O puteți downloada de aici:

[item image]

Read Online (~125 pg)
PDF (196 MB)
PDF with text (9.65 MB)
EPUB (beta)(~125 pg)
Kindle (beta)(~125 pg)
Daisy (beta)(~125 pg)
Full Text(513 KB)
(6.47 MB)DjVu

All Files: HTTP

*

Autorul, Prof. Dr. Mihai Moraru, a fost cercetător, din 1969, la Institutului de Istorie şi Teorie Literară al Academiei Române, a studiat manuscrisele medievale, slave, grecești și românești, în prezent fiind profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității București, unde predă din 1991.

De nuptiis Mercurii et Philologiae (Despre nunta/nunțile lui Mercur cu Filologia, un titlu extrem de erudit, inspirat de la Martianus Capella), abordează mai multe teme (pe mai multe capitole), dintr-o perspectivă nuanțată și subtilă, a unui cercetător care a poposit îndelung asupra textelor și care se manifestă interogativ și contemplativ, în același timp, în relație cu ele, pasionat deopotrivă de subsolurile linvistice și etimologice ale cuvintelor ca și de cele – nebănuite și necercetate – ale operelor în sine și care se pot dovedi revelatoare în studiul critic și filologic.

Cartea este o receptare diacronică a actului literar medieval românesc, privit în epicentrele unor fenomene mari, relevante pentru destinul literelor românești (umanismul, relația cu literatura și spațiul universal prin cărțile populare), dar și prin prisma unor detalii de lectură și de receptare, care fac deliciul filologic. Această combinație între perspectiva panoramatică și cea a detaliului, cu frenezia descoperirii amănuntului și a savurosului, e cumva ingredientul succesului, pentru o lectură ținută trează de curiozitatea schimbării de relief.

Mihai Moraru are spiritul de aventură spre interior (coincident în mod fericit cu veleitățile medievalilor) al omului de știință atent la detalii și conștient că a descoperi atomul e tot la fel de important și de greu cu a descoperi America. Studiul său denotă pasiune cărturărească, apetențe filosofice, dar și interes și căutări scormonitoare inedite pentru convenționalismul critic, care probează însă erudiția și au mare relevanță pentru istoria critică a literaturii medievale.

Cartea în sine nu poate fi gustată cu adevărat de cei care nu au răbdarea atenției și pasiunea minuțiozității. Autorul e un spirit viu și neliniștit la modul pozitiv, care cultivă dialogul problematizant cu textul, pe care nu-l consideră un corp mort, pe masa de disecție, la discreția filologului omnipotent.

Dimpotrivă, analizele sale oferă cititorului senzația și speranța continuității, a inepuizabilității materiei (ceea ce cred că ar trebui să ofere orice carte de filologie sau critică literară, anume ceea ce spunea Pedro Salinas despre poezie: ea trebuie să contuinue în cititor, după ce acesta a terminat lectura). Studiul filologic și literar trebuie să trezească în cititor senzația insațietății, nu satisfacția placidă a epuizării.

Mereu atent la traseul critic și teoretic, la tradiție și contextualizare diacronică, stabilind antecedențe și continuități, precum și sinonimii culturale pe plan universal, Mihai Moraru aduce adeseori clarificări într-un material alambicat și greu de descifrat. Adept al unei analize mult mai atente decât s-a procedat până acum a relației și continuității dintre textele vechi și cele noi/moderne, autorul pune un semnificativ punct pe i mai ales în ultimele capitole, dedicate influențelor receptate de Eminescu din scrierile vechi.

Autorul încearcă preliminar să determine ce înseamnă apartenența la Europa a literaturii române dintre secolele XV-XVIII. O problemă spinoasă și care a născut și naște polemici. Se consideră că sensul de dezvoltare al culturii române, deși similar cu al diasporei grecești, după căderea Imperiului Roman de Răsărit, a fost nu spre recucerirea unei tradiții imperiale pierdute, ci de „revivificare a acelor laturi ale tradiției culturale bizantine care conservau patrimoniul cultural antic” (p. 9), ca aptitudine universalită, o capacitate de uvertură spre orizonturi universale pe care o va mărturisi în permanență literatura română medievală.

Amprenta operelor literare românești medievale, de la Învățăturile lui Neagoe Basarab până la opera lui Dimitrie Cantemir, o constituie apelul la una dintre formele de manifestare universalistă, prin care se poate include în umanismul european, înțelegând umanismul ca „efortul de cunoaștere pe care îl întreprinde un popor pentru a se apropia de umanitate” (p. 11). Spațiul ortodox are particularitățile lui, la fel și cultura românească, dar în același timp absoarbe și influențe ale umanismului occidental (prețuirea culturii antice, enciclopedismul, critica filologică, etc.).

Tradiția bizantină a însemnat o formă de europenism, cu umanismul și renașterea ei, pe care ni le-a transmis și le-am receptat încă din secolul al XV-lea, prin crearea și cultivarea unor specii și genuri literare specifice și prin adoptarea și propagarea culturii sud-slave. Secolul XVI a venit cu conștiința de sine națională și cu literatura în limba română.

Traducerea Bibliei în românește, finalizată în 1688, a fost un moment (inclusiv)  literar esențial, care a însemnat implicit și evoluția conștiinței și a instrumentelor filologice. Mihai Moraru urmărește înde-aproape traseul traducerilor, lung și complicat.

Cultura română se definește în raport și dependență față de cultura slavonă. Există două renașteri care ne influențează: cea italiană, de la care absorbim ecourile vivificării spiritului național și ale originalității individuale, și, respectiv, cea paleolog-isihastă, intermediată de Școala de la Târnovo. Prin instrumentul cultural slavon, românii se afirmă, de fapt, tot pe sine. Diglosia e o etapă în trecerea spre limba vernaculară. Se naște conștiința originii latine a limbii române, descoperită pe cale livrescă.

Aplicată și atentă este și analiza cărților populare, o latură a literaturii medievale care în ultimii ani fusese lăsată deoparte în mediul universitar, pe nedrept. Autorul e pasionat de comparația cu basmul, cu apocrifele religioase, dar și cu epopeea și cu Don Quijote al lui Cervantes, romanul-emblemă al barocului spaniol. „Rolul cărților populare în vehicularea unui fond comun de procedee literare, popular prin origine și receptare, face ca între ele să existe un flux continuu de material” (p. 51).

Romane populare precum Alexandria conțin „structuri narative care, deși incluse în istoria literaturii române vechi, țin de conceptul de literatură universală” (p. 61). Mihai Moraru remarcă foarte corect că, „așa cum nimeni nu ar putea considera fondul de universalii din folclorul național drept o notă de pauperitate a producției folclorice naționale, nici prezența masivă a unor scheme epice universale în literatura cultă națională nu poate proba decât consonanța perenă a literaturii respective cu contextul literaturii universale” (p. 62).

Autorul s-a preocupat să descurce și ițele originii literaturii române dramatice, stabilind-o de la textele manuscrise intitulate Istoria Voinicului cu Moartea și Istoria unui voinic înțălept și învățat, întrebându-se din ponturi cu o fată a unui împărat (secolul al XVIII-lea), cărora le dedică o erudită analiză comparativă.

De altfel, studiile sale în domeniul cărților populare sau al teatrului popular reprezintă o cercetare vastă care indică o arie semnificativă din trecutul nostru literar, dar puțin sesizată și neaprofundată până acum.

Mihai Moraru se ocupă, de asemenea, și de traducerile mitropolitului Dosoftei din profețiile sibiline, notând că, venită din tradiție bizantină, „în a doua jumătate a sec. XVII, în spațiul ortodox se produce o recrudescență a tematicii oraculare” (p. 129). Prorociile sibiline reapar atât în iconografie, cât și în literatura română, la Dosoftei și Cantemir, în timp ce Nicolae Milescu scrie un tratat polemic despre sibile.

În ce privește Istoria ieroglifică, autorul semnalează probatoriu includerea Fiziologului pe lista bibliografiei lui Cantemir și analizează prezența, în neconvenționala Istorie, a motivului labirintului. Labirintul este acolo „construcția malefică” (p. 152), contextele de la Cantemir indicând sinonimii cu întunericul (lavirinthul necunoștinții) sau chiar cu iadul, atâta timp cât era perceput ca niște temnițe fără ieșire. Labirintul este echivalat alegoric de Cantemir cu nefirescul, cu nenaturalul.

Au făcut obiectul interesului în această carte și caligramele lui Iordache Golescu (și a surselor sale), precum și deslușirea posibilității unui contact direct cu Italia al lui Nicolae Milescu (fapt cu care autorul nu este de acord, pe temeiurile prezentate până acum). Dar și numitele loca obscura din Biblia de la București, pentru elucidarea cărora s-a folosit, comparativ, textul Septuagintei.

S-a susținut multă vreme (plecând de la D. Russo) că Dioptra (1095) lui Filip Solitarul a constituit una din sursele Divanului. Cercetările întreprinse de Mihai Moraru au scos la lumină că e vorba de o altă Dioptră/Oglindă, și anume o compunere originală a starețului ucrainian Vitalie de la Dubna, text care a fost tradus la noi și a circulat în manuscris. „…confuzia generată de coincidența de titluri cu scrierea lui Filip Solitarul a făcut ca Vitalie să fie socotit traducătorul în slavonă al Dioptrei bizantine și nu alcătuitorul unei scrieri independente, care poate fi încadrată într-o specie a literaturii medievale de edificare moral-religioasă, aceea a Dioptrelor sau Oglinzilor…” (p. 192).

Cartea se termină apoteotic cu repunerea în discuție a relației dintre Eminescu și literatura veche, dezbatere la care autorul, rememorând contribuțiile și apelurile anterioare la cercetarea acestui subiect, își aduce o importantă contribuție personală.

*

Cartea este un nou dar pentru cei studioși dar și pentru publicul larg (vor urma și altele) și face parte dintr-un proiect pe care îl dorim cât mai extins de promovare a literaturii române medievale. Mulțumim autorului pentru amabilitatea cu care ne-a pus-o la dispoziție.