cuvintele-sfinte.jpg

Poemul Strigoii (publicat în Convorbiri literare, în 1876) e alcătuit din trei părţi, care au fiecare câte un motto. Prima parte are ca motto un pasaj din slujba de înmormântare, alcătuită în mare parte de Sfântul Ioan Damaschinul: …că trece aceasta [viaţa omului] ca fumul de pre pământ. Ca floarea au înflorit [omul pe pământ], ca iarba s-au tăiat, cu pânză se înfăşură, cu pământ se acopere. Se observă lesne că Eminescu a preferat un fragment care vorbeşte despre viaţa repede trecătoare, ca iarba şi ca un fum.

Imaginile aparţin Vechiului Testament (Psaltirei şi Ecclesiastului) şi le regăsim în toată literatura noastră veche. Le-am comentat cu prilejul discuţiei noastre asupra poemului Viiaţa lumii al lui Miron Costin, dar ele sunt ubicue în operele scriitorilor noştri din vechime. Însă viaţa ca iluzie şi ca deşertăciune a deşertăciunilor este un punct forte al omileticii ortodoxe din toate timpurile, dar şi o obsesie a scriiturii eminesciene.

Al doilea motto este dintr-o poezie populară, iar al treilea este un citat din Pravila lui Matei Basarab, tipărită la 1652 sub numele Îndreptarea legii (titlu pe care îl aminteşte şi poetul): …cum de multe ori, când mor oamenii, mulţi deîntr-acei morţi zic se scoală de se fac strigoi…. Acest pasaj din Legislaţia Ţării Româneşti reînnoită şi tipărită astfel sub Matei Basarab (Legislaţie care era una cu cea a Bisericii), evocă spre amendare o superstiţie care, din păcate, nu a dispărut nici astăzi din popor, privitoare la duhurile celor adormiţi.

În acest poem, Strigorii, Eminescu poetizează o idee mitologică păgână despre „morţii vii”, despre strigoi, însă fantezia lui porneşte numai de la acea veche superstiţie, fără ca poemul lui să aibă prea multă legătură cu falsele presupuneri pe această temă. Pe noi însă ne interesează numai referinţele care demonstrează că el cunoştea predaniile ortodoxe.

Astfel, într-o invocare pusă pe seama lui Arald, regele păgân, către Zamolxe, în care acesta cere învierea iubitei sale, el spune: În ochii-i să se scurgă scântei din steaua lină, / A părului lucire s-o deie luna plină, / Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină, / Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă. Sufletul este aşadar, ca în Ortodoxie, duh, suflare de viaţă, şi această suflare este o lumină, o energie spirituală care vine de la Dumnezeu (chiar dacă în acest caz avem de-a face cu un barbar care se închină la Zamolxe şi îl invocă pe acesta ca dumnezeu al său).

Dumnezeu este Cel care dă viaţă omului: Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Fac. 2, 7). De asemenea, expresia duhul gurii tale este perfect scripturală şi ortodoxă: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor. Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit. (Ps. 32, 6, 9).

Învierea reginei moarte are loc într-un context poetizat care face trimitere la moartea lui Hristos pe Cruce, Care, coborând în Iad, i-a scos de acolo pe Sfinţii ce Îl aşteptau şi ale căror pietre de pe mominte s-au despicat. Versurile sunt următoarele: Biserica creştină, a ei catapeteasmă / De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare; / Din tainiţă mormântul atuncea îi apare, / Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare; / Încet plutind se-nalţă mireasa-i, o fantasmă… Aceste versuri sunt însă o parafrază a versetelor biblice, din Evanghelia Sfântului Matei, care relatează despre evenimentele care au însoţit moartea şi Învierea lui Hristos:

Iar Iisus, strigând iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul. Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora. (Mt. 27, 50-53)

Un alt vers din acelaşi poem parafrazează Crezul ortodox: A faclelor lucire răzbind prin pânza fină / Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină.

Un poem care urmăreşte înde-aproape referatul biblic, în ceea ce priveşte esenţa celor exprimate, cât şi predania ortodoxă, este Rugăciunea unui dac. Versurile sunt următoarele:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i Zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur Zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-I,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-I viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:

Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

……………

Astfel numai, Părinte, eu pot să-Ţi mulţumesc
Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

Este mai mult decât evident faptul că aceste versuri eminesciene prezintă dogma ortodoxă despre modul în care a venit întru fiinţă lumea şi cosmosul. Iar faptul că prima strofă este inspirată din Rig-Veda nu reprezintă nicio contradicţie a celor afirmate de noi, ci este cea mai elocventă dovadă a faptului că Eminescu prelucra textele şi că el transformă pasajul impropriat dintr-o carte sfântă a unei alte religii, într-un text pur creştinesc şi ortodox. Este bine, credem, să facem precizarea, în acest moment, că Imnul creaţiunii din Rig-Veda face parte, după ştiinţa noastră, dintr-o perioadă din istoria poporului indian, caracterizată de o mentalitate monoteistă (religia primară monoteistă), înainte de apariţia filozofiilor impersonaliste şi a dezvoltării politeismului.

Versurile afirmă, prin urmare următoarele: Dumnezeu este Singurul Care există din veşnicie. Lumea nu există din veşnicie, ci ea este creaţia lui Dumnezeu. Versul El singur Zeu stătut-au nainte de-a fi zeii poate să însemne două lucruri: El Singur a fost Dumnezeul cel Adevărat al oamenilor mai înainte de a apărea erseurile păgâne, mulţimile de zei inventate de idolatria politeistă; sau: El este Dumnezeu care i-a creat pe oameni pentru a fi zei / dumnezei după har. Căci mai apoi spune: El zeilor dă suflet şi lumii fericire.

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii: versul acesta este o parafrază poetică a primelor două versete din Sfânta Scriptură: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Dar şi a versetelor care vorbesc despre puterea pe care a dat-o Dumnezeu apelor ca să zămislească din ele viaţă: Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. (Fac. 1, 20).

Versurile El este-al omenimei izvor de mântuire: / Sus inimele voastre! Cântare aduceţi-I, / El este moartea morţii şi învierea vieţii! fac referire explicită la Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care ne-a mântuit prin Întruparea Sa şi Care este moartea morţii şi învierea vieţii, Cel ce a adus tuturor oamenilor învierea prin moartea Sa pe Cruce. Moartea morţii şi învierea vieţii sunt expresii dogmatice, recurente în omiletica ortodoxă. Sus inimele voastre! este o parafrază a formulei liturgice: Sus să avem inimile!, rostite de către preot la Sfânta Liturghie, căreia noi îi răspundem: Avem către Domnul. Îndemnul de a aduce cântare Domnului este atât vechi cât şi nou-testamentar şi el este foarte propriu creştinilor.

Şi inima-mi împlut-au de farmecele milei: acesta este un vers pe deplin ortodox, de o extraordinară frumuseţe. Dumnezeu este nu numai Cel care ne-a dat viaţă, Care ne-a dat ochi să vedem lumina zilei, cum zice poetul, dar El ne-a dat şi harul prin care să înţelegem şi să iubim toate, El ne-a umplut inima noastră de milă dumnezeiască, această milă pe care Eminescu o exprimă genial prin sintagma farmecele milei. Pentru că nu numai răul ne farmecă, ne amăgeşte, dar mai mult decât răul, bunătatea şi frumuseţea şi mila au de la Dumnezeu darul să ne atragă, să ne farmece ca să îndrăgim ceea ce este bun, ca să ne învăţăm ceea ce este drept. Inima noastră are întru sine, dintru început, de la Dumnezeu, farmecul milei, este plină de fermecare în faţa a tot ceea ce este nobil şi frumos şi se apleacă plină de condescendenţă către toată creaţia.

În vuietul de vânturi auzit-am al Lui mers /Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-I viers: aceste versuri pot să aibă o oarecare amprentă scripturală (mai ales primul), dar ele ni se par mai degrabă o interpretare în sens ortodox a propriei biografii, o mărturisire a lui Eminescu de a-L fi cunoscut pe Dumnezeu din însăşi iubirea pe care Acesta a sădit-o în inima sa (farmecele milei, despre care am vorbit anterior), din frumuseţea creaţiei (vuietul de vânturi) şi din dragostea oamenilor (glas purtat de cântec).

În fine, Dumnezeu este Însuşi Părintele nostru, Care ne-a dăruit viaţă şi ne dăruieşte toate cele de folos şi de la Care cerem toate, în rugăciune. Rugăciunea lui Eminescu, din acest poem, este de a nu i se acorda avantaje materiale în viaţă, ci de a fi considerat între cei blestemaţi, de a fi prigonit de către oameni. Ceea ce s-a şi împlinit. Însă această rugăciune denotă multă smerenie şi poate că vom mai vorbi despre aceasta şi cu altă ocazie.

Despre imaginile eshatologice din Scrisoarea I şi versetele biblice care le-au inspirat am discutat deja, într-un articol anterior.

În Scrisoarea II, Eminescu foloseşte alte două imagini scripturale, foarte cunoscute, făcând referire la calea cea strâmtă (Mt. 7, 14; Lc. 13, 24) şi la glasul celui ce strigă în pustiu (Mt. 3, 3; Mc. 1, 3; Lc. 3, 4; In. 1, 23): Iar cărările vieţii fiind strâmte şi înguste, / Ei [tinerii oportuniştişi lipsiţi de idealuri] încearcă să le treacă prin protecţie de fuste. / (…) / Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? / (…) / Azi abia, vedem ce stearpă şi ce aspră cale este / Cea ce poate să convie unei inime oneste.

În Memento mori însă, poemul în care Eminescu recapitulează istoria omenirii, avem secvenţe versificate ample care transpun referatul biblic:

…………………

Am văzut regii Iudeei în Biserica măreaţă,
Unde marmura în arcuri se ridică îndrăzneaţă
Şi columnele înalte către cer pare c-arăt;
Văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată,
Zdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată,
Genunchind să-i ierte Domnul osânditul lui păcat.

Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire
Şi făcând-o să răsune o psalmodică gândire,
Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet;
El cânta pe Împăratul în hlamidă de lumină
[Ps. 103, 2],
Soarele stetea pe ceruri auzind cântarea-i lină,

Lumea asculta uimită glasu-i dulce şi încet.

Dar ieşind din Templul sacru lăsă gândul lui să cadă,
Căci amorul îl aşteaptă cu-a lui umeri de zăpadă,
Raze moi în ochii negri – el dă lirei alt acord:
Căci femeile-l aşteaptă cu şireata lor zâmbire,
Brune unele ca gânduri din poveştile asire,
Alte blonde cu păr de-aur – vise tainice de Nord.

Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare
Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare [Ps. 136, 1-3];
În zădar rugaţi peirea – muri se năruie şi cad!
Cad şi scări, ş-aurite arcuri, grinzi de cedru, porţi de-aramă,
Soarele priveşte galben peste-a morţii lungă dramă
Şi s-ascunde în nori roşii, de spectacol speriat.

Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi sunt sub ruine.
Pe Sion Tempulul se sparge – niciun arc nu se mai ţine,
Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri
[Mt. 24, 2].
Cedri cad din vârf de munte şi Livanul [Libanul] pustieşte,
Jidovimea risipită printre secoli rătăceşte –
În pustiu se-nalţă-n soare desfrunziţii palmieri…

Am indicat numai câteva locuri din Sfânta Scriptură care ne apar drept imagini perifrastice evidente, însă, cu extrem de mici excepţii, toate aceste versuri au o palpabilă întemeiere biblică.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Did you like this? Share it: