Praedicationes (vol. 2), p. 145-151

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145.

***

Dacă omul nu pleacă de la tine radios, cu aripi noi…dacă nu pleacă cu frumusețe în suflet, ci pleacă cu…resturile nesimțirii tale…atunci nu cred că mai au rost aceste întâlniri

Pentru că trebuie să ne întâlnim cu frumusețe…unii cu alții…

Căci așa trebuie să se petreacă lucrurile: să ne sărutăm cu sărutare duhovnicească și unii pe alții să ne îmbrățișăm

ne iertăm

Să ne zicem fraților…pentru Învierea Domnului nostru…așa cum ne învață slujba Sfântului Paști.

Cu alte cuvinte: trebuie să fim oameni duhovnicești.

Căci nu merge treaba numai cu aparențele

A ciocni un ou…sau a bea împreună un pahar de vin…fără să existe comuniune între noi, comunicare și înțelegere reciprocă…nu ne ajută la inimă.

Aparențele inconfortează și mai mult…

Ci trebuie să ne sărutăm cu sărutare sfântă, cu iubire reală, vie și să vorbim lucruri care ne caracterizează.

…Însă versetul al 20-lea: au mâncat și s-au săturat cu toții…Pantes

În greacă pas, pasa, pan, un pronume…înseamnă tot, întreg.

Și în filosofia și teologia grecească veche…întregul era materia, totalitatea materiei…Și materia se confunda cu Divinitatea…pentru că și Divinitatea era materială

Și Dumnezeul ăsta Unu al grecilor, alături de zei sau care îi excludea…sau îi lăsa neexplicați pe zei…apărea ca paralel cu materia.

Dar dacă materia era considerată de grecii păgâni drept o realitate veșnică, pe care nimeni nu a creat-o…iar pe zei, la fel, nu i-a făcut nimeni…înseamnă că există două realități, și zeii și materia, ambele veșnice…și zeii nu fac altceva decât să se joace cu materia…animalul, pasărea, omul…find materie plasticizată

Însă în lumina Revelației dumnezeiești a Bisericii Ortodoxe, creația nu este veșnică…Nu e ca Dumnezeu.

Ci creația e rodul voinței și al iubirii lui Dumnezeu.

De aceea ea apare ca fiind dependentă de Dumnezeu…în relație cu El…

Căci El e sursa vieții omului, a animalelor, a Îngerilor, a întregii creații…

Iar noi ne împlinim numai în relația noastră de iubire și de credincioșie cu Dumnezeu, cu Creatorul nostru.

Tocmai de aceea (am mai spus și altă dată) omul păcătos nu poate să se simtă împăcat

Nu poate să se simtă bine cu faptul că curvește, minte, înșală, că omoară sau că se droghează…

Pentru că împlinirea noastră nu se poate face prin păcat…ci prin faptele bune, de mare demnitate și curăție care ne leagă de comuniunea cu Dumnezeul treimic.

Numai în Dumnezeu…pentru că am fost făcuți de către El…noi ne putem simți împliniți.

E un alt fel de a spune: numai acasă ne simțim bine.

Bineînțeles putem să mergem în țări străine, până la capătul pământului…

Ne întoarcem…

Și tot acasă simțim (și prin acasă denumim casa, familia, neamul, locurile natale, limba, credința, obiceiurile, modul de a fi…ce te fac să ai reverberații profunde) că e acel ceva de neînlocuit și de neșters din ființa noastră.

Dar acest acasă cel mai profund al omului și al întregii umanități înseamnă relația noastră cu Dumnezeu.

Marii convertiți înțeleg acest lucru foarte bine

Înțeleg că acasa comuniunii cu Dumnezeu nu poate fi butaforizată.

Căci după multe peripeții…prin trecerea lor prin erori de tot felul…și prin multe secte…și religii…când se întorc acasă, adică în Ortodoxie, în Biserica Ortodoxă, în Biserica lui Dumnezeu – care la nivel universal are multe neputințe…și nici nu e cea mai mare „grupare religioasă” – simt că aici se regăsesc.

Pentru că simt cum pătrunde în ei viața lui Dumnezeu…prin slujbele Bisericii și prin tot modul de a fi al Bisericii.

Și atunci știu și simt că sunt acasă!

Încep să vorbească, să simtă, să gândească și să trăiască cu adevărat omenește. Să trăiască viața normală a oamenilor…care nu poate fi trăită în afara Ortodoxiei.

Și acesta nu e un triumfalism…ci un fapt de viață!

Pentru că nu noi, ortodocșii, inventăm viața ortodoxă…ci noi trăim din ea…sau ea este cea care ne ține în viață…pentru că e viața lui Dumnezeu.

Și larghețea duhovnicească, care tot crește în inima și în mintea și în trupul celor care se convertesc la Ortodoxie…le dă să înțeleagă cât de anormali au fost în gesturile și în simțămintele lor…și ce simplu de dumnezeiască este viața. Viața autentică

Pentru că harul lui Dumnezeu, lucrând continuu în noi…ne face să fim niște pajiști imense…pline de florile duhovnicești ale virtuților dumnezeiești.

…Și atunci ne dăm seama…sau în măsura în care dobândim, pas cu pas, mintea lui Hristos, raționalitatea Lui, modul Lui drept și simplu de a vedea lucrurile…înțelegem ce înseamnă acasă…și că nu trebuie să mai plecăm niciodată de acasă…așa, pe coclauri, în deșertul patimilor.

Pentru că acasa noastră reprezintă liniștea în care noi ne regăsim la modul fundamental.

Acasă vedem cine suntem noi în adâncul ființei noastre…și ce ne împacă

Ce ne împacă, ce ne odihnește

Tocmai de aici simțământul păcii, al odihnei…în Biserică…și, mereu, în viața noastră, dacă suntem oamenii studiului teologic, ai contemplației, ai rugăciunii, ai frumuseții duhovnicești.

Și de aici, noi, ortodocșii, vorbim despre moarte ca adormire…dar și despre odihna împreună cu toți Sfinții.

Odihnă însă nu în sensul că stăm inconștienți cu toții, după moarte…după cum credea Martin Luther[1] sau Ellen White[2]…până la Judecata finală…așa, ca niște lilieci agățați…în veșnicie…

Ci odihna dumnezeiască este tocmai această minune enormă că Dumnezeu locuiește în noi, prin slava Sa și noi în Dumnezeu…prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, prin rugăciunea noastră, prin smerenia noastră, prin curățirea noastră de patimi…și, în veșnicie, fiind cu mult mai dinamici interior în comparație cu viața bisericească de aici.

Pentru că odihna noastră interioară se potențează enorm de mult în veșnicie, împreună cu Dumnezeu.

Așa că, pentru a mânca și a ne sătura…trebuie să ne întoarcem acasă

Și pentru ca să ne întoarcem acasă…trebuie să începem cu frica de Dumnezeu…cu pocăința…cu vederea păcatelor proprii…cu curăția trupească și duhovnicească.

…Cu venirea la Sfintele slujbe…cu spovedanie și împărtășire deasă…cu ascultare smerită față de îndrumători, povățuitori, duhovnici, frați, confrați…și, mai ales, față de semnele și de luminările dumnezeiești pe care Dumnezeu ni le trimite în viața noastră.

Și apoi înțelegem că înfrânarea, postul, rugăciunea, toate lucrurile astea din Biserică au o legătură interioară

Și așa cum, la școală, învățăm Română, Matematică, Franceză, Engleză, Fizică, Chimie, Religie etc. …și când suntem elevi…nu cam ne dă-m seama că tot ce învățăm noi se leagă între ele…la fel și aici, cu viața Bisericii.

Școala ne face oameni cu capul pe umeri…iar Biserica ne desăvârșește cu adevărat formarea interioară și ne împlinește ca oameni.

Pentru că toate faptele bune au legătură între ele. Și dacă începem să le împlinim după putere, după înțelegerea și vârsta pe care o avem…vom conștientiza faptul că se leagă în noi, se luminează una pe alta, se ajută una pe alta…

Tot ce citim valoros, sfânt…ne schimbă profund. Ne face adevărate frumuseți. Și când înțelegem acest lucru suntem bucuroși și mulțumitori lui Dumnezeu.

Pentru că suntem bucuroși de rodirile harului lui Dumnezeu, pe care le-am lăsat să intre în viața noastră prin lucrarea faptelor bune.

Am ascultat cuvintele lui Dumnezeu și ale Sfinților Lui și acum ne bucurăm

Dar Dumnezeu lucrează și prin Sfinți și prin nesfinți în viața noastră. Pentru că El lucrează prin tot cel față de care noi ne deschidem…și îl credem

El ne vorbește și prin pietre și prin creații artistice și prin forme de relief…și prin morminte…și prin daruri…și prin dureri…și prin boli…și prin necinste…și prin umilință…

Printr-un confrate, prin soția ta, prin mama ta, prin duhovnicul tău, prin ierarhul tău, printr-o carte citită…prin toți cei pe care îi întâlnim în viață…Dumnezeu ne vorbește, ne învață câte ceva…câte ceva important

Chiar și prin draci Dumnezeu ne învață lucruri importante…pentru că demontând pas cu pas insinuările/ ispitele lor…aflăm ce îi deranjează, ce nu suportă la noi…

Și dacă convertim lucrurile rele în date ale mântuirii noastre…atunci luăm învățătură din tot ceea ce vedem, auzim, trăim bun sau rău…

Iar dacă dracu îți spune că ești Sfânt…tu trebuie să îi spui că ești: păcătos

Dacă te îndeamnă să faci drăcii/ păcate…tu trebuie să aduci contraargumente revelaționale, adică ce spune Dumnezeu despre păcat…și care sunt virtuțile

Bineînțeles nu vorbim cu dracii, nu stăm cu ei la taifas…ci ne împotrivim gândurilor rele pe care ei le însămânțează în inima noastră.

Ne spunem nouă ce trebuie să facem…

Deci dacă mâncăm și ne săturăm…și ne întoarcem acasă…ce se produce?

Che iran to perissefon/ și au luat din destul…ton clasmaton

Și e foarte frumoasă asta cu clasma

Pentru că în muzica psaltică există semnul muzical clasmă…un fel de semn diacritic…care pus deasupra notei sau dedesubtul ei prelungește nota cu o bătaie accentuată, cântată cu nerv…sau produce o modulație, un ornament de interpretare în actul muzical.

Însă aici clasma înseamnă fragment, piesă, bucată, fărâmă, firimitură…de pâine.

Ton clasmaton adică însemnă rămășițe…așa cum spune ÎPS Bartolomeu Anania…în ediția sa scripturală…

Și au rămas din belșug/ din destul firimituri/ resturi/ rămășițe [de pâine]…încât au strâns dodeca/ 12…ce?…cofinus pliris/ coșuri pline…

Pentru că cuvântul cofinos înseamnă coș

Coșuri pline…care dădeau pe afară

Au rezultat 12 coșuri pline…de rămășițe…de resturi de pâine…din cele 5 pâini…

De ce 12?

Pentru că 12 erau și Apostolii.

De ce 12?

Pentru că tot 12 erau și semințiile lui Israel.

De ce 12?

Pentru a arăta faptul că în fiecare lună și în fiecare an noi trebuie să umplem…din firimiturile noastre…și ale experienței noastre și golătatea materială și spirituală a altora.

Și nu credem că există om care să nu aibă să spună un lucru bun cuiva…

Că nu are o experiență sau o mie de experiențe pe care să le împărtășească cu alții…

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *