Predică la duminica a 6-a după Rusalii (2010)

Iubiții mei,

prea puțini dintre noi cunosc, din păcate, puterea smereniei, a lacrimilor de pocăință, a iertării, a exemplului bun și, cei mai mulți, cunosc sau laudă puterea banului, a mârlăniei, a infatuării. Dacă nu ai tupeu, aud adesea, nu te descurci în viață. Trebuie să fii, câteodată, și mârlan, neam prost, pentru ca să poți răzbi printre canaliile lumii de astăzi, mi se spune.

Oamenii au tot felul de experiențe. Cel mai adesea dramatice…Tocmai de aceea vor să îi atenționeze și pe alții despre ele…

Însă puterea banului e o iluzie temporară, chiar dacă distruge viețile oamenilor, pe când puterea virtuții, fiind harul lui Dumnezeu, e singura veșnică, pentru că ne însoțește în veșnicie.

Și puterea lumească, deși aleasă democratic, e văzută, mai devreme sau mai târziu, ca o putere falimentară sau coruptă, ca o non-putere și, în momente de calamitate, ca apele de acum, care au distrus vieți de oameni și zeci de case, românii aleargă tot spre Dumnezeul, pe Care Îl uită când vine vorba de alegeri prezidențiale, parlamentare, europarlamentare…sau când le e bine.

Calamitatea, fiind certarea lui Dumnezeu, ne aduce aminte de ceea ce trebuie să facem. Și ne trebuie, întotdeauna nu doar lacunar, câteodată…ridicarea din boală, ca paraliticul de astăzi, din Evanghelia zilei (Mt. 9, 1-8), care e ridicat din pat de către Domnul…ca să meargă împreună cu El, în fiecare clipă.

Să meargă și să nu stea.

Să meargă, adică să lucreze cele bune și să nu piardă timpul cu nerozii, cu lucruri de nimic.

Nu, nici în boală și nici când apele se revarsă peste noi nu suntem singuri! El e cu noi și în durerea noastră. Mai ales atunci…

Însă Domnul ne ceartă pentru că ne iubește și ne călăuzește, și prin bune, și prin rele, pentru ca să fim și mai profunzi în relația cu Sine.

Dar boala, durerea, singurătatea au binele lor în ceea ce ne privește, pentru că ne fac să vedem tot mai mult slăbiciunea noastră și puterea Lui. Să conștientizăm faptul că doar El poate să ne ierte și să ne ridice și din boala trupească dar, în primul rând, din cea sufletească, care e boala formată de către păcat.

Suntem paralitici când nu știm să alergăm spre bine.

Suntem orbi, când luptăm împotriva evidențelor, precum cărturarii, care vorbeau, cele rele, în inimile lor.

Și în adâncul nostru, acolo, în străfundul nostru, se clocește boala sau de acolo țâșnește viața, curățirea, bucuria, mântuirea noastră. Pentru că de acolo putem scoate moarte sau viață, din aceea că ne împotrivim lui Dumnezeu și murim sau ascultăm glasul Lui și ieșim, la loc larg, prin împlinirea poruncilor Sale, spre bucuria, mereu verde, a umplerii noastre de har.

Pentru că la baza vindecării paraliticului a stat curățirea sa de păcate. S-a ridicat, cu ajutorul Domnului, din boala păcatului și apoi din cea a trupului. Sau, mai degrabă, ambele vindecări, ale sufletului și ale trupului, sunt concomitente, după cum a fost și îmbolnăvirea…

Pentru că tot ce facem în sufletul nostru se răsfrânge și asupra trupului și invers: ce afectează trupul, atinge și sufletul nostru. Și ele sunt stricate de păcate sau sunt înviate de pocăință. Și pocăința e cea care ne învie acum sufletul și ne va învia, la învierea de obște, și trupul, acest profund sistem de relații și de intercondiționări.

Puterea iertării…

Puterea lui Dumnezeu, care ne ridică din moarte la viață și de pe pământ la viața celor îndumnezeiți.

Numai că iertarea lui Dumnezeu trebuie să fie dorită și păstrată în ființa noastră. Pentru că nu e de ajuns să te vindeci doar pentru o vreme, ci trebuie să te păstrezi în viața lui Dumnezeu, în comuniunea cu Sine, printr-o viață a credinței și a faptelor bune.

Nu cred că banii aduc fericirea reală, ci viața cu Dumnezeu e adevărata fericire!

Banii ne păstrează sănătatea și o viață decentă dar, a spera de la ei o mântuire a noastră de boli, de nefericire, de moarte înseamnă a căuta vindecare acolo unde nu există.

De aceea, adevărata putere e sfințenia, care e umplerea noastră de harul și iertarea lui Dumnezeu și nu autoritatea dată de lege, funcție sau avere. În fața lui Dumnezeu, cei puternici sunt slabi și cei slabi dar smeriți sunt întăriți de puterea slavei Sale.

Însă, oricum am fi noi, bogați sau săraci, sănătoși sau bolnavi, tineri sau bătrâni, ne putem întări (acesta e mesajul acestei duminici) prin harul lui Dumnezeu, ca să facem voia Lui. Pentru că, plini de harul Său, simțim cât de puternică este smerenia, cât și lacrimile de pocăință, și iertarea Lui.

Și această tărie, singura reală, cea a harului dumnezeiesc, e cea care ne susține în toate, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!