Reconstituirea inutilității utopiei [4]

Partea întâi, a doua și a 3-a…

***

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

A vedea şi a fi văzut

De la privirea contextuală şi fixaţia vizuală
la contemplarea şi vederea lui Dumnezeu

Vol. 2

***

Vuica strigă…și fuge după „domnișoară”…după femeia ca o pradă…Tinerii sar gardul fugind după ea…și milițianul în urma lor. Gălăgie multă…și procurorul privește calm toată scena…

Privirea de sus…în zare…

Vuica îi dă nume tinerei: Cristina, Natașa, Angelica, Carmela (ultimul nume fiind rostit de 8 ori de către el)…în timp ce tânăra urcase, din mers, într-un tren de marfă…

Reconstituirea e continuu amânată…pentru că protagoniștii își găsesc de lucru în mod instinctual.

Milițianul îi aduce cu forța…pentru că vrea să-i învețe minte pe cei doi…pasaj vizual pe care îl vedem prin ochii Carmelei, urcată în trenul de marfă…

Alt fond muzical…când cei doi sunt escortați (23. 48 minute). Procurorul coboară…pe când cei doi sunt escortați la Pescăruș… și se intersectează cu cei trei…

Și urcarea lor pe colină estre filmată dintr-un tren de marfă, care se deplasează în sens invers…celui în care era Carmela, dacă nu cumva trenul nu era în manevră…

Îi spunem Carmela…deși tânăra nu a fost numită de nimeni și prezența ei, de asemenea, nu are nicio explicație.

Drăgan pescuiește…Ticu ia loc lângă el, pe o piatră…și numai milițianul Dumitrescu lucrează, moralizându-i pe „băi, băieți!”.

Milițianul devine regizor de film. Vorbește și dă din mâini în fața tinerilor, instruindu-i ca la carte.

Reconstituirea trebuie să fie „egzact cum a fost”. Trebuie să spargă paharele, să cânte, să spargă sâfonul/ sifonul…

Banalul repetat până la refuz…și băgarea în seamă.

Dar filmul nu trebuie să imite incidentul ci trebuie să fie o retrăire a lui, le spune milițianul, adică să mai facă încă odată toate actele reprobabile de acum o săptămână.

Tinerii nu trebuie să urle „ca nebunii”, dar nici să fie „prea molatici”…adică să fie „egzact ca-n viață”. Filmul nerealist…e o stricare a peliculei pentru milițian…bineînțeles aceasta fiind o ironie a regizorului la adresa realismului ideologic comunist.

Pentru că ideologia vremii nu prezenta România ca atare…ci România în versiune comunistă, ca o utopie realistică.

Filmul reconstituirii este unul „educativ” și el are „un rost” social, mai precizează milițianul. El va fi văzut de popor, pentru ca poporul „să vază unde duce alcoolul”.

Însă realismul filmului trebuie să placă procurorului. El decide dacă filmul e destul de educativ pentru mase. Profesorul Paveliu pare-se că a venit degeaba…dacă nu are niciun rol în construirea reconstituirii.

Cântecul Dacă vrei să ai gagică nu iese deloc…pentru că actorii nu vor să reconstituie cântecul. Aparatul radio al fetei cântă din nou…

„Banii statului” vor să se transforme în film…dar bătăușul  nu are ureche muzicală. Se admite…și cântec fără ureche…

Și auzim din gura milițianului primul nume celebru: Caruso[1], care nu se prea potrivește cu bagajul său de experiență.

La operă trebuie să ai ureche…dar la filmul comunist…merge și fără ureche…sau poți să cânți și fiind într-o ureche…

Vuica începe cântecul…dar milițianul îl vrea pe Nicu. Tânăra privește scena având un ban între dinți. Domnișoara râde…și e apostrofată de milițian…căreia îi spune că aici nu e circ, nu e Iosefini (al doilea nume celebru).

Școala însă e „de vină”…că a râs tânăra…

Și, deodată, cei doi tineri încep să cânte, cu veselie, ca și când ar fi fost beți…și reconstituirea începe la minutul 27 al filmului.

După cântecul spus ca la grădiniță…urmează scena paharelor sparte și asta făcută cu ochii la aparat…și nu ca la nervi. Tinerii, cu siguranță, își bat joc de „banii statului”, pentru că realismul faptelor lor lasă mult de dorit.

Sifonul nu trebuie spart…Ce sugerează milițianul asta face și actorul Vuica. Scena se încheie…Milițianul, care până atunci stătuse în poziție de drepți în fața artei…deodată, într-un elan nefiresc, începe să alerge și să strige spre procuror…

Dumitrescu se declară pe jumătate mulțumit de filmare…și, cu un glas procurăresc, Ticu îi cere să îi pregătească timp de 15 minute, ca și când milițianul ar fi fost un mare cineast.

Bătaia de joc a comuniștilor netoți față de profesioniști se întrevede, la modul ironic, în substanța acestei scene. Când milițianul face film iar om politic e un semidoct, bineînțeles că țara merge „spre noi culmi de progres” dar și „de civilizație”.

Ticu stă cu batista pe față…în razele soarelui, Drăgan dă la pește…iar milițianul le face munca.

Imagini televizate…Toma (Ion Rădulescu), cârciumarul, se dă la tânără…tânăra se face că nu înțelege…acesta îi povestește spargerea capului…și tânăra îi găsește rana drept „foarte interesantă”. Însă bărbatul dorește să o pipăie…și să se lase pipăit de către ea…

Tânăra „înțelege” că aici e vorba de educație…

„Lunganul” Nicu i-a spart capul…iar prietenul „plutonierul” începe să facă sus-jos cu Nicu…pentru că asta înțelesese el că e pregătire pentru film: faptul de a-i epuiza pe actori.

Paveliu  protestează vizavi de tratamentul aplicat tinerilor, spunând că nu așa se face educație…dar milițianul știe mai bine ce trebuie…pentru ca tinerii să tragă concluzia unde duce băutura.

Milițianul e enervat de intelectualismul lui Paveliu…și îi spune că și ei au mai citit unele cărți…Pentru că prostul consideră că intelectualitatea înseamnă doar citire…nu și înțelegere a textelor și putere de creație…

Cum sunt oamenii ca Dumitrescu pentru Paveliu? „Stupizi”. O spune pentru el, cu durere, când acela pleacă cu Nicu în spatele casei, ca să îl epuizeze cu culcat-sculat fără logică.

Paveliu protestează și în fața lui Ticu față de acest tratament inuman aplicat tânărului. Decența și cererea argumentată a intelectualului Paveliu vs bădărănia, stupizenia lui Dumitrescu. Numai că Ticu nu e nici el vocea rațiunii…ci vocea parvenirii.

Îi dă de înțeles, prin gesturi, că va veni pe platoul de filmări.

Aproape două minute de culcat-sculat pentru Nicu…până l-a determinat și pe Vuica să vrea să sufere același tratament…însă suferindu-l cu entuziasmul tânărului necopt la minte, care crede că umilirea asta e o joacă.

Și pentru tânără umilința lor pare ceva comic. Însă pe milițian gestul lui Vuica îl scoate din minți…pentru că, de nervi, nici nu mai știe ce să spună.

Și după ce a stors energia din ei…ca și când nu ar fi făcut ceva de un prost gust indescriptibil, milițianul le dă câte o țigare la fiecare…și devine, deodată, „familiar”.

Tânăra nu înțelege gestul de „familiaritate” al milițianului…strâmbă din nas…și închide ușa…

Își aprind țigările…se pun jos să fumeze și să asculte pălăvrăgelile lui Dumitrescu…și tactica milițianului e aceea de a-i prelucra pentru filmat.

„Pușlamalele” trebuie să-și bage mințile în cap…și să facă „ce li se spune”. Ei trebuie să se reeduce în „lumina” oarbă, smintită, a oamenilor partidului. Pentru că procurorul e un om „pâinea lui Dumnezeu”, adică omenos…și dacă ei fac ceea ce li se cere…e spre binele lor.

Și Vuica, din senin, îl întreabă pe „dom’ major” dacă a fost pe munte…dar nici el nu a fost…

Milițianul află de la Vuica că nu are tată, că îl disprețuiește, pentru că ăla îl bătea când era mic.

Procurorul revine în prim plan…se uită la televizor și la tânără…privește, surâzând, pe tineri și milițian…și Paveliu și el privesc la ei…care, după ceartă…vorbesc prietenește.

Scena spargerii capului ospătarului…e ordonată de procuror…care revine la regie.

Fata se urcă pe un panou și privește de sus…Ticu și Paveliu privesc la ea cu interes ambiguu (tot în sutien…și slip…și expunându-și picioarele cu nonșalanță)…pe când scena spargerii capului pare o îmbrățișare sau o horă mică a atacatorului cu partea vătămată și nu o reconstituire a violenței.

Se filmează…dar glasuri bădărane, din afara platoului, strică momentul…Îmbrățișarea se repetă. Și cât se schimbă filmul…cei doi îmbrățișați se împacă reciproc…la reconstituire.  Adică cât de simplu ar fi să ne cerem iertare și să fim umani, dacă am vrea!

Paveliu îi cere lui Ticu să le spună că sunt liberi. Reconstituirea e „o simplă formalitate”…dar ea se face „într-o atmosferă viciată de teamă”.

---