Eminescu şi Ortodoxia. Influenţe creştine în „Luceafărul” [IX]

Hyperionul eminescian a fost raportat exclusiv, în virtutea numelui său, la antichitatea greacă, fiind pus în relaţie simetrică cu mitul zeităţii solare pe care o întruchipează. Hyperion înseamnă însă cel ce este deasupra veacurilor, care trece peste timp, cel veşnic (hiper-eon). Se poate aşadar ca Eminescu să fi optat pentru acest nume datorită sensului său, datorită rezonanţei onomastice, potrivite cu scenariul poemului, şi nu neapărat datorită unei similarităţi cu mitul grecesc.

Exegeza literară a semnalat, de altfel, existenţa unor dublete onomastice în acest poem, care particularizează fiinţa în funcţie de perspectiva din care este văzută. Astfel, Luceafărul este Luceafăr, din perspectivă terestră, dar este Hyperion, în planul veşniciei. Pentru oameni, el este cel care luminează, care pătrunde-n casă şi în gând / Şi viaţa-mi luminează. Înaintea lui Dumnezeu, el este Hyperion: Iar tu, Hyperion, rămâi / Oriunde ai apune…

Translatându-l, în consecinţă, şi pe Dumnezeu în contextul mitologiei greceşti, exegeza literară Îl numeşte Demiurg, deşi Hyperionul eminescian I se adresează cu apelativele de Părinte şi Doamne, folosind, prin urmare, o terminologie profund creştină.

Şi tangenţele cu dogma ortodoxă nu se rezumă numai la ipostaza de Părinte a lui Dumnezeu faţă de Hyperion. Astfel, luând hotărârea de a împlini cererea fetei de împărat, Luceafărul răspunde: Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege. Ceea ce reprezintă o preluare evidentă din dogma hristologică şi o ruptură cu mitologia grecească. Hristos, fiind Dumnezeu desăvârşit din veşnicie, S-a făcut pentru noi şi om desăvârşit, întrupându-Se la vremea potrivită, şi S-a supus legii firii omeneşti, afară de păcat. Dar Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa păcatele noastre prin întrupare şi S-a făcut întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup (Rom. 8, 3). Şi mai spune Sfântul Pavel: Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, [Dumnezeu] L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu (II Cor. 5, 21).

E sigur că antichitatea păgână nu avea noţiunea de păcat, aşa cum apare în concepţia creştină şi nici nu considera că a te naşte om înseamnă a te naşte sub legea păcatului strămoşesc, care se moşteneşte din neam în neam, de la Protopărinţii noştri până astăzi, căci în Adam toţi mor (I Cor. 15, 22). Aşa încât versurile Da, mă voi naşte din păcat, / Primind o altă lege, nu pot fi înţelese decât prin relaţie cu dogma ortodoxă.

Doar că versurile imediat următoare se îndepărtează de această dogmă creştină, pentru că vorbesc despre o dezlegare de veşnicie a lui Hyperion (Cu veşnicia sunt legat, / Ci voi să mă dezlege). Aicea însă putem gândi veşnicia la care se referă poetul şi ca pe o alegorie, dacă mergem pe firul interpretării oferite de Eminescu însuşi, anume că Luceafărul este un alter-ego al poetului de geniu. Într-o poezie postumă, intitulată Numai poetul…, se spune că: Lumea toată-i trecătoare. / Oamenii se trec şi mor (…) / Numai poetul (…) / Trece peste nemărginirea timpului.

Semnificaţia dezlegării de veşnicie ar fi prin urmare alta: poetul, care se consideră un om ales, un fiu al lui Dumnezeu, un geniu în care Dumnezeu a pus nemargini de gândire (vezi Povestea magului călător în stele), ar dori să primească de la Dumnezeu posibilitatea împlinirii pe pământ, deşi împlinirea lui nu este destinată lumii acesteia.

Însă alegorie este tot poemul. Noi am prezentat numai intersectări cu învăţătura creştină, fără a putea susţine că regăsim aici predania ortodoxă în adevărul ei integral nemistificat, pentru că literatura nu poate să nu mistifice, într-un fel sau altul, adevărul, pe care ori nu îl respectă în totalitate, ori îl ignoră, ori e împotriva lui.

Oricum am interpreta Luceafărul, inspiraţia din dogma hristologică rămâne totuşi valabilă. I P S Bartolomeu Anania atrăgea atenţia asupra faptului că, în caracterizarea lui Hyperion, Eminescu foloseşte în unele versiuni manuscrise sintagma lumină din lumină, precum şi asupra unor versuri care, în varianta lor originală, se pare că sunt diferite, mai ales ca sens, de cea publicată. Şi anume:

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?

Aceste versuri, într-o altă grafie, sună sensibil diferit:

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi, Cuvântul meu dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?

Din nou, se remarcă amprenta unui mod de a gândi creştin, întărită fiind şi de anumite sugestii din alte versuri, cum ar fi: Hyperion ce din genuni / Răsai c-o-ntreagă lume.

Am sesizat însă recent şi o altă asemănare, şi anume între strofele în care Părintele vorbeşte Luceafărului şi tălmăcirea poetică a Sfântului Dosoftei Mitropolitul la Psalmul 2. Iată mai întâi versurile poemului eminescian:

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Psalmul 2, care mărturiseşte despre Fiul lui Dumnezeu şi Creatorul lumii, mai ales în ipostaza poetică a Sfântului Dosoftei, poate constitui un punct de inspiraţie pentru poet, având în vedere cu precădere versurile care urmează:

Cătră Mine Domnul zice:
„Fiiul Mieu eşti din mătrice,
Eu astăzi Te nasc pre Tine.
Şi vei cere de la Mine
De-ţi voi da limbile [= neamurile] toate,
Ce Ţi-s ocină de soarte,
Că-Ţi vor asculta cuvântul
Şi vei domni-n tot pământul.
Şi-i vei paşte cu toiagul
Cel de fier în tot şireagul…”

Ne oprim aici cu investigaţia noastră literară, limitându-ne doar la poemul propriu-zis, deşi Eminescu este un poet care poate fi înţeles adesea numai prin elucidarea unor sensuri complementare, din poeme diferite.