Despre teologia lui Ioan Calvin cu Wilhelm Niesel [6]

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a
***

Cap. Biserica, al 13-lea al cărții, începe odată cu p. 182 și ea este văzută ca mama celor credincioși (Ibidem). În Biserică ne naștem și creștem (Ibidem).

Evanghelia deșteaptă credința în oameni și susține Biserica (Ibidem). Și Dumnezeu a depozitat tezaurul Evangheliei „în sânul Bisericii” (Ibidem).

Hristos lucrează și acum în Biserică și ne dăruie darurile Sale (p. 184).

Despre ordinare/ preoție în p.184-185. Ea e dumnezeiască/ de drept divin (p. 185).

Hristos a instituit Sacramentele/ Tainele (Ibidem).

Calvin folosește expresia „sfânta ordinare/ preoție” (p. 185) și autorul ei este Dumnezeu (Ibidem).

Autorul: „Biserica este sfera mântuirii personale a lui Dumnezeu și a întâlnirii dintre Hristos și noi înșine” (p. 185).

Biserica e „locul slujirii lui Hristos” (p. 186).

*

Și autorul, deși admite că teologia eclesială a lui Calvin are multe amprente romano-catolice, cum era normal să fie, totuși subliniază că el a fost „dependent” de teologia Părinților Bisericii din vechime (p. 186-87). Numai că Ioan Calvin, ca toți ereticii, a luat numai ce a vrut din Tradiția Bisericii și nu a acceptat întreaga Tradiție eclesială a Bisericii una.

În slujirea Bisericii, spunea Calvin, se observă condescendența lui Dumnezeu față de Biserica Sa (p. 187).

După definirea Bisericii ca maică a celor credincioși, Calvin se întoarce spre definirea ei ca Trup al Lui, în termenii Sfântului Pavel (p. 187 sq.).

„Biserica nu este o instituție rigidă, ci un organism viu, o comunitate a slujirii reciproce și a întrajutorării” (p. 188).

Doar Hristos e Domnul Bisericii (p. 188). În mod evident: o declarație antiprimațială dar și antisinodală, pentru că autorul accentuează: „niciun individ sau colectivitate nu conduc Biserica” (Ibidem).

Doar Hristos e Conducătorul și Capul Bisericii (Ibidem). Și El împărtășește fiecăruia dintre noi darurile Duhului (Ibidem). Și fiecare slujește în Biserică potrivit darului primit (Ibidem).

*

O a treia definiție a Bisericii din partea lui Calvin: „comunitatea oamenilor aleși” (p. 189). În Biserică el include și pe Îngeri și pe cei adormiți (Ibidem).

Dar fundamentul Bisericii constă în „tainica alegere a lui Dumnezeu” (p. 190). El nu e niciodată distant sau separat de Biserica Sa și ne cunoaște pe fiecare în parte (Ibidem).

În relație cu alegerea/ predestinarea, Calvin vorbește și despre Biserica nevăzută (p. 191). Însă, spune autorul, vorbind despre aceasta Calvin nu a vrut să rupă relația ei cu Biserica văzută ci a acceptat distincția Sfântului Augustin în această privință (Ibidem).

*

Calvin a considerat însă Biserica Romano Catolică „o falsă Biserică” (p. 192). Iar adevărata Biserică era pentru el cea care a păstrat adevărul nefalsificat și care slujește Tainele (Ibidem).

Și Calvin, care crease în mod fraudulos o organizație religioasă, se temea de schismă, de pericolul schismei (p. 195).

*

Pastorii și bătrânii Bisericii, spunea Calvin, trebuie să învețe și să mustre pe fiecare în parte (p. 197).

Despre pedeapsa excluderii de la Euharistie (p. 198).

Pastorii au datoria să predice și să administreze Tainele (P. 201). Pastorii și doctorii/ teologii Bisericii sunt cei care călăuzesc Biserica (Ibidem). Bătrânii îi ajută pe pastori, cât și diaconii (Ibidem).

Capitolul dedicat Bisericii este cel mai extins din carte.

*

Despre Sacramente în cap. al 14-lea, începând cu p. 211. Euharistia e un simbol pentru Calvin, p. 213 dar în ea se primește mila lui Dumnezeu (p. 214).

Zwingli era de părere că Sfântul Duh lucrează în noi credința fără aportul Sacramentelor (p. 215). Însă Calvin vorbea despre faptul că „Domnul confirmă credința noastră prin Sacramente” (p. 216).

Și Botezul tot simbol era pentru Calvin, simbolul prin care se face încorporarea în Biserică (p. 220).

Cu toate că erau simboluri, Calvin vorbea despre comuniunea cu Dumnezeu primită în urma împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului (p. 221).

Calvin: „Botezul ne certifică faptul că noi suntem spălați și curățiți, și Euharistia că noi suntem răscumpărați. Apa simbolizează pentru noi spălarea de păcate, iar sângele satisfacției/ al răscumpărării lucrează răscumpărarea noastră din păcat” (p. 221).

Și subliniază autorul, că perspectiva lui Calvin despre Euharistie nu are nimic de-a face cu o experiență mistică/ tainică, pentru că ea nu ne oferă unirea cu Dumnezeirea ci cu Mijlocitorul nostru, Hristos (p. 222).

De ce susține această aberație? Pentru că nu au teologia harului necreat, care se împărtășește prin Sfânta Euharistie și ne umple de viața lui Hristos.

Și cu toate că neagă împărtășirea harului lui Hristos prin Euharistie, Calvin afirmă în acest context un mare adevăr: „lucrarea lui Hristos nu poate fi separată de persoana Sa” (p. 222). Lucru pe care el tocmai l-a făcut…

Însă teologia ortodoxă spune tocmai acest lucru: prin Euharistie ne unim cu Hristos în mod ființial, Care ne umple de slava Sa în mod direct, comunional, nespus de profund. Sfintele Taine ne unesc cu Hristos, Care le lucrează și Care e cu noi prin intermediul lor.

Despre teologia lui Ioan Calvin cu Wilhelm Niesel [5]

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a
***

Pentru Calvin, îndreptarea și sanctificarea/ sfințirea o primim în același timp de la Hristos (p. 138). Iar dacă vrem să le despărțim atunci, spune el, vrem să fărâmăm unitatea persoanei lui Hristos (Ibidem).

Hristos e singurul garant al sanctificării noastre (Ibidem).

*

Cap. al 10: Viața omului creștin (p. 140 sq.).

Viața omului creștin e viața sub călăuzirea Domnului (141). Domnul ne-a eliberat de blestemul și de tirania Legii, unindu-Se cu noi (p. 142).

Noi nu ne mai aparținem nouă ci Domnului (p. 143). În lumea aceasta noi nu putem scăpa de cruce (p. 146). Pregătirea pentru suferință (p. 148).

Pentru Calvin, răbdarea creștină nu avea nimic de-a face cu stoicismul (Ibidem). Pentru ca să primim puterea de a rezista crucea trebuie să renunțăm la noi înșine (Ibidem).

Viața ca pelerinaj (p. 149).

Ne împărtășim de suferința Crucii Sale pentru ca să ne împărtășim de slava Sa (Ibidem).

Însă Calvin, subliniază autorul, nu ne îndeamnă să disprețuim lumea în sine (p. 151). Trebuie să fim mulțumitori pentru viața noastră (Ibidem).

*

Cap. al 11-lea e despre Rugăciune (p. 152 sq.)

Disciplina crucii ține vie în inima noastră rugăciunea (p. 152). Rugăciunea era văzută de Calvin ca una dintre roadele pocăinței, pe care Dumnezeu o face să răsară în noi (Ibidem).

Ioan Calvin definea rugăciunea în acest fel: „Rugăciunea nu este nimic altceva decât o extindere/ o revărsare (an expanding) a inimilor noastre înaintea lui Dumnezeu” (p. 152-153).

În rugăciune dăm curs gândurilor și dorințelor noastre înaintea Lui (p. 153). Ea e un fel de conversație a omului cu Dumnezeu, prin care intrăm în altarul ceresc și ne adresăm lui Dumnezeu, Celui care ne-a făcut făgăduințe puternice (Ibidem).

Domnul ne susține de fiecare dată în rugăciunile noastre (p. 154), pentru că nu există rugăciune fără Cuvântul (Ibidem).

*

Sfântul Duh, sublinia Calvin, ne învață să ne rugăm, pentru că El ne conduce mișcările inimii (p. 155). Iar rugăciunea o vedea ca pe o roadă a credinței.

Biserica e locul în care se exersează rugăciunea (p. 156). Iar noi suntem ascultați de Dumnezeu datorită mijlocirii preoțești/ arhierești [the priestly intercession] a lui Hristos (Ibidem). Pentru că jertfa și mijlocirea lui Hristos pentru noi sunt eficiente/ lucrătoare în Biserica Sa (Ibidem).

Iar Sfântul Duh împlinește slăbiciunea noastră (Ibidem).

Tăria rugăciunii noastre, precizează Ioan Calvin, constă în aceea că Dumnezeu Își împlinește făgăduințele Sale cu noi (p. 157). În rugăciune ne unim cu Dumnezeu pentru că „scopul rugăciunii este comuniunea cu Dumnezeu” (p. 158).

Iar fiind înrădăcinați cu putere, în mod zilnic, în rugăciune, creștem continuu în puterea Duhului Sfânt (Ibidem). Iar prin rugăciune stăm în comuniune cu Mântuitorul, prin puterea Duhului (Ibidem).

*

Cap. al 12-lea atinge problema catastrofică a teologiei lui Calvin: predestinarea. Capitolul se numește: Alegerea veșnică a lui Dumnezeu.

Autorul spune că predestinarea nu e la Calvin o problemă de teologie speculativă (p. 160). Și Calvin nu a încercat „să cuprindă” predestinarea umană (Ibidem).

Hristos este autorul alegerii noastre (p. 164).

Autorul cărții: „Certitudinea mântuirii în Hristos este, de asemenea, certitudinea alegerii, și vice versa: certitudinea alegerii este găsită numai în Hristos” (p. 165).

În prima ediție din Institutes, Calvin nu a editat un capitol special dedicat predestinării (Ibidem). Pe el l-a dezvoltat când a ajuns la teologia Bisericii și a vorbit despre cei aleși (Ibidem).

În Catehismul de la Geneva, spune autorul, editat în 1537, apare formulată teologia predestinării (Ibidem).

Și pentru că Ioan Calvin a avut fluctuații/ ezitări în ceea ce privește predestinarea, de aceea autorul nostru nu o consideră o problemă teologică principală a acestuia (p. 166).

Însă, în mod mirabil, autorul spune că teologia predestinării creată de Calvin este „expresia esențială a învățăturii evanghelice despre har” (p. 168). De ce? Și se explică: pentru că reduce fundamentul mântuirii numai la Dumnezeu (Ibidem), adică excluzând aportul uman.

Autorul vede predestinarea și ca pe o contrapondere la învățătura despre har romano-catolică (Ibidem).

Însă siguranța mântuirii se capătă din roadele noii vieții în Hristos (p. 171). Dar, accentuează Calvin, numai mila lui Dumnezeu e fundamentul mântuirii noastre (p. 179).

Concluzia nefastă a teologiei predestinării: nu ne trebuie asceză, fapte bune, lupta cu patimile…pentru că harul lui Dumnezeu lucrează întreaga noastră mântuire.

Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Opere complete [vol. 9] [11]

Scrisoarea nr. 21 (7 și 14 decembrie 1945)

Două scrisori

puse în același plic,

fără adrese.

I

(7 decembrie 1945)

Blue Eyes,

E aproape lumină. Și este vânt rece afară. E dimineață. M-am deșteptat demult, cu gândul la tine. Am tot gândit…și acum inima mi-e plină de tine. Fiindcă nu ești lângă mine să-mi vezi bucuria clipelor acestora. [De aceea] îți scriu. Cel puțin așa să rămână, să nu se piardă în zadar [bucuria mea].

Iată ce mă îndeamnă inima să-ți spun acum. Abia te-ai trezit din somn…și eu aș vrea să fiu în clipa aceasta lângă tine, [pentru ca] să-ți spun prelung și învăluitor: Bună dimineața!

De ce vreau astăzi mai mult decât oricând să te trezești cu mine aproape și să-mi auzi sufletul din vorbele abia șoptite? Pentru că nu știu cum să-ți spun mai frumos și [mai] sincer [ceea ce simt].

Sunt primele zile de iarnă pe care le primim aproape împreună. Și aș vrea să simți cum te iubesc și cât [de mult].

Ar trebui să plângem de atâta fericire. E zăpada atât de albă…și tu îmi apari[1] tot mai frumoasă, atât de nepământeană! Și mi se pare atât de potrivit cuvântul zână pentru tine, încât așa ți-aș zice întotdeauna.

Dar [asta] numai între noi doi. Pentru că numai noi doi înțelegem și trăim farmecul acesta ce ne strânge[2], ne atrage, ne preschimbă și ne face să credem tot ce ne închipuim.

Este un mare dar al cerului iubirea dintre noi. Cu cât va trece timpul ne vom da seama mai bine. Căci sufletele noastre se vor deschide și vor înflori de bucurii mai curate și mai mari, și vor purta cu ele trupurile noastre limpezite și veșnic tinere, până vom trece.

Avem datoria să trăim și să ducem și dincolo de mormânt basmul[3] tăriei dragostei.

Dragostea e singurul adevăr al lumii. Dumnezeu din dragoste ne-a creat, din dragoste ne ține și Însuși Dumnezeu este dragoste.

Când va fi crescut destul [de mult] iubirea noastră, ea se va împrăștia în jur și nimeni n-o va putea opri, căci va fi Dumnezeu în ea și pe Dumnezeu, oamenii, nu-L pot opri.

Atunci vom fi siguri că vom învinge, când vom îndrăzni să spunem tuturor, iluminați și liniștiți: „Dumnezeu ne binecuvintează și bucuria liniștii fâlfâitoare din noi vine de acolo că ne simțim iubindu-ne, că ne apropiem ca înțelegere și simțim că trăim după voia Lui.

El ne binecuvintează, căci iubindu-ne noi Îl iubim mai mult, ne încredem și ne dăruim mai mult Lui. Fiindcă El ne-a făcut să ne zărim[4] și să ne dăm seama, din prima clipă, că numai unul pentru altul am fost făcuți.

Dacă nu ne-am fi întâlnit, viața noastră s-ar fi scurs tristă și fără de rost. Am fi căutat mereu, și poate ne-am fi pierdut, am fi căzut rătăciți pe drumuri fără speranță.

Dar, de la o vreme, eu am trecut dragostea noastră lui Dumnezeu. Am încredințat-o Lui.

De aceea, orice va veni [în viața noastră] și se va întâmpla [cu noi doi] va fi voia, mâna Lui, [cea] care hotărăște și lucrează. Iar dacă El a hotărât să fim uniți în fața oamenilor și a Lui, eu știu acest lucru”.

De ce să ne împiedice oamenii sau împrejurările?!

Iată, El voiește! Și noi trebuie să ne supunem. Fie voia Lui!

Poate te vei întreba: Ce rost are să-mi scrie, când putea să-mi vorbească?!…

Vreau să-ți amintești, să știi fără urmă de îndoială că iubirea noastră e tot la început, ba începe iarăși cu fiecare zi, cu fiecare primăvară, cu fiecare iarnă.

De câte ori te văd, simt cum mă îndrăgostesc din nou de tine. Și îmi pare rău, uneori, că știi că-mi ești dragostea [mea] mică, pentru că aș vrea să-ți spun mereu și veșnic acest lucru.

Aș vrea să vezi, să simți mereu plânsul inimii mele, ce întinerește și se purifică. Întâia dragoste neîncetat nouă, care vrea să-ți dăruie, să-ți descopere continuu plinătatea și veselia ei.

Îmi primești dragostea nouă (deși atât de veche), dragostea acestui om ce ți-o trimite cu primii fulgi de zăpadă?!…

Fii bucurie neliniștită (cum sunt și eu acum), dacă îmi primești dragostea! Eu am să simt…Îmi spui tu?…

– „Cum să nu ți-o primesc?!…Cum să nu ți-o primesc, Lucică drag….iubitul meu!…”.

Eu plec în vântul de afară. Și zăpada ce mă izbește în față mi-e dragă, fiindcă îmi spun: „Sunt sărutările ei. Sunt îmbrățișările tale, Blue eyes!”.

[Paralel cu pagina a patra a scrisorii, a scris:]

To the mother of my four children. Who are: one sculptor, one muzician, one painter and one poet[5].

***

II

(Vineri, 14 decembrie 1945)

Întâia elegie

În înălțimi de piatră rară
din  neguri vechi, vrăjite-n foc,
îngheț scânteie în afară,
o dragoste fără noroc.

Știam că vei veni să mă privești,
când eu din umbre voi pieri în soare,
când tu și lumea îmi veți fi povești,
când voi bea viul apelor nemuritoare

De sunt pornit pe unde călătoare
și pace nefirească m-a cuprins,
tu mă întrebi: „din flăcări oare
și din vrăjirea-mi cine te-a desprins?!”…

Și îți răspunde glasul umbrei mele:
„Eu te-am iubit și tu n-ai înțeles,
că din adânc, de dincolo de stele,
tu trebuia să fii cum te-am cules!”.

Tu trebuia să-mi dai și trup și duh
în clipele când fericire te-am crezut,
să fi simțit cum trupul mi-e văzduh
și tu mi-aduci în brațe tot ce n-am avut…

Dar astăzi, clipă trecătoare, ai trecut
și eu te plâng și te privesc din urmă!…
De ce-am lăsat-o?!…O, de ce-am trecut!…
Cum s-a pierdut, de nu-i mai dau
de urmă!…

Acum, în pace, ardem ne-ntrerupt
vechi bucurii ce n-au să mai învie
și tot ce am visat parcă s-a rupt,
iubirea mi se stinge în pustie…

Și aș fi vrut să fii cum n-ai mai fost,
în veacuri și în ceruri viorii,
iubirea mea în tine să-și fi aflat rost
și-acum e prea târziu să fii, ce-ai fi putut
să fii!

Acest sfârșit de care m-am temut,
de se va sparge-n valuri, în furtuni,
iubirea mea va crește până sunt,
voi rămânea privind; să te răzbuni!

Din plânsul meu vei înțelege iară,
atunci când totul vei vedea pierdut,
c-a fost iubirea mea să piară
dar Dumnezeu și Îngerii n-au vrut.

Ci poate ei, plutind peste văzduhuri,
vor vrea iarăși să arunce-n noi
porniri fecioare[6], izvorând prin duhuri,
să-nvie iarăși farmecul în doi[7].

Ce răgușit și tremurând, tu, plângi
iubind atât că uiți să te răzbuni,
și dragostea în vis vrei s-o răsfrâng,
în lacrimile ochilor tăi buni

Simt cum îngheț în lumea mea polară
și cum mă ning fiorii-nțelepciunii
și călător prin rariștea stelară
doresc răsufletul[8] sălbăticiunii,

ce vrea să sângereze, cald, peste zăpezi,
peste nămeții viorind de lună;
aș vrea, fierbând în sânge[9],
să mă îmbrățișezi
luându-mă furtună în furtună…


[1] Te văd, te înțeleg tot mai mult și de aceea îmi pari tot mai frumoasă.

[2] La un loc.

[3] Povestea, adevărul, mărturia…

[4] Să ne întâlnim.

[5] În engleză: „Către mama celor patru copii ai mei. Care sunt: unul sculptor, unul muzician, unul pictor și altul poet”.

[6] Porniri, sentimente feciorelnice, pline de curăție.

[7] Iubirea între noi doi.

[8] Răsuflarea animalelor sălbatice.

[9] Fiind plină de dragoste pentru mine.