Volume online din Acta Sanctorum

În Documenta Catholica Omnia și pe Internet Archive și Google Books:

Preluare de aici, din articolul lui Roger Pearse.

Sermon on the 4th Sunday after Pentecost [2012]

My Beloved,

The Roman centurion from today’s Evangel [Mat. 8, 5-13] is a man with a good soul.

He puts soul for those under his direction, he is interested of them…and does not treat them like animals.

Or as some…human scraps.

He is a man with soul into a world and into an army where the weak was a burdena shame

You had to fight…and not to stay sick.

But our centurion…he forgets, for a moment, on the 99…for the one who was paraliticos/ paralytic [v. 6, according to GNT] and he ask from the Lord his healing.

How so much familiarity between leader and subordinate? A legitimate question…

If it was a bad relationship between the two, ie homosexual, and therefore centurion had come to plead for healing his servant, surely the Lord would have rebuked this, as did with the Pharisees.

With the Pharisees that said one…reasoning another…and they wanted to kill Him.

But the verses 10-12, in which the Lord praise pistisul/ the faith of the centurion, shows us that between centurion and pes/ servant was a worthy friendship, through that the centurion understood and he was sympathetic with the deplorable state of his servant.

It did not stand at the middle…a trivial interest…but a noble desire: healing that who suffers terrible/ horrible.

And the verses 8-9 show us the content of faith praise of the Lord: the confidence in Him who heals us.

The confidence in Him who would heal us…and the giving to Him for that Him to heal of us.

Ie faith is trusting in God in everything…even if we do not see any horizon of peace, of change of the situation.

For that the miracle „interested”…is the one in that we want a good without changing our lives.

We want to rain money at us, on windows or get out now, on place, of who knows what constriction with door financial or medical.

But not by thought does not give us to change our lives.

And God helps us understand how to change ourselves! Gives us to understand the continue surprises of the life in the faith.

For holiness is constantly changing and real of life and not a game.

You become unrecognizable to those who believed that they know you.

Unrecognizable in good works…and not in turpitudes.

And our centurion, of today, proves more faithful than all Israel [v. 10]…Than the believers of Israel, that followed the Law but they did not understand its ghost.

For the centurion believed that His word is savior. It is healing. Gives life!

And praying for another, he healed interior and on himself. For that the good heals…and it radiates around.

Therefore I do not like to talk too much about antichrists, about all sorts of memorable madman…and I am not frightened of them…for that, on me, the holiness terrifies me the most.

For holiness, majesty and overwhelming wealth of divine grace is the largest and most beautiful frightening.

In Orthodoxy, the trembling is full of beauty. In comparison with the Protestantism, where the trembling is a fear deprived of grace.

Because our God, of all, is a frightening Beauty that attracts us just because is the sweetness and the beauty of our life and of all creation.

God wants us pure through ascetic efforts, ie full of the faith that adorns us.

And therefore let’s pray the Lord to fill us with confidence in Him, with the confidence that He can save us from all evil. Amen!

O dragoste comunistă la arhitectură [5]

Prima parte, a doua, a treia și a 4-a.

*

Poarta de fier…a băiatului. Și un bătrân foarte bucuros, bunicul tânărului, îi iese în întâmpinare lui Titus.

Bunicul deschide larg porțile. Căci așa e bucuria din toată inima: largă.

Mașina intră până în fața casei cu etaj…dar și cu câine care latră.

Perspectivă vizuală dinspre car…spre mașină. Și Livia dă „bună ziua”…

Nepotul își îmbrățișează bunicul.

Apoi aleargă spre bunica…

Se pupă în cerdac…în timp ce Livia s-a așezat pe iarbă.

După care bunica îl întreabă dacă le e foame…o întrebare principală în România…și care face parte din ospitalitatea noastră.

Îi sărută mâna bunicii…

*

Titus îi dă Liviei să șadă pe un scăunel cu trei picioare. Pentru ca nu cumva „să răcească”…

Se pare că a nimerit-o bine cu el…și nu e un șarlatan.

*

Liviei îi place aici…și începe să deseneze casa. Însă tânărul o întrerupe…pentru că o invită la masă.

O ia și puțin în brațe…în drum spre masă…

*

Dar cerdacul e de oameni gospodari…după toate semnalmentele [49. 12].

Usturoiul, ceapa, dovlecii românești…sunt un lux în România actuală…atâta timp cât alții au să ne vândă lucruri…de la depărtare.

*

Masă la aer liber. Ouă de țară. O fotografie de sus…înainte de masă…pe zi cu soare.

Vreme schimbătoare.

Bunicul nu se lasă nici el mai prejos…și aduce niște vin…la înălțime. „De ăla bun”. Adică „trăsnet”. Și vinul ăsta merge chiar și după…lapte…că veceul e „ecologic” la munte.

*

Dar Titus nu bea…pentru că conduce. Aviz amatorilor cu „doi ani cu suspendare”!

Îl cheamă bunicul…și îl urmează.

*

Nepotul e mai înalt cu un cap…și merge cu mâna stângă pe umărul stâng al bunicului. Intră în casa de vizavi, tot a lui. Adică îl duce în camera…unde ar vrea ca nepotul lui să locuiască.

*

50. 31: cei doi în mașină. Bunica îi dă ceva de îmbrăcat.

Îi sărută mâna dreaptă bunicii și apoi…o sărută pe ambii obraji…pe geamul de la șofer. Și încă odată mâna…

Cine nu înțelege că tânărul îi datorează multe bunicii sale…crede că „așa e obiceiul pe la noi”: să ne pupăm în neștire.

Sau că noi, românii, de fiecare dată, sărutăm odată mâna, apoi obrajii…și iarăși mâna.

*

Îi lasă cu bine…și li se urează de bine.

Iese cu spatele din curte…deși putea să întoarcă.

*

Pe stradă…case în construcție…și Livia e „curajoasă”.

Se filmează în grabă. În graba mașinii…

Detalii fără sens…adică „filmări de voie”…povârniș…intră în pădure…șoferul are ceas la mână.

*

Nu știu cum se face că cineaștii români știu să se piardă în detalii care nu au nimic de-a face cu tema filmului. Sau evadează mereu din cadru.

*

Șofat pe teren accidentat…deși nimeni nu-i grăbește.

Virări tinerești…mult praf degeaba…fata surâde. E o încercare băiețoasă de a-i arăta că el „se pricepe” la mașini.

Însă, în viața reală, încercările astea juvenile de a ieși în evidență devin, adesea, virări…în copac.

*

52. 05: tinerei îi e sete. Și o asigură că o conduce…spre apă.

Surâd amândoi…și observăm numărul mașinii [52. 22]: W · 1019 · AG.

Din nou ceasul lui Titus…și încălțările din picioare.

*

Opresc. „Ea” e mașina. O feminină…Pentru că Titus simte mașina uneori drept „o ființă vie” [52. 41] și o iubește. Și el îi arată Liviei „împărăția” lui, adică munții împăduriți.

Ecoul…și fotografia fetei întreruptă de mâna lui…bărbătească…și de ochii lui impunători.

Ce face un copilot?

Îi va spune altă dată.

Sau cum întrebările și răspunsurile banale…curg pe deasupra unor sentimente mai profunde.

*

Vasile îi dă raportul lui Șoimu, adică lui Tudor. Prima drăcuitură.

Și informația e…că „subiectul este în pericol”. E chemat de urgență…ca să ajute „cazul”.

Tudor cade pe gânduri.

Începe să vadă în negru.

Amintiri despre Livia.

*

Pe când Livia, cea reală…nu din gând…stă sub razele soarelui. Se învârte în jurul camerei de luat vederi. Senzația de beție…și Titus o strânge în brațe.

Livia nu se lasă sărutată…îl respinge…și îi spune lui Titus că a făcut o greșeală…atunci când s-a urcat în mașina lui.

*

Ea coboară în fugă…el se pune pe iarbă enervat.

Livia aleargă…și sperie o turmă de oi. Își ia bagajul din mașina lui…și pleacă…trântind cu piciorul portiera.

Merge în fugă spre grupul ei. Se oprește când o vede pe profesoară. Și se întoarce…fără să o vadă nimeni.

*

Însă Tudor a venit…dar nu vrea să vorbească cu ea. Se întoarce supărată…pe scări. Aruncă schițele…și se așează pe scară. Cu mâna dreaptă la falcă…

Apoi cu ambele.

*

Schimbare de cadru. În altă parte…tot singură…

Un bărbat îi aduce de mâncare și un suc. Un chelner…Nu îi răspunde…nu vrea să mănânce. E cu o floare în mână…cu cea luată de pe câmp înainte de a încerca Titus să o sărute cu forța.

*

Livia privește în zare. Din nou cetatea pe vârf de munte. Grupul ei o strigă. Îi privește dar nu le vorbește. Espadrilele negre din picioarele ei…

*

Și-au uitat creioanele în cabană. Din nou cetatea…cred că a treia oară. Tudor a cântat la caval. Ecoul. Ceață peste munți. Păsărele.

Livia urcă spre cetate. Cu greu…

Muzică cu suspans. Oftările fetei. Ajunge să privească printr-un ochi de fereastră.

Și acum înțelegem de ce s-a repetat cetatea de pe colină: pentru că acolo trebuia să ajungă!

*

Muzica nu a avut nimic de-a face cu derularea acțiunii. Vede cavalul lui Tudor. Ceață. Și când ia cavalul în mână…Tudor e în spatele ei. Îl privește. Se privesc. El se apropie și o ia de mână.

O duce pe o stâncă…și își închipuie că e într-o situație reală din vechime.

Și Livia îl întreabă de ce trebuie să facă…pe bufonul.

*

Când începe viața? Tună. Începe ploaia. Îi dă geaca lui. Și fiind amândoi sub geacă…Tudor vorbește despre începutul vieții

Viața începe când te naști…când înțelegi că exiști…când îți pui întrebări asupra sensului vieții…și când bărbatul își întâlnește femeia și femeia bărbatul…

Suntem în plină filosofie…sub ploaie.

Responsabilitatea celor doi…care naște o altă viață.

*

Fetei îi place perorația „ca la teatru”…dar o întrerupe. Însă „timpul ne grăbește” [1. 04. 46]. Și de la ei…Tudor trece la renovarea cetății. Pudoare…

„Munca lui” e considerată „orgoliul lui”. Îl felicită…

Ea „navighează pe ploaie”…Fumul focului…și Livia pleacă.

*

El vrea să se lămurească. Ciondăneli, cad la pământ…și râd. Se sărută…și aflăm că Livia a venit sus pe munte…pentru că Tudor a sunat din bucium ca „plăieșii lui Ștefan”.

Adică: dragoste!…

Cunoștințele culturale…care ajută dragostea. Sărutări…și ruine. Coboară împreună…el fiind în tălpile goale…

*

Vasile îi vede pe cei doi.

Pomul de iarnă „în plină toamnă”: semn de nebunie.

Însă scrisoarea din pom îi asigură…că ei vor să fie nașii lor…dacă doresc să se căsătorească.

*

Îi face fular din beteală. Se sărută în fața bradului. Și Vasile e bucuros că „a salvat” cuplul.

Grupul servește masa. Vin și cei doi. Primire călduroasă. Și pictorul primește acceptul să danseze cu Livia. Dans nefiresc…Vor să-l facă gelos.

Tudor vine și dansează cu Livia.

Iubirea, ca să zic așa, plutește în tot restaurantul.

*

De la restaurant la fotbal. Pentru că filmul ăsta nu are nicio cursivitate.

Livia face galerie.

Îl cheamă pe Tudor. Și îl întreabă despre proiectul urbanistic. Trecerea pe sub șosea. Propune „celule solare” pentru încălzirea apei din piscină. Vine și Sile și e de acord cu proiectul.

Soluția despre lungimea pârtiilor.

*

Discuția dintre Livia și prietena lui Vasile. Vede o familie…apoi intră cu Tudor într-o cameră…și Vasile e în spatele ușii.

Lucrul în echipă.

*

Familia e „a Liviei”…și au venit să o mărite cu…Tudor. Toți încep să râdă…semn că „toți își doresc același lucru”.

Bentița la cap…și dorește să se căsătorească.

Și Vasile se ridică „să oficializeze” căsătoria…printr-un veritabil „discurs de lemn de bambus”. Grupul le cântă „mulți ani trăiască” proaspeților „miri”.

*

Îmbrăcatul frumos. Zarva tinerească.

Și tinerii „proaspăt” regăsiți…vin la picnicul familiei.

Mirele în sacou alb…mireasa cu o bluză albă.

„Liviuca” e văzută de familie…pe când grupul privește „de după” copaci.

Regăsire, îmbrățișări, pupări.

Și Tudor o cere de nevastă părinților ei[1. 16. 08]!

*

Unchiul îi pune o coroniță pe cap Liviei. Lacrimi. Îmbrățișări. Felicitări. „Să fie într-un ceas bun, copii!”.

Și tanti Lili îi pupă năprasnic „pe amândoi”. După care pe soru-sa. Pe toți…pentru că bucuria dragostei e contaminantă.

Însă al ei, cel cu mustață, a-l lu’ tanti Lili, deee…scoase din mașină un aparat de fotografiat…ca să tragă evenimentul în poză…

Un pahar…cu fericire…și momentul trebuie imortalizat.

Intră și „bunicuța” în poza de familie. Cu paharul „mai sus”.

Dar Liviuța și Tudor…s-au făcut nevăzuți…printre atâta bucurie.

*

Fuga familiei după cei doi.

Însă cei doi…fug de familie.

Călătoria cu bacul. Și li se urează fericire.

Se termină pe cântec. Cu bucurie și zâmbet.

*

Dacă ei sunt doi…două păsări sunt și pe lac. Livia își aruncă coronița în apă. E îmbrățișată din spate de Tudor.

Râd bucuroși. Apa plină de soare. Și ei privindu-se nas în nas.

*

Și, la final, vedem ambarcațiunea cum face un rotocol în apă…

Același cântec de la început…

Genericul între apă și nori.

*

O poveste banală pentru oameni comuni. Sau dragostea comunistă la arhitectură se termină cu o familie tipizată, strânsă cu ușa…care nu dorește mai mult de la viață…decât un salariu mizer la sfârșit de lună.

De ce ai nasul roz, Gioni Oalcăr?

  • Emil Boc a adus „stabilitatea”…dar noi, prea chiori, nu o sesizăm nicidecum. Poate că e prea „infimă” pentru dioptriile noastre…
  • Este împotriva civilizaţiei şi a politeţii să existe în centrul istoric al unei capitale europene discoteci în aer liber. Aşa ceva nu s-a văzut nicăieri în Europa”. Deci fără dans…în Europa!
  • UNESCO a înscris Biserica Nașterii Domnului din Bethlehem în patrimoniul mondial, conform unei decizii adoptate prin procedură de urgență, la Sankt Petersburg”.
  • Fostul premier Adrian Năstase, încarcerat la Penitenciarul Rahova, a fost “înmatriculat” cu numărul N0049 şi a primit un card unde familia şi apropiaţii aprobaţi pe listele de vizitare pot depune bani cu care poate vorbi la telefon şi îşi poate cumpăra alimente”.
  • Injecții cu testosteron și menopauza masculină.
  • Blogul lui Adrian Năstasecontinuă! Nu se lasă închis…și nici uitat. E decizia care…trebuia.
  • Ioana Tăriceanu a fost cea de-a patra soţie a lui Călin Popescu Tăriceanu, ea fiind şi cea mai tânără dintre ele, la acel moment. Cei doi s-au căsătorit în 2003 şi au divorţat, discret, toamna trecută, după un mariaj din care a rezultat un copil. Fiul lor, Mihai, a rămas în custodia fostului prim-ministru. Se pare că şi Călin Popescu Tăriceanu a trecut foarte repede peste momentul divorţului, el găsindu-şi rapid consolare în braţele Loredanei Moise, o buzoiancă în vârstă de 34 de ani”. Cine e „tânăr”…tot „tânăr” rămâne!
  • Europarlamentarul PDL Elena Băsescu nu deţine casă sau terenuri, are un autoturism Range Rover fabricat în anul 2007, bijuterii de aur şi argint, dobândite în perioada 2007-2012, în valoare de 35.000 euro. Are conturi curente şi depozite bancare de circa 22.000 de euro şi are datorii de 2.105 euro. Ea declară ca venituri de la Parlamentul European indemnizaţia de europarlamentar de 74.445 euro, deconturile pentru transport şi diurna în valoare de 125.454 euro şi cheltuieli destinate cabinetului său de europarlamentar de 51.588 euro”. „Intelectualii subțiri” cu cheltuială mare se țin…
  • Fila video de la comemorarea lui Mihail Eminescu, din data de 15 iunie 2012.
  • Daca ar fi, totusi, sa numesc, as numi doua carti: “Pederast” a lui William Burroughs, cititi-o si veti intelege de ce si prima scriere citita de mine si care aborda discret, dar reusit, o relatie de natura homo-erotica, si care se cheama “Codin” si ii apartine lui Panait Istrati. Cu muzica e cam la fel…daca e sa fie valoroasa, atunci e universal reprezentativa…Încerc totusi un raspuns si atunci nominalizez: Madonna si Lady Gaga (cu Alejandro), pentru ca sunt nu doua artiste, ci doua fenomene, care implica si mult marketing, dar si multa imaginatie/ creativitate, si albumele baietilor de la Pet Shop Boys”.
  • Idem: „Sunt unii homosexuali care percep probabil casatoria ca forma suprema de manifestare a nivelului de acceptanta sociala fata de ei ca indivizi. E dreptul lor sa vada lucrurile astfel. Dar eu as zice ca asta-i o viziune usor deplasata, eronata asupra unei realitati ce-i de alta natura”.
  • Visam, în clasa a patra, să scriu romane. Am citit de mic cărți cu multă pasiune. Bunica mă certa că uit să vin să mănânc, adâncit în, nu vă mirați, Dostoievski. Eu am îmbrățișat meseria de visător pe care o practic și azi. Visez, de pildă, că lumea ar putea arăta altfel”.
  • Simpla existenţă pare a fi însăşi dovada existenţei lui Dumnezeu. Căci nu ne imaginăm cum putea un univers lipsit de inteligenţă să creeze o frunză, o floare, o bacterie, un virus, o celulă sau chiar mersul nostru, deci atâta inteligenţă”.
  • ioan alexandru grigore vieru i adrian punescu
  • Alegerile de azi de la PDL se desfășoară pe sistemul comuniștilor, când pentru șefia partidului candida un singur om care culmea a și câștigat cursa”. Adică Vasile Blaga „a candidat singur”, a centrat, a dat cu capul…și și-a dat autogol.

Documentul BEM…după 30 de ani [1]

E vorba despre documentul teologic Baptism, Eucharist and Ministry, întocmit la Lima-Peru, între 3-15 ianuarie 1982. Și care a fost tradus de Anca Manolache (presupun: din engleză) și publicat în română sub titlul: Botez, Euharistie, Slujire, în rev. Mitropolia Banatului, XXXIII (1983), nr. 1-2, p. 21-57.

Am și varianta în limba engleză…din care voi cita…

Și acest text e punctul de plecare…în discuția teologică la care am fost invitat aici.

***

În trei mari capitole, după cele 3 teme.

Și e un document teologic…în care toate denominațiunile religioase și-au spus „punctul de vedere”, Biserica Ortodoxă având și ea partea ei la conținutul teologic al documentului.

Tocmai de aceea textul este când literalist, când confesional, cu definiții antitetice și este, peste tot, relativist.

*

p. 21:

I. Despre Sfântul Botez

Își are fundamentul în viața și slujirea lui Hristos. Și e încorporare în Hristos. E un dar al lui Dumnezeu și e conferit în numele Prea Sfintei Treimi. Fundamentat pe Mat. 28, 18-20 și e practică apostolică.

Dar e văzut în I. 1, la final, numai ca „un rit al angajării față de Domnul”, adică ca act de adeziune la o formațiune eclesială…și nu ca naștere mistică de sus, neapărată. Adică ca un contact direct cu Dumnezeul treimic, care ne înfiază pe noi prin slava Sa și ne face mădulare vii, conștiente ale lui Hristos.

*

În I. 2, în discuția despre înțelesul/ „semnificația” Botezului, Botezul e văzut ca „the sign”/ „semnul” noii vieți în Hristos. Nu ca Taină…ci ca semn/ ca simbol!

Și Botezul îl unește pe credincios cu Hristos dar și cu poporul Lui.

Un lucru foarte important însă, din punctul nostru de vedere…pentru că mulți ortodocși nu mai văd astăzi relevanța eclesiologică a Tainelor. Adică vor Taine fără Biserică. Vin, se botează, se cunună…dar nu-i interesează Biserica. Slujirea curentă.

Da, Botezul e unire cu Hristos și introducere în poporul lui Dumnezeu!

Dar el nu e semn gol…ci plin de slava lui Dumnezeu.

Căci ce înseamnă viață nouă…fără experiența/ cunoașterea slavei Sale? Și dacă e doar simbol/ doar act fără urmări harice, atunci Botezul nu înseamnă nimic fundamental pentru viața credinței.

*

Și se trece la fundamentarea scriptică a Botezului. Potrivit NT.

El e participare la moartea și învierea Domnului, curățire de păcate, naștere din nou, luminare, schimbare, înnoire, eliberare…

Versetele sunt doar îndosariate…nu explicate.

p. 22:

La finalul lui I. 2 însă se spune ceva important: „imaginile [the images] sunt numeroase dar realitatea [the reality] este una”. Da, imaginile Botezului sunt multiple…însă fiecare imagine/ explicație scripturală și patristică a Botezului reprezintă o nuanță reală a Botezului.

Nu sunt doar nume goale…ci arată, explică Taina…fără însă să o consume.

Sfântul Botez e participare dumnezeiască la viața lui Hristos. E o participare în mod real. Și tot în mod real e și naștere de sus. Și curățire de păcate. Și eliberare de demoni.

Tocmai de aceea nu e de ajuns o inventariere de texte…ci o explicare a lor și o punere a lor în comun…pentru ca realitatea divino-umană a Botezului să fie pictată în toată măreția ei și nu unidimensional.

*

În I, 3 se începe dezbaterea sintagmelor Botezului. Botezul e „participating”/ participare la viața lui Hristos. Și în el murim și înviem cu Hristos la o viață nouă.

Din punct de vedere scriptic se citează NT…și lucrurile par că „se petrec astfel peste tot”, la orice formațiune religioasă…

Însă lucrurile se petrec așa cum spune Noul Testament numai în Biserica Ortodoxă. Căci Biserica e una…și nu are sincope temporale.

*

În I. 4, Botezul aduce iertare, curățire, sfințire din partea lui Hristos. Nu se subliniază Treimea…ci doar persoana lui Hristos.

Însă finalul secțiunii vorbește despre „a new ethical orientation”/ „o nouă orientare etică” a celui botezat…ca o consecință directă a Botezului, „sub călăuzirea Duhului Sfânt”.

Lucru iarăși foarte important de subliniat…dar care se petrece în mod real în Biserica Ortodoxă, aici, unde umplerea noastră de har e reală, evidentă și îndumnezeitoare.

Lasă urme…probe palpabile…adică înțelegere teologică unitară, vederi mistice, îndumnezeirea umanului și Sfinte Moaște.

*

I. 5 mută centrul atenției de la Hristos la Duhul Sfânt, pentru că Sfântul Duh lucrează în viața oamenilor „before, in and after their Baptism”/ „înainte, în și după Botezul lor”.

Nu se spune însă în ce măsură…în cele trei situații.

Și nici nu aflăm de aici care e legătura lui Hristos cu Duhul Sfânt…și de ce nu face totul Hristos…dacă Botezul e „moarte și înviere cu Hristos”.

Aflăm numai că Duhul e Cel care L-a revelat pe Iisus ca fiind Fiul.

*

p. 23:

În I. 6 se revine la Hristos și se uită Duhul. Și se subliniază din nou faptul că „Baptism is a sign and seal”/ Botezul este un semn și o pecete a uceniciei noastre.

Ce înseamnă ambele lucruri?

Botezul e semnul vizibil că am devenit baptist sau romano-catolic…pentru că îl fac cu marca cultului respectiv…sau harul Treimii, cu adevărat, mă inundă…și Botezul e astfel pecete harică, dumnezeiască în viața mea?

Adică e semn gol…sau plin de har?

*

Însă I. 6 continuă iarăși ceva important, o afirmație anterioară…și aceasta e o subliniere ortodoxă. Faptul că prin Botez creștinii sunt conduși „into union with Christ, with each other and with the Church of every time and place”/ „întru unire cu Hristos, cu ceilalți [creștini] și cu Biserica din toate timpurile și din toate locurile”.

Până acum se afirmase că ne unim cu Hristos și cu ceilalți membri ai poporului lui Dumnezeu. Sau că devenim, prin Botez, creștini, intimi ai lui Hristos și confrați între noi.

Dar aserțiunea aceasta, cum că, prin Botez, ne unim cu Biserica din totdeauna…chiar dacă nu facem parte din Biserica din totdeauna…naște întrebarea legitimă: care e Biserica ce a fost mereu și pretutindeni?

Și cum Biserica Ortodoxă, în discuțiile inter-religioase de aici, era Biserica de la început…a desființat, prin acest enunț, întemeierea „eclesială” a celorlalte.

Pentru ce ne mai trebuie multe organizații religioase…dacă o avem pe Biserica dintru început printre noi?

Dar dacă vedem acest lucru ca pe o concesie, putem interpreta afirmația ca pe o relativizare a eclesiologiei ortodoxe…pentru că consideră Botezul, din orice facțiune „creștină”, drept valid pentru noi.

Însă noi recunoaștem Botezul altor culte „creștine” ca valid prin sine…sau prin convertirea și intrarea sacramentală în Biserica Ortodoxă?

Și Tradiția Bisericii arată că, prin iconomie/ prin pogorământ, botezul trinitar al anumitor culte „creștine” devine Botez…când omul se leapădă de ereziile lui și primește Sfânta Mirungere și Sfânta Euharistie în Biserica Ortodoxă.

*

Însă ideea că Botezul ne leagă de Biserica din totdeauna are bătaie lungă. Pentru că, imediat, se afirmă că Botezul este „a basic bond of unity”/ „o legătură fundamentală a unității” creștine. Că el e un prim pas…ce „ne unește” pe toți creștinii la un loc, fie că suntem ortodocși sau neortodocși.

Numai că Botezul nu este „un factor de unitate” în sine…în afară de Biserică. De Biserica de la început. Ci el este o Taină a Bisericii pentru Biserică…și nu pentru orice „creștin”…din orice pseudo-biserică a lumii.

Botezul e o expresie a vieții Bisericii Ortodoxe și îi naște de sus, dumnezeiește, pe creștinii ortodocși…și, totodată, îi unește cu toți ortodocșii din toate secolele și cu toți Sfinții de dinainte de întruparea lui Hristos…dar nu și cu toți ereticii „creștini” de pretutindeni.

Pentru că Botezul îi desparte pe credincioși de necredincioși. Pe eclesiali de non-eclesiali. Și apostazia/ căderea din credința ortodoxă…e o cădere și din Botez…și din Biserică.

Pentru că pe baza credinței ortodoxe ne botezăm, ne mirungem, ne împărtășim, primim toate Tainele Bisericii pentru ca să creștem în legătura de sfințenie cu Dumnezeul nostru treimic iar căderea din credință înseamnă, totodată, și relativizare și abandonare a vieții sacramentale a Bisericii.

De aceea nu putem fi credincioși fără Biserică și fără Tainele Bisericii. Și nu putem fi credincioși reali dacă sfințenia Bisericii nu ne atinge, nu ne iradiază, nu ne schimbă persoana noastră în mod conștient și foarte înveselitor.

*

Pe Efes. 4, 4-6 se sprijină afirmația Crezului cum că Biserica e „una, sfântă, catolică și apostolică Biserică”…și scriitorii documentului cheamă „Bisericile”, pe baza a „baptismal unity”/ a „unității baptismale” la „depășirea…diviziunilor [divisions]” dintre ele și „la manifestarea vizibilă a părtășiei lor [visibly manifest their fellowship]”.

Numai că nu există „unitate baptismală” între noi…și nici „părtășie/ comuniune”.

Dar nu suntem nici „divizați”…pentru că divizarea/împărțirea presupune că „toți suntem la fel”…dar unii ne numim „ortodocși”, alții „anglicani” și alții „penticostali”, fără ca numele acestea să aibă vreo greutate, să aibă ceva în spatele lor.

Ci realitatea religioasă a lumii e simplă: există Biserica de la început, Biserica Ortodoxă, cea „una, sfântă, catolică/de pretutindeni și apostolică”…prin care, de la Cincizecime, harul Treimii se revarsă în lume…și formațiuni religioase căzute de la Biserică…și altele apărute din cele apostate…sau unele foarte recente, care nu au nicio legătură, în afară de una imaginară, cu Biserica una.

Urme ale tradiției literare vechi în Țiganiada [13]

Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a și a 12-a parte.

Am vorbit altădată de o cu totul neașteptată similaritate de viziune, pe tema cosmogenezei, între Budai-Deleanu și Eminescu – și atrăgeam atenția asupra influenței din partea Psaltirii versificate și, în speță, a perspectivei tradiționale.

Apropierile de Eminescu, din sfera…cosmică, nu se opresc însă aici. Putem aduce și un alt exemplu, cel al zborului cosmic al lui Parpangel:

Așa trecurăm prin pământ ș-ape

Păn’ ajunsăm la văzduhul rar,

Ne-înălțarăm apoi păn’ aproape

Colo, de-unde zodiile răsar,

Trecând pintre nește locuri puste,

Noao vămi și noao punți înguste.

(Cântul IX)

Locul de-unde zodiile răsar se poate traduce prin răsărirea stelelor eminesciană, care este menită să rememoreze geneza lor și a cosmosului: răsare lumea, lună soare şi stihii /…/ colonii de lumi /…/ în roiuri luminoase izvorând din infinit (Scrisoarea I); Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una / Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna (Scrisoarea III); răsărirea stelei în tăcere (Sunt ani la mijloc…); Stelele-n cer mișcă-auritele zodii (Ecò).

Coincidența de viziune este totuși tulburătoare…

Cu atât mai mult, cu cât călătoria lui Parpangel până acolo unde zodiile răsar (adică acolo unde se află Izvorul/ Sursa vieții și a lumii) ne rememorează zborul Luceafărului până acolo unde Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, / Cum izvorau lumine [lumine = luminători, stele, aștrii].

Deși ascensiunea Luceafărului depășește acest punct…și poate că această secvență ar merita un comentariu mult mai amănunțit.

Cu toate că zborul cosmic, în sine, nu-și are sursa în tradiția literară românească sau răsăriteană, viziunile poetice ale celor doi se puteau însă inspira dintr-un alt fel de zboruri cosmice, ale minții și ale contemplației, temă care își are locul în literatura pe care o numim generic bizantină.

Urme ale tradiției literare vechi în Țiganiada [12]

Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a și a 11-a parte.

  • tărie (p. 281) – firmament, cer;
  • nuori (p. 282) – forma veche pentru nori;
  • vârtoape (p. 283) – hârtoape, gropi (termenul se află și la Cantemir, Istoria ieroglifică);
  • hierile (p. 287) – fiarele (sălbatice; sg. hiară);
  • măscară (p. 288) – batjocură;
  • marturi (p. 288) – martori;
  • jaloba (p. 288) – plângere, jalbă;
  • jeluire (p. 288) – plângere, jelire;
  • povața (p. 291) – călăuza;
  • ciudate (p. 295) – minunate;
  • pripește (p. 295) – arde (soarele);
  • osăbite (p. 295) – deosebite, de multe feluri;
  • năranciuri (p. 295) – portocale;

Descrierea Iadului/ a Gheenei, de către Parpangel, beneficiază de un început poetic și apoi de o trecere de la poetic la oribil și terifiant (printr-o schimbare de registre cu care autorul ne-a obișnuit), intersectându-se și cu detalii oferite de cărțile religioase și de iconografie:

Dar’ o! cum voi spune toate-ahele

Ce văzui ș-auzii față de față!

Că sângur pomenindu-mi dă ele

M-apucă nește fiori și greață,

Dă groază tot păru mi să-înspică,

Iar’ inima-mi tremură dă frică.

 *

Nice-un soare acolo luminează,

Nici pă ceriu sărin lună cu stele,

Ci numa văpăile fac rază,

Însă ce mai văpăi sunt ahele?

Dintr-însă nori dă fum să rădică

Și ploaie dă scântei arzând pică.

*

Râuri dă foc încolo ș-încoace

Merg bobotind ca nește pârjoale,

Focul nestâns toate-arde și coace,

Iar’ pe zios, în loc de iarbă moale,

Jar și spuză fierbinte răsare,

Nespusă din sine dând putoare.

 *

Văzui pe toți dracii-în pielea goală,

Cu coarne-în frunte, cu nas dă câne,

Păstătot mânjiți cu neagră smoală,

Brânci dă urs având și coade spâne,

Ochi dă buhă, dă capră picioare

Ș-arepi dă liliac în spinare.

 *

Văzui muncile iadului toate.

Cum fii Sătanii-ș’ fac izbândă

Asupra celor morți în păcate,

Sau și care au căzut supt osândă.

O, groaznică ș-amară vedere!

Vrând a spune, graiu-în gură-mi piere.

*

Toate păcatele mari dă moarte

Au și pedepse după măsură,

Căci prin aha și dă-ahaia parte

Îș’ ia fieșcare certătură [certare],

Prin care-au greșit și dă pre care

Tras fiind s-abătu dân cărare., etc.

(Cântul IX)

Despre descrierea Raiului am mai vorbit.

Iarăși un aspect interesant este acela că Budai-Deleanu nu pomenește decât de Rai și de Iad, niciodată despre Purgatoriu, deși ar fi avut ocazia și cu toate că Dante îi acordă în Divina comedie o atenție egală ca și Paradisului și Infernului, în conformitate cu dogma catolică, pe care Biserica Răsăritului nu a acceptat-o niciodată (și pe care și Cantemir o respinge vehement în Divanul):

În raiu nimene nu să sloboade

Dacă nu e ca lamura curat,

Dăci, pă care din lăuntru roade

Dă-ar hi cât dă mic ghimp sau păcat,

Întii trăbuie pân iad să treacă

Și lungă pocăință să facă.

 *

De-acolo venindu-i zioa scrisă

Scapă și trecând din vamă-în vamă

Sosește pănă la poarta-închisă

A raiului, dar’ nime nu-l cheamă

Și nu poate să să bage-în raiu

Fără carte de la Sân Mihaiu.

*

O! dă iadul urât tot să fugi!

În raiu frumos tot să rămâi,

Tocma dă te-ar alunga cu drugi!

Ce desfătări și ce veselii

Sunt acolo, nu să poate spune,

Sufletul uimit dă minune!

 *

Raiul e grădina desfătată,

Întră ceriu și-între pământ sădită,

Dă trup pământesc neapropiată,

Dă minte-omenească negâcită[1],

Care, după vrednicii, să-împarte

Sufletelor drepte după moarte.

Pocăința în iad reprezintă o perspectivă teologică ortodoxă (condamnarea la Iad devine definitivă abia după Judecata de apoi/ finală/ universală), la fel ca și credința despre vămile văzduhului, despre care se face vorbire pe larg în Viața Sfântului Vasile cel Nou (un manuscris al acestei hagiografii s-a aflat și în posesia lui Eminescu).

Explicațiile pe care mi le dau pentru aceste atitudini (vezi și aici) sunt două: ori greco-catolicismul era, la începuturile sale, mult mai apropiat de gândirea și teologia ortodoxă decât de cea catolică (ceea ce e adevărat; între timp, lucrurile au evoluat în sens contrar, după cum și preconizaseră artizanii catolici ai unirii); ori Budai-Deleanu are în vedere o tradiție literară românească care este covârșitor ortodoxă și se gândește cumva la publicul căreia îi era destinată opera sa (dacă nu, scria în maghiară sau în latină).

Expresia ca lamura curat nu este neapărat o aluzie la Purgatoriul romano-catolic, pentru că de multe ori, în Vechiul și Noul Testament, se vorbește despre cel drept care este ca aurul lămurit în foc, referindu-se la durerile și ispitele din această viață.


[1] Parafrază la I Cor. 2, 9: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.