Cantemireștii [1]
Ștefan Lemny, Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea, prefață de Emmanuel Le Roy Ladurie, traducere de Magda Jeanrenaud, Ed. Polirom, 2010.
*
Cartea este una istorică și se ocupă de familia Cantemireștilor, în speță de: Constantin Cantemir, primul domnitor cu acest nume în Moldova și care s-a vrut întemeietorul unei dinastii, fiul său, Dimitrie Cantemir, personalitate culturală deosebită și, respectiv, fiul lui Dimitrie, Antioh Cantemir, de asemenea un remarcabil cărturar și primul poet modern al literaturii ruse.
*
Prefața cărții se adresează cititorilor francezi și îi lămurește că între Vlad Dracul și Cioran au existat și alte personalități românești importante, între care se numără (prin însemnătatea lor în cultura română și europeană) Dimitrie și Antioh Cantemir.
*
Pentru francezi, Dimitrie Cantemir e un personaj exotic, cu autoproclamate origini tătare (deși nedovedite), născut în anul publicării Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei (1673), care a avut drept profesor un călugăr grec, Ieremia Cacavela, „format la Cambridge de unul dintre dascălii lui Newton” (p. 9).
*
Acesta (Dimitrie Cantemir) a avut vocație poliglotă, a învățat să cânte la tambură (la Istanbul), a publicat Divanul în greacă și română la Iași („mare premieră în această limbă danubiană” – p. 10), „redactează și cel dintâi roman în limba română de care avem știință, un fel de Animal Farm” (ibidem), un roman alegoric, fabulistic.
*
Plecând în exil (1711), se stabilește „la Harkov, la jumătatea distanței dintre Moscova și Moldova, care continuă să rămână aproape de inima lui” (ibidem).
În exil a redactat în latină Istoria Imperiului Otoman, care i-a adus alegerea în Academia din Berlin (1714). A elaborat și Descriptio Moldavie și Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor.
În Rusia a scris, tot în latină, Sistemul sau întocmirea religiei mahomedane, pe care a tradus-o secretarul său în rusă și care a fost publicată în 1722.
*
Țarul Rusiei îi dăruiește pământuri și case, iar după moartea primei soții se căsătorește a doua oară, cu o femeie foarte frumoasă din aristocrația rusă.
În timpul unei expediții rusești din 1722, Dimitrie Cantemir „participă mai ales la redactarea unor manifeste ce vor fi răspândite în limbile locale, adresate populațiilor musulmane din lanțurile muntoase ale regiunii” (ibidem), pentru a-i converti.
Moare în 1723, la 50 de ani, „este înmormântat într-o biserică moscovită, iar osemintele lui vor fi repatriate în România în 1935” (p. 11).
*
Antioh Cantemir s-a născut în 1709, la Iași, unde primește o educație deosebită, continuată apoi la Moscova și la Academia din Sankt Petersburg.
*
Începe o operă traductorială de o viață. Traduce, între altele, cronografele lui Manasses și Iustin și, din franceză, Convorbirile despre pluralitatea lumilor de Fontenelle, fiind „un partizan întârziat al geocentrismului” (ibidem).
*
Este reprezentant diplomatic al Rusiei la Londra și apoi la Paris și Versailles și „lucrează cu mult sârg la promovarea imaginii țării sale în Occident” (ibidem).
*
Biblioteca lui numără peste 1700 de volume (p. 12).
„Elaborează un remarcabil dicționar rus-francez în trei volume, cu 47000 de articole, în care insistă asupra vocabularului modern, însă cartea nu va fi publicată, din păcate, decât în…2004” (ibidem).
*
Antioh moare în 1744, a 35 de ani, nu înainte de a reuși să publice în străinătate cartea tatălui său, Istoria Imperiului Otoman: „traducătorii nu sunt personalități ușor de trecut cu vederea. Dacă abatele Prévost și Jean Rousset de Missy au sfârșit prin a renunța, însă alții au dus până la capăt sarcina traducerii: astfel, Nicholas Tindal (nepotul filozofului englez Matthew Tindal) a transpus Istoria Imperiului Otoman în engleză; Joncquières; în franceză, iar Johann L. Schmidt, discipol radical al lui Christian Wolff, în germană. Voltaire, Montesquieu, Gibbon, Winkelmann, enciclopediștii și Burke, ca și Byron, Chateaubriand și Victor Hugo, au citit și apreciat lucrarea publicată în traducere” (p. 12).
*
Finalul prefeței.