Zi: 21 septembrie 2008

Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, ediţie îngrijită şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache, prefaţă de Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 1996, 237 p.

„Avram Iancu, eroul revoluţiei ardelene de la 1848″, prin ceea ce a făcut pentru români, fapta lui are o semnificaţie locală dar şi una naţională, de aceea, la nivel naţional, „fapta lui se încorporează în conştiinţa românismului integral şi e primită ca un spor al patrimoniului comun”, p. 157.

Mul timp, datorită imperiilor care înconjurau ţările româneşti, „dreptul de a face istorie proprie ni s-a interzis, iar istoria ce s-a făcut în jurul nostru s-a făcut întotdeauna împotriva noastră”, cf. Ibidem.

„Elementul viu al acestui pământ, transpus în vitalitatea românească, e sângele rasei. Orice fragment al naţiei noastre, în lunga epocă a fărâmiţării politice, a fost şi a rămas purtătorul sângelui rasei. Sângele care ţâşneşte în tâmplele noastre are o putere de asimilare care a desfiinţat pe rând aproape toate neamurile suprapuse în aşezarea veacurilor”, p. 158.

Ţara Românească sau Muntenia este desemnată de către Crainic drept factorul de coagulare al românilor, p. 159. „Muntenia însă, faţă de toate celelalte provincii româneşti, păstrează o discreţie desăvârşită asupra întâietăţilor ei, fiindcă nu a lucrat niciodată pentru a domina, ci totdeauna pentru a uni. Fapta munteană, fie în cultură fie în politică, a fost pusă în slujba românismului întreg şi exemplul ei tăcut şi lipsit de orgoliu a fost înţeles rând pe rând de toate fragmentele risipite ale neamului nostru, în frunte cu Moldova”, cf. Ibidem.

Autorul considera anul 1848 drept „anul mesianismului naţional” pentru popoarele europene, p. 159. Atunci s-a cerut eliminarea „tiraniei medievale pentru libertatea naţiunilor şi dreptatea socială”, cf. Ibidem.

Când, la 15 martie 1848, parlamentul Ungariei vota unirea cu Ardealul, fără să consulte etnia română majoritară în Ardeal, strigătul răsculării românilor îl dau „doi tineri care se aflau în Târgul Mureşului: Avram Iancul şi Aron Pumnul. Ei chemau poporul la o primă adunare în Blaj, la Duminica Tomii, adunare care pregăti legendara demonstraţie a celor 40.000, în ziua de 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii”., p. 160.

Despre drama anonimităţii românilor: „Poporul român de peste munte, mai mult decât alte frânturi din neamul nostru, n-a avut istorie. Faptele care se aşază în rafturile timpului istoric s-au petrecut fără participarea lui, peste el şi împotriva lui. Dacă am asemăna timpul cu o mare, am putea spune că Ardelenii au trăit în anonimatul de la fund ca delfinii sub luciul luminos al apelor”, p. 160-61.

Însă există răbufniri ale ardelenilor din marea tăcerii în care erau scufundaţi de către cei care îi stăpâneau, prin revoluţi a lui Horea şi a lui Avram Iancu, p. 161. Cei 40.000 de oameni de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj erau „iviţi din anonimatul suferinţei milenare, erau rezumatul întregului Ardeal românesc”, p. 161.

La Blaj se remarcă studentul Simion Bărnuţiu, care cere dreptul ca românii ardeleni să îşi făurească propria lor istorie şi tânărul avocat Avram Iancu, care a dat semnalul mişcării. Avram Iancu avea pe atunci 24 de ani, cf. Ibidem.

Avram Iancu avea „frumuseţe de Făt-Frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi-n gest pentru a se face ascultat”, cf. Ibidem.

Despre ungur şi român: „Ungurul, în trufia lui sălbatică, n-a avut niciodată înţelegere sau omenie pentru poporul român. Sub masca orgoliului, un complex de inferioritate l-a ţinut la distanţă. Frica de noi, care suntem cei mai numeroşi pe pământul Ardealului, l-a dus la metodele împilării. Conştiinţa că e venetic şi setea dominaţiei oarbe l-a împins la maghiarizarea cu forţa”, p. 162. Se pare că în 2008 se întâmplă lucruri trase la xerox. Atenţie: nu e vorba despre ungurul din Ungaria, ci despre ungurul din România, de cele mai multe ori născut în România, care, deşi e minoritar, are aere de majoritar!

„Munţii Apuseni sunt munţii eroici ai Românilor”, p. 162, pentru că aici s-au dat lupte pentru apărarea şi demnitatea neamului românesc.

Crainic avea mare admiraţie pentru poetul George Coşbuc, în cinstea căruia scrie articolul „Poetul eroismului”, p. 167 sqq. Iorga l-a numit pe Coşbuc: „cântăreţ al energiei naţionale”, p. 167. „Scriitorii ardeleni se disting printr-o anumită tensiune etică a spiritului lor plăsmuitor”, p. 168.

„Scrisul lui Ion Slavici e străbătut de un duh constructiv, al lui Ion Agârbiceanu [ care a fost preot ortodox n.n.] de o profundă seriozitate morală, al lui Liviu Rebreanu de o energie oţărâtă pe colţuri de stânci. De aceea poesia [ aşa se scria „poezie” în anii 40 ai secolului trecut n.n.] unui Octavian Goga gâlgâie de revoltă, îngânată de ecoul spart al versului lui Aron Cotruş.”, p. 168.

Coşbuc exprimă Ardealul, fiind „inima larg deschisă către neam, care face din eul artistic o pâlnie de primire şi un crater de răbufnire a suflului colectiv”; în creaţia sa poetică regăsim „glumă şi seriozitate…gingăşie şi asprime, [ dar în ea n.n.] e uneori [ şi] uşurătate, dacă voiţi; dar toate aceste moduri de a cânta viaţa se contopesc în cele din urmă în ansamblul unei tonalităţi majore, care creşte în exuberanţă eruptivă şi culminează în proclamaţia dreptului şi datoriei de a trăi până la limita extremă a eroismului”, p. 169.

Coşbuc este „poetul pătimirii noastre”, e poetul care a exprimat stări colective, stări naţionale, p. 169. Evocând momentul când a auzit pentru prima oară pe cineva recitând din lirica lui Coşbuc şi anume, pe profesorul lui de la Seminarul Teologic din Bucureşti, Crainic spune că a înţeles atunci din poemele lui Coşbuc „lacrimile pătimirii de dincolo de Munte şi revolta împotriva strâmbătăţii milenare”, p. 177.

Goga a fost fiu de preot ortodox, tatăl său fiind preot în Răşinari, p. 179.

„În poesia lui Octavian Goga freamătul naturii se-amestecă familiar cu freamătul inimii. Dumnezeu, oriunde te-ai duce, e ascuns în spatele lucrurilor, că ai putea să-I desluşeşti suflarea. Sentimentul acestei familiarităţi cosmice ţine de evlavia noastră românească. El e simbolizat în stilul bizantin al altarelor. De ce oare bisericile noastre n-au proporţiile ameţitoare ale domurilor apusene?

Fără îndoială că nu din pricini economice. Domul colosal, cu pereţi din piatră pustie, reprezintă o distanţă nemăsurată şi rece între Dumnezeu şi om, un raport juridic, de care face atâta caz concepţia religioasă a Occidentului.

Biserica bizantină, cu rotunzimile ei cereşti, e aproape de pământ, cu interiorul încălzit de flăcările aurului şi ale culorilor picturale, de parcă s-ar strânge toată în jurul omului, ca o îmbrăţişare pământească.

Ea reprezintă un raport de familiaritate intimă între Dumnezeu şi om. Intrăm în ea ca într-un cer lăsat pe pământ, unde ne aşteaptă iubirea şi iertarea. Sentimentul acestei evlavii familiare se resfiră în natura întreagă ca într-o altă biserică a lui Dumnezeu. Dimensiunile ei, oricât de covârşitoare, se topesc în intimitatea sufletului nostru ortodox”, p 180. Cuvinte copleşitoare!

Pr. Dorin