Istoria ieroglifică. În versuri [3]

Fragmentul 1, 2.

*

Iară în monarhiia pasirilor era
pasirea carea să chiamă Corb,
carea macară că din tagma a doa era,
însă, cu o întâmplare,
pre acea vreme
epitrop Vulturului era.

Acesta toate lucrurile
în monarhiia pasirilor
a face
sau a desface
în voia sa
avea,
nici glas sau cuvânt
împotriva lui cineva
a scorni
a îndrăzni
putea

(că în vremile vechi
poftele stăpânilor
pravile de lege
supușilor era).

Aceasta pasire
precum tuturor dobitoacelor
moartea le poftește
cine poate să nu știe?

Și precum pre dinafară neagră,
din hereghie,
încă mai poneagră
pe dinluntru era
de pizmă și de mânie

(căriia ce să-i fie fost pizma
și pricina pizmei
la locul său pre larg
să va dzice)

(că precum arșița soarelui
pelița mută din albă în neagră,
așe pizma inimii
mută gândul
din bun în rău).

Deci Corbul,
precum a Vidrii,
așe a Căprioarei cuvinte
macar că le audziia,
însă cu greu
și cu greață le suferiia

(că cuvântul bun și neplăcut
ieste ca doftoriia grețoasă,
însă folositoare în trupul bolnavului.
Ce la cel înțelept așe,
iară la cel nebun
ieste ca otrava
în mănuntăile sănătosului).

Le suferiia Corbul acestea
pentru a vremii neîndămânare,
iară cumplită amărăciune
nu numai în glas ce meniia,
ce încă și în pântece dospiia.

Și câtăva vreme
un siloghism alcătuit în barbara
împotriva Vidrii
a face siliia,
mai vârtos că la dânsul
viersul grumadzului
într-această formă a suna
să părea
și încă mai ales că el
alt gând asupra proastei dihanii
Strutocamilii având
(precum mai în urmă aievea va fi).

Și siloghizmul Vidrii
de tot a strica
în minte având,
forma aceasta
numai după socoteala loghicilor,
nedierisită
și nestricată
și în tot chipul adevărată
a fi credea.

Deci așe Corbul,
după ce multe sudori vărsă,
până hotarul mijlocitoriu află,
siloghizmul din protase
într-acesta chip încuie:

„Toată dihaniia cu doaă picioare,
cu pene și oătoare
ieste pasire.

Dară tot Strutocamila
ieste cu doaă picioare,
cu pene și oătoare.

Iată dară că tot Strutocamila
fără nici un prepus ieste pasire”.

Iar după încheierea
siloghismului acestuia,
palinodiia ritoricească
a poftori începu
și vatologhiia poeticească
prin multă vreme crăngăi:

„Pasire ieste Strutocamila,
pasire ieste;
și iarăși dzic:
pasire ieste Strutocamila,
dihaniia aceasta,
Strutocamila,
ieste pasire.
Pasirea aceasta
și dihaniia aceasta
ieste Strutocamilă.”[1]

Apoi iarășile
hotarăle loghicești
în sine înturna,
dzicând:

„Pasirea să oaă,
oaăle sint a pasirii.
Struțul să oaă,
oaă are Struțul.

Iată dară că pasire
ieste Struțul.”

Apoi iarăși ca dintâi,
numai întraltă formă
siloghizmul înturna:

„Pasirea are pene,
Strutocamila are pene.
Iată dară
că Strutocamila ieste pasire.

Aședară, Strutocamila,
precum până acmu
adevărat pasire au fost,
așe și de acmu înainte
pasire a fi vrednică ieste,
și încă nu fietece pasire,
ce așeși slăvită,
lăudată
și în buni chedzi luată,

de vreme ce,
deosăbit de deafirimea trupului ce poartă
și în basna veche va să să dzică,
că oarecare evghenie
în neamul său are.

Însă ca asina despre maică
partea Vulturului
spre sămnul monarhiii să fie având.”

Toți Șoimii,
Uleii
și Coruii
și alalte de stârvuri iubitoare pasiri
frumos crăngăitul
Corbului lăudară
și cu multe lingușituri
și colachii învățătura-i
și înțelepciunea-i
preste nuări râdicară

(că mai toți supușii
de frică obiciuiți sint,
nu ce adevărul,
ce ce stăpânul poftește,
aceia să laude și să fericească)

și fietecarile în sine
și cu sine socotiia,
precum alt siloghizm împotriva acestuia
arătătoriu nici a să afla,
nici în mintea altuia
a să naște ieste cu putință.

Ca acestea pasirile
iele înde iele
prin limbi purtând,
oricarea împletecitura cuvintelor audziia,
de dovadă ca aceasta amuțiia

(că macar că rea
ieste amuțirea
din lipsa organelor de voroavă tocmitoare,
dară încă mai rea
ieste când purcede din lipsa
și neștiința
cuvintelor trebuitoare)

și acmu mai tot cuvântul să curma
și tot răspunsul împotriva
Corbului și toată gura mai mai să astupa

(că precum știința lucrurilor
ieste lumina minții,
așe neștiința lor
ieste întunecarea cunoștinții).

Și acmu cu toatele
mai după voia Corbului să lăsa,
de toată împotrivirea să părăsiia
și toată întrebarea
cu atâta să potoliia,
de n-ar fi Ciacalul
către Hulpe
cum mai curând alergat.

Carile, la dânsa lipindu-să:
„Frate Hulpe, dzisă,
poți răbda
ca între pasiri dihanie
mai cu socoteală și mai
cu meșterșugul loghicăi decât între noi
să să afle?

(că nu ieste în lume
cuvânt atâta de isteț,
sau lucru așe de cu preț,
ca carile vreodată să nu mai fie fost
sau a nu mai fi
de acmu înainte
să poată)”.

La aceasta întrebare a Ciacalului
râsă Hulpea pe supt mustăți
și în grabă greu răspunsă

(căci la întrebarea grabnică,
greu sfat a da,
sămn de minte ascuțită ieste)

și dzisă: „De n-ași avea frica Vulturului,
când ceva din colții miei
pe ciolanele stârvului ar rămânea,
atuncea și Corbul de uscate
vinele goalelor ciolane
clonțul ș-ar ciocăni.

Ce doaă lucruri sint
carile la ivală a mă pune
mă opresc:
unul, căci că din fire mai bucuroasă sint
cu meșterșugul decât cu tăriia
a mă sfădi,
altul, căci totdeauna voia
Vulturului a căuta m-am obiciuit,
pentru căci adese la un ospăț
și la o masă amândoi
a ne ospăta s-au tâmplat.

Și așe adese
în mâncări și în băuturi
împreunarea spre cinstea politicească
și dragostea în față prietinească
a arăta mă silește

(căci dragostea cumpărată pre bani
sau pre mâncări și băuturi
în sfârșitul acelora și ea să sfârșește.
Iară dragostea din suflet adevărată
în sărăcie și în foamete
slujba vredniciii își arată).

Deci, de vii vrea să mă asculți,
supt piielea Ciacalului
pune meșterșugurile Vulpii
și gura ta grăiască,
fie duhurile împingătoare ale mele.”

Ciacalul, acestea de la Vulpe audzind,
dzisă: „Eu după cuvântul tău
și în fundul mării a mă afunda
și în mijlocul focului a mă arunca
și nicicum vieții mele a cruța
nu mă voi feri.

Numai precum toți cei cu socoteală în lume,
așe și eu, nu numai pentru agonisirea,
ce și pentru paza cinstei
mă nevoiesc

(căci spre agonisirea și câștigarea cinstei
sudorile trupului destule sint,
iară spre paza nebetejirii ei
lacrămi de singe trebuiesc)

(că cu multul mai pre lesne ieste
cetatea cinstii a dobândi
decât pre aceeași despre nenumărații nepriietini
a o străjui
și nebiruită a o păzi).

De care lucru socotesc
că macară cu duhurile tale
vitejește cinstea cuvântului
spre stricarea siloghizmului
Corbului voiu agonisi,
și hrizmurile ce sint
în triposul lui Apolon întemeiate
pre lesne îm va fi a le fărâma
și în toate stramțile a le destrăma,
numai spre cele mai următoare
una mă face mai tare
și cu tot deadinsul a socoti,
adecă cuvântul carile îm dzisăși,
precum cinste Corbului
de frica Vulturului dai.

Deci de-ți ieste gândul
într-această socoteală
și de vii să-i păzești
cinstea nebetejită,
mie lucrul acesta
până mai pre urmă
fără primejdie să-m fie socotesc
că nu va putea

(că de multe ori s-au tâmplat
într-înima ce întră frica nepriietinului
afară scoate dragostea priietinului).

De care lucru, sau vrând,
sau nevrând,
într-o parte dându-te,
eu fără nici un agiutoriu
în gura și vrajba precum a Corbului,
așe a altora carii caută în gura Corbului
voiu cădea.

Și așe atuncea
te vii arăta
că cu mâna altuia
șerpele din bortă să scoți ai vrut
și pre mine clește
împotriva jeraticului m-ai făcut.”

Hulpea dintâiaș dată
cu blăstămi și cu giurământuri
pre Ciacal dintr-acestea prepusuri
a scoate începu

(că giurământurile între muritori
pentru altă nu s-au scornit,
fără numai supt numele marelui Dumnedzău,
demonul mai pre lesne meșterșugurile sale
să-și lucredze)

(că unde ieste inima curată,
nici întâi giurământul,
nici pre urmă vicleșugul
sau călcarea giurământului încape).

Hulpea, dară,
începătura voroavii
într-acesta chip făcu:

„Iubite priietine,
nu cu divă îți pară pentru căci dziș
că cinstea Corbului
pentru frica Vulturului
păzăsc

(căci lucrurile între muritori
nu atâtea să isprăvesc
ce le poftește voia,
ca câte să lucreadză
ce le dă mâna și vremea).

Pentru care lucru
nu numai a Corbului
și a Vultului,
ce de multe ori
și a Cucoșului voie caut,
și după îndămânarea vremii
cinste și inchinăciune
a-i da pociu,
după vânt întorcând vetrelele

(că nebun corăbiier
s-ar socoti a fi
acela carile pândzele împotriva vântului
a deschide ar îndrăzni),

însă adeverit trebuie să fii
că cu tot neamul pasirilor
dragoste adevărată a avea nu pociu

(Și unde dragostea adevărată nu ieste,
acolea cinstea ieste de frică;
și unde cinstea să face de frică,
acolea îndămâna vremii să cearcă
și să așteaptă,
în carea nici frică să-i mai fie,
nici cinstea carea de frică îi da,
de bunăvoie în ocară
să i-o întoarcă).

Că pentru acesta lucru
întâi din fire plecare,
apoi de la părinți blăstămare
am luat,
ca nici odânăoară cătră cineva
de tot inima
să nu-m deșchidz

(că cu anevoie un gând
în doaă inimi
a să ascunde poate,
pre carile una
și mai niciuna de abiia
și mai nici de abiia
îl poate stăpâni)

și cu vreo pasire
prieteșug adevărat să nu leg,
fără numai cu Vulturul
și Corbul,
pentru adese hrana împreună,
oarece chivernisală poliliticească
să fac.

Iară amintrilea oricând
cu vreo primejdie simptomatecă
penele le-ar cădea,
sau de vremea schimbării tuleielor
puterea aripilor
și a zburării le-ar scădea,
fără nici un prepus
adevărat să fiu îm porunciia,
precum acestora,
oricât de macră și de vânjoasă
carnea le-ar fi,
decât stârvul impuțit
tot mai dulce ieste.

Aceasta, dară,
a ști ți să cade,
o, iubite frățioare,
că precum să dzice
din bătrâni un cuvânt
și precum și noi
cești mai tineri acmu cu simțirile
le-am dovedit

(că de multe ori
clonțul Corbului
și a Vulturului
ochiul Vulpei s-au vădzut scobind).

De vreme ce pasirile acestea
din fire nu numai dobitoacelor,
ce și pasirilor,
nu numai tuturor dihaniilor
pre picioare îmblătoare,
ce și lighioilor
pre pântece târâitoare
și nu numai tuturor viilor,
ce încă și tuturor morților
nepriietini de cap sint

(că cine
numai al său bine
și fericire cearcă,
a tuturor răul
și bezcisniciia poftește),

și precum de sângele fierbinte,
așe de stârvurile împuțite
totdeauna însătate
și nesăturate
sint.

Așijderea, nici
între vitioan și gras
vreo deosăbire sau alegere
fac,
nici între mare și mică
bucata sau înghițitura mai de sațiu
sau mai de nesațiu
a fi socotesc

(căci lacomul și sătul flămând ieste,
și lăcomiia
nici în hotărăle gheometricești
să oprește,
nici de exțentrurile astrologhicesti
să covârșește,
nici caută materia și forma filosofască,
nici cunoaște deosăbirea și alcătuirea loghicească,
nici în ritorică tropul îndestulirii au ascultat,
nici în gramatică graiul fără chip
și cuvântul „agiunge” au învățat,

ce, precum să vede,
nu ucinică,
ce didascală alhimistilor ieste,
cărora nici adânc fundul mărei,
nici nestrăbătută a pământului grosime,
nici pre supt rădăcinele munților
și stâncilor
a metalilor șuvăite vine,
nici depărtarea locului,
nici primejdiia mărsului,
nici nevoia agiunsului
și așeși nici iuțimea și arsura focului
de la acel din fantazie născut
și din crieri prefăcut
aur îi poate opri).

De care lucru
singur poți socoti,
o priietine,
de ieste cu putință lacomul
a cuiva
într-adevăr dragostea
să păzască
și vreodânăoară a altuia
folosul și precopsala
să poftească.

Într-acesta chip
Vulturul și Corbul fiind
și întraceastă rea diathesin
aflându-să,
cum cineva în lume
atâta de fără crieri s-ar afla,
ca nu numai pofta
spre săvârșirea răului să le facă,
ce macar așeși din gând
spre aceasta să gândească

(că cel ce spre rău
cu lucrul agiutorește
și cel ce fapta rea
cu gândul o priimește
și o învoiește
totuna sint).

Aședară, iubita mea,
în toate împotrivnicele fortuni
nedespărțită soție,
din toate prepusurile ieșind,
curata mea
cătră tine inimă
precum ieste, cunoaște

(precum Hulpea
mai mult în șuvăiți
decât în fugă nedejduiește,
așe inima vicleană
mai mult acoperit
decât aieve grăiește)

și spre ridicarea
a cădzutei cinstei
a tot neamul
dobitoacelor și jigăniilor,
pre cât poți
în lucru și în cuvânt,
te nevoiește

(că toată slava
și lauda numelui cea mai de frunte
ieste,
când cineva cu ostenințele
carile pentru moșiia sa
sudorile ș-au vărsat
și pentru neamul său
toate primejdiile
în samă n-au băgat).

Iară eu cu curată inimă
mă giuruiesc că în toate agiutoare
și împreună lucrătoare
și ce ieste capul lucrului
spre toate primejdiile priimitoare
și suferitoare
voi fi.”

Săracul Ciacalul,
macar că și el
de viclean ieste lăudat,
însă
cu bucățeaoa dulce a Vulpii
înghiți și undița otrăvii
amară

(căci precum decât dreptul
să poate afla altul
și mai drept,
așe și decât Vicleanul
ieste altul
și mai viclean).

Și așe el înșelându-să
și de la Vulpe ce va grăi
foarte bine învățindu-să,
în mijlocul theatrului
cu mare îndrăzneală ieși
și înaintea tuturor gloatelor
cuvinte ca acestea făcu:

„Vidra, neam cu prepus,
cuvânt fără prepus
au grăit
și sfat adevărat prietinesc au sfătuit

(ce unde urechile adevărului sint astupate,
acolea toate hrizmurile să par basne).

Însa fietecarile dintre noi,
cu cea stângă numai,
iară nu și cu cea dreaptă
ureche ascultându-l,
nu numai cât că cuvântul
nu ș-au întărit,
ce încă mare grămadă de ură
asupra ș-au grămădit

(că mare scârșnetul roatelor
astupă voroava cărăușilor)

și în loc ce mulțumită
pentru dezvălirea adevărului
i s-ar fi cădzut,
nu numai din țară-și s-au izgonit,
ce încă și din izvodul
neamului său s-au lipsit,
și aceasta nu dintr-altă pricină,
precum mi să pare,
au purces,
fără numai din vechea
și rânceda pizmăluire.

Iară încăși, oricum ar fi, atâta cunosc,
că toate cu folos voroava Vidrii
și ei în stricare,
și altora spre mai mare
neascultare
și neaședzare
s-au făcut

(că vântul vivorât
sau aerul tare clătit,
tocmit și frumos viersul
muzicăi alcătuit,
de la cât de ascuțitele la audzire
urechi abătându-l,
neaudzit îl face).

Și iarăși
(ca mai aproape
de țenchiul voroavei mele
să mă lipăsc)
obiciuită ieste minciuna
haina adevărului a fura,
cu carea, îmbrăcându-să
și împodobindu-să,
să vede că
în hrizmurile lui Apolon Pithianul dă
și în triposul cel neclătit stăruită
și aședzată
a fi să pare.

Dară lin suflând austrul adeverinții
și într-o parte dând
poalele hainei adevărului,
grozavă goliciunea minciunii descoperindu-să
să arată

(că din trii picioare
a scăuieșului minciunii,
unul școțându-să,
în vicleșug rădzimatul
fără greș pohârnindu-să,
cu bună samă
cu capul în gios să dă).

În care scăuieș
și siloghizmul dumisale Corbului
spre dovada și întemeierea
vredniciii Strutocamilii întemeiat
și alcătuit
a fi să vede.

Însă lucrul
după socoteala adevărului
cu multul într-alt chip
să are.

Hirișiia dară a lucrurilor
de la câțiva,
în câteva chipuri să hotărește.

Iară cea mai adevărată
și mai gheneralis ieste aceasta:

Hirișiia să cuvine totului,
fietecăruia
și pururea.

Deci cea mai deplin,
cea mai adevărată
și cea mai gheneralis hirișiia pasirii
ieste a zbura.

Căci toate pasirile
și fietecare pasire
și pururea
au putere a zbura,
și nu atâta pre pasire
penele și oatul
o face pasire,
și dintr-alte dihanii o deosăbește,
pre cât o face și o deosăbește
zburatul,
căci amintrilea și șerpele să oaă,
dară pasire nu ieste.

De ciia pasirile toate
după hirișiia lor
cea mai chiară
numele neamului ș-au agonisit,
de unde elinește ptinon,
evreiește, hof,
arăpește tair,
lătineste volatilis să cheamă,
carile în limba noastră
s-ar dzice zburătoare.

Aceasta, dară,
hirișă hirișiia pasilor fiind
de carea Strutocamila lipsindu-să
(precum alegerea tuturor priimește),
iată că Strutocamila
hirișă pasire a să numi
și a fi
nu poate.

Că amintrilea,
Strutocamila de-ar fi
adevărată pasire,
adevărata a pasirilor hirișie
i s-ar cuvini,
adecă tot struțul,
ca toată pasirea
și pururea
să poată zbura.

Aceasta, dară, lipsindu-i,
iată, dară,
că pasire nu ieste.

În cea sistatichi diafora
hirișiia lucrului
locul cel mai de sus poate ținea
după deosăbire,
precum cele cinci glasuri
a lui Porfirie poftesc,
adecă neamul a fi dihanie,
chipul pasire,
deosăbirea zburătoare,
hirișiia piuitoare,
tâmplarea în pasire
iarăși supt hirișie să cuprinde,

că pasirea ver ar piui,
ver n-ar piui,
ființa pasirii
nu să strică.

Deci, precum am și mai dzis,
hirișiia cea mai mare
în cea stăruitoare
deosăbire fiind,
carea în Strutocamilă cercându-să
și neaflându-să,
iată, dară,
că pasire a fi nu poate.

Că precum a omului
dintr-alte neamuri de dobitoace
deosăbirea îi ieste socoteală
și hirișiia râsul,
așe în pasire
să socotește zburatul
și piuitul.

Și de s-ar da în lucrurile firii
vreun dobitoc cu pene,
cu patru picioare,
ce numai dreapta socoteală
deplin ca omul să aibă,
acela dobitoc
adevărat om ar fi.

Așijderea împotrivă,
de s-ar afla un dobitoc
în doaă picioare,
cu cap și nas
și cu toată alaltă forma omului,
numai să aibă aripi
și să zboare,
iară socoteala și râsul să-i lipsască,
adevărat dobitocul acela pasire,
iară nu om, ar fi.

De care lucru aievea ieste
că la fietece dihanie deosăbirea
și hirișiia
i să socotește,
iar alaltă formă a chipului nicicum,
macar pasire cu patru picioare,
macar dobitoc cu doaă aripi,
macar cu mâni cu cinci degete,
cu unghi și fără păr
și fără pene
și fără socoteală,
acestea toate nicicum
hirișă deosăbirea pot stărui
că, veri mânule omului ar fi
la moimâță,
veri obrazul moimâții la arap,
moimâța în deosăbirea dobitocului,
fără socoteală,
socotelii uimitoare,
iară arapul în deosăbirea
dobitocului cu socoteală
rămâne și pururea ieste.

Acmu dară
ce mai multă dovadă
din socoteala loghicească trebuie,
și ce mai înainte proasta mea socoteală
un picior din triposul lui Apolon
a scoate silește,
și cea mai de folos
o protasin din siloghizmul dumisale Corbului
în barbara alcătuit
a trage să nevoiește

(căci experienția
și ispita lucrului
mai adevărată poată fi
decât toată socoteala minții,
și argumenturile arătării de față
mai tari sint
decât toate chitelele).

Că au nu Vidra, săraca,
toată dovada
ispitii cum să cade ne prezentuiește?

De vreme ce ea toate hirișiile
a dobitocului în patru picioare având
și căci numai une tâmplări

(carile precum nici fac,
așe nici strică ființa)

mai deasupra i-au vinit,
adecă și cu văzduhul,
și cu apa în locul văzduhului
a să sluji
firea au agiutorit-o,
pentru adaogerea,
iară nu pentru scăderea
puterilor firii
din catalogul jiganiilor ați lepădat-o.

Au doară de s-ar afla
vreuna dintre noi
în para focului nebetejită,
ca salamandra,
a viețui să poată,
pentru căci de la fire
cu această putere dăruită ar fi,
eu dzic că și pe aceia
pentru mai multe vredniciile
firii sale
din monarhiia noastră ați izgoni-o.

Care lucru de l-ați face,
mă credeți, fraților,
că prost l-ați socoti

(că cine-i mai cu multe vrednicii,
veri din fire,
veri din ostenință,
împodobit,
acela mai mare cinste
trebuie să aibă
și mai tare de la toți
să să iubască
să cade).

De care lucru
drept și cu cale socotesc
a fi,
ca poftei adevărului,
iară nu glasului Corbului,
ascultători să fim.

Aședară, aievea ieste
că precum pofta adevărului,
așe încheierea voroavei mele
aceasta va să fie,
adecă că de vreme ce Vidra,
pentru pricinele
carile s-au pomenit,
cu sfatul tuturor s-au ales
ca din tabla amânduror monarhiilor
să să radză,
așe și numele Strutocamilei,
precum dintr-a în patru picioare îmblătoarelor,
așe dintr-a cu aripi zburătoarelor
dihanii izvod să să șteargă,
dintr-a celor
de pre stihiia pământului izvod
să să șteargă, dzic,
căci pene are și să oaă,
iară dintr-a celor din stihiia văzduhului,
căci nu zburătoare,
ce pedestră ieste.

Iară amintrilea,
de va cineva împotriva firii
și în pizma adevărului
socoti

(căci voia slobodă
obiciuită ieste
mai mult spre rău
și împotriva adevărului
decât spre bine
și spre plăcerea adeverinții
puterea sa a-și arăta)

și pre Strutocamilă în monarhiia
și în partea sa
a o trage s-ar nevoi,
același nu mai puțin pe Vidra
între dobitoace
a o numi
ar trebui.

Pre Strutocamilă, dară,
lipsa slujbelor firii
dintre pasiri afară o scoate,
iară dintre dobitoace
toate hirișiile o gonesc,
pre carea noi, pedestrele,
așeși macar vreodânăoară
nici am numit-o,
nici am pomenit-o,
nici între noi cumva
a încăpea
am gândit-o.

Și așe de va fi
și a voastră socoteală,
precum a adevărului poftește
orânduială,
ca nici pre pământ,
nici în văzduh,
nici în apă și nici în foc
și așeși,
nici undeva loc de traiu
a avea
va putea,
ce doară în a cincilea stihie
lăcaș de-și va dobândi

(că obiciuită ieste fortuna,
pre cel ce multe haine poftește
a cerca
și de cele ale sale a-l dezbrăca)”.

---

[1] Această strofă ne lămurește asupra uneia dintre sursele retorico-lirice ale lui Nichita Stănescu.