Istoria ieroglifică. În versuri [13]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12.

A mea dar socoteală ieste aceasta:
Întâiași dată, singur din sine,
supt a căruia monarhie
ar vrea a să supune să-l întrebăm,
și din voia și alegerea lui
nici cât de puțin să nu-l mutăm.
Că într-alt chip lucrul mai de să va scutura,
de pricinele de gâlceavă aducătoare
nicicum nu vom putea scăpa.

Cătră aceasta ieste și alta nu de lepădat socoteală,
carea spre dobândirea a toată lineștea bună
și deplin nedejde a ne da
poate. Adecă jiganiia aceasta
din fire scurtă și puțină la voroavă ieste,
din gura a căriia mai mult decât interiecția: țis, țis,
a ieși nu poate și fără decât sămnul tăcerii,
adecă decât tăcerea, altă n-au învățat.

De care lucru, socotesc că ea
în meșterșugul cuvântului nedeprinsă
și în tropurile ritoricești neînvățată
fiind, cu un cuvânt a să dovedi
și cu o provlimă a să amurți
să va putea și singură din sine,
veri într-o parte, veri într-altă,
fără alt prepus să va pleca”.

A tot sfatul plăcut fu sfătuirea Pardosului
(căci el era carile mormăia acestea)
și așe, pre Liliac față chemând,
Moimâța (carea precum în pravile ethicești
știință să fie având dzisese),
ca cum advocatul Liliacului s-ar fi făcut
și despre partea lui în parisie voroavă ar fi făcut,
într-acesta chip a mateologhisi au început:

„Vestită și veche a vechilor giudecâtori axiomă
ieste (că pedepsitului pedeapsa a să îndoi
nu trebuie).
Cătră carea de la mine a lipi îndrăznesc
și dzic (că cel a înota neștiind
și în adânci ape cădzut,
mâna întindzind,
nu de creștet cufundat,
ce de păr sau de mână ridicat,
în aer și spre viață trebuie scos)
(că de binefacerea cu cât ieste mai la primejdie
și cu cât ieste mai curând,
cu atâta mai bună și mai priimită ieste).

De care lucru, pentru ticăită
și dosedită,
la vârstă brudie,
la limbă bâlbâie
jigăniuța aceasta,
tuturor în știre a fi să cade, o, priietinilor.
Carea din toate părțile pedepsită
și dosedită
aflându-să, în ce să află
și cum să află
nici singură pe sine a să cunoaște
mintea îl agiunge,
nici de alții, să întrebe
limba îi slujește
(căci pedeapsa distihiii mintea,
iar neștiința cuvântului limba
împiedecă și scurteadză)
și, ca un lucru fără pravila firii ce ieste,
nici la trup vreo alcătuire,
nici la viață vreo socoteală,
nici la zburat sau la mărs vreo rânduială
are (că cine vreodată vre
într-o parte dreaptă zburarea Liliacului,
sau cine supt soare urmele lui au vădzut?).

Nici de lăcaș loc aședzat,
nici pentru hrana ceva undeva adunat
a avea poate (că cine cel adevărat
sălașul i-au aflat,
sau cine pentru hrana lui carea ieste s-au înștiințat?).

Așe ticălos
și mișelos
Liliacul în toată partea destrămat
și în tot chipul vrednic de văierat
fiind, acmu cu capul plecat
la mare mila marilor împărați aleargă
și cu toată umilința dintr-adâncul inimii să roagă,
ca oricarile în numărul supușilor săi a-l priimi
ar învoi,
macar în gunoiștea curții sale a să tăvăli,
cu toată inima bucuros ieste,
ca și el, nenorocitul,
sau supt umbra aripilor,
sau supt pravul talpelor
aciuându-să, așe de tot în izbeliște lepădat
și din privirea a înalților monarși depărtat
și înstreinat
să nu fie (că precum ochii stăpânești
cu urgie căutând [arată] nenorocire,
așe, cu milă căutând, norocire aduc).

De care lucru, și eu
de multă mișelătatea lui clătindu-mă,
despre parte-i cu plecăciune mă rog
ca milostiv ochiul a milostivilor împărați
asupră-i cu milă să caute
și de neputință lui milosirdindu-să,
ori în care poală
capul singur de sine ș-ar pleca,
aceia în bogata sa milă
să-l sprijenească (căci capul plecat
nu numai pre cei milostivi,
ce și pre cei nemilostivi
spre milostivire pornește)”.

Acestea
și altele multe ca acestea
amăgitorești
și tragodicești
descântece
Moimâța descântând
(ca cum Liliacul nici ceva a grăi ar avea,
nici macar de ar și avea a grăi a putea,
ar putea),
într-un chip ironicesc să nevoia,
ca toată pofta inimii
Liliacul într-altă parte abătându-i
și gândul ce ar avea
cu meșterșug într-altul schimbându-i,
tot cuvântul împotrivnic a-l curma
să poată, așe cât nicicum mai îndoindu-să
din bunăvoie, veri unii, veri alții părți
să să supuie.

Însă cine vreodinăoară în lume
robiia de bunăvoie au priimit,
sau cine supt soare fără nici o nevoie
mânule spre legături ș-au îndoit?

(Că pentru slobodzeniia [libertate]
fornica cu șoarecele,
șoarecele cu mâța,
mâța cu dulăul
și dulăul cu leul
războiu a face firea îi îndeamnă,
macar că puterile unuia,
pre a altuia cu multul mai mult covârșesc)

(ce de multe ori puternicii
în puterea sa mai mult decât să cade bizuindu-să
și slăbiciunea slabilor decât ieste încă mai slabă țiindu-să,
preste toată nedejdea, ce nu nedejduiesc
li să tâmplă și ce nu gândesc
le vine, precum din unghiile șoimului porumbul
și din dinții mâții șoarecele
a scăpa de multe ori s-au vădzut).

În care chip, acmu cu toții socotind
că puțină jigăniuța aceasta
ceva mai mult a cârni nici va ști
(pentru prostimea),
nici va putea (pentru frica),
și acmu sămnul supunerii,
plecarea capului,
să-i vadză cu toții așteptând,
totdeodată ascuțit
și înalt glasul Liliacului urechile le pătrunsă,
carile proastă, însă dreaptă voroava-și
într-acesta chip începu:

„Precum supunerea tirănie a toată firea,
așa neștiința cuvântului
la Liliac sicofandie ieste.
De care lucru, interiecția glasului nostru
pe dumnealui Pardosul necunoscătoriu
învățăturii cuvântului îl arată.
Căci țis și cine țistuiește nu șie,
ce altuia tăcerea aratând,
a tăcea îi poruncește,
de unde și eu începând cu: țist,
gloatelor tăcere și mie voroavă sfitesc.
Deci dară, de ieste la cineva ascultare,
ureche dreaptă puie,
de ieste ureche dreaptă,
audzul la inima curată
trimată,
de ieste inimă curată,
cuvântul socotind, în lucru dreaptă
giudecată facă, și așe,
adevărul cu minciuna,
dreptatea cu strâmbătatea
și slobodzeniia cu robiia
câtă deosebire au a alege va putea

(că inima curată mai pre lesne socotește
a fi focul cu apa a să amesteca
decât cu strâmbătatea dreptatea a să călca).
De care lucru, a mă înștiința
ași vrea:
adunarea aceasta de drepte stăpânii,
au de cumplite tirănii
ieste? Că de va fi din tirănii,
adevărat atuncea cântecul: țist
singur mie să mi-l cânt,
singur mie să mi-l gioc să cade
(că unde talpa tiranii calcă,
acolo poala dreptății să calcă,
și unde să rup legăturile dreptii stăpânii,
acolo să pun obedzile vrăjmașii tiranii).

Iară de va fi din drepte stăpâniri,
cântecul țis eu fără primejdie îl voi cânta,
și cei ce în horă să află
cu dragoste îl vor giuca”.
Ca acestea din gura Liliacului audzind,
cu toatele mult să mirară
și, de limpede limba lui
ca de un lucru nenedejduit cu toții vânându-să,
multă vreme muți și amurțiți rămasără
că cuvântul drept din gura proastă ieșind,
pre cuvântul cu meșterșug din gura ritorului scos
astupă). Atuncea dară,
că mărimea sufletului
nu după statul trupului
să măsoară,
cunoscând, de a să mai mira părăsiră,
și unul cu altul în ochi a-și căuta începură,
în loc de cuvânt tușire
și în loc de voroavă știupire
și din sprâncene și umere clătire
arăta (căci neștiința cuvântului,
tusă și scuipătură, iară tulburarea minții
îmblet și primblare scornește)
și ce s-ar cădea a răspunde
unul pre altul întreba.
Iară mai pre urmă iarăși Moimâța
cuvântul de obște purtând
într-acesta chip îi răspunsă:

„Dreapta aceasta adunare
din drepte adunări stă,
o, Liliiece, de care lucru,
și cuvântul drept a asculta,
și lucrul cu cale a cerca
și a-l ispiti
și a-l isprăvi
pot și vor”.
Liliacul: „Fie lăudată dreptatea
în veci, dzisă,
și dinții vorovitorilor după voie să să drobască,
limba vicleană și minciunoasă să să amuțască
și urechea de lingușituri priimitoare să asurdzască
(că la asupriți și neputincioși blăstămul,
ca la prădători scutul, sigeata, fierul
și focul ieste)”. Și iarăși Liliacul întrebând dzisă:

„Încă a ști
ași mai pofti:
această adunare a cestor doaă monarhii
ce vor să poftească
și sfârșitul poftii sale carile ieste
(că precum cuvântul
fără știința gândului
în zadar iese,
așe începătura lucrului
fără cunoștința sfârșitului
de râs și în deșert ieste)”.

Moimâța răspunsă: „Dar dinceput au n-ai audzit
că aceste doaă monarhii
ca lucrurile în pace vecinică să-și lege
și supușii săi legându-și cu sfatul
și sobor de obște monarhiile a-și adeveri
și stăpânirile a-și întări
au socotit? De care lucru,
toate dobitoacele, precum vedzi,
cât macar una nu lipsește,
adunate
și chemate
sint,
și fietecarea după chipul său la ceată-și
și după neamul său la stăpânire-și
s-au dat, cu carile împreună și tu ești adus.
Deci mai mult scârșnetul lungind,
în care parte vii să te supui,
în grabă și fără îngăimală,
răspunde. Căci ticăloșiia voastră
inimile împăraților lovind,
pre voi în pofta și în alegerea voastră
a vă lăsa au socotit.

(Că precum uneori dârjiia legăturile,
așe uneori plecăciunea dezlegăturile
pricinește)”. La acestea cu râs Liliacul
răspunsă, dzicând: „Ferice de Vidră,
carea mai denainte epitrop dobitoacelor era
(precum la locul său va să sa pomenească)
și supt aciuarea Vultului și penele Corbului să păziia,
a căriia patimă și folosință
mai în urmă am audzit.
Iară acmu în alegerea epitropii Strutocamilei,
toată dreptatea cu ochii am vădzut.
Ce dintr-atâțea mari și înțelepți sfetnici,
unul macară a cunoaște n-au putut
(că decât Cămila mai mare Filul
și decât buârul mai iute și mai cornat ieste Inorogul).

Însă aceasta pe mine în ceva neatingându-mă,
la treaba mea să mă întorc.
Cunosc dară că nesățioasă
și lacomă slava numelui
din bogățiia Vulturului
până la sărăciia Liliacului s-au întins
(ce duhul, cât de sărac și slobod,
decât împăratul de poftă robit mai bogat ieste,
și robul drept decât tiranul strâmb mai tare ieste,
că cela în trup, iară cesta în suflet biruiește).

De care lucru, de multe ori și adese s-au vădzut
(că unii pentru ca hotarăle să-și lățască
și supușii să-și înmulțască
și numele peste marginile lumii să-ș vestească,
de poftă aprinși fiind,
și din cele strâmpte ce avea s-au scos
și spre streinele avuții neîmplutele mâni întindzându-și,
și cel puțin ce avea din palmă le-au fugit.

Că precum să dzice prostul cuvânt:
Cămila, cercând coarne,
urechile ș-au pierdut.
Pe oțălul vârtos rugina îl topește,
pe vârtoasă inima stejarului,
moale dintele cariului făină făcând-o, o mistuiește.
Și ceva în lume cât de vârtos și de tare a să afla
nu să poate, căruia altul împotrivându-să
sminteală să nu-i aducă
și încă de unde nici să gândește).

De care lucru, aievea ieste
(că toate din fire așe sint tocmite
și orânduite,
ca fietecarea în țircălamul hotarălor sale
să să continească
și sfera activității sale sărind,
să nu covârșască.
Însă precum meșterșugul firii,
așe voia slobodă
și cereștilor împotrivă a să pune
obiciuită ieste.
Macar că nici meșterșugul pe fire,
nici voia slobodă pe dreptatea
și răsplata cerească până în săvârșit
a birui pot.

Că precum în cumpăna cântariului piatra mică
pre alta cu multul mai mare
și mai grea decât sine în aer ridică,
însă când amândoaâ
cea din fire
clătire
vor face
și fietecarea cu greuimea sa
spre chentrul mijlocirii păhârnindu-să, vor trage,
atuncea cea mare pre cea mică, de va cădea,
cea mică să zdrobește,
și iarăși cea mică pre cea mare de va cădea,
iarăși cea mai moale și mai mică să turtește.
Căci piatra cea mică când pe cea mare ridica,
meșterșugul cântariului era,
iară când într-îmbe loviturile tot cea mică să fărâma,
firea după hirișiia lucrului lucra).

Într-acesta chip nici Cămila
a să păsări,
nici pasirea a să cămili
au trebuit. Așijderea, nici penele a să încorna,
nici coarnele a să împăna
s-au cădzut,
ce fietecarea firii sale urmând,
ale sale hirișii să fie păzit
s-ar fi cuvinit
precum și monarhiile acestea mari
și tari
la sărăcimea și goliciunea Liliacului,
din voia slobodă împinși fiind,
împotriva dreptății a merge,
nici întrebare ca acesta
la mijloc să puie s-au cădzut
(că atuncea sămnul dreptei stăpâniri să arată,
când pre cei neputincioși în odihnă lăsând,
spre lucrurile streine nu lăcomăsc).
Iară amintrele, pricina Liliacului
mai mult scuturându-să,
ca sămânța macului
dintr-una o mie vor cădea,
spre a cărora alegere
și la un loc culegere,
nici mirțele,
nici jicnițele
vor agiunge”.

Cu toții cât de ascuțite țidele Liliacul
împotriva alegerii Strutocamilii arunca vădzind
și pildele între Cămilă și între Fil,
între buâr și între Inorog ce arăta socotind,
carile macar că până la ficați îi atingea,
însă deodată ca cum cu socoteala le-ar trece făcându-să,
prin mijlocul Moimâții iarăși într-acesta chip îi răspunsără:

„Pre tine, o, flutur fătătoriu
și șoarece zburătoriu,
la acesta loc nu să dai,
ce să iei sfat
te-au chemat,
și nu să poruncești,
ce porunca să asculți te-au adunat.
De care lucru mai mult limba a-ți împletici
și scârșnetul glasului a-ți țiții
părăsindu-te, din doaâ una îți alege:
sau în aer, sau pre pământ să lăcuiești,
și așe, sau supt umbra Vulturului,
sau supt brânca Leului te supune,
sau, în glumă să grăiesc,
între pământ și-ntre aier loc de vii afla,
până ieste mai devreme,
lăcașul îți gătește
(căci sărăciia cu milă a să cerceta,
iară nu cuvintele de dosadă a să căuta
trebuie )”.

Liliacul răspunsă: „Iată, eu acmu voi tăcea,
însă bine știu că mai pre urmă
alții pentru mine vor grăi,
a cărora cuvinte,
nu cu scârșnete,
ce cu buhnete
vor răzsuna,
când urechile a vă astupa
bumbac viți cerca
și nu viți afla,
și atuncea precum Liliacul
nu de înfruntat,
ce de ascultat
au fost, viți cunoaște
(că sfatul și cuvântul cât de prost,
în samă nebăgat, multe cetăți au sfărâmat
și mari împărății au răsturnat).

Însă de vreme ce adevărată
și dreaptă
sărăciia noastră inimile
a marilor împărați a pleca
și pentru alegerea lăcașului
în voie slobodă a să lăsa
s-au învrednicit,
a ști li să cade că pofta Liliacului ieste
ca nici supt unghia Vulturului,
nici supt talpa Leului a să supune,
și nici în aer, nici pre pământ a lăcui.
De care lucru, dzic, o, Moimâță,
că oricând Vulturul în aer m-ar videa
sau Leul pre pământ m-ar prinde,
atuncea, după a lor poftă și putere,
cu mine orice ar vrea facă”.

„Au doară în apă vii să lăcuiești?” dzisă Moimâța.
„Ba nici în apă, răspunsă Liliacul,
căci firea noastră precum de apă să nu fie
toată lumea știe”.
Atuncea cu toții râs cu hohot slobodzind:
„O, lighioaie proastă, dzisără,
căutați de videți cel ce pre alții sfătuia
și de lucrurile bine alese ca de rele dojeniia
ce fel de minte poartă.
Au doară precum în foc a lăcui va să dzică.
Că de vreme ce din doaâ stihii fuge,
din a triia a nu fi singur mărturisește.
Au nu focul și para
pentru lăcașul lui să înțelege
(adevărat dară că lăcașul săracului foc
și viața-i pară de foc ieste),
ca carea și Liliacul, de nenorocire împins,
singur șie ș-o alege.
Deci de la cineva ascuțită
sau cât de tâmpă socoteala ieste,
ce va proasta aceasta lighioaie să dzică?
Giudece și supt ceriu alt lăcaș
sau alt loc de traiu, fără de aceste trii pomenite,
de ieste,
arete.

Cu toții precum Liliacul buiguiește
și precum nici ce poftește,
nici ce grăiește
știe, aleasără.
Însă iarăși dzisără:
„Fie-ți voia slobodă, o, Liliece,
și din patru stihii,
oricare vii,
spre lăcaș ți să dăruiește”.
Liliacul răspunsă: „(Voia slobodă nu celor slobodzi,
ce celor opriți să dă.
Așijderea, lucrul alcătuit din stihii,
muritorii precum a lua
așe a și da pot.
Iară stihiia hirișă, nu numai muritoriul,
ce așeși și nemuritoriul
cuiva a o da,
până acmu nu s-au văzut.)

De care lucru, darul carile
nici a-l lua,
nici a-l da
puteți, fie, na,
ia,
cuvintele poruncitoare
în zadar nu vă cheltuiți.
Căci eu locul pre carile firea
dinceput mi l-au dăruit,
nu numai voi,
ce nici singură ea
a mi-l lua
nu poate (că firea în zădar ceva
a face nu să ostenește,
nici de lucrul făcut vreodată să căiește).

De unde nici de la voi ca lucru de dar nou,
sau ca cum odată oprit,
iară acmu slobod mi-ar fi
îl cunosc”.
Iarăși cu toții râsul poftorind:
„Unde în lume locul acela a fi poate?”
dzisără. Liliacul răspunsă:
„În toată lumea și în tot locul
lăcașul mieu gata
și fără prepus ieste
(că precum peștele în mare,
așe înțeleptul în lume nici moșie, nici înstreinare are),
pre carile nici mințile voastre cele înalte,
nici sfaturile voastre cele adânci,
iată că a-l afla nu pot”.

Acestea Moimâța de la Liliac audzind,
dzisă: „Liliacul,
săracul,
vânt samănă și abur va secera,
și în sus scuipând, în obraz îi va cădea”.

Liliacul, cuvântul Moimâții, curmând,
dzisă: „De multe ori unii samănă și alții seceră,
precum povestea dulfului cu a corăbiieriului arată”.
Moimâța în ce fel să să fie tâmplat
povestea pe Liliac întrebând,
Liliacul într-acesta chip a le povesti
începu: „Eu, odată pre malul mării,
în borta unii stinci lăcuind,
într-o dzi eclipsis în soare s-au făcut,
atâta cât ochii a toată jigania închidzindu-să
și fietecarea la culcușul său ca de sară aședzindu-să,
singur eu, cu luminoși ochi,
toate malurile în sus și în gios cutreieram.

Eu, așe nopții nedejduindu-mă
și de nepriietin nicicum în grijă purtând,
spre latul mării
câteva mile de la uscat m-am depărtat.
Unde soarele din umbra lunii scăpând
și totdeodată radzele-și pre fața pământului lovind,
noaptea mea scurtară
și dzua altora lungiră.
Unde nepriietinii miei cei vecinici, rândunelele,
vădzindu-mă,
din toate părțile a mă bate
și în toate locurile a mă trage începură
(că precum Liliacul sara,
așe nepriietinul dzua
izbândii pândește).

Eu de multă lumina soarelui
viderile tâmpindu-mi-să,
ca alalte dobitoace prin tunerec,
încoace și încolea,
de a nepriietinilor lovituri și boldituri ferindu-mă,
orbăcăind mă feriiam
(că a vă înștiința
de viți pofti, viderea ochilor miei
atâta de ascuțită ieste,
cât cu lumina soarelui împreunându-să,
organele cele a viderii priimitoare
mi să nădușesc.
Că precum la ochii altor jigănii
roata soarelui a să privi
viderea tâmpește,
așe la ochii miei
împrăstiiată lumina soarelui
întunerec aduce
și precum zarea soarelui
din noapte spre dzuă răvărsindu-să,
ochii altor dihanii a zări
încep, așe lumina dzilei
supt umbra pământului scăpătând,
ochii miei,
de cea multă a luminii soarelui iușurându-să,
a videa încep).

Aședară, precum am dzis,
de rândunele păzindu-mă
și apărându-mă,
fără veste de un lucru moale,
lat și întins mă lovii,
de carile îndată mă și lipiiu.
Într-acesta chip de nepriietinii gonași scăpând,
alții, precum peste a lor,
așe peste a mea neștiință a mă învăli
și cu funi a mă lega începură.
Aședară, supt toată noaptea soarelui,
în ce învălit
și cu ce legat
să fiu nepricepând,
tare mă chinuiam.
Iară după ce cu dzua nopții
și cu întunecarea soarelui,
ochii mi să luminară,
precum în vetrela a unii corăbii învălit
și cu funele împletecit
să fiu cunoscuiu.

Că eu, poate fi, de rândunele fugind,
de pândza corăbiii m-am fost lipit,
în care vreme și corăbiierii
vetrila a strânge
s-au fost tâmplat.
Eu, dară, așe în vetrilă boțit
și corabiia fără vânt
(căci mare linește era),
pre valurile moarte săltând,
voroava corăbiieriului cu a dulfului
ascultam.
Dulful ni pe de o parte,
ni pe de altă parte de corabie trecând;
pre gaura ce deasupra capului are
atâta pufniia,
cât stropii apii în corabie
și în obrazul corăbiieriului săriia.

Corăbiieriul dzisă:
„Bre, hei, porc peștit
și pește porcit, dulfe,
aceste pufnete cui, lăudându-te, le arăți?
Au vânt sămănând,
stropii apii în loc de grăunțe arunci?”

Dulful răspunsă: „Adevărat, eu vânt samăn
și stropii în loc de sămânță
în corabie arunc.
Însă pufnetul mieu în furtună întorcându-să,
stropii în gârle curătoare să vor întoarce
(că sămânța vântului și grăunțul apii
moartea corăbii ieste)”.

Corăbiieriul, râdzând, dzisă:
„Vântul a avea sămânță
și marea grăunță
până acmu încă n-am audzit,
macar că cea mai multă viață
în vânturi și în ape mi-au trecut”.
Dulful dzisă: „Eu vântul am sămănat
și grăunțele apii în corabie am aruncat,
iară cine va săcera
și cine a triera,
vremea va alege
(că precum mehenghiul metalurile
de curate
și de spurcate
ispitește, așe vremea lucrurile muritorilor
de fericite
și nefericite,
de vrednice
și nevrednice
mai pre urmă ivește)”.

Aședară, dulful cu corăbiieriul vorovind
și încă cuvântul bine nesfârșind,
vântul crivățului dimpotriva căii corăbiii a sufla,
marea a să înfla
și valurile ca munții a să rădica
începură (căci și timpul iernii,
când soarele din tropicul Himerinos
spre tropicul Therinos
să întoarce era).
Corăbiierii, volbura carea asupră le vine
și primejdiia carea în cap li să pune,
vădzind, unii funele întindea,
alții vetrilile strângea
(ce groaza morții mintea uluiește
și primejdiia fără de veste toate simțirile amurțește).

De carea și bieții corăbiieri cuprindzându-să,
unii la adânc, alții la margine mântuința arăta.
Așijderea,
unii limanul, carile în dreapta,
alții dosul, carile în stânga
aproape era,
a apuca să năzuiască dzicea,
iară unii fierele corăbii aruncând,
corabiia să sprijenească învăța.
Într-acesta chip, ei cu chitelele învăluindu-să
și cu socotelele împletecindu-să,
holbura corabiia a învântiji
și valurile pe deasupra a o năbuși
începură, și așe, în mica ceasului,
vântul cel de dulf sămănat,
din pufnet vivor
și din stropitură gârle
înluntrul și pe deasupra vasului izvorâră,
carea, cu undele fierbând
și amestecându-să,
din fața apii în fundul mării să mută
(că corăbiieriul, carile în linește furtuna nu socotește
și găuricea carea piștește
cu vreme nu călăfătuiește,
în abur, vivor, și în picătură
apă fără măsură
află).

Într-acesta chip și voi,
o, priietinilor, pildele mele buiguiri
și cuvintele mele într-aiuri
țiind, pe voi de buiguitori
și de nepricepători
vă arătați.
Deci cât pentru alegerea locului lăcașului mieu
ar fi, aceasta să știți că precum
în borta pietrii brânca Leului
de groasă nu încape
(că a multe lucruri mărimea de scădere
și grosimea îngreuiere
de împiedicare ieste),
așe în întunerecul nopții
ochiul Vulturului nu videa,
cu care chip eu decât Leul mai aciuat,
iară decât Vulturul mai fericit sint,
de vreme ce borta pietrii
și cetate nebiruită
și lăcaș desfătat fiindu-mi,
în vreme când ochiul Vulturului
cu întunerec să închide,
al mieu cu lumină curată să deșchide
și slobod și fără nici o primejdie
dobânda hranii
și orânduiala vieții
îmi cerc.

Deci precum dinceput singuri ați mărturisit,
monarhiile acestea din drepte stăpânii,
iar nu din strâmbe tiranii
de vor fi, cu Leul megiieși,
iar cu Vulturul locului și împărățiii părtași
mă voi afla.
De vreme ce o a soarelui invârtijire în doaâ împărțind,
12 ceasuri Vulturul,
iară 12 ceasuri eu aerul lui voi stăpâni,
unde tirăniia lipsind,
giudecata dreaptă ieste să să facă
(că precum unde tirăniia stăpânește,
acolo dreptatea să izgonește,
așe unde dreptatea împărățește,
toată strâmbătatea nici să numește).

Iară amintrilea, cu tăriia și cu sila
asupra mea a să sluji
de vor pofti,
cu un cuvânt, și a lui și a mea poftă
supt vecinică privileghie supuind,
dzic, ca oricând Leul brânca
în bortița stincii ș-ar băga,
și Vulturul cu cel la videre ascuțit ochiu m-ar videa,
cela cu pieptul și cesta cu pintinul ce va putea
neoprit facă”.

Acestea și altele multe ca acestea
Liliacul cu vitează inimă
și cu nebiruit suflet dzicând,
denaintea adunării afară ieși.