Icoană şi portret

Portretul necunoscutului de tinereţe

Am băgat de seamă că pe internauţii ortodocşi – sau pe mulţi dintre ei – nu-i interesează patimile, ci numai virtuţile. Şi pot să generalizez şi să spun că faptul se aplică la toţi internauţii care se numesc pe ei înşişi creştini, indiferent de denominaţiune. Însă cunoaştem că eterodocşii au făcut din totdeauna un stil de viaţă din exaltarea virtuţilor lor (noi nu bem, nu fumăm, nu desfrânăm, nu facem avorturi, nu facem nimic rău) şi eradicarea din imaginea publică a oricărui defect personal-comunitar.

Tocmai de aceea nu e motiv de impacientare pentru noi faptul că pocăiţii nu încep cu pocăinţa. Ne aşteptam totuşi ca fraţii ortodocşi să fie cu mult mai iubitori de detalii personalizate ale abisului interior în lupta cu patimile lumii de azi, de amănunte calculate radiometric şi nefotoşopate ca pentru un public iubitor de icoana sinelui.

Ne plac icoanele ortodoxe, cântările minunate ortodoxe, bogăţia şi splendoarea bisericilor şi a ritului ortodox, dar, oare, câţi ne punem întrebarea dacă ele sunt oglinda noastră, dacă ne reflectă interiorul nostru, al fiecăruia, frumuseţea şi bogăţia noastră interioară, sau dacă nu cumva rămân să reflecteze adâncul altor suflete sfinte şi ortodoxe, iar unii dintre noi doar ne fălim admirându-le ca pe oglinda noastră?

Noi ortodocşii credem că icoanele sunt vii, pline de har, şi că prin ochii lor ne privesc cu adevărat şi nu doar simbolic Dumnezeu şi Maica Domnului şi Sfinţii. Câteodată se face însă risipă de expunere, fără nicio motivaţie aparte, a sfintelor icoane, spre exemplu, a căror vedere ar trebui să fie o mustrare enormă pentru orice cuget care se pocăieşte. Problema e dacă multe icoane puse pe frontispiciul blogului sau pe podiumul de conferinţă „ortodoxizează” automat atmosfera, fără ca cei care recurg la acest artificiu de calcul să poată să explice metanoia prin care au trecut, în amănunt, şi prin care trec zilnic, dacă nu cumva sunt morţi.

Subiectele pe care le abordezi arată adâncirea ta interioară de zi cu zi, gradul de abisalizare al întâlnirii tale cu Dumnezeu şi al înţelegerilor pe care El ţi le descoperă. Dacă nu, înseamnă că cei ce scriu sunt catolici şi protestanţi, oricâte icoane ortodoxe ar afişa la intrare. E uşor să vezi toată ziulica metehnele Sinodului şi să te propui ca salvatorul Ortodoxiei, când cel mai adesea tu nici nu îţi dai numele şi nici nu îţi arăţi faţa. Şi mai ales, când faţa interiorului tău sufletesc rămâne cea mai anonimă pagină goală cu putinţă.

Măcar dacă învăţătorii necunoscuţi dar autopropuşi ai ortodocşilor ar avea această faţă, acest portret, nu al artistului de tinereţe, nu al exuberanţei bătăioase care n-are nimic de-a face cu smerenia, pocăinţa şi ascultarea, ci cu o minte secularizată şi politizată de logica externă a vieţii pătimaşe, de ar avea acel portret al vieţii duhovniceşti personale şi cotidiene, acea icoană mergătoare pe apele acestei lumi în care trăim azi. Acea oglindă a muncii extenuante de a te împotrivi în primul rând ţie însuţi, de a lupta cu neputinţa ta, cu oboseala ta, cu patimile tale, cu durerile şi slăbiciunile tale, de a te prezenta înotând împreună cu toţi ceilalţi în aceleaşi valuri şi vremuri tulburi, care au fost şi sunt mereu de la căderea omului.

Însă destui internauţi (cosmonauţi ai blogosferei), deşi ortodocşi, nu iubesc autoportretul dinamic, care să îi facă reperabili şi imprimabili în sufletele celor ce citesc, care să deschidă dialogul real dintre oameni, ci apreciază punerea la adăpost, anonimatul distant şi steril, jurnalismul fără nume, fără faţă şi fără formă. Toată lumea este, mai ales, expertă în defectele ierarhiei bisericeşti, dar niciun smerit anonim nu iubeşte mustrarea, nu zice: Ştie Dumnezeu mai bine, unde conduce El lumea, să ne vedem mai întâi patimile noastre şi apoi poate vom vedea, dacă vom ajunge ca Sfântul Macarie cel Mare, cursele în care e învelită lumea.

Apropo, noi nu ştim de niciun Sfânt care să fi părăsit pustia sau să fi propus schisma Bisericii, după ce Dumnezeu i-a dat să cunoască, în vedenie sau în alt fel, cursele dracilor sau patimile oamenilor. Ci dimpotrivă, mai mult le-au văzut în ei înşişi şi mai mult au plâns.

Dacă scriem despre ce-am înţeles noi înşine, despre ce ne-a învăţat Dumnezeu, nu ne mândrim, ci ne smerim, pentru că ajungem să cântărim, afişând public, munca şi progresul nostru. Aici e sudoarea noastră, cu neputinţe, poticneli, oboseală, neprevăzut. Deschiderea sufletului ne face vulnerabili în faţa răutăţii, dar ne şi întăreşte într-un mod pe care cei ce nu procedează aşa nu îl pot percepe. Experienţa denudată şi viaţa mărunţită ne scapă de pudoarea falsă sau de impudoarea iubirii de sine, de complexele patimilor.

Dacă vorbeşti numai din cărţi dar nu arăţi cum ştii să înţelegi cărţile şi care este produsul finit al cărţilor, în ce te-au transformat ele pe tine, ce ai devenit tu prin ceea ce propui celorlalţi să cunoască, nu poţi să fii niciodată cu adevărat credibil. Aici e problema. Sminteala. Pentru că tu pe tine nu te poţi arăta desăvârşit, atâta timp cât eşti în formare. Autoportretul nostru duhovnicesc nu este unul individualist, ci unul care cuprinde atât relaţia cu Hristos, cât şi relaţia cu lumea în care trăim azi. Însă mulţi din fraţii noştri blogări nu vor să se afle în amănunt neputinţele lor şi nici să le audă urechile că ar avea vreo eroare de îndreptat. De aceea nici nu vorbesc niciodată despre ei înşişi. Dacă le cânţi în strună eşti frate cu ei, dacă nu, eşti ecumenist, eretic, mason şi cine mai ştie ce şi adio pentru veşnicie. Nu încape întoarcere şi nădejde de conciliere.

Noi, ortodocşii, ar trebui, dimpotrivă, să fim model de cum ştim să ne ascultăm, să ne căutăm, să ne îndreptăm unii pe alţii. De cum ştim să ne iertăm şi să ne împăcăm. Să discutăm raţional, cu capul pe umeri şi nu pătimaş şi în culmea furiei. Însă nu ştiu cum se face că toată parada de patimi şi de mutaţii caracterologice ale lumii secularizate şi degradate spiritual se imprimă tocmai în cei care pretind că apără puritatea Ortodoxiei.

Pentru noi, tot ceea ce facem şi scriem este o mărturie de care vom da seama, cum zicea Miron Costin. E o ieşire în întâmpinarea celor care vor să ne cunoască, o distrugere a gardului despărţitor. Alţii însă mai abitir iubesc gardurile.

Psa. Gianina Picioruş