O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [10]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a
***

Kant considera dialectica „o logică a aparenței”, p. 280.

Simțurile nu greșesc pentru că nu judecă deloc, Ibidem.

Adevărul, eroarea și aparența (aparența = „inducere în eroare”) „nu se găsesc decât în judecată, adică numai în raportul obiectului cu intelectul nostru”, p. 280.

„eroarea nu este produsă decât prin influența neobservată a sensibilității asupra intelectului”, p. 281. Numai că eroarea nu e în primul rând produsul neatenției ci al voinței.

*

Pentru Kant, transcendental nu este identic cu transcendent, p. 282.

*

Autorul consideră „o aparență logică” enunțul: „lumea trebuie să aibă un început în timp”, p. 282. Și nu are un început?

*

„Orice cunoaștere a noastră începe cu simțurile, înainteză de aici spre intelect și sfârșește cu rațiunea, deasupra căreia nu se găsește în noi nimic mai înalt pentru a prelucra materia intuiției și a o aduce sub cea mai înaltă unitate a gândirii”, p. 283. Dincolo de rațiune e conștiința noastră, care analizează în relație cu Dumnezeu și unifică întreaga viață a omului.

*

Rațiunea, numită de Kant „facultatea supremă de cunoaștere”, p. 283, are ca primă facultate posibilitatea de a deduce mijlocit, p. 283. A doua: „creează ea însăși concepte”, p. 284, fapt pentru care, la Kant, rațiunea are „o facultate logică și una transcendentală”, Ibidem.

*

Dacă intelectul a fost definit de autor drept „facultate a regulilor”, rațiunea e numită „facultate a principiilor”, p. 284.

*

Găsește termenul de principiu ca fiind „echivoc”, p. 284. Însă numește „cunoaștere din principii acea cunoaștere în care cunosc prin concepte particularul în general. Astfel, orice raționament este o formă a derivației unei cunoașteri dintr-un principiu”, Ibidem.

*

Rațiunea se raportează la intelect „pentru a da a priori, prin concepte, cunoștințelor variate o unitate, care poate fi numită unitate rațională și care este cu totul [de] altă natură decât aceea efectuată de intelect”, p. 285.

*

Distinge cunoașterea nemijlocită de cea dedusă, p. 286. Cunoașterea dedusă e scoasă din cunoașterea nemijlocită, Ibidem.

*

Raționamentul intelectual e compus din două membre: din cunoașterea nemijlocită și cea dedusă, Ibidem.

Raționamentul deductiv are trei membre, Ibidem.

Și vorbește despre „raționamente deductive categorice, ipotetice și disjunctive”, p. 287.

*

Raționamentul deductiv nu se referă la intuiții ci la concepte și judecăți, p. 288.

Și Kant afirmă că rațiunea nu e interesată de cauza lucrurilor, p. 288. De ce nu?

„Conceptele raționale servesc pentru a concepe, așa cum conceptele intelectuale servesc pentru a înțelege (percepțiile)”, p. 290.

*

Dacă categoriile erau pentru el „conceptele pure ale intelectului”, Kant denumește conceptele rațiunii drept „idei transcendentale”, p. 291, preluând astfel categoriile de la Aristotel și ideile de la Platon pentru a le include într-o viziune personală.

*

Pentru Platon, spune autorul, ideile erau dincolo de simțuri și intelect, p. 292, fiind „arhetipuri ale lucrurilor”, Ibidem.

Și considera Republica lui Platon drept „un exemplu pretins izbitor de perfecțiune imaginară care nu-și poate avea sediul decât în creierul unui gânditor fără ocupație”, p. 293.

Și Kant vrea să reactualizeze tema ideilor, Ibidem.

*

Și în p. 300 spune ce înțelege el prin idee: „un concept rațional necesar căruia nu i se poate da în simțuri niciun obiect corespunzător”. Și astfel denumește „conceptele raționale pure” drept „idei transcendentale”, Ibidem.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *