Archive for September 25, 2008

Luna nu apare niciodată în ipostază desacralizată la Eminescu, cu o excepţie, în poemul De câte ori, iubito…. Poemul acesta foloseşte o partitură extrem de modernă – e o adevărată satisfacţie pentru noi existenţa lui, pentru că ne arată într-un mod neechivoc graniţa dintre romantism şi modernism şi ne indică, în acelaşi timp şi în acelaşi fel indubitabil, motivele pentru care cosmosul, cu soarele, luna şi stelele sale ca icoane ale Dumnezeirii, consacrate în mod tradiţional, este în poezia modernă discreditat şi parodiat, într-un cuvânt, despiritualizat.

Perioada modernă, poezia simbolistă şi mai ales cea post-simbolistă şi cea postmodernă nu mai reprezintă – cel puţin nu în mod limpede şi explicit – viziunea ortodoxă asupra lumii ca logos cosmic, ca podoabă (kosmos) plină de raţiuni (logoi) dumnezeieşti şi partener de dialog (dia-logos) al conştiinţei umane, al logosului uman.

Întrebarea care se pune în acest moment este următoarea: cine este poetul modern: cel care trăieşte această modificare ca pe o nelinişte şi suferinţă adâncă, ca pe o absenţă regretabilă care determină un masacru sentimental interior, sau cel care receptează lucrurile ca fiind ceva firesc, în linia evoluţionistă a lumii şi a societăţii umane? După cum am arătat în articolele noastre, în mod irefutabil, Arghezi, Blaga, Bacovia şi Barbu se înscriu în prima din cele două posibile definiţii ale poetului modern, dar şi Fundoianu, Voronca şi Vinea. În cea de-a doua formulă se integrează puţini poeţi şi nu dintre cei importanţi.

Eminescu ne-a indicat, în mod implicit, în poemul amintit anterior motivele divorţului de perspectiva creştină tradiţională. Acestea pot fi uşor identificate în instaurarea scepticismului şi a lipsei de perspectivă asupra unei veşnicii fericite din partea poetului care receptează eşecul personal, al neîmplinirii prin iubire, ca o dizarmonie universală şi o disoluţie cosmică:

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite…

Nicăieri altundeva, în lirica eminesciană, natura nu apare în acest fel: oceanul ca o masă de gheaţă, valurile ca sloiuri, bolta cerului ca o întindere alburie, oarbă, lipsită de ochii săi de foc, ai stelelor, şi luna – mai ales luna – ca o pată galbenă, ca o plagă dureroasă.

Universul acesta e bolnav, cosmosul suferă şi moare odată cu moartea spirituală a stăpânului său, omul.

Mai târziu, între poeţii români, Ion Minulescu este cel care vede cerul ca un câmp de luptă, pe care se află luna ca un rege cu armata sa de stele. Numai că teatrul de bătălie este dramatic, soldaţii mor, luna, semănând cu un cap de rege-Saltimbanc, shakespearean, este un alt Polonius, în aşteptarea unei furtuni cataclismice care să stingă stelele (Nocturnă, poem dedicat lui E. Lovinescu).

Scenariul este de un simbolism apocaliptic, pentru că tragedia este totuşi una universală, deşi relatată în gamă minoră, cu accente de dramă istorică şi locală. Cortina cerului nu mai este catapeteasma lumii din poezia lui Eminescu şi din literatura românească veche, ci un văl transparent care nu mai poate ascunde o scenă deschisă, pe care se petrec crimele sfârşitului de istorie şi de umanitate.

Ieşind de sub incidenţa unui sens soteriologic, universul şi evenimentele care se petrec în el devin, în această poezie, victimele unei tragedii banale, anonime, pentru că un asemenea cosmos şi-a pierdut pecetea personalistă a chipului dumnezeiesc, imprimată în lume de la crearea ei.

Relaţia dintre astrul ceresc şi simbolurile sacre, precum şi alunecarea poeziei, treptat, în zona obscură a profanului sunt lesne observabile într-un alt poem al lui Minulescu, intitulat la fel, Nocturnă, deşi acest poem menţine, încă, un echilibru între veneraţie şi unele accente profanatoare care sunt mai degrabă intuibile decât sesizabile în mod real (pasul spre blasfemie poetul îl face adesea însă în alte poezii):

În noaptea-aceea luna părea un cap de mort
Tăiat de ghilotină şi aruncat în Mare –
Un cap purtat de valuri şi-n marşuri funerare
Rostogolit spre farul ce scânteia în port.

În noaptea-aceea luna părea un ghem de sfoară
Scăpat din mâna dreaptă a celui [Dumnezeu] care-n viaţă
Te leagă, te dezleagă, te iartă şi te-nvaţă
Cum poţi ieşi din iarnă, intrând în primăvară.

Şi-n noaptea-aceea luna părea un chihlimbar
Desprins din cingătoarea lui Crist, care murise
Ca să-nvieze iarăşi din somnul fără vise,
Sanctificându-şi crucea rămasă pe Calvar!…

Blaga va veni apoi să asemene luna cu un ciob (în poemul Veniţi după mine, tovarăşi!) şi după el alţi poeţi, care parodiază creaţia lui Dumnezeu şi frumuseţea ei, adică cele ce mai înainte cu un veac erau sfinte pentru Eminescu şi poeţii romantici.

Pentru Geo Dumitrescu, spre exemplu, panorama nopţii înstelate este tot o scenă deschisă, doar că în ea se petrec, transpuse în mod simbolic, alte acte ale decăderii umane şi care devin semne ce prefigurează un epilog universal dureros. El compară cerul nopţii cu un bordel, stelele le vede buhăite şi murdare, iar luna, obeză şi colerică e pentru el o bătrână libidinoasă care nu-şi poate ascunde nocturnele hemoragii banale (poemul Aventură în cer din vol. Africa de sub frunte).

Însă, oricât de îndepărtaţi ar fi aceşti artişti de viziunea ortodoxă şi oricare va fi fost intenţia lor, chiar profanatoare, scriind aceste versuri, ei nu fac decât să confirme, într-un anumit sens, învăţătura ortodoxă care plasează cosmosul sub demnitatea umană, ca un rob care-şi urmează stăpânul. Iar dacă stăpânul, omul, a devenit pătimaş, desfrânat şi ucigaş, dacă umanitatea stă sub semnul degradării spirituale şi morale, cosmosul nu poate decât să reflecte această stare duhovnicească, deşi ordinea sa interioară şi sensul său spre transfigurare, stabilite din veşnicie, nu sunt afectate.

Eminescu ne-a confirmat acest lucru în poezia Melancolie, un poem esenţial pentru înţelegerea precocităţii sale vizionare, în raport cu societatea şi cultura românească ce nu sesizează încă, la acea dată, declinul istoric, panta pe care se afla umanitatea şi, în consecinţă, nici nu reflectă acest declin în literatura sa, în toată amploarea gravităţii lui. Pentru că românii nu trăiau tragedia spirituală a Apusului.

În poemul Melancolie, Eminescu susţine însă că universul a devenit o biserică-n ruină şi, ceea ce este cel mai important, la fel a devenit şi sufletul omenesc modern, tot o  biserică-n ruină. Poate ar fi mai corect să spunem că imaginea cosmică s-a devalorizat astfel tocmai din cauza noii optici spirituale a omului înstrăinat de Dumnezeu:

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii [luna] moartă. –
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii [1] [stele] o mie
Şi în mormânt albastru [cerul] şi-n pânze argintie [norii],
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu, adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. (…)
Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţin,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

Corespondenţele dintre cosmos, biserică şi sufletul uman sunt evidente. În tradiţia ortodoxă, pe care Eminescu o urmează îndeaproape, universul a fost creat dintru început ca reflectarea în materie a chipului Împărăţiei cereşti, iar omul este templu al Duhului Sfânt (cf. I Cor. 6, 19).

Biserica-n ruină este motivul pentru care cerul a devenit un mormânt şi omul un sicriu. Moartea a invadat universul cosmic şi universul uman, deopotrivă, pentru că moartea spirituală a devastat interiorul spiritual al omului. Sufletul mort duhovniceşte nu mai poate contempla lumea ca pe o biserică împodobită cu icoanele înţelegerilor dumnezeieşti, cu simbolurile bibliei cosmice.

Faptul că sufletul a devenit inapt pentru contemplaţii şi înţelegeri harice şi mistice este cel care determină cerul să fie un mormânt, pentru inima care a devenit sicriu al iubirii de Dumnezeu şi de oameni (anticiparea sicriului de plumb şi a amorului de plumb bacoviene este de netăgăduit).

Credinţa moartă este cea care închide cerul şi declamă, nietzschean, că Dumnezeu a murit. Eminescu ne transmite aceasta într-un mod atenuat, prin metafora reginei nopţii moarte. În teza noastră doctorală, am demonstrat faptul că luna este simbol al Dumnezeirii în poezia lui Eminescu, care preia toate funcţiile şi atuurile simbolului solar tradiţional, intenţia poetului fiind de a reproduce, cu o fidelitate iconografică şi simbolică remarcabilă, peisajul ideologic nocturn al lumii moderne. Altfel spus, E apus de Zeitate…

În poemele pe care le-am oferit anterior ca exemplu, ale lui Minulescu sau Geo Dumitrescu, ne situăm undeva foarte departe de cuviinţa cu care scriitorii din vechime, urmaţi de poeţii romantici, priveau cerul, ca pe o icoană a frumuseţii şi desăvârşirii dumnezeieşti, ca pe un templu unde strălucesc luminătorii cereşti şi care este chip al Bisericii celei veşnice.

Însă Eminescu, în poezia amintită de noi la începutul acestor rânduri, n-a făcut pasul acesta profanator la adresa creaţiei lui Dumnezeu. El doar a lăsat să fie cunoscut sentimentul insuportabil al nimicirii fiinţei sale, pe care îl experia din cauza durerii pentru pierderea iubirii.

A căutat aproape toată viaţa pe femeia sfântă, un înger de bunătate, care să-l reconvertească la credinţa puternică şi nevinovată pe care o avusese în copilărie: În biserica pustie, lângă arcul în părete, / Genunchiată stă pe trepte o copilă ca un înger; (…) / Ea o inimă de aur – El un suflet apostat (…) / El [Cerul] n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis / Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i… e amorul (Înger şi demon). Dar nu a aflat-o decât în visele sale, nu şi în realitate. Din acest motiv simţea că împreună cu sine se scufundă ca într-un abis întreaga făptură, cosmosul. Acelaşi cosmos pe care l-a cântat, însă, în atâtea multe alte poeme.

Dar tragedia vieţii sale, chiar şi pe scena poeziei, este îmbrăcată, ca-ntr-un faeton de gală, în simboluri religioase, într-un mod foarte transparent chiar şi pentru scepticismul exacerbat al celor mai multe dintre exegezele literare.

[1] Vezi decorul mortuar din Mioriţa: Brazi şi păltinaşi / I-am avut nuntaşi, / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii. Dar şi poezia lui Alecsandri, Miezul iernii,  în care cerul era un templu în care ardeau mii de făclii ale stelelor.

Psa. Drd. Gianina Picioruş