Hristos Cel Înviat – Vindecătorul nostru
† DANIEL,
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR, MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI, LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”
(Isaia 53, 5)
*
HRISTOS A ÎNVIAT!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Hristos Cel răstignit şi înviat S-a arătat ucenicilor Săi în seara zilei Învierii Sale, pentru a-i încredinţa că El a trecut prin moarte şi a biruit-o.
Trupul lui Hristos n-a cunoscut stricăciunea în mormânt, pentru că era unit cu Dumnezeirea Fiului Cel veşnic. Iar sufletul lui Hristos n-a fost ţinut în iad, tot pentru că era unit cu Dumnezeirea Sa.
Moartea, ca despărţire a sufletului de trup, fiind pentru om urmarea păcatului (cf. Romani 6, 23), prima lucrare a lui Hristos după biruinţa Sa asupra morţii a fost aceea de a împărtăşi ucenicilor Săi puterea de a ierta păcatele (cf. Ioan 20, 19-23).
Însă, ucenicul Toma, nefiind prezent acolo cu ceilalţi, dar voind apoi să se încredinţeze de adevărul Învierii lui Hristos în chip material, prin simţuri, a zis: „dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
De aceea, peste opt zile, Hristos-Domnul S-a arătat şi lui Toma, zicându-i: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 27-29).
Cu alte cuvinte, fericiţi sunt cei care văd duhovniceşte, cu ochii credinţei, pe Dumnezeu Cel nevăzut, pentru că simt prezenţa Lui dumnezeiască iubitoare şi vindecătoare. Înţelegem că Hristos-Domnul Cel înviat din morţi, cu iubire şi înţelepciune, dojenind şi luminând pe ucenicul Său Toma, îl vindecă de îndoială sau de puţinătatea credinţei lui.
Când s-a atins de trupul omenesc al lui Iisus Cel înviat, Toma a mărturisit dumnezeirea Lui, zicând: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Toma s-a atins de trupul material, văzut şi limitat al lui Hristos, dar a mărturisit pe Dumnezeu Cel nematerial, nevăzut şi nemărginit.
El s-a atins de semnele Crucii şi a mărturisit slava Învierii.
S-a atins de semnele suferinţei şi ale morţii trecătoare, dar a mărturisit puterea Învierii şi a vieţii veşnice.
S-a atins de semnele lăsate în trupul lui Hristos de păcatele oamenilor (trădare, invidie, ură şi violenţă), dar a mărturisit puterea iubirii lui Dumnezeu mai tare decât păcatul şi moartea.
S-a atins de semnele istoriei păcătoase care ucide, dar a mărturisit veşnicia iubirii milostive a lui Dumnezeu care dăruieşte viaţă.
S-a atins de semnele bolii păcatului omenesc, dar a mărturisit lumina vindecării dumnezeieşti, ca să se împlinească profeţia lui Isaia care, cu sute de ani înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt, a rezumat taina legăturii dintre Cruce şi Înviere, în cuvintele: „(…) prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).
Rănile pătimirilor lui Hristos Cel răstignit s-au vindecat prin Înviere. Deşi nu mai sângerează, ele totuşi însemnează ceva: sunt stigmate sau semne care confirmă şi comunică iubirea Lui smerită mai tare decât păcatul şi moartea.
Urmele Crucii, deşi vindecate prin Înviere, rămân totuşi imprimate în trupul lui Hristos Cel preaslăvit, pentru a ne arăta că suferinţele şi nevoinţele omului în lupta sa cu păcatul în istorie nu sunt uitate de Dumnezeu în veşnicie, ci vindecate şi luminate sau transfigurate în semne de biruinţă ale iubirii răstignite asupra păcatului (egoismului), morţii şi iadului.
Cântările Canonului Învierii arată puterea vindecătoare a Sfintei Cruci, adică a Sfintelor Pătimiri ale Domnului Iisus Hristos, astfel: „Suitu-Te-ai pe Cruce, patimile mele vindecându-le cu patima preacuratului Tău trup pe care de voie l-ai purtat” (Canonul Învierii, gl. IV, cântarea a 4-a, Duminică, la Utrenie).
Mântuirea, ca vindecare a naturii umane de păcat, de moarte şi de coruptibilitate sau stricăciune, este cântată în slujba Sfintelor Paşti, astfel: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire” (Luminânda, Utrenia Sfintelor Paşti).
De asemenea, este semnificativ faptul că prima sărbătoare după Sfintele Paşti, Vinerea din Săptămâna luminată, este numită Izvorul Tămăduirii sau Izvorul cel de Viaţă purtător. Sărbătoarea aceasta ne aminteşte că harul tămăduitor sau vindecător al lui Dumnezeu s-a arătat lângă Constantinopol, într-un loc pe care a fost zidită o biserică închinată Maicii Domnului.
În această biserică s-au vindecat mai mulţi împăraţi, patriarhi, monahi şi simpli credincioşi, prin milostivirea Mântuitorului Iisus Hristos şi a Maicii Domnului (Vezi Sinaxarul zilei de Vineri, în Săptămâna luminată).
Legătura dintre Vinerea Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Vinerea Izvorului Tămăduirii ne arată taina Bisericii lui Hristos ca spaţiu de vindecare de boală şi eliberare de păcate.
De fapt, Maica Domnului care a stat lângă Crucea lui Hristos Cel răstignit şi a văzut rănile din mâinile şi picioarele Lui, precum şi rana din coasta Lui împunsă, din care a ieşit sânge şi apă (cf. Ioan 19, 34), simboluri ale Botezului şi Euharistiei, a devenit icoana vie a Bisericii lui Hristos plină de harul tămăduitor dăruit ei de Hristos Cel răstignit şi înviat.
Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii ne arată că harul vindecător al lui Hristos Cel răstignit şi înviat se revarsă în Biserică, prin Sfintele ei Taine şi rugăciuni, în mod deosebit, prin milostivirea şi rugăciunile Maicii Domnului, după cum se spune în slujba Vecerniei din Vinerea Izvorului Tămăduirii: „Lucruri minunate şi uimitoare a săvârşit Stăpânul cerurilor, dintru început prin tine, cea cu totul fără prihană. Că şi de sus a picurat (har) lămurit ca o ploaie, în pântecele tău, dumnezeiască Mireasă, arătându-te pe tine izvor din care curge toată bunătatea şi mulţimea de tămăduiri, izvorând din belşug faceri de bine tuturor celor ce au nevoie de întărirea sufletelor şi de sănătatea trupului prin apa harului” (Vineri, în Săptămâna luminată, Stihiră din slujba Vecerniei, vezi Penticostar, Bucureşti, 1973, p. 52).
În toate Duminicile care urmează după Sărbătoarea Învierii Domnului până la Sărbătoarea Înălţării Domnului, se arată, într-un fel sau altul, puterea vindecătoare a lui Hristos, atât pentru suflet, cât şi pentru trup. Astfel, Duminica femeilor mironosiţe ne arată că aceste femei au fost vindecate de teamă primind bucurie de la Hristos, Care le spune: „Bucuraţi-vă! (…) Nu vă temeţi!” (Matei 28, 9-10).
Duminica Slăbănogului de la Vitezda ne arată că vindecarea acestuia de paralizie a fost în acelaşi timp o tămăduire sufletească şi trupească, o izbăvire de păcat şi de boală. Duminica Samarinencei ne arată că această femeie, diferită de evrei ca neam şi credinţă, a fost vindecată de afecţiunea ei dezordonată şi de necunoaşterea adevăratei credinţe. Iar Duminica Orbului ne arată că vindecarea unui orb din naştere are ca scop preamărirea iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni, ca ei să înţeleagă că atât sănătatea (vederea normală), cât şi vindecarea de boală sunt daruri de la Dumnezeu.
În timpul vieţii Sale pământeşti, de la Naşterea Sa în Betleem până la Înălţarea Sa la cer pe muntele măslinilor, Hristos-Domnul, prin tot ceea ce este El ca Dumnezeu-Om, prin tot ceea ce învaţă şi face, de fapt vindecă şi înnoieşte, sfinţeşte şi înalţă firea noastră omenească, pentru că uneşte voinţa umană cu voinţa divină, împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl prin smerită ascultare şi dăruire de sine întru iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.
„Cel care l-a făcut pe om (…) Se face El însuşi pătimitor, pentru a vindeca patimile noastre prin Patima Sa; şi astfel desfiinţând în tru¬pul Său patimile noastre care întrecuseră orice măsură, în marea Sa iubire de oameni reînnoieşte în Duhul puterile sufletului nostru” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării, III, 14, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 244) – după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta 1350 de ani.
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
În Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, se află, aşadar, izvorul vindecării noastre de păcat şi de urmările lui: boala, suferinţa, moartea şi stricăciunea.
Taina Pocăinţei sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor, precum şi Taina Sfântului Maslu sunt izvoare permanente de vindecare de păcate, de patimi, de boli şi de suferinţe. În toate Sfintele Taine ale Bisericii lucrează harul Preasfintei Treimi, care ne arată iubirea milostivă a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre (Slujba Sfântului Maslu) şi Izvorul tămăduirilor (Slujba sfinţirii apei).
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a numit Biserica lui Hristos „farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri noi, ca să ne vindecăm de rănile pe care ni le face lumea” (Omilii la Ioan, II, 5, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica…, p. 254).
Acelaşi Sfânt Părinte cheamă la vindecare sufletească şi mântuire zicând: „Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă păcatele voastre, căindu-vă pentru ele; căci acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor” (Omilii despre pocăinţă, III, 4, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica…, p. 263).
Însă iertarea păcatelor se arată duhovniceşte mai ales în vindecarea de ele. De aceea, cartea numită Constituţiile Apostolice (sec. IV) îndeamnă pe episcop, ca păstor de suflete, să fie un medic duhovnicesc: „Ca un doctor iubitor şi plin de milă, îngrijeşte-i pe cei păcătoşi, folosind doctoriile potrivite pentru a-i vindeca; şi nu numai tăind, arzând şi prin leacuri usturătoare, ci şi legând şi oblojind, dând leacuri plăcute şi care închid repede rănile, răcorind şi îmbărbătând prin cuvinte blânde. Dar dacă rana este adâncă, spal-o şi leag-o bine, ca să nu se întindă şi la partea sănătoasă; dacă este infectată, curăţ-o cu leacuri usturătoare, adică dojeni; dacă s-a cangrenat, arde şi scoate afară partea rea, poruncind posturi şi ajunări” (Constituţiile Apostolice, II, 40, 5-8, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica…, p. 263).
Prin urmare, în Biserica Ortodoxă, canonul sau epitimia nu este o pedeapsă, ci o doctorie, o pavăză contra păcatului. Pocăinţa este reînnoirea harului primit la Botez; ea ne aduce vindecarea şi înnoirea vieţii spirituale. Ea ne pregăteşte pentru primirea Sfintei Împărtăşanii sau Euharistii, spre „tămăduirea sufletului şi a trupu-lui”, spre „iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, cum se spune în rugăciunile de la Împărtăşire.
Iar prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie ne pregătim pentru Înviere (cf. Ioan 6, 51-58). De aceea, Sfânta Euharistie a fost numită „leacul nemuririi” (Clement Alexandrinul, Cuvânt împotriva elinilor, X, 106, 2, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica…, p. 273) sau „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XX, 2, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica…, p. 273).
Prin Taina Sfântului Maslu se dăruieşte bolnavilor vindecarea sufletească şi trupească, adică iertarea de păcate şi tămăduirea de boală sau alinarea suferinţei (cf. Marcu 6, 13 şi Iacob 5, 14-15).
Însă pentru vindecarea şi mântuirea noastră sufletească şi trupească este nevoie de multă credinţă şi de multă stăruinţă în rugăciune, precum şi de iubire milostivă faţă de semeni.
De aceea, Sfântul Macarie spune în această privinţă: „Dacă cineva nu se apropie de Domnul, împins de propria-i voinţă şi cu tot sufletul şi nu se roagă cu credinţă puternică, nu dobândeşte vindecarea (…). Noi n-am dobândit încă vindecarea duhovnicească şi mântuirea pentru că nu-L iubim din toată inima şi nici nu credem în El cu adevărat. Să credem deci în El, să ne apropiem cu adevărat de El, pentru ca să lucreze îndată adevărata tămăduire în noi” (Sf. Macarie, Omilii duhovniceşti (col. II), XX, 8, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica…, p. 289).
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Astăzi vedem în jurul nostru multă suferinţă, multe boli sufleteşti şi trupeşti care au nevoie de alinare şi de vindecare. Din cauza crizei economice, spitalele s-au rărit, medicii s-au împuţinat, medicamentele s-au scumpit, iar bolile s-au înmulţit.
În acest context nefericit, prin proclamarea anului 2012 ca An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor, Biserica noastră încearcă totuşi să contribuie mai mult la alinarea suferinţei atât prin lucrarea ei liturgică, duhovnicească şi pastorală (mai ales Sfântul Maslu), cât şi prin lucrarea ei social-filantropică şi social-medicală (cabinete şi centre medicale), inclusiv printr-o cultură medicală a populaţiei, prin care oamenii sunt sfătuiţi să preţuiască mai mult darul sănătăţii, evitând bolile, şi să fie recunoscători faţă de persoanele care îi ajută să se vindece, mai ales când ei singuri, din cauza sărăciei, nu-şi pot plăti consultaţiile sau medicamentele.
În acest sens, pentru alinarea suferinţei şi pentru cultivarea sănătăţii este nevoie nu numai de o mai intensă cooperare între Stat şi Biserică, ci şi de conlucrare între diferite instituţii şi organizaţii sociale şi de caritate, printr-o serie de programe pe care le-am putea numi solidaritate pentru sănătate.
În orice caz, trebuie să unim mai mult ştiinţa cu spiritualitatea, arta medicală cu rugăciunea, cuvântul bun cu fapta de ajutorare, grija pentru sănătatea noastră cu grija şi pentru sănătatea celor din jurul nostru şi a celor mai departe de noi.
Astăzi, preoţii de la oraşe şi sate, precum şi vieţuitorii din mănăstiri cunosc multele probleme cu care se confruntă oamenii bătrâni, bolnavi, săraci şi singuri, familiile cu mulţi copii, adesea afectate de şomaj şi de lipsuri multe.
De aceea, îi îndemnăm să sporească, acolo unde păstoresc, activităţile de ajutorare frăţească a bolnavilor şi săracilor, astfel ca iubirea vindecătoare a lui Hristos Cel răstignit şi înviat să fie cât mai lucrătoare prin oameni cu suflet bun şi cu dare de mână, ştiind că fapta cea bună, izvorâtă din iubire milostivă, va fi răsplătită cu binecuvântare în lumea aceasta şi cu mântuire în viaţa veşnică, potrivit iubirii pe care a arătat-o fiecare faţă de oamenii aflaţi în suferinţă şi în nevoi (cf. Matei 25, 31-46).
În aceste zile de sărbătoare, de lumină şi bucurie pentru viaţa noastră creştină, vă îndemnăm pe toţi, cu părintească şi frăţească dragoste în Hristos, să arătaţi lumina dreptei credinţe şi a faptelor bune pretutindeni unde vă aflaţi, să împărtăşiţi şi altora bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul nostru.
Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: „Hristos a înviat!”
Al vostru către Hristos Domnul rugător,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
