Predică la Duminica a 18-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

sunt puțini cei care s-au lăsat prinși de Dumnezeu din prima!

Care au acceptat, dintr-o dată, chemarea Lui.

Însă cu astfel de oameni Dumnezeu a făcut istorie…adică a creat Biserica Sa. Cu oameni cu totul dedicați slujirii Lui.

Tocmai de aceea sunt puțini cei care au trecut printr-o convertire radicală…Fulminată. Care au trecut de la o viață aiurea…la una eclesială.

Aceia știu diferența între înainte și după…dar și bucuriile și riscurile de a fi ortodox.

Pentru că Evanghelia zilei [Lc. 5, 1-11] este despre ascultarea din prima…despre urmarea Lui imediată…și nu despre tatonări, schimbări în ani, diverse eschive…

Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan, după pescuirea preaminunată, „au lăsat toate [și] i-au urmat Lui” (v. 11, cf. GNT). Tocmai de aceea au fost singurii care L-au văzut pe El în slavă, pe Tabor…pentru că erau oameni dintr-o bucată.

Energici, hotărâți, determinați spre lucruri mari.

Căci cine poate sluji și predica lumii cu relevanță, cu patos, în mod convertitor…decât oameni care ard ca niște torțe?

Și la ce altceva suntem chemați cu toții decât la sfințenie?

Și cum să arzi pentru Dumnezeu ca o lumină pusă în sfeșnic…dacă nu te-ai făcut propriu umplerii tale cu lumină de sus, dumnezeiască, adică cu lumina Lui?

De aceea, Biserica are nevoie de oameni prin care să cutremure lumea…să vorbească lumii pe înțelesul ei…și împotriva obiceiurilor ei proaste.

Pentru că adevărurile lui Dumnezeu, propovăduite de Biserică, schimbă radical pe omul credincios.

Ele sunt adevăruri vii, transfiguratoare și nu oratorie goală.

Ele sunt adevăruri care devin propria noastră interioritate, propriul nostru mod de-a fi. Sunt adevăruri care ne reconfigurează existența și nu simple informații.

Tocmai de aceea trebuie să fie vestite adevărurile lui Dumnezeu și crezute…pentru a fi alții. Mereu alții…

Iar ascultând Evanghelia de astăzi, poate că v-ați pus întrebarea: ce-are peștele prins, fie el și în exces, până la ruperea mrejelor (v. 6)…cu convertirea?

Însă Sfinții Apostoli, cei trei, văzuseră puterea Lui…și roadele ascultării față de El (v. 5-6)…și tocmai acest lucru i-a uimit.

I-a uimit exemplul viu al Domnului.

Acela i-a convertit…

…În ediția sinodală din 1988, la v. 9, se vorbește despre spaima lor, a celor 3…la vederea minunii prinderii atâtor pești…încât se scufunda ambarcațiunea.

Însă în GNT avem substantivul tamvos care înseamnă uimire, minunare, surprindere…

Pentru că nu te poate converti ceva negativ, adică o spaimă, o frică neînțeleasă.

Spaima, frica, cutremurarea panicardă, stările interioare care nu sunt pline de pace și de bucurie dumnezeiască sunt stări pe care le trăiești atunci când te străbat demonii.

Dar pe Apostolii noștri i-a schimbat/ i-a convertit tocmai o stare duhovnicească, una foarte pozitivă: minunarea de puterea și de milostivirea lui Dumnezeu.

I-a biruit mila și puterea Lui.

Puterea milei Lui față de ei…

Lucru pe care l-a trăit și Sfântul Pavel, pe drumul spre Damasc, când s-a văzut umplut de slava Celui pe care el Îl prigonea…Pe Care Îl considera neavenit…

Pentru că ei, fiind pescari, știau cum se prinde peștele. Iar de peștele acela depindea viața lor…

Ei nu se puteau juca…cu hrana și cu banii zilei de mâine…lucru pe care îl știm și noi din destul…

Viața te face să fii serios.

Și ca să fii serios trebuie să fii profesionist în munca ta…pentru că altfel nu ești băgat în seamă.

Însă ei se munciseră din greu toată noaptea și nu prinseseră nimic (v. 5)…în ciuda experienței lor profesionale.

Și când au văzut peștii…veniți în același loc unde ei pescuiseră toată noaptea…au înțeles, dintr-un foc, că peștii au venit la porunca Lui, a Celui care le poruncise să pescuiască…și Care știa că ei nu prinseseră nimic…și că aveau nevoie de acel pește…ca de aer.

Păstrând proporțiile, Domnul a venit la niște oameni care își căutau de lucru…dar nimeni nu îi angaja.

Sau a venit la unii care își văzuseră, cu vârf și îndesat, neputința…deși știau tot ce trebuie pentru a prinde pește.

Cu alte cuvinte, fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem să facem nici ceea ce știm foarte bine să facem.

Nu Îl putem exclude nicio clipă din viața noastră…pentru că El este Cel care ne luminează mintea pe oriunde mergem și orice facem noi pentru a ne umple de înțelegeri și de sentimente bune…ca năvodul de pește.

Da, năvodul cu pești este icoana Bisericii, a Împărăției lui Dumnezeu dar și a interiorității noastre!

Toți cei care intrăm prin Botez în Biserică suntem peștii milei lui Dumnezeu, pe care El ne-a strâns la un loc ca să ne nevoim pentru a fi împreună și în Împărăția Lui.

Dar în același timp toate virtuțile noastre, pline de harul lui Dumnezeu, sunt ca niște năvoade care dau pe afară de mulțimea peștilor.

Trebuie să strângem virtuți multe în noi înșine pentru a dărui și altora din pacea și din bucuria și din frumusețea noastră duhovnicească.

Și oricând…și oriunde am fi…frumusețea dumnezeiască a vieții curate și plină de teologie…va fi o comoară rară, iluminatoare pentru toți.

Iar dacă Apostolii au venit după Domnul pentru că au fost răniți de iubirea și de mila Lui…toți cei care ne vor vedea pe noi că urmăm lui Dumnezeu se vor răni la inimă de frumusețea acestui exemplu.

Numai că exemplul nostru trebuie să fie unul real, categoric, nefățarnic…prin care toți să vadă că noi suntem plini de râvna lui Dumnezeu, de dorul de Dumnezeu, de bucuria de a fi cu El.

Acesta e motivul pentru care a fi ortodox nu înseamnă a avea un serviciu de la ora 7 la ora 16…după care te poți deroba de haina creștinătății și să-ți vezi…de postmodernitate mai departe.

Ci Ortodoxia pentru noi este haina dumnezeiască de orice clipă, cu care ne-am îmbrăcat ființial…și de care nu mai vrem să ne dezbrăcăm niciodată.

Pentru că a fi cu Dumnezeu…e uimitor.

E uimitor nu numai când te convertești…și înțelegi că trăiai mai rău decât animalele…pentru că nu Îl cunoșteai pe El…ci e uimitor în orice clipă.

E uimitor și când te lasă să suferi.

Când te lasă să fii ispitit, rănit, îndurerat, neiubit, hulit, dat de toți pereții.

Nu mai spun cât de uimitor e când te umple de har, de minuni, de descoperiri dumnezeiești, de înțelegeri înalte.

E uimitor pentru că nu e plictisitor. Și nici repetitiv.

Cu Dumnezeu nu ai timp să caști…pentru că El îți mai dă încă ceva de făcut și de înțeles.

Tocmai de aceea eu nu înțeleg creștinii ortodocși care nu au căutări, nu au griji evlavioase, nu au neputințe, nu au bucurii cerești.

Nu știu cum e să nu ai bucurii cerești…pentru că din clipa convertirii mele…și cu mult înainte…eram plin de bucurie, de căutare, de înțelegeri, de faptul de a merge mai departe…

Cum să nu vrei să mergi mai departe în cunoaștere, în bucurie, în sfințenie?

Cum să abandonezi drumul spre Împărăție pentru un cuvânt, pentru o cădere în păcat, din cauza unei alte persoane?

Bucuria, împlinirea, frumusețea sunt înăuntrul nostru…și orice cădere din ele trebuie îndreptată prin pocăință.

Iar și iar să ne întoarcem la pocăință și la mărturisirea păcatelor noastre!

Iar și iar să ne întoarcem la o înțelegere profundă a teologiei și la o asceză echilibrată, împlinitoare!

Iar și iar să ne întoarcem la noi înșine, la modul nostru personal de a fi, la capacitățile și darurile pe care le avem…și să fim mulțumitori pentru ele!

Pentru că lucrurile lui Dumnezeu vin de la sine…dacă suntem cu totul concentrați în minunarea de El.

Așadar, să ne minunăm de iubirea și de frumusețea Dumnezeului nostru treimic, de Tatăl și de Fiul și de Sfântul Duh Dumnezeu!

Să ne minunăm de creația Lui și de cultura întregii lumi!

Să străvedem diferența dintre frumusețea de aici și cea de dincolo, a Împărăției Sale, care nu are asemănare!

Și pe noi, pe toți, Dumnezeu să ne umple de bucuria de a ne minuna de tot ce e frumos și profund în această lume, pentru ca să ne ridicăm spre înțelegerea slavei Lui în mod continuu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!