Un singur frumos…și 21 de milioane de urâți
Dan Puric, Despre omul frumos, București, 2009, 173 p.
Dedicată părintelui Iustin Pârvu, p. 6/ „România este o țară neodihnită”, p. 10/ Copilăria și-a făcut-o la Nehoiu, p. 13/ Bătrâna care a dus în America un pietroi de râu de dor, p. 17/ „Dorul era inima omului frumos, iar bolovanul era România eternă”, p. 18/
Neuitarea binelui, p. 20/ părul mare, Ibidem/ iedul Berciul, p. 21/ „mai tare decât adevărul e credința”, p. 23/ Moștenire de la tatăl său: mâinile, tandrețea și privirea melancolică, p. 24/ „Simplitatea este un privilegiu”, Ibidem/ De la mamă: umorul și arta, p. 25.
De ce are bărbatul logică „absurdă”, p. 26? Eu nu am găsit nimic absurd…în logică…/ De ce e bărbatul stupid în fața femeii, Ibidem? De unde acest complex de inferioritate în fața ei? De ce încearcă autorul să își supradimensioneze persoana mamei sale? De ce nu vrea să fie obiectiv cu el, cu părinții și cu trecutul său?
Poporul lui Eminescu nu a murit în pușcăriile comuniste, p. 31, ci a supraviețuit masacrului/ Caragiale nu a vorbit despre turpitudinea neamului în esența lui, p. 31-32…ci despre caricaturi umane individuale/
Luciditatea lui Eminescu, p. 32.
Și după ce a spus în p. 31 că românii au devenit dintr-o nație o populație, în p. 32 autorul spune că românii au o profunzime lucidă și nu sunt epidermatici.
Citează, ca peste tot, fără ca să nuanțeze, să explice ceea ce citează. Și de ce trebuie să mai citeze, dacă poate să spună, în cuvintele sale, ce vrea să spună?
Concentrarea pe ce se mai poate construi, p. 39.
Dan Puric laudă pe cei închiși în pușcărie în masă…deși nu toți au ieșit Sfinți din închisori…Iar, pe de altă parte, toți românii autentici…par să fie numai „foștii legionari”…În afara închisorilor n-au trăit…Sfinți în România?
Ce nu se cam spune de obicei e aceasta: unii au supraviețuit închisorilor cum au putut…pe când alții s-au sfințit în închisori și după aceea. Trebuie să vedem ce au făcut ortodocșii care au trecut prin închisoare în și după aceea…pentru ca să îi judecăm obiectiv. Ce au făcut cu ei înșiși?
Pentru că sfințenia e personală…și nu o realitate de masă. Iar închisoarea nu e pentru toți o izbăvire…
Autorul face din orice întâlnire de reținut o melodramă grețoasă, pentru că îți bagă sentiment în ea până o face manea.
Ca să convingi cu un exemplu trebuie să nu îl forțezi.
Iar Dan Puric literaturizează lucrurile care se petrec în viața lui până le face mitologice…adică până le falsifică naturalețea.
Însă maneliștilor sentimentali nu le place să gândească…de aceea au nevoie de Dan Puric ca să le aducă un plus de vigoare sentimentală.
Ce fel de oameni îi cumpără cărțile lui Dan Puric…de plăcere?
Nucul lui Mircea Platon, p. 55/ Cum să impunem, p. 55-56, un conducător în democrație, în afară de votul electoral? Să îl impunem cu forța…și să-i omorâm pe toți cei care nu sunt de acord cu el?/ Nu, România nu se autoconduce!, p. 56. Numai cei care trăiesc în visul lor paralel cu realitatea…cred acest lucru. Tocmai de aceea nici nu vin să voteze…și permanentizează starea de ambiguitate electorală.
Laude exagerate aduse lui Platon și Hurduzeu, p. 72/ „doina este suferința fără pauză”, p. 78/ Eminescu este un scriitor explicit ortodox, p. 93, numai că nu mulți au cultura lui ca să își dea seama de acest lucru/ Nu doar bătrânii neamului nu pot să uite frumusețea neamului nostru, p. 97! N-o uită niciunul care o cunoaște…Și asta înseamnă că nu o uită nici cei care nu sunt români…dar ne-au cunoscut într-un fel anume…
Din tot ce citează, autorul pare să aibă citiri…nu și aprofundări. Și e mai ușor, e adevărat, să frunzărești cărți pentru a-ți extrage citate…decât a săpa în cărți pentru a-ți forma propria ta gândire.
Dacă Dan Puric ar fi fost un gânditor ortodox autentic cred că mi-aș fi dat seama…
El este însă unul care și-a însușit o sumară cunoaștere teologică pe care o amestecă cu viața sa palpitantă și rezultă…și cărți…
Poveștile nu țin loc de gândire…ci înseamnă evitarea logicii/ a expunerii riguroase.
Minte sau rațiune e tot una în Ortodoxie, p. 100/ Și când nu citează riguros…autorul se zice că plagiază pe cei citiți…sau îi fură…
Și Dan Puric îi cam fură la idei pe mulți în cărțile și discursurile sale…și le dă anonime…Și oamenii nu se cam prind de acest lucru…pentru că nu au cultură prea multă.
Mai pe scurt: și autorul…și cititorii…se cam mint pe ei înșiși. Bravo lor?!
Despre nașul Dan Gabrielescu, p. 113/ Canonizările, p. 141…ca și când ele ne-ar rezolva, în mod automat, împăcarea cu noi și cu trecutul nostru.
Câți dintre cei canonizați recent de Biserica noastră sunt cunoscuți de popor? Câte cărți s-au scris despre ei?
Vrem noi canonizări…ca și când i-am ști pe toți cei din vechime…sau ca și când am fi rezolvat toate necunoscutele despre cei pe care îi dorim canonizați.
De unde atâta grabă…la oameni care nu fac nimic esențial pentru Biserica lor?
Autorul ne promite canonizarea Sfinților închisorilor comuniste în nici 10 ani, p. 143. Afirmație făcută în octombrie 2008…
„Voievodul acesta ortodox se numește Iustin Pârvu”, p. 144? Nu e prea mare exagerarea?
Nu a protestat părintele Iustin că e crezut sfânt și voievod al românilor?
Cred că primul lucru pe care ar fi trebuit să îl facă e să îi ceară autorului să facă o notă de subsol…în care să spună că cel elogiat…nu e de acord cu ce se spune despre el…
Gheorghe Ceaușu, la final, crede că Dan Puric e un om providențial, un om așteptat de poporul român, p. 163.
Dar ce face Dan Puric atât de neașteptat pentru România și pentru Ortodoxie, dacă ia ideile altora, muncite…și le face „propria-i gândire”?
Era așteptat…ca să facem bani cu el?
În ce constă noutatea asta năucitoare, pe care nu o văd nicăieri?
În concluzie: Dan Puric e „singurul om frumos” al României, apare până și pe copertă…deci: ce ne mai trebuie alții?! Avem unul și gata!
Însă, pentru mine, e năucitor cultul personalității născut în jurul lui Dan Puric…în urma la doar doi-trei ani de apariții publice.
Chiar atât de puțin vrea România și Ortodoxia românească de la un vorbitor public?
Dacă ni se cântă în strună…pe două-trei idei…nu contează dacă n-are nicio operă în spate?
E bun doar cine ne lingușește păcatele și…micile așteptări?