[item image]

Read Online
PDF (9.7 M)
PDF with text (3.5 M)
EPUB
Kindle
Daisy
Full Text (58.4 K)
DjVu (1.7 M)

All Files: HTTP

Pagina sursă

Studiul asupra renașterii literare românești este parte integrantă dintr-un volum mai mare, Arte poetice. Renașterea (parte, la rândul său, dintr-o serie mai extinsă, începând cu Antichitatea), care a urmărit să ilustreze esența mișcării renascentiste, dar și felul în care aceasta s-a profilat, în funcție de coordonatele etnico-spirituale și de contextul istorico-social, în țările europene: Italia, Franța, Spania, Portugalia, Anglia, Țările de Jos, Germania, Ungaria, Cehia, Polonia și Țările Române.

Mihai Moraru a avut sarcina dificilă de a decela, printr-o discernere meticuloasă, dintr-un spațiu literar ca cel românesc, însumând influențe eclectice (omogenizate însă),  manifestările cele mai importante, în stare să reprezinte interferența cugetului românesc medieval cu ecourile Renașterii și impactul literar consecutiv.

După o introducere în temă atentă la derularea semnificativă a fenomnelor istorice și culturale particulare ale perimetrului românesc, urmează o selecție drastică (cu atât mai riguroasă și mai greu de îndeplinit) de autori și de fragmente literar-teoretice, în măsură să susțină pretenția asimilării (omogenizării) valorilor umanist-renascentiste în scrisul românesc.

Astfel, Noul Testament de la Bălgrad, tipărit în 1648 de Simion Ștefan, „certifică existența unei tradiții filologice românești, ale cărei rezultate încep să capete caracter normativ”, și poate să ateste „critica de text” și „exegeza filologică” (p. 652).

Intrând în polemică cu traducerile scripturistice anterioare, din inițiativă calvină, și cu ideologia protestantă, resimțite ca străine, Noul Testament de la Bălgrad este o operă ce „reprezintă prin ea însăși o lucrare, un act cultural important pentru dezvoltarea ulterioară a limbii române literare” (p. 653).

Udriște Năsturel reprezintă „faza umanistă a culturii slavone de după înființarea Academiei kievo-movilene (1632) și perioada de afirmare culturală a limbii române din vremea lui Matei Basarab” (p. 656).

Nicolae Milescu este un cărturar fastuos, ca și Cantemir, posesor al unei culturi cu multe falduri. Spre deosebire de Cantemir însă, „urmărește mai degrabă exactitatea filologică, dezvolatarea logică a temei” și mai puțin arată „preocupare pentru expresia artistică” (p. 659). Face apologia sensului alegoric al textului sacru, în fața celor care, uitându-și tradiția, susțineau sensul literal (cf. p. 651).

Miron Costin „raportează literatura română ca sistem al genurilor la literatura antică, la cea creștină din Bizanț și la literaturile contemporane lui” și face efortul „de a împământeni în limba română poemul” (p. 663). La nivelul expresiei este o personalitate antinomică, care într-un fel se exprimă în latină sau polonă și în alt fel în română, respectând mentalitatea limbii.

Dosoftei, „primul mare poet în limba română”, nu doar versifică Psaltirea, dar stabilește în prefață și „principiile de hermeneutică a textului” (p. 667).

Toate acestea nu sunt fapte lizibile sub aspectul interpretării unor structuri mentale și literare, decât  printr-o  analiză subtilă. Ele devin observabile de abia sub lupa performantă și magnificatoare a unui exeget deprins a privi firele unei țesături abile, din care o retină obișnuită nu poate descifra decât modelele largi.

Din aceste fire străvezii ale detaliului filologic încriptat în textul vechi, a fost desprinsă concluzia culturală și literară a unor fapte demne de reținut, cu putere de semnificație.

Pentru receptarea specificității mesajului cultural și literar dintr-o perioadă ilustrată prin lucrări precum cele amintite este nevoie de foarte mult rafinament (și răbdare în dobândirea lui), ca și de un efort epuizant de privire a textelor.

O astfel de incursiune pe orizontala literei și a istoriei și pe verticala axiologică a textelor ne atrage atenția că modelul eseului de idei și al criticii speculativ-panoramatice s-ar putea să fie falimentar.

Mihai Moraru reține esența lapidară a unui proces îndelungat și complex: „cultura română are vigoarea de a naturaliza influențele cele mai diferite fără a-și teme ființa” (p. 650).

Parcurgerea acestor pagini din literatura veche, alese cu o exemplară dexteritate, are darul de a satisface până și curiozitatea scepticului.

Studiul mai are o virtute: aceea de a depăși cu eleganță ideologia epocii și de a-i submina ideile printr-un temperament calm de erudit al cărui obictiv abrupt era de neescaladat pentru cenzură.