Istoria ieroglifică. În versuri [6]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5.

Partea a doa

„Întâiași dată, socotiți, o, fraților,
și aminte luați cuvintele
carile mai denainte
înaintea tuturor gloatelor au făcut.
Că au nu el
în proimiul voroavii sale dzicea,
precum inima împăraților
din mulțimea lucrurilor și a științelor,
carile în publică-li și în curte-li să tâmplă,
mai ades decât alaltora
câtodată prosgnostice fac?
și cum din putregiunea peștelui
în mațele Bâtlanului
viermii să nasc?
Și Brebul, părțile bărbătești pierdzindu-și,
în zavistie cade
și pizmă vecinică nu numai asupra bărbaților,
ce și a muierilor ține.

Asupra muierilor, căci el cu dânsa
pofta și tragerea firii a-și împreuna nu poate,
iară asupra bărbatului, căci acesta
a face din plineala firii poate
(că totdeauna orbul asupra ochilor,
și șchiopul asupra picioarelor,
și surdul asupra audzului,
și hadâmbul asupra întregului
obidă are).

Așijdirea, precum nu numai spicul părului
și asămănarea văpselii
pre Vidră vreodată Breb să fie fost
o dovedește?
(Căci tâmplarea vine
și să duce fără stricarea supusului ?)
și alalte ale lui cuvinte toate,
de viți sta pre amănuntul
și cum să cade să le socotiți,
au nu toate hirișe
de adevărat fizic filosof îl arată?

(Căci toată filosofiia fizicească
asupra trupului firesc
și în știința lucrurilor ființăști
să sprijinește).

Apoi acmu, când îl întrebați
de ieste filosof,
nici voaă v-au după poftă răspuns,
dar nici pre sine despre aceasta
de tot s-au ascuns,
ce cu un frumos și iscusit chip
nici lauda asupră ș-au priimit

(că cel ce cu tot sufletul aievea
în față își lauda poftește
nici o deosăbire nu are
de la cela carile
prin gurile tuturor pre drept să hulește),

nici precum eu adevărul
și ce ieste am grăit
au tăgaduit.

Acestea, dară, Lupul în față
și de curând v-au grăit.
Dară să vă aduc o istorie a lui,
carea mai demult au făcut,
carea pre cât ieste de adevărată,
pre atâta ieste și de minunată.

Și precum vrednică ieste a să asculta,
mi să pare că cu toții o viți lăuda
(căci istoricul adevărat – adecă
carile istoriia adevărat
precum s-au avut istorisește
— lauda împreună cu făcătoriul împarțește,
căci cela au ostenit lucrul a săvârși,
iară cesta au nevoit în veci a să pomeni.

Și încă mai mult pre scriitorii
decât pre făcătorii
minunelor
fericiți și lăudați a numi
voiu îndrăzni.

Căci după armele și faptele iroilor,
condeiele istoricilor,
de nu s-ar fi pre alb clătit,
încă de demult și lauda numelui lor
deodată cu oasele
țărna o ar fi acoperit.

Și așe, aceia au fost
a lucrurilor făcători,
împreună și muritori,
iară ceștea numelui au fost înoitori
și în veci stăruitori).

Povestea dară într-acesta chip să are:
Odânăoară era un om sărac,
carile într-o păduriță,
supt o colibiță
era lăcuitoriu.

Acesta, mai mult de dzece găini,
2 cucoși, doi miei și un dulău,
altăceva după sufletul său
nu avea.

Deci dulăul atâta era
de bun păzitoriu
și atâta de tare în giur împregiurul
casii străjuitoriu,
cât nici frundză de vânt să să clătească
și el asupra sunetului să nu năvrăpască
cu putință nu era

(că mai bunu-i și mai de nedejde ieste
dulăul deșteptat
decât străjeriul însomnorat
sau cu vinul îngropat).

Dulăul așe
pre dinaintea casii pururea să afla,
iară găinele în podul colibii să culca,
mieii noaptea dinaintea ușii în tindiță,
iară omul ostenit
și obosit,
dacă viniia
de la lucru, în colibiță
spre odihnă să aședza.

Ce cât au fost despre partea mea,
macar că, precum să dzice dzicătoarea,
nici o piatră neclătită
n-am lăsat.
Însă nu numai de vrăjmășiia dulăului,
cât de gardul denafară
nu m-am putut lipi,
nu numai cât la găini în pod nu m-am putut sui,
ce așeși nici pre acolea pre aproape
de fricos glasul lui nici a mă opri,
nici a mă odihni
am putut.

Și așe, ori cu câte meșterșuguri am ispitit
și cu cât mai cu dor dulce
carnea găinușilor am poftit,
nicicum poftii și izbândii
inimii nu m-am învrednicit

(căci norocul așe de aspru cu muritorii
șuguiește,
cât, de multe ori,
celea ce și cu ochii le-ar înghiți,
nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi).

Iar o dată mi să tâmplă
cu Lupul a mă împreuna,
căruia traiul omului
și vrăjmășiia dulăului
a-i povesti mă luaiu
și precum în multe nopți fără somn
și cu stomahul deșert
împreună și cu mare groază
a primejdiii vieții
pregiur colibița săracului în deșert
în preajma găinușilor am cutreierat.

Cătră acestea, precum și doi miei are,
îi pomeniiu.
De carea el audzind,
îndată sculându-să,
unde ieste coliba cu mieii
cum mai curând să mergem
tare mă îndemna.
Căruia eu îi răspunș,
că într-acea parte de loc a merge,
până nu va însăra,
de frica dulăului primejdiia vieții
îmi prepuiu.

Deci trebuie să aibă îngaduință, îi dziș,
până soarele va scăpăta,
și atuncea la pomenitul loc
îl voiu duce.
Cu mare pieire spre îngăduință a-l pleca
putuiu,
și încă și cetatea mărăciunilor
lângă mine aveam

(căci lăcomia,
de ieste în săturare
nesăturată,
cu cât în foame
mai nesățioasa va fi),

de vreme ce bine îl cunoșteam
că dulceața a fragedii
cărnișoarei mielului
în fantazie mai tare foamea lăcomiii
și în stomah lăcomiia foamei
mai vârtos clătindu-i,
mă temeam,
perii miei în lână să nu-i întoarcă
și carnea mea în oină să nu o prefacă.

(Căci filosofii obiciuiți sint cu socoteala,
aierul în apă
și apa în aier a întoarce,
macară că lucrul socotelii n-ar răspunde).

Deci sosind cea mie pentru frica,
iară Lupului pentru foamea
mult dorita și așteptata sară,
amândoi împreună purceasăm
și, în preajma locului apropiindu-ne,
de departe casa omului
cu degetul îi arătaiu.

Atuncea Lupul, cu chipuri filosofești
și țărămonii politicești
înainte-adulmăcând, purceasă.
Ce dulăul nici chipurilor cucerite,
nici cuciriturilor lingușite
să uită,
ce îndată toată pădurea de lătrături
și de brehăituri împlu,
așe cât nu numai codrii să răzsuna,
nu numai cât omul din greu somn să scula,
ce încă și pre mieii în scutece învăliți
copilași
spăimânta
și îi deștepta.

Deci omul, de pre așe tare
lătrăturile dulăului
precum o jiganie rea la miei
să fie vinit pricepu.
Carile în grabă afară ieșind
și încă mai tare pre dulău asmuțind
și îmbărbătând,
atâta cât căută Lupului a da dos
(că de multe ori fuga fortuna biruinții,
și biruința primejdiia fugăi
aduce).

Iar după ce câni fugi Lupul,
cât ar fi socotit
că de supt adulmăcarea dulăului a fi ieșit,
socoti că firea dulăului
de la Lup nici shimate filosofești,
nici cucirituri politicești
priimește,
și așe cu puterea și cu vârtutea
înainte a merge
și cu vitejiia lucrul a isprăvi
din inimă aleasă
(că de multe ori
cei împietroșeți la socoteală
cu blândețea mai tare să simețesc.
Iară apoi vădzind sila și nevoia,
ca varga de căldură,
încotro îți ieste voia să îndoiesc).

Așe Lupul, această socoteală
la inimă puind,
iarăși spre dulău să înturnă,
ca norocul monomahiii să ispitească.

Dulăul, îndată ce venirea Lupului simți
(căci grijlivul pururea treaz
și deșteptat ieste),
iarăși cu buciunele,
dobele și trâmbițile cele mai denainte
încă la gardul cel dinafară
în timpinare îi ieși.

Spre carile Lupul,
vitejește răpizindu-să,
el macară cum dos nu dede,
ce de războiu vitejește
și de luptă bărbătește
să apucă.
Câtăva vreme norocul biruinții
în cumpăna îndoinții
sta, până când Lupul
nedejdea îndelungată a fi
simți,
și așe Lupul,
de vârtutea firească părăsindu-să,
la puterea meșterșugească alergă

(căci de multe ori ce ieste scădzut în fire,
meșterșugul cum să cade plinește),
că macar că nu până într-atâta
Lupul era biruit,
ce să făcea că așeși de tot ieste biruit
(că adese s-au vădzut
mai cu norocire izbândele a vini,
când cu supuneri
și cu dosiri asupra nepriietinului
să purcede,
decât când cu dobe și cu surle
alaiurile șicuind,
pentru biruință în mare numărul oștilor sale
cineva să încrede).

Lupul așe într-acea dată,
ca cum de tot biruit ar fi fost,
tare înapoi fugiia,
și cu fuga semințile meșterșugului sămăna,
carile a doa noapte
viptul copt și deplin
le era
a da.

Lupul așe cam trist,
pentru lipsa putinții,
iară dulăul de tot vesel
pentru părerea biruinții,
cineși la locul său
să înturnară.

Iară când făcliia cea de aur
în sfeșnicul de diiamant
și lumina cea de obște
în casele și mesele tuturor
să pune,
Lupul și altă soție își cercă
și pre altul ca sine află,
căruia lucrul și fapta,
carea întracea noapte
s-au lucrat
și nenorocit norocul
ce i s-au tâmplat,
pre amănuntul povesti

(căci a tot tiranul una
și aceia ieste socoteala,
ca ori cu ce mijloc ar putea
streinele ale sale a face
și, când tâmplarea nu răspunde poftei,
celea ce n-au dobândit
i să pare că cu mare nenorocire
de la sine le-au pierdut).

Așijderea, vitejiia dulăului adăogând,
dzicea că nu ieste dulău
ca acela carile
de la un lup numai să să biruiască,
ce doară numai de la doi
izbânda asupră-i să să nedejduiască

(că a firii orânduială ieste
doi deopotrivă pre unul deopotrivă
să biruiască,
iară meșterșugul face ca această axiomă
de multe ori să nu să adeverească).

Aședară, ei înde ei tocmindu-să
și însoțindu-să,
încă din bârlog mielușeii
săracului om împărțiia.

Deci, după ce părintele planetelor
și ochiul lumii
radzele supt ipoghei își sloboade
și lumina supt pământ își ascunde,
când ochiul păzitoriului să închide
și a furului ca a șoarecelui să deșchide

(că toată fapta grozavă și ocărâtă
precum cu întunerecul să acopere
și să ascunde
socotește,
macar că și noaptea are lumina sa,
precum și pădurile urechi
și hudițoși păreții de piatră
și adâncă peșterea de vârtoapă
la videre ascuțiți ochi au),

lupii împreună
spre locul știut să coborâră.

Deci unul cu înceată călcare
și cu furească îmblare,
pre pântece furișindu-să,
supt gardul dinafară
bine aproape să lipi,
și acolea ca mortul să trânti.

Acesta așe alcătuindu-să
și mulcomiș la pământ ascundzindu-să,
celalalt cât ce putea
ciriteiele scutura
și cu picioarele uscate frundze tropșind,
stropșind,
le suna,
încă și un feliu de scânciitură
ca acela da,
cât dulăul deșteptat
să să stârnească,
iară omului adormit
simțirea audzului
să nu lovască.

Ce nu multă a frundzelor sunare
și a pădurii răzsunare
la ascuțită
și deșteptată
simțirea dulăului pururea străjuitoriu
trebuia,
și nici scâncitura Lupul a poftori
apucă,
când dulăul, îndată
și tot deodată
denaintea ușii sculându-să,
asupra Lupului, ce viniia,
sări
(îndrăznirea luând din sara trecută)

(căci puțini sint carii tâmplarile
în vremi schimbătoare a fi
știu,
însă prea puțini să află carii
cu norocul de ieri
astădzi să nu să îndârjască).

(Căci mai cu credință ieste cuiva
trupul fără vas ocheanului a-ș crede
decât norocul
până în al doilea ceas adeverit
și nemutat
a-și ținea).

Lupul, dară, nicicum vinirea
și apropiierea
dulăului neașteptând,
făcându-să că grijea de ieri
și primejdiia trecută l-au înțelepțit
(că într-adevăr,
cât despre partea mea ieste,
în mare îndoință mă aflu,
oare învățăturile la școală învățate,
au ispitile în mâni luate
și primejdiile în cap purtate
pre cineva mai păzit
și mai socotit a face să poată),

îndatăși fugăi să dede
și încă cu frumos meșterșug
picioarele prin rugi [de mure] își încurca
și câteodată și preste cap își da.

Dulăul atuncea
încă mai mare îndrăzneală,
precum pre tâlhariul la mână va băga
și în groapa morții de viu îl va astruca,
luând

(că pre cât pieptul
nepriietinului siială,
pre atâta dosul lui îndrăzneală
aduce),

fără de nicio pază,
vârtos și de aproape
îl întiriia,
atât cât și peste prilazul gardului
după dânsul sărind,
cu mare nedejde de biruință
îl goniia.

Lupul dară, cel ce fugiia,
socotind că acmu dulăul
de tovarășul său cel supus va fi trecut,
îndată înapoi să învârtiji
și față la față nepriietinului
dede.

Iară lupul cel supt gard ascuns,
simțind că acmu dulăul
preste gard au sărit,
de năprasnă,
denapoia lui a-l goni să luă.

Dulăul, săracul,
de nepriietinul din dos
nicicum știre având,
cu Lupul din față vrăjmășește
să lupta.

Dară în vreme ce cu cel din față
tare să apucă,
atuncea și celalalt în spate
i să încărcă
(pentr-aceia dzic unii
că cei cu socoteală
denainte au ochi privitori,
iară din dos socotitori,
și lucrurile înainte mărgătoare
trebuie oglindă să fie
celor denapoi următoare).

Deci Lupul, într-acesta chip
pre dulău la mijloc luând,
și fuga înapoi îi astupară
și vârtutea în clipală,
ca cu un brici părul,
fără de nici o milă îi curmară
și bucăți, bucățele tirănește
(sau mai adevărat să grăiesc),
cu tirăniia sa slujiia lupește,
îl spinticară
și ciolanele în toate părțile îi împrăștiiară.

Mântuindu-să furii de străjeriu,
ce pot lucra
a povesti nu trebuie,
căci fietecine
aceasta poate pricepe.

Căci omul, ticălosul,
întâi lătratul dulăului audzind,
apoi îndată
și lină tăcerea urmând,
socoti că de au și fost
vreo jiganie rea,
dulăul au gonit-o,
și așe iarăși somnului s-au lăsat
și odihnii cu totul s-au dat.

Atuncea, lupii fără de nicio grijă,
foarte pre lesne
preste gard sărind
și în ocolul cel mai dinluntru intrând,
fietecarele mielul său luă
și, veseli de a nepriietinului biruire,
dar încă mai veseli de a foamei potolire,
cineși la ale sale să dusă”.

Cu toții, această poveste
de la Vulpe audzind,
dzisără: „Adevărat, dară,
o, priietină Vulpe,
că cu mare filosofie
Lupul viața sa își chivernisește
și cu multă înțelepciune
hrana își agonisește”.

Iară Vulpea iarăși
apucă a mai dzice:
„Ce de aceasta vă minunați,
o, iubiților miei frați?
Căci eu și altă înțelepciune
în capul Lupului am vădzut,
pre carea, dacă o voi povesti,
precum pre aceasta
cu multul covârșește,
singuri o viți mărturisi.

Și macară că istoriia
în chip de basnă s-ar părea
și de abiia
să o poată cineva crede
până cu ochii nu o ar videa,
însă atâta cinstea
coadii mele nebetejită
cereștii să o păzască,
precum că ce cu ochii am privit,
aceia cu gura vă povestesc.

Odânăoară era un boier
carile avea câtăva herghelie de iepe.
Avea la iepe și un hergheligiu,
carile pre cât era de bun păzitoriu,
pre atâta era la vin tare băutoriu.

În iepe era și un armăsariu prea frumos,
carile cu cât era la chip de iscusit,
încă mai mult era
cu vitejești duhuri împodobit.

Căci atâta de tare nu numai al său,
ce și a celorlalți armăsari cârduri
păziia,
cât hergheligiul din toate vredniciile
numai cu bețiia îl întrecea
(că mai vrednic
să poate numi un dobitoc
carile slujbele firii sale păzește
decât un om carile
cele pre mână-i credzute
cum să cade nu le otcârmuiește).

De care lucru jiganiia rea
nicicum în herghelie să năvrăpască,
au macară să să lipască
nu putea.
Căci armăsariul,
coada pre spinare ridicându-și
și urechile înainte buărându-și
și tare nechedzind
și rânchedzind,
toată herghelia nepărăsit ocoliia,
și pre Lup, cum îl videa,
îndată, fără nici o frică,
asupră-i să răpedziia
și de multe ori mai până la moarte
cu picioarele îl stropșiia.

Aceasta hergheligiul,
de câteva ori la armăsariu vădzind
și toată nedejdea
în bună paza armăsariului lăsând,
pre dobitoc cât pre sine a fi
socoti
și pre sine
mai rău decât dobitocul a să face priimi.

Și așe, fără nice o grijă,
mai de multe ori,
de drojdiile vinului amețit,
de pre cal să răsturna
decât de strajea nopții obosit
spre dormire și odihnă să culca.
Deci armăsariul și hergheligiul într-acesta chip să avea.

Acmu să vedeți și Lupul ce face.
Întâiași dată cunoștea
când hergheligiul de bat răsturnat
și când treaz de somn culcat
era.

Căci avea Lupul un loc înalt
în vârvul unui deal însămnat,
de unde în toate dzilele oglindiia
încotro hergheliia îmblă
și dincotro hergheligiul bat sau treaz
vine.

Că oricând hergheligiul bat să culca,
niciodată gâlceava în herghelie a lipsi nu să tâmpla
și nicicum armăsariul
de vrăjmaș războiul Lupului nu scăpa.

Care lucru, hergheligiul cunoscându-l,
de multe ori, într-adins, treaz fiind,
ca batul de pre cal cu capul în gios să răsturna
și ca doară Lupul după obiceiu
la armăsariu ar alerga,
câte cinci și șese ceasuri de la pământ nu să râdica,
ce în zădar. Iară amintrilea, bat fiind,
oricând să deștepta,
de pe forăitul iepelor,
spaima mândzilor
și sudorile carile de pre armăsariu
ca șirlaiele curea,
precum iarăși bătaie
și războiu cu Lupul să fie avut cunoștea.

Deci o dată așeși de tot
în mormântul drojdiilor îngropat
și în savoanele vinului tare înfășurat
și legat
fiind,
Lupul îndată la herghelie
și la armăsariului monomahie
sosi.

Lupul, dară, de departe
prin iarbă șipurindu-să
și pre pântece târâindu-să,
ca doară armăsariul nu l-ar simți,
spre herghelie să trăgea.
Ce în deșert, căci armăsariul
(precum ochiul pazii totdeauna deșchis avea)
cât decii
și apropiierea Lupului simți
și fără nici o zăbavă asupră i să răpedzi.

Că acmu așe cu Lupul să deprinsese,
cât nicicum în samă îl băga
(că deprinderea din toate dzile
nu numai pre oameni la minte îi coace,
ce și pre dobitoace mai omenite
și mai cunoscătoare le întoarce).

Lupul în războiu pre cât putea
de copitele armăsariului tare să păziia,
dară și cu meșterșug,
ca doară de bot l-ar putea apuca
în toate chipurile să siliia,
carea până mai pre urmă o și făcu
(că nemică în lume
așe de cu greu între muritori să află
căruia nepărăsita nevoință
mijlocul și modul lesnirii vreodată
să nu-i nemerească).

Că armăsariul, oarecum mai mult
decât pravilele vitejiii poftesc,
asupra Lupului cu picioarele denainte,
ca să-l stropșască
și cu copitele osul capului
în crieri să-i prăbușască.
Lupul cu iute fereală lovitura
în deșert îi scoasă,
și vrăjmaș colții prin nări pătrundzind,
dinte cu dinte își împreună
și falcă cu falcă își încleștă

(că precum la viteji îndrăzneala
cu socoteală vrednicie,
așe, fără socoteală fiind, nebunie
ieste
și să numește).

Iară armăsariului inimii viteze
durere pintini dându-i
(că durerea în graba mare
vârtute duhurilor
și deznedejduirea mare
vitejie inimilor aduce),

așe ca cum preste simțirea sa
ar fi fost
(că în tâmplările de năprasnă
întâi purced fapturile,
decie urmadză simțirile
și gândurile),

așe de cu mare siială
capul în sus ș-au ridicat,
cât pre Lup mai sus decât sine
l-au aruncat,
apoi așe de sus,
atâta de tare în pământ l-au bușit,
cât ca o căldare crăpată,
de foame deșert
coșul Lupului cu sunet au zvânănăit.

Lupul întâi vădzind,
dară acmu și pricepând
a armăsariului mai nebiruită virtute,
socoti că de-l va mai ridica
o dată așe
și de-l va mai trânti
și de a doa oară într-acesta chip,
nici picioarele îl vor mai ținea,
nice vreun os sănătos
și nezdrobit îi va rămânea

(căci ispita o dată făcută
a înțelepților,
iară de multe ori poftorită a nebunilor
dascăl ieste)

(că cine cu sorbirea dintâi
preste știință să arde,
în lingura de pre urmă de da-ori
și de trii ori a sufla
i să cade).

Și ase, Lupul de botul armăsariului
lăsându-să,
puținteluș într-o parte să dede.
Herghelegiul de aceasta nicicum
macară simțire luând,
căci cu mlădițele viței
și cu cârceiele mlădițelor tare era cezluit

(că de multe ori ce nu biruiește omul,
biruiește pomul,
și împărați [Olofern],
carii toată lumea în robia sa au adus,
pre aceiași, amintrilea nebiruiți fiind,
vinul în robiia sa i-au răpit
și bețiia cu mâna muierii [Iudita] i-au biruit [Iudit. 12-13].
Și pre cât era întâi lăudați,
pre atâta mai pre urmă s-au ocărât).

Așe, Lupul, după aspru războiul acesta
oarecum în sinul întristării
capul slobodzindu-și,
spre chipurile meșterșugurilor
chiteala își aruncă
și, singur cu sine vorovindu-să,
într-acesta chip să socoti,
dzicind:

„Eu, acmu de atâtea dzile flămând
și de-atâtea nopți de priveghere obosit
fiind, oarecum vârtutea mi-au scădzut.
Așijderea, în mață de atâta vreme
cevași macară nepuind
și stomahul după a sa fire
fără hrană a fi neputând,
în locul hranii singur singele său a amistui
s-au nevoit, de unde aieve urmadză
că și duhurile să-mi fie lipsit
și mare iușurime trupului
de vitionime să-mi fie vinit.

(Căci foamea în toate dzile
muritori a fi ne învață
și ieste o boală carea nedespărțit tovarăș
tuturor părților trupului
și pururea să află de față).

Ce de-ași fi fost (dzicea Lupul)
în statul puterii mele,
armăsariul așe tare nu m-ar fi purtat
și de n-ași fi fost de vitioan așe de iușor,
atâta de sus nu m-ar fi ridicat
(acmu, dară, ce lipsește în fire
pre cât poate meșterșugul să plinească
trebuie).”

Și așe Lupul socotindu-să,
la un mal să dusă
și cu toată pofta țărna,
ca cum carne de cârlănaș ar fi,
înghițiia,
și cu atâta lut să îndupăcă,
cât ca cum ar fi un sac,
peste tot tare și de greu să îndesă

(că din fire Lupul, ca și lacomul,
acesta dar are,
ca când mult să mănânce poftește,
întâi mațele, apoi stomahul își plinește.
Căci carnea nemistuită
la mață a o trimete poate
și apoi, oricând îi ieste voia,
o borește și afară o scoate).

Aședară Lupul, dacă
cu atâta de multă țărnă
tot coșul își împlu,
decât armăsariul mai mai greu să făcu.

Și deciia, de abiia clătindu-să,
iarăși cătră herghelie
asupra armăsariului purceasă
(că sufletul nepriietin, într-altă nu,
fără numai în biruință
să odihnește).

Armăsariul, după deprinsul obiceiu,
îndată înainte-i ieși. Lupul acmu,
de țărnă îngreuiat,
precum sprintină fereală a face cu greu îi va fi,
și de copitele armăsariului așe pre lesne
ca mai denainte cu anevoie să va feri
socoti,
de care lucru meșterșug ca acesta scorni

(căci toată simceaoa [ascuțimea] minții
ieste la nevoie lesnirea a nemeri
și la lesnire de nevoia
fără veste tare a să păzi).

Dacă pre cât mai aproape putu,
lângă stavă să apropie,
pre coaste într-o parte să culcă,
picioarele țapene înainte își lăsă,
gura își căscă,
dinții își rânji,
limba afară își spândzură,
ochii cu albușurile în sus își întoarsă
și oarecum uscați și paiejiniți îi arătă,
muștele în gură îi întra,
viespiile de ochi și de melciuri îl pișca,
iară el cu mare răbdare acestea toate,
ca cum ar fi mort, le răbda.

(Că mulți, vădzind că viața
le aduce primejdie de moarte,
morților asămănându-să,
și din moarte au scăpat,
și pre alții cu piciorul pre cerbice au călcat).

Armăsariul, vădzind că Lupul
nu ca dintâi vrăjmaș năvălește,
ce ca stârvul mort pământului să lipește,
întâi de departe pre nări forăia,
apoi mai cu îndrăzneală de Lup să apropiia.

Deciia (după cum a tuturor dobitoacelor
obiceiul ieste,
când vreun stârv mort află,
a-l amirosi),
dincoace și dincolea a-l adulmăca
începu.
Lupul, cu moartea minciunoasă,
hirișă și adevărată prostului armăsariu
moarte acmu-acmu gătiia
și cum îl va apuca și cum îl va birui
și cum va sări,
numai din gând să chibzuia.

Deci armăsariul, precum am dzis,
din toate părțile amirosindu-l,
și despre partea botului vini.
Atuncea Lupul, după greuimea ce avea,
cu cât mai mult putu să sprintini
și de năprasnă pre săracul armăsariu
de nări apucă.
Carile, și de spaimă,
și de durere,
macar că peste puterea sa
să sii
și cu picioarele în toate părțile azvârli,
dară cu aceasta puțin lucru
și așeși cevași macară nu spori.
Căci îndesată greuimea lutului
în mațele Lupului
iarăși la pământ atârnă
și capul și genunchele armăsariului.

Câtăva vreme Lupul altăceva nu făcea,
fără numai, ca o piatră în gios,
tot la pământ să trăgea.
Armăsariul acmu,
icoana morții în oglinda vieții sale privind
și din toate părțile deznedejduind,
mai mult de groaza morții
decât de mușcătura Lupului,
din toate mădularele să slăbiia.

(Că precum apelpisia
câteodată inimile îmbărbătează,
așe mai de multe ori toate nedejdile curmă
și toate puterile ca cu paloșul
deodată le răteadză).

Aședară, armăsariul, ticălosul,
în toată slăbiciunea aflându-să,
Lupul, cum mai fără veste și mai în pripă
de nări lăsându-l,
de ii îl apucă,
și, îndată bârdăhanul spărgându-i,
mațele la pământ îi vărsă.

După ce Lupul cu acesta meșterșug
pe armăsariu îl întoarsă în țințariu
și pe poarta întunerecului îl bagă

(că moartea dobitocului altă nu ieste,
fără numai lipsa luminii vieții întunerecul neființei aduce),

îndată țărna ce mai denainte nu pentru sațiul,
ce pentru greuimea o înghițisă,
a vărsa începu,
într-a căriia loc, cu mare veselie,
carnea armăsariului pusă.

Ca acestea și altele mult mai mari
și mai minunate înțelepciuni,
o, fraților, Lupul în capul său poartă,
carile adevărate izvoară de știință
și semne de multă cunoștință
sint

(că nici nebunul coarne,
nici înțeleptul aripi are,
de pre carile de înțelept
sau de nebun să să cunoască,
ce pre amândoi cuvântul și lucrul
veri așe să fie,
veri așe îi arată.
Că amintrilea
mulți înțelepciunea cuvântului îndestul au,
iară de lucrul ei prea lipsiți sint;
și împotrivă, mulți de pompa
și frumusețea cuvântului sint depărtați,
iară faptele îi arată
precum cu înțelepciune a fi încorunați).

De care lucru, o, priietinilor,
fără nici un prepus să fiți,
că Lupul aceasta a isprăvi va putea,
însă numai de va vrea.
Numai și aceasta a socoti
vă trebuie, că siiala Lupului
fără vreo adevărată pricină să fie
nu poate.
Că amintrilea
(înțelepții precum de laudele lumii fug,
așe pentru ca lumea de buni să-i laude,
înțelepți a să face s-au nevoit).

Așijderea, cel mai supțire [subtil]
al înțelepților meșterșug ieste
(ca lauda numelui de la dânșii
pre cât pot gonind,
ea singură pre atâta
asupră-le să alerge fac),
nu într-alt chip (ce ca cum inima
carea în dragostea cuiva ieste lovită,
cu cât îndrăgitul să ascunde
și să ferește,
cu atâta dragostea cuprindzându-l
îl topește).

Deci cât despre siiala lui ar fi
și pre cât proasta mea socoteală agiunge,
socotesc (că de multe ori
ce nu să începe cu cuvântul
să sfârșește cu bățul).”[1]

---

[1] Cantemir credem că dorește, în aceste fragmente, să ilustreze filosofia practică, dacă mai înainte (în dezbaterile anterioare, la care au luat parte câteva personaje ale Istoriei) fusese probată mai mult filosofia teoretică. Sau, altfel spus, încearcă să demonstreze că înțelepciunea este de multe feluri.

Fără a căuta să minimalizăm darul de povestitor al lui Cantemir, observăm însă că narațiunile inserate în text (cu valoare de fabule) sunt strict ilustrative.