Praedicationes (vol. 2), p. 86-91

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86.

***

Fapt pentru care observăm aici legătura interioară dintre rugăciune, răbdare, boală, sănătate…și Dumnezeu.

Observăm că boala și sănătatea țin de Dumnezeu…În sensul că Dumnezeu ne scapă de boală…Dumnezeu ne dă sănătate…

Dar nu Dumnezeu este inițiatorul bolii noastre!…așa cum am spus și altă dată…ci noi suntem cei care, de unii singuri, ne facem bube în cap…

Însă pentru a avea o relație cu Dumnezeu trebuie să ne încredințăm în mod total Lui…

În sensul că Dumnezeu poate să facă minuni în viața noastră și în viața tuturor. Și că în măsura în care noi ne lăsăm în mâna lui Dumnezeu pe atât și Dumnezeu lucrează minuni imense în noi.

Și aici nu e vorba numai despre faptul de a ne deschide ochii, de a ne face inima la loc…bună…funcțională…sau să ne scape de boala de nervi.

Adică de minunile legate de sănătatea fizică…

Ci Dumnezeu lucrează mult mai multe minuni în viața noastră. Faptul că, peste zi, ne aduce un moment de bucurie, un moment de acalmie…că ne aduce o sporire a păcii și a iubirii în inima noastră…că ne aduce un prieten…că ne favorizează o trecere către cineva…sau orice altceva…toate acestea sunt minuni imense ale bunătății Sale.

Iar noi, personal, ne bucurăm de toate aceste minuni…și Îl slăvim pe Dumnezeu pentru faptul că merge computerul…că merge stiloul…că am putut să găsesc o carte…că am putut să găsesc o referință…că cineva m-a salutat pe stradă…că cineva e sănătos…că cineva a primit o mare binecuvântare în viața lui de la Dumnezeu…

De aceea ne bucurăm, personal, de foarte multe lucruri. Și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru toate acestea...care…la prima vedere, par neimportante…dar sunt foarte importante…

Și considerăm că toate aceste lucruri sunt minuni!

Și cum să nu fie minuni?!…

În ziua de astăzi putea să mă doară în gât atât de mult…deși, și acum mă doare…și abia vorbesc…dar totuși vă predic dumneavoastră…cu multă dragoste…

Putea să mă doară foarte mult…și să nu vă pot predica nicidecum…

Puteam fi bolnav…

Sau prins în atâtea lucruri și să nu vă pot rosti nimic la această oră…pentru această duminică…

Iar faptul că vă pot vorbi…e o mare minune!

E o mare minune că am avut un somn bun…E o mare minune că am ceva pe masă…de mâncat…E o mare minune că pot să mă rog, că pot să slujesc, că pot să vorbesc…

E o mare minune că există oameni cu care poți să vorbești…cu care poți să lucrezi…

Deci toate aceste lucruri sunt minuni mari!

Minuni mari…care atunci când nu le mai avem…când nu mai avem sănătate, când nu mai avem oameni în jurul nostru…observăm cât de importante erau în viața noastră și cât de greu ne este fără ele.

Iar dacă privim retrospectiv viața noastră…dacă ne analizăm cu atenție…înțelegem că viața noastră e un șir imens de minuni…de minuni imense ale lui Dumnezeu.

Și toate aceste minuni cotidiene…nu sunt mici…ci mari!

Iar dacă scrutăm mila lui Dumnezeu cu noi înțelegem de ce Părinții noștri ortodocși, români, au tradus, ca în greacă, milele și nu milă.

De ce milele lui Dumnezeu și nu mila lui Dumnezeu?

Pentru că toate aceste momente, părut disparate, de ajutor al lui Dumnezeu în viața noastră, sunt tot atâtea mile/ momente de milă revărsate în noi.

Și pentru ca să avem ideea că mila lui Dumnezeu nu este numai o chestiune de o clipă…sau o chestiune de o zi…ideea de mile/ de miluiri ale lui Dumnezeu exprimă faptul că în fiecare clipă Dumnezeu Își întinde harul Său ca niște raze de milă, de milostivire în viața noastră.

Adică exprimă consecvența lui Dumnezeu în dăruirea milei Sale, faptul că El ne umple de milă continuu…și nu ocazional.

Mesajul din versetul al 30-lea însă nu se încheie…

E un verset foarte interesant…

De ce este interesant pentru noi?

Pentru că este un verset foarte rar…în care Hristos le poruncește…zice cuiva…

E greu de tradus…

ÎPS Bartolomeu Anania zice aici…a tradus…cu: asprime.

Însă cuvântul grecesc enevrimiti permite și semnificația: mișcat/ mânat de mânie.

Cu alte cuvinte că Domnul ar fi fost mânat de multă exactitate în relația cu ei…de dorința de a I Se asculta cuvântul…

Adică faptul că ar fi avut o stare de multă duritate în exprimare vizavi de cei doi orbi, acum vindecați de orbirea lor.

Însă ar fi greșit să spunem acest lucru…să folosim această variantă de traducere.

Căci ceea ce vrea să spună verbul amintit e că Domnul a avut o față aspră, foarte dură când le-a vorbit celor doi oameni vindecați…

În sensul că a vrut să se vadă pe fața Lui…și în cuvintele Sale dorința Lui expresă că ei nu au voie să mărturisească minunea.

Și de ce le-a poruncit Domnul…cu asprime, să nu mărturisească minunea?

Pentru că îi vedea că ei erau foarte deciși…să mărturisească tuturor.

Și de ce erau foarte deciși să-I mulțumească în acest fel lui Dumnezeu?

Și vedem asta și din țipătul…din strigătul lor către Domnul…

Pentru că aveau o foarte mare încredințare…și o foarte mare evlavie…o foarte mare încredere în Fiul lui Dumnezeu.

…Și Domnul știa că ei o să spună la toți…ceea ce se petrecuse cu ei.

Și tocmai d-aia Domnul le spune cu gravitate…ca să ne învețe și pe noi…să nu ne lăudăm cu 5 lei, cu zece lei…dați cuiva…sau pentru ajutorul dat cuiva…

Căci nu trebuie să-i țipăm toată viața cuiva că l-am ajutat…

Fiindcă Domnul ne învață aici discreția…Ne învață înțelepciunea…Ne învață cumințenia…Ne învață să fim delicați cu oamenii pe care-i ajutăm…și să vrem ca lucrurile să rămână numai între noi.

Să nu știe toată lumea fapta noastră de conștiință…

Nu în sensul că o faptă bună nu e bine să fie auzită de alții…Ba da! Dimpotrivă: fapta bună este un exemplu care întărește…care dinamizează viața oamenilor.

Uneori, dacă nu vorbim despre oamenii pe care îi cunoaștem și despre ceea ce facem…se poate trage concluzia, în mod greșit, că nu facem nimic bun.

Că nu suntem utili…și că nu suntem buni de nimic.

Însă aici Domnul ne învață…că atunci când facem lucruri frumoase în viața oamenilor…și a noastră…să fim discreți…adică să vorbim în limitele smereniei, ale bunului simț despre ceea ce am făcut și facem…

Adică să nu facem tam-tam grețos vizavi de niște fapte delicate, de foarte multă profunzime și umanitate…

Și oricât de ieșite din comun ar fi faptele noastre, adică de extraordinare…e bine să nu ne lăudăm de unii singuri cu ele.

Iar dacă omul căruia tu i-ai făcut bine…vrea să remarce gestul tău…sau să-ți mulțumească…atunci e liber să o facă…și prin asta e binecuvântat Dumnezeu, pentru că i-a sporit mulțumirea și credința în el.

Însă dacă optează pentru faptul de a fi nerecunoscător…și trece cu vederea fapta bună pe care i-ai făcut-o…nu trebuie să-l atenționezi vizavi de acest lucru…adică să îl faci să fie recunoscător cu forța.

Pentru că el știe că tu i-ai făcut bine…

Nu a uitat binele tău…

Și de aceea nu cam mai vrea să te vadă: pentru că lucrul bun făcut lui este ceva…împovărător pentru nerecunoștința pe care o are…

Și cu toate că Domnul le-a poruncit acestor oameni cu gravitate, cu asprime…să nu spună nimănui minunea…să nu cunoască nimeni vindecarea pe care El le-o dăruise…foștii orbi, spune Scriptura, exeltontes/ au ieșit…

Și aici apare nu ideea de a vesti…ci de a împrăștia vestea…

Și ei au împrăștiat vestea despre El en oli ti ghi echini/ în tot pământul acela.

Ei au răspândit vestea minunii…

Au răspândit peste tot…ce?…această noutate frumoasă, dumnezeiască din viața lor…minunea lui Dumnezeu făcută în viața lor.

Dar L-au vestit pe El și nu s-au vestit pe ei!

Ei au vestit în tot pământul/ ținutul acela pe Hristos prin prisma minunii…a bunătății Lui față de ei. Ei L-au propovăduit prin prisma mulțumirii lor, a recunoștinței lor față de El.