Istoria începe de oriunde o privești [38]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a.

***

Jurnalul Părintelui Ioan Pintea[1], abia apărut, cuprinde însemnări de dinainte și de după 1989, fără o periodizare strictă. Doar câteodată apar ani și locuri bine determinate.

„Părul bătrân de la casa parohială”[2] e prima imagine a cărții. La Chintelnic[3].

Erudiția își face simțită prezența.

„Gândurile urâte” sunt „asemenea păsărilor negre croncănitoare și hrăpărețe”[4]. Crucea simplă a lui Steinhardt și interesul mântuirii[5]. A scris Canonul Sfântului Pahomie de la Gledin[6].

După Sfântul Ieronim…„lectură proaspătă din Novalis”[7]. Despre jurnalul, în două volume, al lui Alexandru Baciu[8]. Cu Steinhardt a început din prima pagină și acesta revine în paginile sale.

A fost de Hanukkah la sinagogă[9]…dar exagerează blasfemic atunci când spune că „muzica lui Mozart e o „divină degajare”, e ca Duhul” [Sfânt][10].

Relația Părintelui Nicolae Steinhardt cu Sfântul Mare Mucenic Mina[11]. Nu-mi place privirea de sus din sfârșitul acesta de frază: „spunea și râdea ca un copil zăpăcit care și-a aflat jucăriile pierdute”.

Include scrisori decontextualizate în Jurnal. Prima e „Către Andrei”[12]. …Și autorul reușește să fie mai mult literat decât preot în scrisorile sale.

Părintele Nicolae Steinhardt a fost făcut monah fără acordul PS Teofil al Clujului[13]. Despre drum și cărare[14]. Dar nu vrea să scrie în Jurnal despre momentele sale de supărare[15]. Adică vrea să ne dea o imagine retușată despre sine. Pe lângă manierismul scrisului său.

Îl găsește „foarte ortodox” pe Caragiale în schițele lui[16].  La care doamna preoteasă[17] adaugă: „îl urmează pe Steinhardt în această poziție, pentru că Fericitul Nicolae Steinhardt a comentat O scrisoare pierdută și a considerat gestul Zoei de a-l ierta pe Cațavencu drept un gest foarte creștinesc”…

Sfârșitul p. 22 e dedicat unui enoriaș din Chintelnic: Ioan Ciocan. Autorul găsind de bună numai zicerea…dar unde nu avem nicio referință despre autorul ei. Să fie oare mai bună zicerea decât autorul?

Prima eroare grafică: haști în loc de Paști. Pagina 24.

După prea mult Steinhardt, 8 rânduri despre Jurnalul lui Gala Galaction[18], pe care l-am citit și eu. Semn că Jurnalul său nu e diacronic.

Despre bețivi întorși la Hristos[19]. Despre cărți de rugăciuni îndelung folosite[20]. Îl consideră pe Părintele Alexander Schmemann „preotul inimii mele”[21]. Preocuparea de a citi de după liceu[22]. A fost cu Ion Pop la înmormântarea lui Ioan Alexandru[23].

Însă la p. 39, datorită Prof. Ion Pop[24], apare prima enervare lingvistică a autorului pe un confrate: „la un moment dat un brav ieromonah, sosit tocmai de la București, priceput la toate, mereu aflat în treabă, obraznic și fără măsură, a început „să-i dea lecții” despre poezie tocmai lui Ion Pop”[25]. Bineînțeles: ieromonahul n-are nume în carte. Iar autorul ar fi avut „multe de zis”…pe care le-a lăsat în afara cărții.

A scris și Slujba Sfântului Mucenic Atanasie din Bichigiu, care a fost executat „pe dealul Mocirla de lângă Salva la vârsta de 104 ani[26]. Și autorul amintește de mai multe ori despre Runc, satul în care s-a născut.

De ce Lui cu majusculă în formula: „crucea Lui Hristos a preaslăvit”[27]? E o formă de legătură aici…

Corespondență cu Robert Lazu și recitește Jurnalul lui Theodor Pallady[28].

Falsă smerenie în expresia: „un mic și nevrednic preot de țară”[29]. Ce are locul în care ești cu teologia pe care poți s-o scrii sau cu cultura pe care o poți dobândi?

„Ucenicia se face”[30]. Cărțile lui Șora și „Violeta, soția mea”[31]. „Prefăcătoria necesară și minciuna de necesitate” fundamentate pe Convorbirile Sfântului Ioan Cassian[32]. Am avut aceeași reacție, când le-am citit, cu a autorului.

Prea laudativ la adresa lui Orbitor – aripa dreaptă[33] cât și la adresa Râsului Patriarhilor[34].

„Delușor”[35], „orice fragment e orgolios”[36], îl găsește pe Cioran „viguros și tonifiant”[37], a vizitat casa lui Cioran din Rășinari și a văzut bustul „mic și pipernicit” din fața casei parohiale[38].

„Poezia e o cheiță de aur cu care poți deschide inima omului”[39]. Puțin mai încolo: „postul adevărat înseamnă să te lași de ceea ce nu te poți lăsa”[40]. Însă autorul își reține sensibilitatea cel mai adesea și mizează pe atenție.

„Tanti Letiția” aduce metaniile în prim-plan[41]. Rugăciunea pentru soțiile noastre[42]. În curte la Dionis a fost primul text al lui Eliade pe care l-a citit[43]. Suferința și prohodirea „tanti Ana”[44]. Nu-i place monstruoasa veselie a cimitirului de la Săpânța[45]. Iar „versurile de pe cruci…sunt, cu puține excepții, însăilări maneliste”[46]. De acord! Ele arată gradul nostru scăzut de reflecție teologică. De unde să învețe românul de rând să gândească teologic…dacă e o penurie de predici cu organicitate teologică?

Scufundări în copilăria sa[47]. După „lecția de optimism” [48] a lui Steinhardt „plecarea în Olanda”[49].  „Măreția Liturghiei” constă în aceea că e o vorbire cu Dumnezeu[50].

În tinerețe nu a vrut să citească poemele Veronicăi Micle pentru că o considera „doar amantă, neinteresantă, umbrită din toate punctele de vedere de Eminescu”[51]. Dar și-a schimbat opinia…și s-a fotografiat la Văratec, acolo unde cei doi își aveau „întâlnirile de taină”[52].

La moartea Monicăi Lovinescu scrie p. 82-84. Despre Amsterdam: „un oraș îngrozitor de aglomerat”[53]. Gesturile de politețe cu ÎPS Bartolomeu Anania[54].

Despre „cazul Corneanu” și a episcopului de Oradea p. 90-91. Și autorul întreabă de ce nu a venit niciun ierarh sau preot romano sau greco-catolic să se împărtășească la ortodocși după acest eveniment?

„Cele mai pline, mai consistente și mai frumoase zile din tinerețea mea le-am petrecut la Rohia”[55]. „Dragii mamei”[56] la începutul predicii Părintelui Ilie Cleopa…sau despre paternala-maternitate a Părinților duhovnicești[57].

Prima dată a citit din Psaltire în clasa întâi[58]. L-a vizitat pe sihastrul Proclu Nicău și nu i-a plăcut că minimalizează Sfânta Liturghie[59]. Însă cred că mai degrabă a vrut să-i spună că „rugăciunile de noapte” au de-a face cu curățirea de patimi, cu asceza…care nu se face doar la Sfânta Liturghie.

Sunt de acord cu faptul că „unitatea credinței noastre stă în trecut”[60], fără ca prin asta să nu văd cât de prezent e trecutul nostru teologic și duhovnicesc.

Discuție cu soția[61].  În finalul p. 115 începe să vorbească despre Primejdia mărturisirii, pe care a scris-o la 23 de ani[62] și pe când Steinhardt avea 72 de ani[63].