de ani în Țara Sfântă, în Ierusalim, și Sfintele ei Moaște au fost aduse la Constantinopol, p. 127. Însă în n. 19, p. 127, autorul ne spune că „Socrate s-a înșelat. În realitate, ea murit la Constantinopol, lângă fiul ei, și a fost dusă la mausoleul de la Roma, pe care și-l pregătise”. Se termină în p. 142. Și, deși a vorbit despre izvoare, a dat doar unul.

Din p. 143: Creștinismul în vremea Împăratului Constantin cel Mare pe teritoriul românesc la populația autohtonă și barbară.

De ce nu apar la toate anul în care au fost publicate? Poate că unele nu au fost publicate. Sau nu mai vrea să spună motivul pentru care le-a scris.

Sunt multe date fără citări. Adică „locuri comune” în scrisul său. Dar de unde sunt? Pentru că, dacă nu sunt citate, sunt plagieri. Se practică acest mod de plagiere la foarte mulți istorici. Dau date enorme și fac câteva citări, evident care nu acoperă informația prelucrată.

În acest articol, în p. 146, afirmă că Sfinții Andrei și Filip sunt Apostolii românilor, p. 146. Din citările de la n. 4, p. 146, articolul e de dată recentă. Pentru că citează o lucrare din 2010.

Se cunosc 171 de Sfinți Mucenici martirizați în Scythia Minor, p. 147. Sucidava = Celei, Porolissum = Moigrad, Apulum = Alba Iulia, p. 151.

Transmarisca = Turtucaia, p. 153.

„arătarea Sfintei Cruci deasupra Dunării a putut avea loc odată cu inaugurarea podului de către împăratul Constantin”, p. 155.

Articolul se termină în p. 163. Traducerea sa în franceză e între p. 164-185. Din p. 186 începe articolul Biserica Tomisului în vremea Mitropolitului Valentinian. Ambasa (apocrisiarul) de la Constantinopol. Nici acest articol nu este datat. Se termină în p. 196. Varianta în limba franceză e între p. 197-206.

Alt text: Despre Botezul primilor creștini de pe pământul românesc, p 207. E o prezentare nedatată,dar recentă, pentru că citează o carte apărută în 2009, cf. n. 1, p. 207. E concluzia sa personală faptul că Sfinții Apostoli Andrei și Filip „au fost ctitorii învățăturii creștine pentru strămoșii poporului român”, p. 208.

Consideră opera lui Nelu Zugravu drept „o maculatură fără valoare”, p. 208, n. 2, pentru că acesta neagă apostolicitatea Creștinismului românesc. Nota 2, p. 208-209 este una tăioasă și zeflemitoare la adresa Prof. Nelu Zugravu de la Iași[2].

Mărturia despre Sfântul Filippos a luat-o din Le martyrologe dAdon: Ses deux familles, ses trois recensions, texte et commentaire par. J. Dubois et Geneviève Renaud, Paris, 1984, p. 6[3], cf. n. 3, p. 210. Și textul e următorul: „După ce a convertit la credința lui Hristos aproape (întreaga) Sciție (cum paene Scythiam convertisset)…”, p. 210.

Rușii din Kiev, în 988, s-au botezat în Nipru, cf. p. 235-236, n. 33. În p. 236, autorul vorbește despre circa 180 de Sfinți Mucenici cunoscuți din Dobrogea. Care pot fi canonizați oricând. Se termină în p. 240.

Din p. 241: Considerații noi cu privire la amuleta cu inscripție grecească descoperită la Sucidava (Dobrogea). Pe o parte e scris: „Unul Dumnezeu [este] Cel care îți ajută ție, neofitule! Harul Domnului este ție [cu tine]”, iar pe partea cealaltă e scris: „Teopemptos!”, p. 242. Amuleta pare să fie de sec. 4-5, p. 2452.

Arhitrava, p. 245, = „parte inferioară a antablamentului, care se sprijină pe capitelul coloanei”, cf. http://www.dex.ro/arhitravă.

În p. 246 avem o imagine a amuletei, partea a.

Din 247 începe studiul Începuturile îndepărtate ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române: Tomisul – Arhiepiscopie autocefală. Cf. n. *, p. 247, textul a fost revăzut de autor și a fost publicat inițial în vol. Centenarul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 327-353. Deci există și texte revăzute de autor în carte, probabil și unele care nu au fost publicate sau au fost prezentate ca diverse conferințe.

Pe 25 aprilie 1885, Biserica Ortodoxă Română a obținut autocefalia din partea Patriarhiei Ecumenice, p. 247. Jean Darrouzès, Notitiae episcopatuum Ecclesiae Constantinopolitanae, Tome I, texte critique, introduction et notes, L’Institut français d’études byzantines, Paris, 1981, 521 p.[4].

Expunerea [Sfântului] Epifanios, Arhiepiscopul Ciprului, despre întâietățile Patriarhilor și Mitropoliților, p. 253, publicată în PG 112, col. 1424, cf. n. 21, p. 253.  Și aici e citată eparhia Scitias [ἐπαρχία Σκυθίας] și se specifică faptul că la Tomis exista o Arhiepiscopie, p. 254. În 1967, autorul a făcut o călătorie de studii în Germania, cf. n. 22, p. 254. Și a văzut manuscrisul de la Universitatea din Leipzig al textului Sfântului Epifanios despre succesiunea apostolică, cf. Ibidem.

Manuscrisul e din sec. 10-11 și Împăratul Constantinos al 7-lea Porfirogenetul l-a inclus în lucrarea sa De ceremoniis aulae byzantinae (Despre ceremoniile de la curtea bizantină), p. 254. Dar în manuscrisul de la Leipzig e doar un fragment din textul Sfântului Epifanios, pentru că, în 1901, s-a descoperit textul integral al listei în Biblioteca metohului Sfântului Mormânt din Constantinopol, p. 258.

Studiul de față e unul muncit și exprimă excelența Prof. Emilian Popescu.

Din n. 50, p. 263, aflăm titlul tezei doctorale a autorului: Emilian Popescu, Contribuții la geografia istorică a sud-estului european în secolele V-VII, teză de doctorat susținută la Facultatea de Istorie a Universității din București, 1970, în manuscris. Un rezumat al tezei, în 100 de exemplare, a fost trimis la 100 de specialiști, înainte ca să susțină teza în 10 iunie 1970.

Episcopul Timoteos al Scitiei a participat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efesos, p. 273. Și a semnat ca al 173-lea din 197 de semnatari, p. 273. Alexandros, Episcopul de Tomis, a semnat actele ședinței a 3-a, din 13 octombrie, ale Sinodului al IV-lea Ecumenic, p. 273-274.

Primul Mitropolit al Scitiei a fost Paternus, care semna uneori ca Episcopus Metropolitanus, p. 275. Limesul dunărean a fost sfărâmat de avari și de slavi în 602, p. 275. Episcopul de Axiopolis a fost atestat în sec. al 6-lea, p. 275. Studiul se termină în p. 277, iar varianta lui în limba engleză e între p. 278-307.


[1] A se vedea: http://www.arheologie-ibida.eu/istoric.

[2] A se vedea: http://cscc.uaic.ro/?page_id=9 și https://uiaic.academia.edu/NeluZugravu.

[3] A se vedea: https://www.amazon.fr/Martyrologe-dAdon-familles-recensions-commentaire/dp/2222031885.

[4] Cf. http://gen.lib.rus.ec/book/index.php?md5=D08835C70955EFC53B4B8DA95583E256.

Accente pe relația lui Blaga cu tradiția românească, spirituală și poetică [3]

Multe construcții metaforice trădează trecerea lui Blaga prin Teologie. Cu manta impermeabilă sau nu, e de remarcat faptul că poetul are o gândire profund dogmatică. Așa se înțelege de ce îl surprindem vorbind despre „amarul patimilor” (Mugurii) sau mărturisind cu sinceritate absolută că „sufletul mi-e dus de-acasă./ S-a pierdut pe-o cărăruie-n nesfârșit și nu-și găsește/ drumul înapoi” (La mare).

Chiar și atunci când vrea să fie eretic, Blaga gândește tot dogmatic. Inovațiile lui filosofice constau în răsturnarea dogmei ortodoxe.

Demonismul atitudinii lui e foarte ușor de obținut, pentru că se produce la nivel teoretic și constă în folosirea unor tertipuri antice: amestecarea adevărului ortodox cu minciuna eretică sau păgână ori pur și simplu reproducerea în negativ a unui enunț dogmatic creștin-ortodox.

Când dogmatizează despre cunoașterea „paradiziacă” și „luciferică”, spre exemplu, după cum arătam și altădată, Blaga nu face decât să inverseze termenii pentru atitudini străvechi: cea contemplativă, de tip edenic/ paradisiac, și respectiv cea empiric și intelectualist intruzivă, ireverențioasă și malefică, distructivă și sadică, care e luciferică, demonică. Printr-un hocus-pocus filosofic, Blaga a inversat denumirile.

La fel, când îl numește pe Dumnezeu „Marele Orb”, nu face altceva decât să răstoarne dogma creștin-ortodoxă despre atotputernicia și atotștiința lui Dumnezeu. Etc, etc.

Însă pentru asemenea răsturnări așa-zis spectaculoase, Blaga nu avea nevoie să facă cine știe ce eforturi intense de gândire. N-avea nevoie decât de exemplul lui Nietzsche și al altor câțiva gânditori și scriitori recenți, care câștigaseră cu puțin timp înainte o reputație imensă prin astfel de exerciții.

Nu Blaga a brevetat metoda. Dimpotrivă, din timpurile vechi filosofii și ereticii au recurs la amestecarea elementelor din sisteme de gândire sau religii diferite, obținând un produs pe care l-au prezentat ca nou, dar în care se poate recunoaște eterogenitatea compoziției. Tocmai de aceea, Blaga s-a arătat foarte iritat de poziția Părintelui Dumitru Stăniloae, când acesta l-a pus față în față cu adevărul ortodox și i-a demascat devierile.

Problema poeziei și a teoretizărilor lui Blaga e că el face permanent un slalom de proporții (singurul care necesită cu adevărat un mare efort) între o atitudine și o gândire perfect ortodoxă, dogmatic-ortodoxă, și o alta opusă, adversară, antinomică, pe care o obține, după cum spuneam, din alterarea celei dintâi cu enunțuri sau credințe contrare în spirit și literă sau pur și simplu din contrazicerea ei.

Eul expansiv din unele poeme ale lui Blaga nu reprezintă decât amplificarea egoului propriu, luciferismul ca ipostază poetică reproduce un orgoliu demonic pe care poetul îl confesează uneori, dezvăluind dorința acerbă de a deveni o personalitate de necontestat a istoriei:

„O, inima:/ nebună, când se zbate-n joc sălbatic,/ atunci,/ atunci îmi spune că din lutul ei/ a fost făcut pe vremuri vasul/ în care Prometeu a coborât din cer/ aprinsul jar ce l-a furat din vatra zeilor,/ în timp ce zorile se ridicau peste Olimp/ și-și ascundeau în poală stelele/ ca un zgârcit comoara sa de aur. //

O, inima: când para ea și-o năbușește/ c-un giulgiu de liniște,/ atunci îmi cântă/ că lutul ei a fost odată un potir de lotus,/ în care a căzut o lacrimă curată ca lumina/ din ochii celui dintâi sfânt și mare visător/ care-a simțit îmbrățișarea veșniciei/ și straniul fior/ al înțelesului ce stăpânește deopotrivă/ apusul, răsăritul, cerul, marea. //

O, inima: amurguri când se lasă grele peste ea,/ aud cum tainic îmi șoptește/ că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota/ s-a scurs șiroaie sângele din trupul lui Iisus,/ când ghimpii îl mușcau cu niște ochi de farisei. //

O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu/ bătăi de plumb,/ atunci îmi strigă îndrăzneață/ că peste veacuri lungi și goale și pustii,/ când Dumnezeu se va-ndemna/ să fac-o altă lume/ și-o omenire/ din neamuri mari de zei,/ Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei/ pe noul Adam” (Inima).

Blaga e însă foarte conștient de îndrăznelile lui de ereziarh, de dragul de a conveni pozei de poet al modernității, răsculat, eretic, păgân și iconoclast. Tocmai de aceea, asemenea accente de înălțare a superbiei luciferice sunt urmate imediat de momente de încremenire lăuntrică:

„Tăcerea mi-este duhul – / și-ncremenit cum stau și pașnic/ ca un ascet de piatră,/ îmi pare/ că sunt o stalactită într-o grotă uriașă,/ în care cerul este bolta./ Lin,/ lin,/ lin – picuri de lumină/ și stropi de pace – cad necontenit/ din cer/ și împietresc – în mine” (Stalactita).

De la insul cu pretenții de magnificare intempestivă a personalității (fără să fi făcut ceva extraordinar, doar ca iluzie a dorinței), Blaga trece incredibil de rapid la a fi o…stalactită de lumină și de pace. În care cerul își picură necontenit liniștea dumnezeiască.

Viteza cu care poetul performează aceste schimbări, de la hiperbolizări luciferice ale eului la desăvârșita muțenie ca rezultat al smeririi sinelui, este uluitoare.

Nu cred că mai avem vreun poet care să înregistreze asemenea parcursuri lăuntrice, notându-le ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic între timp.

O eventuală comparație cu Arghezi nu se susține în această privință. Arghezi nu patinează cu viteza fulgerului de la o stare la alta, între doi poli opuși ai sufletului. Totodată, orgoliul sau mândria lui Arghezi nu atinge piscurile luciferismului blagian și ale blasfemiei lui, pentru că Arghezi nu pozează niciodată, el nu se silește să fie orgolios, ci suferințele îl fac să izbucnească de durere.

Dar Arghezi se smerește de bunăvoie, într-un efort constant și conștient de natură ascetică. Blaga, în schimb, rămâne mut de spaimă văzându-și temeritatea deșartă a gesturilor împotriva lui Dumnezeu și cunoscând foarte bine că se luptă împotriva harului și a mântuirii sale.

Brâncuși: sculptor creștin ortodox

E titlul unui studiu al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Am citit ediția a doua (revizuită de autor), Ed. Trinitas a Patriarhiei Române, București, 2013. Am citit-o de abia acum, pentru că mi-a sesizat recent Părintele Dorin de unde o pot downloada.

Cartea are prefață, e împărțită în patru capitole și are 101 pagini. A fost publicată mai întâi în 2007, când s-au împlinit 50 de ani de la adormirea lui Brâncuși și 100 de ani de la realizarea primelor capodopere, Rugăciunea și Sărutul (p. 7).

Autorul a considerat că e un moment potrivit pentru a evidenția „prezența credinței și a spiritualității creștin-ortodoxe în viața și opera sa” (p. 8).

Pentru că mulți exegeți au observat influența artei populare asupra gândirii și artei sale, dar „puțini au remarcat în arta lui influența credinței creștine ortodoxe sau a tradiției liturgice bizantine” (p. 11). Ca de obicei, aș adăuga eu. Întotdeauna când avem artiști îndatorați tradiției, se marșează pe folclor și tradiții populare, în exegeză…

Dan Botta a făcut, prin 1930, legătura cu arta ortodoxă: „Bizantină, sculptura lui Brâncuși este fructul dogmei care interzice chipul săpat, al dogmei care nu prescria decât sculptura geometrică, floarea, simbolul” (ibidem).

Părintele Patriarh Daniel pleacă de la o premisă bună și corectă științific: „dimensiunea religioasă a operei lui Brâncuși, remarcată sporadic de câțiva exegeți sau critici de artă, trebuie evidențiată mai temeinic și mai sistematic pornind atât de la propriile mărturii ale sculptorului, exprimate mai ales în Aforismele sale, cât și de la universul liturgic ortodox în care a trăit și activat el” (p. 13).

Într-adevăr, după cum ni se dezvăluie în carte, biografia și mărturiile autorului ne descoperă o personalitate care s-a intersectat destul de mult cu viața și cu gândirea Bisericii, lucru pe care mărturisesc că nu am ajuns să îl cercetez și acum l-am aflat și eu. E un punct de plecare semnificativ.

Citatele din Aforismele lui Brâncuși sunt chiar impresionante pentru cineva ca mine care nu le-a citit. N-am știut că Brâncuși a avut o conștiință religioasă atât de marcantă, dar mai ales că a confesat-o atât de inechivoc[1].

„Într-unul din aforismele sale Brâncuși declară că apropierea de Dumnezeu-Creatorul, sau comuniunea cu El, este o condiție a înțelegerii operelor sale, tocmai pentru că ele oferă bucurie curată. Or, în experiența religioasă autentică bucuria curată, foarte diferită de plăcerea simțuală, este experiența prezenței harului divin în viața omului (cf. Noul Testament,  Filipeni 4, 4 și Galateni 5, 22)” (p. 19).

În copilăria și tinerețea sa, Brâncuși a iubit sunetele clopotelor, a fost clopotar și membru în corul bisericesc (p. 21), și chiar „cânta cu multă măiestrie „susținutele și unicele lui «aleluia» până la expir și «Doamne, miluiește» modulat de 100 de ori, de nimeni ajuns în această performanță vocalizantă” [V. G. Paleolog]”(cf. p. 25) de unde înțelegem că avea și simț muzical foarte dezvoltat, nu numai plastic-vizual.

Avea voce de tenor. Inclusiv la Paris a fost cântăreț de strană și paracliser la Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (ibidem).

Părintele Patriarh citează o exegetă elvețiană care observa, referitor la Coloana infinitului: „Coloana este aidoma recitativului liturgic al muzicii gregoriene (bizantine, n.n.) ale cărei imnuri aveau să-l însoțească toată viața, din fragedă tinerețe până în anii parizieni; în patrie și mai târziu în biserica româno-ortodoxă din Paris, el le intona în timpul liturghiei cu vocea sa pură de tenor. Cât de adânc ancorată în el trebuie să i fost această infinit de subtilă monotonie, obținută doar prin alungirea sau accentuarea silabelor!” (Carola Giedion Welcker, Constantin Brâncuși, Ed. Meridiane, București, 1981, p. 72, apud ibidem).

Sculptorul a căutat „fluiditatea spirituală” în materie. „Iar la sfârșitul vieții sale, Brâncuși a dorit ca trecerea sa la viața veșnică să fie întâlnire cu Bunul Dumnezeu în atelierul pe care-l numise cândva filială a Mănăstirii Tismana” (p. 26).

Își stropea cu Sfânta Aghiasmă atelierul din Paris, iar înainte de a muri a fost spovedit și împărtășit de Arhiepiscopul Teofil de la Biserica Ortodoxă Română din Paris (ibidem), unde a fost ulterior și prohodit (p. 29).

Spunea mereu „Bunul Dumnezeu” și se considera aproape de El (p. 26, 29).

În ziua înmormântării, „vremea era splendidă, plină de lumina soarelui, ca și arta sa” (p. 29).

„Constantin Brâncuși a surprins și plasticizat prin artă „esențele” sau spiritualitatea existenței create, mărturisind că esențialul ultim al existenței este viața netrecătoare, veșnică: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esențiale”. Așadar, Brâncuși trăia și mărturisea, ca un creștin convins, credința apostolică biblică potrivit căreia: „cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt netrecătoare” (2 Corinteni 4, 18)” (p. 30).

Părintele Patriarh citează: „Ceea ce este real este esența. Iar dacă te apropii de esența reală a lucrurilor, ajungi la simplitate (Brâncuși). Și consideră că strălucirea dată de polisarea îndelungă a operelor brâncușiene cât și mărturisirea căutării esențelor are legătură profundă cu credința ortodoxă a artistului: „Întreaga operă a lui Brâncuși este marcată de aceste adevăruri esențiale. Și anume, în primul rând, lumina interioară a materiei, pe care o sesiza el, este o epifanie sau un veșmânt creat al luminii necreate, al harului, care leagă între ele originea și finalitatea universului. Cântărețul bisericesc Constantin Brâncuși a citit adesea la slujba Vecerniei Psalmul 103 în care psalmistul Îl cheamă pe Dumnezeu zicând: „Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină” (cf. Psalmi 103, 2) și a cântat în noaptea Sărbătorii Sfintelor Paști: „Iată, acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele de dedesubt!” ” (p. 33-35).

Părintele Patriarh Daniel afirmă că „materia sculptată (lemnul, marmura, piatra, bronzul ș.a.) poate transmite lumină-semnificație ca prezență harică a Creatorului etern în creația Sa temporală” (p. 35). Adică simbolul poartă în sine lumina semnificației prin care se deschid porțile minții și ale inimii ca să pătrundă în om înțelegerea și bucuria harului dumnezeiesc.

Alt citat din Brâncuși: „Aud astăzi vorbindu-se de tot felul de curente în artă. Este un soi de babilonie universală. Arta nu s-a dezvoltat decât în marile epoci religioase. (…) Şi tot ceea ce se creează prin filosofie (înțelepciune, n.n.) devine bucurie, pace, lumină și libertate” (ibidem).

„Prima sa sculptură cu mare încărcătură spirituală a fost Rugăciunea” (p. 36).

„În mod justificat a fost subliniată legătura care există între Rugăciunea lui Brâncuși ca sculptură și viziunea spirituală din icoanele ortodoxe înfățișând forme umane alungite și transfigurate, ca dinamică a comuniunii spirituale a omului cu Dumnezeu. Astfel, se constată că Brâncuși a sculptat, de fapt, „femeia-rugăciune, stilizată de sute de ani, mai întâi în pictura de obârșie bizantină, pe icoane” [C. Zărnescu]” (p. 38).

„Pentru Brâncuși creșterea copacilor, zborul păsărilor, înotul peștilor, săltatul broaștei țestoase, iubirea din sărutul omului și tot elanul vieții sunt contemplate și sculptate ca aspirație după bucurie netrecătoare și elan spre lumină cerească”, zice Părintele Patriarh (ibidem).

Pasărea Măiastră (Minunată) a lui Brâncuși, ca de altfel toate Păsările în văzduh și Păsările de aur, este o pasăre fără aripi, care zboară sau se înalță pe verticală. Ea este o pasăre despre care Brâncuși însuși a spus: „Pasărea aceasta reprezintă zborul fără mândrie, fără sfidare și fără orgoliu. Mult timp m-am luptat ca să ajung la această formă în care înălțarea să fie făcută fără mândrie, fără orgoliu”. „Istovesc la Pasărea măiastră din 1909 încoace și mi se pare, iată, că nu am desăvârșit-o încă. Eu aș vroi să reprezint imponderabilul într-o formă concretă”. […] Zborul acesta nu este în primul rând efortul aripilor, ci rod al spiritului sau elanului ei interior, ca răspuns al ei la o chemare cerească tainică și fascinantă. Brâncuși a surprins astfel taina relației smerenie-înălțare. Pasărea Măiastră arată că numai întru smerenie, întru receptivitatea căutării și a comuniunii, există o înălțare interioară adevărată” (p. 41).

Pasărea Măiastră, simbol al sufletului uman botezat sau unit cu Duhul Sfânt – Care S-a arătat ca Porumbel la Botezul Domnului în Iordan (cf. Matei 3, 13-17, Marcu 1, 9-11, Luca 3, 21-22, Ioan 1, 32-33) –, unește în chipul ei minunat deodată smerenia și dinamismul creșterii spirituale” (p. 42).

Părintele Patriarh consideră că „Săruturile sculptate de Brâncuși în anii 1907, 1910, 1919 și 1940 (1945?), ca simboluri ale iubirii nupțiale, roditoare de viață umană, se integrează și se transfigurează în stâlpii Porții Sărutului, în acei ochi mari și cordiali ai unei iubiri eterne, mai tari decât moartea, iubire concentrată în nemuritorul suflet-ochi, văzător al luminii netrecătoare din cetatea Ierusalimului ceresc, „gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (Apocalipsa 21, 2)” (p. 42, 45).

„Arta lui Brâncuși este „o sculptură a luminii” [V. G. Paleolog], în care „transparența devine transcendență” [Carola Giedion Welcher]”(p. 45), adică act de transcendere a lumii empirice.

Un capitol din carte e dedicat integral ansamblului de la Târgu-Jiu și poartă titlul: „Lumini ale universului liturgic ortodox în Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit”. Începe de la p. 47.

Trebuia să fie un monument funerar în cinstea eroilor căzuți pe malul Jiului în 1916 (ibidem). A fost ridicat în anii 1937-1938 și „este, în primul rând, un memorial închinat eroilor, în care jertfa ca dăruire de sine este transfigurată în iubire a vieţii eterne, iar în al doilea rând, o sinteză a întregii opere artistice a lui Constantin Brâncuși, care omagiază prin ea însăși credinţa și arta poporului român” (p. 48).

Din ansamblul monumental face parte și Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, construită între 1927-1937 (ibidem).

Brâncuși însuși a făcut legătura între Masa Tăcerii și Cina cea de taină. Inițial, sculptorul o numise Masa flămânzilor. Dar „Masa Tăcerii poate avea multiple semnificații duhovnicești” (p. 50).

Părintele Patriarh e de părere că, mai presus de alte semnificații, „Masa Tăcerii, prin forma ei rotundă care „adună, unește și apropie”, reprezintă transfigurarea morţii prin refacerea comuniunii personale a celor vii cu cei morţi într-un alt plan: rugăciunea celor vii pentru cei morţi. Și aceasta indică pentru Brâncuși biruinţa spiritului asupra durerii cauzate de moarte și transfigurarea acesteia în serenitate și odihnă reprezintă o vocaţie a artei autentice” (p. 51).

Masa Tăcerii sculptată de Constantin Brâncuși este rotundă asemenea meselor din casele ţăranilor, pe care le folosesc ei mai ales când mănâncă, în faţa focului din vatră. Chiar în casa părintească a lui Brâncuși și în biserica din satul său de naștere se aflau aceste mese rotunde. În județul Gorj există și câteva mese rotunde ca mese de altar în biserică. În orice spaţiu ar fi așezată, masa rotundă intensifică, prin simbolul ei de adunare și de apropiere, starea de comuniune între persoane. Plasată într-un parc public, apelul ei tainic vizează deodată viaţa comunitară și spațiul cosmic. Astfel, Masa Tăcerii cu cele 12 scaune din Ansamblul comemorativ de la Târgu-Jiu evocă legătura între eternitate și istorie, între cer și pământ” (p. 54).

„Cine se reculege la Masa Tăcerii poate privi în ax peste pragul de sus al Porţii Sărutului, prin crucea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel”, spre Coloana fără de sfârșit sau „Coloana nemuririi”. Prin urmare, în această vedere axială și axiologică, tăcerea și odihna se prefac în TrecereMutație spre Înviere și Viață veșnică” (p. 56).

Coloana fără sfârșit, este, de asemenea, un simbol al biruinţei iubirii eterne asupra morții, precum și simbol al înălţării omului în lumină veșnică. „Asemănată cu o capelă de rugăciune, cu un arbore ceresc, cu un stâlp funerar, cu zborul unui stol de păsări…” [I. Jianu] Coloana fără sfârșit este ceea ce, de fapt, s-a cerut de către cei ce au comandat monumentul: un memorial al eroilor, o pomenire a lor cu recunoștinţă, din neam în neam, o imensă lumânare de Înviere care leagă pământul cu cerul!” (p. 61).

„Brâncuși spune că ideea de jertfă smerită și de efort în trepte este prezentă chiar în această Coloană fără sfârșit: „De ce am conceput (Coloana nesfârșirii) în romburi? (…) Pentru că nu poţi merge în sus, lin, liniștit, ci suind pe trepte, pe care le desăvârșim prin munca și energia noastră. Aceste trepte prezintă urcușuri și scoborâșuri! Şi nu isprăvim niciodată!” ” (p. 66).

„Constantin Brâncuși a fost și a rămas, fără îndoială, un artist creștin-ortodox român, nu doar botezat în Biserică, ci și un credincios trăitor în interiorul vieţii Bisericii” (p. 69).

„Multe dintre operele lui Brâncuși poartă în ele lumină din lumina interioară a icoanelor, a cântărilor și a rugăciunilor liturgice ortodoxe, ele chemându-ne, ca și Liturghia ortodoxă, la pace și bucurie în prezenţa și binecuvântarea lui Dumnezeu” (p. 72).

„Meritul sculptorului Constantin Brâncuși constă în faptul că a folosit, cu o extraordinară inspiraţie artistică și înţelepciune creștină, un memorial al morţii jertfelnice pământești ca motiv de meditaţie asupra misterului vieţii și iubirii cerești de dincolo de moarte, exprimând, într-o formă artistică cu totul nouă, o tradiţie liturgică și culturală românească foarte veche” (ibidem).

„Constantin Brâncuși, unind credinţa cu arta, avea dorinţa să exprime în majoritatea operelor sale lumina interioară a creaţiei sau lumina „esenţelor” din persoane și obiecte, ca pe o taină a transfigurării și ca pe o chemare la comuniune a oamenilor cu Dumnezeu-Creatorul în lumina Sa „pururea fiitoare”, dăruitoare de libertate, de pace și de bucurie eternă. Prin punerea în lumină a „fluidităţii spirituale” din materie, Constantin Brâncuși „trezește spiritul”, pentru a vedea spiritual că întreaga existenţă este dar al lui Dumnezeu către oameni, o permanentă convorbire și cooperare a lui cu lumea” (p. 76).

„Materia sculptată de Brâncuși cheamă pe cel ce o contemplă la trăire spirituală profundă, mai precis îl invită să devină sculptorul sau artistul propriei sale vieţi” (p. 79)…

Cu atâtea dovezi, trebuie numai să vrei să vezi drept…

Cartea mi-a plăcut și chiar m-a captivat în multe puncte, pentru că autorul ei a știut să păstreze, în studiul său, un echilibru științific între realitatea biografică, dovezile extrase din mărturiile sculptorului și interpretarea pe care a acordat-o artei acestuia. Nu s-a precipitat în formule encomiastice (cum se întâmplă la noi destul de des când autorii studiilor sunt teologi sau clerici fără simțul măsurii și fără interferențe reale cu arta, dar nerăbdători să impresioneze), având în vedere celebritatea internațională a operei lui Brâncuși.

Din cele ce am aflat din cartea Părintelui Patriarh Daniel, cazul lui Brâncuși pare cu mult mai clar, în sensul îndreptățirii de a-l interpreta ortodox, decât cel al lui Eminescu, spre exemplu, de la care nu avem decât puține articole și puține poeme explicite. Și cu toate acestea, după cât cunosc, nici opera lui Brâncuși nu a scăpat de „mareea indiană” – de-a dreptul potop, aș zice eu –, care îi îneacă pe artiștii români (pe scriitori îndeosebi), adică de hermeneutica ce favorizează înțelegerea lor prin prisma mitologiei și a religiilor indiene.

În această privință, eu cel puțin aș fi dorit și o abordare polemică, dar autorul n-a vrut să riște. Pentru că, nedeschis spre orizonturi interpretative adverse opiniilor sale, studiul riscă să rămână izolat, să fie considerat „subiectivist” (spun asta pentru că știu prea bine tertipurile critice ale celor ce rejectează orice fel de interpretare creștină a marilor valori din arta românească și universală).

Autorul nu s-a extins prea mult în considerațiile sale, în sensul descifrărilor detaliate, deși mie mi-a lăsat impresia că ar fi putut dezvolta mai mult subiectul. Probabil că îndatoririle de Înalt Ierarh i-au răpit posibilitatea de a se îndeletnici cu elaborarea îndelungă a lucrării.

Pe de altă parte, faptul că nu s-a extins mai presus de cât i-a permis timpul și specializarea și că nici n-a intrat în altercație cu alte opinii exegetice, având în vedere că nu e neapărat un specialist în critica de artă plastică, e un gest cuminte. Aici e de studiat un material imens, atât despre Brâncuși, cât și despre istoria sculpturii, și nu poți să ieși în arena critică nepregătit.

Nici eu nu sunt critic de artă plastică și nici nu sunt de acord să amestecăm specializările sau să considerăm că ar fi superfluu să dobândim un anumit grad de specializare înainte de a ne pronunța într-o direcție. Din păcate, la noi se practică adesea această depășire de traseu inițiatic, pe care o consider o lipsă de minimă decență ca să nu zic impostură.

Tocmai de aceea am apreciat efortul făcut de Părintele Patriarh Daniel, care, în opinia mea, mi se pare un demers ce se păstrează în limitele onestității și ale sobrietății epistemologice. Deși sunt sigură că se pot găsi și mulți cârtitori care să nu dorească (fără explicații) să primească nimic din interpretările teologice, pentru simplul motiv că nu le agreează…

Cartea e mărturia unei înțelegeri personale, cu aparat critic suficient și satisfăcător, pe măsura dimensiunilor cercetării. Putea să se limiteze la a fi un eseu, în felul în care proceda Părintele Nicolae Steinhardt, și tot ar fi fost interesantă. Cu atât mai bine dacă are și susținerea unei înfățișări academice, căutând să convingă, nu doar să emită impresii.

M-a bucurat foarte mult să văd că un Ierarh al nostru a reflectat în felul acesta asupra operei unui mare artist român. Și nu a unui artist oarecare. Se poate spune că a fost ales tocmai pentru notorietatea lui, pentru anvergura mondială. Însă trebuie să recunoaștem că e foarte greu, nefiind în domeniu, să te pronunți despre arta lui Brâncuși. Care numai ușor nu e de interpretat, având în vedere ermetismul limbajului plastic.

Părintele Patriarh Daniel a făcut față acestei provocări. Felul cum a pus problema e de natură să evite acuzațiile că s-ar fi hazardat – argument forte cu care opiniile în favoarea ortodoxiei unei opere sunt, la noi, de obicei, eliminate cu succes din orizontul critic de o majoritate exegetică ostilă Bisericii și Creștinismului (când ei se hazardează, adică bat câmpii, nu e nimic, sunt „seducători” pentru speculația intelectuală, dar când „se hazardează” adepții tradiției, sunt luați cu mătura…).

Da, studiul acesta e doar începutul, dar pot să existe cercetători care să continue și să adâncească exegeza ortodoxă de aici. E un început care poate fi continuat, cu migală, cu seriozitate, cu competență.

S-au spus multe despre Brâncuși, dar, ca și în cazul lui Eminescu și a altor genii ale culturii române, e loc pentru încă și mai multe, dacă nu vorbim doar pentru a ne afla în treabă și pentru coroane de lauri (ceea ce consumă cerneală multă, umple bibliotecile de moloz și mințile oamenilor de discursuri superflue). Și mai ales, e loc pentru exegeze care să releve dreapta lor poziționare în continuitatea și totodată în interiorul tradiției spirituale, eclesiastice, a românilor, fără a dori vreodată să „anexăm” pe cineva, forțat, Ortodoxiei, oricât de mare artist ar fi, dacă nu e cazul[2].

În situația lui Brâncuși, demersul Părintelui Patriarh Daniel e cu totul îndreptățit și corect.


[1] În cazul lui Eminescu, spre exemplu, suportul declarativ e minim în comparație cu vastitatea operei și mai ales cu enunțurile poetice care par a fi în contradicție cu mesajul creștin. Pentru că, dacă Brâncuși e un ermetic, ca și Ion Barbu, Eminescu în schimb nu e considerat îndeobște ermetic, ci retoric și chiar didactic (cum se exprima Ion Negoițescu vorbind de Scrisoarea I), uitându-se adesea că romantismul de cunoaștere e cu totul altă mâncare de pește decât cel edulcorat și accesibil, fiindcă  e mai degrabă înrudit cu hermetismul poetic, după cum bine observa cineva.

[2] Fac această precizare, pentru că mulți ar putea crede, în ceea ce mă privește, că încerc să-l „ortodoxizez” pe Eminescu sau pe alți poeți sau scriitori români, din cauză că sunt eu credincioasă sau Preoteasă. Nu am această intenție cu absolut niciun creator. Nu vreau să fac „ortodox” pe niciun eretic sau blasfemiator, oricât de mare poet sau scriitor ar fi el, chiar și geniul geniilor dacă ar fi.

Pentru mine, o asemenea inițiativă ar fi o hulă împotriva lui Dumnezeu și deci un păcat imens, cu care nu aș dori vreodată să mă împovărez, pentru nimic în lume. Și tocmai de aceea, cercetările mele în critica literară sunt oarecum anevoioase, pentru că nu scriu orice îmi trece prin cap și nu mă lansez în speculații, ci numai atunci când mă luminează Dumnezeu, într-un sens sau altul, îmi compun exegezele.

În felul acesta, poate că pe unii i-am nemulțumit cu rezervele mele exprimate la adresa poeziei lui Coșbuc și a lui Vasile Voiculescu (cel din Ultimele sonete…), dar eu așa înțeleg și simt. Dacă cineva îmi demonstrează riguros „ortodoxia” lor, sunt gata să accept această demonstrație și să îmi revizuiesc opinia.

În ceea ce-l privește pe Coșbuc, nu l-am minimalizat pentru că era greco-catolic, pentru simplul motiv că, în oboseala mea extremă, atunci când am scris despre el, am uitat pur și simplu că nu era ortodox și l-am tratat ca pe un ortodox (având în minte și aprecierea superlativă a lui Crainic), în comentariul meu. Ulterior am revenit și am făcut precizările de rigoare…

Page 1 of 2120

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno