Praedicationes (vol. 2), p. 174-177

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173.

***

Predică la Duminica a 9-a după Rusalii. Umblarea pe mare – Potolirea furtunii [Mt. 14, 22-34]

Iubiții noștri[1],

În duminica a 9-a după Rusalii avem pericopa evanghelică de la Matei 14, 22-34…nimeni altul decât pasajul umblării Domnului pe mare…și cel al potolirii furtunii. Adică tocmai continuarea capitolului al 14-lea…unde duminica trecută vorbeam despre înmulțirea minunată a pâinilor și a peștilor.

Și vom da citire pasajului evanghelic de astăzi, al duminicii de astăzi, conform ediției 2001 a ÎPS Bartolomeu Anania. Și ediția aceasta prezintă următorul text:

„22. Și îndată Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor.

23. Și dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage în deosebi. Și făcându-se seară, era singur acolo.

24. Iar corabia era la multe stadii departe de țărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.

25. Iar la a patra strajă din noapte, Iisus a venit la ei umblând pe mare.

26. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că este nălucă, și de frică au strigat.

27. Dar El le-a vorbit îndată, zicând: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!”.

28. Iar Petru, răspunzând, a zis: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă”.

29. El i-a zis: „Vino!”. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit la Iisus.

30. Dar văzând vântul puternic, s-a înfricoșat și, începând să se scufunde, a strigat, zicând; „Doamne, scapă-mă!”.

31. Iar Iisus, întinzându-Și îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”.

32. Și suindu-se ei în corabie, vântul s-a potolit.

33. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”.

34. Și, trecând marea, au venit pe uscat în Ghenizaret”.

Și acesta e textul dumnezeiesc al Evangheliei de azi pe care o să încercăm să-l problematizăm, cu harul lui Dumnezeu, în cele ce urmează.

Adică vom aprofunda acest text pe care Biserica noastră, Ortodoxă, ni-l pune înainte în această zi.

Și dacă ați fost atenți data trecută…puteți observa că versetul al 22-lea al Evangheliei de duminică…se repetă în Evanghelia de azi. Versetul în care Iisus îi concediază pe Ucenici și îi roagă să treacă, înaintea Lui, pe țărmul celălalt…

Pentru că Dumnezeu știa ce se va petrece…Ce se va petrece cu ei…în acea noapte…

…Și de aceea începem exegeza noastră cu versetul al 23-lea…Care, în GNT, în ediția grecească din care noi vă interpretăm, cel mai adesea, Evanghelia zilei…avem următoarea formă:

Che apolisas/ Și dând drumul/ eliberând tus ohlus/ mulțimile…Domnul, se subînțelege, anevis is to oros/ S-a urcat întru munte…

Adică de unul singur a plecat…

Cu ce scop? Prosefxaste. Pentru „a Se ruga”.

A se ruga  cat’ idian/ de sine…singur…în intimitate.

Și versetul se continuă cu cuvintele: opsias de ghenomenis/ și făcându-se târziu/ seară…Iisus, iarăși se subînțelege, monos in echi/ era singur acolo…Acolo în munte…și Se ruga…

Iar monos, în greacă, înseamnă și unul…și singur. De unde monofizitism: o singură fire. Monoteism: un Dumnezeu/ un singur Dumnezeu. Monotelism: o singură voință.

Și monofizitismul și monotelismul au fost două erezii hristologice condamnate ecumenic de Biserică, adică prin întrunirea sinodală a reprezentanților Bisericii din toată lumea, prima negând doimea firilor în Hristos, faptul că El e Dumnezeu și om, iar a doua negând dubla voință și lucrare în Domnul Hristos, potrivit celor două firi ale Sale: dumnezeiască și omenească.

Însă ce aflăm din acest verset dumnezeiesc? Aceea că trebuie să avem o viață comunitară. Că trebuie să trăim în comunitate și, în același timp, în comuniune cu oamenii.

Că nu e de ajuns doar să fii alături de alții la slujbă, cu casa, cu serviciul…ci împreună cu alții în mod real, iubitor, prietenesc.

Dar, în același timp, că viața noastră personală, viața noastră privată trebuie s-o trăim la parametri înalți. Că viața noastră personală trebuie să aibă amprenta rugăciunii, a vieții în comuniune cu Dumnezeu, și să tindem spre asta prin tot ceea ce ne unește cu Dumnezeu.

Pentru că în camera noastră, în casa noastră sau în chilia noastră din Mănăstire avem locurile noastre de refugiu. Aici ne retragem ca să ne rugăm pentru necazurile și ispitele noastre…Dar tot aici sunt și locurile unde noi dobândim înțelepciune, cunoaștere și curăție dumnezeiască.

Și astfel muntele în care Domnul Se roagă, într-o exegeză/ înțelegere duhovnicească, este sufletul nostru care se umple de rugăciune.

Care își găsește împlinirea în rugăciune.

Stăm în tăcere, în nemișcare…în solitudine…pentru ca să ne umplem de slava Dumnezeului treimic.

Singurătate isihastă…A celor singuri cu Cel singur, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog într-un Imn al său. Sau a celor care s-au unificat interior…prin curățirea lor de patimi…pentru ca să se umple de harul cel simplu și îndumnezeitor al Treimii.

Căci muntele de aici…muntele rugăciunii…e muntele despătimirii. Pentru că rugăciunea e cea care ne odihnește cu adevărat de patimile noastre, atâta timp cât ea e uitare a toate, părăsire a toate pentru a ne uni, mai presus de cuget, cu Dumnezeul iubirii noastre.

Rugăciunea care scoate din noi „toată grija cea lumească”…Care ne scoate din monologurile cu noi înșine…sau din pierderile în visări…spre rugăciunea fără gânduri, fără imagini, într-o continuă coborâre în sine.

Căci rugăciunea e dialog…și nu monolog!

Rugăciunea se face între doi parteneri: între Dumnezeu și mine.

Eu mă rog pentru că Îl știu pe El și pentru că El mă iubește…și pentru că eu nu pot trăi fără El. Fără să Îi spun inima mea.

Eu mă rog Lui…pentru că El mă cheamă să îmi vorbească. Eu stau în comuniune cu El, în prietenie cu El…și nu mă rog Lui ca și cum aș lătra la lună. Pentru că eu vorbesc cu El, cu Cel ce ascultă glasul rugăciunii…și El îmi vorbește în mine…și prin cele din jurul meu.

Rugăciune tainică. Plină de smerenie. Plină de recunoașterea păcătoșeniei proprii. Punându-ne neputințele noastre în fața lui Dumnezeu.

Și Domnul ne arată aici că seara și noaptea sunt timpuri/ vremi ale rugăciunii ca și ziua pentru un creștin ortodox. Că munca și grijile zilei nu exclud rugăciunile serii și ale nopții. Că ziua și noaptea suntem chemați să fim oamenii rugăciunii, ai citirilor, ai contemplărilor…adică credincioși împlinitori ai voii lui Dumnezeu.

Avem fiecare slujbele, ocupațiile noastre…Însă frânturile de zi în care ne putem ruga…și noaptea sunt spații temporale ale rugăciunii. Că tot timpul petrecut cu Dumnezeu e timp al înduhovnicirii. Al creșterii în comuniune. Că e timp câștigat…și nu pierdut…