Istoria începe de oriunde o privești [12]
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Istoria începe
de oriunde o privești
***
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a.
*
În această carte
am scris despre:
cartea lui Adrian Cioroianu din 2011 (2, 5), Liam Warriner (2-3), Regina Elisabeta a II-a (3-4), politicieni indiferenți (4), saitul monarhiei britanice (4), Lady Gaga și ce reprezintă ea (5-11).
Despre extremism și prostie potrivit Jurnalului părintelui profesor Alexander Schmemann (11-13). Apoi despre relația de prietenie dintre părintele Alexander Schmemann și Aleksandr Soljeniţîn (11-19).
Despre Ruxandra Cesereanu (19-20), Paul Goma (20-22), numele creștine latine în opera Sfântului Ciprian al Cartaginei (22-28), memoria istoriei (28), Dumnezeiescul Dumitru Stăniloae (28-32), date despre cum i-am citit opera (33-37) și despre sublinierile Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu la o carte a Fericitului Dumitru Stăniloae (37-41).
În paginile 41-43 am vorbit despre lada cu manuscrise eminesciene potrivit mărturiei lui Petru Creția, despre dorința lui Creția pentru opera poetică eminesciană (43), despre perioada Jurnalelor și Jurnalul lui Eugène Delacroix (43), despre Noa-noa a lui Gauguin (43), cartea lui Brassaï despre Picasso (43-44), scrisorile de pe front ale lui Franz Marc (44-47), jurnalul lui Odilon Redon (47), Walter Mehring și esențialismul meu (47), despre scrisorile lui Ernst Barlach și cele ale lui Edgar Degas (47).
Despre scrisorile lui Nicolas Poussin (47-50), despre poeți contemporani cu Mihail Eminescu (50-63), despre conferința lui Nicolae Iorga despre București (63-69).
***
Nicolae Iorga a ținut o conferință la societatea Bucureștii Vechi, în 1930 și a publicat-o sub titlul: Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii[1].
Și a început prin a vorbi despre „cât de rău a făcut, în societatea romănească, catedra”[2]. Catedra universitară. Pentru că, spunea el: „cunosc oameni tineri, oameni foarte cum se cade, foarte modești, pe care i-am avut une ori elevi și cari, atunci când au ajuns să se suie pe catedră, s’a petrecut în ei o schimbare catastrofală: imediat s’au transformat în genii revoluționare, în descoperitori de noi metode în istoria Românilor și în Istoria universală”[3].
Cu alte cuvinte, catedra universitară naște „grandomani”[4] din persoane slăbuțe la învățătură și la munca de cercetare.
Însă, pentru că această cuvântare o ținea „la Archivele Statului”[5] mai zice ceva, adversativ, și despre Biserică: că e de acord cu plantațiile de aici, de la Arhivele Statului, „orice ar zice Biserica ortodoxă română, care de o bună bucată de vreme vrea să ne gonească, cu Archive, cu așezăminte, cu Musee de pretutindeni unde își arogă un drept de stăpânire”[6].
Și după ce încurajează sădirea de pomi la această instituție și remarcă nevoia unor reparații la clădire, Iorga subliniază cu amărăciune decadența vremii lui: „se pare însă că ruina Statului român este încă mai evidentă decât ruina Archivelor Statului”[7].
Însă cine „pradă mai mult”[8] statul român? Și autorul e categoric: intelectualii[9]. Pentru că au câteodată două catedre[10]…și „aceasta este o formidabilă risipă”[11]. De bani…
Dar, după „palavre[le]…introductive”[12], se referă, și subliniază asta, la „Vechii” București și nu la „vechiul” București[13]. În detrimentul gramaticii…
Pentru că „am sacrificat atâta gramatică bunului simț, încât a venit vremea să sacrificăm și puțintel bun simț, gramaticei”[14].
Formula sa, cea pe care mizează, e: „Bucureștii vechi”[15].
Și hodoronc-tronc, ca și cum ne-am fi vorbit să îi dea o lecție ex-premierului României Mihai Răzvan Ungureanu[16], Iorga vorbește despre non-pluralizarea Iașului:
„Altceva este Iașul, care nu este la plural; l-au făcut la plural domnii de acolo, cari, se știe, cei mai mulți sânt cu desăvârșire eterodocși și prin urmare eterodocși și în acest domeniu.
Dar Iașul este târgul lui Iaș, și n’au fost mai mulți Iași; este o persoană, este moșul întemeietor al Iașului”[17].
Și de la Iași trece la București.
Bucureștii vechi „existau încă” pe la anii 1850-1860[18]. Însă trecerea spre Bucureștii noi s-a făcut printr-o perioadă de „iconoclasm”[19].
„Căci am avut și noi iconoclasm, această sfărâmare a tuturor lucrurilor în legătură cu trecutul nostru. O neînțelegere complectă, o ignoranță crasă, o pretenție obraznică au schimbat cu desăvârșire tot caracterul țerii”[20]. Tot modul de a fi al românilor…
Și, după cum era firesc, Nicolae Iorga pledează pentru Bucureștii vechi, pentru autenticitatea românească, pentru că „Vechii București sânt o creațiune a nației noastre, sânt originalitatea noastră, sânt tot ce am fost în stare să facem”[21].
Cine sunt iconoclaștii Bucureștiului? Bibescu Vodă și Știrbei Vodă[22]. Și de la 1860 a început dezastrul peste tot[23]…
„Atunci au început a se strica vechile mănăstiri ale noastre, atunci s’a creat din nou Bistrița[24], s’a dat un nou caracter Tismanei[25], atunci s’a pus catapeteasma gotică înaintea mormântului lui Mihai Viteazul și s’a acoperit cu o formidabilă tencuială, foarte rezistentă, frescele de la Dealu[26]”[27].
Dar, subliniază autorul, Alexandru Ghica, cât a domnit, nu a fost un demolator[28]. Și el nu a dat voie să se intervină iconoclast în construcția Bisericii episcopale de la Curtea de Argeș[29].
Intervențiile arhitecturale însă ale lui Lecomte du Noüy[30] la această Biserică sunt caracterizate de Iorga drept „procedee barbare”[31].
Și amintește și de corespondența lui Teodor[32] Aman[33], pe care a citit-o, pictorul declarându-se „contra sistemului lui Lecomte du Noüy”[34].
Însă pe Iorga îl interesează mobilul interior al iconoclasmului. Cum de s-a ajuns aici…
Și răspunsul său e: din cauza educației în străinătate fără o cunoaștere prealabilă a realității românești.
În termenii săi: „Motivul pentru care s’a săvârșit această așa de gravă greșală, este o educație în străinătate fără nicio pregătire prealabilă în țară. Aceasta a prăpădit și Vechii București, cum a prăpădit atât de interesantul caracter al țerii noastre de la un capăt la altul.
Multe familii boierești și chiar negustorești și-au trimis copiii mici la Paris. Oamenii aceștia au crescut într’o atmosferă revoluționară, anti-religioasă, dușmană trecutului.
Au venit ca niște inovatori ridicoli, fără niciun simț pentru desvoltarea trecutului istoric. Eu și astăzi sânt împotriva învățăturii în străinătate fără foarte multe garanții”[35].
Însă despre sine Iorga spune că a fost în străinătate…s-a întors și a rămas tot „autohton”[36], tot român. Și ar vrea să existe la vamă, la întoarcerea în România, cineva cu „foarfece autohtone, care să taie partea de nas care a crescut în străinătate și pe care ar trebui s’o trimitem înapoi, unde autohtonul și-a făcut studiile, dar unde n’a învățat să[-și] cunoască măsura”[37].
I se păreau aiurea blocurile în București…atâta timp cât orașul a fost „format din reuniunea mai multor sate”[38]. Iar iconoclasmul arhitectural a distrus aceste cartiere distincte de până atunci[39].
Palatul Justiției i se părea „o imensă clădire, fără nicio perspectivă”[40]. Râul Dâmbovița nu era pietruit la acea dată[41]. Iar în locul copacilor, de pe lângă râu, care surpau malurile…propune să se sădească flori[42].
Și aruncă bomba în mijlocul audienței: Bucureștiul de azi „nu mai samănă a sat romănesc, ci a metropolă țigănească”[43].
Oferă argumente. Cârciumi pe lângă Palatul Justiției[44]. Ministerele sunt „risipite” în multe clădiri[45]. Nu mai se știe care sunt cartierele pentru cumpărături[46]. Cei bogați au început să-și facă case ca la Paris[47]. De aceea diversitatea arhitecturală fără noimă arată că oamenii nu mai au bun gust[48].
Ignoranța și lipsa de gust și-au spus cuvântul în „noii” București[49] și au stricat caracterul, forma inițială a orașului. Și, ca și azi, Bucureștiul lui Iorga avea „multe case frumoase, dar care, în întregimea lui, este lipsit complect de caracter”[50]. Fapt pentru care, „cel din urmă sat [românesc] are mai mult caracter decât capitala României-Mari”[51].
Iorga propune ridicarea unui oraș nou care să aibă o unitate arhitecturală[52]. Și acest oraș nou să fie unul comercial[53].
Și pentru că și atunci cădea tencuiala de pe clădiri în București, autorul propune să se construiască „o școală de tencuială, unde să se învețe „tencuialogia”, care ar fi foarte folositoare: s’ar putea tencui multe lucruri, s’ar putea tencui și unele obrazuri, care au nevoie de o asemenea reparație”[54].
Laudă Muzeul Bucureștilor[55]. Și pledează pentru conservarea caselor boierești[56]. Iar grădinile din centrul orașului sunt „un element de estetică”[57].
Și românii, ca niște „bucheri tărzielnici”[58], imită după 20 de ani ce distruge Apusul…și ne trebuie tot atâta timp pentru ca să refacem ceea ce Apusul a stricat[59].
Trebuie păstrate și inventariate casele cu specific românesc[60]. Și odată cu ele Bisericile[61]. Pentru că Bisericile, odinioară, erau mai înalte decât casele din jur…iar acum ele nu mai au evidența de odinioară[62].
„Nicio biserică nu trebuie dărâmată”[63]. Și Bisericile trebuie să aibă venituri proprii…Și dă exemplu Biserica Zlătari, care avea împrejurul ei prăvălii, „din cari se hrănia biserica, prăvălii care și astăzi s’ar putea face, însă joase, ca să nu ia vederea bisericii”[64].
Între timp, remarcă el cu amărăciune, Biserica și-a pierdut „misterul” în rândul oamenilor[65]. Și-a pierdut „acea obscuritate, […] acel vag miros de tămâie, care părea legat de preoția însăși. De aici acea necesitate de a vorbi în șoapte”[66] la Biserică.
Iar păcatele împotriva datinilor românești, pentru Iorga, erau următoarele:
Bisericile s-au prefăcut „într’un fel de reclamă pentru preot. […] Se ard lumânări de dimineața și pănă seara, în care se face apel la un fel de misticism nesănătos, de cultură catolică degenerată, cum se întâlnește numai în țerile în care catolicismul provoacă o adevărată boală a sufletului.
Bisericile în care, prin mijloace neiertate, se câștigă credincioșii, făcând cu dânșii un fel de demagogie și în același timp o stricare a echilibrului sufletesc, de care au nevoie și credincioșii cei mai pioși, bisericile acestea nu aparțin tradiției noastre.
Și eu regret adânc că nu se găsește în conducerea centrală a Bisericii destulă autoritate pentru ca un preot care face teatru în biserică să fie frumos luat de guler și dat afară și, în locul preotului acestuia tânăr, care strică datinile bisericești, să se aducă, dintr-un fund de sat, un preot bătrân, ca să învețe preoții aceștia tineri care este adevărata noastră ortodoxie, fără reclamă”[67].
[1] N.[icolae] Iorga, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii. Conferință ținută în 1930 la societatea „Bucureștii Veci”, Ed. Datina românească, Vălenii de Mum[n]te, 1932. Are 18 pagini.
[2] Idem, p. 1.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Idem, p. 1-2.
[7] Idem, p. 2.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Idem, p. 3.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Care l-a întrebat în mod ironic, pe 13 martie 2012, pe Mihai Gâdea, la Sinteza zilei, despre pluralul lui Iași.
[17] N.[icolae] Iorga, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii, op. cit., p. 3.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Idem, p. 3-4.
[22] Idem, p. 4.
[23] Ibidem.
[24] Se referă la Mănăstirea Bistrița:
http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Bistri%C8%9Ba_%28jude%C8%9Bul_V%C3%A2lcea%29.
[27] N.[icolae] Iorga, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii, op. cit., p. 4.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[31] N.[icolae] Iorga, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii, op. cit., p. 5.
[32] Asta e grafia lui Iorga…și nu Theodor.
[33] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Aman.
[34] N.[icolae] Iorga, Cum au fost și cum trebuie să fie Bucureștii, op. cit., p. 5.
[35] Ibidem.
[36] Idem, p. 5-6.
[37] Idem, p. 6.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
[41] Idem, p. 6-7.
[42] Idem, p. 7.
[43] Ibidem.
[44] Ibidem.
[45] Ibidem.
[46] Idem, p. 8.
[47] Ibidem.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50] Idem, p. 9.
[51] Ibidem.
[52] Ibidem.
[53] Idem, p. 10.
[54] Idem, p. 12.
[55] Ibidem.
[56] Idem, p. 13.
[57] Ibidem.
[58] Ibidem.
[59] Ibidem.
[60] Ibidem.
[61] Idem, p. 14.
[62] Ibidem.
[63] Idem, p. 15.
[64] Idem, p. 16.
[65] Ibidem.
[66] Ibidem.
[67] Idem, p. 17.
„… Bisericile, odinioară, erau mai înalte decât casele din jur…” – frumos, foarte frumos spus. Adica, Biserica si implicit, viata religioasa era in prim-plan, in centrul preocuparilor romanului de odinioara.”… un fel de misticism nesănătos, de cultură catolică degenerată, cum se întâlnește numai în țerile în care catolicismul provoacă o adevărată boală a sufletului.Bisericile în care, prin mijloace neiertate, se câștigă credincioșii, făcând cu dânșii un fel de demagogie și în același timp o stricare a echilibrului sufletesc, de care au nevoie și credincioșii cei mai pioși, bisericile acestea nu aparțin tradiției noastre.
„Este uimitoare usurinta cu care oamenii de altadata vadeau pe Hristos si ortodoxia prin gesturi reflexe, pornite din adancul fiintei lor; tot la fel de uimitoare pare si usurinta cu care deosebeau duhurile. Multe s-au schimbat in viata noastra de acum si mai multe sunt in continua schimbare. Din pacate insa, nu in bine. Nu in acel bine care face sa renasca sufletul, ci in binele strans legat doar de nevoile materiale. Oare exista nevoi materiale ale oamenilor cand totul nu este decat o iluzie de care ne tinem cat mai strans? Nu stiu daca m-as fi gandit vreodata ca, locuind langa o biserica, sa-mi cladesc casa astfel incat „sa nu iau vederea bisericii”. O lectie neasteptata dar binevenita.Doamne, ajuta, Parinte!
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [30] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [34] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [40] | Teologie pentru azi
Pingback: Istoria începe de oriunde o privești [48] | Teologie pentru azi