” Ţi-am luat sămânţe, ţi-am luat mărgele”…şi tot intelectuală ai rămas

http://www.ultima-ora.ro/uploads/articles/08_dragoste%20in%20exces.jpg

Într-o după amiază de toamnă, cam pe la ora două noaptea, Mr. Luciditate s-a întâlnit cu Mss. Impunătoarea din…întâmplare. O întâmplare, ca toate întâmplările, toridă de caldă. De fapt, el dorea să parcheze maşina şi să meargă acasă, după o seară de ruletă, unde pierduse vreo 50.000 de euro, mai mult sau mai puţin.

Atmosfera se petrece în imediată vecinătate. El tocmai închidea portiera la maşină, când, pe neprevăzute, l-a bruscat frumuseţea ei. Cum se ştie, interacţiunea dintre forţa x şi forţa y, scazi, împarţi, înmulţeşti cu doi, împarţi la zece şi faci radical de cosinus din toate, îţi dă…dragoste. Chiar dacă unii cred că dragostea e un fel de mecanică a fluidelor, totuşi dragostea este mai tare ca energia atomică. De ce? Autorul nu ne-a spus.

Noi copiem acum această poveste dintr-o carte, dintr-un scenariu de film, pentru că nu mai ştim ce să inventăm. Ne-am sucit, ne-am învârtit şi nu mai ştiam ce să inventăm şi am inventat o telenovelă de blog. Ne reîntoarcem la personaje. Lângă ele, bate o lună închisă la privire, de parcă e galben întors, de floarea soarelui, din picturile lui Vincent V. G. Transpiraţia, ca şi ticăitul ceasului interior, strigă ca într-un roman de Zola. În plină eră materialistă, expresionismul se îmbină într-o curtoazie romantică cu simbolismul, de te vine/de îţi vine să te întrebi: Ce fel de lună e aia care stă sub clar de lună când Luciditate şi Impunătoarea s-au întâlnit?

Deci, despre lună, am spus. Despre numărul de maşină al lui Luciditate, ce să spunem: marfă de marfă! Ta-s-o al lui Luciditate, Mr. Manufactură, i-a dat maşina lui Lucidatate, când a împlinit şi el opşspe ani, ca să fie cel mai cool dă pacolo. Cert e sigur, că Luciditate a fost în momentul cel mai fericit al burlăciei lui, când i-a căzut de dragoste.

Să mergem mai încet, spre locul faptei, ca să vedem cum se naşte dragostea! Camera rulează spre locul accidentului sentimental. Că v-am spus că s-a ricoşat privirea lui Luciditate drept în fata asta, cum o chemaă?, a , da , Impunătoarea. Acesta e numele ei: Impunătoarea. Cui nu-i place numele să şi-l schimbe!

Ea, s-a apropiat. Temporalitatea se rezuma atunci la o privire spre el. Nu mai conta Leibniz, Kant, Hitler, că nu mâncase nimic, ci …conta dragostea. Dragostea o făcea să se apropie.

-Alo, domnu, da ziceaţi că ea nu se îndrăgostise, ci că ne arătaţi cum se îndrăgosteşte o fată de un băiat. Nu e logic să ne spuneţi cum s-au îndrăgostit şi apoi de ce nu s-au îndrăgostit?

-Da, îi răspunde regizorul piesei, unui marţipan de om, care, stătea la peluză şi se credea director de regie. Adică, auzi şi tu, Fancis C. C. Copola regizează la noi şi el, Aguridă Pasvante, zice X când nici musca nu trebuia să se audă.

Revenim, după această scurtă pauză. deci, care va să zică, una bucată Luciditè and altă bucată Ravisanta. Impunătoarea se apropie de el şi mai mult. El stă ca o nerăsuflare. Ea se apropie. El este golit de replică. Ea…se apropie…El e perplexat de-a binelea. Şi, în secunda a doua, ea îi zice, cadrul unu, secvenţa a treia: Domnule, aveţi cumva o ţigare?

Luciditate se pierde. El, cel care şmanglerea întotdeauna de la restaurant câte o furculiţă, câte o maşină din faţa hotelului, câte o dubiţă cu produse agricole, se pierduse în faţa acestui foşnet de cuvinte venit din gura ei.

I s-au părut cuvintele rostite în chineză: atât de scumpe i se păreau! Se uita cu ochii lui la ele, la ea, la luna de deasupra, la maşina care nu mai dorea să se închidă la portieră şi ea, ca o maşină, şi…nu mai avea replică.

Replica nu a mai venit niciodată. Aguridă Bastravan, de acolo, de unde era el în spate, cam ramolit, i-a strigat: PUpo, bă…Nu fi fraier! Ce, că s-a făcut o mare hărmălaie acolo la acest strigăt. Două pisici siameze au sărit ca arse de la locul lor şi s-au aruncat în decor. O maşină, maşina poliţiei, care trebuia să stea pitită de pe colţ, până când Luciditate era prins în flagrand/t de Mss, care era agent peste acoperire, a venit mai înainte de termen, crezând că atunci e momentul. Şi, cosorog peste pupăză şi luna, frumoasa lună, căzu din decorul ei de sus, că era de plastic, şi peste ea trecu maşina poliţiei.

[Băi, Poliţia e instituţie şi se scrie cu literă mare!] Vă daţi seama ce romantic: maşina poliţiei căzu direct în lună, intră direct în luna…de miere, pentru că cei doi aveau relaţii suspectibile şi în afara scenei.

[-Actorii ăştia…În loc să îşi vadă de filmul lor, se tolănesc şi după film…Ştiam eu…]. Între paranteze drepte, incoluăm/incalculăm/incoulăm/inoculăm din când în când, şi subtitrarea filmului. Nu de alta, dar să fim corecţi. Că şi peluzistul sau mâncătorul de floricele de acasă, are şi el nevoie să se zică ceva despre el. Că ce…N-am înţeles?! Adică cum?!…

Au plecat în luna de miere, departe de casă şi şi-au făcut de cap…

-Ai maică, i-a durut capul?!…

-Nu..tinereţe mamaie, tinereţe…

-Aha, tinereţe…Eeeeh, că la tinereţe vara e ca iarna.

Dragostea, subiectul filmului, că e de dragoste filmul, are o poveste banală. Ce e banal e de nepovestit. Pe noi nu ne mai interesează banalul, pentru că avem o viaţă banală, o ştim, ci pe noi ne interesează magistralul. Magistralitatea acestui film constă în aceea, că regizorul are o legătură de amoroasă cu scenarista, bucătarul cu una dintre figurante, iar unul, care e pe post de trecător, da, de trecător care fumează lângă un stâlp şi se uită tâmp, are o relaţie de spirtoase, cu cine credeţi?, cu o secărică… Secărica se lasă degustată de trecător, până când, sub un ropot de stele verzi, trecătorul cade în şanţ…şi adoarme.

Stai să vezi, cititorule grăbit, stai să vezi ce se întâmplă!… Dragostea e un fel de te bagă în boală, vorba câtecului. Din spatele meu, se auzea câtecul, celebru deja : „Ţi-am luat sămânţe, ţi-am luat mărgele…”, de câte patru versuri în strofă, şi pe care, dacă vrei să te dai că îl ştii, îl înveţi.

[ Pe mine mă enervează ăia care râd de om, ca ăsta. Vai de capul lui maică, uite şi tu cu ce se ocupă un preot, cu bancuri…Păi ce preot eşti tu?…] Unii nu pot înţelege arta pentru că zic că este atac la persoană şi nu moralizatoare. La unii le place numai fabula. Aia e cu animale, cu broaşte, cu lăcuste, cu struguri…Când vine vorba de roman, ăla taie în carne vie. Mai în poezie o mai scalzi, o mai îmbraci, te dai de luceafărul, te dai de la melci, de la crabi, de la fluturi, dar romanul taie şi spânzură şi, la fel, şi forma scurtă a naraţiunii.

Dialogurile, fără a fi redundante, spun ceva despre ceea ce Balzac numea… comedia umană. Adică, da, trebuie să vorbim despre cum sunt oamenii şi nu despre înaripate şi cai verzi pe pereţi. Acum trebuie să o lăsăm la apă cu idealismul şi trebuie să construim capitalismul, pe aceleaşi baze solide pe care am construit, cu elan creator şi abnegaţie, comunismul. Că ce, nu era bine pe vremea lui Ceauşescu?! Că nu aveam lumină dar aveam bani, că nu aveam voce liberă dar aveam Vocea Americii, că nu aveam carne dar aveam încredere în viaţă.

-Acu, maică, ce mai e? Nu mai avem de niciunilea. Că acu, hoţii ăştia ne-au furat şi haina dă pă noi, cu democraţia lor. Ce democraţie, maică, e destrăbălare asta! Că le văd la televizor, că mi-am băgat televizor, pe alea despuiate şi pe politicenii ăia care ne promite şi nu face nimic.

-Ei, acum v-a mai pus ceva la pensie, nu?

-Ne-a pus, de, ne-a pus…Dar ce, îţi ajunge?!

Când s-au întors din ţările calde, Luciditate şi Impunătoarea deja erau în luna a cincea cu copilul. Se pregăteau de nuntă. După cum ştiţi, nuntă mare, cu de toate, hora miresei, dai ţoale, dai bani pe masă, a doua zi eşti cheaun de somn…

Însă, nu s-a mai întâmplat nici nunta…Pe DN1, maşina care rula din partea dreaptă, şi care conţinea pe decedaţi X şi Y, au intrat în coliziune frontală cu o altă maşină care rula regulamentar. Adică, dacă cea care rula regulamentar, atunci ar fi rulat neregulamentar, ar fi scăpat cei doi şi aveam o mândreţe de final.

Că stam şi mă gândeam aşa: De ce atâta dramă, bre, în dramele noastre?! Chiar aşa! N-o să fie dragoste e dramă. Nu am găsit explicaţia în darea de seamă a poliţistului de pe raza căruia s-a întâmplat accidentul, dar ştiu că a rulat la PROTV, tot acest sfârşit tulburător, şi apoi, pe OTV, au urmat suspiciunile asupra a ce se fi fost întâmplat dacă a treia maşină, care venea din sens lateral dreapta, ar fi trecut razant printre cele două maşini, înainte cu două ore ca cele două maşini să se ciocnească şi să rezulte doi morţi în floarea tinereţii lor şi un copil în pântece, care a murit odată cu mama lui.

Aşa cum spuneau şi romanii pe vremuri:

Sfârşitul se află întru început.

Pentru comentarii pe marginea acestei drame,vă rugăm să folosiţi comentariul din dotare şi să analizăm, din ce motiv şi pentru ce, uneori, între dragoste şi moarte, te întâlneşti cu moartea.

Pr. Dorin.

Despre cum am învăţat…definiţia credinţei

//www.pravoslavlje.nl/images/patrijarh%20pavle.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Evr. 11, 1:

„Credinţa este fiinţa/consistenţa celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor care nu se văd”.

Ἔστιν δὲ πίστις ἐλπιζομένων ὑπόστασις, πραγμάτων ἔλεγχος οὐ βλεπομένων.

Pentru că mi-am adus aminte de Evr. 11, 1…

Aveam o vecină adventă care a încercat să mă convertească la crezul ei, când eu făceam primii paşi în reconvertirea mea conştientă la dreapta credinţă. Aveam vreo 12-13 ani pe atunci. Această femeie avea o admiraţie nedisimulată pentru mine. De ce? Pentru că ea mi-a împrumutat prima variantă scripturală din viaţa mea ca să o citesc şi dorea să fiu un om credincios.

Bineînţeles era o ediţie Cornilescu fără nicio datare [asta am înţeles mai târziu] şi, iniţial, eu am înţeles că ea mi-o dă ca s-o citesc şi să i-o dau înapoi, nu să o păstrez. Femeia mi-a dat Scriptura astăzi şi m-a lăsat să vădă ce iese. În câteva zile nu am ieşit din casă ci am copiat cu mâna, cu stiloul pe hârtie, pagină cu pagină din Scriptură până la cartea Iosua, şi din ea puţin.

Nu ştiu cum s-a făcut că am ieşit afară şi am dat de ea. Şi m-a întrebat cum stau cu cititul Scripturii. I-am spus că am scris-o, că am copiat-o până la cartea Iosua şi că nu am terminat-o, că mai am de scris. Femeia a rămas stană de piatră. A crezut că glumesc. Şi a trebuit să îi explic că nu glumesc, ci, am să fac tot posibilul să o scriu pe toată de mână şi să i-o înapoiez.

Femeia nu a mai zis nimic, ci a plecat. De acum încolo am devenit fenomen pentru familia ei şi pentru vecini, pentru că, copiii ei catehizaţi de mici în perspectiva eshatologică adventă, nu avuseseră astfel de sporiri ca mine, care făcusem asta în …două săptămâni. De aceea s-a dus acasă şi i-a catehizat la sânge pe copiii ei, i-a pus să înveţe versete şi când s-or întâlni cu mine, să mă ciuruiască în versete scripturale.

Pe mine nu mă interesau versetele, nici acum nu mă interesează să le memorez, liste întregi, şiruri de versete, ci să înţeleg adâncul din ele, să mă odihnesc în ele. Ei, pe atunci, nu mă gândeam eu la odihnă, ci eram avid să ştiu ce e cuprins în adevărul lui Dumnezeu. Şi de aceea citeam aprins.

Cum învăţasem alfabetul rus înaintea limbii române şi ştiam să scriu în vocabule ruseşti înaintea celor româneşti, tot aşa, am început să citesc Scriptura cu asiduitate şi orice carte ce îmi cădea în mână şi să îmi iau notiţe sau să transcriu zeci de pagini pe caietele mele din ceea ce citeam.

Şi mă întorc la Evr. 11, 1…

După ce mai citisem câteva cărţi şi cărţuli de teologie adventă, pe care vecina mea mi le dădea, într-o zi, am fost chemat la un fel de discuţie scripturală la ea acasă, împreună cu cei 5 copii ai ei, ca să comentăm versete şi, să mă convingă de faptul, că ortodocşii mei, prin Sfântul Constantin cel Mare au schimbat sâmbăta cu duminica, că sabatul e sfânt şi veşnic şi că, carnea de porc nu trebuie mâncată.

Eu, care eram avid de vorbă pe teme religioase, scripturale, am venit imediat. Şi, ca să vadă dacă am citit întreaga Scriptură [pentru că aşa le spusesem eu, şi era un adevăr], m-a întrebat din prima: Care este definiţia din Biblie a credinţei? M-am uitat la ea mirat şi n-am ştiut ce să-i spun. S-a luminat la faţă. Era bucuroasă că nu ştiam definiţia credinţei. Şi pentru ca să o ştiu de aici înainte, mi-a spus textul de la Evrei 11, 1 şi mi-a spus să îl ţin minte, pentru că acela e textul din Scriptură care conţine definirea credinţei.

După Evr. 11, 1 a urmat versetul de aur al Scripturii: In 3, 16. Era foarte bucuroasă, pentru că nici versetul de aur al Scripturii nu-l ştiam. Deci, concluzie, citisem degeaba Scriptura. Şi, după un şir lung de versete, au urmat povestirile a-istorice ale doamnei Elena Alba [Hellen White], în care, printre tragediile veacurilor şi colapsul inexplicabil al bisericilor tradiţionale [scrise cu litere mici], care au căzut din har [ea se referea la Biserica mea, la Biserica Ortodoxă, că eu trebuia să fiu îmbrobodit, nu papa de la Roma], au apărut ei în secolul XVIII şi au restaurat adevărata Biserică.

În cateheza ei ad hoc apăreau ideile că cel mai mare rău al istoriei stă în două persoane: în Sfântul Constantin cel Mare, care a schimbat sabatul cu duminica, prin decret imperial şi în Papa de la Roma, care e capul tuturor răutăţilor, Antihristul. Însă mai apărea şi ideea intrării lui Hristos ca Arhiereu în sanctuarul ceresc, sfârşitul cataclismic al lumii şi mult meşteşugitele adunări de cifre, din Daniel şi Apocalipsă, ca să dea o cifră magică: anul 2000. Spre acel an terorizant eram invitat să privesc şi să mă dezic de preoţii mei care beau, sunt curvari, iau bani la pomeni, se culcă cu femei în altar [şi accentua faptul, că ea ştie caz sigur], sunt oameni necredincioşi…şi ei nu sunt ca… ei.

Însă, vecina mea, o habotnică ultilitaristă [da, paradoxal lucru!], nu avea nicio relaţie cu vreun preot ortodox sau slujbă ortodoxă, ci, tot ce auzea ea erau basme ticluite cu grijă.

Eu am stat liniştit, cu grijă, până când ea şi-a descărcat întreaga tiradă. Ca şi acum, nici atunci, se pare, nu îmi plăceau oamenii care vor să mă convingă cu forţa, ci cu viaţa lor. Şi, iarăşi spre mirarea ei, am început să-i spun ce citisem eu, în paralel, din biblioteca parohială, mica bibliotecă parohială, de care dispunea la acea vreme parohia noastră.

Femeia s-a îngrozit. Ea crezuse că eu transcriam numai Scriptura şi în rest nimic. Însă eu mergeam pe două fronturi. Citeam din ambele părţi şi decideam sigur. Eu eram mai mult decât decis asupra a ceea ce credeam şi asupra a cui aparţin, numai că ea nu putea să creadă, că un preadolescent ca mine poate să aibă atât de multe certitudini de la acea vârstă. Consideram că singurra credinţă mântuitoare era cea ortodoxă, simţeam în mine viaţa şi bucuria înţelegerii, bucuria tainică a harului [care nu ştiam cum s-o numesc, dar cam aia era], dar, nu dădeam cu piciorul nici la alte cărţi. Ce, cărţile mă mâncau dacă le citeam?! Le citeam, scriam din ele şi le puneam de-o parte. Cam asta fac şi acum, numai că la alte standarde.

Cum a reacţionat vecina mea în această situaţie? Foarte inteligent: mi-a dat să stau mai mult cu fiica ei, să vorbesc cu ea, ca să îmi organizeze teologic mintea. Aceasta era cu vreo doi ani mai mare decât mine şi pentru care aveam unele… simpatii. Femeia ştia ce ştie: dacă nu se poate cu argumentul, creăm sentimentul! Şi uite aşa, m-am pomenit mult mai docil în ceea ce priveşte …evanghelizarea. Adică cum?! Păi am fost invitat la concertul de colinde de Crăciun, concert ţinut în paralel cu cel ortodox.

Discutam cu ei şi simţeam că o negură se aşterne pe ochii minţii mele şi că acest văl de întuneric mă făcea să mă cred izolat, străin de ortodocşii mei şi de România. Începuse să vorbească despre o livrare a mea în străinătate [eu trebuia să dau la seminar], pentru studii teologice. Oamenii vedeau în viitor, aveau idealuri cu mine, însă nu mă întrebau şi dacă vreau să merg sau să fac ce spun ei.

Însă domnişoara de care eram îndrăgostit [ fiica vecinei] cu o îndrăgostire extrem de dubioasă, fără să ne atingem unul de altul, ştia să mă facă …maleabil. Atunci am înţeles mecanismele manipulării …docile, ale manipulării unt pe pâine. Atunci am înţeles că nu contează cum determini pe cineva să îţi înmulţească rândurile, ci trebuie să acţionezi grupat, sistematic, incendiar, până când îi astupi posibilitatea de reacţie a individului care se lasă cu greu evanghelizat.

Mă rog…Merg la concertul de Crăciun, al unui cult care nu are sărbători de niciun fel, în afară de sabat. Acolo dau de mai multe fete, toate aranjate după un tipic aparte, toate cu fuste şi bluze albe, părul lăsat mare şi prins în multe ace, fără să curgă pe spate, care cântă în cor. Băieţii, la cravată şi costum, sunt lângă ele. Corul umple postamentul unde se cântă, scena. Sala e plină de spectatori necunoscuţi. Se cântă colinde furate de la ortodocşi [adică împrumutate, ca să fim eleganţi] şi cântece cu avânt eshatologic.

Lumea aplaudă. Este entuziastă. Entuziasmul lor, cu toată umbra de pe capul meu, mi se părea fals. Toată lumea aplauda le fel. Toată lumea vorbea încet şi cu o reţinere stranie pentru mine. Deşi capul meu nu reacţiona bine inima mea avea repulsie mare faţă de participanţi. Însă nu aveam nimic cu ei. Nu îi cunoşteam. Însă instinctiv, alt duh trăia în ei şi alt Duh trăia în mine. Nu eram de aceeaşi provenienţă…

Pe timp ce ascultam concertul, inima mea învăţa să îşi trezească mintea, să mă facă să mă spăl pe faţă de dragostea venită din senin [care era un fel de fascinaţie pentru cineva care credeam că învaţă Scriptura din dragoste] şi să îmi fie dor de liniştea Bisericii mele. Eram în plin concert efervescent, iar mie mi-era dor de …liniştea de la Sfânta Liturghie a Bisericii mele?! Da, un dor nespus, care m-a apucat deodată.

Însă, concertul se termină, nu ştiu cum, şi vine un pastor înalt, mare la înfăţişare, cu un cap eminescian. Avea un cap mare, cu părul buclat şi începe să vorbească despre … Am uitat despre ce. Însă am intrat într-o fel de transă privindu-l. Omul acesta era de un demonism rar întâlnit. Şi acum când privesc în trecut, mă înspăimânt de figura lui. Ce făcea el? Nu făcea nimic aparte, în afara faptului că vorbea, predica şi fruntea lui era mată, fără nicio schimbare.

Pentru mine această frunte mată a devenit o expresie a tot ce înseamnă păstrare cu grijă a a ce crezi tu şi a cine eşti tu, atunci când vrei să pari altul. Nu ştiu cum se face, că omul ăsta privea drept spre mine, pentru că şi eu eram absorbit de el. Nu era nicio impresie aiurea, pentru că mă simţeam copleşit de ce ieşea din el şi care trăgea peste mine covertura de negură a ereziei, acea negură demonică ce se bătea, la cuţite, cu harul lui Dumnezeu din inima mea. Mintea mi se acoperea, pe când inima mea se umplea de dor de sfinţenia de acasă.

Dacă omul ăsta m-a învăţat că manipulare înseamnă să te faci că eşti drept, a venit un pastor [probabil] mai bătrân, care era mai sfătos şi care ne-a vorbit despre Sfântul Abel ca despre o persoană tipologică, vestitoare, prin moartea sa, a morţii lui Hristos. Atunci nu ştiam că domnul predicator are surse de inspiraţie ortodoxe în predicile sale, însă acum ştiu. Atunci mi se părea grandios, nu şi acum. Trecem peste detalii şi ajungem la după concert.

După concert şi cele două predici [unde am văzut pentru prima data emfaza, gesticulaţiile, peroraţiile, vocea când mai joasă când mai stridentă, privirile fixe ale pastorilor neoprotestanţi], am fost invitat la … o întâlnire a tinerilor în casa de adunare adventă. Eram pentru prima dată într-un…cuib de viespi. Pentru că venisem cu însoţitori de-ai casi, mi s-a dat loc printre primii.

Ce s-a petrecut aici, unde am dat peste cuier la intrare şi oglindă ca să îmi aranjez părul? Au început întâlnirea tinerească cu o rugăciune. Cine a făcut rugăciunea? Un credincios din mulţime, care a început să se roage fără să îl invite cineva. Şi-a pus mâinile în formă de triunghi la gură, a închis ochii şi a început o rugăciune inventată pe moment, în care mulţumea pentru sabatul care începe şi pentru realizările sale personale.

Nu mai auzisem vreodată o rugăciune aşa de nefirească şi de proastă. Pentru mine rugăciunea era un lucru foarte profund şi nu….poetic. Mi se părea că omul acela îşi bate joc de Dumnezeu cu o astfel de rugăciune. Am crezut că e singurul care nu ştie să se roage. Însă au mai fost alte două rugăciuni din popor care au fost tot la fel de proaste, ultima, zisă de o femeie, avea accente sexuale puternice, de care nimeni nu s-a simţit stresat.

Dacă s-ar fi putut ca prin scris să vă spun cum vorbea acea femeie, v-aţi fi dat seama că am dreptate în ceea ce spun. Mă rog…trecem peste asperităţi. După rugăciunile în care nu s-a spus mai nimic, a urmat un cântec la pian. Deja mă enervasem acolo. Nu mă enervasem pentru că nu îmi plăcea pianul, ci din cauza a ceea ce emana din ei participanţii la…adunare. După pian vorbeşte fiul predicatorului cu cap eminescian, care avea ceva din el. Apoi o altă domnişoară, care [reţin asta şi acum] ne-a vorbit despre pericolul emisiunilor de la TV pentru moralitatea noastră. Un al treilea a vorbit despre noi descoperiri tehnologice şi despre rostul plantelor în sănătatea noastră.

Vorbitorii aveau discursuri deja scrise. Între membrii adunării erau oameni pe care îi cunoşteam: vecinii mei erau apicultori, îl vedeam pe cineva care vindea ciorapi de damă în piaţă şi ne dădea şi broşuri advente pe de rost, împreună cu fiica lui, apoi pe unul tăbăcar, pe altul frizer, pe altul croitor, familia pastorului/pastorilor şi alţi necunoscuţi…Niciunul nu avea o muncă trudnică şi pe niciunul nu l-am văzut lucrând cu ortodocşii cot la cot. Toţi erau oameni cu munci casnice şi uşoare, din care se câştigă însă bani repede.

Aici mi-a displăcut şi mai mult atmosfera şi vraja „evanghelizării” mi s-a spulberat ca prin senin. M-am pomenit deodată lângă oameni străini de mine, de credinţa mea, pe care nu îi simţeam în interiorul meu şi de care nu mă lega nimic.

În spatele baptisteriumului şi al amvonului lor, pe tot peretele, era pictat un Înger mare, alb cu albastru, Îngerul Apocalipsei, care vestea venirea Domnului. În faţa lui mi-am adus aminte de Evr. 11, 1, cum că credinţa e prezenţa/ipostasul/realitatea celor nădăjduite [ἐλπιζομένων ὑπόστασις], că credinţa e o realitate dumnezeiască în noi şi nu…vorbe. Şi plecând de acolo, îmi zbura prin minte două lucruri: credinţa e încredinţarea celor nădăjduite şi vorbele lor, că sabatul e ziua de odihnă a creştinilor.

Aceste două sintagme s-au bătut ceva timp în capul meu, până a câştigat odihna interioară a încredinţării lui Dumnezeu care e credinţa în El. Vecina şi-a dat seama că sunt…pierdut pentru studii advente în America. Am devenit un rebut al evanghelizării în scurt timp, printr-un gest pitoresc pe care nu mi l-a iertat niciodată: am vrut să arunc în foc varianta Scripturii, ediţia Cornilescu, când am ajuns la concluzia [fără să mi-o spună cineva] că e o traducere falsificată a Scripturii, care, în opinia mea, nu trebuie să o mai am în casă. Îmi cumpărasem între timp ed. BOR 1988 şi văzusem diferenţele dintre cel două texte. Celelalte cărţi şi fiţuici advente pe care le citisem au luat calea focului, numai cu Scriptura am mers şi i-am dat-o înapoi.

De ce? Fusese Scriptura de 40 de ani a mamei sale, care murise cu ceva timp în urmă şi la a cărei înmormântare participasem. Ştiam că o va scandaliza când va auzi ce vreau să fac cu ediţia Cornilescu a ei şi, pentru ca să o ia de la mine şi pentru ca să mă lase în pace cu momirile lor, am găsit de cuviinţă să o mint în acest fel, ca să se termine odată cu toate încercările prozelitiste cu care mă agasau. Pentru că eu eram singur iar ei erau 6, care mă torpilau cu texte şi idei învăţate în grabă, nu mai suportam stresul zilnic pe care mi-l provocau.

Soluţia mea a dat roade. A acceptat Scriptura înapoi, şi-a dat seama că nu mai am nicio şansă, că sunt pierdut pentru a fi pastor advent…şi apoi am plecat la seminar. În vacanţe, mai tot încercau ei să mai îmi zică câte una, câte alta, însă veneam şi mai pregătit…citaţional. Ei nu făcuseră niciunul studii teologice şi asta a început să îi complexeze. Cu timpul mi-au spus că nu studiile teologice mântuiesc, ci credinţa, dar asta o spuneau ca să îşi scuze invidia.

Acum vreo 2-3 ani ne-am regăsit în perimetrul unor… discuţii protocolare. Nu au mai încercat niciun fel de zumzet evanghelizator. Însă era o tristeţe în ochii vecinei mele, o tristeţe corectă din punctul ei de vedere, pentru că eu, produsul vorbelor ei, am ajuns…şi preot ortodox, şi cu studii teologice, scriu, predic…şi sunt enervat rău.

Cel mai mult i-am îngrozit când m-am dus cu doamna preoteasă, în plin sabat, la ei la adunare. Niciun ortodox nu procedează aşa. Ei sunt discriminaţi de către toţi, sunt huiduiţi, aşa, mai în spatele vorbelor, şi, când vine un ortodox la ei sunt… panicaţi. Au crezut că vrem să le stricăm sabatul…Însă noi le-am cerut voie să… participăm la rugăciune. Li s-a însesinat faţa. Le-a venit un zâmbet instant pe faţă. Şi noi eram bucuroşi să îi vedem. Altfel privim acum relaţiile inter-umane cu credincioşi de altă factură.

Ei ştiau acum, că nu veniserăm cu gând rău…şi le-a plăcut asta. Pentru că ei nu te ajută cu nimic fără bani, dacă eşti ortodox sau te ajută dacă e rost de convertire. Noi nu aveam nici în clin şi nici în mânecă cu forţarea omului ca să creadă cum vrem noi.

Fosta mea vecină era colo. Şi ea s-a bucurat să mă vadă, într-un fel. Predicatorul, fostul meu coleg de joacă, m-a invitat să predic, însă i-am spus că nu se face ca eu să predic unor oameni care nu mă creditează drept păstorul lor. I-am ascultat predica lui, apoi am vorbit nu de la amvon, ci din mulţime, de unde eram. Ei nu mai mă văzuseră la faţă de vreo 8 ani şi nu ştiau ce mai îmi trece prin cap. N-a fost greu să îi uimesc cu date pe care nu aveau de unde să le aibă.

Niciunul nu mi s-a împotrivit, nici nu s-au purtat necuviincios. Au fost exemple de comportament în acea zi. I-am lăsat bucuroşi, mi-au urat să mai vin, să merg cu bine şi să fac lucruri bune pe acolo pe unde sunt. Numai vecina, care odatată, în elanul ei evanghelizator, îmi spunea de efectul lui Iacov, 5, 20 în viaţa creştinului evanghelizator, m-a oprit cu vorba şi mi-a spus: „Toate ca toate, părinte, dar ceva îţi lipseşte…Trebuia să fii păstor adventist la noi, aici în comunitate„.

Femeia avea regretul ei. Şi noi, pe ale noastre, dar nu le-am zis cu voce tare…Şi iarăşi mi-am adus aminte de Evr. 11, 1 şi despre definiţia credinţei : a crede înseamnă a vedea dovedirea interioară a celor care nu se văd [ οὐ βλεπομένων]. Ea nu putea să vadă dovedirea lui Dumnezeu în inima mea, după cum vedeam eu fanatismul ei din inima ei. Dovedirea credinţei mele nu se sprijinea pe definiţii, pe texte scripturale şi pe nicio carte pe care am citit-o, ci, în primul rând pe prezenţa Lui iluminatoare, creatoare de încredinţare, în inima mea.

Probabil, că nici acum, nu voi ştii să îi răspund vecinei mele despre lucruri din Scriptură, dacă mă întreabă cât cântărea scutul lui Goliat sau de câte ori spune Domnul în Evanghelii saduchei şi farisei făţarnici. Acum apăs pe câteva taste şi primesc rezultatul la ce mă interesează în câteva limbi în acelaşi timp. Însă, nicio tastă de pe lume şi nicio carte nu mă poate încredinţa sau nu mă pot încredinţa de la sine prin intermediul lor, dacă El Însuşi, Dumnezeul nostru, nu m-ar fi încredinţat prin harul Său despre ce înseamnă creştin-ortodox şi ce înseamnă să trăieşti ca un ortodox.

Da, Scriptura şi Părinţii vorbesc despre încredinţare, despre credinţa care mută munţii, dar poţi să o înţelegi cum vrei această credinţă. Însă, când ai încredinţarea în tine, când zorii încredinţării ţi-au fost sădiţi în inima ta chiar de către El şi nu sunt rodul unor cogitaţii personale, atunci nicio frază şi niciun avânt evanghelizator nu mai are efect, pentru că frazele vin din gură iar încredinţarea e însăşi verticalitatea, fundamentul fiinţei tale.

De aceea, poate că, pentru acest motiv şi pentru multe altele întâmplate cu mine, sunt mult prea tăios cu textele, parafrazele, compilaţiile, euforiile sentimentale sau intelectuale, care mi se pasează cu mâna, ca pe o farfurie cu mâncare, la gură. Nu vreau o farfurie de mâncare, texte fără relevanţă în om, ci oameni vii din care emană toată frumuseţea Scripturii. Poate că mă va îmbogăţi Dumnezeu, din ce în ce mai mult, cu astfel de oameni!

Pr. Drd.  Dorin Octavian Picioruş

Ziua a doua a colocviului internaţional: „Şi noi ştim să comentăm decent!”

În prima zi a colocviului s-a discutat despre rolul omului duhovnicesc în viaţa noastră şi despre comunicarea de conştiinţă ca element fundamental care sudează relaţiile dintre oamenii credincioşi.

Nădăjduim ca în această zi de duminică să se extindă aria dialogului nostru şi să apară noi comentatori angajaţi, care să ne împărtăşească din gândurile, frământările, aspiraţiile şi experienţa lor.

Dumnezeu să binecuvinteze dialogul nostru şi să înmulţească în noi şi între noi simţul viu al comunicării şi al acceptării reciproce!

Pr. Dorin.

1 2