Ce este omul…

În concepția celor vechi, omul este recapitularea creației și regele lumii. Dumnezeu, în transcrierea Sfântului Dosoftei, au fapt ceriul, pământul și omul./ Ceriul ceriurilor pentru Domnul,/ Pământul l-au datu-l a tot omul” (Ps. 113, 61-64). În psalmul 8, omul este „puțân nu de-atocma cu îngeri în slavă,/ I-a-ntrece cu cinstea fără de zăbavă./ Mare cuviință i-ai dat și cunună/…/ L-ai pusu-l mai mare, toate să-l asculte,/ Câte sunt pre lume cuvânt să nu-i mute./ Și i-ai supus toate supt a lui picioare”

Dar tot în prima poezie românească, în Psaltirea în versuri, descoperim cele mai cunoscute și mai utilizate imagini ale vanității umane, recurente în toată literatura română veche:

Dară eu ce sunt, Dumnezău svinte?
Că om nu sunt, să mă iei aminte,
Că-s un vierme și fără de treabă,
Ca omida ceea ce-i mai slabă.
(Ps. 21, 19-22)

Zâlele cu număr mi-s la Tine-n palmă,
Nainte-Ț mi-i statul nice de o samă.
Omul, cât de-a hirea, este o nemică.

De vreme ce trece ca o umbră rară,
Zădar să trudește de zî pănă-n sară,
De ș-agonisește s-aibă și pre mâine;
Strânsura ce strânge nu ști cui rămâne. /…/

Prin ce-Ț greși omul, l-ai dat în mustrare,
N-ai lăsat să-l treacă fără de certare.
I-ai stând bietul suflet de de-abia să-ngână,
Cât nu-i mai de-a hirea de o painjină.

Așa-i deșert omul ca o haină slabă,
Stricată de molii și fără de treabă. /…/
Ca și toți părinții mei am fost nemernic [străin]
Într-această lume, toată viața jelnic.
(Ps. 38, 15-22, 35-40, 45-46)

Ce sufletul nostru în prav să zgârcește,
Și vintrele nostru-n pământ să lipește.
(Ps. 43, 67-68)

Nu-ntoarce, Doamne, pre omul
Să-l cuprinză-n jele somnul,
C-ai zâs să să-ntoarcă-n tină
Tot omul de supt lumină.

De i-ar fi viața de lungă
’Ntr-o mie de a[n]i s-agiungă,
Naintea ta este scurtă
Ca cea zî de ieri trecută.

Și ca strajea cea de noapte
Îi sunt zâlele lui toate.
Ca nește șegi, fără treabă,
I să trec aii cu greabă,

Ca otava ce să trece
De soare și de vânt rece,
De demineață-i cu floare,
Sara-i veștedă de soare,

A doua zî să usucă,
Ca-n cuptori când o aruncă. /…/

Și de svânta Ta lumină
Veacul nostru ne-nstrăină.
Zâlele noastre le neacă
Urgia Ta și le sacă.

Aii ni să trec cu grabă,
Ca o painjină slabă. /…/

Această lume deșartă
Ne-mblânzește și ne ceartă
Cu primejde și cu boale,
Pre toț oamenii potoale.

Nime n-a scăpa să iasă
Din urgia ei cea deasă
(Ps. 89, 9-46)

Că-m trec zâlele ca fumul,
Oasele mi-s săci ca scrumul.
Ca nește iarbă tăiată
Mi-este inema săcată,

Că stă uitată de mine,
Ce-am gătat să mănânc pâine.
De suspinuri și de jele
Mi-am lipitu-mi os de piele.

De-atocma cu pelecanul,
Prin pustii petrec tot anul,
Și ca corbul cel de noapte
Îm[i] petrec zâlele toate,

Ca o vrabie rămasă
În supt streșină de casă.
(Ps. 101, 13-26)

Așe nu să-ndură [nu se-mpietrește] Domnul,
Ce i-i milă de tot omul.
Că Sângur ne ști de faptă [făptura noastră],
Din ce ni-i hirea lucrată,

Ne ști că suntem din tină
Făcuț, de svânta Sa mână.
De ne-ar hi zâlele multe
Ca iarba, tot ar hi scurte,

Și ca floarea ce să trece
De soare și de vânt rece,
De să destramă cu totul
Și nu-ș mai cunoaște locul.
(Ps. 102, 49-60)

Că omul, cât de de-a hirea-n țară,
Zâlele-i trec ca o umbră rară.
(Ps. 143, 15-16)

Recapitulând, omul e: vierme/omidă, umbră, păianjen/pânză de păianjen, străin pe lume, praf și tină/pământ, iarbă/otavă sau floare care se usucă repede, fum și cenușă, pasăre de noapte/veghetoare.

Miron Costin reproduce aceeași paradigmă psalmică/ biblică a vanității umane (combinată cu vanitatea întregii lumi) în poemul Viiața lumii:

Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; /…/
Fum și umbră sunt toate, visuri și părere.
Ce nu petrece lumea și-n ce nu-i cădere?
Spuma mării și nor supt cer trecătoriu.
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?

Zice David prorocul: „Viiața ieste floare,
Nu trăiește, ce îndată ieste trecătoare”.
„Viierme sunt eu și nu om”, tot acela strigă… /…/

Nimenea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plătește osteneala, nedireaptă foarte,
Pre toți, și nevinovați, ea le taie vacul [traiul],
O, vrăjmașă, hicleană, tu vinezi cu sacul,
Pre toți îi duci la moarte, pre mulți fără deală [motiv],
Pre mulți și fără vreme duci la această cale.

Moartea nu alege

2 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *