Urme ale tradiției literare vechi în Țiganiada [12]
Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a și a 11-a parte.
- tărie (p. 281) – firmament, cer;
- nuori (p. 282) – forma veche pentru nori;
- vârtoape (p. 283) – hârtoape, gropi (termenul se află și la Cantemir, Istoria ieroglifică);
- hierile (p. 287) – fiarele (sălbatice; sg. hiară);
- măscară (p. 288) – batjocură;
- marturi (p. 288) – martori;
- jaloba (p. 288) – plângere, jalbă;
- jeluire (p. 288) – plângere, jelire;
- povața (p. 291) – călăuza;
- ciudate (p. 295) – minunate;
- pripește (p. 295) – arde (soarele);
- osăbite (p. 295) – deosebite, de multe feluri;
- năranciuri (p. 295) – portocale;
Descrierea Iadului/ a Gheenei, de către Parpangel, beneficiază de un început poetic și apoi de o trecere de la poetic la oribil și terifiant (printr-o schimbare de registre cu care autorul ne-a obișnuit), intersectându-se și cu detalii oferite de cărțile religioase și de iconografie:
Dar’ o! cum voi spune toate-ahele
Ce văzui ș-auzii față de față!
Că sângur pomenindu-mi dă ele
M-apucă nește fiori și greață,
Dă groază tot păru mi să-înspică,
Iar’ inima-mi tremură dă frică.
*
Nice-un soare acolo luminează,
Nici pă ceriu sărin lună cu stele,
Ci numa văpăile fac rază,
Însă ce mai văpăi sunt ahele?
Dintr-însă nori dă fum să rădică
Și ploaie dă scântei arzând pică.
*
Râuri dă foc încolo ș-încoace
Merg bobotind ca nește pârjoale,
Focul nestâns toate-arde și coace,
Iar’ pe zios, în loc de iarbă moale,
Jar și spuză fierbinte răsare,
Nespusă din sine dând putoare.
*
Văzui pe toți dracii-în pielea goală,
Cu coarne-în frunte, cu nas dă câne,
Păstătot mânjiți cu neagră smoală,
Brânci dă urs având și coade spâne,
Ochi dă buhă, dă capră picioare
Ș-arepi dă liliac în spinare.
*
Văzui muncile iadului toate.
Cum fii Sătanii-ș’ fac izbândă
Asupra celor morți în păcate,
Sau și care au căzut supt osândă.
O, groaznică ș-amară vedere!
Vrând a spune, graiu-în gură-mi piere.
*
Toate păcatele mari dă moarte
Au și pedepse după măsură,
Căci prin aha și dă-ahaia parte
Îș’ ia fieșcare certătură [certare],
Prin care-au greșit și dă pre care
Tras fiind s-abătu dân cărare., etc.
(Cântul IX)
Despre descrierea Raiului am mai vorbit.
Iarăși un aspect interesant este acela că Budai-Deleanu nu pomenește decât de Rai și de Iad, niciodată despre Purgatoriu, deși ar fi avut ocazia și cu toate că Dante îi acordă în Divina comedie o atenție egală ca și Paradisului și Infernului, în conformitate cu dogma catolică, pe care Biserica Răsăritului nu a acceptat-o niciodată (și pe care și Cantemir o respinge vehement în Divanul):
În raiu nimene nu să sloboade
Dacă nu e ca lamura curat,
Dăci, pă care din lăuntru roade
Dă-ar hi cât dă mic ghimp sau păcat,
Întii trăbuie pân iad să treacă
Și lungă pocăință să facă.
*
De-acolo venindu-i zioa scrisă
Scapă și trecând din vamă-în vamă
Sosește pănă la poarta-închisă
A raiului, dar’ nime nu-l cheamă
Și nu poate să să bage-în raiu
Fără carte de la Sân Mihaiu.
*
O! dă iadul urât tot să fugi!
În raiu frumos tot să rămâi,
Tocma dă te-ar alunga cu drugi!
Ce desfătări și ce veselii
Sunt acolo, nu să poate spune,
Sufletul uimit dă minune!
*
Raiul e grădina desfătată,
Întră ceriu și-între pământ sădită,
Dă trup pământesc neapropiată,
Dă minte-omenească negâcită[1],
Care, după vrednicii, să-împarte
Sufletelor drepte după moarte.
Pocăința în iad reprezintă o perspectivă teologică ortodoxă (condamnarea la Iad devine definitivă abia după Judecata de apoi/ finală/ universală), la fel ca și credința despre vămile văzduhului, despre care se face vorbire pe larg în Viața Sfântului Vasile cel Nou (un manuscris al acestei hagiografii s-a aflat și în posesia lui Eminescu).
Explicațiile pe care mi le dau pentru aceste atitudini (vezi și aici) sunt două: ori greco-catolicismul era, la începuturile sale, mult mai apropiat de gândirea și teologia ortodoxă decât de cea catolică (ceea ce e adevărat; între timp, lucrurile au evoluat în sens contrar, după cum și preconizaseră artizanii catolici ai unirii); ori Budai-Deleanu are în vedere o tradiție literară românească care este covârșitor ortodoxă și se gândește cumva la publicul căreia îi era destinată opera sa (dacă nu, scria în maghiară sau în latină).
Expresia ca lamura curat nu este neapărat o aluzie la Purgatoriul romano-catolic, pentru că de multe ori, în Vechiul și Noul Testament, se vorbește despre cel drept care este ca aurul lămurit în foc, referindu-se la durerile și ispitele din această viață.
[1] Parafrază la I Cor. 2, 9: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.
Pingback: Urme ale tradiției literare vechi în Țiganiada [13] | Teologie pentru azi