Istoria ieroglifică. În versuri [2]

Fragmentul 1.

*

Totdeodată și fără veste,
în mijlocul theatrului,
jiganiia carea
Vidră să cheamă,
cu mare obrăznicie sări
și într-acesta chip
proimiul voroavei sale începu:

„Vestită axiomă
între cei fizicești filosofi ieste
că cel de asemenea iubește
pre cel șie de-asemenea

(iubirea dară
cătră cel șie de-asemenea
va să arete neiubirea
cătră cel șie nu de-asemenea).

Aședară,
pasirea zburătoare
oricând pricina pasirii
șie de-asemenea ar grăi,
totdeauna mai cu priință
partea i-ar ținea
decât pravila dreptății
ar pofti.

Așijderea, oricând dobitoc
pentru dobitoc în pricină ar vorovi,
mai cu iubirea firii l-ar ocroti
decât dreptatea giudecății ar suferi.

Și așe într-îmbe părțile
mai mult fățărnicie
decât omenie,
sau mai mult asupreală
decât dreapta socoteală
s-ar face.

De unde urmadză
ca supt poala priinții
sau a nepriinții
pururea chipul adeverinții
ascuns și acoperit să rămâie

(că precum în teaca strâmbă
sabia dreaptă,
nici în teaca dreaptă
sabiia strâmbă
a întra nu poate,
așe unde ieste luarea feții
sau strămurarea priinții,
toată nedejdea giudecății
drepte
afară să scoate).

Pentru care lucru,
eu, cu proasta mea socoteală,
așe mai de folos a fi ași afla,
ca gâlceava a atâtea guri în zădar
să părasim
și un chip ca acela să găsim,
carile într-îmbe părțile
a face să nu aibă,
pentru ca priința firească
mai mult într-o parte
sau într-altă parte
să nu-l năstăvască,
ce numai orice ar pofti
dreapta socoteală,
aceia să dzică,
să facă
și cu giudecata să aleagă

(că dreptul giudecătoriu
întâi pre sine de drept,
apoi pre altul de strâmb
giudecă,
și întâi ascunsul inimii sale
de fățărnicie curățește,
apoi pre altul
sau din nevoie îl izbăvește,
sau după a lui vină îl osindește).

Așijderea ași sfătui,
ca ori în ce chip s-ar putea,
cu un ceas mai înainte hotar
și săvârșit gâlcevii aceștiia
să punem

(că gâlceava lungă
atocma ieste cu boala hronică),

ca nu cândai
mai îndelung scuturându-să
și cernându-să
voroava cătră acestea,
încă mai multe shismate
și erese să să scornească,
pre carile sau prea cu mult greu,
sau nicicum vreodată
a le potoli veți putea.”

Acestea încă vorovind Vidra
și încă bine sfârșit
cuvântului său nepuind,
preste a tuturor nedejde
pasirea carea să cheamă Bâtlan
cu mare mânie și probozală
a o țistui începu
și groznice semne din ochi și din cap
să tacă îi făcea,
și cătră acestea o aporie ipothetică dzicând,
scorniia:

„Tu, o, Vidro,
di ai fi sau din pasirile zburătoare,
sau din dobitoacele pre uscat îmblătoare,
ar putea cineva dzice
că doară a îmbe părților
în ceva mai denainte știința
ai fi avut.

Iară acmu,
jiganie în neam prepus,
dintr-altă stihie
și supt altă monarhie
supusă fiind,
cum socotești
că pentru lucrurile ție
în rădăcina lor necunoscute
învățătura cea mai bună
și sfatul cel mai ales
a da
vii putea?

Ce mai bine ar fi,
precum mi să pare,
pentru lucrurile carile
în înaintea mărgătoare
simțirea nu le-ai avut a le ști
și a le cunoaște,
să nu te fălești

(că precum toată știința
din povața simțirilor să află,
toată lumea știe,
căci nu orbul,
ce cel cu ochi giudecă de văpsele,
și cel cu urechi,
iară nu cel surd,
alege frumsețea
și dulceața viersului).

Au nu tu odânăoară
prin fundul mării prinblându-te
și spre vânarea peștelui
șipurindu-te,
eu din fața apei te oglindiiam?

Ce poate fi că
sau nechemată ai vinit
la locul
ce nu ți s-au cădzut,
sau, de te-au chemat cineva
prin greșala neștiinții
aceasta s-au făcut.

Căci Câinele Mării
și Vidra
cu jigăniile uscatului
ce treabă
sau ce amestec pot avea ?

Au doară vii să dzici
că din fire așe iești tocmită,
ca de pre uscat fiind,
putere să aibi
prin multă vreme în apă,
fără a aierului trebuință
a te zăbăvi să poți ?

Ce aceasta mai vârtos
împotriva ta face,
căci au putea-va racul
jiganie de pre uscat a să numi,
căci cu dzilele
prin otavă să paște
și din aier vreo înădușală
sau putregiune nu i să naște?

De care lucru,
precum mi să pare,
negreșit socotesc
că cum cu mare obrăznicie
la adunare
nechemată te-ai aflat,
așe mai cu mare nerușinare,
de nime neîntrebată,
sfat,
și acesta spurcat,
ai dat

(că pre cât ieste de folos
la vremea de trebuință
cuvântul cuvios,
cu atâta ieste de împuțicios
cuvântul aceluia
carile de nime neîntrebat
tuturor dă sfat).

În inima ta
aceasta ascuns având
ca cu o voroavă vicleană
și cu un obraz
ce nu știe a să rușina,
doaă vicleșuguri să poți
așterne
și cu doaă răutăți
să te poți
acoperi:

Una, că chip
după învățătura ta cercându-să,
pre tine să te afle
și apoi cu sfatul
și alegerea
a monarhii mari ca acestea,
giudecătoare
și alegătoare
tuturor împotrivirilor lor
puindu-te,
lumea să dzică precum tu
decât toate alalte
mai cu minte
și mai cu socoteală
să fii.

De ciia,
tu, jiganie mijlocie
și de neam
cu prepus fiind, prostiia
în evghenie
să ți să întoarcă

(căci toată evgheniia
la muritori
în lauda numelui
videm că să stăruiește).

A doa, că macară cum
mai mult dobitoacelor
în patru picioare
asămănându-te
(precum singură tu
cu al tău cuvânt te-ai legat)

(căci la cel cunoscătoriu
mai tare să ține
și ieste
legătura hireșului cuvânt
decât frenghiia întreită
de la altul înfășurată),

mai mult în cumpăna dobitoacelor
greuimea dreptății să pleci,
și după fățărniciia
priinții,
iară nu după pofta dreptății,
giudecata să abați.

Însă eu,
o pasire și de neam
și de minte proastă fiind

(căci nici în carne vreo dulceață,
nici în pene vreo frumseță
port),

mai mult a grăi
nici pociu,
nici mi să cade,
fără numai ce
și cât într-adevăr
am înțeles și am știut,
aceia din prostiia inimii
am grăit.

Iară giudecata fie
a înțelepților.

Toate gloatele
de cu socoteală
cuvintele a prostului Bâtlan
nu numai cât să mirară,
ce încă
și foarte plăcându-le,
cu mari laude le lăudară,
căci nu puțin prepus
în inimile tuturor intra
pentru a Vidrei fără veste voroavă,
nepoftită învățătură
și necerșută sfătuitură.

Și așe,
îndată despre partea pasirilor,
într-o inimă și într-o gură,
cu toatele alegere făcură
că precum Vidra nicicum
în ceata zburătoarelor
nu să poate numi,
așe și din monarhiia dobitoacelor
trebuie a lipsi.

La care sentenție
mai multă sfadă
și voroavă
strânciunată s-ar fi scornit
și mai multă ocară
s-ar fi lucrat
de n-ar fi fost
Brebul lucrul cu un ceas
mai înainte
spre descoperirea adevărului
apucat.

A Brebului dară voroavă
într-acesta chip fu:
„Vidra odânăoară
din neamul nostru
și era
și să ținea
și cu noi de-a valoma
și hrana și traiul îi era

(precum și fața
și floarea părului o vădește,
macar că statul trupului
de mojicie i s-au schimosit
și s-au logoșit).

Pre carea noi vădzind-o
că cu vremea
mărimea sufletului
carea la noi ieste,
precum toată lumea știe
că partea trupului cea roditoare,
carea în cevaș macară
betejindu-să,
de grabnică moarte aducătoare
ieste,
pentru a vieții sprijeneală
a o rumpe
și de la noi a o lepăda,
nici ne îndoim,
nici ne ferim.

Aceasta dară
a sufletului vitejie,
precum am dzis,
vădzind că la dânsa
din dzi în dzi scade,
apoi și alte lucruri de vicleșuguri,
îngăimele
de amăgele
și fapte pline de răutate,
precum sint sicofandiile,
clevetele,
minciunile,
cătră carile și furtușagul
adăogea
și lucruri de ocară
și blăstămătești,
iară nu de numele neamului nostru
vrednice făcea,
macar că și de multe ori
am certat-o
și am dojenit-o,
ce în zădar

(că precum ieste suflarea
la cărbunele acoperit,
așe ieste certarea
la inima
într-ascuns dată răutății).

Pentru care pricini,
din tabla neamului
și a rudeniii noastre
de tot am ras-o
și așeși de tot
din hotarele noastre
am izgonit-o

(căci mai mult folos
aduce publicăi
din sine un chip rău a izgoni
decât dzece bune
în sine a priimi,
că precum aluatul mic
într-o covată mare
toată frământătura dospește,
așe un om rău
într-o publică
pre toți cu răutatea lui amestecă
și-i tulbură).

După aceia ea
în ceata altor jiganii a să da,
sau temându-să
sau rușinându-să,
sau poate fi
și de trufie înflându-să

(căci mândriia,
de tot oarbă fiind,
precum peste cei mari,
așe și peste cei mici dă),

de lăcașul stătătoriu
de pre uscat s-au părăsit
și prin adâncurile apelor orbăcăind,
cu piticei foamea a-și potoli
și ca valurile
ce în spinare poartă,
cea mai multă viață tulburată
și neaședzată
a-și petrece ș-au ales

(că cine neamului său
ieste urâcios
cum poate fi streinilor drăgăstos?
Și a căruia răutăți
pământul său
a le suferi n-au putut,
cel strein
cum le va putea răbda?).

Pre carea,
de atâta vreme în perire
și rătăcire
știind-o,
iată acmu între gloate
amestecată
o vedem.

Povestea Vidrii,
noi, Brebii,
din moșii,
strămoșii
noștri,
așe am apucat-o,
așe o mărturisim
și așe o întărim.
Iară voia fie
a celor mai mari.”

Cu toții priimiră
marturiia Brebului
și cu toții într-un sfat aleasără
ca Vidra dintr-amândoaă
monarhiile
afară să să gonească
și nici într-un neam de a lor
să nu să mai numască

(că precum celui bun
toți streinii rude,
tot bătrânul părinte,
tot vârstnicul frate
și tot locul moșie,
așe celui rău
toate rudele streine
și toată moșiia
nemernicie
îi ieste)

și cum mai curând
dintre adunări să lipsască,
dzisără,
ca nu cumva între dânșii
mai multă zăbavă făcând,
mai pre urmă și aceasta
vreo pricină mai
spre mare vrajbă
între monarhii să să scornească.

Vidra, sau pentru vicleșugul ei
sau pentru veche
pizma altora
(că pizma veche
ieste ca cariul în inima copaciului),
sau la vremea rea
pentru bună sfătuirea
ce dedese

(că, precum să dzice,
toate vremea sa au
și, fără vreme,
și pâinea face greutate stomahului,
carea cea mai de treabă
și mai de aproape hrană-i ieste),

sau ori în ce chip ar fi fost,
acmu vădzindu-să osindită
și dintre toate cetele
cu mare ocară și dosadă izgonită,
așijderea pentru binele
ce sfătuisă,
precum cu rău i să plătește
simțind,
mintea de i-au fost rea,
încă mai rea a fi
socoti,
iară de i-au fost bună,
spre rea socoteală o întoarsă

(că nemulțemita pentru mari slujbe
și de binefaceri
din nedejde în nenedejde îl bagă,
nenedejdea în nebunie îl împinge,
și așe, din slugă credincioasă
nepriietin de cap îl face),

carea într-acesta chip voroava întoarsă:
„De vreme ce pre mine
din ceata celor cu patru picioare mă lepădați —
că în partea zburătoarelor sau să fiu,
sau să fiu fost nici chipul, nici firea mă arată —
iată că urmadză
ca în monarhiia celor de apă să mă dau.
Fie dară și așe.

(Că limba gloatelor
ieste vrajea bodzilor,
și mai lesne ar fi cuiva
apa curătoare a popri
decât limbilor multe a stapâni).

Și iată că dintr-adunările voastre,
vrând-nevrând,
îm caută a lipsi.

Însă oarce,
ce rădăcina adevărului atinge,
a grai
nu voi părăsi.

Bâtlanul,
pasire de apă
sau pește de aier fiind,
căci și în fundurile apelor
prin multă vreme
și prin aier
nu mai puțin decât alalte pasiri
mare slobodzenie are,
însă adevărul ce ieste să dzic:
adevărat pasire ieste,
macară că carnea la gust
îi ieste ca a delfinului
și macară că precum prin aier
cu slobodzenie poate zbura,
așe și prin fundul apii
să poate primbla.

Însă de multe ori
mi s-au tâmplat a-l videa
în novoade ca peștii încâlcit
și de multe ori și înecați
și de tot înădusiți
din mreje îi scot,
căci lăcomiia astupându-i ochii,
după pești fără sine alergând,
în loc de vânat
el să vâneadză.

Care lucru
din toată ipopsiia peștelui
îl scoate.

Și macar că precum aievea
ieste tuturor
că el mie nepriietin de moarte
mi s-au arătat,
însă adevărul ce ieste
a tăgădui nici poci,
nici mi să cade

(căci nu puțină vrednicie ieste
și pentru nepriietin
adevărul a mărturisi).

De care lucru poci să dzic
că el câte pentru mine au grăit
și au mărturisit
să fie și adevărate.

Însă nu atâta de grea
era
pricina vinovățiii mele,
ca cu izgnanie ca aceasta
să fiu osândit,
căci canon de obște ieste,
carile dzice
(pedepsitului nu trebuie
a i să adaoge pedeapsa).

Căci destulă era
nesuferita mea izgnanie
și din rudele
și moșiile mele înstreinare,
și ce ar fi mai mult trebuit
pedeapsa încă mai înainte
a urni,
adecă precum
din rudele dobitoace,
așe și din streinele pasiri
izgonit să fiu

(ce precum să dzice cuvântul,
că nevinovățiia unuia oțapoc
stă în ochiul altuia).

Ce la cuvântul ce vream să dzic
să mă întorc.

Iată că cu pâra Bâtlanului
și numai cu o mărturie a Brebului

(și aceasta împotriva
a legii
tuturor legilor,
cu o mărturie numai
sentențiia vinovatului
cea de pedeapsă a să da),

dintr-îmbe izvoadele
m-ați lepădat.

Dară ași pofti să știu
cu ce privileghie
puteți strica axioma
vechilor filosofi și mathematici,
carii dzic

(carile sint tot într-un chip
cătră altul al triilea,
tot într-un chip sint între sine)?

(Căci Vidra nu puține făclii
topise asupra cărților filosofești).

Și de vreme ce eu,
căci în prepusul dobitoacelor
și a pasirilor am cădzut
precum să fiu de apă,
cu cât dară,
rogu-vă,
mai vrednic ieste
să să numască pasire
carile fără prepus
dobitoc ieste
și căci să să numasca dobitoc
carile fără prepus
pasire ieste?

(Nici vă mierați
de ale mele împleticite protases,
căci simperazma va ieși
arătătoarea adevărului).

Și așe doaă fire
într-un ipohimen neputând sta,
iată că fire ca aceasta,
oricarea ar fi,
nici pasire,
nici dobitoc ar fi,
și căci acela mai mare dreptate
înaintea nu a fețelor,
ce a fațărniciii voastre ai afla?

Și eu până într-atâta
de la toți de la voi
m-am așe de greu osândit?”

L-a aceasta cu toții întâi
să zâmbiră,
apoi râsă,
iară mai pre urmă
cu chicote hohotiră,
dzicând:

„Vidra, cu neamul,
și gândul
și cuvântul
ș-au pierdut!

Că cine poate macar cu mintea
doaă firi
într-un ipohimen cuprinde?
Sau cine vreodată
pasire dobitocită
sau dobitoc păsărit
au vădzut?

Vidra dzisă:
„Într-acesta chip
și eu mai denainte
pentru himera filosofilor
nu săvârșiiam a mă mira
și peste putință
a fi în fire,
precum și voi acmu,
socotiiam.

Ce de vreme ce Brebul
s-au făcut pește,
cu cât mai pre lesne
va fi pasirea zburătoare
a să face dobitoc
ca cele în patru picioare
îmblătoare.

Și încă mai aievea
de viți vrea
spre aceasta
să vă pricepeți.

Întâi a ști vi să cade
că ce hotărâre
are trigonul la mathematecă,
aceiași are
siloghismul la loghică,
a cărora hotărâre
mai sus v-am pomenit.

Acmu, dară,
binișor socotiți
că, de vreme ce eu
am putere din fire dăruită,
precum aerul a trage,
așe a nu-l trage în voie să-mi fie,
și pentru căci în doaă stihii
poci lăcui,
dintr-aceleși mă izgoniți
și altă pricină în mine,
precum mi se pare,
a afla nu puteți,
fără numai căci din fire
cu oarece mai mult
decât alalte dobitoace sint dăruit,
eu dară, căci așe pociu,
în vinovăție ca aceasta
am cădzut.

Dar încă cel ce
nici într-o parte deplin
și nici a unii firi,
celea ce i să cad hirișii nu va avea,
oare de acela
ce viți putea giudeca?

Că, precum am dzis,
simperasma
trebuie să urmege protaselor.

Ca aceasta minune între voi,
o, jiganiilor și pasirilor,
ieste cămila nepăsărită
și pasirea necămilită,
căriia unii,
alcătuindu-i numele,
Struțocamilă îi dzic.

Aceasta precum
hirișă Cămilă să nu fie
penele o vădesc,
și iarăși hirișă pasire
să nu fie
nezburarea în aer
o pârește
și vântul,
carile nu o poate ridica.

Că precum tuturor
știut ieste
că toată hotărârea pasirii
ieste a fi dihanie cu pene,
zburătoare
și oătoare.

Deci dihaniia ieste neamul,
iară zburătoare deosăbirea,
care deosăbire așeși de tot
de la Struțocamilă lipsește.

Aședară aievea fiind,
au putea-va cineva
cu mintea întreagă
a dzice să îndrăznească,
precum toată hotărârea pasirii
în Struțocamilă să cuprinde ?

Și așe urmadză că
sau pre mine încă
nu m-ați cunoscut,
sau și pre aceasta dihanie
precum și ce ieste
să o cunoașteți.

Și așe rădăcina adevărului întingând,
sau arătați
(că pizma veche vă împinge la lucruri noăa),
sau mărturisiți
că în capete de hârtie
purtați crieri de aramă.

Iară cel mai de pre urmă
al mieu cuvânt
ieste că adunarea aceasta
chedzi răi ș-au vrăjit,
de vreme ce numele
fiindu-i adunare,
altora cu lucrul ieste strămutare
și slava titului de monarhie,
iară fapta îi ieste de tiranie”.

Acestea Vidra
cu lacrămi dzicând,
după poruncă în izgnanie
la marginile gârlelor
să dusă.

Ieșind ea
de acolea,
îndată în mijlocul
gloatelor ieși
Căprioara de pustiiul Aravii,
carea,
după siloghizmul Vidrii,
lucrul cu ispita
într-acesta chip dovediia,
dzicând:

„Vidra pentru Struț au pus
socotele loghicești,
dară eu să vă spui
ce au vădzut
ochii arăpești.

Eu și Struțocamila
împreună
la pustiile Araviii lăcuim.

În părțile acelea
câmpii niciodată
cu pajiște nu înverdzesc,
ce pururea cu mari
năsipișuri gălbenesc.
Că de s-ar și naște vreun fel
de buruiană,
de mari holburule,
carile vântul austrului scornește,
să acopăr.

Căci într-alt chip cineva
să-i numască nu va putea,
fără numai sau munți clătitori,
sau câmpi nestători
le va dzice.

Deci cu vânturile
pre acolo mutându-să
și locurile,
alt feliu de copaciu
sau de buruiană
de mare grămădirea năsipului
aceluia neacoperită
să rămâie nu poate,
fără numai înalții copaci
carii finici să cheamă,
în carii nici odânăoară
Strutocamila urcată
a videa nu mi s-au tâmplat.

Și nu numai în vârvul finicului
(carile într-acele părți
odihna și aciuarea
a tuturor zburătoarelor ieste),
ce așeși niciun cot
de la fața pământului
în aer ridicându-să
nu l-am vădzut.

Încă și alta
(carea mai mult ieste de mierat),
că de multe ori arapii
asupra noastră gonitoare scornind,
pre amândoi o dată
din năsipuri ne scorniia,
unde cu puterea
răpegiunii picioarelor
din fierăle suliților,
din simcelele țidelelor
și din vrăjmași colții ogarâlor
scăpam.

Iară Strutocamila
și de mine înapoi rămânea,
și cu penele și aripile ce avea
în primejdia morții cădea.

Căci cu alergarea
ogarul o agiungea,
și în aer, de greuime,
neputându-să râdica,
decât un iepure mai slabă
și mai peminteană
a fi să arăta.

De care lucru socotesc
ca cuvintele Vidrii
adevărate sint.”