Praedicationes (vol. 2), p. 215-229

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 Praedicationes

vol. 2

***

Paginile 2-12; 12-18; 18-24; 24-30; 30-37; 38-48, 49-55, 56-62, 63-69, 69-73, 73-81, 82-86, 86-91, 91-97, 97-100, 101-114, 114-120, 120-126, 126-132, 132-136, 136-141, 141-145, 145-151, 151-156, 156-160, 160-166, 166-173, 174-177, 177-181, 181-184, 184-187, 187-191, 191-195, 195-198, 198-205, 206-209, 209-213, 213-215.

***

Demonii puneau demonizarea pe seama lunii…

Și nu știm cauzele demonizării tânărului…ci numai că demonizarea se manifesta prin intrări în inconștiență.

El pătimea…pătimea rău

(Tușesc)…Mă scuzați…Sănătatea mea vocală este depreciată…de atâta vorbit și zbatere în lumea asta.

Și cred că înțelegeți faptul, că eforturile noastre, acestea prin care vorbim ore întregi, aici, în online și în viața și slujirea noastră, sunt eforturi mari…epuizante

De aceea sperăm ca în inima dumneavoastră să intrăm frumos…înțelegându-se faptul că ne zbatem pentru dumneavoastră…în ciuda oboselii și a sănătății noastre afectate.

Și pentru toate aceste eforturi gratuite pentru dumneavoastră puteți să faceți o rugăciune pentru noi, pentru că și noi vă purtăm în rugăciunile noastre.

Ne rugăm pentru dumneavoastră…chiar dacă nu vă știm numele. Pentru dumneavoastră cei care ne audiați acum sau mai târziu

Vă rugăm să vă rugați pentru noi, pentru că avem nevoie de ajutorul dumneavoastră. Pentru că și noi avem puținătate de viață și de putere…și nu suntem infiniți

Dar încercăm, cu toată oboseala și slăbiciunea noastră, să ne folosim duhovnicește, în mod reciproc, de textul dumnezeiesc de față, cu harul lui Dumnezeu…

Deci acest om…nu ni se spune numele…tatăl tânărului, cere de la Domnul miluirea fiului său.

Cere miluire nu pentru sine – și, iată, dragostea, iubirea lui de tată! – ci pentru fiul său. Pentru fiul său demonizat

Și ce se petrecea de fapt cu lunaticul?

Pollachis gar/ căci adesea, pollachis, în mod frecvent…pipti, de la pipto, a cădea…tânărul cade, cu sensul de aruncat…căci demonii îl aruncau…sau îl făceau să cadă

El cade (pipti), unde?, is to pir/ întru foc che pollachis is to idor/ și adesea întru apă.

Și de la pir din limba greacă, care înseamnă foc…vine piroman în limba română: adică cel care are obsesia sau plăcerea nebună de a incendia, de a da foc, de a face rău prin incendiere

Și el cădea adesea în foc și adesea în apă

Iar în interpretări duhovnicești ale acestui text evanghelic, căderile lui în foc și în apă înseamnă căderile noastre, ale tuturor, în poftă și în mânie.

Focul poftei…și apa rece, de gheață a mâniei…

Adică în cele două extreme, așa cum le vede Sfântul Maxim Mărturisitorul: în extrema desfrânării și în extrema mâniei, a răutății explicite, faptice.

Și expresia această de aici, că tânărul adesea cădea în foc și adesea în apă, arată aprinderile noastre interioare spre împătimirea prin plăcere sau prin împătimirea noastră prin durere.

Căci dacă ne aprindem spre plăcerea trupească, spre dorința banilor, a traiului bun, și acestea ne aduc plăcere…o plăcere perversă, care, în cele din urmă, ne aduce durere…împătimirea prin durere este împătimirea prin agitația noastră mânioasă, revanșardă, prin ținerea de minte a răului și prin născocirea a tot felul de curse pentru alții.

Apa mâniei, a cruzimii, a mândriei, a luciferismului…strică fierbințeala duhovnicească a inimii noastre. Adică iubirea noastră de Dumnezeu și de oameni, respectul pentru lucrurile firești și pentru conviețuirea pașnică.

Apa răzbunării. Dorința de a-i face felul celuilalt…prin cine știe ce stratageme.

Și prin care, în cele din urmă, nu ajungi să faci nimic. În afară de faptul de a-ți bate cuie în cap, în suflet…și să te împătimești și mai rău.

Căci dacă te umpli de tot felul de pofte…sau te mânii pe tot omul…nu faci decât să acutizezi în tine dezechilibrele interioare. Să înmulțești și să aprofundezi patimile tale, să le faci mult mai tăioase și mai zdrumicătoare de suflet.

Deci dracii puneau pe seama lunii toate aceste dureri pe care i le provocau.

Dracii erau nemiloși…îl atacau fără milă pe tânăr, necontenit…pentru că doreau să îl omoare.

Căci care altul ar fi fost motivul pentru care îl aruncau în foc și în apă?

Asta în stare de inconștiență

După cum vedeți dracii căutau locuri primejdioase pentru copil…Îl duceau spre acele locuri…

Și căderile lui nu erau „ghinioane” și nici din motive de sănătate…ci erau cauzate de răutatea demonului din el. Care îl muncea

Și, mai mult ca sigur, părinții lui, mama, tatăl său, alte rude, cineva…stătea și îl păzea pe tânăr…ca să nu moară ars sau înecat.

Aici, în Scriptură, nu aflăm nimic despre mama lui. Doar despre tatăl lui…Lucru interesant…Poate că nu mai avea mamă…Nu știm care e motivul pentru care doar tatăl e amintit…

Dar să zicem că avea familie, frați…și, fără doar și poate, aceia nu îl mai scăpau din ochi. Căci dacă l-ar fi lăsat singur, neînsoțit…ar fi murit de mult, conform mărturiei tatălui său, atâta timp cât dracul dorea să îi facă de petrecanie.

Lucru din care învățăm că trebuie să îi ajutăm pe cei aflați în nevoie, începând cu propria noastră familie. Cu propria noastră casă. Cu rudele noastre.

Că nu putem fi indiferenți la nevoile celor din familia noastră…dacă ei doresc să fie ajutați.

Căci dacă el cădea în foc…trebuia să fie cineva lângă el să îl scoată din foc…Iar dacă cădea într-o apă…trebuia să îl scoți de acolo, să știi să înoți…sau să îl scoți dintr-un puț, dintr-o fântână.

Adică putea părea că se sinucide…când el, de fapt, era aruncat de demon spre o moarte jalnică.

Și din această perspectivă ar trebui să privim foarte profund sinuciderea, pentru ca să înțelegem cât este influență demonică, nebunie sau frică în acest act și cât e arogantă alegere spre a te sinucide.

Că una e să alegi să te sinucizi în urma unor raționamente, a unei gândiri ideologice, care vede în sinucidere un final „normal” pentru viață și alta e să te sinucizi din cauza unei posesii sau a unei influențe demonice. Nu e totuna…pentru că, în al doilea rând, avem de-a face cu o minte răvășită, confuză…

Așa că tânărul nostru, din punctul de vedere al vieții sociale, erau un om cu handicap, cu handicap provocat de demonizare.

Avea nevoie să fie însoțit.

Nu mai putea trăi și umbla fără supravegherea iubitoare și compătimitoare a cuiva.

Și de aici vedem iubirea tatălui său pentru el.

Pentru că tatăl nu mai trăia pentru sine…ci pentru copilul lui.

Trăia în ritmul problemelor trăite de copilul lui…

Și, iată!, versetul al 16-lea, în care tatăl îndurerat spune: „Che prosinegca afton/ și l-am adus pe el (pe copilul meu) tis Matites Su/ la Ucenicii Tăi…

Și aici tatăl îi recunoaște pe Ucenicii Lui, pe Apostolii Lui, pe Următorii Lui. Le recunoaște existența și autoritatea.

Cărora, mai întâi, le-a cerut ajutorul.

Nu a venit prima dată la Domnul…ci s-a adresat Ucenicilor Lui…

Dar, continuă el: che uc idinitisan/ și [ei] nu au fost în stare, nu au fost capabili ca afton terapefse/ să îl vindece pe el.

Și de la terapefo, verb, care înseamnă a vindeca, a salva pe cineva îl avem în română pe terapeutic sau pe terapie.

Ceva terapeutic, vindecător.

Terapie, metodă vindecătoare prin intermediul pastilelor sau a ceaiurilor. Ce facem noi pentru a ne vindeca, pentru a ne însănătoși.

Însă vindecarea pe care o propune verbul grecesc nu se referă numai la trup ci și la suflet.

După cum există medicamente pentru trup există și medicamente/ remedii/ terapii pentru suflet.

Ei, Apostolii Tăi, Îi spune omul necăjit, nu au avut putere să îl vindece! Afirmație prin care tatăl vorbește despre demonizare ca despre o boală.

Da, una a sufletului, care afectează și trupul. Pentru că demonii vin în noi datorită păcatelor noastre.

Ei n-au fost în stare. Nu au fost capabili. Nu au avut…putere.

Și când vorbim despre putere, vorbim despre ceva foarte important în viața duhovnicească. Fiindcă dinamis-ul, puterea înseamnă energie cât și lucrare.

Și la Botez primim energia necreată a lui Dumnezeu, harul Său, slava Lui, care ne face să fim dinamici din punct de vedere duhovnicesc.

Primim harul lui Dumnezeu spre lucrare.

Pentru că harul înseamnă viață, înseamnă acțiune, înseamnă dăruire…pentru că te îndeamnă la tot binele.

Iar preotul primește prin hirotesie, de la Dumnezeu, puterea/ dinamisul de a ierta păcatele oamenilor.

De unde iertarea este acțiune, e viață, e transformare a vieții. Pentru că iertarea păcatelor nu înseamnă stagnare, încremenire sau relaxare ci derulare a vieții spre bine. Spre un tot mai mare bine. Fiindcă ne umplem de harul de a face cele bune.

Și de aici, în teologia ortodoxă recentă, utilizăm sintagma dinamismul credinței sau dinamism duhovnicesc sau puterea credinței.

Și prin acestea arătăm, că dacă avem o credință vie, ea trebuie să arate/ să dezvăluie/ să sublinieze puterea harului lui Dumnezeu din ea. Prezența harului din ea…

Deci omul trebuie să fie plin de putere dumnezeiască dacă are o credință vie, autentică.

Cu alte cuvinte, noi, atunci când credităm pe cineva ca Părinte duhovnicesc, când îl ascultăm, când ne sfătuim cu el și îl punem să se roage pentru noi, pentru că îl considerăm un om al lui Dumnezeu, plin de har și de înțelepciune și viață teologică, îl socotim astfel pentru că simțim și vedem harul lui Dumnezeu în ființa sa, în faptele sale și în cuvintele sale.

Nu îl socotim astfel fără motive…ci datorită multor motive.

Pentru că Dumnezeu ne-a încredințat, în multe feluri, despre faptul că lucrează și vorbește prin acest om. Că el, Părintele nostru duhovnicesc, este prieten al lui Dumnezeu.

Și, adesea, ne împărtășim de roadele puterii rugăciunii sale, pentru că Domnul îl ascultă pe el. Iar puterea sa duhovnicească e putere obținută prin curățirea sa de patimi și nu prin îngâmfare.

Căci puterea sa e harul lui Dumnezeu.

Și, spre exemplu, în Patericul egiptean ca și în alte multe Vieți de Sfinți (și nădăjduim să vină și ziua aceea, când o mai fi și ea?, în care să începem discutarea Vieților Sfinților la nivel online…în mod metodic…în care să înțelegem profunzimea anumitor fapte și ziceri. Căci noi avem deja mai multe proiecte în acest sens. E o avalanșă de câte vrem…dar nu e timp pentru toate.), există mărturia unor Sfinți care au spus că e nevoie și de sfințirea noastră, a celor care cerem rugăciunile Sfinților…pentru ca rugăciunile lor să aibă impact în viața noastră.

Deci nu putem să lăsăm toată înțelegerea și asceza numai pe seama Părinților noștri duhovnicești sau a Duhovnicilor noștri ci noi înșine trebuie să ne sfințim viața din greu, trebuie să ne umplem de asceză și de cunoaștere teologică.

Ei, cu toții, se roagă pentru noi…dar și noi trebuie să fim plini de cunoaștere și de rugăciune. De viață curată.

Căci numai astfel exemplul și rugăciunea lor au impact, ajung până la noi.

Fiindcă cum altfel putem să ne înțelegem Sfinții și Părinții duhovnicești dacă noi nu sporim în curăție și teologie?

Dacă ei sunt tot mai înalți iar noi tot la fel de nesimțiți…cu ce ne ajută frumusețea, curăția și înălțimea gândirii lor dacă nu le înțelegem?

Iar neînțelegerea lor ține de lipsa noastră de asceză…și de păcatele noastre. Dacă am dori cu adevăratîi înțelegem și să-i urmăm, Dumnezeu ne-ar ajuta, cu siguranță, în scurt timp.

Căci faci nefolositoare rugăciunea Sfinților atâta timp cât tu ești impenetrabil pentru har.

Tu ești un geam murdar, plin de urme de muște și de mizerie…și de aceea razele rugăciunii lor nu pătrund în casa sufletului tău.

Razele rugăciunii nu ajung la tine, adică harul dumnezeiesc.

Deci dacă îl creditezi pe cineva drept om duhovnicesc și aștepți de la el rugăciune și sfătuire…atunci și tu trebuie să faci ceva cu viața ta, vorba cântecului hip-hop.

Și ca să faci ceva cu viața ta trebuie să te curățești de păcate, pentru ca rugăciunile Bisericii să ajungă până în inima ta.

Trebuie să te lași iradiat de harul Bisericii, ajutat, învățat, întărit în bine pentru ca să simți cât de folositoare sunt înțelepciunea și rugăciunea Sfinților.

Pentru că trebuie să le înțelegi profund, apropiindu-te de valoarea lor în mod practic și nu ca un spectator de pe margine, care nu se luptă în arenă.

Iar dacă stai așa, ca lemn tănase, te vizitează harul lui Dumnezeu…pe când tu ești dus cu sorcova. Și dacă ești plecat cu sorcova și vrei să te vindeci de orbirea ta, trebuie să te întorci acasă, să stai în rugăciune, în îngenunchere smerită a întregii tale ființe, în cuget smerit, cum ne cere Sfântul Profet David, și în zdrobirea ta vei simți harul Lui.

Și Dumnezeu, pe cel care se întoarce…pe cel care se plânge pe sine…pe cel care își recunoaște decadența…nu-l mai pedepsește! Pentru că El pedepsește/ mustră părintește tocmai pentru ca omul să se vadă pe sine, să se recunoască ca-n oglindă…și nu pedepsește de dragul pedepsei.

Și de aceea trebuie ochi duhovnicesc, experiență multă la Spovedanie, pentru ca să vezi din ce cuget, din ce inimă se spovedește omul…și care îi sunt așteptările de la Dumnezeu și, implicit, de la sine.

Pentru că una e să te tot spovedești…și să nu arăți nicio sporire, nicio umplere de frumusețe, nicio îndrăzneală spre fapta bună…și alta e să mai și păcătuiești în mijlocul multor fapte și dorințe duhovnicești.

Pentru că Spovedania e pentru a ne umple de har pentru a birui răul, păcatul, căderea în noi înșine. Pentru a fi tot mai puternici împotriva răului din noi și din alții în ciuda căderilor noastre de tot felul.

Și omul, omul care vine la Dumnezeu și spune: Doamne, eu sunt cel ce am păcătuit fără nerușinare în fața Ta…Eu, păcătosul, acest vierme nenorocit…Eu, mica făptură a Ta plină de toate patimile…Iartă-mă, miluiește-mă…că nu sunt în stare, nu pot să mă ridic singur din patimile mele…Pe acesta Dumnezeu îl aude!

Pentru că el se scoală din moartea păcatelor lui.

El înviază din morți…

O minune imensă se produce cu el…cu cel care se lasă condus de Dumnezeu spre pocăință. Spre îndreptarea vieții.

Adică pocăința are rezultate concrete!

Vezi cum se umple Biserica, cum se schimbă viața oamenilor, cum oamenii iradiază de bucurie.

Și când te spovedești și te pocăiești începi să vezi frumos. Nu mai vezi răul din alții…ci, cu precădere și ca cele mai deplorabile, vezi păcatele tale. Patimile tale infecte. Care miros urât duhovnicește și care sunt mișcări spre rău, spre o tot mai mare decadență.

Nu mai ai ranchiune.

Nu mai ai cerințe să ți se facă, să ți se dea…să ți se aloce…

Pentru că începi, smerit, să pui osul la treabă. Să lupți cu patimile din tine, să înveți viața ortodoxă, să te familiarizezi cu Tradiția și cutumele Bisericii.

Adică începi să te integrezi în viața eclesială…dacă până acum ai trăit o viață telurică, pământească…

Însă numai Dumnezeu ne luminează ce să facem cu noi…și cum să ne integrăm în viața duhovnicească a Bisericii. Care sunt bucuriile dar și exigențele vieții eclesiale.

Și orice ai fi tu (zugrav, preot, ministru, măturătoare), când începi să vezi ce înseamnă a fi ortodox…îți faci treaba acolo unde ești…și înveți din toate. Și din bune și din rele.

Și îți faci treaba bine, cu toate căderile tale, dacă te iradiază viața Bisericii, adică harul Prea Sfintei Treimi.

Căci rugăciunile Bisericii încep să intre în tine și să producă multă frumusețe de conștiință.

Și de aceea totul e bine.

Pentru că ai început să îți faci curățenie prin casă…prin casa sufletului.

Treaba merge bine…

…Iar tatăl a venit la Ucenicii Lui și ei, Apostolii Domnului, nu au putut să îl vindece. Adică în mod duhovnicește. Să izgonească demonul din tânăr.

Și asta pentru că nu au fost plini de puterea harului lui Dumnezeu ca să îl ajute sau nu s-au rugat plini de iubire și de dăruire pentru vindecarea copilului.

Însă nu trebuie să înțelegem prin aceasta că Sfinții Apostoli erau lipsiți cu totul de iradierea harului lui Dumnezeu și de luminarea lui Dumnezeu, ei, tocmai ei, care erau intimii Stăpânului. Pentru că ei erau iradiați de har din destul, chiar dacă nu îl primiseră în adâncul lor, ca la Cincizecime.

Căci cum ne-am putea închipui faptul, ca tocmai Apostolii Domnului, care stăteau lângă Domnul clipă de clipă, ei, tocmai ei, să fie lipsiți de har?

Vă dați seama ce s-ar întâmpla cu fanii lui Madonna sau ai lui Michael Jackson…dacă ar sta lângă ei clipă de clipă? Câte detalii ar ști despre ei…și cât de mult ar deveni părtași cu viețile acelora?

De aceea nu ne putem închipui nici ce a însemnat ucenicia Sfinților Apostoli pentru ei…și câte au înțeles de la Domnul și cât au fost iradiați de slava Lui în orice clipă.

Pentru că ei aveau o viață dumnezeiască, fiindcă Izvorul vieții era cu ei.

Și pe fiecare zi se umpleau de har și de curăție dumnezeiască.

De aceea Apostolii Lui nu erau lipsiți de har și nici de iubire pentru oameni. Aveau și puterea să îl vindece.

Însă – aici e minunea! – Domnul le spune că era nevoie în acest caz de multă asceză, de multă dăruire iubitoare.

Și de aceea s-au smerit și mai mult…înțelegând că rugăciunea puternică e cea plină de iubire și de durere pentru cei care suferă, pentru cei care au nevoie de vindecare.

Adică trebuie mai mult: să te chinui și să te rogi cu durere pentru oameni.

Nu e de ajuns să fii om duhovnicesc, nu e de ajuns să ai puterea harului în tine…ci trebuie mai mult: să ai iubire nemărginită pentru oameni.

Trebuie să te chinui în rugăciune din iubire pentru oameni.

Trebuie să te rogi cu iubire dureroasă pentru ei.

Pentru ca ei să se întoarcă la Domnul.

Pentru ca ei să fie vii.

Pentru ca ei să nu moară în păcatele lor și să ajungă în Iad.

Adică vindecarea vine din iubirea plină de har.

Vindecarea de demonizare e o urmare a dragostei. O urmare a umplerii de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni.

Deci nu e de ajuns numai să fii preot. Nu e de ajuns numai să îți faci treaba bine. Ci trebuie să ți-o faci superbine. Hiperbine. Asta e morala acestei minuni!

Adică să nu credem că dacă am fost oamenii orarului, dacă am făcut, în aparență, totul ca la carte și în fața oamenilor avem o reputație bună…la fel avem o reputație bună și în fața lui Dumnezeu.

Ci Dumnezeu ne cere, mereu, să facem mai mult decât putem. Mai mult decât e prescris în orar…adică de cât ne cer oamenii. Căci niciodată nu trebuie să fim mulțumiți cu câte facem…ci mereu trebuie să dorim mai mult…și mai mult…mereu mai mult

Și chiar dacă le-am socoti pe toate bune (am slujit, am scris, am predicat, am spovedit, am făcut de toate…de ne-am omorât; am stat la Biserică în zoaie, în căldură, vai de mama noastră) nici atunci nu trebuie să considerăm că am făcut tot ce se putea face.

Pentru că niciodată nu poți face…tot ce se poate face.

Dar…trebuie să cauți tu, preotul, mireanul, călugărul, episcopul, toată lumea…trebuie să facem mai mult decât se poate face.

Și vedem, în viața Bisericii, cum Dumnezeieștii noștri ierarhi, Dumnezeieștii noștri mireni, Dumnezeieștii noștri preoți, Dumnezeieștii noștri monahi…cu mult har, fac, de multe ori, lucruri incredibile.

Incredibil de mari, incredibil de frumoase, care trec peste orice închipuire.

Încât zici: Doamne, oamenii ăștia sunt doar oameni?

La câte îndatoriri, la câte necazuri sunt supuși, la câte ispite, certuri, drăcii iscate pe tema lor…și ei trăiesc și lucrează atât de duhovnicește!

Pentru că demonii roiesc în jurul nostru.

Ne fac tot felul de greutăți.

Ca să zicem ceva, să facem un lucru rău…să greșim ceva…și să ajungem pe orice pagină, de râsul tuturor.

Căci unii abia așteaptă să se spună că „preotul era beat”, că „nu știe limba română”, că „a făcut o faptă incalificabilă”. Și asta când ei nu se gândesc deloc nici la cum gândesc, nici la cum trăiesc și nici la ce vorbesc.

Dar oamenii Bisericii sunt arătați cu degetul…și puși față în față cu cea mai mare sfințenie…atunci când îi calcă pe interese

Adică prostul abia așteaptă să se spună că „și popa e prost”, ca să aibă un motiv în plus să fie „mai prost ca el”.

…Însă când știi ispitele și neajunsurile vieții și îi vezi pe oamenii lui Dumnezeu ce fac, câte lucruri bune fac…înțelegi câte lucruri bune se pot face în lumea asta…dar și cât de prețios, de valoros, de muncit e binele, sfințenia, înălțimea duhovnicească.

Și atunci îi prețuiești enorm de mult pe Sfinți…și fapta bună.

Însă nu numai în Biserica Ortodoxă ci și în alte biserici, peste tot…se fac lucruri admirabile. Sunt oameni care te uimesc.

Atâta muncă.

Atâta jertfă…

Și prin acești oameni lumea merge înainte…

Pentru că unul face cât zece, cât o sută, cât o mie, cât o națiune…iar alții nu fac nici cât pot să facă.

Deci trebuie să înțelegem de aici că dacă vrem să-i vindecăm pe oameni, atunci cu timp și fără timp, adică mai mult decât putem, mai mult decât suntem în stare, mai mult decât ni se cere…trebuie să facem.

Căci nouă nu ni se cere numai slujba, așa, văzută, că o cântăm frumos și impunător. Ci și gând bun, luptă cu patimile, rugăciune multă, stare duhovnicească, plină de curăție, de pace.

A sta stâlp la Vecernie, la Utrenie și la Liturghie nu înseamnă și a te umple de har. Ci trebuie să ai lucrare lăuntrică, curăție, rugăciune neîncetată, dorință de mântuire pentru toți…ca tu să te apropii de cerințele lui Dumnezeu pentru un creștin ortodox.

Și asta pentru că ceea ce se vede din viața unui creștin ortodox e numai 1%. Iar ceea ce nu se vede, lupta noastră cu patimile, responsabilitatea noastră, chinurile noastre, rugăciunile noastre, contemplațiile noastre, vederile noastre extatice, munca noastră de înțelegere e tainicul nostru. E profundul nostru.

De aceea slujba ortodocșilor nu se termină odată cu slujbele din Biserică ci abia începe.

Iar când preotul pleacă de la Biserică, după slujbă, are în mintea, în inima și în trupul lui o mie de probleme și o mie de doruri sfinte.

Și oriunde merge și orice face el e în slujbă. În atenție. În căutare. În descoperire de noi și noi falduri ale vieții ortodoxe.

Și de aceea e foarte, foarte, foarte obositoare viața ortodoxă…pentru că e plină de gândire, de dureri, de ispite, de așteptări, de contemplații, de rugăciune și de simțiri și vederi mistice.

E epuizantă…pentru că e viața deplină!

Trăiești cu totul și ajungi blească de oboseală.

Cazi lat, noaptea, în somnul tău

Oboseală pe care, cei care stau tolăniți toată ziua…sau nu fac mare lucru, n-au cum s-o cunoască

Peste tot, în slujbe, ne uităm la ce e bine să facem pentru om. Ne uităm pe noi când slujim…casa noastră, treburile noastre…și ne scufundăm în treburile, neliniștile, neștiințele, așteptările celor pentru care slujim.

Și scriem cărți, predicăm ore întregi, ne rugăm la fel…pentru ca oamenii să Îl cunoască pe Dumnezeu și să fie vii.

Și, după atâta muncă în folosul oamenilor, tot noi, preoții, părem „infractori”…pentru că am cerut sau ni s-a dat „prea mult” la o slujbă.

Dar dacă vine instalatorul sau dacă vine cel care zugrăvește casa…acolo se consideră „o muncă mai importantă” decât sfințirea casei și decât învățarea spre viața veșnică.

Și omul fără bucă, fără bun simț…consideră că ne dă „bani prea mulți” la Înmormântare sau la Nuntă…dar lăutarii și mâncarea și toată masa costă de zece sau de o sută de ori mai mult.

Adică, pe scurt, slujirea preoțească, cea atât de mare, de sfântă și de importantă pentru viața oamenilor, din neștiință sau necatehizare, costă mai puțin decât orice fală a lumii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *