Sentimentul romanesc al solidaritatii cosmice

Romanii vorbesc adeseori despre relieful lor şi despre natura in imagini antropomorfe sau zoomorfe. Ei spun : spranceana muntelui, rarunchii muntilor, creierii muntilor, gura vaii, spatele dealurilor, picior de plai, coama dealului sau coama marii sau coama muntilor, poala muntilor, crestele muntilor, cornele muntilor, piciorul vaii, inima muntilor, cotul vaii sau al raului, fruntea dealului, ochi de balta, crestetul muntilor, maruntaiele focului, crestetul cerului, etc., etc.

Natura este in conceptia romaneasca ceva intim, ceva „domestic”, casnic, care face parte din viata si din ambientul existentei, mai degraba blanda decat salbatica, ceva care imprumuta caracteristici din trupul omenesc sau din cel al vietuitoarelor din curtea taranului: calul, boul sau pasarile.

Aceasta natura, romanul si-o asuma dintr-un sentiment de mila, de compasiune, chiar si fata de lucrurile lipsite de viata, pentru ca Biserica l-a invatat ca Dumnezeu a creat universul, cosmosul intreg ca pe o casa pentru om, facandu-i cerul ca un cort si aprinzandu-i lampi pe cer, ca sa-i lumineze ziua si noaptea: soarele, luna si stelele; apoi i-a daruit pamantul si apele cu toate bogatiile lor, ca sa le stapaneasca ca un imparat, iar toate vietatile si toata faptura sufera si are dureri din cauza lui, a omului, care a pacatuit. Cine citeste Didahiile noastre vechi, pe cea tiparita de Coresi sau pe cea a lui Varlaam, va vedea si se va convinge ca aceasta invatatura ortodoxa este prioritara in ele si ca ea calauzea sufletele romanilor spre smerenie si intelegere fata de natura.

In consecinta, romanul se raporteaza la natura ca la ceva care, din porunca lui Dumnezeu, este in comuniune cu el si impreuna cu care suspina dupa nestricaciune.

Romanii au avut un profund sentiment crestin fata de natura, ca fata de cosmosul care sufera din cauza pacatelor omenesti si au incercat sa o portretizeze ca pe o „fiinta” intima, familiara, dorind ca ea sa redevina un partener de dialog, precum era inainte de caderea din Rai, acel logos irational („logos alogos”, cum il numea Origen), ale carei ratiuni sunt zidite pe potriva constiintei si ratiunii umane, cum sublinia Fer. Dumitru Staniloae, ratiuni care ne conduc la intelegerea frumusetii si a desavarsirii dumnezeiesti.

Romanii au privit natura fie ca pe un frate, fie ca pe un animal slujitor injugat la aceeasi suferinta cu ei. Ei au vazut relieful natural ca pe un trup urias, recunoscandu-i „arhitectura” si pe Arhitectul si Creatorul care a creat toate, pe om si universul intreg, Acelasi Ziditor atat al celor rationale, cat si al celor irationale sau inanimate.

Ortodoxia i-a izbavit pe romani de sentimentul angoasei in fata dimensiunilor ce par infinite ale cosmosului, i-a ferit de groaza de a se simti striviti de imensitatea universului, angoasa pe care insa o marturisea Pascal si pe care catolicismul si protestantismul nu au stiut sa o evite sau sa o linisteasca, ea deviind maladiv, in filosofie si literatura, in melancolia si obsesesia romantica a naturii, pentru ca mai apoi sa fie estompata, fara vindecare, prin invazia tehnologica in ritmul vietii naturale.

Tot romanii au denumit prin termenul de „albie” atat albia raului, cat si obiectul fabricat din lemn cioplit in care se spala copiii sau rufele, ceea ce denota acelasi lucru: ca nu faceau mare diferenta intre spatiul domestic al gospodariei si cel „salbatic” al naturii, in sensul ca priveau mediul ambiant cu o viziune pur ortodoxa, care considera intregul cosmos ca o casa creata de Dumnezeu pentru om, privind si contempland natura nu ca pe ceva „exterior” si ostil, ci ca pe o extindere a spatiului vietii cotidiene.

Considerarea naturii ca pe ceva salbatic si strain de om, care da nastere unor sentimente maladive, unui profund complex de inferioritate vizavi de fortele cosmice sau unei predispozitii melancolico-depresive, nu este caracteristica romanilor, ci este o viziune importata odata cu romantismul si modernismul instaurate la noi prin cultura de esenta occidendala.

Romanul crestin nu s-a simit „inferior” in fata naturii, ci a avut constiinta superioritatii rationale, dar a privit-o si ca pe o impreuna-suferitoare cu el a stricaciunii aduse de pacat, considerand-o un aliat si o mangaiere de la Dumnezeu pentru el. Ca atare, el nu s-a simtit nici „extaziat”, nici „inferior” in fata cosmosului, ci s-a simtit un egal al sau, ca si creatura a lui Dumnezeu, avand insa si constiinta intima a superioritatii pe care ti-o confera ratiunea, dar neabuzand de ea, considerand ca trebuie sa iubeasca tot ce e frumos si tot ce a creat Dumnezeu, pozitie eminamente ortodoxa.

El a avut sentimentul fratietatii si nu al concurentei cu natura, iar scriitorii moderni nu si-au putut reprima acest sentiment mult prea adanc in fiinta lor, pentru ca o ideologie recenta sa il poata anihila. Eminescu insusi a dat glas mai degraba acelei atitudini de dragoste si de solidaritate dintre om si natura, specifica ortodoxiei romanesti, decat sentimentului romantic apusean al alienarii definitive, al pierderii irecuperabile, al angoasei fara scapare.

Drd.  Gianina Piciorus

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *