Predică la pomenirea Sfântului Apostol Andrei [30 noiembrie 2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

nici acum 2.000 de ani…oamenii secularizați, îmbâcsiți de teluric, nu credeau că propovăduirea a o mână de oameni, toți Ucenici ai lui Hristos, o să aibă un astfel de impact universal și o să dăinuie!

Nici atunci nu i-au creditat cu prea multă încredere pe Sfinții lui Dumnezeu…iar ei nu s-au uitat la imensa populație ostilă sau indiferentă din jurul lor.

Căci dacă ar fi pactizat interior cu torpoarea din jur, dacă s-ar fi gândit că o să vină o ceată de Îngeri ca să le facă slujba, așa, în locul lor, Sfinții Apostoli n-ar mai fi bătut pământul în lung și-n lat pentru vestirea adevărului și a mântuirii care vine din Evanghelie.

Adevărul e contiguu cu mântuirea…pentru că el naște sfințenia, care e sălășluire a slavei lui Dumnezeu în cei care I se închină și Îl slujesc pe El în mod drept/ cu adevărat pe Dumnezeu pentru că sunt plini de tot adevărul Său.

Căci cum ai crede adevărul lui Dumnezeu doar parțial? Cum să te bucuri doar pe sfert? Cum să crezi că ești întreg…dacă nu ai toate membrele/ mădularele care te fac să fii om deplin?

Adevărul Vechiului Testament se face și mai evident în Noul Testament iar Cel care grăise prin Profeți ne vorbește, în Evanghelie, în trup, ca Dumnezeu întrupat.

Dumnezeu adevărat și om adevărat, ambele firi ale lui Dumnezeu Cuvântul întrupat fiind unite în aceeași persoană a Sa, preexistentă, veșnică.

Și ambele Testamente, împreună cu Tradiția și slujirea continuă a Bisericii, sunt ochii prin care noi Îl vedem pe Dumnezeu, cunoaștem adevărul Lui și ne îmbogățim de imensitatea slavei Lui.

Predica, iubiții mei, este o introducere în relația cu Dumnezeu…dar ea, această relație cu El, e sacramentală, e liturgică, e duhovnicească, e teologică, e imnică, e confesivă, e iconică, e existențială, e clipă de clipă.

Predica te îmbie să guști din tăcerea și pacea lui Dumnezeu și să te bucuri de El, Cel euharistic, de Icoanele Lui, de adevărul Lui, de cântările adresate Lui, de faptele care ne unesc cu El și ne fac să ne dezicem de rău, de adversitatea față de Binele personal.

A încerca doar una dintre unirile cu El înseamnă a ne priva, fără discernământ, de totalitatea frumuseții bisericești a lui Dumnezeu.

Frumusețea Lui Dumnezeu ne inundă din Sfânta Euharistie dar și din Sfânta Scriptură. Icoanele Lui ne străluminează cu frumusețea Sa, dogmele Lui ne umplu de curăția și dreptatea Sa, iar creația Lui, ca o icoană înțelegătoare, contemplativă, ne unifică mintea ca să ne unim cu El, cu Unicul și Primul.

Da, nici Sfântul Apostol Andrei, Evanghelizatorul, Părintele nostru, Apostolul nostru, nu a fost crezut de mulți…și a fost minimalizat…batjocorit…izgonit…famat!…

Însă el nu a luat aminte la vorbele lumii fără Dumnezeu…ci la glasul Lui, al Celui care le-a spus să îndrăznească, pentru că El le-a dat lor, Apostolilor, putere preadumnezeiască, puterea harului Său, ca să calce peste prostia, satanizarea, idolatria, nesimțirea și nesfințirea lumii.

Și anul trecut am vorbit despre viața lui…și despre locurile pe unde a propovăduit…iar anul acesta, după cum bine vă amintiți, pe 24 octombrie 2011, prin preacinstitul său cap, Sfântul Andrei a fost la București…și credincioșii români au venit cu mult entuziasm ca să i se închine.

În viață…și după moarte, ca unul mereu viu…Sfântul Andrei evanghelizează, evanghelizează cu aceeași îndrăzneală dumnezeiască, și e primit cu aceeași reticență, indiferență de către mulți…dar și cu multă iubire și frumusețe de către cei credincioși.

Adică: la fel ca atunci…e și acum!

Cei care simt mirosul spre viață al slavei lui Hristos se schimbă, se înnoiesc în simțuri…Înțeleg rostul vieții…înțeleg decadența lor, stricăciunea din ei înșiși, pe care patimile, pe care le-au cultivat, au adus-o…și de aceea au foame de înnoirea vieții.

Sufletul se înnoiește continuu…și are nevoie de spălare pe față continuă!

Orice ne spurcă, ne întinează…trebuie spălat…

Sufletul și trupul se spală cu har dacă se înnămolesc cu păcate.

Și în Casa slavei Sale, în Biserica Sa, împodobită de Dumnezeu cu sfințenie prea minunată, oamenii se spală ca într-un lavoar imens, ca într-o baie imensă…și curăția lui Dumnezeu este frumusețea noastră, e haina care ne ține de cald și care ne întărește, ne dă curaj în fața bolilor, a dezamăgirilor, a tristeților, a îndoielilor și a nesocotirii noastre în chip și fel.

O, nu, nu sunt doar metafore! Ci poezia acestei sfințenii care ne inundă ne dă să vorbim frumos, delicat despre îmbrățișarea pe care ne-o face Dumnezeu prin Sfintele Sale slujbe, pentru că ea e reală, e covârșitoare, e netrecătoare în noi, pentru că e mireasma vieții Lui spre o tot mai mare viață duhovnicească.

Unul o simte, o gustă, o înțelege tot mai mult…pe când altul nu o simte, nu o crede…se învârtoșează tot mai mult…neagă cu ardoare…

Însă negarea harului lui Dumnezeu e un chin, e o plăcere dureroasă, sfâșietoare, care ne face tot mai urâți sufletește, tot mai dezagreabili la nivel moral.

Pe de o parte, te crezi zeu, nu vrei să dai nicio întâietate cuiva, vreunei alte ființe în viața ta, te crezi al tău, profiți de tine, încerci să uiți că ești trecător ca și o gâză…iar, pe de altă parte, încerci să faci din viciile tale un mod de a-ți suporta viața.

Însă curvia, beția, drogul, violența, vanitățile de tot felul nu te scapă de frică, de neîmplinire, de teamă, de insucces, de urât, de suferință, de moarte…de Iad…

O frică cocoșantă și o neîmplinire delirantă sunt tot bagajul tău de ateism, de solipsism prozaic. Pentru că tu te crezi singurul important și singurul viu numai în mintea ta…în timp ce realitatea e mult mai pragmatică cu tine.

Realitatea Sfântului Andrei era de un pragmatism al îndumnezeirii cuceritor.

Cuvintele predicilor lui te invitau la un nou mod de viață, la un mod de viață teologic…care îți aducea nu doar împlinirea interioară momentană…ci sanctificarea/ îndumnezeirea trupului și a sufletului tău.

De aceea, predicile nu sunt vorbe frumoase…ci, în primul rând…adevăruri care te transfigurează, care te înnoiesc ontologic, care te fac să Îl îmbrățișezi pe Dumnezeu cu toată ființa ta.

Și onlineul este spațiul în care predica transfiguratoare își găsește o casă perpetuă, o bibliotecă portabilă…care ne face să o auzim…să o reauzim…pentru ca să ne lămurim nu numai crezurile dar și sentimentele și voința…întreaga viață, întreaga determinare…însuflețirea pentru a fi viu…și pentru a fi frumos împreună cu Dumnezeu și cu oamenii și cu toți Îngerii Lui.

Căci după cum observați nu e de ajuns să știi ce trebuie…ci e nevoie să și faci ce trebuie. Și ca să fii omul lui Dumnezeu trebuie să te zbați să fii frumos în gândurile, în sentimentele, în toate faptele tale.

Da, nu reușim clipă de clipă să fim frumoși!

Secretul însă al rezistibilității în duhovnicie e acela de a nu te lăsa convins că urâțenia e adevărata noastră frumusețe.

Nu, urâțenia spirituală, adică păcatul, nu e frumusețe, oricum s-ar chema păcatul acela!

Și oricum l-am masca noi, oricum l-am schimba ca să sune mai puțin contondent…el, păcatul, ne desfigurează fața precum loviturile unei bâte de oină.

Însă frumusețea trebuie să se împânzească! Adevărurile Lui trebuie mărturisite, pentru că ele înfrumusețează lumea.

De aproape 5 ani de zile, Teologie pentru azi încearcă să înfrumusețeze oamenii, să-i umanizeze prin cultură și să-i spiritualizeze prin teologie.

Nu suntem singuri la nivel online…dar nici prea mulți nu suntem!

Însă modul nostru, al celor care creăm online în Ortodoxie, mai mult sau mai puțin profesionist, mai mult sau mai puțin înțelept, schimbă mentalitățile. Le schimbă în bine…

Pentru că una e să nu vezi nimic despre credință, despre Sfinți, despre frumos…și alta e să descoperi și să privești oaze de bucurie, de curaj frumos, de dedicare la nivel online…unde se cresc altfel de valori decât cele plezirist-consumiste.

În cinci ani s-au schimbat enorm de multe la nivel online.

Aici, în directețea curentă…nu trăim „virtual”, nu trăim „ipotetic”…ci cu toată ființa și în mod imediat.

Iar cei care se uită astăzi la online…așa cum se uitau bunicii noștri la aparatul de radio…la început…vor înțelege cu timpul că cei care vorbesc la radio, cât și cei care vorbesc cu ei la telefon…cât și cei care scriu pentru ei în online sau editează imagine la TV au mâini și picioare, au suflet și viață, că sunt reali…și nu fantasmagorici.

Avem nevoie de respectul, ajutorul și prezența dumneavoastră pentru ca să ne îmbogățim reciproc!

A da cu pietre…în mâna care vă întinde masă zi de zi, vă dă mâncare pentru suflet…înseamnă a vă ucide proprii părinți duhovnicești, care vă hrănesc cu idei, cu viață, cu chintesența interiorității lor.

Și când a venit Sfântul Andrei la noi, în București, când a revenit în România…prin preacinstitul său cap…cei care ne-am atins cu trupul și cu sufletul nostru de iradierea prezenței sale duhovnicești…am constatat identitatea dintre adevăr, bucurie și comuniune.

Adevărul ne unește, el ne bucură, ne entuziasmează și el creează comuniunea duhovnicească între mii, milioane de persoane.

Cuvintele mele pot ajunge la milioane de persoane fiind online…și eu mă împărtășesc de cuvintele altora, a mii de oameni, din care cresc și mă dezvolt intelectual, moral, sentimental, volițional, caracterologic.

Toți cei pe care îi citesc, îi văd, îi simt, îi cunosc mă ajută să fiu altul…semn că am nevoie de toți ca să fiu mereu altul.

Și prietenul, și dușmanul, și necunoscutul meu mă fondează într-un fel anume, mai gentil sau mai dureros…

Eu sunt în comuniune cu toți…chiar și atunci când eu nu mai vreau să accept această comuniune…această legătură a mea cu toți ceilalți…prin aceea că toți suntem creația lui Dumnezeu.

Și demonii și oamenii potrivnici lui Dumnezeu au aceeași existență și viață primite ca dar, ca și noi, numai că ne diferențiază ce facem cu viața noastră.

Și Sfântul Andrei ne spune ce a făcut el din viața lui: o frumusețe unică și iluminatoare pentru întreaga istorie a umanității.

Iar dacă alegem să fim sclavii unor principii utilitariste suntem o marfă și unelte de lucru…pe când, dacă alegem să ne sfințim viața, cu toate eforturile și traumele pe care le implică acest demers eclesial, ajungem frumuseți ontologice, făclii vii ale Împărăției netrecătoare a lui Dumnezeu.

Și binecuvântată este Împărăția Lui, cea preaveșnică și netrecătoare, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!