Cantemireștii [3]
Călătorii străini, precum iezuitul Philippe d’Avril laudă Moldova ca „una dintre cele mai frumoase și mai ademenitoare provincii ale Europei” (p. 25), doar că se află permanent sub amenințarea invaziei turcilor și tătarilor.
În secolul al XVII-lea apare, în Țările Române, „o primă generație de personalități intelectuale remarcabile, începând cu mitropolitul Varlaam” și continuând cu mitropolitul Dosoftei, autorul Psaltirii în versuri, „părinte spiritual al Bisericii moldovene [care] întreprinde o mare operă de renaștere a ortodoxiei naționale” și care avea curajul să scrie versurile Mută-Ți, Doamne, pe păgâni mânia / Și peste dânșii Îți varsă urgia „într-o țară al cărei domnitor este urcat pe tron de Sublima Poartă” (p. 27).
Între alți cărturari remarcabili îi enumeră pe Miron Costin (autorul poemul Viiața lumii), și Constantin Cantacuzino, „fost student la Universitatea din Padova, foarte prețuit de savantul Luigi Ferdinando Marsigli și de ambasadorul englez la Istanbul, William Paget” (p. 28).
Mărturisirea ortodoxă a Sfântului Petru Movilă a fost publicată la Amsterdam, în 1666.
Nicolae Milescu a compus Scriere […] despre credința grecilor care a fost „inclusă în vasta compilație dogmatică intitulată La Perpétuité de la foi, publicată la Paris în 1669 de reputații dascăli de la Port-Royal Antoine Arnauld și Pierre Nicole” (Ibidem).
După Ștefan Gorovei, originea Cantemireștilor este „pur românească” (p. 29).
Dimitrie și Antioh Cantemir își afirmă însă origini tătare și chiar descendența din Timur Lenk sau Tamerlan. În Istoria Imperiului Otoman, Dimitrie Cantemir susține că numele său provine din Can-Temur, însemnând sângele lui Temur. Când Voltaire „îi prezintă pe Cantemirești ca fiind greci”, Antioh îl corectează, iar Voltaire ripostează printre formule galante: „aș fi bănuit că țineți mai degrabă de seminția lui Pericle decât de cea a lui Tamerlan” (p. 29).
Tamerlan, întemeietorul imperiului mongol, a fascinat Renașterea și a făcut carieră ca personaj dramatic aplaudat pe scenele europene (p. 29-30), fiind subiectul unor opere muzicale (Händel, Porpora, Vivaldi și Sacchini) și al mai multor scrieri istorice.
Autorul înaintează ipoteza „dacă nu cumva revendicarea de către Dimitrie a prestigioasei filiații maschează alte gânduri, cum ar fi, de pildă, dorința de a se poziționa astfel în tabăra celor mai vechi și mai redutabili adversari ai Imperiului Otoman” (p. 30).
În Viața lui Constantin Cantemir, scrisă în Rusia, Dimitrie „declară că ar descinde dintr-o spiță a Cantemireștilor originară din Crimeea, care s-ar fi alăturat armatei lui Hristos în timpul domniei celui mai prestigios voievod al Moldovei, Ștefan cel Mare” și afirmă că tatăl său știa încă limba tătară (p. 31). Patronimul Cantemir este frecvent întâlnit la tătari.
Dar chiar și când Dimitrie vorbește despre originea tătară a Cantemireștilor, „sentimentul identificării cu popoul român este omniprezent” (p. 32).
Dincolo de îndepărtatele origini tătare, familia Cantemireștilor se trage din răzeși care „și-au făcut treptat loc în rândurile unei modeste aristocrații rurale. Stăpâneau satul Silișteni, leagănul familiei, nu departe de Iași” (p. 33), iar Constantin Cantemir este cel ce face „uimitorul salt” care îl propulsează pe tronul Moldovei.