Urme ale tradiției literare vechi în Țiganiada [8]
Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a și a 7-a parte.
Unda este un termen poetic des utilizat de Dosoftei.
Dosoftei este primul nostru mare poet care avea un simț aparte pentru cuvinte, receptând profund rezonanța lor poetică. Am dat mai demult exemplul cu echivalentul cuvântului abis, care în româna veche era o sintagmă, fără fundul, dar în locul căreia Dosoftei a găsit și a utilizat termenul genune.
Un alt cuvânt cu adâncă sonoritate și valențe poetice este unda.
S-ar părea că manifestările mării au stat în atenția lui și în efortul lui de a găsi termeni sinonimi care să înfățișeze nuanțele: astfel, la el întâlnești izvoare și fântâni, râuri și pârâuri, smârcuri și adâncuri, val și undă, ape și mări, genune și noian.
Interesul lui Heliade de mai târziu, de a poetiza apele, în Anatolida, de a urmări într-un crescendo descinderea lor, de la picătură până la oceane (am comentat pasajul în cartea noastră, Studii de poezie pașoptistă, p. 24-28), oare nu poate fi pus în legătură cu aceste nuanțe semantice ale apelor din psalmii versificați ai lui Dosoftei? Anatolida însăși poate fi pusă și analizată în paralel cu psalmul 103 și cu alți psalmi versificați, comparații la care am recurs și noi…
Ne oprim însă pentru moment la undă și urmărim câteva exemple:
*
Minunată-i unda mării.
(Ps. 92, 19)
*
Și mările vesele să salte,
Cu unde s-arunce valuri nalte.
(Ps. 68, 115-116)
*
Glasul Domnului face holbură [volbură/ furtună] pre mare,
De-o îmflă cu unde și cu valuri mare.
(Ps. 28, 11-12)
*
Și cu urlete ploi mare vărsa tare,
De herbea undele-n bezne ca-n căldare.
(Ps. 76, 43-44)
*
Până la ceri îi suia cu unde,
Și-i pogorâia gios să-i afunde. /…/
Vânturilor zâsă de-ncetară
Și undelor de să alinară.
Și le păru bine că trecură
Valurile toate de tăcură.
(Ps. 106, 61-62, 69-72)
*
Ne-a reținut atenția utilizarea acestui termen de către Budai-Deleanu. Poate al doilea mare poet din literatura noastră, după Dosoftei (excluzându-i momentan pe Antim și Cantemir, în sensul că poezia lor e mai neobișnuită, dar în mod cert și ei fac parte din rândul marilor poeți), Ion Budai-Deleanu a fost foarte atent la tradiția literară veche și mai ales față de întâia mare izbândă în limba română pe care a reprezentat-o Psaltirea în versuri.
După cum se poate observa, la Dosoftei unda mării este mai adesea învolburată. Spre deosebire de sensul actual (noi folosim cuvântul spre a vorbi de undele unui lac sau ale unui pârâu), semnificația veche era oarecum contrară. La Dosoftei, undele sunt valuri mari și înalte.
Chiar atunci când e minunată, semnificația undei este aceea de: impresionantă.
Sensurile se păstrează la Budai-Deleanu:
*
Ca și când din munți unda pogoară,
Rumpe iazul, răstoarnă poprele,
Prevărsând lunca de bălțele.
(Cântul VII)
*
Tocma pe-acea vreme, supt afunda
Tartárului peștere, Sătana
Scoțind capul afară din unda
Văpăii nestânse…
(Cântul VI)
*
Și iacă bălaurii supt undă
Cumplit răgnind iară să cufundă.
(Cântul IX)
Balaurii din undă sunt chiții din genune în psalmul 103 al lui Dosoftei, iar comentariul ortodox îi asociază cu demonii, care au fost alungați din ape la Botezul Domnului: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă” (Ps. 73, 14). În poetizarea lui Dosoftei:
*
Tu ai bătut zmeii peste moale
Cu marea ce-ai lăsat ca din foale.
Pre chitul ce goniia să-nghiță
I-ai zdrobitu-i capul, să să simță…
*
Balaurul cel mare, Satana, după Budai-Deleanu, stă sub unda văpăii nestinse, pe care Varlaam o numește marea cea de foc și matca focului de veci (Cazania, ed. 1966, p. 158).
Probabil că schimbarea de sens despre care am vorbit se datorează lui Eminescu, care ne-a obișnuit mai degrabă cu undele lacului decât cu undele mării – ca în versurile:
*
Dându-și trestia-ntr-o parte,
Stă copila lin plecată,
Trandafiri aruncă roșii
Peste unda fermecată.
(Crăiasa din povești)
*
Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,
Acușa la ureche-i un cântec vechi străbate,
Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,
Acuș o armonie de-amor și voluptate
Ca molcoma cadență a undelor pe lac.
(Strogoii)
*
Cu toate că și la Eminescu se întâlnește uneori sensul arhaic (Tu ești o undă, eu sunt o zare, / Eu sunt un țărmur, tu ești o mare (Replici); Credeam că ești chipul ce palida stelă / Aruncă pe-o frunte de undă rebelă / Pe valul amar (La o artistă), etc.), totuși s-a păstrat până astăzi cealaltă semnificație, de mișcare/ tremurare mai degrabă lină și abia sesizată a apei.