Praedicationes (vol. 2), p. 141-145
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Praedicationes
vol. 2
***
***
Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141.
***
Și, la versetul al 19-lea, Domnul îi pune pe oameni să se analictine…să se așeze pe iarbă…adică într-un mod smerit…
Și aici se naște întrebarea: de ce le plac orășenilor mergerile în natură? Tocmai pentru că se întâlnesc cu viața, cu fundamentul ei…al existenței.
Iar atunci când stai jos, pe iarbă…simți natura, simți viața…simți sub tine iarba, gâzele…mirosuri, nu?…toate frumoase, naturale…
Și atunci îți dai seama că omul de la țară trăiește între gâze și între iarbă…între ierburi frumoase și mirosuri frumoase…și nu știe cât de fericit e…Sau ar trebui să fie pentru tot ce are în jurul lui…
Iar pentru ca să îți dai seama de fericirea rurală…trebuie să te muți la oraș, să stai între betoane, să miroși numai miasme de veceuri…și de lucruri aruncate alandala pe stradă, prin parcuri…
Atunci îți dai seama, când nu o mai ai, ce înseamnă să lupți pentru o viață ecologică…
Atunci înțelegi ce înseamnă viața teo-ecologică…adică o lume văzută din perspectivă creștină și unde lumea, omul, tot ce facem sunt centrate în Dumnezeu.
Căci viața noastră trebuie să cuprindă un comportament adecvat atât față de animale cât și față de plante. Față de păsări…
Așa cum spunea la un moment dat Sfântul Siluan Athonitul[1]…Vorbea despre prostia de a rupe niște crengi din brad…sau florile…când nu ai niciun chef să le păstrezi.
A rupe o floare numai pentru ca să o miroși…și apoi să o arunci e un gest prostesc…
Mai bine le lași acolo unde sunt, le miroși frumos…și pleci mulțumitor mai departe…și plin de bucurie, pentru că Dumnezeu a făcut atâtea minuni minuțioase…
De la bobul de orez și până la creierul uman, de la cum arată o scoică, un melc, un taur…sau o balenă…toate sunt lucrurile lui Dumnezeu, poartă amprenta Lui…care ne umple de minunare.
Căci peste tot se vede măreția mâinii lui Dumnezeu…Care a creat toate după marea Sa înțelepciune și iubire de oameni.
Fiindcă toate sunt conforme cu modul de viețuire al oamenilor. Clima și alimentele, formele de relief și adaptarea noastră la ceea ce vedem ne fac să înțelegem că pământul e casa noastră, că ea e darul lui Dumnezeu și că aici e un loc de creștere duhovnicească spre Împărăția Lui.
Deci: s-au așezat pe iarbă!…
Pe acest hortos…de unde am zis că vine horticultură…
Și lavon tus pente artus/ luând cele cinci pâini (de la acest pente…avem noi pentagramă: adică o stea cu cinci colțuri) che tus dio ihtias/ și cei doi pești, anavlepsas/ a privit (căci anavlepo înseamnă a privi în sus)…unde?…is ton uranon/ întru cer…
Privind întru cer…Domnul evloghisen/ a binecuvântat…
Și aici avem același gest evloghistic, de binecuvântare ca la Sfânta Liturghie…și ca la toate slujbele Bisericii, unde episcopii și preoții binecuvintează întru Domnul lucrurile, veșmintele, obiectele, mâncărurile aduse…
Și El a privit în cer…adică către Tatăl și către Duhul…sau ne-a învățat pe noi să ne uităm la Treime și să cerem ajutorul Prea Sfintei Treimi în tot ceea ce facem…mai ales în actele liturgice, care nu pot fi concepute decât ca împreună-lucrări sfinte făcute cu Dumnezeu.
El a binecuvântat ca Dumnezeu…che clasas/ și a frânt…De la clao, care înseamnă a frânge…
Și ce a frânt…edochen tis Matites tus artus/ a dat Ucenicilor pâinile…frânturile din pâine…i de Matite tis ohlis/ iar Ucenicii [le-au dat] mulțumilor.
Și matitis…nu Matiz, mașina…înseamnă ucenic, discipol.
Ucenicii au primit mâncarea înmulțită de la Domnul, această masă minunată, și ei au dat-o mulțimilor…
Iar unii Sfinți Părinți punând această problemă: de ce Ucenicii au dat mâncarea mulțimii…au spus: pentru ca ei să se încredințeze de marea minune. Pentru că prin mâinile lor ea trecea…spre mulțimi…
Și mica masă, mica mâncare…devine inepuizabilă!…
Ea ajunge pentru toată lumea…
Iar ohlisul de aici, mulțimile de aici, după cum vom vedea în ultimul verset…erau mulțimi serioase…
Nu erau doar vreo 5, 10, 15 următori ai Domnului…
Deci aici se petrec câteva lucruri importante…Căci Domnul poruncește mulțimii să se așeze pe iarbă, și astfel să aibă contact cu smerenia…cu starea naturală, confortabilă…să aibă de-a face cu naturalețea.
Să se așeze…pentru ca să mănânce cu toată inima…
Și prin asta să se facă discrepanța vizuală între El și Ucenici…și între El și ei…pentru ca fiecare să vadă cum se înmulțesc pâinile și peștii…sub ochii lor…
Și stând jos…văd cu toții coerența acestei minuni.
Și după ce oamenii se așază pe iarbă, Domnul ia pâinile și peștii, mulțumește pentru ele…căci asta înseamnă privește în cer…le binecuvintează…bineînțeles învățând ca noi întotdeauna să binecuvântăm și să mulțumim pentru ceea ce ne-a dat Dumnezeu…
Deci să privim ustensilele, cum vorbeam anterior, ca pe elemente care se umplu de prezența noastră…
Și numai după acestea toate Domnul frânge și înmulțește mâncarea. Și ceea ce înmulțește…trece prin mâinile Ucenicilor ca să ajungă la mulțimi…
Iar minunea preaminunată este aceasta: che efagon pantes che ehortastisan/ și au mâncat toți și s-au săturat!
Au mâncat până la sațietate…
Iar în versetul acesta, al 20-lea, expresia au mâncat și s-au săturat…credem că este un moto extraordinar de bun pentru ceea ce ar trebui să însemne predica și vorbirea duhovnicească.
Căci la întrebarea cât ar trebui noi să predicăm în Biserică sau cât ar trebui să vorbim cu ei despre lucruri teologice…răspunsul ar fi: până când se umplu de cunoaștere, de bucurie și de sațietate duhovnicească.
Până nu mai pot…mai mult…
Să vorbești cu oamenii și să-i hrănești cu bunătatea, cu curăția, cu umilința și cu frumusețea ta…Și cu bunul tău simț…Și cu înțelepciunea ta…
Să le vorbești într-atât de mult încât oamenii să înțeleagă că sunt plini…că sunt cu burta sufletului împăcați…că s-au îngrășat prin cuvintele pe care li le-ai spus.
Și să le dai și de mâncare, de băut, câte un dar…dacă ai, dacă îți permiți…după ce le dai masa cuvântului.
Pentru că trebuie să îmbinăm cuvintele predicii noastre cu amabilitatea și solicitudinea față de diverse cereri.
Căci cuvântul înțelept, frumos, cu bun simț…cu curtoazia frumoasă a frățietății se derulează, de la sine, spre statul la masă și la vorbă…
Pentru că îl poți oameni cu ceea ce ai…în inimă și în casă…
Și sărac…sau mai nesărac…omul trebuie să plece de la tine mulțumit. Să vadă bun simț, respect…că a găsit în tine un partener de discuție pe măsura sa…și că l-ai ospătat și cu hrana bunătății inimii tale…care e tot de la Dumnezeu…
Deci trebuie să-i săturăm pe prietenii noștri, pe ucenicii noștri, pe enoriașii noștri, pe oamenii pe care îi conducem în Mănăstire sau în eparhie…și cu cuvinte dumnezeiești dar și cu ceea ce dorim să le dăruim…pentru ca să plece, cu toții, de la noi ca niște oameni veseli cu inima.
Iar dacă omul nu pleacă de la tine vesel…dar a venit la tine cu inima deschisă…dacă nu pleacă vesel…atunci întâlnirea a fost ratată pe jumătate.
Pingback: Praedicationes (vol. 2), p. 177-181 | Teologie pentru azi
Pingback: Praedicationes (vol. 2), p. 187-191 | Teologie pentru azi