In. 1, 1 pentru ortodocşi şi martorii lui Iehova sau despre teologia Treimii

Nu e niciun înger…E doar bliţul aparatului în geamul tramvaiului…În imagine este intrarea în Cimitirul armenesc din Bucureşti.

***

Iată cum traduc Martorii lui Iehova primul verset al Evangheliei după Ioan: „La început Cuvântul era, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era un dumnezeu„. Ei argumentează într-o broşură de-a lor, Should you believe in the Trinity ( Ar trebui să crezi în Treime? ), că de vreme ce Cuvântul era cu Dumnezeu, Cuvântul nu are cum să fie Dumnezeu în acelaşi timp. Cineva care este cu o persoană, nu poate fi în acelaşi timp chiar acea persoană.

Această înţelegere stricată a lor rezultă dintr-o proastă înţelegere a gramaticii greceşti. Textul original grecesc este θεὸς ἦν ὁ λόγος, acolo unde ei traduc prin Cuvântul era un Dumnezeu. Este vorba despre o construcţie S-PN (Subiect-Predicat Nominativ).

Predicatul nominativ descrie clasa căreia subiectul îi aparţine. Astfel, subiectul este o subclasă a predicatului nominativ. În cazul nostru, subiectul (Cuvântul ὁ λόγος) este o subclasă a predicatului nominativ (Dumnezeu – θεὸς). Aici nu este vorba despre o relaţie de egalitate. Să luăm un exemplu sugestiv: Fotbalistul este un sportiv.

Deşi această propoziţie este adevărată, nu putem spune că Sportivul este fotbalist, pentru că sportiv poate fi şi un jucător de tenis, deci „fotbalist” este o subclasă a clasei „sportiv„. La fel şi aici, Cuvântul este o subclasă a clasei Dumnezeu, însă Dumnezeu nu este doar Cuvântul, ci este o clasă mai mare, care include şi Duhul Sfânt şi pe Dumnezeu Tatăl.

Prin urmare, traducerea corectă pentru Ioan 1:1 este: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. În traducerea ortodoxă avem: „Dumnezeu era Cuvântul„, ceea ce este mai aproape de traducerea corectă, dar nu întru totul. Subiectul, pe care se pune accent, este Cuvântul, pentru că este precedat de articol hotărât ( λόγος).

Marian Buşoi

Continuare aici.

Pr. Dorin

Despre prezentul istoriei la Mănăstirea Dobrovăţ

„Domnia lui a fost epoca norocoasă a Moldovei şi punctul cel mai de sus al înălţării ei” – scria Dimitrie Cantemir despre Ştefan cel Mare în Descriptio Moldaviae. Cu toate acestea, dincolo de legitima imagine a gloriei pămînteşti păstrată de istorie şi aureola de sfînt adăugată de oameni, vremi, tradiţie şi Biserică, putem presupune că a existat în intimitatea gîndurilor de final ale domnitorului şi o mare neîmplinire: eşecul „proiectului” iniţial la care se angajase în epocă voievodul moldovean şi sub povara neîmplinirii căruia, probabil, s-a săvîrşit din lumea aceasta.

Asupra acestei înfrîngeri, cel supranumit „atlet al creştinătăţii”, a reflectat desigur în ultimii ani de viaţă şi a lăsat mărturie – asemeni unei apoftegme în piatră – ultima sa mănăstire: Dobrovăţ. Că Ştefan a fost socotit un domnitor providenţial, un ales al lui Dumnezeu ce trebuie să înfăptuiască pe pămînt înseşi proiectele divine, vedem şi din cuvintele alese de ierodiaconul Gherasim Putneanul în Cuvîntul de îngropare vechiului Ştefan Voievod, Domnul Ţării Moldovii, cel ce s-a numit Mare: „Dar cu atîta mărirea lui mai vecinică este şi mai luminată, cu cît nu dintru a lumii, ci din plinirea poruncilor lui Hristos, Împăratul veacurilor, au agonisit-o”.

În plus asupra sensului desfăşurării evenimentelor exista în epocă o dublă perspectivă apocaliptică. Anul 1492 – „văleatul 7000″ – era aşteptat de toată lumea creştină cu mare înfrigurare. Pentru cea mai mare partea creştinătăţii europene sfîrşitul celui de-al şaptelea mileniu nu însemna altceva decît Sîrşitul Lumii, aşadar iminenta Parusie, a doua venire a lui Hristos şi a „Împărăţiei pregătite vouă de la întemeierea lumii”(Mt 25,34).

Eveniment cu o semnificaţie specială în gîndirea politică a vremii, de Sfîrşitul Lumii se legau atît profeţiile despre ultimul împărat cît şi, într-o înţelegere orizontală a lucrurilor, venirea unei împărăţii care să urmeze Imperiului Bizantin prăbuşit în acea zi de 29 mai 1453, cînd turcii lui Mahomed al II-lea Celebi au pătruns în majestuoasa Biserică Sfînta Sofia din Constantinopol.

Căderea în mîinile unui stăpînitor necreştin a celei de-a doua Rome, Bizanţul, cu dubla sa autoritate morală (împăratul şi patriarhul ecumenic) avea în plan spiritual semnificaţia unei pedepse divine primite pentru starea de păcătoşenie a lumii, iar în plan politic pecetluia prăbuşirea oficială a unui echilibru european (Apus şi Răsărit) ce s-ar fi vrut stavilă ascensiunii otomane.

Vreme de aproape un secol de aici înainte Moldova nu va mai avea relaţii cu Patriarhia de Constantinopol. În locul acestora care, prin simpla subordonare jurisdicţională, riscau să ducă spre subordonare, mai întîi administrativă şi apoi politică, Ştefan cel Mare a aşezat în cea mai pură tradiţie a imperiului defunct, legăturile cu Muntele Athos, operă nu numai de mare anvergură spirituală, dar şi de remarcabilă subtilitate politică.

Prin tot comportamentul său ulterior (militar, diplomatic, economic şi nu în ultimul rînd al alianţelor prin căsătorie) voievodul moldovean a arătat că avea în perspectivă recucerirea Constantinopolului şi restaurarea prestigiului basileului bizantin. Fără să excludă colaborarea cu lumea catolică, dar dezamăgit adesea de aceasta şi de ineficienţa ei, Ştefan s-a gîndit la posibilitatea unei solidarizări şi acţiuni ortodoxe, o altfel de cruciadă, în fruntea căreia nu putea fi altcineva decît el însuşi.

Cruciada ortodoxă a fost misiunea pe care şi-a asumat-o Ştefan cel Mare şi pe care nu a putut-o duce niciodată pînă la capăt. Pe de altă parte cronicile vremii au remarcat modul specific în care domnitorul înţelegea să interpreteze evenimentele lumii. „Un cutremur, o ploaie de sînge, un incendiu” – reprezentau felul în care Dumnezeu îi arăta voievodului calea de urmat. Tot astfel, moartea unor colaboratori apropiaţi ori a unor membrii ai familiei sale reprezenta – după cum spune Grigore Ureche – „răspunsul altor semne” (Letopiseţul Ţării Moldovei).

Chiar şi sfîrşitul vieţii lui Ştefan a fost legat de dezlănţuirea stihiilor naturii, semn al slăbiciunii celui ce se pregătea să treacă la cele veşnice. În această hermeneutică, ridicarea a peste 40 de biserici şi mănăstiri a fost o modalitate firească prin care, dincolo de jertfa de mulţumire ori de iertare, Ştefan cel Mare a răspuns semnelor primite de la Tatăl Ceresc. Eşecul proiectului său iniţial a însemnat, cu siguranţă, şi el, un semn, o „lecţie” de la Dumnezeu, la care voievodul a ţinut să răspundă, înainte de mutarea la cele veşnice, ca unul care a înţeles deplin raportul dintre văzutele şi nevăzutele războaie. Răspunsul său a rămas peste veacuri dincolo de cripta de la Putna, în ultimul său chivot, al împărtăşaniei de veci: Mănăstirea Dobrovăţ.

Deşi aflată relativ aproape de Iaşi, drumul către această aşezare stranie este lung şi nu odată pare fără de sfîrşit. Kilometri întregi se merge prin inima codrului secular fără să întîlneşti ţipenie de om. Aburii grei ai dimineţilor de vară ce împînzesc frunzişul copacilor, te poartă parcă spre un tărîm misterios, iniţiatic, asemeni „zonei” din faimosul film al lui Tarkovski, „Călăuza”. Un drum în care uiţi de sine. La capătul lui, Dobrovăţul, la rîndu-i uitat parcă de lume, îţi apare dintr-o dată în faţa ochilor, aşezat într-o poiană care, în mare parte, îşi mai păstrează înfăţişarea de altă-dată.

Ajuns aici, de fiecare dată te întrebi, oare ce anume să-l fi determinat pe domnul de legendă „să fugă” printr-atîta adînc de codru de lume? Oare ce anume să-l fi îndemnat pe voievodul moldovean ca, înainte cu un an de moartea sa, la 27 aprilie 1503, să înceapă construirea unei biserici pentru chinovia de aici, cu hramul Pogorîrea Sfîntului Duh, după ce cu patru ani înainte, la 26 noiembrie 1499, se îngrijise, tot aici, de înzestrarea unei alteia ce avea hramul Schimbarea la Faţă? Acest „balans” nu poate fi cîtuşi de puţin întîmplător.

Ziua Cincizecimii îmbrăţişează două evenimente aparent fără vreo legătură între ele: Pogorîrea Duhului Sfînt asupra adunării ucenicilor care îl aşteptau, potrivit făgăduinţei lui Hristos, dar şi începutul vieţii monastice în Biserica tocmai constituită. Coborîrea Duhului Sfînt în ziua Cincizecimii a fost punctul de plecare din care au izvorît puterile mărturisirii pentru Hristos, din Iudeea pînă la capătul pămîntului.

Cît despre influenţa directă a acestei coborîri asupra credincioşilor înşişi, ea s-a manifestat sub forma unei schimbări radicale, în favoarea unei vieţi comunitare între toţi credincioşii, cu preţul funcţionării familiilor lor la sînul Bisericii. Atunci s-au văzut persoane care se lepădau public de proprietăţile lor în favoarea conducătorilor comunităţii, şi-anume apostolii. Alţii vindeau bunurile lor personale şi le încredinţau preţul. Consecinţa – sau poate chiar motivaţia profundă – a fost consacrarea întregii vieţi în slujba Bisericii, atît în interior cît şi în exterior. Dacă socotim viaţa ca pe un dar primit din partea unui Dumnezeu care aşteaptă la rîndu-i, din partea omului, un răspuns pentru acest dar, vom ajunge la concluzia că răspunsul extrem, răspunsul fără rest este întoarcerea întregului dar, adică a întregii vieţi înspre Dumnezeu. Aşadar, intrarea în monahism. Acesta este şi răspunsul din cuprinsul ultimei mănăstiri ctitorite de Ştefan.

Numai că este un răspuns mai aparte. Este răspunsul Împăratului pămîntesc întru împăcarea deplină cu Împăratul ceresc. Ponderea asupra soluţiei politice duce la eşec. Adevărata plinătate este viaţa în Hristos. Au existat cîteva voci care au încercat să acrediteze faptul că în ultimele luni de viaţă Ştefan cel Mare s-ar fi călugărit, primind ca monah numele de Simion. Tradiţia monastică a Putnei, memoria ei, ca şi dovezile istorice nu confirmă în nici un fel această presupunere. Ştefan cel Mare nu a îmbrăcat pe patul de moarte haina monahală, dar a înţeles adevărata dimensiune a raportului duhovnicesc dat de binomul monarh – monah. Între Împărăţia care „nu este din lumea aceasta”, dar care poate fi dobîndită încă din lume aceasta. Cheia acestei relaţii subtile o vom afla într-un detaliu din pictura interioară a Dobrovăţului, ce datează din vremea lui Petru Rareş şi constituie, din punctul de vedere al unor cercetători, cheia ascetică a întregului program al fresceleor exterioare de pe mănăstirile bucovinene.

Clasicului tablou votiv în care îndeobşte este înfăţişat ctitorul oferind biserica spre Hristos, mijlocit fie de Maica Domnului, fie de sfîntul ce dă hramul ctitoriei, îi este adăugată la Dobrovăţ o scenă în care monahii schivnici preiau în mîinile lor zidirea la poalele scării virtuţilor. La capătul suişului acestor trepte aşteaptă cu braţele întinse Mîntuitorul Hristos care, spune Sfîntul Ioan Scărarul, autorul scrierii foarte populare în epocă „Scara”(„Leastviţa”), „botezîndu-Se la 30 de ani, după vîrsta văzută, a avut desăvîrşita treaptă a treizecea, în scara cea înţelegătoare, adică, iubirea este Dumnezeu. Căruia I se cuvine cîntarea, stăpînirea, întru Care este puterea, întru Care este, era şi va fi pricina cea una a tuturor bunătăţilor în veacuri fără hotare.”

Apartenenţa şi fidelitatea noastră la oricare altă entitate în această lume – stat, naţiune, familie, cultură sau orice altă valoare – nu rezistă decît în măsura în care aceasta nu contrazice şi nu diminuează cu nimic apartenenţa (syntaxis) esenţială – fidelitatea noastră faţă de Împărăţia lui Dumnezeu. Faţă de loialitatea noastră cu privire la această Împărăţie, nici o altă loialitate nu păstrează un caracter absolut, nici una nu poate pretinde de la noi ascultare necondiţionată, nimeni nu este stăpînul vieţii noastre. Ultimele gesturi ştiute ale lui Ştefan cel Mare se leagă de Dobrovăţul pe care nu a mai apucat să-l vadă împlinit, deşi i se va fi vestit cu siguranţă sfîrşitul zidirii la 12 aprilie 1504, în cel de-al 48-lea an curgător al domniei sale.

Ultimele sale daruri sînt îndreptate spre Dobrovăţ: un „Minei” scris la Putna (februarie), un epitrahil brodat şi în sfîrşit încă un „Minei”(18 mai). Este ultima informaţie despre voievod. Apoi „în luna iulie, 2 zile, în zi de marţi, la al patrulea ceas din zi, şi pe Ştefan voievod l-a ajuns moartea”. Asemeni unui Prospero ce se retrage la Milan „ca din trei gînduri unul să-l îndrepte înspre mormînt”, în ultimele sale zile Ştefan cel Mare îşi îndreaptă fiecarea al treilea gînd spre Dobrovăţ, ultimul chivot. Raportul teafăr dintre teologie şi politică, distincţia dreaptă dintre planuri.

Răzvan IONESCU

Elemente inedite din arhitectonia cimitirului Mănăstirii Cernica

O placă mortuară specifică sec. 18-19, pe care am întâlnit-o personal şi în alte cimitire vechi din Bucureşti. Se remarcă simplitatea ei, dar, totodată şi migala cu care au fost săpate florile de pe cele patru laturi.

O altă lespede mortuară, cu inscripţie în limba slavonă, dar cu relief baroc, fastuos.

Probabil un element desprins dintr-un cavou somptuos.

Statuia se află pe un soclu mortuar, unde sunt trecute datele celei îngropate acolo. Şi acest element arhitectonic era un lucru comun sfârşitului de sec. 19 şi începutului de sec. 20.

Uşile de fier ale unui cavou

Refolosirea unei cruci mai vechi: un obicei tipic primelor secole creştine. Primii creştini foloseau pietre de la templele păgâne demolate sau cruci anterioare pentru mormintele şi crucile celor de curând repausaţi. Probabil făceau acest lucru familiile modeste.

Cavou mortuar care are deasupra un monument în formă de sarcofag…Însă, bineînţeles, nu e îngropat nimeni în sarcofagul de pe acoperiş…

Cavou cu cupolă

Monument mortuar şi cruce dezafectate

Monumentul mortuar al cărţii

O altă cruce specială, cu motive tradiţionale stilizate, care, deşi e pentru cineva decedat în 1971 este, în fapt, un model de cruce mortuară neconform secolului al 20-lea. Se observă uneori că familia celui decedat sau el însuşi au dorit o cruce care să imite forme mai vechi de cruci mortuare.

Pr. Dorin

Crucea familiei Urzică: o cruce specială, cu însemne ortodoxe tradiţionale

Se observă puternica încredere în înviere a acestei familii şi cele două simboluri folosite. Dacă literele greceşti ΧΡ [ Hristos], incluse în cerc, spun că Hristos întrupat e Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, simbolul acela cu nouă braţe ne induce ideea de interdependenţă între toţi fiii lui Dumnezeu.

Nu poţi să fii al lui Hristos decât…împreună cu alţii, cu toţi. Şi nu poţi să fii al lui Hristos dacă nu cinsteşti crucea şi învierea Sa din morţi, prin care, fiecare dintre noi, vom învia în ziua cea de apoi, plini de lumină dumnezeiască sau goliţi de aceasta.

Pr. Dorin

Mi-e dor de voi…dedicaţie pentru cei care nu iubesc hip hop-ul dar îl practică

[viddler id=b98cb74a&h=370&w=437]

Mai ales e o dedicaţie specială pentru pastorul Marius David Cruceru, care se află acum în America pentru a învăţa noi metode de evanghelizare a acestor păgâni de ortodocşi. Cum Cameleon, unul dintre cei doi tineri care cântă în clip e din…Oradea, atunci, cu atât mai mult, dedicaţia îi va merge la suflet.

Pr. Dorin