Urme ale tradiției literare vechi în Țiganiada [4]

Prima, a doua și a 3-a parte.

• scopos (p. 130) – scop, formă întâlnită și la Cantemir.
• a zătigni (p. 130) – a împiedica
• plânsoare (p. 152, 155); termenul poate fi întâlnit de la Dosoftei la Eminescu și Macedonski;
• ticăită (p. 157) – nenorocită, nefericită; cuvântul se întâlnește și mai târziu, la Creangă.
• învârstat (p. 166) – pestriț, vărgat
• luce (p. 167) – strălucește
• cursul (p. 167) – drumul, călătoria

Printre relatări ale bătăliilor și detalii de luptă, autorul introduce și pasteluri care au rolul de a realiza un contrast puternic, între învierea primăvăratică a naturii și ororile războiului:

Abea pe câmp iarba răsărisă,

Iar’ codru noao frunză apucasă; /…/

*

Era tocma-în miez de primăvară

Când zăfiri cu florile să joacă,

Păsărelele vesele zboară,

Iar jivina și cea mai săracă,

Voioasă saltă și să desfată

În dezmierdare nevinovată…

Tot din cronici preia Budai-Deleanu amănuntele referitoare la…exercițiile de supraviețuire ale românilor – retragerea în munți – și la tactica de luptă a lui Vlad Țepeș:

Când iacă Vestea-în trâmbiță sună

Că vin turcii cât frunză și iarbă,

Ca robiei țara să supună.

Toți să gată-a lua fuga oarbă.

Boierii cei mari și mai cu minte

Luasă fuga mai înainte,

*

Iară țăranii săraci, în pripă,

Ca ș-o turmă de oi fără pază

Cari încătrò purced în răsipă;

Plini de frică și cuprinși de groază

Toată-ș’ lasă avere și sudoare,

Nedejdea puind numa-în picioare.

*

Fug copii cu tinere copile,

Fug muieri cu mititei în brață,

Iară cei mai încărcați de zile

Îi mângăie și le sunt povață.

De vaiet amar, țipete, jele

Plini-s codrii, câmpii și vălcele.

*

Ici unul își poartă pruncii-în spate,

Altul colea pe slabul părinte,

Cel-ar fugi, bietul, dar’ nu poate

Și stă ca zăpăcit de minte,

Neștiind cui mai curând s-ajute:

Pruncilor sau muierii căzute.

*

Nepotul duce pe moș de mână,

Moașa pe nepoției și nepoate,

Iar’ nòra pe soacră-sa bătrână;

Fieșcare din primejdie scoate

Pre cel mai iubit, mai de aproape,

Năzuind cătră munte să scape.

*

Numa Vlad, cu inimă nefrântă

Și-înarmat, pre păgânul așteaptă.

Nimic de la scopos nu-l desmântă,

Toate-orânduiește, toate-îndreaptă

Spre pierirea păgânelor gloate,

Tocma să fie nenumărate.

*

Cu călărimea lui cea vitează

Prin locuri dosite, lui știute,

Oștilor turcești de-aproape-urmează.

Din ascunziș cu năvală iute

Sărind pe șireaguri sângurate,

Neașteptat încungiură și bate.

*

Ca lupul flămând care, supt deasă

Tufă ciulit, pe pântece zace,

Când vede trecând o turmă groasă

De-oi sau alte slabe dobitoace,

Iar văzând pre vreuna sângurată

Sară,-o răpește și fuge îndată,

*

Așa Vlad urmând oștii cei mare

Turcești, ordiilor despărțite

Neașteptat înainte le sare

De prin locuri ascunse, dosite,

Ș-atâta știe-a-i zătigni de bine,

Cât nici măcar unul viu rămâne.

Însă, dacă am vorbit despre o largă intertextualitate în Țiganiada, și am amintit de Homer, Milton, Cervantes, Dante, ca și de cărțile literaturii române vechi (cazanii, cronici și hronografe, Psaltirea în versuri, hagiografii) ori ale literaturii bizantine (într-o notă îi amintește pe „scriptorii bizantinești” și cronograful lui Duca Honiates – p. 108 – din care a reținut unele amănunte), Ion Budai-Deleanu se dovedește un veritabil precursor romantic în felul în care introduce teme și motive folclorice în opera sa.

Elementele de basm  nu sunt puține, dar pe lângă acestea există și episoade întregi care țin de formula basmului, cum ar fi cele referitoare la cetatea vrăjită (curte mândră măiastră), la izvoarele cu apă fermecată ori la călătoria vrăjitoarei Brândușa în căutarea fiului său, Parpangel:

Deci Brândușa (căci așa pe nume

Să chiema) fiind fermecătoare,

Doară-atunci cea mai vestită-în lume,

Ce sâtirea dracii din vâltoare,

Ba cu fermecături neauzite

Oamenii strămuta-în fieri și vite,

*

Tot feliu-încântă ea de jivină

Și cumu-i vine-în minte-o preface,

Apoi descântă cât bați în mână

Strămutatele jivini sărace,

Și nu este-un feliu de măestrie

La care-învățată să nu fie,

*

Fiind amărâtă și vrând să știe

Unde fiiul ei atâta rămâne

Și doar’ de este Romica vie,

Luă doao fermecate frâne

Din róșii făcute strămătură,

Șoptind cu sine ceva din gură.

*

Cum fârși neînțălese cuvinte,

Iacă doao pregroaznice bale

Fără veste-i steteră-înainte;

Guși avea pestricate și foale,

Însă cu-arepi și solzuri pe spate

Și nește coade lungi, cârlibate.

*

Puindu-le-apoi frâne de lână

Obrazui-în pulbere-o căruță

Cu toiagu-învrâstat ce-avea-în mână,

Pe care șezând bale sumuță

Și iacă-în cotigă făr de roate

Vrăjitoarea văzduhul străbate.

*

Băláurii-înhămați zboară ca vântul

Precum striga-i mână și-i duce.

Într-un ceas cungiură pământul

Muntenesc, dar’ nice-o rază-i luce

De-a-și găsi fiiul dorit. În urmă

Foarte-amărâtă cursul său curmă.

*

Supt o râpă-adâncă să pogoară

Și luând de pe bălauri căpestre,

Le face semn ca din ochi să piară;

Ducându-să-apoi fierele măiestre,

Scoasă-o vrăjită din sân piscoaie

Și cât poate, de trei ori țipoaie.

*

Mai degrabă decât o clipită,

Mulțime de duhuri necurate

Din toate laturi vinea pornită,

Iar’ ea-începe a-i sitiri să caute

Sau să spuie-unde fiiu rămâne

Și pentru ce-acasă nu mai vine!

*

Ei răspund: „Fiiul tău s-află-în viață,

Dar’ numa cât sufletul nu-i iasă;

Noi ț-om fi păn la dânsul povață!”

Deacă-aceasta Brândușa-înțăleasă,

Îndată-alergă cu osârdie

Ducând-o cel din răspântie.

*

Acolo sosind maica duioasă

Ș-află fiiul mai fără viață.

Trupu-i rădică și frântele-oase,

Luându-l pe bietele brață,

Îl pusă-în căruța cea vrăjită

Și zbură cu el într-o clipită.

*

Dusă-l între nește munți de-aproape,

Sus pe-o stâncă naltă și rătundă

Unde-l scăldă-în noao feliuri de-ape

Ce să-áflă-într-o peșteră afundă,

Apoi cu ierburi cunoscute

În tot chipul cercă să-i ajute.

*

Unele fierbe ia-într-o căldare,

Din altele stoarce mustăreață,

Iar’ din altele-i face scăldătoare:

Iarba vântului și iarbă creață,

Iarbă mare, spânz, limbă-vecină,

Ròmoniță, nalbă, mătăcină,

*

Plătàgină, sovârv cu cicoare,

Troscoțel, podbeál și mătrăgună

Și de-alte mai multe ierburi care

Stoarse, mestecate depreună

Ș-în mai multe chipuri prefăcute

Trebuie bolnavului s-ajute.

*

Iar’ după ce cu ceste toate

Îl scăldă, l-învălui și l-unsă,

Inima-i începu iar’ a bate,

Sânge-în moarte mădulări pătrunsă

Ș-a treia zi cătră dimineață

Semne-aiavea dete de viață.

Vrăjitoarea zboară într-un car tras de balauri, comandă demonilor să-i spună unde se află fiul său și Romica, transformă, precum Circe, oamenii în animale și invers, și posedă știința leacurilor obținute din plante.

Andrei Oișteanu ar fi putut adăuga catalogului de autori și, respectiv, de plante pe care l-a alcătuit în cartea sa (Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Polirom, 2010; primul capitol se intitulează chiar: Mătrăguna, măselarița și muscarița) și opera lui Budai-Deleanu împreună cu plantele enumerate de acesta.

El îl evocă însă pe Nicolae Milescu-Spătarul, care a scris, în jurnalul său de călătorie în China, despre medicina tradițională chinezească și despre plante ca ginseng-ul, care era confundat de unii cu mătrăguna europeană (Idem, p. 122).

Probabil că mulți își amintesc și de măselarița mireasă a rigăi Crypto, din balada lui Ion Barbu…