Praedicationes (vol. 2), p. 91-97

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91.

***

Versetul al 32-lea reprezintă o schimbare de cadru…deși minunea se petrece în același loc.

Și Scriptura nu ne spune în mod explicit care este acel loc…dar ne spune faptul, că după ce au plecat orbii vindecați…de acum…văzători de Dumnezeu…dar și de oameni…adică foarte mulțumitori, semn că minunea și fapta bună trebuie răsplătite cu recunoștință…cu recunoștința noastră și rugăciunea noastră pentru cei care ne-au ajutat și ne-au vindecat…și cu doxologia noastră în fața lui Dumnezeu…deci după ce pleacă orbii vindecați…care văd drumul de acum…dar văd și drumul în viață…îl aduc în fața Lui, iată!…

În greacă: idu!…

O interjecție specifică Scripturii, pentru că ea introduce minuni, vederi dumnezeiești…Pentru că iată! e o particulă care ne avertizează asupra faptului că urmează ceva important în relatarea Scripturii.

Și plecând ei, orbii vindecați…iată!/ idu!, prosinegcan afto antropon…Și se folosește din nou un aorist al lui prosfero…al lui a aduce înainte…al lui a oferi.

Și l-au adus înaintea Lui…așa cum aducem noi Cinstitele Daruri în fața Domnului la Sfânta Proscomidie.

L-au lăsat în seama Lui…

L-au adus pe un om la El…la Iubitorul de oameni…

Și cum era omul?

Era cofos…adică mut.

Dar nu era un mut oarecare…ci un cofon demonizomenon: un mut demonizat.

Adică un om a cărui muțenie era de fapt demonizare.

El nu era mut în urma unei boli…ci era posedat de un drac care era mut…care producea muțenie. Când el intra într-un om îl făcea să nu mai poată vorbi.

Și aflăm din această precizare a Scripturii și din altele ca aceasta că dracii produc multe boli aparente. Dacă aici avem un drac care producea muțenie…în altă parte a Scripturii găsim detalii despre dracii scuturători…care îi aruncă pe oameni în apă și în foc…sau care îți dau puterea să rupi lanțurile, legăturile de la mâini și de la picioare…

Iar demonii din cel din Gadara, dacă ne aducem aminte, îl împingeau să trăiască prin morminte…

Adică demonii îi împing pe oameni să își frângă trupul, să și-l mutileze…așa, ca la body piercing[1]…făcându-te să te lupți împotriva trupului și a sănătății tale cu tot dinadinsul.

Alături de aceste feluri de draci…există și draci care aduc desfrânarea, care fac ca lucrurile din jurul tău să miroase urât, care îi ajută pe descântători…pe ale Garofița, Garofina…să-ți facă „de dragoste”…„de moarte”, de ce-ți mai face…Adică draci care îi ajută pe cei care lucrează cu ei…

Există draci din ăia, așa cum vedem în Noul Testament, care fac pe ventrilocii. Sau draci care te înalță în aer, care te fac să pari un om cu „puteri paranormale”…

Adică, pe scurt, există o sumedenie de specii de draci, deci cu caracteristici speciale…

Iar aici Domnul…și Evanghelia ne dau să aflăm că există și muțenii care nu au rădăcini normale…adică căpătate în urma unei boli fiziologice.

Adică există și muțenie ca urmare a posedării tale de demoni.

Și aici Domnul nu mai vorbește cu cel posedat…sau nu-i mai cere consimțământul…acestui mut demonizat…ci îl vindecă imediat.

Și asta din cauza că durerea inimii Sale pentru oamenii necăjiți nu mai suporta prelugirea bolii.

Căci Domnul, Atotștiutorul, știa că trebuie să îl vindece…pe om…pentru că acesta era scopul pentru care fusese adus la El.

Tocmai de aceea Scriptura, aici, e foarte lapidară.

Căci în versetul al 33-lea se spune: che ecvlitentos…și l-a scos…ecvlitentos de la ecvallo…tu demoniu elalisen o cofos…pe demon și mutul a vorbit…

Deci în urma scoaterii demonului din om…acela a început să vorbească.

Și, cu toată lapidaritatea Scripturii, înțelegem în mod foarte clar…că demonul era de vină pentru muțenia omului…Căci atunci când l-a scos din om…acesta a început să vorbească.

Deci nu avea probleme cu aparatul fonic…cu gâtul…cum zice românul…

Acum…pentru că vorbeam despre mulțumire…și despre reacția mulțimilor…se spune aici: mulțimile erau etafmasan…uluite/ minunate/ răvășite de ceea ce văzuseră…de această minune…

Și ziceau: Udepote efani utos en to Israil.

Udepote…niciodată…

Efani…de la feno…nu s-a văzut…astfel/ așa ceva…în Israil.

Deci niciodată nu a mai văzut nimeni în Israel astfel de minuni extraordinare…așa după cum făcea Domnul în fața lor.

Însă…la pândă stau fariseii!

Fariseii care trebuiau să mintă mulțimea, să o trimită în alt sens…care trebuiau să o învețe să hulească ceea ce vede.

Și ei zic: En to arhonti ton demonion ecvalli ta demonia/ În arhontele demonilor îi scoate pe demoni!

Și se subînțelege faptul că fariseii au spus că întru puterea Satanei…a arhontelui lor…a mai marelui demonilor…Domnul face minuni.

Adică cu putere de la draci Se face că îi alungă pe draci…și, în consecință, El este un vrăjitor.

Și iarăși vin hulitorii de Dumnezeu, deicizii…omorâtorii de Dumnezeu…cei care Îl vor omorî pe Fiul lui Dumnezeu întrupat…și însămânțează în mintea mulțimilor ideile hulirii lui Dumnezeu. Ale necinstirii Lui…

Când?

Imediat după ce El a făcut o minune…

Iar la nivel spiritual, dacă participăm la o minune, tot la fel vin și dracii la noi și ne șoptesc…încearcă să ne răstălmăcească minunea…așa cum au făcut fariseii cu mulțimile…

Și pe cale mintală, nevăzut dar simțit de noi…demonii ne aduc gânduri împotrivă…spunându-ne că s-ar putea să fie o înșelătorie la mijloc…că s-ar putea să nu fie o minune reală ceea ce noi tocmai am văzut și trăit…

Iar dacă admitem asta interior…și ne împărțim inima…dacă începem să ne îndoim…pierdem toată bucuria și schimbarea interioară…mulțumirea la adresa lui Dumnezeu…

La fel la predică! Dacă vii și îl asculți pe Părintele foarte duhovnicesc cum vorbește…înțelegi că el nu poate fi un om tâmpit…ci un om al lui Dumnezeu, un om Sfânt…

Dar dacă pleci…și mergi mai încolo, și îl întâlnești pe prietenul tău, Ionel, și îi spui ce ai auzit tu la Părintele la predică…și îl inviți și pe el să meargă, să audă…cât de extraordinar este, ce viață are, cum predică…iar Ionel spune: „bă, ăla e un nenorocit…e un tembel”…și dacă tu îl crezi pe Ionel, pentru că e prietenul tău…dar el e, de fapt, un mincinos…un rău intenționat…și astupi în inima ta toată bucuria pe care ai avut-o văzându-l pe Părintele…nu faci decât să negi în inima ta minunea, bucuria, înțelegerea duhovnicească…așa cum au încercat să facă fariseii cu mulțimile…

Începi să te îndoiești…și să reprimi prima impresie…cea bună…despre ceea ce ai auzit la predică…

Căci prima impresie…când îl auzi vorbind pe un om al lui Dumnezeu…e impresia reală…

Mai ales când acela și scrie…Și citești o carte, două…patruzeci de la el…

Sau asculți o predică, două, trei de-ale lui…

Sau vorbești cu el…te spovedești…de trei ori…de cinci ori…

Dacă făcând toate acestea…te simți extraordinar…dacă simți cum lucrează Dumnezeu în tine…dacă te folosește…Părintele acela nu poate fi…un tâmpit…un înșelat…un demonizat…ci un om al lui Dumnezeu.

Dar dacă tu, având experiența întâlnirii cu el, a întâlnirii directe, te îndoiești la un moment dat de el…datorită a trei inși care îl vorbesc de rău…înseamnă că tu pui la îndoială harul lui Dumnezeu și certitudinea pe care Dumnezeu ți-o dă în ființa ta despre el.

Adică negi luminarea lui Dumnezeu și accepți gândurile Satanei.

Iar ele, gândurile Satanei, vin la noi pe diferite căi…Căci poți citi un articol despre el, poți auzi pe cineva vorbind despre el…sau poate să ți se pară chiar ție, într-un anumit moment de oboseală și de ispitire…că ceva, un anume lucru scârțâie la el…

Deci, ca și în această situație, demonii vin și ne maculează…ne înnegresc părerea noastră bună despre cineva…spre defavoarea noastră.

Fapt pentru care așa se strică prieteniile duhovnicești…așa se strică marile iubiri duhovnicești: din două idei proaste, venite de la demoni, pe care le crezi…și se alege praful de aceste sfinte relații, de aceste sfinte comuniuni de iubire.

Și ajungi să te temi tocmai de omul dumnezeiesc…

Începi să te temi de el…considerând că sfatul lui e un lucru rău…   

Dar nu te temi de farsori, de cei care te învață la rele…

De ăia nu te temi…

Pe ei îi consideri prieteni…

Iar pe oamenii lui Dumnezeu…de oamenii lui Dumnezeu…fugi…

Și găsim în viețile Sfinților…și puteți căuta asta…foarte multe pasaje în care Sfinții…erau considerați de către alții niște…oameni „suspecți”.

Spre exemplu, Părintele nostru, Sfântul Simeon Noul Teolog, Dumnezeiescul călăuzitor și învățător al vieții noastre, mărturisește adesea în opera sa cum că oamenii păcătoși, pătimași…îl laudă ca predicator „sfânt” și „cunoscător” pe unul care este șarlatan…care le vorbește frumos, le vorbește cu floricele, cu multe metafore de la alții…care le laudă patimile…și de aceea îl consideră „sfânt”…dar când vine unul și le vorbește despre curățirea de patimi, despre vederea lui Dumnezeu, despre nevoință, milostenie, iertare de păcate și iertarea altora…adică despre lucruri grele…păsta îl declară imediat „un om înșelat”, „un om tâmpit”, „un om anacronic”.

În viețile Sfinților, mai vechi sau mai recenți, întâlnim adesea faptul că erau confundați cu…oamenii păcătoși.

Foarte mulți Sfinți au fost acuzați de desfrânare pe nedrept. Alții au fost acuzați de tot felul de erezii…sau de tot felul de păcate…cu care nu aveau nimic de-a face…

Pentru că erau mult prea Sfinți în comparație cu contemporanii lor care îi acuzau…

Însă, din cauza lor, ei au suferit amarnic…

De ce?

Pentru că oamenii îi confundau cu cine nu trebuia.

---