Despre omul Împărăției [19]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Despre omul Împărăției

***

Partea întâi, a doua, a treia, a patra, a cincia, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a.

 

***

8 ianuarie 2000.

L-am găsit pe Fericitul Ilie dormind. L-a trezit Green…Și astfel mi s-a plâns că doarme mult în ultimul timp…pentru că se simte foarte obosit.

Cum am ajuns, primul lucru pe care mi l-a spus a fost acela că n-am mai venit de mult la el. Și că se întreba ce fac. Asta pentru ca să mă încurajeze să vin mai des…

Apoi, imediat după asta, deși abia trezit din somn…mi-a dictat o rugăciune către Sfântul Arhanghel Mihail…pe care mi-a mărturisit că a spus-o de două ori și pentru mine…știind că sufăr din cauza ispitelor.

Și ca să scap de visele urâte…mi-a spus să spun, înainte de a mă culca (în timp ce fac semnul Sfintei Cruci pe pernă): „Sfântul Arhanghel Mihail cu mine și nimeni împotriva mea!”. Așa l-a învățat tatăl său…pe când era copil.

L-am găsit citind Lumina neînserată a lui Serghei Bulgakov[1]. Îl consideră un om foarte cult pe autor, atâta timp cât poate face o recapitulare și o analiză a întregii filosofii.

Și mi-a vorbit din nou despre crearea lumii ca despre o creare din fecioria/ din curăția lui Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu a creat toate bune, curate, frumoase.

Din copilărie și până la 34-35 de ani Fericitul Ilie a avut dureri de cap. Și pe când făcea rugăciunea inimii i s-a întâmplat la un moment dat ca rugăciunea să facă „ocolul” inimii iar inima „să pocnească”. Când a trăit acest lucru i-au încetat durerile de cap.

Și explicația sa e aceea că inima a început să nu mai pompeze, în mod excesiv, sânge spre cap ca până atunci…și de aceea i-au trecut durerile.

Însă el era prea concentrat la toate…se epuiza enorm…și de aici durerile de cap pe care le avea.

Când a ajuns să vadă lumina lui Dumnezeu zile în șir…inima lui era atât de sensibilă la ce trăia și de slăbită din punct de vedere fizic încât o asemăna cu o vietate prinsă într-o pânză de păianjen…care abia se mai zbate…

Tot atunci a început să lăcrimeze și să plângă duhovnicește…cu lacrimi dulci.

Cu timpul însă inima i s-a întărit.

La Baia Sprie, în închisoare, ajunsese să aibă dureri atât de mari încât lua și câte două-trei antinevralgice deodată. Odată a luat patru…și pentru că inima n-a mai suportat a încetat să mai ia.

Și-a vorbit despre durerile de cap…pentru că le trăiesc și eu de mai bine de 10 ani. Și el îmi spune că sângele pompat de inimă e prea mult…și circulă cu rapiditate…și de aceea le am.

M-a întrebat în ce cameră dorm (când i-am spus că visez urât)…și, deși nu a mai fost la noi în casă de când a terminat lecțiile de engleză, și-a adus aminte cum arată apartamentul nostru.

Fericitul Ilie a meditat întotdeauna acasă la elev. De aceea făcea zilnic 7-8 kilometri ca să ajungă pe la toți pe care îi medita.

M-a întrebat dacă am citit toate Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog. Și m-a surprins întrebarea sa…pentru că nu le citisem decât jumătate. Restul mai mult le-am răsfoit. Și i-am răspuns rușinată: „Aproape…”.

Și mi-a spus din nou că Dorin [Picioruș] face un lucru extraordinar prin exegeza la opera sa „teologico-poetică”, că nu a greșit nimic din ceea ce a spus despre el…și că numai în două locuri crede că a interpretat teologic ceea ce el a spus mai mult metaforic.

Și a admis în cele din urmă faptul, văzând exegeza lui Dorin, problemele pe care el le ridică, că poemele sale sunt greu de înțeles pentru cititori.

Și mi-a dat exemplu o strofă…în care apar sintagmele: „străluciri de nestemate” și „pustiul viu”.

Și mi-a subliniat faptul că pentru el cele două expresii sunt „lucruri reale”…pentru că simțea străluciri de nestemate curgându-i în inimă…dar și pustiul viu îl simțea tot în inimă. Însă pentru cititori ele sunt metafore…

Și i-am confirmat acest lucru…spunându-i că una e ceea ce înțelege el…și altceva e ceea ce înțelegem noi din cărțile sale…și de aceea e nevoie să precizăm sensurile cuvintelor și ale expresiilor.

A vorbit apoi despre neliniștile mele. Și mi-a spus că ele sunt din cauza că eu am rupt relațiile cu societatea.

Și mi-am adus aminte că i-am mărturisit odată că mă atrage pustiul…și că privind la Mănăstirile din pustia Egiptului sau din Palestina…

La care el spune, prompt: „ai râvnit și tu”…Da!, am dat eu din cap…

Însă atunci el mi-a spus: „Pustiul poți să-l creezi în tine și în societate sau în chilie. Pentru că el ține de ceea ce tu vrei să faci cu viața ta”.

Și tot atunci, în discuția cu pustiul, pe care mi-am amintit-o acum fără să vreau…m-a sfătuit să nu mă călugăresc, dacă asta vreau, decât după ce termin facultatea. Pentru că altfel voi regreta că nu mi-am împlinit studiile.

Apoi am trecut la viața sa de pe front. Atunci spunea rar rugăciuni. Și când se ruga, se ruga cu Tatăl nostru și cu o altă rugăciune.

Însă se ruga „cu credință tare”…

Și Dumnezeu l-a ferit de gloanțe…deși ele șuierau pe lângă el la tot pasul…

La un moment dat, pe front, a căutat moartea. Vroia să moară…De aceea s-a oferit voluntar ca să facă parte dintr-o echipă de asalt asupra Odesei[2].

Echipa anterioară fusese anihilată.

Și el a fost unul dintre cei 16 voluntari…aleși dintr-un regiment de 3.000 de oameni.

Fericitul Ilie era sublocotenent…

Și când să ia cu asalt Odesa…află că ea capitulase. Și, totodată, că regimentul lor plecase…și pe ei, voluntarii, îi lăsase singuri și fără provizii.

Au plecat după regiment…și l-au ajuns din urmă după 3 zile. Și timp de 3 zile, până a ajuns la al lor, au mâncat din rezervele altui regiment…pe care l-au întâlnit pe drum.

Când s-au întâlnit cu regimentul lor…au fost declarați „eroi”…neștiind că ei nu atacaseră Odesa. Și Fericitul Ilie îmi spune: „Ne-au făcut eroi fără voia noastră”.

Astfel l-a scăpat Dumnezeu de la moarte. Pentru că în cazul unui asalt…piereau cu toții.

Când a devenit profesor…în timpul comunismului…a fost reperat imediat că merge…la Biserică. Și i s-a spus să nu mai meargă…pentru că îi desfac contractul de muncă.

Și el a protestat…cerându-le să îi arate articolul din Constituția României în care e interzisă libertatea religioasă.

Ea exista stipulată, el știa asta, dar era prezentă în Constituție numai de ochii lumii…pentru că dictatura comunistă nu dădea doi bani pe credința religioasă.

Și factorii „de răspundere” au dat înapoi când au văzut vehemența lui…cu toate că presiunile au continuat.

Și Fericitul Ilie i-a sfidat în continuu, mergând la Biserică…cu toate că îl tachinau în chip și fel.

Mi-a mărturisit apoi despre perioada lui nihilistă din liceu. În clasa a 6-a de liceu…a devenit „ateu” în urma unor lecturi.

Preotul cu care făcea Religie nu l-a spovedit și nu l-a împărtășit dar l-a sfătuit să citească și cărți religioase. În special Noul Testament.

Și l-a ascultat pe preot…și a început să citească cu râvnă. Astfel „m-am convins singur…și am ajuns un creștin devotat”.

De atunci a început să spună că mai degrabă crede că nu există soare pe cer decât să creadă că Dumnezeu nu e în cer și nu ține toate pe care le-a făcut.

Însă, îmi spune el cu durere, lui Green i-au trebuit 20 de ani ca să se întoarcă la credință…

Ar vrea să scape de suferință. E din ce în ce mai bolnav. Nu mai poate să meargă aproape deloc. Nici la Biserică nu mai poate merge…și nu vrea să le silească să îl ducă. A încercat să meargă…dar după 100 de metri s-a întors.

Îi e milă de soție și de fată. Și îmi spune că acum a ajuns la vârsta când alții trebuie să îl îngrijească.

S-a plâns de pensia sa „de mizerie”. Are pensie de profesor de 550.000 de lei. Cu ea nu ar fi putut trăi. Însă are ajutorul de la Asociația foștilor deținuți politici de circa două milioane de lei. „Așa că Dumnezeu nu m-a lăsat nici acum!”.

A avut vise urâte când a dormit într-o cameră unde dormiseră recent alți oameni. Necredincioși și răi…Și a refuzat să mai doarmă acolo până nu a venit preotul și s-a rugat. După aceea…n-a mai avut vise urâte în acea cameră…

Când era copil…și tatăl său era detașat undeva (am uitat localitatea) a locuit într-o casă unde locuise înainte un criminal. Și tatăl său visa în fiecare noapte un câine negru, turbat, care se repezea la el să îl sfâșie. Și când au sfințit casa…au dispărut și visele.

Am vorbit…până când mi-a spus: „Am obosit”. Și atunci m-am ridicat și am plecat. Era seară, târziu…

A rămas ca a doua zi să îi aduc un alt exemplar din opera Sfântului Simeon Noul Teolog, adică „Discursuri teologice și etice”, pe care el îl citise mai de mult de la mine și îl subliniase.

Însă mi-am dat seama acasă, că și Dorin făcuse, între timp, sublinieri pe el…și mai multe adnotări…și că are nevoie de el.

Și m-am rugat ca să înțeleg ce trebuie să fac în situația asta…pentru că Dorin avea nevoie de el…iar eu i-l promisesem Fericitului Ilie.

Însă când am ajuns la Fericitul Ilie…primul lucru pe care mi l-a spus a fost acesta: „M-am răzgândit! Azi dimineață m-am gândit că și Dorin o fi subliniat pe carte și lui îi trebuie mai mult decât mie. Mie la ce-mi trebuie? Pot să o recitesc pe cea nouă, pe care mi-ai făcut-o cadou de Crăciun”.

Și eu îi făcusem cadou de Crăciun un alt exemplar din aceeași carte…neștiind că el o citise deja.

Însă el „nu știa” dacă Dorin făcuse…sau nu sublinieri pe ea…sau dacă o citise. Dar aflase, în mod duhovnicește, acest lucru…

Și m-am minunat cum Dumnezeu aranjează lucrurile…atunci când le lași pe seama Lui.

Cu o zi înainte, îmi trecuse fulgerător prin minte faptul că nici Fericitul Ilie nu mi-a spus La mulți ani! de Sfântul Ioan Botezătorul.

Nimeni nu m-a felicitat…

Părinților mei a trebuit să le reamintesc eu că Gianina înseamnă Ioana.

Dar când am plecat de la Fericitul Ilie…mi-a spus în mod surprinzător: „La mulți ani!…pentru Sfântul Ioan”…

Și am înțeles din nou…adânca sa vedere a gândurilor noastre.

La întrebarea lui Green de ce mă împărtășesc în mod des, Fericitul Ilie a răspuns în locul meu, văzând că ezit: „Așa și-a luat angajamentul!”.

Iar când Green m-a întrebat dacă postesc mult, i-am spus că nu, ci țin posturile normale, cele 4, de peste an…la care Fericitul Ilie a adăugat: „și miercurea și vinerea, ca orice creștin”.

Însă eu nu cred că i-am spus vreodată că postesc miercurea și vinerea…

Și când am plecat de la el, mi-a spus: „Gianina, Gianina…”…Nu știu ce a vrut să spună…pentru că tonalitatea cu care le-a spus nu mi-a dezvăluit nimic: nici reproș, nici milă, nici vreo cerință anume. Nimic…

Pentru că s-a întâmplat ca până acum Fericitul Ilie să vorbească cu mine, în unele perioade cât am stat de vorbă, având televizorul deschis…lucru care pe mine mă enervează…astăzi, când Green a vrut să deschidă televizorul…el a refuzat.

Și iarăși mi-a citit gândurile! Pentru că în mintea mea eu i-am reproșat acest lucru: vorbitul cu mine…în timp ce televizorul e deschis…și nu mă pot concentra la discuție…

Și astăzi, Fericitul Ilie și-a cerut scuze pentru televizorul deschis…deși eu nu afirmasem acest lucru cu glas…