Despre omul Împărăției [3]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi și a doua.

***

***

Mă întorceam acasă plutind, cu aripi de zbor…Eram cel mai fericit muritor când plecam de la Fericitul Ilie, după o convorbire cu el de câteva ore.

Aerul iubirii și al căldurii lui duhovnicești iradia și din mine, pentru că el, de fiecare dată, îmi împrumuta din inefabilul trăirii lui, din harul lui Dumnezeu care izvora din el ca dintr-un izvor lin…

Iar acasa mea, pe atunci, era o cameră mizeră de cămin…cu mâncare jalnică pregătită la cantină…pentru ca în ultimul an de liceu seminarial, al cincilea, să stau în gazdă la o femeie, alături de băiatul acesteia și de încă alți doi colegi de seminar.

Spații mici și improprii dar plătite scump, condiții puține de trai…dar în atare atmosferă a trebuit să îmi fac studiile liceale și să aprofundez, pe deasupra, teologie, filosofie, literatură, artă împreună cu Fericitul Ilie…

Ceea ce eu făceam împreună cu el depășea cu mult nivelul orelor de la liceu. De fapt nici nu puteau fi comparate…Pentru că împreună cu el făceam studii avansate, în mod intensiv și cu exigențe maximale.

Tot în aceleași condiții incomode și insalubre am scris o mare parte din cărțile mele de literatură.

Scris pe apucate, mâncat puțin, multă citire, multă rugăciune, mult nesomn, studii, drumuri, transpirație, fără prea multă intimitate…

Eram 6-8 inși în cameră. Dacă tu îți făceai patul sau îți făceai curat…sau îți spălai hainele regulat…aceste lucruri nu îi împingeau și pe colegii tăi de cameră la a te urma.

Veceuri și dușuri comune la cămin. Mizerie cât cuprinde. Hărmălaie, fiecare dormea când vrea…se ducea, se întorcea după cum îi năzărea…Dacă vroiai să înveți trebuia să îți oțelești nervii…și să înveți în condiții de bombardament aerian.

De aceea puteai găsi foarte ușor prieteni de pahar sau de femei…dar mai puțin sau deloc de studiu, creație sau de rugăciune.

Însă prezența lui și atmosfera din casa sa îmi dădeau puterea de a nu mă pierde în anormalitatea vieții mele de la cămin și, mai apoi, de la gazdă. Să nu mă pierd în lene, în vacuum, în turpitudine.

Pentru că vedeam la Fericitul Ilie ceea ce îmi plăcea și lucrurile de care aveam nevoie: îmi plăcea liniștea, studiul, calmitatea și echilibrul familiei sale.

Am rezistat…și am biruit acele hrube irespirabile.

Însă acolo am avut parte de multe ispite demonice…pentru că încrederea și mărețiile destăinuite de Fericitul Ilie erau exploatate de demoni împotriva mea.

Pe măsura ascezei și a creșterii mele în creație și în șlefuire de sine au crescut și ispitele.

Datorită rugăciunii inimii…am început să am aritmii. Până când am învățat să îmi liniștesc inima…am trecut prin diverse atacuri de frică și de singurătate abisală sau prin revărsări imense de sentimente, care îmi oboseau inima foarte mult.

Mintea mea se scalda în sentimente, dând naștere unei gândiri toride, în flăcări. Însă atunci mi se curățeau mintea și inima…și acele arderi interioare erau normale…doar eu nu mă obișnuisem cu ele.

Studiu, rugăciune, creație…lucruri făcute în exces…și mi s-a blocat creierul! Nu mai puteam să dorm, nu mai aveam niciun gând…nu mă mai traversa nicio emoție…Eram o minte plină de o lumină difuză, spre negru.

O minte goală care nu mai știa să gândească.

Începusem să uit cine sunt și ce fac.

Nu puteam mânca…nu mă mai suportam…sub mine se deschidea groapa nebuniei. Mă despărțea de ruperea de realitate doar un fir de ață…Acesta era lucrul pe care îl simțeam în acea stare…

Am stat 4 zile în situația asta…când, spre seară, mi-a venit primul gând…

De bucurie l-am scris…ca să nu îl uit…

Nu împlinisem încă 18 ani…

Și faptul că mintea mea a început să gândească din nou…a fost semnul că pot să trec peste această apoplexie psihică conștientă…și să merg mai departe…

Dar când l-am întâlnit pe Fericitul Ilie, în loc să mă compătimească pentru ce trăisem în ultimele zile…mi-a spus că e ceva normal…și că aceste stări de dezechilibru psihic aparent sunt ca urmare a ruperii ritmului normal al gândirii.

Începi să gândești în alte ritmuri, lași să te pătrundă harul lui Dumnezeu…și de aceea tot acest balast de gânduri, sentimente și stări negative.

Adică…era normal și nu anormal…să trăiesc lucruri neînțelese…și neașteptate pe drumul înduhovnicirii!

Asta m-a făcut să mă acomodez cu anormalitatea creată de demoni…pentru că nu i te poți opune.

Și dacă vrei și dacă nu vrei tu…dracii fac tot ce vor ei în viața ta. Te sâcâie…te înfricoșează…te întristează când ți-e lumea mai frumoasă…

După ce am avut primele vederi mistice…am avut și primele năluciri drăcești de calibru.

Una dintre ele mi-a provocat cea mai mare suferință a vieții mele…pentru că demonul a exploatat dorința mea de creație.

Studiasem cele mai mari genii ale lumii cu Fericitul Ilie…discutasem îndelung pe marginea eroismului și a suferințelor pentru creația literară și artistică…despre excelența lor…și neînțelegerile și răstălmăcirile la care au fost supuși.

Scriam la al doilea sau al treilea volum de versuri.

Și în timp ce ascultam o creație a lui George Enescu…am trăit o vedere a demonului, ca un flash de lumină…o prăbușire în mine însumi…și mi-a spus cu glas în lăuntrul meu: „Dacă vei reuși să scrii întotdeauna la această intensitate…vei ajunge la geniul din tine!”.

A fost derutant glasul demonului…pentru că a fost lingușitor…Îmi lingușise orgoliul și titanismul demonic care înflorea în mine…

Fericitul Ilie m-a lăsat să mă zbat în această stare…pentru că știa că va ieși un lucru bun de aici…pentru că era o cădere din îngăduința lui Dumnezeu…

Mi-a plăcut…și m-am lăsat înșelat de demon…căpătând o forță irepresivă de creație.

Scriam, gândeam, cream cu o viteză uluitoare. Îmi permiteam să experimentez pe mine însumi pentru că mă simțeam absolut.

Nu mi-era teamă de nimic, mă luam la întrecere cu orice geniu al lumii, simțeam în mine puterea, iluzia că sunt de neînvins și nemuritor prin ceea ce fac.

Însă când am început să mă îndoiesc de mine însumi…și de creația mea artistică…și am reînceput să dau loc, în mod masiv, vieții duhovnicești, care secătuise în mine…atunci demonul s-a îndepărtat zi de zi de mine…și am înțeles ce se petrecuse.

Care fusese motivul…și de ce toate aceste erori în lanț…

Dar Fericitul Ilie nici atunci, în acele situații dramatice, nu a vrut să îmi spună…dezlegarea lucrurilor. Pentru că a vrut să experimentez…atât bunele cât și relele vieții duhovnicești pe propria-mi piele. Și iarăși a făcut ceea ce trebuia…

Căci dacă încerca să mă scoată din greșeala mea cu forța…nu ar fi avut parte decât de împotrivirea mea. Dar dacă m-a lăsat să văd cum e când te secătuiești de har și când fugi după iluzii…și rămâi gol și părăsit de Dumnezeu…atunci nu mai îți permiți să dai cu piciorul în țepușă.

Fericitul Ilie m-a înțeles însă și m-a compătimit întru toate. M-a făcut să privesc numai la cele de sus…și să nu mă scufund în frică, în nefericire, în durere, în compromisuri…

Să privesc spre relația cu Dumnezeu ca spre singurul lucru stabil al vieții mele…în jurul căruia gravitează toate celelalte.

N-am mai fost elev, am terminat liceul, am devenit profesor suplinitor de Religie…

M-am întors acasă, la țară, și aici am dat peste alte probleme…și alte greutăți…multe dintre ele aceleași de oricând…

Dar cea mai mare greutate a mea…era că nu aveam cu cine vorbi lucruri mari. Că toți erau interesați de când plouă, de când vine pensia sau salariul…și de o mie de alte lucruri mărunte…dar nu se gândeau la niciun lucru de conștiință, la niciun lucru elevat.

Mă luptam cu blazarea, cu prostia și cu indiferența gnoseologică din jur.

Nu puteam să le accept proximitatea în inima mea…

Nu am mai ajuns la Fericitul Ilie atât de des, pe cât îmi doream, dar am venit în mod regulat la el…pentru că îmi era dor nespus de el.

Trebuia să scot capul la suprafață…ca să iau aer.

Evadam din lumea mea îngustă…pentru a intra în lumea lui mare, în lumea plină de slavă a Împărăției lui Dumnezeu.

Vederea lui îmi ținea viu entuziasmul. Știam că nu sunt singurul de pe pământ care dorește lucruri mari, sfinte, curate.

Îmi stăpâneam cu greu lacrimile…pe care bucuria întâlnirii cu el mi le provoca. Nu jucam teatru…dar nu doream să îl tulbur…

Însă el știa de ce veneam…pentru că și el avea nevoie de același lucru: de oameni dintr-o bucată, de oameni care doresc totul, de oameni care nu sunt duplicitari în nicio firidă a vieții lor, pentru că sunt prieteni ai Stăpânului.

Aici era vorba despre sfințenie și despre o relație de prietenie curată și abisală.

El era singurul meu prieten. Singurul meu tată pe pământ. Singurul om al pământului care echivala cu propria mea viață.

Și, deși unele deziluzii, dureri, frici, tristeți mormântale nu i le mai dezvăluiam…simțeam cum în discursul lui, ici și colo, le puncta, le punea în relief…îmi vorbea despre ele la modul delicat.

Iar eu, care nu doream să îl întristez cu ele…aflam că și el este întristat de tristețile mele…și, deși nu le verbalizează ca fiind ale mele…ci le generalizează…el le problematizează în favoarea mea…

Și acest mod delicat și, în primul rând, paternal de a se comporta față de mine…erau un fel de rugăciune și sărut pe frunte noaptea, la patul meu, când eu m-aș fi prefăcut că dorm…dar aș fi văzut toată inima lui pentru mine…

Învățasem de la Nichita Stănescu că prietenia înseamnă prezență. Dar alături de el am învățat ce conținut interior are prezența.

Pentru că tot comportamentul său didascalic/ învățătoresc față de mine era unul plin de vedere duhovnicească…și prin el vedeai cum te mângâie Dumnezeu în mod continuu.

Toate însușirile, calitățile, ideile enunțate de Fericitul Ilie mă duc la măreția lui Dumnezeu. E ca un cristal prin care strălucește lumina Lui.

Hristos strălucește din persoana sa…și El mă învață întotdeauna, prin cuvintele și atitudinile robului Său, ce se cuvine să fac.