Despre omul Împărăției [6]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia.

***

În data de 2 februarie 1996 am vorbit despre cer, existențe spirituale și intuiții. Adică despre vederi mistice și date ale experienței duhovnicești.

Discuția am purtat-o de așa manieră încât a trebuit să îmi explice băbește lucrurile (așa după cum i-am cerut eu), adică foarte concret, pentru ca să le pot înțelege.

„Se ajunge de la materie la energie și de la aceasta la inexistență”.

„Orice impuls al Divinității e creație, energie pură”.

„În lumea spirituală este ca și când ai fi și n-ai fi.

În același loc pot să fie, pot să coexiste mai multe persoane ale Împărăției lui Dumnezeu.

Îngerii nu sunt incomodați de faptul că în același spațiu sunt și alții. Stau de sine fiecare, fiecare cu caracterul lor”.

„Sfântul e în lumea spirituală deasupra Îngerului”.

Nu ai ce comenta…pentru că el a văzut extatic toate acestea! Trebuie să-l crezi, să îți smerești cugetul și să te rogi Domnului să îți dea și ție să cunoști aceste lucruri de taină și minunate.

Dacă Dicționarul general al limbii române, al lui Vasile Breban[1], despre intuiție, în vol. I, p. 483 spune că intuiția este „capacitatea de a pătrunde dintr-o dată, în mod direct, nemijlocit, în esența lucrurilor, fie prin simțuri, fie cu ajutorul intelectului”, adică ne vorbește despre „ce este intuiția”, Fericitul Ilie mi-a vorbit despre „de unde vine informația intuiției”: „Intuiția este ceva care vine din mai presusul posibilităților noastre raționale. Forța spirituală a sufletului nostru vede o realitate”.

După orice răspuns al său urmează…o pauză. Eu numesc pauza asta „pauză de contemplație”.  În acest timp ne privim sufletul, ne bucurăm de ceea ce vedem în noi…pentru a ne agăța de primul gând care se naște din acest plin duhovnicesc.

Și acel gând…devine continuarea discuției noastre.

Primul gând e o nouă ascensiune. O nouă concentrare. O nouă strunire a întregului suflet și trup.

…Pentru ca, la final, să avem parte de oboseala dulce, harică, de acea dulce și odihnitoare epuizare duhovnicească, în care mintea și inima și trupul nostru sunt bucuroase de discuție, de comuniune și de simțirea harului dumnezeiesc.

Nu-mi mai simt, de multe ori, greutatea trupului. Pentru că sufletul meu zboară…și trupul meu se face ușor. Mult entuziasm, multă putere de muncă, de creație…multă dorință de convorbire și de întrajutorare.

Într-o zi, fiind plin de bucuria, de entuziasmul de a citi, de a mă ruga, de a crea…pe care mi le dădeau întâlnirile mele de ucenicie cu Fericitul Ilie…m-am întâlnit prin școală, fără să vreau, cu părintele profesor Marian Ciulei…și intuind realitatea pe care o simțeam…mi-a spus, din senin: „Tu ești un spirit în trup!”. M-a făcut să mă rușinez afirmația lui…pentru că nu doream să fiu bănuit…să fiu înțeles de cei din jur…

…Și pentru ca să îmi explice, în mod practic, coexistența a două ființe spirituale în același spațiu, Fericitul Ilie mi-a dat exemplul becului, a luminii becului și a căldurii pe care o degajă.

Lumina și căldura coexistă în cameră fără să își schimbe proprietățile.

Dar dacă noi vorbeam despre un anume subiect…și el își amintea ceva din viața sa…pe care dorea să mi-l destăinuie…trecea brusc de la un subiect la altul…mi-l spunea…și se reîntorcea de unde plecase.

De această dată a trecut de la bec…la caracter. Însă lucrurile se legau…Și-a adus aminte de perioada de pe front. Al doilea război mondial…

Și mi-a spus: „În anumite momente…dacă vedeam fața unei persoane, îi spuneam caracterul”. Adică ce fel de om este.

În concluzie: încă de pe front…adică înainte de a fi căsătorit și apoi închis în pușcărie…mintea sa începuse să devină văzătoare…străvăzătoare…Să cunoască oamenii și să vadă în lucruri.

Trecem la discuția despre contemplație: „Contemplația spirituală e o deschidere în lumea de dincolo la care asiști fără o intenție. Extazul nu se manifestă numai ca vedere și contemplație ci și ca o stare de bucurie supremă. Atunci trăiești căldura și bucuria inimii”.

Și aici el egalizează contemplația cu extazul…deși există și contemplații care nu sunt vederi extatice. Lucru pe care el îl știa mai mult decât bine

Când eram foarte mic aveam o fascinație neînțeleasă pentru morți, răniți, sânge, distrugeri, lacrimi de despărțire…pentru armată în general.

Eram eroic…Mereu cu gândul la victorii

Când am ajuns la școală…nu mai știu ce s-a întâmplat cu armata din mintea mea…dar doream să mă fac aviator.

În a șasea sau a șaptea doream acest lucru…și convertirea, odată cu revoluția, mi-a transformat avionul…în preoție, pentru că am înțeles de atunci care îmi e vocația

Însă alături de Fericitul Ilie am devenit un camarad prin ideație. El este cel care a primit gloanțe în trup la propriu…iar eu sunt prietenul lui „de luptă”, una post factum…numai pentru că îi ascult destăinuirile, amintirile…

Și prin toate detaliile tactice și de relief pe care mi le oferă…mă face să mă simt acolo…în mijlocul actelor sale de eroism.

Am vizualizat împreună cu el câteva din scenele sale de luptă…până au devenit „reale”.

Parcă văd culorile, simt hainele lor pe mine, transpirația și teama celor din tranșee, lacrimile de durere, așteptările, tristețile…răsuflarea și bătăile inimilor lor.

Și toate acestea le retrăiesc în mine…numai pentru că el mi le-a pictat în cuvinte.

Aceasta e de fapt transmiterea de experiență duhovnicească și de viață: a le lăsa vii în ucenicii tăi.

Trebuie să dorești să le introduci în viața lor ca prelungiri de atenție și de iubire ale persoanei tale în ei.

Lumea lui…alături de lumea literaturii sale…ambele lumi trecute și necunoscute…au trecut prin fața frunții mele, a ochilor mei…și au devenit și lumile mele. Și mă bucur nespus și sunt onorat…să le port în mine…și să le dărui altora.

Mi-a vorbit despre piesele de teatru pe care le-a gândit dar nu le-a mai scris.

Despre romanele pe care le-a trăit…dar pentru care nu a avut timp.

Despre poemele pierdute…pe care le-a uitat ca versuri…dar cărora nu le-a uitat conținutul.

A fost jefuit de timp de ideologia comunistă. A fost sabotat continuu…Însă creșterea lui în duh a fost ridicarea deasupra a tot ce e pământesc și josnic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *