Sfântul Ambrozie al Milanului despre facerea lumii

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Studii de

Teologie Dogmatică Ortodoxă

(vol. I)

*

Paginile 107-114.

*

***

Sfântul Ambrozie are un comentariu la primele 6 zile ale creaţiei numit Comentariu la Hexaemeron în 6 cărţi[1], care debutează cu o luare de poziţie vizavi de concepţia cosmogonică a filosofilor greci ca Platon, Aristotel, Pitagora şi Democrit[2].

Pentru Prea Sfinţia sa, Fac. 1, 1 este locul care vorbeşte explicit atât despre Dumnezeu cât şi despre modul apariţiei lumii:

„Avem astfel aici începutul lumii, indicarea autorului ei, lucru care include şi crearea materiei. Iar Dumnezeu este recunoscut aici ca fiind mai înainte de a fi lumea, căci El însuşi este Cel care a pus început lumii.

În acest sens, în Evanghelie, aceia L-au întrebat pe Fiul lui Dumnezeu: Tu cine eşti? Şi El le-a răspuns: Ceea ce v-am spus de la început (In. 8, 25)[3].

Căci El Însuşi a dat naştere începutului lumii şi El Însuşi este Creatorul lumii, fără a ne gândi la cineva care imită materia şi care se poate imita în multe feluri, ci la lucrurile pe care El le-a pus de faţă ca existente.

Şi când spun de frumuseţe, spun că aceea a fost făcută întru început şi ca o lucrare a rostirii incomprehensibil de rapide, după cum s-a împlinit prima lucrare [a lui Dumnezeu]”[4].

Sfântul Ambrozie contrapune adevărul revelat speculaţiilor filosofilor păgâni, arătând că adevărul este cel descoperit de Dumnezeu.

Principiul lumii indicat de primul verset al cărţii Facerea, adică Dumnezeu, ne vorbeşte despre creaţie ca despre „creaturile cele slabe, care nu sunt fără de început, şi nici necreate şi consubstanţiale cu fiinţa divină”[5].

Dumnezeu a făcut toate „întru înţelepciune” (Ps. 103, 25), „căci Însuşi a zis şi s-au făcut, Însuşi a poruncit şi s-au creat” ( Ps. 148, 5)[6].

Lucrurile create apar la cuvântul lui Dumnezeu, căci „ceea ce nu era se face în mod rapid şi nici nu precedă voinţa [lui Dumnezeu] lucrării  [Sale] şi nici lucrarea [Sa] voinţei”[7] lui Dumnezeu.

Creatura apare pe măsură ce Dumnezeu rosteşte înfiinţarea ei. Cuvântul Său instituie realitatea creaturală odată cu pronunţarea voinţei Sale.

Despre Creatorul lumii, despre Dumnezeu Atotţiitorul vorbeşte şi Sfântul Melhisedec, atunci când Îl binecuvintează pe Sfântul Avraam prin cuvintele: „Binecuvântat să fie Avraam de Dumnezeul Cel preaînalt, care a făcut cerul şi pământul” (Fac. 14, 19, 22)[8].

Sfântul Ambrozie conexează fragmente din Facerea cu fragmente din Psalmi pentru a arăta faptul, că în mod indubitabil Dumnezeu este Creatorul cerului şi al pământului şi că lumea nu este de la sine, adică fără un început.

El ne îndeamnă să nu ne mirăm că Dumnezeu Cel fără de început dă un început la tot ce există[9], ci noi trebuie să credem ceea ce Dumnezeu ne-a certificat, ne-a autentificat în Sfânta Scriptură[10].

Pentru Sfântul Ambrozie lucrurile sunt clare în ceea ce priveşte imposibilitatea cunoaşterii modului în care lumea a fost creată la început[11].

Însă cunoaştem potrivit Revelaţiei dumnezeieşti că lumea are un început şi va avea şi un sfârşit[12].

Sfântul Ambrozie tuşează faptul că Dumnezeu a făcut mai înainte de toate cerul şi pământul[13]. Ele au fost făcute înainte de crearea zilei, a nopţii, a pomilor fructiferi sau a fiinţelor vii[14].

Sfântul Ambrozie vorbeşte în cadrul creării lumii de lucrarea Tatălui prin Fiul, căci „întru început, adică în Hristos, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, căci prin El au fost făcute toate şi fără El nimic nu s-a făcut”[15].

De aici, Sfântul Ambrozie se pronunţă pentru faptul că acest „întru început” înseamnă înainte de timp[16], „căci începutul vieţii nu este viaţă şi începutul casei nu este casă[17].

Dumnezeu a creat lucrurile văzute iar lucrurile care cad sub simţuri dau un indiciu despre lucrurile nevăzute (rerum invisibilium) create de Dumnezeu.

Creaţia văzută este un argument al existenţei celei nevăzute, conform Ps. 18, 1 şi Rom. 1, 20[18].

Şi referindu-se la lumea nevăzută, Sfântul Ambrozie spune că au fost creaţi de Dumnezeu şi Îngerii, Domniile şi Puterile, care au minţi rapide (facile) iar frumuseţea întregii lumi a fost făcută  de Dumnezeu ex nihilo/ din nimic [19], pentru că nu exista nimic din ea înainte de a o crea Dumnezeu[20].

În cartea Facerea, Sfântul Moise nu a spus fundamentul a ceea ce s-a făcut şi nici care este cauza pentru care lumea a fost făcută, ci numai că ceea ce s-a făcut a fost bun şi folositor[21].

„Dar – spune autorul nostru – dacă cercetăm slava lui Dumnezeu, găsim că Fiul este chipul nevăzut al lui Dumnezeu (Filius est imago Dei invisibilis)”[22]. Cuvântul lui Dumnezeu era splendoarea slavei paterne şi chipul Său firesc (ejus imago substantiae)[23].

Atât cele văzute cât şi Puterile cereşti sunt făcute prin Fiul şi întru El conform Col. 1, 16[24].

Referindu-se la timp, Sfântul Ambrozie precizează că timpul face parte „din această lume, nu de dinainte de lume”[25] iar zilele „sunt părţi ale timpului şi nu începutul[26].

Elementele pământului sunt patru după autorul nostru: aer, foc, apă şi pământ şi în creaţie ele sunt amestecate[27]. Citând Is. 51, 6, cerul e întărit pe fum, acesta fiind de o natură subtilă[28].

Dumnezeu, Creatorul lumii însă este „o fiinţă nevăzută şi sfântă, Care locuieşte în lumina cea neapropiată, incomprehensibilă şi cel mai sfânt Duh”[29].

Pentru că Tatăl lucrează prin Fiul şi Duhul Sfânt Se purta (superferebatur) peste ape, Sfântul Ambrozie spune: „a strălucit [întreaga] Treime la lucrarea de constituire a lumii”[30].

Dacă Tatăl a făcut prin Fiul lumea, despre „deplinătatea desăvârşită făcută întru Duhul, Scriptura ne spune: <În Cuvântul Domnului cerurile sunt întărite şi în Duhul gurii Lui toată puterea lor> (Ps. 32, 6)”.

Sfântul Ambrozie tâlcuieşte astfel aici, că în citaţia psalmică anterioară este vorba despre Dumnezeu Cuvântul şi despre Dumnezeu Duhul Sfânt[31].

Nici cea mai mică frumuseţe a cerului sau zămislire a frumuseţii pământului nu se face fără Sfântul Duh, ne spune Sfântul Ambrozie.

Prin El, prin Duhul Sfânt, au fost create seminţele noii lumi, după cum spune psalmistul: <Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului> (Ps. 103, 30)[32].

Sfântul Ambrozie aminteşte de Sirul[33], care e pe calea evreilor. Acesta a afirmat „că Duhul a încălzit apa, adică a umplut-o de viaţă” şi Care în lumea renăscută a creştinilor tot El este Acela care ne ţine calzi/ fierbinţi cu duhul[34].

Dumnezeu a făcut pământul dar el era acoperit de ape.

Lucrurile create de Dumnezeu apar progresiv[35]. Nimic rău nu era în această lume primordială[36].

Discutând crearea luminii, autorul nostru leagă prezenţa Sfântului Duh, cu purtarea Sa peste ape, de porunca: „Să fie lumină!”.

De aceea el afirmă că Duhul Sfânt are meritul mai întâi, pentru că prin El a fost pus începutul dumnezeieştii creări a lumii[37].

Dumnezeu nu a zis cu o voce cerească ca să se facă lumină (ca şi în cazul lumii întregi, de altfel) ci a gândit prin voinţa Sa şi acestea s-au produs[38].

În acest sens, Sfântul Ambrozie continuă prin a spune: „Dumnezeu a zis şi sunetul vocii Sale nu s-a auzit; El a despărţit [lumina de întuneric] şi puterea acestei lucrări nu poate fi înţeleasă; El a văzut şi privirea ochilor Săi nu se poate vedea”[39].

Dumnezeu a dat întâietate zilei. Tocmai de aceea apar versete ca: „zilele vieţii mele sunt puţine şi rele” (Fac. 47, 9); „zilele anilor noştri” (Ps. 89, 10) etc.

Nu se vorbeşte despre nopţi, ci despre zile[40].

Şi noi întrebăm astăzi: „Câte zile mai are de trăit?”. Iar când întrebăm: „Câţi ani ai?”, întrebăm, de  fapt: „Câte zile ai de când te-ai născut?”.

Ziua începe cu lumina şi seara şi noaptea aduc întunericul peste lume. Ziua şi noaptea sunt stabilite astfel de Dumnezeu[41].

Sfântul Ambrozie subliniază mereu lucrarea comună a Tatălui şi a Fiului. El spune: „ceea ce face Fiul, aceea vrea şi Tatăl; pentru că Tatăl laudă ceea ce face Fiul”[42]. Sau: „întotdeauna Fiul face voia Tatălui, şi Tatăl pe a Fiului şi întotdeauna aude Fiul pe Tatăl şi Tatăl pe Fiul din cauza unităţii firii, a voinţei şi a dumnezeirii Lor”[43].

Fructele copacilor sunt comune, sunt date tuturor[44]. Vinul a fost creat de Dumnezeu ca să fie băut cu sobrietate şi să servească astfel la sănătatea noastră[45].

De aceea, Sfântul Ambrozie nu pune răul în creaţia lui Dumnezeu şi nu vede natura ca fiind rea.

Pentru Prea Sfinţia sa, natura a dat alimente omului, hrană pentru viaţa lui şi nu ea a fost aceea care i-a prescris omului patimile[46].

Proporţiile cu care Dumnezeu a creat lumea şi cele din ea nu sunt nici mai mari şi nici mai mici, ci cele care trebuiau, cele proprii fiecărei plante sau animal în parte[47].

Animalele pe care Dumnezeu le-a creat păstrează însă o succesiune curată şi inviolabilă a lor în istorie. Din lup se va naşte întotdeauna alt lup[48].

În ceea ce priveşte primul păcat al omului, Sfântul Ambrozie subliniază cu tărie faptul, că „Adam prin Eva a fost înşelat şi nu Eva prin Adam”[49].

Dumnezeu a făcut la început doi oameni, pe Adam şi pe Eva, adică a făcut un bărbat şi o femeie şi pe femeie a făcut-o din coasta (costa) lui Adam[50].

Prin ceea ce a făcut Dumnezeu, El este minunat şi între cei de sus şi între cei de jos[51].

Capitolul al 7-lea din a 6-a carte a Comentariului la Hexaemeron, Sfântul Ambrozie i l-a dedicat creării omului.

Comentând Fac. 1, 26, autorul nostru întreabă cu cine vorbeşte Dumnezeu ca să îl facă pe om. Şi, în primul rând, stabileşte faptul, că nu pot fi Îngerii, pentru că ei sunt slujitorii Săi[52], ci Tatăl a vorbit cu Fiul atunci când l-a creat pe om[53].

Imago Dei/ Chipul lui Dumnezeu Tatăl este Fiul şi va fi întotdeauna pentru că a fost de la început[54].

Din această cauză, chipul lui Dumnezeu din om „este virtute şi nu patimă; chipul lui Dumnezeu este înţelepciune; chipul lui Dumnezeu este dreptate[55].

De aceea, „acele inimi în care Dumnezeu a fost pictat, acelea au în sine harul virtuţii [dobândit prin] lupte şi strălucirea evlaviei.

În acele inimi e bine pictat [Dumnezeu], în care străluceşte lucrările efigiei [Sale]. Acea inimă Îl are pictat bine [pe Dumnezeu], în care este strălucirea slavei Sale şi imaginea părintească a Sa în firea [omului].

După ce această imagine [a lui Dumnezeu în om] începe  să strălucească, pictura e preţioasă. Acesta devine ca Adam înainte de a păcătui, căci acolo unde are loc căderea [în păcat], cădem din chipul ceresc, asumându-ne efigia pământească.

Însă fugim după acel chip, fără de care nu putem intra în comuniune cu Dumnezeu (civitatem Dei) şi despre care s-a scris: Doamne, în cetatea ta chipul lor de nimic l-ai făcut (Ps. 72, 20).

Pentru că nu v-a intra acolo niciun chip nevrednic (indigna imago) şi cel care va intra va fi exclus, căci nu va intra în ea, s-a zis, nici unul oarecare şi care face spurcăciune şi minciună (Apoc. 21, 27); ci acela va intra în ea, pe a cărui frunte va fi scris numele Mielului[56].

De aceea,  Sfântul Ambrozie spune pe scurt: „sufletul nostru este după chipul lui Dumnezeu[57]. Fără suflet nu poate exista trup[58], ne aminteşte el.

Sfântul Ambrozie se pare că face distincţie netă între suflet şi trup, gândind numai sufletul după chipul lui Dumnezeu, nu şi trupul.

Tocmai de aceea şi spune aici: „acesta [sufletul] este după chipul lui Dumnezeu, trupul însă este după firea animalelor. În această conştiinţă [a sufletului ] se imită efigia divină, pe când în acela [în trup] ne asemănăm celor mai neînsemnate animale şi fiare sălbatice”[59].

Dacă această poziţie a Sfântului Ambrozie nu este rediscutată şi remaniată, avem de-a face cu o înțelegere teologică care scoate trupul de sub pecetea chipului lui Dumnezeu, considerând că imago Dei se referă numai la suflet şi nu la ambele componente unitare ale omului.

Poziţia aceasta negativistă asupra trupului se continuă la Sfântul Ambrozie: „căci nu poate fi trupul după chipul lui Dumnezeu, ci numai sufletul nostru care este liber[60].

Chipul lui Dumnezeu este exprimat de vigoarea minţii mai ales[61].

Pentru Sfântul Ambrozie, „ceea ce este luna şi soarele pentru cer, acelaşi lucru sunt ochii pentru om. Soarele şi luna sunt cei doi luminători ai lumii; ochii pe care îi avem în trup luminează ca stelele de deasupra[62].

Dumnezeu a făcut pe om capabil de a gândi, de a-L imita pe El, de a dori virtutea şi harul dumnezeiesc[63].


[1] Cf. PL 14, col. 123-274. Acest comentariu a fost scris aproximativ la anul 389 d. Hr. Traducerea pasajelor din această carte ne aparţine.

[2] Idem, col. 123 ABC.

[3] Acest verset, cu această conotaţie minunată şi surprinzătoare în acelaşi timp, pare a fi fost ceva foarte drag Sfântului Ambrozie. El mai apare şi în col. 129 D, după versetul de la Apoc. 1, 8.

[4] PL 14, col. 124 BCD.

[5] Idem, col. 126 A.

[6] Idem, col. 126 AB.

[7] Idem, col. 126 B.

[8] Idem, col. 126C.

[9] Ibidem.

[10] Idem, col. 127B.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem. Pentru a autentifica acest lucru Sfântul Ambrozie citează: Mt. 24, 55; 28, 20; I Cor. 7, 31.

[13] Idem, col. 128B.

[14] Ibidem.

[15] Idem, col. 130A.

[16] Ibidem.

[17] Idem, col. 130AB.

[18] Ibidem.

[19] Idem, col. 130 BC. Crearea ex nihilo a lumii apare şi în col. 203 B.

[20] Idem, col. 130 C.

[21] Idem, col. 131 A.

[22] Idem, col. 131 B.

[23] Ibidem.

[24] Idem, col. 131 D.

[25] Idem, col. 132 A.

[26] Ibidem.

[27] Idem, col. 132 B.

[28] Idem, col. 132 C.

[29] Idem, col. 136 C.

[30] Idem, col. 138 D.

[31] Idem, col. 138 D-139 A.

[32] Idem, col. 139 A.

[33] E vorba de un comentator al Sfintei Scripturi.

[34] PL 14, col. 139 AB.

[35] Idem, col. 139 D-140 A.

[36] Idem, col. 140 A.

[37] Idem, col. 141 CD.

[38] Idem, col. 142 D.

[39] Ibidem.

[40] Idem, col. 143 CD.

[41] Idem, col. 144 A.

[42] Idem, col. 154 B.

[43] Idem, col. 154 C.

[44] Idem, col. 184 B. Sfântul Ioan Gură de Aur va sublinia că toate bunurile sociale sunt comunitare şi că trebuie să ne raportăm la averea noastră ca şi când am împărţi-o cu toţi fraţii noştri.

[45] Idem, col. 186 D.

[46] Idem, col. 206 C.

[47] Idem, col. 207 C.

[48] Idem, col. 209 C.

[49] Idem, col. 213 C.

[50] Idem, col. 214 B.

[51] Idem, col. 255 BC.

[52] Idem, col. 257 B.

[53] Ibidem.

[54] Idem, col. 257 C.

[55] Ibidem.

[56] Idem, col. 258 BC.

[57] Idem, col. 258 C.

[58] Ibidem.

[59] Idem, col. 258 D. Textul: „haec est ad imaginem Dei, corpus autem ad speciem bestiarum. In hac pium divinae imitationis insigne; in illo cum feris ac belluis vile consortium”.

[60] Idem, col. 259 C. Textul: „Non ergo caro potest esse ad imaginem Dei, sed anima nostra quae libera est”.

[61] Idem, col. 259 D.

[62] Idem, col. 265 B.

[63] Idem, col. 272 C.

4 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *