Pluguşorul românilor

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=4Ems7b1QZps]

Aho, aho, copii şi fraţi,

Staţi puţin şi nu mânaţi,

Lângă boi v-alăturaţi

Şi cuvântul mi-ascultaţi:

S-a sculat mai an

Bădica Traian

Şi-a încălecat

Pe-un cal învăţat,

Cu numele de Graur,

Cu şeaua de aur,

Cu frâu de mătasă,

Cât viţa de groasă.

Şi în scări s-a ridicat,

Ca s-aleagă-un loc curat

De arat şi semănat.

Şi-n curând s-a apucat,

Câmpul neted de arat,

În lungiş şi-n curmeziş.

S-a apucat într-o joi,

C-un plug cu doisprezece boi:

Boi bourei

În coada cu dălbei,

În frunte ţintăţei.

Mânaţi flăcăi: hăi, hăi!

Ziua toată a lucrat,

Brazdă neagr-a răsturnat

Şi prin brazde-a semănat

Grâu mărunt şi grâu de vară,

Să dea Domnul să răsară.

Şi când lucrul a sfârşit

Iată, mare, s-a stârnit

Un vânt mare pe pământ

Şi ploi multe după vânt,

Pământul de-a răcorit

Şi sămânţa a-ncolţit

La luna, la săptamâna

Îşi umplu cu aur mâna.

Şi se duse ca să vadă

De i-a dat Dumnezeu roadă

Şi de-i grâul răsărit,

Şi de-i spicul aurit.

Mânaţi flăcăi: hăi, hăi!

Traian iute s-a întors…

Şi din grajd pe loc a scos

Un alt cal mai năzdrăvan,

Cum îi place lui Traian:

Negru ca corbul,

Iute ca focul,

De nu-l prindea locul;

Cu potcoave de argint

Ce-s spornice la fugit.

El voios a-ncălecat,

La Tighina a plecat

Şi oţel a cumpărat,

Ca să facă seceri mari

Pentru secerători tari,

Şi să facă seceri mici

Pentru copilaşi voinici.

Şi-a strâns fine şi vecine

Şi vreo trei babe bătrâne

Care ştiu rândul la pâne;

Şi pe câmp i-a dus

Şi pe toţi i-a pus

La lucrul pamântului, în răcoarea vântului.

Ei cu stânga apucau

Şi cu dreapta secerau,

Şi prin lan înaintau

De părea că înotau.

Mânaţi măi: hăi, hăi!

Alţii-n urma lor legau

Şi clăi mândre ridicau,

Apoi carele-ncărcau

Şi pe toate le cărau

În capul pământului,

În bătaia vântului.

Arie pe loc făceau

Şi grâul îl treierau;

Harabale încărcau

Şi la moară le porneau.

Şi turnau deasupra-n coş

Grâu marunţel de cel roş,

De sub piatră în covată

Curgea făina curată.

Traian mult se bucura,

Zeciuiala morii da

Şi voios se înturna.

Iară mândra jupâneasă

Auzea tocmai din casă

Chiotul flăcăilor

Scârţâitul carelor.

Mânaţi măi: hăi, hăi!

În cămară ea mergea

Şi din cui îşi alegea

Sită mare şi cam deasă

Tot ca pânza de mătasă

Şi cernea, măre, cernea,

Ninsoare se aşternea;

Apoi pâne plămădea

Şi-o lăsa până dospea;

Colăcei că învârtea

Pe lopată mi-i culca

Şi-n cuptor mi-i arunca;

Apoi iară cu lopata,

Rumeni îi scotea şi… gata!

Atunci ea-mpărţea vreo cinci,

La flăcăii cei voinici

Şi-mpărţea trei colăcei

La copiii mititei.

Mânaţi măi: hăi, hăi!

Cum a dat Dumnezeu an,

Holde mândre lui Traian,

Astfel să dea şi la voi

Ca s-avem parte şi noi.

Să vă fie casa, casă;

Să vă fie masa, masă;

Tot cu mesele întinse

Şi făcliile aprinse.

Şi la anul să trăiţi,

Să vă găsim înfloriţi

Ca merii,

Ca perii,

În mijlocul verii,

Ca toamna cea bogată

De toate-ndestulată.

Aho, aho!

Sursa

Revelion…cu subdivertisment

revelion-de-cascat

Nu mai avem nici… râs profesionist. Totul se face la mâna a 14-a. De ce? Pentru că suntem capitalişti fără valenţe culturale, capitalişti submediocri, care ne gândim numai la bani mulţi în schimbul unor produse media deplorabile.

Suntem imbecilizaţi cu lucruri uşoare, fade…la preţuri enorme.

Însă publicul e atras în baruri, în pensiuni, în pieţe…pentru concerte uşoare, pentru ca să consume, să dea bani. Un public de revelion extrovertit. Nu se mai vrea statul şi sărbătorirea revelionului în familie, pentru ca să se intensifice relaţiile dintre membrii unei familii…ci, dimpotrivă, se caută  disiparea familiei.

Am senzaţia că economia noastră de piaţă, în mare măsură, e o glumă scabroasă marca Vacanţa Mare. Prostul gust vandabilizat naşte lipsă de exigenţă personală şi socială. Dacă mănânci prost, vezi, asculţi lucruri proaste…nu poţi avea gusturi fine.

Asistăm la o comunizare a prostului gust fără precedent, după cum am trăit, până în gât, în susurul iritabil, înăbuşitor al limbajul de lemn comunist.

De unde relaxare? De unde distracţie? Dis-tragere, ieşire din gânduri / griji proprii pentru a te relaxa. Însă cum să te relaxeze ceva care te irită, care te scoate din sărite?

Ultimele revelioane româneşti televizate au fost un fel de lapte subţiat cu apă. Însă, din păcate, şi gândurile multora  au ajuns un fel de pizza din tot felul de resturi suspecte.

Ca să te salvezi dintr-o astfel de atmosferă trebuie să îţi creezi clipe de încântare, de desfătare bucuroasă cu cei dragi ai tăi şi să petreci cu simplitate şi supleţe duhovnicească. Pentru familia noastră revelionul înseamnă o intimitate plină de bucurie, de rugăciune şi de aşteptare a praznicului preaslăvit al tăierii împrejur a Domnului.

Ne-am bucura să aflăm că şi în inima şi familia dv. primează intimitatea şi bunul gust.

La mulţi ani tuturor cititorilor noştri!

revarsare-de-har

Autorii platformei Teologie pentru azi, Pr. Dorin şi Psa. Gianina Picioruş, urează La mulţi ani! cititorilor şi ascultătorilor care accesează blogurile noastre, atât celor care ne-au devenit lectori fideli, cât şi celor care se intersectează mai rar sau întâmplător cu vorbele noastre.

Aşteptăm, în 2009, să devenim trăitori mai profunzi ai vieţii şi ai teologiei ortodoxe, să ne cunoaştem din interior identitatea ortodoxă  şi să ne exprimăm ca nişte ortodocşi perfect lucizi şi responsabili, pentru lumea în care trăim. Sperăm la belşug dialogic şi la conştientizarea nevoinţei lăuntrice, cât şi la dezlipirea de masca măreţiei nemuncite.

Ştiind că celui ce crede, toate îi sunt spre bine, aşteptăm harul lui Dumnezeu care are multe feluri de a se manifesta în viaţa noastră.

Pace şi binecuvântare tuturor!

Ascult trecutul cu aceeaşi decenţă cu care aştept viitorul

Însemnări din 10. 11. 1997. „Maxime şi reflecţii” ale lui Rochefoucauld.

* *

*

la-rochenfoucauld

Cu şi despre François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld-Liancourt.

***

Cuvintele cheie ale secolului al 17-lea în Franţa, şi în Occident în general, erau gloria şi curajul. Autorul nostru definea gloria, gloria/ cinstea/ demnitatea personală drept „exaltarea la culme a individului”. De fapt a individualismului, a modului subiectiv de a te vedea şi a vedea, atitudine  interioară care va deveni o realitate socială largă în secolele următoare.

Autorul pune în discuţie virtuţile nobile ale societăţii franceze pentru a le demitiza. Geniul său denunţa tot ce însemna mască, aparenţă, prefăcătorie. Tocmai de aceea al lui e aforismul: „virtuţile noastre, nu sunt, de cele mai multe ori, decât nişte vicii deghizate”. Viciul deghizat e viciul care îşi arogă o imagine socială falsă. El joacă cartea onorabilităţii fără resursele ei ca atare.

Autorul a cerut, prin scrisul său, sinceritate şi modestie în viaţa personală şi  în cea publică.

*

Se naşte la 15 decembrie 1613. Citea cu plăcere romanele vremii. La 14 ani se căsătoreşte cu Andrée de Vivonne şi vor avea 8 copii. Însă va avea şi o amantă cu 13 ani mai mare decât el.

Este dezamăgit de ingratitudinea reginei. Într-o luptă în Flandra e rănit cu trei focuri de muschetă. Are o altă legătură amoroasă cu ducesa de Longueville, care era mai tânără cu 6 ani decât el. Primeşte o pensie regală de 8600 de livre.

Moare la 16 spre 17 martie 1680, sub ochii lui Bossuet.

*

Vom cita şi comenta  unele dintre reflecţiile şi aforismele sale. Propoziţiile citate din autor vor apărea între ghilimele.

„Amorul propriu este cel mai mare dintre toţi linguşitorii”. Îi dau dreptate. Iubirea de sine ne face, de multe ori, nişte idioţi, pentru că alegem lucruri fără raţiune şi vătămătoare pentru noi.

*

„Pasiunea [îi] face adesea inteligenţi [şi] pe cei mai proşti [dintre] oameni”. Da, pentru că îi însufleţeşte, le dă să fie entuziasmaţi şi responsabili pentru ceea ce iubesc.

*

„Pasiunile sunt singurii oratori care conving întotdeauna”. Cuvintele spuse cu patimă/ însufleţire conving, dar nu întotdeauna credibilizează pe cei care le emit. Pasiunea manifestă, subliniată este, de multe ori, un artificiu social, politic, amoros, chiar religios…

Însă sentimentalismul fără raţiune şi decenţă devine un extremism periculos. De aici bătăile de stradă, răzmeriţele sau manifestările fals harismatice, care închid pe om într-un subiectivism tranşant, care nu mai percepe deloc comuniunea, unitatea dintre oameni.

*

„Toţi avem destulă tărie ca să suportăm necazurile altora”. Numai că egoismul şi puţinătatea dragostei noastre nu ne mai lasă să reactivăm continuu această tărie de a fi cu alţii în necazurile lor.

*

„Tăria înţelepţilor nu este decât arta de a-şi închide zbuciumul în inimă”. De a-l închide şi de a-l depăşi, prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu.

*

„Nenorocirile prezente răpun filosofia”. O răpun în două sensuri: 1: nu mai avem timp să aprofundăm înţelegerea existenţei şi  să scriem despre ea în mod metodic şi 2: ne aduce un sens mult mai profund al existenţei şi ne trece, de la o filosofie mai subţire a existenţei la alta mult mai profundă şi plină de paradoxuri.

*

„Cei mai mulţi mor pentru că n-au cum să scape de moarte”. Toţi murim, numai că unii mor de tot pentru bucuria veşnică, pentru că aşa au dorit să moară: fără fericirea comuniunii cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi.

*

„Nu avem destulă forţă ca să ascultăm întru totul de judecata noastră”. Nu mai avem, pentru că forţa de a fi mereu raţionali şi de a face fapte conforme conştiinţei noastre şi a voii lui Dumnezeu ne-a fost secătuită de păcatele şi patimile noastre.

Forţa/ puterea de a asculta de raţiune este pentru noi harul lui Dumnezeu, care ne dă puterea să biruim ispita, tentaţia păcatului. Dumnezeu ne dă harul Său ca să învingem patimile din noi, însă ne cere colaborarea noastră, conlucrarea noastră clipă de clipă.

Tocmai de aceea păcatul e o abdicare a noastră, o retragere a noastră din parteneriatul cu Dumnezeu, în care El doreşte să ne dea harul de a trece peste păcat iar noi preferăm păcatul, decât vindecarea noastră de el.

*

„Fericirea stă în gust şi nu în lucruri”. Fericirea la care se referă autorul are conotaţii strict mundane. Gustul la lucruri e mai important pentru el decât posedarea lor/ aflarea lor în posesia lui. Noi credem că şi gustul pentru lucruri, fineţea de a le gândi cât şi unele lucruri absolut necesare ne aduc fericirea, bucuria existenţei.

*

„Întâmplarea, împreună cu natura, făuresc eroii”. Pentru noi providenţa dumnezeiască, împreună cu situaţiile conflictuale diferite, nasc eroii. Pentru că Domnul cunoaşte toate ale noastre, chiar şi cele mai derizorii amănunte [ Mt. 12, 7].

*

„Ura faţă de cei favoriţi nu este altceva decât dragoste faţă de favoare”. Urâm pe cei privilegiaţi, ne spune autorul, pentru că dorim privilegiul/ favorul/ onoarea lor socială. Şi prin această ură inumană, minimalizăm în mod nepermis persoana umană şi adulăm o funcţie/o  poziţie socială.

Asta ovbserv de multe ori în drumurile mele: sunt respectat dacă sunt văzut ca preot, nu pentru ce sunt eu sau pentru ce emană persoana mea…ci pentru haina preoţească pe care o am pe mine. Adică omul se închină la haină, la grade, la fotoliul sau oficiul demnitarului şi nu dă doi lei pe persoană. Am ajuns josnici rău de tot!

*

„Adevărul nu face atât bine în lume cât rău fac aparenţele lui”. Aparenţa adevărului religios devine extremism religios revanşard. Aparenţa iubirii de ţară devine fobie etnică. Aparenţa vieţii duhovniceşte devine şarlatanie şi fariseism. Aparenţa adevărului are întotdeauna discurs fad, adormitor.

[ va exista o continuare]

„Avem artificii, petarde şi mitraliere!” + nesimţirea are portretul peste tot

desertul-tuturor

M-am sculat  astăzi dimineaţa la ora 4 pentru ca să fiu la 6 şi ceva în tren, ca să merg să o spovedesc şi să o împărtăşesc pe mamaia Floarea. M-am dus şi m-am şi întors…plin de ger dar şi plin de  o bucurie aparte. Însă, în tren –  şi nu putea să nu te pufnească râsul –  o familie de ţigani românizaţi vindeau şi artificii şi petarde, dar şi… mitraliere.

Punerea mitralierelor în rândul artificiilor şi al petardelor…te-ar fi panicat teribil, şi-ai fi crezut că eşti undeva în Extremul Orient, dacă nu ştiai/ vedeai faptul, că mitraliera trage tot cu artificii şi nu cu…cartuşe.

Însă reclama vânzătorului ambulant underground mi s-a părut o bună fotografie despre lumea postmodernă, unde inteligenţa managerială e de multe ori un artificiu de calcul, unde munca e cel mai adesea o perdea de fum, în spatele căreia parvii la modul cumsecade, iar creaţia/ prosperitatea / dezvoltarea personală şi comunitară e de fapt o rafală de cuvinte frumoase dar cariate.

Şi omul, înnegrit sau turtit de interese telurice, nu mai vrea să aibă racordare în transcendent, ci se pierde, se înnoroieşte pe zi ce trece sau îşi taie rădăcinile cu adevărul dumnezeiesc, precum topoarele micii puieţi de brad aflaţi, acum, în pieţe.

Însă brazii tăiaţi, masacraţi, nu folosesc la nimic. Un om fără rădăcini cu ţara, cu  limba naţională, cu credinţa ortodoxă poate fi un bun hamal, un număr alături de alte sute şi mii de numere care muncesc şi, atunci când nu mai ne sunt folositori, îi aruncăm la coşul de gunoi ca pe nişte rebuturi. Dar el nu poate fi om, ci doar o caricatură umană!

Dacă comunismul crea o utopie socială fals evanghelică, capitalismul creează utopia omului de succes fals genială. Şi, Ceauşescu îţi spunea să rabzi pentru că viitorul tău va fi dulce,  pe când  Băsescu îţi spune să performezi pentru ca să fii cel mai bun, dar în posturile de conducere vezi că ajung tot piloşii de mai înainte.

Nu mă interesează numele conducătorului, ci paradigma socială! Dacă egalitarismul fără posesie nu creează niciodată prosperitate şi ierarhie valorică, performanţa valorică a capitalismului nu poate deveni niciodată o valoare socială, ci numai una şcolar-academică, dacă lepra e confundată cu geniul. Dacă performanţa personală nu e căutată şi promovată, ci se promovează tot nepotismul şi infantilismul atunci democraţia noastră e un ou comunist cu alură democratică, clocit pe dinăuntru.

Cel care vindea astăzi, în tren, artificii, era numai un penibil distribuitor fără acte, underground…al iluziilor pentru proşti ale capitalismului. Capitalismul nu înseamnă adularea performanţei ci înseamnă adularea ferocităţii banului! Pofta de a avea bani cu nemiluita te face să fii un animal care sfâşii orice, dacă îţi vezi brazii la tine în piaţă sau băncile devalizate.

Dar, ca să nu ţi se vadă colţii şi coada, îţi pui ţoale frumoase pe tine, dai petreceri pentru fraierii pe care îi exploatezi, îi umpli de artificii, de fum de petarde, la o adică tragi cu mitraliere în ei dacă trebuie să legitimezi o pasare de putere…şi tot tu eşti cel mai bun.

Multe pac-pacuri de mitraliere reale sau imaginare. Manipularea, să ne aducem aminte!, poate însemna şi un trasor de lumini şi de sunete, alături de terorişti inventaţi; poate însemna şi mari escrocherii financiare; poate însemna şi luarea puterii prin demagogia de mahala a promisiunilor electorale.

Că te împuşcă sau că te fură, la o adică, e tot una…Nesimţirea are chipul tău, conducător iubit! Nesimţirea are chipul tău, şi al tău, şi al tău… E o hologramă multiplă. Şi când unii îşi iau artificii sau se gândesc unde să facă revelionul, alţii se gândesc ce mai e de furat, cu cine să mai mă înhait ca să îmi fie şi mai bine, cât să decad şi mai mult, ca să mă chinui veşnic în iad.

Multe petarde…Dacă nu aş fi fost un om credincios sau, mai bine-zis, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat atâtea certitudini şi măreţii dumnezeieşti, cu siguranţă, la câte sminteli înghit zilnic, aş fi trecut, cu toată sila pe care o am faţă de escroci, în barca escrocilor. De ce? E mai ieftin, mult mai ieftin pentru sănătatea ta…

Nu are rost să faci lucruri bune dacă nimeni nu te ajută, dacă nimeni nu le vede, dacă nimeni nu le preţuieşte…Şi dacă nu aş fi ce sunt acum m-aş face  mafiot, pentru că sunt atâţi de mulţi proşti sau creduli, care, parcă te roagă să îi minţi, să îi înşeli, să le spui cuvinte „smerite” şi să le papi toţi banii fără remuşcări.

Preotul ortodox autentic este un om ignorat şi sărac. Academicianul autentic este un visător ultradeştept de care profită alţii. Un om genial într-un domeniu e cel care face munca la o sută de haimanale din acelaşi sector de activitate.

Însă nimeni nu se gândeşte la cel autentic, la geniu, la erou, la sfânt, la omul duhovnicesc, la cel unic, ci toată lumea se uită la cel docil şi prost, care nu îşi întrece şeful. Pentru mine un şef  bun este cel care are subalterni geniali şi nu nişte papă-lapte.

Eu cred nestrămutat în cinstea istoriei şi mai ales în  definitivul, în irevocabilul veşniciei. Scurta noastră istorie personală poate fi minimalizată, uitată, ascunsă într-un colţ de ţară, ultragiată în chip şi fel… Însă, după aceasta, istoria mare, cei care vin după tine, şi, mai ales, veşnicia lui Dumnezeu este extrem de dreaptă.

Dumnezeu te pune acolo unde ai ajuns, unde ţi-e locul! Dumnezeu nu te lasă la indexul ingrat al scurtei tale istorii pământeşti, dacă ai fost minimalizat…din cauza ochilor tulburaţi de invidie prostească. Dumnezeu fărâmă ierarhiile de doi bani ale noastre şi îl pune, la locul lui, pe fiecare!

De aceea mă îngreţoşează nesimţirea dar îi înţeleg rostul. Înţeleg şi laşitatea şi nepotismul şi simonia şi hoţia şi trădarea şi crima împotriva umanităţii şi oroarea infernală. Le înţeleg fără să le cuprind şi fără să simt din ele mare lucru. Le înţeleg existenţa pentru că văd cine le întrupează. Însă nu rămân toate aşa. Şi, mai ales, Dumnezeu e Cel care le rabdă împreună cu noi şi  acestea sunt cele prin care noi ne curăţim de lepra păcatului.

„Avem artificii, petarde şi mitraliere!”. Avem nesimţire multă, prea multă. După ce ne vom terfeli şi mai mult, la sigur, că începem să devenim canibali, să ne mâncăm …de plăcere. Măcar atunci, când evoluaţii de doi bani care suntem ne vom mânca unii pe alţii…nu o să ne mai confundăm în….sacouri.

Nu uitaţi…avem şi mitraliere!…Şi eu, cât şi cuplul de tineri din faţa mea am izbucnit în râs, râs de 6 dimineaţa, pe nepregătite… Nu a fost râsul nostru…Nici cuvintele din acest articol nu sunt numai durerea noastră, ci şi a dumneavoastră…

Necunoaşterea care sminteşte

peisaj-strain

Nu mi-au  plăcut niciodată oamenii care se smintesc, care nu sunt în stare să te audă, să te accepte sau să-ţi treacă cu vederea o greşeală sau o gafă.

Eu n-am luat niciodată în seamă greşelile, micile gafe sau răspunsurile dure ale cuiva, dacă mi-am dat seama că erau provocate de o stare trecătoare. Ştiu însă că sunt oameni care nu trec cu vederea nimic, niciodată, care nu te iartă şi nu te uită pentru un cuvânt spus din greşeală, pentru o mică neatenţie sau pur şi simplu pentru că ţi-ai permis să fii o clipă sincer cu cine nu trebuia.

A fi smintit, conform dicţionarului limbii române înseamnă a fi nebun, descreierat, zănatic. Duhovniceşte vorbind, când te sminteşte cineva, spui că te-a înnebunit, că te-a înnebunit păcatul, pentru că noi înţelegem păcatul ca nebunie.

În ultima vreme însă, cuvântul sminteală e folosit de dimineaţa până seara, în legătură cu orice mică ispită, nelinişte sau gând îndoielnic pe care îl trăieşte cineva. Ceea ce este cu totul fals din punct de vedere duhovnicesc.

Dacă am trecut pe lângă un panou cu mesaje erotice sau hulitoare şi am recunoscut în el un element neortodox sau antiortodox, nu înseamnă că m-am smintit. Nu înseamnă nici că oricine îl vede se sminteşte.

Dacă spui că cineva sau ceva te-a smintit, înseamnă că recunoşti că ai ajuns un smintit, un ieşit din minţi din cauza păcatului. Şi iarăşi este ceva fals, pentru aproape toate cazurile de credincioşi (tineri mai ales), care folosesc acest cuvânt pe bandă rulantă.

Reproşul nostru pentru oamenii ortodocşi de astăzi, legat de cele ce am spus mai sus, este acela că pun frica de un posibil dezastru spiritual (ca de drobul de sare) înaintea dorinţei de sinceritate, a dorinţei de cunoaştere şi de limpezire lăuntrică.  Şi asta nu din cauza evlaviei prea mari, ci din cauza lenei. Pentru că ştiu că le e greu să se scoale din alunecarea în păcat, printr-o căinţă puternică şi sinceră şi consideră că e mai bine să prevină.

Acesta nu este un îndemn la păcat, ci un îndemn la deschidere faţă de oameni şi la dialog sincer. E un îndemn la lipsă de perversitate şi ipocrizie în relaţiile noastre cu ceilalţi. Dacă ne ascundem după deget nu înseamnă că suntem smeriţi şi evlavioşi nevoie mare. Omul care are în el frica de Dumnezeu cu adevărat nu se sminteşte pentru că nu iubeşte păcatul atunci când îl vede, chiar dacă l-ar atrage într-un anumit fel.

Evlavia foarte mare te îndeamnă la o sete de cunoaştere fără margini, pe care nu o poate îngrădi frica să nu sminteşti pe cineva cu un cuvânt sau să nu te smintească cineva fiindcă n-a pus lumânarea unde trebuie sau n-a zis de părintele pe care l-ai citit tu.

Cel care se sminteşte n-are nici frică şi nici dragoste de Dumnezeu în el, ci numai părerea că le are. Dacă cade şi nu se mai scoală, nu e de vină nici dracul pentru asta, cu atât mai puţin un om sau un lucru. La întrebarea ce să facem dacă ne vin gânduri necurate, Sfântul Ioan Gură de Aur răspundea că e de vină cel care le primeşte şi că bine ne face cel care ne aruncă murdărie în cap, dacă nu suntem în stare să ne dăm la o parte.

A nu primi gânduri rele nu înseamnă a te face că n-ai auzit niciodată că există sexualitate, ţigări, invidie, nesimţire sau alte păcate, ci a nu crede niciodată că ele sunt bune (cu excepţia sexualităţii, care e bună în cadrul binecuvântat al căsătoriei). Înseamnă a le conştientiza foarte bine esenţa şi consecinţele negative. Ceea ce nu se poate petrece dacă nu te gândeşti la ele. Cu atât mai mult cu cât nu trăim într-o rezervaţie sau într-un spaţiu în care suntem privaţi de fenomenul negativ al păcatului, ci într-o societate care ni-l exhibă zilnic sub mii de forme.

În lumea în care trăim, în care nu ne mai putem ascunde de satanismele postmoderne aşa cum nu putem să ne mai ferim de poluare şi de mâncarea nesănătoasă (pentru că alta nu avem de unde, mai ales cei din oraşe), nu putem să spunem că ne ferim de păcate pentru că nu ne gândim la ele. Pentru că ne invadează prin toate uşile şi ferestrele şi prin toţi porii şi n-avem unde să ne ducem. Şi cu atât mai mult, de aici înainte, nu vom avea unde să ne ducem.

Şi dacă asta e lumea pe care ne-o dă Dumnezeu ca să trăim în ea, a ne apuca panica şi sentimentele apocaliptice înseamnă a da vina, în subsidiar, pe Dumnezeu pentru că lasă să se petreacă toate acestea. Înseamnă a fi nu oameni smeriţi, ci oameni mândri şi laşi.

Dacă stai în mijlocul răutăţii, trebuie să convieţuieşti cu ea fiind în acelaşi timp un izvor de lumină pentru ceilalţi şi un însetat de bunătate. Ceea ce e foarte greu, ştim, dar e singura soluţie şi aici se vede vitejia, nu în bătăliile inspirate de scena politică, în care unii se întrec în a da vina pe alţii pentru sminteală şi se cred pe ei înşişi uzina de filtrare a minţilor ortodoxe.

Necunoaşterea combinată cu dorinţa năvalnică de a trăi ortodox, mai înainte de a şti ce înseamnă a trăi ortodox, poate duce la multă încredere în sine, într-un idol al ideii de vieţuire ortodoxă, şi implicit la dezastru spiritual personal.

Poţi chiar să ai un părinte cuvios şi sfânt, mult nevoitor, dar care să nu ştie să îţi explice prea bine lucrurile şi tu să le înţelegi prost. Nu puţine  sunt pildele cu cei care au avut părinţi sfinţi şi au crezut că ştiu ce fac şi nu s-au mântuit.

Acesta nu este un îndemn la frică, ci la concentrare şi cugetare adâncă, la conştiinţă profundă.

Psa. Gianina Picioruş

1 2 3 334