
M-am sculat astăzi dimineaţa la ora 4 pentru ca să fiu la 6 şi ceva în tren, ca să merg să o spovedesc şi să o împărtăşesc pe mamaia Floarea. M-am dus şi m-am şi întors…plin de ger dar şi plin de o bucurie aparte. Însă, în tren – şi nu putea să nu te pufnească râsul – o familie de ţigani românizaţi vindeau şi artificii şi petarde, dar şi… mitraliere.
Punerea mitralierelor în rândul artificiilor şi al petardelor…te-ar fi panicat teribil, şi-ai fi crezut că eşti undeva în Extremul Orient, dacă nu ştiai/ vedeai faptul, că mitraliera trage tot cu artificii şi nu cu…cartuşe.
Însă reclama vânzătorului ambulant underground mi s-a părut o bună fotografie despre lumea postmodernă, unde inteligenţa managerială e de multe ori un artificiu de calcul, unde munca e cel mai adesea o perdea de fum, în spatele căreia parvii la modul cumsecade, iar creaţia/ prosperitatea / dezvoltarea personală şi comunitară e de fapt o rafală de cuvinte frumoase dar cariate.
Şi omul, înnegrit sau turtit de interese telurice, nu mai vrea să aibă racordare în transcendent, ci se pierde, se înnoroieşte pe zi ce trece sau îşi taie rădăcinile cu adevărul dumnezeiesc, precum topoarele micii puieţi de brad aflaţi, acum, în pieţe.
Însă brazii tăiaţi, masacraţi, nu folosesc la nimic. Un om fără rădăcini cu ţara, cu limba naţională, cu credinţa ortodoxă poate fi un bun hamal, un număr alături de alte sute şi mii de numere care muncesc şi, atunci când nu mai ne sunt folositori, îi aruncăm la coşul de gunoi ca pe nişte rebuturi. Dar el nu poate fi om, ci doar o caricatură umană!
Dacă comunismul crea o utopie socială fals evanghelică, capitalismul creează utopia omului de succes fals genială. Şi, Ceauşescu îţi spunea să rabzi pentru că viitorul tău va fi dulce, pe când Băsescu îţi spune să performezi pentru ca să fii cel mai bun, dar în posturile de conducere vezi că ajung tot piloşii de mai înainte.
Nu mă interesează numele conducătorului, ci paradigma socială! Dacă egalitarismul fără posesie nu creează niciodată prosperitate şi ierarhie valorică, performanţa valorică a capitalismului nu poate deveni niciodată o valoare socială, ci numai una şcolar-academică, dacă lepra e confundată cu geniul. Dacă performanţa personală nu e căutată şi promovată, ci se promovează tot nepotismul şi infantilismul atunci democraţia noastră e un ou comunist cu alură democratică, clocit pe dinăuntru.
Cel care vindea astăzi, în tren, artificii, era numai un penibil distribuitor fără acte, underground…al iluziilor pentru proşti ale capitalismului. Capitalismul nu înseamnă adularea performanţei ci înseamnă adularea ferocităţii banului! Pofta de a avea bani cu nemiluita te face să fii un animal care sfâşii orice, dacă îţi vezi brazii la tine în piaţă sau băncile devalizate.
Dar, ca să nu ţi se vadă colţii şi coada, îţi pui ţoale frumoase pe tine, dai petreceri pentru fraierii pe care îi exploatezi, îi umpli de artificii, de fum de petarde, la o adică tragi cu mitraliere în ei dacă trebuie să legitimezi o pasare de putere…şi tot tu eşti cel mai bun.
Multe pac-pacuri de mitraliere reale sau imaginare. Manipularea, să ne aducem aminte!, poate însemna şi un trasor de lumini şi de sunete, alături de terorişti inventaţi; poate însemna şi mari escrocherii financiare; poate însemna şi luarea puterii prin demagogia de mahala a promisiunilor electorale.
Că te împuşcă sau că te fură, la o adică, e tot una…Nesimţirea are chipul tău, conducător iubit! Nesimţirea are chipul tău, şi al tău, şi al tău… E o hologramă multiplă. Şi când unii îşi iau artificii sau se gândesc unde să facă revelionul, alţii se gândesc ce mai e de furat, cu cine să mai mă înhait ca să îmi fie şi mai bine, cât să decad şi mai mult, ca să mă chinui veşnic în iad.
Multe petarde…Dacă nu aş fi fost un om credincios sau, mai bine-zis, dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat atâtea certitudini şi măreţii dumnezeieşti, cu siguranţă, la câte sminteli înghit zilnic, aş fi trecut, cu toată sila pe care o am faţă de escroci, în barca escrocilor. De ce? E mai ieftin, mult mai ieftin pentru sănătatea ta…
Nu are rost să faci lucruri bune dacă nimeni nu te ajută, dacă nimeni nu le vede, dacă nimeni nu le preţuieşte…Şi dacă nu aş fi ce sunt acum m-aş face mafiot, pentru că sunt atâţi de mulţi proşti sau creduli, care, parcă te roagă să îi minţi, să îi înşeli, să le spui cuvinte „smerite” şi să le papi toţi banii fără remuşcări.
Preotul ortodox autentic este un om ignorat şi sărac. Academicianul autentic este un visător ultradeştept de care profită alţii. Un om genial într-un domeniu e cel care face munca la o sută de haimanale din acelaşi sector de activitate.
Însă nimeni nu se gândeşte la cel autentic, la geniu, la erou, la sfânt, la omul duhovnicesc, la cel unic, ci toată lumea se uită la cel docil şi prost, care nu îşi întrece şeful. Pentru mine un şef bun este cel care are subalterni geniali şi nu nişte papă-lapte.
Eu cred nestrămutat în cinstea istoriei şi mai ales în definitivul, în irevocabilul veşniciei. Scurta noastră istorie personală poate fi minimalizată, uitată, ascunsă într-un colţ de ţară, ultragiată în chip şi fel… Însă, după aceasta, istoria mare, cei care vin după tine, şi, mai ales, veşnicia lui Dumnezeu este extrem de dreaptă.
Dumnezeu te pune acolo unde ai ajuns, unde ţi-e locul! Dumnezeu nu te lasă la indexul ingrat al scurtei tale istorii pământeşti, dacă ai fost minimalizat…din cauza ochilor tulburaţi de invidie prostească. Dumnezeu fărâmă ierarhiile de doi bani ale noastre şi îl pune, la locul lui, pe fiecare!
De aceea mă îngreţoşează nesimţirea dar îi înţeleg rostul. Înţeleg şi laşitatea şi nepotismul şi simonia şi hoţia şi trădarea şi crima împotriva umanităţii şi oroarea infernală. Le înţeleg fără să le cuprind şi fără să simt din ele mare lucru. Le înţeleg existenţa pentru că văd cine le întrupează. Însă nu rămân toate aşa. Şi, mai ales, Dumnezeu e Cel care le rabdă împreună cu noi şi acestea sunt cele prin care noi ne curăţim de lepra păcatului.
„Avem artificii, petarde şi mitraliere!”. Avem nesimţire multă, prea multă. După ce ne vom terfeli şi mai mult, la sigur, că începem să devenim canibali, să ne mâncăm …de plăcere. Măcar atunci, când evoluaţii de doi bani care suntem ne vom mânca unii pe alţii…nu o să ne mai confundăm în….sacouri.
Nu uitaţi…avem şi mitraliere!…Şi eu, cât şi cuplul de tineri din faţa mea am izbucnit în râs, râs de 6 dimineaţa, pe nepregătite… Nu a fost râsul nostru…Nici cuvintele din acest articol nu sunt numai durerea noastră, ci şi a dumneavoastră…