O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [2]
***
Judecata analitică = „predicatul B aparține subiectului A ca ceva ce e cuprins (implicit) în acest concept”, p. 48.
Judecata sintetică = „B se găsește cu totul în afara conceptului A, deși stă în legătură cu el”, p. 48.
Judecățile analitice sunt explicative, pe când judecățile sintetice sunt extensive, Ibidem.
Ex. de judecată analitică: „toate corpurile sunt întinse”, p. 49.
Ex. de judecată sintetică: „toate corpurile sunt grele”, Ibidem.
*
Și autorul ajunge la concluzia că „judecățile analitice nu extind deloc cunoștința noastră”, pentru că avem de-a face numai cu o descompunere a conceptului, pentru ca să ni-l facem mai inteligibil, pe când în cazul judecăților sintetice, pe lângă „conceptul de subiect, [mai am nevoie de] încă ceva (X) pe care se sprijină intelectul, pentru a cunoaște că un predicat, care nu se află în acest concept, îi aparține totuși”, p. 49.
Judecățile empirice = judecăți de experiență, Ibidem.
În experiență, X-ul este „experiența completă despre obiectul pe care-l gândesc printr-un concept A, care constituie numai o parte a acestei experiențe”, p. 49.
Dacă putem cunoaște, spune autorul, ideile întinderii, impenetrabilității, formei corpului, experiența ne dă ideea de greutate, adică acel X al experienței, care „stă în afara conceptului A [ideile despre corp anterioare experienței n.n.] și pe care se întemeiază posibilitatea sintezei predicatului greutății B cu conceptul A”, adică cu ideile despre corp până la aflarea greutății lui, p. 49.
„Judecățile de experiență…sunt toate sintetice”, p. 49.
„Pe experiență…se întemeiază posibilitatea sintezei predicatului greutății cu conceptul de corp”, p. 50.
Judecățile analitice sunt necesare „numai pentru a ajunge la acea claritate a conceptelor”, p. 51.
„Toate judecățile matematice sunt sintetice”, p. 51.
„judecățile matematice autentice sunt totdeauna judecăți a priori și nu empirice, deoarece conțin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din experiență”, p. 52. De ce a vrut Kant să excludă din experiență înțelegerea necesității?
„Judecata aritmetică este…totdeauna sintetică”, p. 53.
Geometria pură e sintetică și nu analitică, p. 53.
*
„Că linia dreaptă este cea mai scurtă între două puncte e o judecată sintetică. Căci conceptul meu de drept nu conține nimic cantitativ, ci numai o calitate. Conceptul cea mai scurtă se adaugă deci pe de-antregul și nu poate fi scos cu ajutorul niciunei analize din conceptul de linie dreaptă. Trebuie să se recurgă deci la intuiție, cu ajutorul căreia, numai, e posibilă sinteza”, p. 53.
*
Judecăți apodictice (p. 53) = care exprimă legături necesare între lucruri și fenomene.
„în conceptul de materie eu nu gândesc permanența, ci numai prezența ei în spațiu prin umplerea ei”, p. 54. Însă se poate ca ceva să umple spațiul fără ca să existe în mod permanent?
*
Kant considera metafizica drept o știință „acum în faza de constituire”, p. 54, pentru că el avea ambiția că o constituie prin CRP.
Însă, pentru el, metafizica trebuie să cuprindă „cunoștințele sintetice a priori”, p. 54.
Autorul susține faptul că „adevărata problemă a rațiunii pure” e răspunsul la întrebarea: „Cum sunt posibile judecățile sintetice a priori?”, p. 55.
Pentru că metafizica de până la el a fost „într-o stare atât de șovăitoare de incertitudine și contradicții” nu și-a pus nimeni problema posibilității judecăților apriorice și nici a diferenței dintre judecățile analitice și cele sintetice până la el, p. 55.
David Hume s-a oprit la discuția despre „judecata sintetică a legăturii efectului cu cauzele lui (principium causalitatis)”, p. 55.
Înă acum „metafizica este reală, deși nu ca știință, totuși ca dispoziție naturală (metaphysica naturalis)”, p. 56.
Și autorul spune, în mod neconvingător (pentru că iarăși confundă metoda cu posibilitatea de cunoaștere) că „critica rațiunii duce…în mod necesar la știință”, p. 57.
Și consideră „neavenite toate tentativele făcute până acum de a constitui dogmatic o metafizică”, p. 57.
Tot aici autorul vorbește despre metafizică ca despre o știință indispensabilă a rațiunii umane, din care trebuie extirpată „orice creangă crescută sălbatic, dar [căreia] nu-i putem extirpa rădăcina”, p. 58.
*
CRP este denumită „știință specială” în secvența a 7-a a introducerii, p. 58.
Și „se numește pură orice cunoștință care nu este amestecată cu nimic străin”, p. 58.
Cunoștința „absolut pură” e aceea în care „nu se amestecă deloc nicio experiență sau senzație”, p. 58.
Rațiunea noastră e aceea care „ne procură principiile cunoștinței a priori”, Ibidem.
Iar „rațiunea pură este aceea care conține principiile de a cunoaște ceva absolut a priori”, p. 58.
„Numesc transcendentală orice cunoaștere care se ocupă în genere nu cu obiecte, ci cu modul nostru de cunoaștere a obiectelor, întrucât acesta este posibil a priori”, p. 59.
Limitele analizei filosofice la Kant: „noi nu trebuie să împingem analiza [filosofică] decât până la punctul unde ea ne este absolut necesară pentru a sesiza, în toată întinderea lor, principiile sintezei a priori, singurul obiect cu care avem [de-] a face”, p. 59.
„Critica transcendentală” a lui Kant „nu intenționează lărgirea însăși a cunoștințelor, ci numai corectarea lor”, p. 59.
Și obiectul său de studiu nu e „natura lucrurilor, care este inepuizabilă, ci intelectul, care judecă asupra naturii lucrurilor”, p. 59.
Intelectul de ce nu este inepuizabil? Sau cum poate să judece cineva asupra naturii lucrurilor, care e inepuizabilă, fără să aibă un intelect/ o rațiune/ o minte inepuizabilă?
În CRP autorul face „o critică a facultății însăși a rațiunii pure”, p. 59. Însă cum să faci o critică asupra facultății raționale a sufletului? Poți să critici/ să judeci doar ceea ce a gândit rațiunea, doar produsele rațiunii, pe care, de fapt, el le avea în vedere.
„Conceptele de plăcere și suferință, de dorinți și înclinații etc. …sunt toate de origine empirică”, p. 61.
Iar „filosofia transcendentală nu este decât o filosofie a rațiunii pure speculative”, p. 61.
În sensibilitate obiectele ne sunt „date”, iar în intelect ele sunt „gândite”, Ibidem.
*
Subcapitolul: Estetica transcendentală (p. 65…)
Ne raportăm în mod nemijlocit la obiecte prin intuiție, p. 65. Capacitatea în care suntem afectați de obiecte este sensibilitatea, Ibidem.
În sensibilitate, spune el, ne sunt date obiectele și sensibilitatea și nu mintea „ne procură intuiții”, p. 65. Însă intuițiile sensibilității sunt gândite de intelect și intelectul produce concepte, p. 65.
Senzația este „efectul unui obiect asupra facultății reprezentative”, p. 65.
Însă „intuiția care se raportează la obiect cu ajutorul senzației se numește empirică”, Ibidem.
Fenomenul este „obiectul nedeterminat al unei intuiții empirice”, Ibidem.
Materia fenomenului este senzația, pe când forma fenomenului e ceea ce îl poate ordona, Ibidem.
Materia fenomenului o receptăm a posteriori, pe când „forma ei trebuie să se afle a priori în simțire”, Ibidem.
Kant numește drept „pure” „toate reprezentările” care nu au nimic de-a face cu senzația, p. 66.
„Forma pură a sensibilității…[este] intuiție pură”, p. 66.
Și autorul dă un exemplu: dacă înlăturăm din reprezentarea unui corp substanța, forța, divizibilitatea lui, alături de impenetrabilitatea, duritatea și culoarea sa mai rămânem doar cu întinderea și figura corpului, p. 66, așa cum avem în cazul figurilor geometrice.
Și corpul cu suprafață și formă e denumit de Kant „o intuiție pură” sau „o simplă formă a sensibilității”, Ibidem.
Așa că în Estetica transcendentală autorul vrea să izoleze „sensibilitatea, făcând abstracție de tot ce intelectul gândește aici prin conceptele lui, pentru ca să nu rămână nimic decât intuiție empirică”, p. 66.
Însă putem izola/ despărți vreodată intelectul de sensibilitate?
Și el ajunge să spună că există doar două forme „pure de intuiție sensibilă ca principii ale cunoștinței a priori, anume spațiul și timpul”, p. 67. De ce doar două?