Cărțile pe care le prezentăm mai jos și pe care le puteți downloada gratuit:

http://www.archive.org/details/CrestomatieDeLiteraturaRomanaVechevol.1

http://www.archive.org/details/CrestomatieDeLiteraturaRomanaVechevol.2

http://www.archive.org/details/CartiPopulareRomanesti.FloareaDarurilor.Sindipavol.1

http://www.archive.org/details/CartiPopulareRomanesti.Fiziologul.ArchireSiAnadanvol.2

http://www.archive.org/details/CartiPopulareRomanesti.CalatoriaLuiZosim.Bertoldovol.3

*

Am adăugat ieri, pe Internet Archive, cinci cărți esențiale pentru înțelegerea literaturii române medievale, cunoscute specialiștilor și celor pasionați și studioși, dar mai puțin cunoscute publicului larg, pentru care am și făcut acest efort.

Este vorba de cele două volume ale Crestomației de Literatură Română Veche, apărute la editura Dacia în 1984 și 1989, și de trei volume din Cărțile populare (Ed. Minerva, 1996, 1997, 1999), cuprinzând următoarele cărți: Floarea darurilor, Sindipa, Fiziologul, Archirie și Anadan, Călătoria lui Zosim și Bertoldo.

Acestea din urmă au fost cărțile de înțelepciune (didactice) și nu în ultimul rând, de literatură, ale românilor pentru multă vreme. Smaranda Creangă sau David Creangă (mama și bunicul povestitorului) se delectau citind tot Viețile Sfinților și Alexandria (care circulau alături de cele prezentate în această ediție), după cum puteți afla din Amintirile lui Ion Creangă.

Și mai târziu, la început de secol XX, mai precis în 1910, în articolul Cărți pentru popor, Mihail Sadoveanu recomanda pentru lectură cărțile populare: Alexandria, Esopia, Arghir și Elena, Înțeleptul Archir, Bertold, plus Viețile Sfinților (din care el însuși a prelucrat mai multe texte), considerând că „săteanul nostru cărturar [...] are gustul literaturii clasice încă; are gustul unui boier bătrân din veacul al XVIII-lea”.

Ele fac parte din Literatura Română Medievală, la fel de mult ca și operele canonice.

Cărțile sunt prefațate de studii filologice și lingvistice nu doar riguroase științific, ci și impresionante prin dedicația și pasiunea cu care au fost elaborate.

Lectura lor este una obligatorie pentru cine vrea să cunoască și să înțeleagă mai bine spiritul românesc și dezvoltarea lui de-a lungul veacurilor.

Crestomație de Literatură Română Veche reprezintă nu numai o antologie de texte vechi, așa cum v-ați putea aștepta din titlu, ci este o selecție care a presupus un efort enorm de studiu asupra materiei cărților medievale, o profundă și riguroasă înțelegere a ei.

Crestomația împlinește deodată două exigențe majore și foarte greu de împăcat, adresându-se  specialiștilor și fiind în același timp o carte de promovare a literaturii și culturii medievale, în rândul publicului cititor.

Laudele pentru acestă selecție sunt pe deplin îndreptățite, pentru că puține astfel de antologii sunt în stare să orienteze, să lumineze și să deschidă gustul publicului asupra conținutului literar și sapiențial al unor astfel de opere, care au părut mereu insipide modernilor și postmodernilor, pe nedrept și din cauza lejerității de gândire.

La fel de fundamental este și faptul că aceste texte vechi (dar nu colbuite), sunt însoțite de studii preliminare laborioase și acrivice, care prind esența faptului literar și cultural împlinit prin prezența și circulația lor în spațiul românesc, într-un efort complementar splendid al autorilor, un colectiv de excepție alcătuit din: Liliana Botez, Virgil Cândea, Gh. Ceaușescu, I. C. Chițimia, Nedret Mamut, Mihai Moraru, Stela Toma și Cătălina Velculescu.

Împrumutând cuvintele Zoei Dumitrescu-Bușulenga, din prefață, „conținutul său [al acestei cărți] îi este recomandarea cea mai înaltă. Și oricine va parcurge cu ochi atent și iubitor măcar sumarul, va înțelege din capul locului aria de pe care s-a cules modesta, dar atât de substanțiala recoltă de texte selectate cu acuratețe de specialiști excelenți, departe văzători în complicata materie a literaturii vechi” (p. 10).

Această literatură veche nu este, totuși, pe atât de veche pe cât s-a încercat să se acrediteze începând din secolul XIX, când exigențele sincronizării noastre sociale și politice cu Europa de Apus au început să pună o presiune și asupra culturii și literaturii, crescândă direct proporțional cu deceniile.

Autorii acestei analecte și cercetătorii operelor medievale nu au putut să nu observe că nu textul medieval este vetust, ci vetustă este ideologia care îl periferizează, în raport cu literatura română modernă. De aceea, ei au devenit promotorii unei schimbări de atitudine față de cultura noastră medievală și față de această literatură veche, formată pe filieră orientală (est-europeană), ortodoxă și bizantină, fără a fi ignorat, mai ales de la o vreme, semnalele venite din Europa Occidentală, pe care le-a receptat și asimilat într-un mod propriu.

Ideologia modernistă a literaturii a distorsionat multă vreme receptarea literaturii vechi. Însă, după cum sintetizează, în prefață, Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, „manuscrisele slavone înseși poartă de timpuriu pecetea minții românești”, după care „chiar de la apariție, scrierile în românește, traduceri ori originale, se bucură de o limbă viguroasă și spornică, având un potențial expresiv notabil”, iar pentru „nucleele literare din textele noastre de început [...] abia mai e nevoie de un adaos de ficțiune și de o brumă de generalizare pentru ca literatura să se nască”.

Ulterior, „secolul XVII a fost al marilor arhitecți de limbă dar și de literatură” (Varlaam, Simion Ștefan, Dosoftei și Miron Costin), pentru ca secolul XVIII să ne înscrie, printr-o sinteză românească precizată de spirite uluitoare (Antim Ivireanul, Dimitrie Cantemir și Ion Neculce) în Republica litterarum.

De asemenea, interesul crescut al medievalilor pentru Cronografe și pentru literatura profetic-sibilinică a fost puțin cercetat (mie mi se par două direcții absolut esențial de urmărit în cercetările viitoare, în ce privește literatura veche, având în vedere abundența și substanța interioară a materialului) și Crestomația îl pune în lumină.

Amprentată de viziunea bizantină și ortodoxă asupra istoriei lumii, „ordonarea materialului istoric în cronografe este făcută, pentru partea de istorie antică, în spiritul ideii mesianice, iar pentru partea de istorie creștină, în cel al vestirii izbânzii forțelor creștine asupra limbilor păgâne. Modelul genealogic în tratarea evenimentelor precreștine, mai vizibil în așa-numitele rodoslovii (v. Antim Ivireanul, Chipurile Vechiului și Noului Testament…începând de la Adam și pogorând până la Hristos) este aplicat și în cazul evenimentelor de istorie națională (v.  [...] Letopisețul de la zidirea lumii până la 1601, în care Nicolae Costin înglobează mai multe capitole din De neamul moldovenilor)” (Mihai Moraru, vol. II, p. 56-57).

Faptul în sine că Nicolae Costin, fiul lui Miron Costin, înțelege să asimileze istoria națională a tatălui său într-o istorie universală (tentative de care nu sunt deloc străini nici Miron Costin însuși sau Dimitrie Cantemir ori Constantin Cantacuzino), trebuie să ne pună, cred eu, să regândim formulata teză a inserării cronicarilor moldoveni într-un umanism laic debizantinizat și desimbolizat de semnificații religioase.

Esențial de înțeles va fi, pentru generațiile prezente și viitoare, că literatura medievală nu este numai un sumar compact de opere de mare valoare ale culturii, literaturii și civilizației românești, pe care le înțelegi dacă te detașezi un pic de vederile prezentului și faci un efort simpatetic.

Nu, selecția operată de Crestomație și observațiile apriate din studiile aferente susțin probatoriu că literatura medievală conține nucleele viitoarei literaturi române moderne și îi pot explica, afectiv și cognitiv, particularitățile (chiar dacă nu se precizează apăsat, pentru că volumele au apărut într-o vreme în care eram încă sub stăpânirea roșie, fapt care nu le scade din virtuți, ci le potențează).

„În crestomația prezentă se insistă, pentru prima dată, în mod accentuat, asupra elementelor de artă literară, în creșterea lor progresivă, de la expresia ingenuă de început la expresia intenționat artistică sau simțit artistică [...]. Sub crusta unui scris în aparență vechi, se ascund și se descopăr virtuți de artă literară, mai ales dacă știm să ne substituim momentului și reușim să ascultăm și să auzim cuvântul timpului” (I. C. Chițimia, vol. I, p. 18).

Poporul român „n-a produs numai pe Ștefan cel Mare, pe care Bossuet îl recomanda în lecțiile sale prințului moștenitor al Franței drept le plus grand guerrier de son siècle (cel mai mare războinic al secolului său), ci și pe Eminescu și Sadoveanu, urmașii cei mai de seamă ai tuturor celor cuprinși în paginile ce vor urma” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, p. 11), adică, ale Crestomației.

Iar Eminescu (în poezie) și Sadoveanu (în proză) mai au, încă, după părerea mea, destul până vor fi descoperiți, cu adevărat, în ceea ce reprezintă atât în ei înșiși, cât și ca sinteze de spiritualitate și literatură românească seculară.

*

Cărțile, în PDF, pot fi downloadate, dar nu pot fi reproduse sau comercializate fără acordul autorilor, sub nicio formă. În afară de citate cu trimitere precisă, în studii specializate sau în alte contexte particulare, reproducerea lor este total interzisă.

Sperăm, în acest fel, să venim și în ajutorul studenților, masteranzilor sau doctoranzilor, de la Litere, Teologie sau Istorie și, pe scurt, a oricărui cititor interesat.

Ne manifestăm în același timp speranța ca, în cel mai scurt timp, bibliotecile noastre să devină accesibile și în formă virtuală, la nivel online, pentru ca să fie și mai publice, pentru că stăm pe comori și nu știm să ajungem la ele sau să ne folosim de ele.