Rugăciunea care înspăimântă [Predică la Duminica a 19-a după Rusalii; Lc. 6, 31-36]

Un site dedicat Sfântului Ştefan cel Mare al Moldovei

Iubiţii mei,

una dintre cele mai năucitoare şi cutremurătoare, înspăimântătoare în cel mai bun sens cu putinţă, în sensul fericit al realităţii, este rugăciunea pentru vrăjmaşii noştri; rugăciunea care binecuvintează şi cere venirea în fire, intuirea de către ei a drumului spre dreapta credinţă şi mântuirea lor. Rugăciunea care înspăimântă este rugăciunea care smereşte nesimţirea, smereşte furia, smereşte ura oarbă, smereşte neaşteptarea celor ce se luptă cu noi. Căci ce e mai cutremurător decât fapta celui căruia tu îi faci zile fripte iar el te cutremură cu o conştiinţă cerească? Tu eşti un câine cu el şi el un domn cu tine. El e o fiară ce îşi arată pe fiecare zi colţii iar tu un om care ierţi cu sfinţenie.

Nimic mai înspăimântător aşadar, ca oamenii care ne fac bine şi ne vorbesc de bine, după ce noi am fost incredibil de răi cu ei. Însă, rugăciunea pentru vrăjmaşi, nu trebuie să ne înşelăm, este o harismă a celor mari, a Sfinţilor, şi nu înseamnă numai a zice din gură: te iert! şi deodată lucrurile nu mai sunt roze ci sunt albe. Nu! Rugăciunea autentică, reală pentru vrăjmaşi e apanajul dragostei dumnezeieşti, e apanajul unei mari conştiinţe delicate şi nu a unui ipocrit. Pentru a ajunge la iertarea aproapelui şi la rugăciunea pentru el, trebuie să începi de la a ştii să laşi loc de bună ziua şi de la a nu fi, în inima ta, un om răzbunător ca şi el.

Pericopa evanghelică de astăzi, de la Sfânul Luca, vine, providenţial, tocmai la intronizarea Părintelui nostru Patriarh Daniel, care, mai înainte ca să fie ales a fost hulit de către mulţi şi astăzi, cei care l-au hulit, ar fi bine să se roage pentru el: măcar atât. Dacă au ştiut să se teamă sau să blesteme, să vedem dacă ştiu să şi binecuvinteze. Căci dacă ştii să binecuvintezi şi să te pocăieşti avem de-a face cu ortodocşi şi nu vorbim despre nişte veleitari.

Căci duminica de astăzi, în cadrul acestui grandios eveniment eclesial, ne învaţă să avem mai multă conştiinţă decât…dreptate personală. Pentru că, dreptatea personală necreştină zice : să moară şi capra vecinului dacă a mea e bolnavă de lingoare. Însă dreptatea creştină ştie să treacă cu vederea, să uite şi să vadă mai departe, pentru că: „Şi toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi [şi voi] asemenea acestora ” [καὶ καθὼς θέλετε ἵνα ποιῶσιν ὑμῖν οἱ ἄνθρωποι, ποιεῖτε αὐτοῖς ὁμοίως] [v.31].

A vrea să fie bine în lume înseamnă a vrea să faci binele pe care ţi-l doreşti şi altora, tuturor. Dacă vrei ca numai tu să ai palat iar celălalt cocioabă, dar să fiţi unul lâgă altul, asta te arată fără simţ estetic măcar, pentru că, lângă palatul tău luxos vei vedea o dărăpănătură iar despre tine, cel cu palat, nu vom zice cu toţii numai laude, când te vedem cât de impropriu eşti numelui de om.

Toate câte vreţi…Păi eu vreau să fiu sănătos, liniştit, smerit, iubitor, să mă mântuiesc, să ştiu şi să fac cât mai multe lucruri bune pe fiecare zi, iubesc frumosul, binele, dreptatea… Deci dacă asta vreau cu mine, atunci aceste lucruri trebuie să vreau să fie şi la altul în fiinţă. Iar dacă vreau asta, dacă sunt omul principialităţii atunci înseamnă că ştiu să iert şi să mă rog.

Eu trebuie să fac altora ceea ce mi-ar plăcea să mi se facă, şi, poate, nu mi se face. Dacă eu vreau să fie lumea simţită cu mine, eu trebuie să fiu simţit cu toţi nesimţiţii. Dacă vreau să mi se facă cadouri de suflet, atunci eu trebuie să iau prin surprindere pe cunoscuţii şi necunoscuţii mei cu iniţiative şi cadouri frumoase. Dacă cineva se aşteaptă de la mine ca să fiu dur cu el, atunci voi fi foarte blând cu el iar dacă cineva se crede steaua de pe cer, trebuie să fiu bun cu el, şi să îi spun, că nici mie şi nici lui nu îi este de folos să mergem în Iad.

Dorinţa mea de mântuire trebuie să o transfer şi în viaţa prietenului şi a vrăjmaşului meu. Vrăjmaşul meu, în inima mea, e un mare prieten al meu, pentru că eu îi doresc şi lui ceea ce îmi doresc mie. Şi, în acelaşi timp, prietenul meu este un tot la fel de bun prieten pentru mine, numai că el mă foloseşte pentru că mă linişteşte, iar vrăjmaşul mă foloseşte pentru că mă smereşte. Însă vrăjmaşului meu nu îi este de folos să stea toată ziua cu cearta pe mine.

Dracii sunt unii dintre cei mai buni prieteni ai noştri în sens negativ. Cum aşa?! Păi ei, direct sau prin oameni, ne ajută să ne mântuim. Cum aşa, Părinte?! Prin acţiunile lor sâcâitoare, prin ademenirile lor să păcătuim, prin îngrozirile şi piedicile pe care ni le pun, ei vor să ne facă rău, cel mai mare rău. Dar dacă ştim să ne folosim în bine de răutatea lor, văzând ce vor ei să facă cu noi, atunci, în fiinţa noastră, convertim răutatea şi îndemnurile lor spre rău şi toate şicanele lor în uneltele mântuirii noastre.

Ei vin cu toptanul şi ne învaţă tot felul de erezii pe care le-au predat cu generozitate şi altora, să avem o bună părere despre noi, ne spune că suntem sfinţi, că suntem nişte oameni de marcă, că avem calităţi şi daruri paranormale, că trebuie să curvim ca să ne simţim bine, că trebuie să ne luăm 3 maşini ca să părem oameni normali, că e bine să îmi fac lifting pentru că aşa e dragostea mai frumoasă, că studiile multe ne fac semizei chiar dacă noi suntem nişte oameni roşi de invidii şi pasiuni mărunte, că…la un moment dat, o să ne luăm zborul de atâta cuminţenie câtă avem în noi.

Aşa că, în predica Domnului, în predica paradoxului perpetuu şi multiplu al Ortodoxiei, dracul, duşmanul şi prietenul sunt făcătorii noştri de bine, bineînţeles, cu specificaţiile de care am vorbit. Dracul şi duşmanul ne fac bine fără să dorească asta, prietenul prin alegere binevoitoare. Căci ura dracului şi a vrăjmaşului sunt întoarse de către Dumnezeu, sunt folosite spre binele nostru, ca metode de disciplinare şi de organizare interioară.

Şi, în acest fel, iubirea prea mare a marilor Sfinţi, care se rugau pentru om, animal, piatră, drac, planetă…trebuie înţeleasă în această profundă ordine a binelui pentru alţii. Dacă mie îmi e bine, cu alte cuvinte, de ce să nu le fie bine la toţi? Şi dacă eu vreau ca eu să fiu în har, de ce să nu fie toţi şi toate în har? Însă avem numeroase rugăciuni pentru vrăjmaşi şi pentru demoni ale Sfinţilor, care au arătat că unii nu vor în ruptul capului să se întoarcă la gânduri mai bune. Se ruga Sfântul şi omul cuvios pentru vrăjmaşi iar ăia îl luau la ciomăgeală, ca pe Sfântul Serafim în pustia Sarovului. Sau, se ruga Sfântul pentru mântuirea dracilor şi veneau dracii, sub diverse forme şi îi mulţumeau spunându-i diverse hule.

Aşa că unele rugăciuni, oricât de sfinte ar fi şi de cât de Sfinţi ar fi cei care le fac, nu cam prind pe nicăieri, pentru că destinatarii sunt opaci, sunt impenetrabili prin liberă voinţă la harul lui Dumnezeu, care vrea să treacă prin ei şi nu îi găseşte niciodată acasă. Adică te caută Dumnezeu pe acasă şi tu eşti plecat cu sorcova. El vrea să îţi facă bine iar tu eşti ca buduroiul de la fântână: nu poţi să pluteşti, ci te duci la fund.

Să facem şi noi, deci, ceea ce am vrea să ni se facă. Dar să facem şi mai mult decât vrem să ni se facă. Ca să arătăm că suntem fiii Celui Preaînalt şi nu, doar nişte oameni…civilizaţi. Pentru că aţi văzut că astăzi civilizaţia şi specializarea minţii dă cu bomba, îţi ia casa prin tertipuri avocăţeşti, te discriminează pe motive de sănătate sau de origine, se arată nesimţiţi, îţi taie beregata instant sau el e inginer, dar pentru a câştiga banu’ mai repede s-a apucat de filme porno.

Civilizaţia, se pare, că nu ne prea ajută să iertăm. Nici intelectualizarea noastră nu ne face mai răsăriţi decât eram înainte. Banii ne cam strică la creier. Funcţia ne face să o luăm razna. Dacă avem maniere elegante le folosim numai în unele locuri, nu în toate, şi comportamentul adecvat e doar o garderobă de oraş şi nu de cameră. Dacă în oraş suntem atenţi cum ne ştergem nasul acasă putem să ne luăm mucii cu mâneca. Dar nu mă refer la mucozitatea nazală, firească şi neapărată, ci la modul duplicitar în care ne existăm, la modul duplicitar în care ne vindem, fără succes, marelui public.

Îmi aduc aminte de o prinţesă rusoaică, care a venit să îl viziteze pe un Sfânt nebun pentru Hristos pentru sfătuire. A venit galantă, îmbrăcată ca în societatea unde trăia…Şi Sfântul Teofil a primit-o la el în chilie, unde era o alandala teribilă, pentru că el se prefăcea un om cam nebun. Dar el era nebun de iubire pentru Dumnezeu şi nu de scleroză. Şi i-a spus să ţină rochia, rochia ei lungă şi frumoasă, ca să îi pună în poală nişte vechituri de-ale sale, ca să le spele la o apă din apropiere.

Şi, deodată, s-a pomenit prinţesa cu poala plină de murdărie, cu faţa plină de ruşine, pentru că aşa s-a dus cu ea, cu rochia suflecată şi cu ruşinea pe obraz, ca să spele lucrurile ce i le pusese Sfântul Teofil. Adică, morala primă, aia greşită: Ce nechibzuit monah?! I-a stricat toaleta cea scumpă a femeii! Morala asta e falsă. Prinţesa venise să ceară sfat de la Sfânt, dar nu nimerise bine nici îmbrăcămintea şi nici nu se pregătise cu starea cea bună a întrebătorului care caută mântuirea. Adică venise cu intenţii bune dar cu sufletul, cu poalele sufletului nepregătite ca să primească sfătuirea dumnezeiască a Sfântului.

Şi Sfântul Teofil a rezolvat problema pregătirii acurate imediat: i-a pus nişte murdărie în poale, că aia avea în suflet, şi a trimis-o să spele două străchini de-ale lui şi, să se spele, în acelaşi timp, de buna părere despre sine. Morala secundă, aia bună: contează ce eşti pe sub haine, ce ai în suflet şi nu ce îţi pui pe tine ca să maschezi urâţenia sufletului tău sau ce spui despre tine idealizându-te.

– Nu a fost prea dur, Părinte, cu ea?

– Nu! Ci a vorbit corect, propriu, pentru un om care căuta acest lucru: trezirea spre mântuire; trezirea spre conştientizarea de sine; trezirea pentru a te apuca de faptele mântuirii. Sfântul Teofil i-a făcut cel mai mare bine prinţesei. Un astfel de bine i-a făcut şi părintele ieromonah Daniel de la Tanacu măciuţei care a murit nu din cauza lui: a vrut să o liniştească. Şi măicuţa s-a liniştit, chiar dacă a adormit. Măicuţa a primit, prin muncirea ei de către demoni, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, iertarea păcatelor ei iar părintele şi maicile care acum sunt duși prin tribunale au făcut ceea ce era corect, chiar dacă nu se potriveşte cu corectitudinea seculară, unde, e corect să dai pe un om afară din casă şi să îl laşi pe drumuri, dacă aşa zice legea, dar nu e bine să alini, dacă o faci cu prea multă conştiinţă.

Dacă vizăm mântuirea omului, duritatea aceasta pedagogică nu omoară, ci vindecă! Duritatea mustrării, acel: a spune verde în faţă omului, înseamnă de multe ori salvarea omului şi cei care au scăpat de homosexualitate, de dependenţa de alcool, de dependenţa de tutun, pornografie sau droguri, cele care au fost oprite să nu avorteze sau să nu se prostitueze, ştiu ce spun acum: duritatea altora a fost mântuirea lor. Dacă erau lăsaţi de capul lor acum se răsuceau prin Iad. Însă, dacă au fost treziţi de ai lor sau de vreun creştin trezvitor şi s-au îndreptat, acum se bucură că au ieşit din mrejele demonilor.

Ştiu că aceste lucruri sunt foarte grele pentru mulţi, însă adevărul, chiar dacă te doare sau te bucură, e tot adevăr şi nu minciună.

Dacă-i iubim numai pe-ai noştri, ne spune Domnul, dacă dăm milostenie numai celor care ne favorizează în chip şi fel sau dacă dăm cu împrumut ca să ni se restituie [v. 32-34]…nu facem mare scofală. E în limita echităţii să faci toate astea. Rugăciunea şi iertarea mai presus de echitate, adică de drept şi nedrept, e cea în care ierţi şi pupi nu pe ăla care trebuie, ci pe ăla pe care nu ar mai trebui să îl ierţi, dacă e să vezi prin ochelarii dreptăţii umane.

Însă nouă ni se cere ca să fim fiii Lui. Adică să împlinim aceasta: iubiţi pe vrăjmaşii voştri ![ἀγαπᾶτε τοὺς ἐχθροὺς ὑμῶν]. Să îi agapăm, să le arătăm iubire din iubirea lui Dumnezeu revărsată în noi. Că de aici vine agapă, să facem o agapă. Adică să întindem o masă de bucate sau de cuvinte aproapelui nostru ca să îl hrănim pe el. Sfântul Ioan Gură de Aur are numeroase predici în care le spune că au venit credincioşii la masa duhovnicească, la masa propovăduirii ortodoxe, a credinţei ortodoxe, ca oamenii să se desfăteze şi cu cuvântul lui Dumnezeu dar şi cu Trupul şi Sângele Fiului Omului.

Noi trebuie să facem agapă pentru vrăjmaşi, să dăm milostenie, ca să trăim starea de bunătate a lui Dumnezeu, pe măsura noastră, acea stare în care El, Dumnezeul nostru: „este bun cu cei nemulţumitori/aharistus şi răi/ponirus” [χρηστός ἐστιν ἐπὶ τοὺς ἀχαρίστους καὶ πονηρούς]. Căci harismatic înseamnă a fi om plin de har, de bine dumnezeiesc iar poniros înseamnă să fii ponosit, să fii stricat de rău ca o carpetă mâncată de molii. Şi să observaţi aici, că a fi hristos / χρηστός [e un adjectiv substantival la masculin], în greaca veche, înseamnă a fi un om bun. Omul hristos, omul bun e învăţat bunătatea de către Hristos Dumnezeu.

Versetul ultim al Sfintei Evanghelii de astăzi ne spune că iertarea înseamnă milostenie. A fi milostiv înseamnă a fi οἰκτίρμων/ictirmon [v. 36]. A fi milostiv înseamnă a te face casă a bunătăţii, a iertării după cum Dumnezeu e veşnic bun şi mereu milostiv cu fiecare dintre noi. Dacă ştim că ni s-a iertat mult, să iertăm mult. Iertarea ţine de conştiinţa sinceră faţă de ceea ce s-a petrecut cu noi atâţia ani.

Dumnezeu să vă dea tuturor pace şi puterea de a încerca să iertaţi, ca să fiţi iertaţi; puterea de a vrea să fiţi buni, de a fi sinceri cu dv., de a fi fideli conştiinţei dv. Amin!

Pr. Dorin Picioruş

Întronizarea PFP Daniel al României [30 septembrie 2007] (I)

Ziarul Gardianul, 29 sept. 2007.

Programul ceremoniei de intronizare a Prea Fericitului Parinte Daniel ca Arhiepiscop al Bucurestilor, Mitropolit al Munteniei si Dobrogei, Loctiitor al Tronului Cezareei Capadociei si Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române va incepe mâine la ora 8.30, odata cu savârsirea Sfintei Liturghii, in Catedrala Patriarhala din Bucuresti. Astazi va prezentam, in mod special, ceremonialul intronizarii de mâine.

Intronizarea propriu-zisa incepe la ora 10.30, in timpul Te-Deum-ului. Cele mai importante momente ale zilei de maine sunt: citirea Gramatei Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane; inmanarea insemnelor patriarhale; asezarea in tronul patriarhal; cuvantul rostit in numele Sfantului Sinod de catre IPS Mitropolit Laurentiu al Ardealului; cuvantul Prea Fericitului Parinte Daniel, Patriarhul BOR; semnarea actului din Condica de Aur a Patriarhiei Romane, in Palatul Patriarhiei; sedinta solemna a Sfantului Sinod pentru prezentarea mesajelor oficiale de felicitare, din Aula Palatului Patriarhiei, iar de la ora 16.30, conferirea Ordinului National Steaua Romaniei in Grad de Mare Cruce de catre presedintele Traian Basescu, la Palatul Cotroceni.

Invitat sub policandru

Dupa rugaciunile incepatoare ale Te Deum-ului, rostite de diacon, cu binecuvantarile Mitropolitilor Laurentiu si Bartolomeu, si raspunsurile corului, in timp ce se va canta Troparul Pogorarii Duhului Sfant (“Binecuvantat esti, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce preaintelepti pe pescari i-ai aratat, trimitandu-le lor Duhul Sfant si printr-insii lumea ai vanat, Iubitorule de oameni, slava Tie!”), PS Vincentiu Ploiesteanu, Episcop Vicar Patriarhal si secretarul Sfantului Sinod, il va invita pe noul Patriarh in mijlocul bisericii, sub policandru. Apoi, IPS Nifon, Arhiepiscopul Targovistei, presedintele Comisiei de organizare a ceremoniilor legate de intronizare, va da citire Gramatei Sfantului Sinod, dupa care il va invita pe solee (treapta din fata Sfantului Altar), pentru a-i fi inmanate insemnele patriarhale.

Inmânarea insemnelor

Mitropolitii Iosif si Serafim ii vor inmana mantia. Mitropolitul Petru, crucea, Mitropolitul Nicolae, engolpionul cu Maica Domnului, Mitropolitul Teofan, engolpionul cu Mantuitorul, Mitropolitul Bartolomeu, camilafca alba, iar Mitropolitul Laurentiu, carja Patriahala. Dupa primirea fiecarui insemn si intrebarea Mitropolitior “Vrednic este?”, corul si cei prezenti vor raspunde “Vrednic este!”. Cand i se va oferi carja patriarhala, Mitropolitul Laurentiu va rosti urmatoarele cuvinte: „In numele Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, primiti aceasta carja patriarhala, ca sa pastoriti turma cuvantatoare a lui Hristos, a Prea Sfintei Bisericii Ortodoxe Romane, cea incredintata Prea Fericirii Voastre, si celor ascultatori sa le fie toiag de sprijin si intarire, iar pentru cei neascultatori si nestatornici-toiag de desteptare si indreptare.”

Condus la tronul patriarhal

Dupa acest moment, Mitropolitii Laurentiu si Bartolomeu il vor conduce pe noul Patriarh la tronul patriarhal, urmand ca Mitropolitul Bartolomeu sa rosteasca urmatorul cuvant:” Cu ajutorul Atotputernicului si Milostivului Dumnezeu, Care poarta de grija sfintelor Sale Biserici, Va inaltam si Va asezam, de Hristos iubitorule si al nostru prea iubit frate in Domnul, Prea Fericite Parinte Daniel, in tronul de Arhiepiscop al Bucurestilor, Mitropolit al Munteniei si Dobrogei, Loctiitor al Tronului Cezareei Capadociei si Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”. Dupa binecuvantarea noului Patriarh, corul va canta “Intru multi ani, Stapane”, apoi Mitropolitul Teofan va rosti o rugaciune cerand Atottiitorului sa-i dea putere si har, “ca sa lege si sa dezlege cele ce se cuvine a lega si dezlega”, Patriarhului Daniel. Pe rand, dupa citirea Apostolului, Mitropolitul Laurentiu va citi din Evanghelie despre Pastorul el bun, Mitropolitul Nicolae va rosti o rugaciune, slujba fiind continuata de Mitropolitii Petru, Laurentiu si Iosif. Dupa cuvantul rostit de Mitropolitul Laurentiu, PF Parinte Daniel va rosti o cuvantare. La sfarsitul slujbei, Patriarhul va iesi din catedrala, mergand in procesiune spre Palatul Patriarhiei, unde vor continua celelalte momente ale ceremoniei.

*

Participanţii la ceremonie

La evenimentul de duminica de la Patriarhie vor participa presedintele tarii, primul ministru, presedintii celor doua Camere ale Parlamentului, alte autoritati centrale si locale, Regele Mihai si familia regala, fostii presedinti ai Romaniei Ion Iliescu si Emil Constantinescu. La ceremonia intronizarii Patriahului Daniel vor fi prezente 30 de delegatii ale unor Biserici crestine din intreaga lume, dintre care 16 ortodoxe, cu un numar total de 90 de invitati, La ceremonii vor participa 56 de episcopi din afara tarii, apartinand tuturor Bisericilor crestine. Delegatia Bisericii Ortodoxe Ruse va fi condusa de Mitropolitul Filaret de Minsk, iar delegatia Vaticanului, de Cardinalul Walter Kasper. Conform traditiei, la intronizarea unui Patriarh nu participa Intaistatatorii de Biserici.

*

Însemnele patriarhale

Mantia este un vesmant liturgic pe care il imbraca arhiereii la savarsirea serviciilor divine, cand nu se poarta sacosul si stiharul, la sfintirea apei, la Maslu, la inchinarea la icoane inainte de Liturghie, in procesiuni. Mantia inchipuie imbracamintea ingereasca. Sfantul Simeon al Tesalonicului o numeste “darul lui Dumnezeu cel purtator de grija si acoperitor”. La incheieturile mantiei exista patru tablite. Cele de sus simbolizeaza Tablele Legii Vechi, iar cele de jos inchipuie Cele doua Testamente ale Sfintei Scripturi unite prin Hristos, din care izvorasc rauri de apa vie, asa cum trebuie sa izvorasca mereu invatatura din mintea si din gura arhiereului;

Crucea pectorala este o insigna, care se poarta ca si engolpionul si care simbolizeaza Crucea lui Hristos, fiind semn al biruintei, al intaririi si al povatuirii;

Engolpionul are forma unui medalion-iconita, cu chipul Mantuitorului sau al Maicii Domnului. Se poarta pe piept, fiind o podoaba existenta numai in Bisericile Ortodoxe. Engolpionul aminteste hosenul sau pectoralul purtat de arhiereii Vechiului Testament, in care se pastrau Urim si Tumim, adica “Aratarea” si “Adevarul”, talismane scumpe care preinchipuie pe Hristos si pe Maica Domnului. Candva ele erau relicvarii. Engolpionul simbolizeaza marturisirea credintei si puritatea Sfintei Cruci. Cand reprezinta chipul Sfintei Fecioare, simbolizeaza puterea ei mijlocitoare si ocrotitoare. Daniel va primi doua engolpione;

Camilafca alba este panza purtata de monahi peste potcap (acoperamant al capului, purtat de preotii si calugarii ortodocsi) în anumite ocazii. Camilafca alba era un semn al bisericilor autocefale dupa Patriarhatele istorice Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim.

România este singura tara ortodoxa în care Patriarhul Bisericii este într-o tinuta complet alba. Croiala vesmantului arata apartenenta la Ortodoxie, iar culoarea acestuia, latura latinitatii poporului român. Istoria vesmintelor albe a pornit de la primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în noiembrie 1925, Miron, care a primit din partea Mitropolitului Dionisie al Varsoviei o camilafca alba.

Carja Patriarhala sau Toiagul Pastoresc este un baston inalt, din lemn sau metal, impodobit cu placute de aur sau argint. La capatul de sus se termina cu doi serpi afrontati, care stau cap in cap, peste care se suprapune un glob, iar peste acesta o mica cruce. Pe maner are infasurata o marama cusuta cu fir. Carja este prototipul toiagului lui Aron care a infrunzit in chip minunat. Ea simbolizeaza puterea de a pastori Biserica si autoritatea pastorala a arhiereului, dupa modelul lui Moise si Aaron, care purtau toiege ca semne vazute ale autoritatii si puterii lor de a conduce poporul evreu. Cei doi serpi simbolizeaza intelepciunea arhiereului, iar globuletul si crucea arata ca Iisus a venit pe pamant si a sfaramat prin Cruce sarpele (diavolul) care a ispitit pe primii oameni. Arhiereul pastoreste in numele Crucii, simbolizata prin insasi Carja Patriarhala;

Pe cap, Daniel va primi si o mitra, care se foloseste in timpul serviciului divin. Mitra simbolizeaza cununa de spini de pe capul Mantuitorului sau mahrama cu care I-a fost acoperit capul cand a fost pus in mormant. Ea este semnul demnitatii imparatesti a Mantuitorului si in acelasi timp semnul vredniciei primite de arhiereu de la Mantuitorul, arhiereul fiind savarsitorul principal al serviciilor divine si al Sfintelor Taine.

Iarna duhovnicească [II]

Prima parte a articolului – aici.

Deşi Eminescu este cunoscut mai mult ca poet al naturii văratice, iarna ocupă un loc deosebit în lirica sa, dar nu s-a vorbit prea des despre acest fapt. Noi însă am mai adus în discuţie acest aspect în articolul despre Dubla „ereditate” a lui Eminescu.

Prezenţa anotimpului hibernal, cu pelerina sa de fenomene negative, ostile, este, ca şi în literatura noastră veche religioasă, o constantă pur simbolică a liricii eminesciene. Eminescu parafrazează din cărţile Bisericii chiar şi nelipsita antiteză iarnă – primăvară/vară. Şi tot din volumele vechi găsite de el în casa părintească sau în bibliotecile Mănăstirilor – tomurile groase şi roase de molii de care aminteşte adesea[1] – iarna are semnificaţie duhovnicească, fiind un simbol al tulburării sufleteşti, al nefericirii, al viscolirii de gânduri negre.

O ipostază duhovnicească a autorului o regăsim în poemul „Melancolie”, în care Eminescu îşi face autoportretul ca o biserică în ruină, cu ferestrele şi uşile sparte şi cu icoanele învechite sau estompate. O asemenea relatare nu poate fi decât corectă din punct de vedere ortodox, pentru că în Ortodoxie, oamenii sunt temple ale lui Dumnezeu. Eminescu îşi recunoaşte ruina bisericii sale interioare, a sufletului său, într-un context istoric al epocii moderne în care:

Bogată în întinderi, stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Descrierea aceasta eminesciană o putem localiza poetic între Alecsandri şi Bacovia, pentru că poartă pe struna versurilor tonalităţi comune ambilor poeţi, deşi pare că pe cei trei îi despart prăpăstii literar-ideologice de netrecut. Limbajul este mai degrabă propriu lui Alecsandri, dar sentimentul de criză ne apropie de Bacovia.

Dezamăgirea profundă provocată de neîmpărtăşirea iubirii îi provoacă poetului cel mai adesea, reflecţii întunecate, care îi zugrăvesc în minte tablouri hibernale, viscoliri cataclismice. Aşa se întâmplă în mai multe poeme.

Ca spre exemplu „Departe sunt de tine…”:

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în mine viaţa-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.

„De câte ori, iubito…”:

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul de gheaţă mi-apare înainte:
(…) Iar peste mii de sloiuri, de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite
(…) Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ…

„Scrisoarea IV”:

Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?
Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse…? (…)
Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…

În Scrisoarea V, este din nou prezentă antiteza dintre visul de iubire, feeria unui mândru vis de vară, şi inima de gheaţă a femeii. Iubirea face ca anotimpul inimii să fie văratic (Când în inimă e vară…) şi încearcă să dezgheţe cu căldura sa raza ochilor ei reci, însă frigul polar din sufletul femeii ipocrite nu se topeşte.

Întotdeauna decorul iubirii este văratic la Eminescu şi presupune nenumărate sugestii care ţin de transgresarea dimensiunilor finite ale lumii acesteia, pentru a intra în grădina fericirii veşnice, acolo unde iarnă şi suferinţă nu există.

În Ce te legeni…, iarna devine un motiv de nefericire de proporţii cosmice, căci Iarna-i ici, vara-i departe.

O altă metaforă a gerului sentimental, care aduce în scenă decorul glacial al ipocriziei, se referă la judecătorii cei cu nenduraţii ochi de gheaţă, adică criticii, de data aceasta, care denigrau versurile sale din invidie („Criticilor mei”).

Acestora el le dedică următoarele versuri, împrumutând tot din gândirea Bisericii, motivul nerodirii, al stârpiciunii duhovniceşti: Critici voi, cu flori deşarte, / Care roade n-aţi adus – / E uşor a scrie versuri / Când nimic nu ai de spus.

Să trecem însă de la Eminescu la un Bacovia, pentru care iarna, ca şi pustiul interior, sunt o constantă lirică indubitabilă. Poezia lui Bacovia este plină de referinţe la anotimpul hibernal, de care se leagă strâns obsesia extincţiei, sentimentul claustrării şi al îngropării sub balastul de zăpadă. Ninsoarea este fără sfârşit, este un potop („Decembrie”), ninge prăpădind …, ninge ca-ntr-un cimitir („Nevroză”), În ecouri bocitoare / Vine iarna, vine-acuşi (…)// Iată, ninge peste fire / (…) Milogiri de cimitire. („De iarnă”), etc.

În lirica bacoviană apare foarte limpede, foarte clar, asociaţia dintre iarnă şi păcat. În poemul „Singur”, este Potop, cad stele albe de cristal / Şi ninge-n noaptea plină de păcate; (…)// Şi ninge-n miezul nopţii glacial…/ Şi tu iar tremuri, suflet singuraticFrica de gerul pe care îl aduce păcatul în suflet şi de iadul glacial este mai mult decât evidentă pentru cititorul ortodox. Un alt poem care aduce în prim-plan aceeaşi realitate, poartă titlul, la prezentul continuu, „Şi ninge”:

Şi ninge în oraşul mare
E noaptea plină de orgii,
Iar prin saloane aurii
S-aud orchestre, şi fanfare.

Femei nocturne, singurele
La colţ de stradă se aţin,
Desfrâu de bere şi de vin
Prin berării, şi cafenele.

De orbitoare galantare
De diamant, şi de rubin…
Şi de averi oraşu-i plin,
Şi ninge în oraşul mare!…

Este un oximoron psihologic şi duhovnicesc, cel la care recurge Bacovia, ilustrând ninsoarea care cade peste păcate.

În poemul „Plumb de iarnă”, iarna duhovnicească, demonică, ce a pus stăpânire peste inimile oamenilor, răceala contactelor interumane, indiferentismul şi egoismul suprem, fac să încremenească între viaţă şi moarte, într-un tablou glacial, întreaga panorama a vieţii sociale:

Ninge secular, tăcere, pare a fi bine,
Prin oraşul alb, doar vântul trece-ntârziat –
Ninge, parcă toţi muriră, parcă toţi au înviat…
Dorm volumele savante-n îngheţatele vitrine.

Printre ziduri, peste turnuri depărtate,
Ninge cu nimic în noaptea vastă, ning bancnote –
Numai vântul singur plânge alte note….
Umbra mea se adânceşte-n cartiere democrate.

Ninge grandios în oraşul vast cum nu mai este,
Ning la cinematografe grave drame sociale,
Pe când vântul hohoteşte-n bulevarde glaciale…
Dar cine poate să explice această tristă poveste?

Bacovia este poetul care ne oferă panoplia completă a suferinţelor provocate de lipsa iubirii şi a comuniunii într-o societate modernă secularizată. De aceea, lecturaţi-l cu atenţie!

Antiteza, de inspiraţie biblică, iarnă – primăvară, pe care poeţii noştri au împrumutat-o din cărţile ortodoxe, am regăsit-o şi la Blaga (Să laşi în urmă o iarnă cu viscole, / cu tenebre şi suferinţi, e uşor, / o, cât de uşor, când în martie / auzi, prin frunze uscate, mari osteneli, / un cărăbuş de aur / făcându-şi drum în lumină. – „Convalescenţă”), dar şi la alţi scriitori. Considerăm însă că ilustrările noastre din literatura română sunt suficiente, pentru moment.


[1] „În volumul ros de molii / Cauţi noaptea adevăr” („Pajul Cupidon…”); „Gândirea mea în vremi trecute-noată, / Deschid volume mari şi vechi tipicuri” (o versiune a unui „Sonet”, cf. Mihai Eminescu, Opere alese I, EPL, 1964, p. 324).