Urme ale tradiției literare vechi în Țiganiada [16]

Prima, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a și a 15-a parte.

Budai-Deleanu explică uneori la subsol neologismele pe care le introduce în text. Ne-a atras atenția faptul că, pentru un derivat neologic, face trimitere la Minei: „Organisită va să zică rânduită [Organisită va fi cetatea]. Vine acest cuvânt de la orgán, care cuvânt se află și în Meneiul nostru. […] Filologos” (p. 358, n. 1a).

Ne întrebăm dacă – având această mărturie a lecturii Mineelor, din partea lui Budai-Deleanu – autorul Țiganiadei, în care am sesizat în câteva rânduri (vezi aici, aici și aici, fără a fi singurele ocazii) o sensibilitate preromantică la adresa naturii, nu cumva avea în vedere deopotrivă perspectiva și expresivitatea prefețelor din cărțile liturgice evocate.

Reamintim că, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, tocmai unele prefețe ale Mineelor lui Chesarie Râmniceanul, tipărite începând cu 1776, alături de alte texte de factură ecleziastică[1] (urmate ulterior, în prima parte a secolului al XIX-lea, de textele de întâmpinare a noului an, din revistele vremii – Albina românească și alte periodice –, ale lui Asachi, îndeosebi), reprezintă primele meditații (pre)romantice din literatura noastră.

Mai departe…dezbaterea țiganilor pe tema alegerii formei de guvernământ ajunge la o concluzie neașteptată, în care din nou recunoaștem o ironie ascuțită la adresa politicii românești:

După ce mult capete-și bătură

Și minții îș’ frânsără-acești aleși,

În urmă-un mare fără măsură

Așezământ alcătuiră-și,

Ce păn’ astezi la noi, țigănește

Anti-barorea să numește.

*

Din care va vedea fieștine

Că țiganii din toate știute

Forme de chivernisiri streine,

N-au așezat vruna, ci din tute

Luând cel mai bun și de folos,

Toate cele-întoarsără pe dos.

*

Adecă puseră să nu fie

Stăpânia lor nici monarhică,

Nici orice feliu de-aristocrație,

Dar’ nici cu totul democratică,

Ci demo-aristo-monarhicească

Să fie ș-așa să să numească.

 *

Era toate-înțălepte și bune

Rândueli, după-a lor socotință;

Ș-acum sfătuiea pe cine-ar pune

Plinitoriu ceștii deobște voință,

Care toate să chivernisască

După-astă lege-anti-barorească.

(Cântul XI)

Încercând să aleagă ce era mai bun din toate, rezultatul n-a fost cel scontat, ci acela că: Toate cele-întoarsără pe dos.

O realitate pe care o recunoaștem până în ziua de astăzi în încercările și pretențiile de emancipare care nu țin seama de condițiile practice asupra cărora trebuie aplicate principiile și teoriile propuse.

Numai că nici această soluție nu rezistă prea mult, pentru că intervin lăieții și goleții /…/ și ciurarii sumeți (p. 363) care se declară nemulțumiți și care cer să-și aibă un vodă, cu divan și boerie (p. 367).

Adică, fără prea multă filosofie politică: Ce ne trebue noao sfat mult? (p. 366).

Armata de țigani nu a apucat o înfruntare cu turcii, dar se decimează singură în încăierarea care urmează disputelor politice…la finalul epopeei, în care cele șapte cete ale țiganilor se războiesc între ele până la auto-lichidare.

Toată aventura lor ar putea fi rezumată prin versurile (dacă acceptăm să le oferim un alt sens, decontextualizat): Din chaos, Doamne-am apărut / Și m-aș întoarce-n chaos…

Și cred că ne putem întoarce la descifrarea autorului însuși, conferită alegoriei sale, în Cântul I:

 *

Apoi zică cine câte știe,

Eu cu mândru Solomòn oi zice:

Toate-s deșerte și nebunie!…

Căci numa de-acel este ferice

Care pe sine-a cunoaște-începe.

Și firea lucrurilor pricepe.

 *

Dela miază noapte mai departe,

Sus, în văzduhul întunecos,

Este-un loc (precum scrie la carte)

Cărùi zic filosofii haòs,

Unde neîncetata bătălie

Face-asupra stihii stihie!…

*

Heraclit susținuse că războiul e părintele tuturor lucrurilor.

Poate că asocierea lui Solomon cu Heraclit nu este întâmplătoare: primul spusese Nimic nou sub soare (Eccl. 1, 9), iar al doilea că Soarele este în fiecare zi nou.

Și că: Totul curge și nimic nu durează…

O filosofie care a gravitat îndelung pe orbita literaturii române, caracterizând existența pământească efemeră…

De asemena, cunoașterea de sine socratică este pusă, în descendență patristică, tot sub semnul deșertăciunii: în sensul că omul trebuie să-și recunoască nimicnicia/ vanitatea.

Însă opera lui Budai-Deleanu nu se termină în cheie parodică.

Autorul părăsește încăierarea țiganilor pentru a reveni la destinul lui Vlad Țepeș și al românilor.

Ceea ce ne avertizează încă o dată, dacă mai era nevoie, că ne-am aflat tot timpul în mijlocul unei ficțiuni alegorice.

Și în final apare un nou personaj, Romândor, care – decriptând alegoric și profetic situația – reprezintă viitorul românilor, speranța de a se elibera de sub stăpânirea păgână.

Dacă…dacă nu se mai ceartă ca țiganii. Mai pe scurt.

Dincolo însă de această simplificată concluzie, Țiganiada e o alegorie complexă, având o simbolistică ramificată și multiple paliere de semnificație.