Poezia lui Ion Barbu [I]

dali

În ultima vreme am poposit mai mult cu mintea asupra înţelesurilor poeziei lui Ion Barbu. Şi am constatat, spre surprinderea mea, că nici Barbu nu este un poet care s-ar afla în răspăr cu Ortodoxia, aşa cum credeam.

Ştiam despre trecerea lui pe la Rugul aprins (amănunt trecut cu vederea de aproape toate biografiile sale din manuale sau de pe internet), dar totuşi refuzam pur şi simplu să îl gândesc pornind de la izvoare ortodoxe, pentru că mă obişnuisem să îl situez exclusiv între parametrii filosofico-matematici ai comentariului literar canonic.

Credem însă a fi descoperit un fond ortodox al conştiinţei şi al operei sale poetice, fără a specula asupra adevăratelor sensuri ale poeziei.

Mai întâi de toate, Ion Barbu este considerat un poet ermetic, foarte dificil de înţeles, unul dintre cei mai greu de descifrat poeţi ai literaturii române, poate chiar cel mai dificil dintre toţi poeţii şi cel mai modern. Motiv pentru care a fost condus în vecinătatea lui Mallarmé şi Valéry şi a conceptului de poezie pură.

Nu credem că lucrurile stau chiar aşa. Cercetările pe care le-am întreprins asupra poeziei româneşti, au stabilit pentru conştiinţa noastră o altă ierarhie, în fruntea căreia stă Eminescu, ca fiind poetul cel mai profund şi mai greu de înţeles cu adevărat (în ciuda aparenţelor uneori înşelătoare), urmat de Nichita şi de Blaga.

Poezia lui Ion Barbu este indescifrabilă doar în măsura în care nu înţelegem relaţia pe care el o stabileşte între metafora poetică şi axioma matematică.

Din momentul în care această ecuaţie în care intră şi matematica, şi poezia, este rezolvată, lirica lui Ion Barbu nu ne mai poate surprinde printr-un inedit inexplicabil şi putem înainta liniştiţi în a-i pătrunde tainele sensurilor.

În volumul Joc secund, din 1930, precedat de un motto din Mallarmé (…ne fût que pour vous en donner lidée[1]) – ne aflăm totuși la destul de mare distanță de stilul mallarméan de a face poezie – și care l-a statuat pe Ion Barbu ca…Ion Barbu, există destul de multe metafore care nu sunt decât pasteluri comprimate, panorame de frumusețe fosilizate și mineralizate într-o sintagmă metaforică ce nu este simbolică (deși, poate, se vrea), ci numai schematizarea percutantă a unui sentiment sau expunerea frumuseții într-un concentrat: fânul razelor (Grup), timp tăiat cu săbii reci (Statură), cerul lăcrămat și sfânt ca mirul (Izbăvită ardere), femeea / Cu părul săpat în volute (Aura); orașul pietrei, limpezit / De roua harului arzând pe blocuri (Mod), soarele pe muchii curs; lumină tunsă, grea, de sobă (Dioptrie), etc.

E un compromis (nu o achiziție datorată evoluției estetice) făcut conștiinței modern-contemporane care s-a dereflexivizat (și desensibilizat) și care preferă un meniu artistic „la pachet”, chintesențiat, în care frugalitatea gestului de cultură se măsoară în impresionabilitate.

În acelaşi timp, observăm că, în ciuda limbajului surprinzător la primul contact şi a teoretizărilor proprii despre conjugarea expresiei poetice cu viziunea geometrică şi cu filosofia elină (teoretizări care mai mult ne înceţoşează decât să ne lumineze sensurile dorite ale versurilor sale, pentru că sunt mai mult deziderate programatice decât adevărate întrupări poetice), preocuparea şi subiectele poemelor sale nu mai sunt tot pe atât de discrepant de moderne, pe cât e aerul limbii sale poetice.

Multe versuri sunt simple ecuații poetice, a căror descifrare e o provocare copilărească, întrucât Barbu își inventează un limbaj poetic complicat în care nu exprimă nimic ieșit din comun.

Abundă în Joc secund și în poezia de idei aluziile savante, mistice, mitologice, filosofice, etc., fără ca prin aceasta lirica lui să capete adâncimi abisale. Așa încât titlul de clasic al poeziei române moderne se acordă pentru inovațiile aduse limbii poetice, pentru inventarea unui dialect liric, fără ca prin el să fie transmise zguduitoare sentimente sau alpine gânduri.

Ar fi poate mai onest să spunem că poetul însuşi a respins întotdeauna eticheta de modernist, pentru că nici nu era modernist în esență, în fondul ideatic, ci numai în formula poetică.

În articolele, interviurile şi dezbaterile sale, matematicianul Ion Barbu a păstrat distanţa faţă de claritate ca şi în poezii şi este dificil a decela un crez poetic omogen din mijlocul paradoxurilor sale teoretice.

De ce anume a recurs la această strategie? Poate pentru a-şi conserva o anumită aură de poet indescriptibil. Intuiţia mea rămâne că, sub formulele poetice puse în ecuaţii savante, mesajul liric nu este insondabil.

Ar trebui, poate, o minte matematică empatică şi un spirit afin care să desţelenească sensurile. Eminescu spunea că matematica i s-a părut la început cel mai greu lucru de pe pământ, pentru ca apoi să-şi dea seama că e, de fapt, cel mai uşor. Cum n-am ajuns încă la aceeaşi concluzie cu Eminescu, o să ne apropiem de lirica barbiană tot pe traseu poetico-literar.

Şi totuşi, mai înainte de-a intra în pâinea versurilor, mai zăbovim asupra crezurilor sale. Renegând „poezia leneşă” ca „retorică desfrânată”, Barbu e adeptul „cuvântului arzător şi profetic”, despre care însă „îmi dau seama cât de ridicul poate fi” în contemporaneitate.

Propunând un salt vizionar, poetul e resemnat că „de la cântecul lumesc, care înmuia inimile bunicilor pe vremea lui Ion Ghica, la o poezie de experienţă şi transfigurare, nu se poate sări într-un singur veac” [2].

În disputa modernism – tradiţionalism, care ne interesează în mod deosebit, Ion Barbu are poziţii tulburătoare pentru cine îl receptează, în chenar didactic, ca modernist ermetic.

S-a reţinut diatriba sa împotriva poeziei tradiţionaliste (nu şi cea împotriva sincronismului şi a lui Lovinescu, care, „inofensiv în genere, pângăreşte poezia când o teoretizează”[3]), fără a se remarca prea adesea subtilitatea observaţiilor sale critice şi faptul că opunea poezia tradiţionalistă practicată în epocă tradiţionalismului însuşi, aşa cum îl înţelegea el.

Mai exact, Ion Barbu se declară fără înconjur un poet tradiţionalist –  doar că îndepărtat de orbita Gândirii – în sensul de adept al unei poezii fără istorie.

După propriile confesiuni, Ion Barbu a început să scrie versuri traducând o poezie din Baudelaire şi incitat de neîncrederea declarată în valenţele lui poetice a colegului Tudor Vianu. Expunându-şi crezurile, poetul afirmă:

„Modernism e un cuvânt impropriu, sau, aplicat poeziei, de-a dreptul ocară. El nu se referă decât la un aspect secundar al recentului proces de limpezire şi concentrare realizat de poezie: recâştigarea prin cel mai recules act de amintire a unui sens pierdut de frumuseţe (subl. n.). […] Să definim chiar acum poziţia noastră faţă de tradiţionalism: lirica nouă nu are de combătut tradiţionalismul ca atare, ci numai tradiţionalismul timid[4].

„În poezia mea, ceea ce ar putea trece drept modernism, nu este decât o înnodare cu cel mai îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică”[5] înţeleasă anistoric [poezia în sine e înţeleasă anistoric]: „invenţiunea poetică […] se aşează imediat lângă marea experienţă proustiană […]: ridicarea unui helenism neistoric, altfel adevărat (prezent în gândirea geometrică a lui Eudox şi Apolonius, ajuns la expansiune în oda pindarică) – aceeaşi concurenţă făcută duratei curente se afirmă stăruitor”[6].

Poezia e un act de amintire şi o refacere a unui sens primordial al poeziei. Categoriile modernismului şi ale curentelor literare sunt superflue.

„Pentru tradiţionalismul mai didactic [ortodoxism înţeles şi expus elementar, catehetic] al lui Nichifor Crainic, am destulă stimă. Acum zece ani, aveam chiar entuziasm. De atunci, o conştiinţă mai adâncită a poeziei mă îndeaptă s-o aşez într-un sistem mai larg de referinţe, fără coordonare de loc şi de timp. […]

E posibil, în văzduhurile Cetăţii Veşnice, îngerul din Apocalips să fi sunat întâia trâmbiţă chiar în aceste timpuri; […]

Cei vrednici de harul inalienabil al poeziei vor învia în şi mai înalte lumini[7].

Lirica lui Bacovia, caracterizată ca un „interregn” (între Eminescu şi epoca interbelică), deşi străbătură de o „netăgăduită durere”, i se pare o „poezie depresivă, de spovedanie şi atmosferă, […] care nu conţine un principiu eliberator”[8].

În general, nu are nicio înţelegere pentru ceea ce el numeşte „tristeţi grandilocvente de tineri prematur deznădăjduiţi”[9] şi imprimă uneori poeziei accente puritane pe temeiuri geometric-matematice, care pot să devină obositoare și pentru care ar fi trebuit să aibă un sentiment mai puțin despotic, în raport cu alte opțiuni lirice.

Deznădejdea la care făcea referire nu era întotdeauna un motiv facil şi capricios de aventură lirică.

Întrebat de Felix Aderca ce au însemnat noile curente, expresionism, futurism şi dadaism, Barbu le refuză caracterul novator, considerându-le vechile curente şi atribuindu-le virtuţi „în măsura în care au însemnat o revenire la imaginativ şi romantic (subl. n.)”, dar denigrându-le „în măsura în care au însemnat obraznică insurecţie, confuziune pederastă, reclamă dezmăţată. […] Poezia e contrariul stării permanente de revoluţie”[10].

Deşi poet ermetic, Barbu empatizează cu poezia cosmică: „ştiu versuri nemuritoare întemeiate pe adâncirea dialectului apei sau vântului. Întreg Eminescu e aici”[11]. E o magnifică metonimie, care îl receptează rezumativ pe Eminescu drept poet vorbitor al dialectului apei și vântului.

Pe lângă Eminescu, reproduce versuri din Jean Papadiamandopulos (Moréas), pe care îl apreciază „drept primul poet francez [grec la origine], mai mare ca Rimbaud, ca Mallarmé şi Kafka”[12].

Şi pentru că am zis de Eminescu, „ce înseamnă Eminescu pentru noi, se măsoară numai opunând nobilului său romantism, formele depreciate ale celui francez”[13].

Cu Arghezi este foarte dur, catalogându-l ca „poet fără mesagiu, respins de Idee; ca altădată, de macerările vieţii schimniceşti”[14].

Consideră însă că „datoreşte strofele bune unui lucru despre care mi-e totdeauna greu să-i pomenesc [crezând că, în Arghezi „parfumurile duhovniceştilor virtuţi” ar fi fost „irevocabil mistuite”[15]]. Sunt bunuri ale scurtei sale experienţe monahale. Chiar la cei mai orbiţi dispreţuitori contemptori ai Harului, aurul odăjdiilor dezbrăcate se aminteşte (subl. n.), posomorât numai”[16].

Barbu e indignat de blasfemiile lui Arghezi şi nu îi concede nicio valoare poetică decât în măsura în care acela recuperează în versuri aurul odăjdiilor dezbrăcate, care, după el, nu poate fi iremediabil revocat niciodată, cu toată apostazia (pretinsa) şi chiar dacă e reprezentat literar în mod posomorât.

Nu putem să nu observăm intransigenţa cu care Barbu primeşte repercutarea a ceea ce descifra ca blasfemic în poezia ergheziană – insistăm pentru că e lămuritor în legătură cu opţiunile spirituale şi poetice ale lui Barbu însuşi:

„Plasticitatea masei ei verbale [a poeziei] merge până a se turna în grele maşini teologice, parodii de sfinte mistere. […] Goliţi tiparul acestei bucăţi [al unei poezii] de conţinutul venerabil al elementelor bisericeşti. Veţi găsi (desenată în drojdie) o searbădă invenţie mecanicistă…”, scrie Ion Barbu, indicând că astfel de poezii „sunt profanatorii”[17].

Sensibilitatea lui Arghezi, credem noi, trebuie căutată mai profund. Inadecvarea lui lingvistică la adevăratul fond interior este o opţiune programatică, o reacţie dureroasă la realitate.

Ion Barbu e tranşant şi opinându-se despre sincronism. Lovinescu e „un marsupial de critic” şi ideile lui „se răsfaţă bombate, asiatice, ca idolii lui Babel”.

Poetul se întreabă siderat: „Sub ce zbor augural de curci a conceput d-l E. Lovinescu asemenea verzuie pastă?”. Lesne observabil, „prin sincronism, d-l E. Lovinescu legiferează imitaţia”. […]

„Din supralicitaţia sincronică ce ar vrea să provoace d-l E. Lovinescu, eminenţa gândului interior cum să nu iasă depravată?

Nu sincronic în extensiune, ci pe linia de adâncire a misterului individual, vom descoperi fondul nostru de identitate generală (subl. n.): culoarea ultimă şi rembrandiană [lumina lui Rembrandt, despre care vorbeşte şi  în alte ocazii], ireductibilul animal de lumină [omul]. Experienţa pe care se va întemeia un clasicism fără laicitate, o muzică fără pasiune. […]

Competinţa d-lui E. Lovinescu nu se ridică deasupra răposatei poezii simfonice a simbolismului”[18].

Ion Barbu ia apărarea inclusiv semănătorismului, acuzându-l pe Lovinescu de faptul că îşi însuşeşte critica adusă acestuia, ca decadentism, aparţinând lui N. Davidescu, care „după câte ştim […] n-a făcut nciodată parte oficială din cenaclul Sburătorul, pentru a fi pus aşa de scurt la contribuţie”[19].

Pe Blaga îl receptează la superlativ începând cu Lauda somnului, când „versurile devin versete”. Pentru Ion Barbu, „lirismul rezidă […] în întărirea unei moralităţi eterne (subl. n.), sentiment veritabil şi permanent la d-l Blaga, dar servit stângaci de procedee echivoce”[20].

În opinia noastră, e prea sever cu Arghezi şi prea blând cu Blaga.

Acestuia din urmă, Barbu îi reproşează totuşi ataşamentul referenţial la spaţiul românesc, localizarea picturală românească şi bizantină, fiindcă, în opinia sa, „stilul d-lui Blaga nu trebuie să fie universal, în sensul imperial al catolicismului, ci intemporal şi ceresc, ca Ierusalimul ortodoxiei (subl. n.), care – în niciun caz – nu s-a refugiat în fundaţiile Gândirii[21].

Pe aceasta din urmă o acuză de „orgiile materialităţii ortodoxe [ortodoxiste, gândiriste]”[22], nemulţumit şi de acestea, ca şi de felul în care „drumurile de ţară scârţâie de coviltirele prozei tradiţionaliste, oloage şi infantile ca un ultim meroving”[23].

Un tradiţionalism care şi-a însuşit denumirea, înainte de a se defini prea bine. Tocmai de aceea suntem de acord, în esenţă – cu unele nuanţări – cu observaţiile lui Ion Barbu.

Pe scurt şi fundamental, în optica lui Barbu, idealul poeziei româneşti este – parafrazez – să redevenim „contemporanii lui Eminescu”[24].

Am reprodus impresiile şi problematizările sale, pe de-o parte, pentru că ne putem forma o părere despre justeţea lor – în raport cu propriile noastre constatări –, după ce am discutat, în articole anterioare,  despre poezia lui Bacovia, Arghezi și Blaga şi, pe de altă parte şi mai important, pentru că el singur se fixează şi se autodefineşte mai bine, prin aceste distanţări şi juxtapuneri empatice, în planul poeziei şi al spiritualităţii (cuvânt pe care îl susţine) româneşti – şi chiar universale.

E vorba de un hermetism programatic, fără niciun fel de chei de lectură, o poezie din care se pot doar deduce anumite indicatoare de sens. Repet, însă, toate indiciile pe care le putem aduna conduc către teme, motive și problematici tradiționale ale poeziei.

Ba chiar putem vorbi de o tematică destul de puțin extinsă. Nu avem, în cazul lui Ion Barbu, nici o poezie de dragoste tulburătoare, nici o poezie a fiorului metafizic, a viziunilor cosmice ori a neliniștilor existențiale și abisale. Mai pe scurt, Ion Barbu nu e neliniștit de nimic. Decât de…conceperea unui limbaj poetic. A unei limbi poetice adecvate unei spiritualizări intense a ființei umane. Preocupări care – așa cum ne comunică el însuși – nu au, în esență, nimic de-a face cu modernismul în sine. E o problemă strict filosofică și Barbu vrea să fie puțin Pascal în poezie.

Este, de altfel, singurul amănunt care înnobilează versurile sale, alături de tendințele spiritual-mistice care sunt destul de transparente (cum zice Cioculescu) în multitudinea metaforelor aluzive și în alegerea și tratarea anumitor subiecte poetice, după cum vom vedea.

Prea multe comentarii în plus, în acest moment, cred că nu-şi mai au rostul. Reamintim și o altă opinie critică: „Opțiunile succesive ale lui Ion Barbu au fost atât de derutante, încât au dat impresia metamorfozării poetului însuși. Schimbările au provocat și o altă confuzie, tratarea cu nonșalanță a convențiilor tradiționale dând impresia detașării de ele; această detașare nu este niciodată totală la Ion Barbu (subl. n.)”[25].

Aceastea fiind zise, ne întoarcem la poezia propriu-zisă, urmărind opțiunile succesive și metamorfozele poetului.

Nouă personal, obsesiile poetice ale lui Barbu ni se par destul de tradiţionale. Nimic neobişnuit, care să nu fi fost exprimat şi altădată în poezia românească sau în cultura română, chiar dacă sub o altă formă.

Faptul că Riga Crypto şi lapona Enigel nu e decât „un Luceafăr cu rolurile inversate” (N. Manolescu), este numai una din dovezile care ne indică integrarea lui Barbu într-o tradiţie, nedepăşită, a viziunilor şi preocupărilor filosofice specifice poeziei româneşti.

Însă, ca să nu vorbim doar la modul abstract, fără să argumentăm cele afirmate, ne vom opri asupra câtorva poezii din lirica barbiană, pentru a observa şi a preciza care sunt datele esenţiale ale discursului său poetic.

Și chiar avem un discurs în lirica barbiană, nu de puţine ori, concretizat într-o teorie poetico-filosofică sau într-un fir narativ eliptic. Ar mai fi poate multe de zis despre opțiunea aceasta biografic-narativă din discursurile lirice ale unora dintre cei mai mari poeți români moderni precum Blaga, Arghezi sau Barbu, care par să reediteze, la o altă scară poetică, medievala Istorie ieroglifică.

O preocupare esenţială a poematicii lui Barbu, pe traseul evoluției sale, este gnoseologia, precum şi aceea de a stabili în ce relaţie se află cunoaşterea/gândirea cu erotica, dacă cele două se pot împăca şi al cărei exponent, în mod preponderent sau exclusiv, dintre cele două, este poezia.

Nu numai problematica, dar şi elucidarea ei (vom vedea) este o opţiune indicată de tradiţie şi nu numai de tradiţia poetică, ci chiar de tradiţia ecleziastică.

În articolele anterioare despre Eminescu, am văzut în ce termeni punea el problema erosului juvenil, pe care îl trata cu duritatea categorică a pedagogiei hrisostomice şi patristice, ca nu cumva acela să îi întunece judecata minţii şi raţiunea stăpânitoare a sufletului.

Spre deosebire de Eminescu, care singur îşi asumase un regim ascetic, în privinţa amorului, până când femeia a luat, ca ideal, locul îngerului de pază, Ion Barbu mărturiseşte existenţa unor elanuri erotice de tinereţe cărora le-a dat curs cu frenezie:

Înspre tronul moalei Vineri
Brusc, ca toţi amanţii tineri,
Am vibrat
Înflăcărat…

Înflăcărat, dar nu cu pasiunea unică a unui Eminescu sau Arghezi, ci ca toți amanții tineri. De aceea, iubirea nu face parte din temele poeziei barbiene, ci doar tentația erotică, pentru care versurile lui se ocupă cu intelectualizarea instinctului sexual.

Ca şi Eminescu, Barbu asociază patima concupiscenţei cu simbolul zeiţei Venera / Afrodita sau Venus / Vineri. Însă la poemul din care am citat, Ritmuri pentru nunţile necesare, publicat în 1924, ne vom întoarce în curând. Pentru că mai înainte de a vorbi despre el, vom privi spre alte două poezii, Umanizare şi Panteism, prima scrisă în 1918 şi publicată în 1920, iar a doua apărută în 1919.

Ele ne lămuresc asupra etapelor străbătute de poet, în evoluţia concepţiilor sale.

Poemul Panteism vorbeşte, de fapt, de un panerotism, în termeni poetici care sunt destul de uşor de înţeles. Titlul cu valenţe religioase sugerează o închinare la eros, o infuzare de erotism a lumii.

Poetul refuză idealului intelectual supremaţia: Uitat să fie visul şi zborul lui înalt, / Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă!

Ultimul vers credem că este o aluzie la eminesciana înţelepciune cu aripi de ceară, adică la vigoarea epuizabilă a minţii umane, a raţiunii omeneşti care nu poate să ofere răspunsuri, de una singură, la întrebările şi neliniştile cele mai profunde ale fiinţei noastre.

În consecinţă, poetul se întoarce, pentru moment, spre eros (urmând traiectoria eminesciană, într-o anumită măsură), ca spre elanul vital capabil să îl redea vieţii-universale, adânci.

Poezia exprimă devotament pentru noul său ideal, cel erotic, pe care poetul doreşte să îl împlinească, ca prag sau etapă esenţială în împlinirea de sine:

Vom coborî spre calda, impudica Cybelă,
Pe care flori de fildeş ori umed putregai
Îşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai
Şi-i vom cuprinde coapsa fecundă, de femelă.

Umanizare este, de asemenea, o poezie cu simboluri destul de simplu de înţeles. Poetul divorţează de gândirea din castelul de gheaţă, care nu mi-a vorbit, de intelectul rece cu grandoarea lui polară, din frigurosul burg, dar nu mai adastă nici în acel senzualism păgân din poemul anterior, ci progresează spre o sublimare a erosului şi a sexualităţii.

Este însă foarte important de observat, pentru noi, că Ion Barbu reproşează raţionalismului rece faptul că nu este o răsfrângere sau o oglindire a Adevărului, ceea ce înseamnă că el, ca şi Eminescu de altfel, concepea reflexivitatea umană ca o reflexie a harului creator, a gândului lui Dumnezeu, în oglinda minţii umane. Chiar dacă nu enunţă acest fapt, îl sugerează vag, lăsându-l în penumbra simbolurilor:

Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire:
Sub tristele arcade mult timp am rătăcit,
De noi răsfrângeri dornic, dar nicio oglindire,
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

De data aceasta însă, este vorba nu de erosul senzualist, ci despre muzica ce infuzează cosmosul (muzică a formei în zbor, Euritmie!), înţelegând prin aceasta căutarea unei inefabile frumuseţi, a unei ordini şi a deplinei armonii universale, aflate la temelia lumii.

Muzica aceasta nu are legătură cu materia, ci e revărsare în lucruri precum se revărsa divinul în luturi pieritoare ; divinul nefiind decât harul lui Dumnezeu, revărsat în toată creaţia Lui (nu cred că mai trebuie să respectăm frisoanele și dezgustul față de mistică și de viziunea spirituală tradițională, impuse în trecut de regimul comunist și de anumite rațiuni critice subiectiviste și să ne îndreptăm pururea spre a culege explicații numai din aria filosofiei antice, mai ales a celei platonice):

Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.

O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate
Să spintece văzduhul şi – larg şi înmiit –
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate…

Este limpede aspiraţia spre dezmărginire sau nemărginire, pe care am sesizat-o şi în poemele lui Blaga, din primele două volume, aspiraţie a cărei împlinire este iniţial echivalată în mod eronat, de ambii poeţi, cu vitalitatea patimilor/pasiunilor umane exacerbate.

Amândoi însă vor renunţa la această perspectivă. Traiectoria lui Blaga am urmărit-o, să vedem, deci, care este schimbarea de atitudine a lui Barbu, cel care va saluta cu entuziasm Lauda somnului, volumul al patrulea de poezii al lui Blaga, despre care am vorbit mai devreme.

E timpul să ne întoarcem, aşadar, la Ritmuri pentru nunţile necesare. Poemul, ca şi Riga Crypto şi lapona Enigel, pune problema cunoaşterii şi a împlinirii umanului. Însă aici avem lămurirea simbolurilor, o hermeneutică ce ne descoperă sensurile, pentru interpretarea cărora alegoria din Riga Crypto este complementară.

Ion Barbu exprimă de fapt o concepţie foarte veche, ortodoxă, dar într-un mod poetic şi recurgând la un limbaj foarte modern, criptic, însă, în acelaşi timp, la simboluri tradiţionale, perfect recognoscibile pentru cine are intimitate cu literatura şi cultura românească veche şi clasică.

Putem afirma, fără frică de eroare, că modernismul moşteneşte atitudinea şi mentalitatea ortodoxă şi prin literatura română clasică şi paşoptistă, Eminescu constituind, cu precădere (şi cu atât mai mult pentru poeţi) un etalon al cugetării şi spiritualităţii româneşti.

Ion Barbu înfăţişează, aşadar, în poezia sa, cele trei căi de cunoaştere: senzitivă sau senzualistă, raţionalistă sau intelectuală şi calea spirituală, duhovnicească.

Cele trei sunt indicate prin aşezarea lor sub incidenţa a trei simboluri, al Venerei, al lui Mercur şi al Soarelui, într-o parabolă sau alegorie având evidente conotaţii religioase, întrucât cele trei roţi (Roata Venerii / Inimii, Roata capului / Mercur şi Roata Soarelui [26] / Marelui) sau planete care sugerează fiecare o iniţiere într-o cale de cunoaştere echivalentă cu un anumit cult şi cu o adoraţie exprimată în mod specific pentru fiecare din ele.

Formulată într-o manieră modernă şi nonconformistă, neliniştea lui Ion Barbu ni se pare însă a fi identică, în planul esenţei, cu interogaţia lui Eminescu: Au cine-i Zeul cărui plecăm a noastre inemi? Cui aducem jertfa vieţii şi a energiei noastre creatoare?

Pe altarul cui ne străduim să slujim: al Venerei, al lui Mercur sau al Soarelui? Vom vedea aşadar cine este sau ce reprezintă fiecare din aceşti Zei pentru Ion Barbu.

În ce o priveşte pe Venera, am văzut că Eminescu o denigrează încă din tinereţile sale, fapt pe care ni-l mărturiseşte în poeme ca Scrisoarea II, Floare-albastră, Când te-am văzut, Verena…, Gelozie şi altele, din motive pe care ni le expune foarte clar: căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug / Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi (Când te-am văzut, Verena…). Adică, patima erotică i-ar fi răpit, i-ar fi epuizat puterea creatoare.

Eminescu refuza să-i jertfească Venerei sângele gândurilor, iar despre intelectul care trebuia să-l confirme ca Luceafăr între minţile înalte zidite de Creator, va constata dezamăgit că este un Icar cu aripi de ceară (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară). Nu un Lucifer, căci n-am avut metalul demonilor în vine (O, stingă-se a vieții…).

La rândul său, Ion Barbu ni se confesează poetic –  am văzut mai sus – că a cedat ispitelor carnale şi a slujit Venerei sau moalei Vineri, în mod naiv şi instinctiv, ca toţi amanţii tineri

Ceea ce a urmat a fost însă decepţia, pentru că această cale, senzualistă, de împlinire şi de cunoaştere a lumii (Eminescu o numea academia de ştiinţi a zânei Vineri, în Scrisoarea II) nu a însemnat decât energie degradată şi, mai ales nu a produs o împlinire în iubire, inima rămânând în undire minimă.

Poetul nu face decât să ajungă la o concluzie echivalentă cu predica de veacuri, anume că erotismul dezcătușat nu înseamnă iubire, nu conduce la împlinirea fiinţei umane şi nici nu declanşează potenţele creatoare ale iubirii:

Vaporoasă
Rituală
O frumoasă
Massă
Scoală!
În brăţara ta fă-mi loc
Ca să joc, ca să joc,
Danţul buf
Cu reverenţe
Ori mecanice cadenţe.
Ah, ingrată
Energie degradată,
Brută ce desfaci pripită
Grupul simplu din orbită,
Veneră
Inimă
În undire minimă…

Bărbatul şi femeia devin, prin unire, o singură fiinţă, un singur trup, în teologia Sfântei Scripturi, iar poetul numește această realitate grupul simplu din orbită.

Însă numai iubirea îi face pe cei doi o singură orbită, un singur trup îi face să vadă lucrurile în comun, să fie ca doi ochi într-o lumină (ca să parafrazăm un vers inspirat dintr-o poezie mai veche, a lui Vasile Alecsandri), să contemple lumea ca o singură fiinţă. În timp ce patima carnală nu îi apropie, ci e brută care desface pripită această unire, care distruge şi nu uneşte, în ciuda aparenţelor.

Stăm şi ne întrebăm: e ceva diferit de omiletică, în afară de ineditul limbajului?[27]

Cel de-al doilea mod de cunoaştere, experimentat de poet, este cel raţional-intelectual.  Nu este vorba însă de raţiunea de care vorbeşte Sfântul Antonie cel Mare la începutul Filocaliei româneşti, adică de facultatea de a stăpâni patimile iraţionale şi irascibilitatea sufletului, ci de intelectul rece, de raţionalismul conflictual-polemic, pus ca atare sub semnul lui Mercur, al omului care nu se coboară cu mintea în inimă, cum prevede asceza isihastă (Barbu a făcut cunoștință cu Rugul Aprins), ci preferă să judece lucrurile cu mintea sa rece, cu o raţiune insulară şi autonomă.

Vorbind despre o gândire peste îngeri, şerpi şi rai, Barbu ne oferă un vector către ispita dintâi a demonului adresată primilor oameni şi o altă decriptare a felului în care trebuie să înţelegem caracterul intelectual ca subiect poetic al său. Tocmai de aceea, intelectul acesta mercurian este iconoclast, este:

Frate pur
Conceput din viu mister
Şi Fecioara Lucifer,

Înclinat pe ape caste
În sfruntări iconoclaste,

Cap clădit
Din val oprit
Sus, pe Veacul împietrit,

O, select
Intelect,
Nuntă n-am sărbătorit…

Mândria intelectuală, deşi castă, deşi repudiază senzualismul ca mod de cunoaştere, totuşi nu este nici ea o cale de cunoaştere valabilă şi nu aduce omului nicio împlinire: nuntă n-am sărbătorit.

Intelectul pur, raţiunea pură kantiană este Fecioara Lucifer, este aroganţa luciferică a minţii umane de a bizui numai pe capacităţile proprii.

O fecioară narcisistă, un Lucifer înclinat pe ape caste, care nu poate săvârşi nuntă pentru că se oglindeşte şi se adoră numai pe sine, narcisist, acesta este intelectualul care nu agreează decât concluziile singulare ale raţiunii sale autonomizate.

Prin urmare nici senzualitatea, nici intelectul pur nu sunt moduri de a uni lăuntric fiinţa umană, de a o aduce la unirea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4, 13), care este idealul uman sau divino-uman (precizarea Sfântului Iustin Popovici) în oikumenele bizantin.

Ion Barbu nu ne-a relatat foarte clar dacă sau cât de mult era familiar cu acest ultim ideal, pe care noi bănuim însă că l-a cunoscut într-o oarecare măsură. Ceea ce nu am însă este o relatare precisă, o trimitere explicită. Este foarte posibil ca Barbu să se fi temut ca, prin astfel de declarații, să fie asimilat cu poeții de la Gândirea (ceea ce tot s-a petrecut, chiar și în lipsa unor asumări declarative), a cărei direcție nu o aproba, pentru că nu era…destul de tradițională, în opinia sa.

Rămâne cea de-a treia cale, așadar, cea spirituală/duhovnicească, prin care omul săvârşeşte nuntă şi accede în cămara Soarelui. Acești termeni și sintagme sunt simboluri ortodoxe, scripturale, patristice şi liturgice evidente. Nu văd de ce Barbu ar fi avut intenția să le imprime o hermeneutică polimorfă, modernistă și non-tradițională. Nu rezultă de nicăieri, din fontul poetic sau teoretic barbian, o intenție de utilizare ludică sau blasfemică sau nihilist-destructurantă a simbolismului lor vechi.

Poezia de față reprezintă afirmarea unei căi de cunoaștere. Și dacă nu e nici cea erotică, nici cea intelectuală, rămâne numai o a treia, care unește afectivitatea și rațiunea, inima și mintea. Întâmplător, această soluție coincide perfect cu cea isihastă.

Simbolul nunţii, care apare frecvent în poeziile barbiene (Ritmuri pentru nunţile necesare, Riga Crypto şi lapona Enigel, Oul dogmatic) este unul creştin, sensul ortodox fiind şi mai mult potenţat, în poemul despre care discutăm acum, prin prezenţa unei alte metafore scripturale binecunoscute, cea a cămării de nuntă, cămara Împărăţiei lui Hristos, în care intră numai fecioarele înţelepte, iar cele nebune rămân afară (Mt. 25, 1-13).

Ion Barbu vorbeşte de cămara Soarelui Marelui, însă în toată literatura creştină, din care cea românească nu face nicidecum excepţie, Hristos este numit Soarele dreptăţii, având ca întemeiere profeţia mesianică de la Mal. 3, 20: Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele Lui….

Iar despre cămara Mirelui, Mire care este ca un Soare plin de căldura iubirii, profeţeşte Psaltirea: În soare şi-a pus locaşul Său; şi El este ca un Mire ce iese din cămara Sa. […] De la marginea cerului ieşirea Lui, şi oprirea Lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura Lui (Ps. 18, 5, 7).

Barbu declară că aşteaptă, deci, luminarea unei a treia căi de cunoaştere, spirituală şi tradiţională, care prefigurează o înnoire a veacului – în timp ce intelectul domina sus, pe Veacul împietrit.

Această înnoire spirituală se produce prin incendiul timpului retrograd, adică al lumii vechi, ce va să fie transfigurată, transfigurare urmată de intrarea oaspeţilor, a celor chemaţi la Nuntă, din parabola biblică, în cămara Soarelui, adică a Împărăţiei neînserate:

Uite, ia a treia cheie,
Vâr-o-în broasca – Astartee!
Şi întoarce-o de un grad
Unui timp retrograd,
Trage porţile ce ard,
Că intrăm
Să ospătăm
În cămara Soarelui
Marelui
Nun şi stea,
Abur verde să ne dea,
Din căldări de mări lactee,
La surpări de curcubee
– În Firida ce scântee eteree.

Cămara Soarelui, deşi poate părea incompatibilă cu Firida, celor care nu au lectura lexicului poetic modern, se află însă într-o relaţie de sinonimie cu aceasta, sinonimie pe care ne-o relevă un vers dintr-un alt poem, în care se vorbeşte despre Firida unde arde cu foc nestins Divinul (poezia Când va veni declinul…, cu subtitlul Eminescianism, din 1920).

Firida aceasta denumeşte locul unde se va retrage poetul când va veni declinul, adică moartea. Mai mult decât atât, spaţiul acesta este unul interior spiritual, căci Voi reintra în mine când va veni declinul…, fapt perfect valabil pentru conştiinţa creştină, care ştie că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc. 17, 21).

O cheie de lectură creștină, indicată mai ales de termenii poetici, mi se pare mai plauzibilă decât apelul la filosofia antică. Ceea ce se pierde adesea din vedere când, din toate încurcăturile este convocat Platon ca să ne salveze (ca și când s-ar fi predat cel puțin un mileniu platonismul în Țările Române), este că toată filosofia greacă era profund pesimistă, erau de un scepticism și pesimism iremediabile, ceea ce nu se poate aplica poeților români și în niciun caz lui Ion Barbu.

Filosofia lui Barbu este luminoasă și optimistă, idealistă și încrezătoare. Barbu e poate singurul poet din epoca modernă care nu cunoaște cutremure și destabilizări din nicio direcție. Cunoaște metamorfoze, schimbări de atitudine, dar care se produc fără dramatism și echimoze interioare. Nu se compară, din acest punct de vedere nici cu Bacovia, nici cu Blaga sau (cu atât mai mult) Arghezi. Arghezi și Blaga sunt zguduiți și se vindecă greu de traume, în timp ce Bacovia își face din traumă un mediu existențial…domestic.

Ion Barbu e imperturbabil, solar și pare a se vindeca prin simpla accedere, mereu, la o nouă treaptă de conștiință. Chiar și numai prin acestea (deși nu mi se par deloc niște trăsături superficiale) cred că nu se afiliază conștiinței tragice a Antichității.

Nun şi stea pot să Îl denumească tot pe Hristos, căci soarele şi luna care participă ca naşi la nunta eroilor din basme sunt de fapt, întruchiparea simbolică a lui Hristos şi a Maicii Domnului, care au fost prezenţi la nunta din Cana Galileii.

De aceea, în acord cu tradiţia românească, la nunta ciobănaşului din Mioriţa Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa (cununa mucenicească), iar la nunta lui Călin, din poemul eminescian, sunt prezenţi Nunul mare, mândrul soare şi nuna, mândra lună. În timp ce steaua este simbol mesianic încă din Vechiul Testament, anunţând Naşterea Domnului pe pământ: Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov;… (Num. 24, 17).

Aşa încât sensurile mistice ale poemului barbian nu pot fi ignorate, în ciuda limbajului cu totul neobişnuit, ne-tradiţional. Versurile indică aşteptarea unei transfigurări a lumii, care nu poate fi portretizată într-un limbaj descriptiv şi care este numai prefaţată de simboluri şi metafore care ies din sfera lingvistică a ceea ce denumeşte faptul obişnuit sau banal.

Susţinând acestea, nu avem sentimentul că forţăm interpretarea unor versuri dificil de decriptat, pentru că Ion Barbu ne confirmă el însuşi această perspectivă mistică asupra limbajului poetic, într-un alt poem, publicat în 1926 şi intitulat Timbru, în care pune problema limbii ca instrument al poeziei şi ca interpret al spiritualităţii umane.

Versurile acestui poem, formulat la fel de nonconformist, afirmă că piatra-n rugăciune, a humei despuiare şi unda logodită sub cer, adică faptele şi înţelegerile contemplative ale duhului nostru, au nevoie de o formă aparte de exprimare, de o expresie lingvistică ce nu există ca atare în forma comună a limbii pe care o vorbim. Pentru realităţi spirituale, mai presus de contingent, afirmă poetul că:

Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.

Este evidentă deplasarea lui Ion Barbu de la sensuri şi interpretări materialist-senzualiste ale realităţii către o tot mai mare spiritualizare şi către o din ce în ce mai acută conştiinţă religioasă, pe care evoluţia poeziei sale o surprinde cu fidelitate.

El însuşi caută şi doreşte despuierea humei, dezbrăcarea de percepţia omului căzut în patima celor materiale, cu mintea lipită de cele pământeşti.

Poetul ne transmite că vorbirea despre Dumnezeu şi despre cele ale Sale reclamă cea mai înaltă formă a limbajului, un limbaj despătimit, transfigurat, pentru a putea comunica ceva despre o lume transfigurată spiritual, la care nu ajunge decât insistenţa împietrită a rugăciunii şi logodirea undei curate a sufletului cu cerul care se răsfrânge în ea.

Urmărind sensurile evoluției lirice ale lui Ion Barbu, Mircea Scarlat afirma că prozodia însemna pentru poet o disciplină interioară superioară și că „atitudinea era ascetică… În literatură și-a reprimat expresia temperamentală precum asceții trupul”[28].

Remarcăm însă această reprimare a expresiei temperamentale nu doar la nivel prozodic și de teorie-literară, ci și la nivelul evoluției concepțiilor sale spirituale intime. Structura ascetică în prozodie reprezenta imprimarea unei configurații cognitive care se plămădește văzând cu ochii.

Barbu poetizează (versifică, metrifică) idei și structuri filosofice și spirituale ca și Eminescu (până la urmă, ca și Dosoftei, ca și Miron Costin, ca și Cantemir…), doar că într-o altă etapă lirică și cu altă sensibilitate poetică.


[1] În traducere: „…n-a fost decât pentru a vă da ideea”.

[2] Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, ediţie îngrijită de Dinu Pillat, Ed. Minerva, Bucureşti, 1987, p. 135.

[3] Idem, p. 131.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 107.

[6] Idem, p. 131.

[7] Idem, p. 112-113.

[8] Idem, p. 111.

[9] Idem, p. 145.

[10] Idem, p. 113.

[11] Idem, p. 115.

[12] Idem, p. 116.

[13] Idem, p. 121.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 124.

[17] Idem, p. 122.

[18] Idem, p. 129-132.

[19] Idem, p. 133.

[20] Idem, p. 137.

[21] Idem, p. 137-138.

[22] Idem, p. 138.

[23] Idem, p. 134.

[24] Idem, p. 142.

[25] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. III, Ed. Minerva, București, 1986,  p. 197.

[26] De remarcat că sintagma aceasta, roata soarelui, este veche în limba română şi că ea apare în Istoria ieroglifică.

[27] „Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de desfrânată este un singur trup cu ea? „Căci vor fi –  zice Scriptura – cei doi un singur trup”. Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (I Cor. 6, 15-20).

[28] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. III, op. cit., p. 214.

*

Continuarea articolului – aici.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Did you like this? Share it:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>