Viaţa Dumnezeiescului Simeon Noul Teolog [3]
***
*
După adormirea Părintelui său, Sfântul Simeon Noul Teolog scrie imne şi panegirice Sfântului Simeon Evlaviosul din cauza unei descoperiri dumnezeieşti [291]. Sfântul Simeon îi face prăznuire anuală Părintelui său şi îi pictează acestuia o icoană [291]. Tot el îi scrie şi viaţa [291].
Patriarhul Constantinopolului e de acord cu pomenirea anuală a Sfântului Simeon Evlaviosul şi îi cere ca să-l invite şi pe el la pomenire [291]. Sfântul Simeon îşi cinsteşte ca pe un Sfânt pe Părintele său, în mod neîntrerupt şi nestingherit, timp de 16 ani [291], până ce fostul mitropolit al Nicomidiei, Ştefan, începe să dispreţuiască viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog [292].
Episcopul Ştefan îl apelează sub masca prieteniei şi îi cere răspunsuri la dogma trinitară [293]. Pentru el Sfântul Simeon scrie Imnul 21, răspunzându-i, prin acesta, la întrebare [294] şi, iniţial, e de acord cu răspunsul Sfântului Simeon [294]. Însă Ştefan, la scurt timp, începe să-l calomnieze [295].
Pentru că acesta nu găseşte nimic împotriva vieţii Sfântului Simeon, din acest motiv începe să insulte cinstirea pe care acesta i-o aducea Sfântului Simeon Evlaviosul [295]. Doi ani de intrigi ale lui Ştefan [296].
Ştefan acuză pe Sfântul Simeon Evlaviosul că era om păcătos [297]. Sfântul Simeon e chemat în sinod ca „să dea socoteală pentru o învinuire de care nu era răspunzător” [297]. Sfântul Simeon merge şi răspunde [298 şi urm.]
Pledoaria principală a sa e că Sfântul Simeon Evlaviosul nu are nevoie de laudele noastre, dar noi avem nevoie să-i aducem laude, lui şi tuturor Sfinţilor, pentru ca să sporească şi râvna noastră pentru sfinţenie [299].
În faţa sinodalilor, spune Sfântul Nichita, „Simeon părea ca unul care cântă surzilor şi-şi face cuvintele sale în văzduh” [301]. Ancheta asupra lui se suspendă [301]. Însă 6 ani de zile Sfântul Simeon e târât prin judecăţi datorită intrigilor ţesute de Ştefan [301].
Oameni puşi de către Ştefan fură icoana Sfântului Simeon Evlaviosul, lucru la care şi-a dat acordul şi patriarhul Constantinopolului [301-302]. Sfântul Simeon Evlaviosul era iconizat împreună cu alţi bărbaţi Sfinţi şi împreună cu Hristos Domnul în primul rând [302].
În vedenia avută, Sfântul Simeon a aflat că Sfântul Simeon Evlaviosul are „o sfinţenie egală cu a Apostolilor” [304]. Sfântul Simeon îi vorbeşte deschis lui Ştefan despre invidia pe care o are în suflet şi anume când este audiat din nou în faţa sinodalilor [304].
În acest context i se răzuieşte inscripţia Sfânt de pe icoana Sfântului Simeon Evlaviosul şi i se restituie [304]. Dar invidia şi răzbunarea mârşavă continuă, pentru că se trimit oameni care sparg cu securile sfintele icoane ale Sfântului Simeon Evlaviosul [305].
Sfântul Simeon scrie prima sa apologie dar nu o face publică [306]. Dă apologia patriarhului când e chemat iarăşi la proces [306]. Este exilat deşi apologia sa exprima adevărul cu nepărtinire [307].
Conform actului de exilare, Sfântul Simeon e deportat la Palukiton, iarna şi e lăsat singur, fără nimic, într-un loc pustiu [307]. Însă nu se îngrijorează de nimic, ci, dimpotrivă, dă mulţumire lui Dumnezeu că a scăpat de invidia lui Ştefan [307]. Găseşte un paraclis ruinat al Sfintei Marina şi locuieşte acolo [308].
De aici, din exil, îi scrie lui Ştefan [308]. Ştefan primeşte scrisoarea şi continuă împotriva lui bârfirile viclene şi uneltirile meschine [309]. Orbit de ură, Ştefan credea că Sfântul Simeon şi-a ascuns banii în chilie, înainte de a fi exilat [309]. Perchiziţionând chilia de la Sfântul Mamas nu găseşte decât numai nişte haine şi cărţile Sfântului Simeon. Nu se lasă numai cu atât ci Ştefan dă ordin ca să se sape chilia cu cazmaua, fără însă ca să se găsească, bineînţeles, vreo comoară [309].
Sfântul Simeon îi trimite lui Ştefan încă o scrisoare [310]. A doua scrisoare i-a scris-o după 7 ani de zile…şi lui Ştefan nu i se stinsese deloc ura faţă de el [310].
Între timp, Hristofor, proprietarul schitului Sfintei Marina îi promite ajutor zilnic Sfântului Simeon [311]. El îi dă acestuia paraclisul [311]. Începe să fie vizitat de către mulţi oameni influenţi de la Constantinopol în exilul său [311]. Tuturor le dă argumente despre nevinovăţia sa [312].
Compune o carte de disculpare a sa şi îi scrie patriarhului Serghie [312]. Mai mulţi arhonţi constantinopolitani pledează pentru Sfântul Simeon [312]. Patriarhul promite arhonţilor reabilitarea lui şi, mai mult decât atât, că îl va desemna mitropolit [313]. Sfântul Nichita nu mai spune nimic despre…Ştefan.
Sfântul Simeon îi spune patriarhului că se bucură pentru că a suferit pentru dreptate [314-315]. Patriarhul e surprins de iubirea sa faţă de Sfântul Simeon Evlaviosul şi îl declară un adevărat „studit iubitor de Părinţi” [316]. Iese de la patriarh şi e primit în casa lui Hristofor unde stă pentru un timp [317].
Cu banii primiţi milostenie de la constantinopolitanii de vază face rezidirea mănăstirii Sfintei Macrina [317]. E din nou urgisit – la mănăstirea pe care o reface în fostul său loc de exil, care îi devine casă până la sfârşit – şi de demoni şi de către oameni [318].
E îngrozitor ce poate face invidia din oameni. Ce nu înțeleg eu e cum nu se gândesc deloc la Biserica lui Hristos pe care o afectează prin aceste răutăți năucitoare,cum nu se gândesc că prigonindu-i pe cei drepți și lăsând pe cei nedrepți să propășească îi strică pe creștini, strică Biserica pentru care a murit Hristos. Atât de mult să te iubești pe tine însuți încât să nu mai vezi cât rău faci Bisericii prigonind dreptatea? Sărut-mâna, Doamne ajută!
Când răutatea și orgoliul sunt mari, doamnă Ioana, ajungi să faci lucruri cu adevărat oribile. Și le faci pentru că devii orb la detalii, orb la catastrofa pe care o provoci. Orice păcat are la bază orbirea noastră de către demoni. Când privim în urmă ne dăm seama ce rele am făcut. Când le facem ni se par „bune”, tocmai pentru că suntem orbiți de dorința de a păcătui. Însă păcatul nu ne aduce niciodată vreo bucurie, ci numai durere.
Numai bine, doamnă! Vă mulțumesc pentru comentariu!