Cantemireștii [10]

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a șasea, a șaptea, a opta, a noua.

Antioh Cantemir, fratele mai mare al lui Dimitrie Cantemir (a nu se confunda cu fiul lui Dimitrie, poetul, care poartă tot numele de Antioh), ajunge pe tronul Moldovei în 1695, iar Dimitrie rămâne la Istanbul. El „asistă, în 1697, la un eveniment istoric cu mari consecințe pentru Europa Orientală: expediția otomanilor în Ungaria, care se încheie la Zenta printr-o lamentabilă înfrângere în fața armatei austriece” (p. 77-78).

Dimitrie înțelege că armatele otomane pot fi înfrânte. Trimis de poartă la Iași (în 1697) pentru a-l informa pe fratele său despre operațiunile militare, cu această ocazie își dă la tipărit Divanul. De asemenea, aflat în trecere cu armata otomană prin Ungaria, vizitează câteva biblioteci: „probabil că acolo a descoperit lucrarea lui Wissowatius, precum și alte lucrări în latină” (p. 78-79).

În 1700, Antioh este înlocuit de Poartă cu un alt pretendent și revine la tron în 1705, dar relațiile dintre cei doi frați se răcesc. Se pare că au existat tentative de eliminare (fizică) a lui Dimitrie din competiție, intrigile fiind interminabile (p. 79-80).

Dimitrie Cantemir reclamă și obține în sfârșit tronul în 1710. Ritualul de investire pare să demonstreze că i se acorda o mai mare considerație decât era cazul de obicei. Intră în Iași pe 10 decembrie 1710, la (cel mai probabil) 37 de ani. „La urcarea pe tron, face un prim gest neobișnuit: cuvântează înaintea boierilor ce-l întâmpină”, discurs relatat indirect în cronica lui Nicolae Costin, în care dă dovadă de determinare (p. 81-82).

Domnia durează opt luni, timp în care își atinge unele obiective sociale și politice: micșorează sau suprimă impozite, „se înconjoară de oameni noi, competenți și devotați”, remarcabilă fiind „prezența, printre înalții demnitari, a lui Nicolae Costin”, gest pe care Lemny îl interpretează ca unul de „reconciliere”. Și „se pare că datorită lui va obține Dimitrie o copie a cronicii Moldovei a lui Miron Costin” (p. 83).

De asemenea, Lemny presupune că, fiind și căsătorit cu fiica lui Șerban Cantacuzino, Dimitrie „privea numirea sa în Moldova ca pe o trambulină spre tronul valah. Iar pentru a scoate în evidență acest lucru, arborează pe sigiliul său vulturul preluat din stema valahă, încadrat de soare și lună, alături de capul de bour, simbolul Moldovei” (p. 84).

După câteva luni de la urcarea pe tron, „îl trădează pe sultan și se aliază cu țarul. […] Pe 25 februarie 1711, Petru [cel Mare] declară către poporul său, în fața Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Moscova, că intră în război împotriva dușmanilor lui Iisus” (p. 85).

Pe 13 aprilie 1711, țarul  semnează la Luțk, un tratat bilateral în favoarea lui Dimitrie în care i se recunosc acestuia drepturi ereditare, frontierele Moldovei „până la gurile Dunării și Marea Neagră, ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, în perioada de glorie a Moldovei” și „reintegrarea unui teritoriu aflat sub controlul direct al Imperiului Otoman”. Iar în situația unei înfrângeri „îi promite pământuri în Rusia, care să-i procure venituri egale cu cele pe care i le asigura tronul Moldovei, și un palat la Moscova” (p. 86).

În urma semnării alianței, armata rusă „primește instrucțiuni precise să acționeze în Moldova ca într-o țară aliată și să se poarte bine cu întreg poporul moldovean” (p. 87).

Petru cel Mare sosește la Iași, se comportă ca un prieten apropiat al lui Dimitrie și, la ospățul organizat la Curte, refuză locul din capul mesei pe care i-l atribuie de drept domnitorului Moldovei (p. 88).

Din păcate, războiul este pierdut în lupta de la Stănilești și Dimitrie Cantemir ia calea exilului în Rusia.

Negocierile „au fost mai avantajoase pentru partea rusă decât se putea spera”. Pe atunci, Daniel Defoe, autorul lui Robinson Crusoe, era „organizator [al] serviciilor secrete britanice, poziție care i-a permis să fie bine informat pe această temă, pe care o dezvoltă în lucrarea sa despre viața lui Petru cel Mare (An Impartial History of the Life and Actions of Peter Alexowitz, the Present Czar of Muscovy, Londra, 1723)” (p. 89-90).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *